Teoria Si Metodica Jocului de Baza

CUPRINS

Cursul 1

I. 1 ISTORICUL JOCULUI – APARIȚIA ȘI EVOLUȚIA JOCULUI DE HANDBAL

Obiective de referințe:

Formarea bagajului teoretic despre:

Cunoașterea evoluției jocului de handbal de-a lungul timpului

Noțiuni introductive despre performanțele obținute de echipelor românești în întrecerile naționale și internaționale

Noțiuni generale despre forurile conducătoare ale handbalului

Handbalul este un joc sportiv relativ tânăr, care a apărut in Europa la sfârșitul secolului al 19-lea si începutul secolului 20.

Originile lui sunt insa mult mai depărtate si le găsim in unele jocuri cu caracter popular practicate in Evul Mediu si in jocurile dinamice folosite in școlile din centrul si nordul Europei la începutul secolului al 19-lea.

Toate acestea ca principale surse de origine, au fost contopite si modernizate sub influenta unor jocuri sportive deja cu statut de competiție: baschetul, rugbyul si mai ales fotbalul.

In toate variantele lui, jocul de handbal a apărut mai întâi in scoli ca material didactic, rod al imaginației creatoare a unor eminenți profesori de educație fizica. Vom lua in considerare ca data de atestare a fiecărei variante, momentul in care depasesc “curtea scolii” iar ca “părinte” pe cel care i-a dat un regulament oficial si l-a lansat intr-o forma competiționala in afara orelor de educatie fizica.

Se disting si sunt atestate trei radacini multinationale, fiecare cu o varianta nu prea mult deosebita de handbalul consacrat si practicat astazi in 2000 pe toate cele cinci continente.

1. DANEMARCA 1904 “HAANDBOLD” profesor HOLGER NIELSEN

2. CEHOSLOVACIA 1905 “HAZENA” profesor VACLAV KARAS

3. GERMANIA 1919 “HANDBALL” profesor KARL SCHELENTZ

1. Handbalul nordic de sala Povestea adevarata a jocului de handbal incepe in anul 1898, cand directorul scolii REALE din localitatea ORDRUP – Danemarca, interzice elevilor practicarea fotbalului din cauza numeroaselor accidentari care determinau foarte multe absente de la cursuri. Pentru a nu renunta la jocul cu mingea, baietii din clasele superioare au inceput sa joace fotbal … cu mana.

Profesorul lor de educatie fizica HOLGER NIELSEN, participant la prima editie a Jocurilor Olimpice moderne in anul 1896, la probele de tir si scrima, este cucerit de aceasta idee a elevilor sai, dand acestui nou joc un cadru organizat, stabilind si primele reguli. Il denumeste in mod logic “HAANDBOLD” in replica la FOOTBALL. Terenul avea cca 45m x 35m, atat cat permitea curtea scolii, poarta 2m x 3m, echipele erau formate din 7 jucatori, la fel ca astazi, dar mingea era tot de fotbal si se purta ca la rugby (driblingul a aparut ceva mai tarziu), se arunca le la o linie dreapta (ca la handbalul pe plaje de astazi) aflata la o distanta care a variat intre 8 si 6 metrii.

In anul 1904 profesorul HOLGER NIELSEN redacteaza si tipareste intr-o mica brosura un regulament al acestui nou joc sportiv practicat in aproape toate scolile din Danemarca, iar dupa 1906 si in Suedia.

Am socotit anul 1904 data oficiala “de nastere” a handbalului ca joc sportiv deoarece atunci a aparut primul regulament oficial si primele jocuri interscoli din diverse orase, si nu 1898 cand s-a petrecut povestea noastra dar care a ramas in cercul inchis al „curtii scolii respective”.

2. Hazena Tot la inceputul secolului 20, dupa unele date in 1894, in Cehoslovacia inspectorul ministerial pentru educatie fizica JOZEF KLEMKER introduce in programa scolara un joc dinamic asemanator ca idee generala cu handbalul de astazi.

In anul 1905 profesorul VACLAV KARAS din Praga, si imediat in 1906 profesorul ANTONIM KRISTOF consacra acest joc dandu-i un cadru competitional cu regulamente denumindu-l CESKA HAZENA spre a se deosebi mai clar de handbalul nordic dar si pentru a-si asigura paternitatea.

Terenul de joc avea 35m x 25m, numarul jucatorilor a fost de la inceput 7, mingea era din acest an (1905) una speciala mult mai mica ca cea de fotbal, a aparut si driblingul la 4-5 pasi dar putea fi repetat, semicercul era mai intai la 4m apoi in final la 6m. Poarta 2,40 pe 2m. Diferenta evidenta fata de cel nordic era doar faptul ca se putea juca si pasa din semicerc dar numai din afara lui se arunca la poarta.

Jocul foarte raspandit in Cehoslovacia a avut perioada lui de glorie, chiar si un unic Campionat Mondial – feminin in 1930 la Praga castigat bineinteles de Cehoslovacia. Raspandirea lui s-a limitat la cateva tari din jurul Cehoslovaciei si in Romania dar numai sub forma de demonstratie ale unor echipe feminine.

3. Handbalul “mare” – pe terenul de fotbal in 11 jucatori – este o “inventie nemteasca” si il are ca autor final pe profesorul KARL SCHELENZ, seful catedrei de atletism de la facultatea de educatie fizica din Berlin.

Profesorul SCHELENZ a experimentat cu studentii lui timp de doi ani o varianta a unui joc cu mana inspirat din cateva jocuri dinamice folosite in orele de educatie fizica: TORBALL, FOLKERBALL si o varianta denumita chiar HANDBALL pe care profesorul MAX HEISER l-a definit si practicat chiar din 1917. A preluat de la fiecare cate ceva le-a scos din sala de gimnastica si intr-o forma finala le-a transpus pe terenul de fotbal respectand dimensiunile si marcajul respectiv.

Primele jocuri demonstrative au loc in cadrul serbarilor sportive de sfarsit de an (1919), iar imediat in toamna se organizeaza competitii locale la Berlin dar si in alte orase.

Raspandirea handbalului in 11 jucatori in Germania este extrem de rapida fiind socotit sport national oarecum in opozitie cu fotbalul de origine engleza.

Imediat in anul urmator 1920 se organizeaza la Berlin “Cupa Germaniei” cu 10 echipe masculine, 4 feminine si 4 de juniori! Iar din 1921 el se raspandeste si in tarile vecine, in primul rand in Romania, in Ardeal prin intermediul profesorilor de educatie fizica, unii chiar absolventi ai facultatii din Berlin.

Nemtii l-au socotit ca sport national, in orice caz copilul lor de suflet si l-au denumit “GROSSFELD HANDBALL” (handbal pe teren mare) spre a-l deosebi categoric de cel nordic caruia i-au zis “HALLEN HANDBALL” (handbalul de sala) si de CESKA HAZENA.

Raspandirii lui explozive in Germania si apoi in Europa ii urmeaza o perioada de glorie si dominatie. In 1925 primul meci international AUSTRIA – GERMANIA 6-3 la masculin iar in 1930 primul joc la feminin AUSTRIA – GERMANIA 5-4.

In 1936 la Berlin handbalul (in 11 jucatori) este prezent prima oara la Jocurile Olimpice, locul 1 Germania iar Romania locul 5. De notat ca conditionata de Federatia Internationala, Germania organizeaza si un C.M. de handbal in 7 cu un ecou foarte slab, doar 5 echipe – Romania nu a participat.

In toata aceasta perioada si in continuare pana in anii 60 handbalul in 11 domina categoric arena internationala iar cel in 7 jucatori putem sa-i spunem cu adevarat nordic fiindca se juca cu deosebire, in Danemarca si Suedia, in celalte tari din Europa se faceau cei drept demonstratii si chiar turnee uneori de hazena sau handbal in 7 combinat mai mult ca o curiozitate. Dupa anii 60, ultimul C.M. de handbal in 11 la masculin 1959 si la feminin 1960, el va ceda total dominatia in favoarea fratelui mai mic (handbal in 7) care va ramane singur si total stapan pe arena sportiva. Dupa anii 70 nici nu se mai vorbeste de handbalul in 11 si de Hazena de parca nici nu au existat.

APARITIA JOCULUI DE HANDBAL IN ROMANIA

  In Romania handbalul a patruns prin “filiera germana” in anii 1920 – 1921 imediat dupa lansarea lui oficiala la Berlin in anul 1919 de catre profesorul KARL SCHELENTZ.

Ne referim la handbalul in 11 jucatori pe terenul mare de fotbal care va domina categoric cele doua surori mai mici – handbalul in 7 pe teren mic si Hazena ceha – in toata aceasta perioada interbelica.

Adevarata poveste a handbalului din Romania incepe in anul 1920 cand un mic grup de profesori de educatie fizica din Ardeal, de la Sibiu, Bistrita si Brasov, unii cu studii superioare de specialitate in Germania sunt invitati de rectorul facultatii din Berlin si de fostul lor profesor de atletism KARL SCHELENTZ (parintele handbalului in 11 jucatori) sa asiste la marile serbari sportive traditionale cu ocazia sfarsitului de an scolar, abia reluate dupa razboi.

