Teoria Si Metodologia Intruirii Teoria Si Metodologia Evaluarii

Generalități:

Didactică generală este o știință pedagogică fundamentală care definește și analizează conceptele de bază, stabilizate epistemic la nivelul unei "teorii a instruirii care este o subteorie a teoriei despre educație": proces de învățământ; obiective pedagogice, conținutul învățământului, metodologia didactică, evaluarea didactică; proiectarea

pedagogică (a procesului de învățământ)-Noveanu, Eugen, în Didactică, coordonator, Salade, Dumitru, , . )

Importantă didacticii generale este evidența la nivelul științelor educației/pedagogice. Alături de teoria educației-care studiază conceptele fundamentale ale pedagogiei-didactică generală formează nucleul epistemic tare al "științelor educației", activat la nivelul pedagogiei generale.

Didactică generală, în calitatea să de știință pedagogică fundamentală, poate fi definită că teorie a instruirii sau a procesului de învățământ. Conținutul sau este sugerat de etimologia cuvântului, provenit din limbă greaca: didaskein = a învață; di-daktikos = înstrucție, instruire; didasko = învățare, învățământ; didaktike = artă învățării.

Istoria didacticii reflectă evoluția concepțiilor despre învățământ și învățare, proiectate pe fondul dezvoltării doctrinelor pedagogice și a instituțiilor școlare. Că parte a pedagogiei generale, didactică reprezintă "artă de a învață pe toți toate" (J.A. Come-nius, Didactică magna, ).

Fundamentarea didacticii, în cadrul unui discurs pedagogic autonom, implică parcurgerea a trei etape distincte, prelungite în planul interpretărilor actuale până la nivelul "teoriei curriculumului":

-etapă didacticii tradiționale, de tip magistxocentrist (secolele XVII-XIX): accent pe activitatea de predare; sursă principală a cunoașterii: percepția; dirijarea autoritară a învățării;

-etapă didacticii moderne, de tip psihocentrist sau sociocentnst (sfârșitul secolului XEX-prima jumătate a secolului XX): accent pe activitatea de predare-învățare, sursă principală a cunoașterii: acțiunea determinată psihologic (curentul psihocentrist) sau social (curentul sociocentnst); dirijarea psihologică sau socială a învățării;

-etapă didacticii postmoderne, de tip curricular (a două jumătate a secolului XX); accent pe activitatea de predare-învățare-evaluare; sursă principală a cunoașterii: acțiunea determinată psihosocial, interiorizată deplin prin strategii adecvate (curentul tehnocentrist); autodirijarea psihosociala a învățării-Gabaude. Jean-Marc; Not, Louis, ).

în accepția să actuală, didactică poate fi interpretată chiar la nivelul unei "teorii a curriculumului" sau a unei "metodologii generale" care reprezintă "ansamblul de principii normative, reguli și procedee, aplicate, în mod egal. în toate situațiile care a-păr în cadrul procesului de instruire" (De Landsheere, Viviane, , .).

Termenul de didactică generală rămâne valabil în literatură de specialitate, cel puțin la nivelul unor culturi pedagogice reprezentative: Germania, Rusia, țările din Europa Centrală și de Est… Obiectul cercetărilor sale este orientat "prioritar asupra procesului de învățământ, a condițiilor de realizare a diferitelor achiziții (…). a obstacolelor care apăr în calea instruirii" (Drouin, Anne-Mărie, , .-).

Obiectul de studiu al didacticii generale viteaza definirea procesului de învățământ din perspectivă: caracteristicilor generale și a dimensiunilor sale specifice; a structurii sale de funcționare, bazată pe corelația obiective-conținut-metodologie-eva-luare; a sistemului de proiectare dezvoltat .

Abordarea problematicii didacticii generale din perspectivă curriculară presupune raportarea permanență a obiectului sau de studiu-procesul de învățământ-la conceptele pedagogice fundamentale, dezvoltate la nivelul teoriei educației: educație, sistem de educație/învățământ, finalități ale educației, reforma educației. Aprofundarea acestora permite înțelegerea, analiză-sinteză și aprecierea critică a elementelor componente ale procesului de învățământ (obiectivele-conținuturile-metodologia -evaluarea), a mecanismelor de proiectare curriculară a activității didactice/educative, aplicabile în mediul școlar și extrașcolar.