Cu aceasta ocazie profesorii nostrii au asistat si la o serie de meciuri din marea competitie “Cupa Germaniei” – aflata la prima editie – cu o participare extraordinara: 10 echipe masculine, 4 feminine si 4 de juniori.

Intorsi in tara si entuziasmati de virtutiile acestui sport, l-au introdus imediat in orele de educatie fizica din scolile in care predau.

In anul urmator 1921 incep deja meciurile inter-clase in scoli, la Sibiu chiar pe stadionul central, iar din 1922 putem vorbi de primele jocuri inter-orase cu echipe formate din elevi dar si cativa absolventi si chiar profesorii acestora.

Promotorul acestor actiuni si cel pe care putem sa-l numim “parintele” handbalului din Romania a fost profesorul WILHELM BINDER titularul catedrei de educatie fizica de la Liceul BRUKENTAL din Sibiu care l-a introdus ca disciplina obligatorie in scoala imediat dupa ce vazuse la Berlin meciurile din Cupa si demonstratiile studentilor Facultatii de Educatie Fizica.

Tot WILHELM BINDER a organizat si primele meciuri de handbal cu public pe stadionul central din Sibiu intre elevii lui, a fost astfel primul antrenor si primul arbitru din istoria handbalului romanesc. A condus la centru ca unic arbitru toate jocurile din primii ani inclusiv cele de fete de la liceul din localitate.

Presa din Sibiu din acele vremuri atesta toate acestea mai intai prin ziarul de limba germana SIEBEN BURGISCHE DEUTSCHES TAGEBLATT numarul 14442 din 18 iunie 1921 care semnaleaza primul meci cu public – pe stadionul mare – al unor echipe de elevi de la Liceul Brukental iar peste o saptamana si primul meci de handbal feminin intre elevele liceului de fete din localitate.

Suntem indreptatiti, pe baza acestor atestari oficiale sa spunem ca “data nasterii” jocului de handbal in Romania este 18 iunie 1921, locul Stadionul Central din Sibiu, “parinte” profesorul WILHELM BINDER iar ca participanti elevii liceului Brukental si elevele liceului de fete.

Handbalul (in 11 jucatori) se raspandeste apoi foarte repede in principalele orase din Ardeal, apoi in Banat (Timisoara, Lugoj, Arad 1927 – 1928) si in Regat (Bucuresti, Ploiesti 1930 – 1933), mai apoi si in Moldova (1934 – 1935).

Incepand cu anul 1931, Sibiul preia organizarea unei competitii de amploare “Cupa Transilvaniei”, care din 1933 va cuprinde si echipe din Banat (Lugoj si Timisoara) iar din anul 1934 se transforma in campionat national pe trei ligi: Nord – Ardealul; West – Banatul; Sud – Bucuresti si Ploiesti. In tot acest timp echipa din Sibiu se afla pe primul loc.

Dupa ce in anul 1933 handbalul intra alaturi de Volei si Baschet in F.R.V.B.H. in 1936 se constituie independent Federatia Romana de Handbal (F.R.H.).

Seria jocurilor internationale este deschisa in 1934 de o echipa a orasului Sibiu care intreprinde un turneu de 11 jocuri in Cehoslovacia si Germania iar in 1935 primim vizita unei echipe din Munchen care sustine 4 jocuri la Sibiu si Bistrita.

In anul 1936 la Berlin, handbalul (masculin in 11 jucatori) este introdus pentru prima oara in programul Jocurilor Olimpice. Echipa Romaniei participa la aceasta prima editie a handbalului la J.O. si obtine un onorant loc V, avand in vedere conditiile de constituire si pregatire a echipei nationale aflata la prima ei actiune.

In anul 1938 Federatia Internationala de Handbal Amator (I.H.F.A.) organizeaza prima editie a Campionatelor Mondiale de handbal in 11 jucatori. Echipa Romaniei ocupa tot locul V dar acum din 12 echipe aproape toate cu mai vechi state de pregatire si jocuri internationale de pregatire.

In ordine cronologica urmeaza Hazena care a patruns la noi imediat dupa handbalul in 11 jucatori, chiar in anul 1924 se semnaleaza in Banat primele jocuri demonstrative ale unor echipe feminine feminine. In acea zona, respectiv la Timisoara, Arad si Lugoj, hazena are o scurta perioada de avant. In 1926 se organizeaza o competitie cu 6 echipe feminine iar formatia Industria Lanei Timisoara efectueaza un turneu international in Iugoslavia.

In aceeasi perioada 1925 – 1927 au loc si in Bucuresti jocuri demonstrative tot ale unor echipe feminine. Dar pana in anul 1939 nu poate fi vorba de un sistem competitional si de o raspandire care sa depaseasca zona Timisoarei si a Bucurestiului.

Handbalul in 7, cel nordic pe teren mic a patruns foarte timid la noi in tara dupa 1930. La inceput se confunda cu Hazena, dar de regula era socotit un mijloc de pregatire in timpul iernii pentru echipele de handbal in 11 jucatori.

Abia in anul 1937 se semnaleaza, la Sibiu, un turneu de sala cu participarea a 8 echipe din Sibiu si Medias, respectiv cele care evoluau in Campionatul de handbal in 11.

In toata aceasta perioada pana in 1939 si inca mult timp dupa acest an nu putem vorbi de un sistem competitional pentru handbal in 7, doar demonstratii si in cateva locuri 2-3 turnee in sezonul de iarna.

P A L M A R E S D E O N O A R E

1936 – 2008

42 Medalii: 19 De Aur, 10 De Argint Și 13 De Bronz

S E N I O R I – 16 Medalii

7 Medalii De Aur – Campioni Mondiali – Seniori

4 Masculin – 3 Feminin

3 Medalii De Argint – Vicecampioni Mondiali – Seniori

1 Masculin – 2 Feminin

2 Medalii De Bronz La Campionate Mondiale – Seniori

4 Medalii La Jocurile Olimpice – Seniori

Argint 1976, Bronz 1972, 1980, 1984

T I N E R E T – 7 Medalii

2 Medalii De Aur – Campioni Mondiali Tineret – Feminin

2 Medalii De Aur – Campioni Europeni – Tineret

2 Medalii De Bronz – C.M. Feminin De Tineret

1 Medalie Bronz – C.E. Feminin – Tineret

J U N I O A R E – 4 Medalii

1 Medalie De Bronz La C.M. Junioare

1 Medalie De Aur – Campioni Europeni – Junioare

2 Medalie De Argint – Vicecampioni Europeni – Junioare

U N I V E R S I T A R I – 15 Medalii

7 Medalii De Aur – Campioni Mondiali – Univeristari

6 Masculin – 1 Feminin

4 Medalii De Argint – Vicecampioni Mondiali – Univ.

2 Masculin – 2 Feminin

4 Medalii De Bronz La Campionate Mondiale – Univ.

2 Masculin – 2 Feminin

*****

19 Echipe De Club Câștigătoare De Cupe Europene

23 Titluri De Campioni Balcanici Seniori – Tineret

27 Medalii La Campionatele Mondiale, Europene Și J.O.

Seniori – Tineret – Juniori

Echipele naționale de seniori și senioare ale României au cucerit 16 medalii.

La Jocurile Olimpice: 4 medalii din care 1 de argint, 3 de bronz.

La Campionatele Mondiale: 12 medalii din care 7 de aur, 3 de argint si de 2 de bronz.

S E N I O R I – 11 Medalii

4 Medalii La Jocurile Olimpice 1 Argint, 3 Bronz

1. 1972 MUNCHEN – Bronz; 3. 1980 MOSCOVA – Bronz;

2. 1976 MONTREAL – Argint; 4. 1984 LOS ANGELES – Bronz.

4 Titluri De Campioni Mondiali

1. 1961 RF GERMANIA – Dortmund 3. 1970 FRANȚA – Paris;

2. 1964 CEHOSLOVACIA – Praga; 4. 1974 RD GERMANIA – Berlin

1 Loc II – Vicecampioni Mondiali – Medalii De Argint

1. 1959 AUSTRIA – Finala La Viena. Handbal În 11 Jucători.

2 Loc III – Medalii De Bronz

1. 1967 SUEDIA 2 1990 CEHOSLOVACIA

S E N I O A R E – 5 Medalii

3 Titluri De Campioane Mondiale

1. 1956 RF GERMANIA – Frankfurt 3. 1962 ROMANIA – București

2. 1960 OLANDA – Amsterdam *1956, 1960 Handbal În 11 Juc. *1962: Handbal În 7 Juc.

2 Loc II – Vicecampioane Mondiale – Medalii De Argint

1. 1973 IUGOSLAVIA – Finala La Belgrad. 2. 2005 RUSIA – Finala La Sankt Petersburg.

T I N E R E T – 7 Medalii

Echipa națională feminină de tineret (junioare în versiunea e.h.f.) a cucerit: 6 medalii la campionatele mondiale din care 2 de aur, 3 de bronz și 2 medalii de aur la campionatele europene.

2 Titluri De Campioane Mondiale

1.1995 BRAZILIA – Aracaju 2. 1999 CHINA – Pekin

2 Medalii De Bronz La Campionatele Mondiale

1. 1977 ROMÂNIA – București 2. 1997 COASTA DE FILDEȘ

2 Titluri De Campioane Europene

1. 1998 SLOVACIA – Bratislava 2 2000 FRANȚA – Saint Rafael

1. 2007 TURCIA – IZMIR – 1 MEDALIE DE BRONZ LA C.E.

J U N I O A R E – 4 Medalii

Echipa Națională Feminină De Junioare (YOUTH În Versiunea E.H.F.) A Cucurit 4 Medalii:

1 La Campionatele Mondiale Și 3 La Campionatele Europene: 1 De Aur Și 2 De Argint.

1 Loc III – Bronz La Campionatele Mondiale

1. 2006 CANADA – Shebrooke

1 Titlu De Campioane Europene – Junioare

1. 1999 GERMANIA – Finala La Rotenburg.

2 Loc II – Medalie De Argint

1. 2003 RUSIA – Finala La Togliatti.

2. 2005 AUSTRIA – Finala La Viena

Palmaresul echipelor românești de handbal

16 MEDALII LA JOCURILE OLIMPICE ȘI CAMPIONATELE MONDIALE

MEDALII LA JOCURILE OLIMPICE

Din care 7 de aur la campionatele mondiale (3 la fete, 4 la băieți), 4 argint (1 la j.o. băieți, 2 fete și 1 băieți la c.m., 5 de bronz ,3 la j.o. și 2 la c.m. – băieți).

S E N I O R I

1. 1976 La MONTREAL ARGINT

2. 1972 La MUNCHEN BRONZ

3. 1980 La MOSCOVA BRONZ

4. 1984 La LOS ANGELES BRONZ

CAMPIONI MONDIALI

S E N I O A R E

1. 1956 In R.F. GERMANIA AUR Handbal In 11 Jucători

2. 1960 In OLANDA AUR Handbal In 11 Jucători

3. 1962 In ROMÂNIA AUR

S E N I O R I

1. 1961 În R.F. GERMANIA AUR

2. 1964 În CEHOSLOVACIA AUR

3. 1970 În FRANȚA AUR

4. 1974 În R.D. GERMANIA AUR

VICECAMPIONI MONDIALI

S E N I O A R E

1. 1973 În YUGOSLAVIA ARGINT

2. 2005 În RUSIA ARGINT

S E N I O R I

1. 1959 În AUSTRIA ARGINT Handbal În 11 Jucători

MEDALII DE BRONZ LA CAMPIONATE MONDIALE

S E N I O R I

1. 1967 În SUEDIA BRONZ

2. 1990 În CEHOSLOVACIA BRONZ

11 MEDALII LA CAMPIONATELE MONDIALE ȘI EUROPENE

TINERET – JUNIORI Din care 5 de aur, 2 argint, 4 de bronz – feminin

CAMPIONI MONDIALI-TINERET

FEMININ

1. 1995 În BRAZILIA AUR

2. 1999 În CHINA AUR

3. 1967 Ediție Experimentala – DANEMARCA AUR

MASCULIN

1967 Ediție Experimentala – DANEMARCA AUR

2 MEDALII LA CAMPIONATELE MONDIALE-TINERET

FEMININ

1. 1977 În ROMÂNIA BRONZ

2. 1997 În COASTA DE FILDEȘ BRONZ

MEDALII LA CAMPIONATELE MONDIALE-JUNIOARE

1. 2006 În CANADA BRONZ

2 TITLURI DE CAMPIOANE EUROPENE-TINERET

1. 1998 În SLOVACIA AUR

2. 2000 În FRANȚA AUR

1 MEDALIE LA CAMPIONATELE EUROPENE – TINERET

1. 2007 În TURCIA BRONZ

CAMPIOANE EUROPENE-JUNIOARE

1. 1999 În GERMANIA AUR

VICECAMPIOANE EUROPENE-JUNIOARE

1. 2003 În RUSIA ARGINT

2. 2005 În AUSTRIA ARGINT

15 MEDALII LA CAMPIONATELE MONDIALE UNIVERSITARE

Echipele Reprezentative Ale României Au Cucerit La Campionatele Mondiale Universitare: 15 Medalii Din Care 7 De Aur, 4 De Argint Și 4 De Bronz.

7 CAMPIONI MONDIALI UNIVERSITARI

MASCULIN – 6 Medalii

1. 1973 În SUEDIA AUR

2. 1975 În ROMÂNIA AUR

3. 1977 În POLONIA AUR

4. 1981 În FRANȚA AUR

5. 1984 În R.F. GERMANIA AUR

6. 1984 În ROMÂNIA AUR

FEMININ – 1 Medalie

1. 2002 În SPANIA AUR

4 VICECAMPIONI MONDIALI

MASCULIN – 2 Medalii

1. 1968 În R.F. GERMANIA ARGINT

2. 1990 În OLANDA ARGINT

FEMININ – 2 Medalii

1. 1998 În SLOVACIA ARGINT

2. 2000 In FRANȚA ARGINT

4 MEDALII DE BRONZ

MASCULIN

1. 1963 În SUEDIA BRONZ

2. 1971 În CEHOSLOVACIA BRONZ

FEMININ

1. 1994 În SLOVACIA BRONZ

2. 1996 În BULGARIA

ECHIPE DE CLUB CĂȘTIGĂTOARE DE

CUPE EUROPENE 1961-2008

FEMININ

1961 Cupa Campionilor = ȘTIINȚA București

1964 Cupa Campionilor = RAPID București

1984 Cupa I.H.F. = CHIMISTUL Rm. Vâlcea

1989 Cupa Cupelor = ȘTIINȚA Bacău

1989 Cupa I.H.F. = CHIMISTUL Rm. Vâlcea

1993 Cupa I.H.F. = RAPID București

1996 Cupa Orașelor = SILCOTUB Zalău

2000 Cupa Orașelor = RAPID București

2002 Cupa Challenge = U. REMIN Deva

2006 Cupa Challenge = RULMENTUL Brașov

2007 Cupa Cupelor = OLTCHIM Rm. Vâlcea

MASCULIN

12. 1965 Cupa Campionilor = DINAMO București

13. 1968 Cupa Campionilor = STEAUA București

14. 1977 Cupa Campionilor = STEAUA București

15. 1985 Cupa I.H.F. = MINAUR Baia Mare

16. 1988 Cupa E.H.F. = MINAUR Baia Mare

17. 2006 Cupa Challenge = STEAUA București

18. 2007 Cupa Challenge = U.C.M. REȘIȚA

19. 2008 Cupa Challenge = U.C.M. REȘIȚA

STEAUA București 3 Cupe Europene (1968, 1977, 2006), MINAUR Baia Mare 2 (1985, 1998), DINAMO București 1 (1965), U.C.M. REȘIȚA (2007).

CAMPIONATE MONDIALE SENIORI

Echipele naționale de senoiri – senioare au cucerit 11 medalii la campionatele mondiale din care: 7 de aur, 2 de argint și 2 de bronz.

7 MEDALII DE AUR – CAMPIONI MONDIALI

MASCULIN

1. 1961 În RF Germania Finala La Dortmund

2. 1964 În Cehoslovacia Finala La PRAGA

3. 1970 În Franța Finala La PARIS

4. 1974 În Germania Finala La BERLIN

FEMININ

5. 1956 În RF Germania – Handbal În 11 Jucători Finala La FRANKFURT

6. 1960 În Olanda – Handbal În 11 Jucători Finala La AMSTERDAM

7. 1962 În România Finala La BUCUREȘTI

3 MEDALII DE ARGINT – VICECAMPIONI MONDIALI

MASCULIN

1. 1959 În Austria – Handbal În 11 Jucători Finala La VIENA

FEMININ

2. 1973 În Iugoslavia Finala La BELGRAD

3. 2005 În Rusia Finala SANK PETERSBURG

2 MEDALII DE BRONZ

MASCULIN

1. 1967 În Suedia

2. 1990 În Cehoslovacia

4 MEDALII LA JOCURILE OLIMPICE

Echipa Națională De Seniori A Cucerit La Jocurile Olimpice 4 Medalii: 1 De ARGINT Și 3 De BRONZ

1. 1972 La Munchen – Bronz

2. 1976 La Montreal – Argint

3. 1980 La Moscova – Bronz

4. 1984 La Los Angeles – Bronz

CAMPIONATE MONDIALE UNIVERSITARE

Echipele naționale studențești au cucerit 15 medalii la Campionatele Mondiale Universitare din care: 7 de aur, 4 de argint și 4 de bronz.