Categoria pedagogică de instruire (în unele variante instrucție) „se referă la acțiunea complexă de informare, de înzestrare a elevilor cu cunoștințe” (M. Ionescu, 2003, p.70), de îmbogățire a experienței cognitive, de transmitere și asimilare (lat. instructio = aranjare, amenajare, construire, instruere = a construi, a învăța pe cineva ceva). Așadar, „instruirea și autoinstruirea se referă la acțiunile conștiente ale individului de informare, de înzestrare, de dezvoltare a capacităților și intereselor de cunoaștere, de formare a concepțiilor, acțiuni desfășurate prin alții (în cazul instruirii) și prin sine (în cazul autoinstruirii)” (M. Ionescu, 2003, p. 71). Categoria pedagogică de educație / educare se referă la acțiunea complexă de formare a elevilor, de dezvoltare a capacităților lor intelectuale, de cultivare a convingerilor morale, civice și estetice, ale acestora, de îmbogățire a trăirilor lor afective, de exersare a conduitei moral-civice […]” (M. Ionescu, 2003, p. 71).

Predarea reprezintă acțiunea cadrului didactic de transmitere a cunoștințelor la nivelul unui model de comunicare unidirecțional, dar aflat în concordanță cu anumite cerințe metodologice care condiționează învățarea, în general. învățarea școlară, în mod special.

Procesul de predare se bazează pe comunicarea didacticaƒ. Prin comunicarea didacticase realizeaza interacțiunea profesor-elev, precum și anumite tipuri de relații care influenteazaƒ procesul de predare: -relații de schimb informații

– relații de influentare reciproca

-relații de cooperare

-relații de preferinta sau respingere a emitaƒtorului de mesaj didactic.

Că forma de comunicare didacticaƒ, predarea constaƒ intr-un sistem de operații de selectare, ordonare și adecvare la nivelul de gandire al elevilor, a unui conținut informațional și de transmitere a lui, folosind anumite strategii didactice, in scopul realizaƒrii cu eficienta maxima a obiectivelor pedagogice.

Scopul predării este obținerea de rezultate, de schimbări comportamentale, care se realizează prin invățare, rezultatele depinzând și de modul cum s-a desfășurat evaluarea. Prin diferitele tipuri de feed-back are loc reglarea și autoreglarea procesului de predare.

Fig.1 Profesorul care interactioneaza cu elevii.

STILURI DE PREDARE

– originalitatea in activitatea didactica

– la felul in care sunt alese si utilizate strategiile de catre profesor

– capacitatea de a imbogati practica scolara introducand variatie, activitati mai vii, mai nuantate in clasa

– capacitatea de a induce comportamente variate de invatare cvontribuind la modelarea stilurilor de munca

Stilul de comandă sau directiv

– bazat pe autoritatea profesorului – comanda succesiunea activitătilor

– sau activitătile sunt impuse, în totalitate, prin intermediul programării (a programelor-nucleu)

Stilul practic – bazat pe o explicatie precisă, apoi pe o executie prin imitatie din partea subiectului

Stilul de reciprocitate – bazat pe evaluarea reciproca, după criterii pregătite de profesor (ca în cazul activitătii în echipă, a invatării în perechi)

Stilul de autocontrol – cu accent pe autonomia subiectului și capacitătile sale de autoevaluare

Stilul de incluziune – de includere a elevului în îndeplinirea unor sarcini de niveluri diferite, el fiind acela care decide la ce nivel se poate implica

Stilul centrat pe descoperirea dirijată

Stilul centrat pe descoperirea convergentă – menit să conduca la descoperirea solutiei unei probleme, la formularea unei concluzii prin rationament si gândire critică

Stilul centrat pe activitate divergentă – ce conduce gândirea pe traiectorii necunoscute, neobișnuite, spre solutii inedite, spre creativitate

Stilul bazat pe proiectarea programului individual (personal)

Stilul initiat de cel care invată – acesta având posibilitatea sa initieze experiențe proprii, sa le proiecteze, să le exceute și să le evalueze