7 MEDALII DE AUR – CAMPIONI MONDIALI UNIVERSITARI

MASCULIN

1. 1973 În Suedia

2. 1975 În România

3. 1977 În Polonia

4. 1981 În Franța

5. 1985 În RF Germania

6. 1987 În România

FEMININ

7. 2002 În Spania

4 MEDALII DE ARGINT

VICECAMPIONI MONDIALI UNIVERSITARI

MASCULIN

1. 1968 În RF Germania

2. 1990 În Olanda

FEMININ

3. 1998 În Slovacia

4. 2000 În Franța

4 MEDALII DE BRONZ

MASCULIN

1. 1963 În Suedia

2. 1971 În Cehoslovacia

FEMININ

3. 1994 În Slovacia

4. 1996 În Bulgaria

I.2 ORGANISMELE DE CONDUCERE ALE HANDBALULUI

FEDERAȚIA INTERNAȚIONALĂ DE HANDBAL – IHF – a apărut cu ocazia JO de la Amsterdam din anul 1928 denumită inițial Federația Internațională de Handbal Amator (IAHF). În anul 1946 se transformă în IHF, în cadrul Congresului desfășurat la Copenhaga, la care au participat țările fondatoare: Danemarca, Finlanda, Franța, Țările de Jos, Norvegia, Polonia, Suedia, Elveția. În anul 1996 IHF număra 138 țări afiliate, de pe toate continentele.

IHF este singură în măsură să organizeze competiții de handbal și să atribuie unei federații continentale sau naționale membre această organizare;

controlează, conduce, îndrumă și organizează activitatea handbalistică pe plan mondial;

este formată din federațiile naționale;

nu permite nici un fel de discriminare din motive politice, religioase sau rasiale între federațiile afiliate

Organele de conducere sunt: Congresul, Consiliul, Comitetul executiv, iar activitatea federației este condusă prin comisii de specialitate. Aceste comisii sunt: Comisia tehnică cu atribuții organizarea competițiilor COC; arbitraj și regulament CAR; metodică și antrenori CEM, comisia medicală și comisia de propagandă.

IHF are în subordine federațiile continentale cu responsabilități zonale continentale bine determinate. Aceste federații sunt: Federația Europeană de Handbal – EHF; Federația Africană de Handbal – CAHB; Federația Asiatică de Handbal – AHF ; Federația Panamericană de Handbal – PATHF; Federația Oceania de Handbal – OHF.

FEDERAȚIA NAȚIONALĂ DE HANDBAL – FRH – a fost fondată la 7 aprilie(după alte surse la 1 aprilie) 1936 și cuprinde cluburile și asociațiile sportive, care au secții de handbal. Este organul de specialitate, apolitic și nediscriminatoriu, care are ca scop organizarea, îndrumarea, dezvoltarea și controlul activității de handbal din România.

Organele de conducere ale FRH sunt: Adunarea generală – organ legislativ – Biroul federal – organ executiv și administrativ – Biroul executiv sau comitetul de urgență – organ executiv și administrativ.

În teritoriu FRH are comisii teritoriale județene și municipale.

Activitatea handbalistică se desfășoară după acte normative aprobate de Ministerul Tineretului și Sportului, elaborate după cerințele acestuia și a altor organisme implicate în activitatea de handbal (IHF, EHF, CIO, FISU). Aceste acte normative sunt: Statutul Federației Române de handbal, Regulamentul de Organizare și funcționare a FRH, Regulamentul intern și internațional de transfer, Regulamentul antrenorului și sportivului de lot național, Regulamentul de clasificări, etc.

SECȚIA – CLUBUL DE HANDBAL – sunt forme organizatorice în care se desfășoară activitatea handbalistică, de tip profesionist sau de amatori.

i.3 Descrierea și caracteristicile generale ale jocului

i.3.1. Descrierea jocului

Handbalul este un joc sportiv de echipă, încadrat în categoria jocurilor inventate. Întrecerea se desfășoară între două echipe formate din câte 7 jucători, care mijloace tehnice regulamentare caută să marcheze cât mai multe goluri în poarta adversă. Caracteristica de bază este jucarea mingii cu mâna. Jocul începe printr-o pasă dată unui partener, la centrul terenului, cu un picior pe linie și la semnalul sonor al arbitrului. Tot astfel se procedează la începutul reprizei secunde și după marcarea unui gol. Prin pase succesive, conducere a mingii în dribling și alte procedee tehnico-tactice, se caută să se marcheze un. Jucătorii sunt în număr de 12, din care 7 sunt în teren, iar restul pe banca de rezerve.

Portarul are rol la fel de important ca și jucătorii de câmp și are misiunea de a apăra poarta (poate folosi în acest scop orice parte a corpului). Odată cu părăsirea spațiului de poartă, portarul se supune acelorași reguli ca și jucătorii de câmp. În afară de rolul pe care îl are (de apăra poarta), acest jucător mai are misiunea de a lansa contraatacuri prin pase lungi și precise la jucătorii avansați pozițional.

Conducătorul de joc – centrul – trebuie să posede o bogată gamă de procedee tehnice de pasare și aruncare la poartă. El are sarcina de a organiza atacul pozițional în funcție de dispunerea adversarilor în sistemul defensiv. De asemenea, în cele mai multe cazuri, el este cel care angajează pivotul ori de câte ori acesta se eliberează de marcajul adversarului. Acest port este încredințat unui jucător cu multă experiență de joc și spirit creativ, având capacitatea de a dezvolta sau improviza variante noi.

Extremele – (două) – sunt jucători cu o bună mânuire a mingii, posesori ai viteze de deplasare excepționale și bineînțeles buni aruncători la poartă. Ei participă și la fazele de apărare devenind apărători laterali, având ca sarcini de joc marcarea extremelor, colaborarea – întrajutorarea apărătorilor intermediari și închiderea culoarelor de pătrundere.

Interii, în număr de doi, acționează în zonele centrale, pe spații mai puțin întinse, atât în atac cât și în apărare. Sunt jucători cu un control deosebit al mingii, dispunând de forță mare de aruncare au sarcina importantă de înscrie goluri de la distanță, dar și cu pătrundere spre semicercul de 6 m și finalizare din săritură sau plonjon.

Pivotul – acționează pe semicercul de 6m sau puțin înaintea acestuia, prin fața sau prin spatele apărătorilor, având un joc caracterizat prin luptă strânsă cu adversarii pentru primirea pasei în poziții de echilibru precar, efectuând întoarceri rapide și aruncări la poartă din plonjon.

Jucarea mingii. Jucătorii au dreptul să arunce, să lovească, să împingă, să oprească și să prindă mingea în orice fel și din orice direcție, folosind mâinile, brațele, capul, trunchiul, coapsele și genunchii. Mai au dreptul să țină mingea maximum 3 secunde, chiar dacă aceasta se găsește pe sol. Au dreptul se deplaseze cu mingea în mână maximum 3 pași, să arunce o dată mingea spre sol și să o reprindă în momentul când aceasta revine, cu o mână sau cu ambele mâini de pe loc sau din mișcare.

Timpul de joc este de 2 reprize a câte 30 minute fiecare, cu 10 minute pauză între ele.

Schimbările de jucători sunt nelimitate și ele se efectuează printr-un spațiu de schimb, delimitat de o parte și de alta a liniei de centru, la 4,5 m. Orice schimbare greșită se sancționează conform regulamentului de joc.

Pentru a realiza scopul jocului (înscrierea de goluri în poarta adversă) jucătorii celor două echipe utilizează în limitele prevederilor regulamentare acțiuni individuale și colective specifice. Aceste acțiuni constau din mai multe procedee tehnice prin care jucătorii mânuiesc mingea și execută diferite deplasări în teren, în condiții de colaborare cu coechipierii și de adversitate cu componenții celeilalte formații. Aceste acțiuni însoțite procedeele tehnice aferente constituie conținutul jocului. Deci, putem spune că jocul constă din acțiuni, precum și din interacțiuni cu coechipierii, dar și cu adversarii.

Pentru evitarea și prevenirea succesului acțiunilor adversarilor și pentru asigurarea eficienței acțiunilor proprii, jucătorii fiecărei echipe își organizează și coordonează reciproc acțiunile în funcție de cele două faze de joc: apărarea și atacul. Modul de organizare și coordonare a acțiunilor în cadrul fazelor de joc constituie împreună cu acesta structura jocului.

Conținutul de joc de atac este constituit din procedee tehnice (deplasarea în teren, pasa, driblingul, aruncarea etc.) integrate în acțiuni de joc și organizate pe baza unor cerințe și principii obiectiv necesare rezolvării unor sarcini specifice fazei, dau structura jocului în atac.

La fel se aplică și pentru faza de apărare(dar cu procedeele specifice ei).

I.3.2 CARACTERISTICILE GENERALE ALE JOCULUI

Este un joc sportiv accesibil din următoarele considerente:

nu necesită calități fizice deosebite până la un anumit nivel al performanței și nici o pregătire specială prea îndelungată în cazul inițierii (vezi educația fizică școlară);

în conținutul său are elemente tehnico-tactice ușor de însușit și aplicat;

elementele tehnico-tactice ale jocului se realizează pe baza deprinderilor naturale de alergare, săritură, aruncare;

regulile de joc sunt ușor de înțeles și aplicat, oferind în scurt timp satisfacția practicării jocului global în limitele regulamentului;

nu necesită o bază sportivă sofisticată și nici materiale foarte costisitoare.

Angrenează toate segmentele corpului în susținerea efortului specific astfel:

musculatura membrelor inferioare este solicitată în timpul deplasărilor rapide (cu și fără minge, în atac și în apărare), săriturilor, opririlor, pornirilor etc.;

– musculatura membrelor superioare participă în efort în toate momentele de joc în care se acționează pentru prinderea, pasarea, aruncarea la poartă, prin intermediul procedeelor tehnice. Efectuarea acestor aruncări cu eficacitate impune o bună dezvoltare a grupelor musculare ;

– trunchiul este solicitat în numeroase situații de joc efectuând aplecări, întoarceri, răsuciri, extensii și flexii – fapt ce duce la îmbunătățirea potențialului fizic general.

Solicită următoarele calități fizice:

– viteza de execuție, de deplasare, și de reacție;

– rezistența specifică;

– capacitățile de coordonare corelate cu calitățile analizatorilor chinestezici (exemplu – cu cel tactil, care se poate traduce în joc prin “simțul mingii”; cu cel optic care permite aprecierea fină a distanței și vitezei de pasare – aruncare “simțul distanței” etc.;

– mobilitate generală și suplețea;

– forța explozivă la nivelul membrelor superioare și inferioare (detenta).

Solicitări din punct de vedere biomecanic

În timp ce trunchiul și brațele efectuează mișcări variate care solicită toate lanțurile musculare, membrele inferioare îndeplinesc, pe lângă activitatea dinamică de alergare și un important rol static de asigurare a echilibrului corpului și de suport pentru mișcările trunchiului și ale brațelor.

Musculatura care efectuează lovitura formează un lanț muscular întins, care începe la brațul care ține mingea, trece peste trunchi și se termină la membrele inferioare. Acest lanț muscular, care depune o intensă activitate dinamică, de “învingere” este format din flexorii corpului, ai cotului, retroductorii și adductorii brațului, mușchii care coboară, deplasează ventral și basculează medial scapula. El se continuă cu lanțurile musculare ventrale ale trunchiului – în principal rotatorii – și cu tripla extensie de la membrul inferior de sprijin.

Din punct de vedere psihologic sunt implicate procesele complexe și intercondiționate de reglare și autoreglare a stărilor psihice care vizează :

– controlul emotivității;

– controlul și mobilizarea capacităților intelectuale;

– capacitatea de angajare volițională maximă în timpul jocului;

– mobilizarea motivațională și energetică a organismului pentru a răspunde cât mai bine solicitărilor impuse de complexitatea situațiilor de joc;

– mobilizarea motorie corespunzătoare sarcinilor stabilite.

Întrebări recapitulative:

Care au fost etapele prin care a trecut handbalul actual?

Care organismele de conducere a jocului?

Accesibilitatea jocului de handbal în ce constă?

Cursul 2

ii. tehnica jocului de handbal

ii.1 Definiția, caracteristicile și elementele tehnicii

Obiective de referințe:

Formarea bagajului teoretic despre:

Noțiunile generale ale tehnicii de joc

Principalele elemente și procedee de bază

Metodica instruirii elementelor tehnice

Noțiuni generale de regulament

ii.1.1 Definiția tehnicii:

Tehnica reprezintă totalitatea metodelor și procedeelor întrebuințate în practicarea unei meserii, în efectuarea unei operații, a unei lucrări (Breban Vasile, Dicționar al limbii române contemporane, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1980).

Tehnica cuprinde totalitatea acțiunilor motrice executate ideal din punct de vedere al eficienței acestora (Adrian Dragnea).

Prin tehnică sportivă se înțeleg procedeele de executare a acțiunilor motrice (D.Donskoi); modalități de executare a exercițiului fizic (N.G.Ozolin); totalitatea acțiunilor și procedeelor de mișcare ce au formă și conținut specific alcătuiesc tehnica ramurii respective (Ion Șiclovan).

Prin tehnica unui joc sportiv se înțelege “ansamblul de procedee specifice ca formă și conținut (cunoscute sub denumire de procedee tehnice) folosit în scopul practicării cu randamentul maxim al unui joc sportiv, în concordanță cu cerințele jocului competițional. Folosirea acestor procedee tehnice se referă atât la manevrarea obiectului de joc, cât și la deplasările jucătorilor efectuate în vederea acestor manevrări” (Leon Teodorescu).

Tehnica de joc este un sistem de mișcări integrate sau o înlănțuire de mișcări parțiale (acte, gesturi, priceperi, deprinderi) specializate și automate, cu ajutorul cărora se rezolvă scopul și sarcinile fazelor de atac și apărare ale jocului (D.Colibaba-Evuleț, I. Bota).

Tehnica jocului de handbal reprezintă un ansamblu de deprinderi motrice specifice ca formă și conținut, care se referă atât la mișcările de manevrare a mingii cât și la cele de deplasare a jucătorilor în scopul realizării acesteia. Aceste deprinderi complexe se însușesc în scopul obținerii randamentului maxim de joc și au la bază legile biomecanicii și ale activității nervoase superioare (Ioan Kunst-Ghermănescu).

ii.1.2 Caracteristicile tehnicii

Tehnica de joc are următoarele caracteristici:

are un caracter individualizat pentru că executarea deprinderilor motrice specifice depind de constituția, calitățile fizice, tipul de activitate nervoasă și de alte particularități specifice fiecărui jucător. Pentru a analiza un procedeu tehnic se au în vedere următoarele elemente:

poziția corpului și a segmentelor sale înainte sau într-un moment oarecare al execuției acțiunii motrice;

interacțiunea forțelor care se exercită asupra corpului jucătorului în timpul efectuării actului motric;

traiectoria mișcării cu o anumită direcție și amplitudine;

viteza, ritmul și tempoul mișcării.

Individualizarea însușirii tehnicii este determinată de cerințele impuse de îndeplinirea unor atribuții specifice fiecărui post din echipă. De aceea mergând pe idea aceasta spunem că este necesară o anumită tehnică pentru postul de portar și o cu totul alta pentru cea de inter, extremă sau pivot.

Tehnica are o mare importanță în activitatea sportivă fiind un liant între componentele pregătirii, ale jocului de handbal în cazul nostru. Ea se subordonează tacticii și regulamentului de joc. Se spune pe drept cuvânt că un nivel ridicat al tehnicii asigură posibilități multiple tacticii, iar tactica de joc perfecționată până în cele mai mici amănunte permite valorificarea la maximum a tehnicii și pregătii individuale a jucătorilor.

Tehnica are un caracter evolutiv și perfectibil. Comparând tehnica handbalului actual cu cea din trecut se constată că nivelul ei general nu a rămas același. Cele care au determinat evoluția tehnicii au fost concepția de joc și necesitatea de a rezolva cât mai eficient situațiile concrete de joc. Cerințele tot mai ridicate impuse de întrecerea sportivă concretă au solicitat adaptarea permanentă a structurilor de exerciții și modelarea lor în concordanță cu o “tehnica competițională”. De aceea, în procesul instruirii formarea și mai ales perfecționarea tehnicii cu variații de ritm, intensitate de efort, condiții îngreuiate de pregătire, apropiate de cele de joc au condus la apariția automatismului și a stereotipiei de joc. Evoluția permanentă a tehnicii are ca urmare și îmbunătățirea concepției de joc și a domeniul teoretic despre această latură a pregătirii.

ii. 1.3 Componentele tehnicii

Tehnica este formată din structuri și acțiuni motrice bine stabilite, concretizate în elemente și procedee tehnice.

Elementele tehnice sunt structuri motrice cu caracter global și abstract care permit rezolvarea sarcinilor jocului în conformitate cu regulamentul de desfășurare. Rezolvarea acestor sarcini este legată de fazele de joc: atac sau apărare. Fiecare fază a jocului are atât elemente comune celorlalte cât și specifice ei. Condițiile de joc în care sunt aplicate elementele tehnice au condus la formarea, transformarea și perfecționarea unor procedee tehnice cu rol esențial în rezolvarea sarcinilor concrete de joc.

Procedeele tehnice cuprind în structura lor internă mecanisme specifice care permit caracterizarea, adaptarea și aplicarea elementelor tehnice la diferite situații impuse de joc într-un anumit moment. Procedeul tehnic este definit ca fiind un complex de mișcări și acțiuni ale corpului și ale segmentelor acestuia, executate conștient într-o succesiune logică, depunându-se eforturi musculare și de voință, în ritm și tempo corespunzătoare cu intențiile de intervenție ale adversarului în scopul rezolvării unei sarcini parțiale de joc. El are un caracter concret de execuție, putând fi pus în practică cu sau fără minge.

Fiecare procedeu tehnic are un mecanism de bază format dintr-o succesiune logică de acte motrice, obiectiv necesare în vederea efectuării eficiente a acestuia și care o dată însușit este baza de plecare pentru execuția altor procedee. El implică corelația generală și obligatorie a fazelor principale ale mișcării, fără de care nu poate fi executat. Ca la orice act motric fazele de execuție ale mecanismului de bază se referă la mișcările pregătitoare sau preliminare, execuția propriu-zisă și de încheiere – finalizare. De însușirea lui depinde posibilitatea rezolvării eficiente și raționale a acțiunilor motrice în timpul cel mai scurt și la momentul oportun.

Pe lângă mecanismul de bază, un rol esențial în executarea procedeelor tehnice îl au și detaliile de tehnică influențate de particularitățile fizice și psihice ale fiecărui jucător.

Învățarea și perfecționarea mecanismelor de bază a procedeelor tehnice se fac în cele mai multe cazuri prin exersarea globală a momentelor tipice și mai rar prin prelucrarea analitică a unor elemente de structură. În procesul de învățare procedeul tehnic este exersat până când acesta devine stereotip, ducând la automatizarea lui.

După structură motrică (simplă sau complexă) procedeele tehnice au fost grupate în: procedee tehnice simple și complexe.

Procedeele tehnice simple sunt gesturi motrice care cuprind în mod obișnuit trei faze distincte: poziția inițială, execuția propriu-zisă și poziția finală. Ele au următoarele caracteristici:

au caracter invariabil;

repetate sistematic formează automatismul dinamic;

au condiții similare sau foarte apropiate de execuție;

sunt specifice fazelor de învățare a unui nou procedeu tehnic;

sunt utilizate rareori în joc și numai atunci când adversarul nu este opoziv – de exemplu la pasa cu o mână de deasupra umărului – sau în momentele fixe ale jocului – repunerea din lateral, aruncarea de la 7 m, aruncările de la colț, reluările de joc după gol sau de repriză.

Procedeele tehnice complexe sunt înlănțuiri de două sau mai multe procedee tehnice simple și au următoarele caracteristici de execuție:

sunt utilizate în funcție de situațiile schimbătoare ale fazelor de joc;

impun variații de ritm, intensitate și amplitudine;

au poziții inițiale modificate, întreruperi ale execuției unui procedeu tehnic în funcție de prezența și opoziția adversarului, situația tactică a momentului de joc și înlănțuirea cu un alt procedeu tehnic;

variabilitatea aplicării procedeelor tehnice complexe în joc depinde de: gândirea, inteligența și plasticitatea scoarței cerebrale ale jucătorului, precum și de bagajul de deprinderi pe care-l are jucătorul. În procesul instruirii trebuie să se învețe cât mai multe mecanisme de bază ale mișcărilor specifice care să constituie puncte de plecare pentru procedeele tehnice complexe corespunzătoare condițiilor de joc. (Exemplu: aruncarea la poartă prin evitare, aruncarea la poartă din săritură de pe extrema dreaptă prin înclinarea trunchiului sau cu aterizarea pe piciorul din partea brațului de aruncare).

Stilul reprezintă modul personal sau particular – amprenta personală – de efectuare a unui procedeu tehnic. În faza în care calitățile fizice și psihice ale jucătorului se răsfrâng asupra uneia sau a alteia dintre părțile mecanismului de bază ale unui procedeu tehnic se poate vorbi de stilul acelui jucător. Deși se respectă mecanismul de bază respectiv, totuși particularitățile morfologice, funcționale și psihice ale jucătorului se întipăresc asupra execuției.

Stilul presupune o structură și o formă corecte ale mișcărilor, cărora li se imprimă un mod propriu, personal de execuție caracteristic acelui jucător. Stilul nu se poate confunda cu mișcări incorect executate din punct de vedere biomecanic. Stilul tehnic este caracteristic atât executării actelor motrice simple cât și celor complexe prin variație de viteză, ritm de execuție, prin implicarea unor însușiri personale (talie-robustețe), prin manevrarea deosebită a mingii, prin utilizarea în mod original a unor procedee tehnice, legarea lor în combinații utile, scurtarea unor faze ale actelor motrice și înlocuirea lor cu fente de joc.

Stilul tehnic poate caracteriza comportamentul tehnic al unei echipe. Aceasta poate adopta un stil în care acțiunile tehnico-tactice sunt executate în regim de viteză sau poate adopta un stil bazat pe însușirilor fizice ale jucătorilor – talie, robustețe etc. Astfel, putem vorbi de “Școala daneză”, Școala franceză”, “Școala românească” de handbal.

Putem aminti câțiva jucători români care și-au adus contribuția la îmbunătățirea conținutului tehnicii cu noi procedee sau a modului de abordare a activității tehnico-tactice din domeniul handbalului:

Virgil Hnat – a îmbunătățit tehnic aruncarea la poartă prin evitare;

Petre Ivănescu – a perfecționat aruncarea la poartă pe lângă șold;

Gh. Gruia și V. Stângă – au perfecționat aruncarea la poartă din săritură;

Mihai Redl – a “raționalizat” tehnica și tactica portarului;

Maricel Voinea – a “impus” aruncarea la poartă de pe extremă cu efect.

Aceste procedee tehnice, datorită eficienței lor în joc și primind îmbunătățiri în execuție au devenit “stiluri”, putând fi studiate de către specialiști, preluate și învățate de către alți sportivi transformându-se astfel în procedee tehnice noi și purtând chiar denumirea creatorilor lor. Măiestria executării procedeelor tehnice este rezultatul instruirii la care se adaugă, cu un rol destul de important și predispozițiile vocaționale ale subiecților (D.C.Evuleț).

ii. 2 Învățarea procedeelor tehnice

Zapan Gh. susține ca deprinderile sportive se formează prin exersarea îndelungată, cu și fără control, fiind influențate de oboseală, de activitatea mentală, de forma de exersare, de condițiile variate în care se exersează etc.

Învățarea inteligent – motrică după Craty B. este caracteristică în procesul însușirii tehnicii ramurilor de sport: box, lupte, scrimă, jocurilor sportive în care adversarul este opoziv, iar acțiunile se desfășoară în condiții variate și imprevizibile.

Etapele învățării motrice

I. Etapa informării și a formării reprezentării sau după Matveev – etapa învățării inițiale. Această etapă are următoarele specificații:

– denumirea corectă a procedeului ce urmează a fi învățat;

– explicația necesară înțelegerii mecanismului tehnic de execuție;

– demonstrația nemijlocită a profesorului, utilizarea desenelor, fotografiilor, chinogramelor, observația execuției altor subiecți pentru formarea reprezentării mentale a procedeului de învățat.

II. Etapa mișcărilor “grosiere” sau insuficient diferențiate. Acestei etape îi sunt caracteristic:

execuția practică a procedeului tehnic, în care subiectul se conduce în principal după indicațiile verbale ale profesorului;

mișcări inutile, efort excesiv, ritm sacadat, amplitudine și precizie scăzute;

folosirea mijloacelor ajutătoare. Acestea ar putea fi următoarele:

efectuarea unor exerciții pentru precizarea unor detalii ale procedeului tehnic;

explicații cu precizarea momentelor cheie;

observația execuțiilor altor elevi;

demonstrația profesorului.

III. Etapa consolidării și perfecționării continue (Matveev) are următorul conținut:

corectitudinea efectuării mișcărilor în condiții variate sau standard ( concurs, întrecere, antrenament);

execuția mișcărilor fluent, ritmic, precis și cu amplitudine mare;

efectuarea mișcărilor cu indici crescuți de viteză, forță ți în condiții de rezistență.

IV. Etapa perfecționării și supraînvățării procedeului tehnic prezintă următoarele:

repetarea procedeului tehnic în condiții și situații diferite:

îngreuierea condițiilor externe (limitarea numărului de acțiuni, reducerea spațiului de manevră, prezența adversarului);

modificări în starea fizică și psihică a subiecților (oboseală, distragerea atenției, emoții etc.); eforturi fizice în continuă creștere.

îmbinarea perfectă a proceselor de perfecționare a tehnicii cu educarea calităților fizice.

ii.2.1 Momentele învățării motrice

Etapele învățării procedeelor tehnice prezentate anterior sunt trepte general-obligatorii pe care trebuie să le parcurgă un subiect, în vederea inițierii într-o anumită activitate specifică domeniului educației fizice și sportului. Ținând cont de această primă treaptă, instruirea specifică jocului de handbal, prezintă unele particularități. C.Boyer și M.Mauvoisin – prof. de educație fizică și sport din Franța resping “dresajul” ca mijloc de învățare și propun următoarea metodă globală de instruire, structurată pe trei faze de învățare:

Faza de căutare și de descoperire sau faza de explorare. Ea se derulează prin încercări succesive în fața aceleași situații-problemă, în care jucătorul capătă experiența mediului și propune propriile sale soluții (înțelegere, spontaneitate, creație, utilizarea experiențelor anterioare). Profesorul-antrenor trebuie să aleagă cu rigoare exercițiile globale și să definească în mod precis scopul care trebuie atins.

Faza de disociere. Prima faza, exclusiv globală nu este suficientă. Subiectul trebuie ca, printr-o reprezentare mentală a acțiunilor în desfășurare, să ia cunoștință de fenomenele inerente situației de joc (inteligență, situația tactică) sau situației motrice (atenție interiorizată orientată spre propria execuție), să înțeleagă și să învețe din propriile greșeli. Printr-o perfecționare motrică progresivă și o ameliorare crescândă a datelor perceptive, datorate aferentației inverse (feed-back) mișcarea devine mai exactă, mai precisă, mai adaptată, datorită unei mai fine percepții a sinchineziilor (eliminarea contracțiilor musculare parazite). Se observă o mare participare a cortexului, responsabil de fenomenul de conștientizare a acțiunii motrice.

Faza de repetare sau de stabilizare. Repetarea permite consolidarea și automatizarea gestului motric și care trece în această etapă sub controlul structurilor sub-corticale. Pentru dobândirea unui automatism suplu și plastic, ușor adaptabil și nu a unor stereotipuri motrice rigide, trebuie efectuate aceste repetări, propunându-se situații variate cu condiții de execuție variabile

În procesul învățării și consolidării procedeelor tehnice apar de cele mai multe ori fenomene care perturbă progresul subiecților. Cauzele care duc la stagnarea evoluției tehnice sunt următoarele:

numărul mare de informații date de profesor pe care sportivul nu le poate asimila;

oboseala accentuată care duce la scăderea capacității de efort, coordonare și de control;

informații incomplete care nu-i formează subiectului reprezentarea clară a actului motric ce se învață;

lipsa de motivație din partea sportivului;

utilizarea unor materiale necorespunzătoare în procesul de învățare;

neconcordanța între nivelul de aspirație și capacitatea fizică a subiectului;

timp insuficient pentru repetarea și consolidarea procedeului tehnic;

includerea timpurie a procedeului tehnic însușit în structuri prea complexe înainte ca mecanismul de bază a acestuia să-i devină stereotip.

II.3 CONȚINUTUL TEHNICII

Tehnica jocului se diferențiază în funcție de fazele de joc și de portar. Avem astfel:

II.3.1 Elemente și procedee tehnice specifice jocului în atac;

II.3.2 Elemente și procedee tehnice specifice jocului în apărare;

III.3.3 Elemente ți procedee tehnice specifice portarului.

II.3.1 Elemente și procedee tehnice specifice jocului în atac

În conținutul jocului de atac sunt cuprinse următoarele elemente tehnice:

II.3.1.1 Poziția fundamentală de atac

II.3.1.2 Mișcarea în teren

II.3.1.3 Ținerea, prinderea și pasarea mingii

II.3.1.4 Conducerea mingii (driblingul)

II.3.1.5 Aruncarea la poartă

II.3.1.6 Fentele

II.3.1.1 Poziția fundamentală de atac

Poziția fundamentală: caracteristici, particularități, avantaje, greșeli de execuție și metodica învățării

Caracteristici

corpul orientat spre coechipierul de la care se așteaptă mingea; capul și privirea orientate spre a primi cât mai multe informații de la coechipieri și adversari;

brațele flexate din articulațiile coatelor, relaxate, cu palmele deschise și degetele orientate în direcția mingii pregătite pentru a o primi;

spatele ușor rotunjit, umerii relaxați, cu trunchiul flexat din articulația coxo-femurală;

genunchii îndoiți și împinși înainte din glezne, iar piciorul opus brațului de aruncare este dus înainte la o distanță determinată de înălțimea poziție fundamentale;

greutatea corpului egal repartizată pe ambele picioare.

Particularități

Situațiile schimbătoare ale jocului impun adaptarea poziției corpului și a segmentelor acestuia prin modificări temporare ale poziției de bază. Aceste modificări sunt determinate de:

postul pe care evoluează atacantul;

poziția lui față de poartă;

locul mingii în teren;

procedeele de deplasare în teren;

poziția și distanța față de adversarul direct.

În funcție de cele menționate mai sus poziția fundamentală se poate clasifica astfel: joasă (pentru pivoți), medie și înaltă (pentru jucătorii de 9 m).

Avantaje

În joc poziția optimă adoptată de jucători aduce următoarele avantaje:

deplasare energică și în scurt timp pentru prinderea mingii;

executarea surprinzătoare a unor aruncări la poartă care nu necesită un elan mare pentru execuția propriu-zisă;

interii utilizează adesea poziția înaltă și medie pentru a scurta elanul unei aruncări, pentru a surprinde utilizând o aruncare din sprijin pe sol sau pentru a efectua un pas scurt concomitent cu o desprindere energică urmată de o aruncare surprinzătoare din săritură;

pivoții, care au o poziție joasă de așteptare a mingii, vor folosi extensia picioarelor și a trunchiului pentru a pregăti, a efectua desprinderea și în același timp pentru a imprima forță aruncării;

Greșeli frecvente (specifice începătorilor)

picioarele prea depărtate sau prea apropiate, genunchii întinși;

trunchiul prea extins sau prea aplecat înainte;

brațele lăsate să cadă pe lângă corp;

greutatea inegal repartizată pe picioare;

privirea orientată în jos.

Metodica învățării

Poziția fundamentală se învăță ușor și este în strânsă legătură cu procedeele de mișcare în teren, cu prinderea și pasarea mingii. Profesorul va insista asupra importanței poziției fundamentale de atac, va demonstra fiecare din posibilele poziții adoptate de către atacant și va pune subiecții să le execute de cât mai multe ori.

din mers, la semnal propriu, oprire în poziție fundamentală;

din alergare, la semnal sonor sau vizual, oprire în poziție fundamentală;

din ghemuit, executarea a 3-4 genuflexiuni cu oprire în poziție fundamentală (exercițiu bun și pentru educarea forței m. inferioare);

din ghemuit, ridicare în stând, întoarcere stânga-dreapta, stânga-mprejur, oprire în poziție fundamentală;

din alergare înainte, înapoi, lateral oprire în poziție fundamentală la semnal sonor;

în perechi – față în față – 2-3 m distanță cu o minge; în timp ce posesorul mingii imită sau pasează, partenerul ia poziția specifică de așteptare și eventual prinde mingea (dacă aceasta este pasată);

Recomandări: brațele semiflexate orientate spre minge; piciorul opus brațului de aruncare dus înainte, plasare trunchiului pe traiectoria mingii, modificarea poziției brațelor și a palmelor în raport cu traiectoria și direcția mingii.

Solicitând intens musculatura anterioară a coapsei, musculatura spatelui și a altor grupe musculare care susțin greutatea corpului, poziția fundamentală este o poziție grea, obositoare și cu puține mijloace (și nu prea “gustate” de sportivi) pentru pregătirea organismului în susținerea efortului specific. Totuși, având în vederea importanța ei în joc și în vederea pregătirii musculaturii corpului pentru a susține efortul static cerut de situațiile concrete, cât și pentru deplasarea în poziția fundamentală, se pot folosi – ca mijloace de pregătire următoarele exerciții: genuflexiuni (cu partener, cu haltera mică, cu mingi medicinale); sărituri ca mingea; sărituri la coardă; exerciții de deplasare în poziție fundamentală; exerciții statice de menținere – contratimp – a poziției fundamentale.

II.3.1.2 MIȘCAREA ÎN TEREN

Mișcarea în teren cuprinde totalitatea pozițiilor și a formelor de deplasare, caracteristice jocului de handbal în vederea mânuirii mingii cu eficacitate; pentru a iniția și finaliza atacurile spre poarta adversă;

În atac, mișcarea în teren cuprinde deplasările și acțiunile jucătorului efectuate în scopul câștigării unei poziții avantajoase față de adversar, pentru a crea premisele necesare intrării în posesia mingii sau pentru a declanșa și susține un atac.

Conținut tehnic

porniri

alergări

frânări – opriri

schimbări de direcție

sărituri

mișcări speciale ale trunchiului și ale brațelor

Pornirea din poziție fundamentală de atac se face în modul următor: jucătorul angajat într-o combinație de joc face o plecare bruscă de lângă apărător caracterizată prin alergare cu pași mici și foarte rapid executați. Prin proiectarea CGG a corpului în direcția dorită sau prin efectuarea unei ușoare sărituri se urmărește scoaterea cât mai rapidă a corpului din poziția statică

Utilizări: – pentru – efectuarea demarcărilor directe;

– depășirilor;

– realizarea contraatacului.

Metodica învățării

– porniri din poziție fundamentală de atac, după sărituri ca mingea, din mers, din joc de glezne, din alergare;

– porniri din ghemuit, șezând, culcat înainte după efectuarea piruetelor, opriri, întoarceri;

– porniri bruște pentru a primi mingea sau după pasarea mingii;

– porniri pe contraatac la semnal vizual sau auditiv.

Alergarea nu diferă cu mult de cea specifică probelor atletice de semifond și fond. Ea este prezentă în conținutul jocului sub forma următoarelor procedee:

– alergare tropotită

– alergare accelerată

– alergare cu pas lansat

– alergare cu spatele

– deplasare cu pași adăugați

Alergarea tropotită și alergarea accelerată sunt utilizate pentru a realiza trecerea în cel mai scurt timp la alergarea de viteză cu pas lansat.

Caracteristici:

corpul aplecat înainte;

picioarele împing în sol înapoia CGG;

genunchii pendulează înainte și se extind înapoi;

contactul cu solul se face pe pingea;

sprijinul posterior este energic;

trunchiul se menține ușor aplecat înainte;

spatele și umerii sunt relaxați;

frecvența pașilor este mărită;

laba piciorului nu se rulează;

mișcările brațelor scurte și energice.

Greșeli de execuție:

exagerarea frecvenței pașilor;

împingerea insuficientă în sol;

contractarea prea accentuată a musculaturii care ca efect crisparea efectuării mișcărilor.

Alergarea cu pas lansat sau alergarea de viteză – apare ca urmarea firească a alergării accelerate

Caracteristici:

– se realizează atunci când lungimea pașilor este optimă, iar poziția trunchiului este normală;

– trecerea de la alergarea accelerată la alergarea lansată se face lin și economic;

– este o alergare cu pas întins și relaxat;

– piciorul ia contact cu solul pe pingea ( laba piciorului rulează elastic de la călcâi spre vârf);

– corpul este aplecat înainte;

– lungimea și frecvența pașilor este relativ constantă;

– respirația trebuie să fie amplă, cutia toracică nu se blochează.

Alergarea obișnuită – ca modalitate generală de deplasare a jucătorului în teren este alcătuită din pași de alergare care se repetă succesiv.

Descriere

La un pas de alergare distingem două perioade:

una de sprijin care permite faza de amortizare, momentul verticalei și faza de impulsie. În aceste trei faze corpul trece dinapoi spre înainte având ca punct de sprijin laba piciorului care rulează dinspre călcâi spre vârf;

alta de pendulare care cuprinde faza pasului posterior, momentul încrucișării și faza pasului anterior.

În timpul alergării membrele inferioare efectuează o mișcare ciclică. Când piciorul de sprijin execută momentul verticalei, faza de sprijin și faza de împingere, piciorul pendulant efectuează momentul încrucișării, faza pasului posterior și a pasul anterior.

La terminarea fazei de împingere corpul alergătorului, prin pierderea contactului cu solul execută faza de zbor. Începând cu faza de amortizare piciorul opus revine pe sol și astfel se reia ciclul mișcării. Poziția corpului trebuie să fie cu trunchiul aplecat din articulația coxo-femurală, umerii relaxați, brațele îndoite din articulația coatelor, mișcându-se pa lângă corp, privirea orientată înainte.

Alergarea cu spatele

Utilizată mai mult în jocul de apărare sub denumirea de repliere, alergarea cu spatele se regăsește și în conținutul tehnic al atacului. După o încercare nereușită de pătrundere spre poartă sau spre semicercul de 6 m jucătorul se retrage pe postul ocupat în cadrul dispozitivul de atac.

Caracteristici:

greutatea corpului este lăsată puțin înapoia poligonului de sprijin;

picioarele se mișcă în sens invers alergării înainte;

piciorul de sprijin se întinde brusc, corpul este împins înapoi;

împingerea pe verticală în înainte (luând direcția deplasării) se face pe vârful picioarelor;

brațele se mișcă normal pe lângă corp ajutând alergarea și menținând echilibrul acestuia.

Alergarea cu pași încrucișați – se execută mai ales de către extreme în tentativa lor de a-și orienta cât mai bine corpul în direcția zonei în care va ajunge mingea. Ea se transformă repede în alergare obișnuită.

Metodica învățării procedeelor de alergare

școala alergării – mers cu pas întins; cu rularea tălpii pe sol; mers pe vârfuri sa pe călcâie; mers cu alternarea lungimii pașilor; mers cu pas fandat; mers ghemuit; mers cu pași încrucișați;

joc de glezne cu rotarea și arcuirea brațelor; cu ridicarea amplă a unui genunchi la piept;

alergare cu pas săltat;

alergare printre jaloane sau printre obstacole;

alergare cu accelerare, cu creșterea sau cu reducerea numărului de pași pe anumite porțiuni de teren;

alergare cu handicap, cu atingerea celui din față;

combinarea diferitelor forme de mers și alergare.

porniri bruște pentru a primi mingea sau după pasarea mingii;

porniri pe contraatac la semnal vizual sau auditiv.

școala alergării – mers cu pas întins; cu rularea tălpii pe sol; mers pe vârfuri sa pe călcâie; mers cu alternarea lungimii pașilor; mers cu pas fandat; mers ghemuit; mers cu pași încrucișați;

joc de glezne cu rotarea și arcuirea brațelor; cu ridicarea amplă a unui genunchi la piept;

alergare printre jaloane sau printre obstacole;

alergare cu accelerare, cu creșterea sau cu reducerea numărului de pași pe anumite porțiuni de teren;

alergare cu handicap, cu atingerea celui din față;

combinarea diferitelor forme de mers și alergare.

Frânări și opriri

Frânarea alergării are ca scop reducerea vitezei atinse la un moment dat.

Caracteristici:

trunchiul execută o ușoară extensie;

articulațiile picioarelor, genunchilor și coxo-femurale se blochează și cedează treptat la contactul piciorului cu solul;

utilizată în situații de contraatac, când vârful de atac nu poate întra în posesia mingii.

Oprirea din alergare se poate face într-un timp sau în doi timpi.

Caracteristici:

înclinarea bruscă a corpului înapoi, executându-se o ușoară săritură;

aterizarea se efectuează cu CGG și trunchiul ușor înapoia tălpilor, pentru a nula inerția cinetică;

articulațiile gleznelor, genunchilor și coxo-femurale sunt flexate pentru a amortiza șocul produs de aterizare

sprijinirea puternică (bătaie) pe piciorul cu care se execută pășirea înainte, realizându-se frânarea;

bătaia puternică pe piciorul de sprijin împinge corpul în sus și spre înapoi;

șocul produs de oprirea bruscă aduce trunchiul înainte.

Când viteza de deplasare este mică oprirea din alergare se poate face într-un timp prin frânare pe un picior sau pe două picioare (picioarele iau contact cu solul simultan). În cazul în care viteza de deplasare este mare și jucătorul nu are suficientă forță pentru a învinge inerția se va utiliza oprirea în doi timpi; pe primul pas se frânează înaintarea, iar pe al doilea se echilibrează poziția corpului; sunt condiționate de forța musculaturii membrelor inferioare.

Opririle se mai pot realiza și prin pași oblic înainte (stânga-dreapta) ducând la schimbarea de direcție.

Greșeli de execuție

picioarele nu se avântă înaintea CGG

greutatea corpului nu se repartizează uniform pe suprafața de sprijin;

capul este prea mult împins înainte (nu realizează mișcarea de flexie) ceea ce duce la dezechilibrări sau căderi înainte.

Schimbările de direcție

Scop: demarcarea atacantului de marcajul strâns al apărătorului sau pentru a intra la timp într-o acțiune colectivă.

Clasificare

1.schimbare de direcție cu pas oblic – lateral;

2.schimbare de direcție prin pas încrucișat;

3.schimbare de direcție prin piruetă;

4.schimbare de direcție cu frânare pe două picioare

Schimbarea de direcție cu pas oblic – lateral (schimbare simplă de direcție)

Descriere

Jucătorul aflat în deplasare – pășește cu piciorului corespunzător direcției spre care se va face schimbarea, oblic lateral și înainte. Pentru schimbarea de direcție spre stânga jucătorul face cu piciorul stâng un pas lateral-oblic, înainte preluând greutatea corpului; piciorul drept se poziționează pe noua direcție. Printr-o împingere puternică a piciorului stâng și o mișcare de avântare a trunchiului, jucătorul pornește cu piciorul drept pe noua direcție.

Schimbarea de direcție prin piruetă

Descriere

Jucătorul aflat în deplasare va efectua următoarele acțiuni:

piciorul stâng (sau drept) se va duce oblic înainte spre dreapta (stânga);

greutatea corpului va trece pe piciorul corespunzător concomitent cu întoarcerea spatelui către adversar;

celălalt picior se va așeza înapoi și în sens invers deplasării inițiale;

piciorul din față împinge energic pornind prin piruetă înapoi, schimbând direcția deplasării.

Metodica învățării

mers și alergare cu pas schimbat, încrucișat;

mers șerpuit printre jaloane;

sărituri pe unul și pe două picioare;

fandări înainte-înapoi și lateral;

alergare cu piruete;

efectuarea schimbărilor de direcție în prezența adversarului.

Succesiunea învățării tipurilor de schimbări de direcție se va face în ordinea complexității mecanismului de bază. Se va învăța mai întâi schimbarea de direcție cu frânare pe două picioare (pentru că este cea mai accesibilă), apoi cea prin pas oblic – lateral, urmată de schimbarea prin piruetă, de cea prin pas încrucișat și de schimbările duble de direcție.

Greșeli de execuție

gleznele și genunchii prea rigizi;

centrul de greutate nu este coborât suficient;

trunchiul nu se înclină oblic – înainte spre interiorul schimbării de direcție pentru a contracara forțele contrare (centrifugă și inerția).

Săriturile

Sunt efectuate de către atacant în vederea prinderii mingilor înalte; pentru depășirea apărătorilor în momentul aruncărilor la poartă sau pentru a câștiga teren în aruncările din unghiuri mici față de poartă. Se efectuează de pe loc sau din deplasare, pe unul sau pe ambele picioare.

Descriere

genunchii îndoiți, efectuându-se o ușoară ghemuire;

brațele ușor înapoi pe lângă corp, pentru a ajuta la execuția elanului necesar desprinderii;

corpul se avântă în sus prin întinderea bruscă a picioarelor și împingerea energică a vârfurilor pe sol, iar brațele se pendulează brusc dinapoi spre înainte – sus contribuind la înălțarea și la echilibrarea lui.

Metodica învățării

Execuția săriturilor este strâns legate de celelalte procedee (de deplasarea în teren, pasă, aruncările la poartă). Totuși ele pot face obiectul educării forței de desprindere la nivelul membrelor inferioare în lecțiile de pregătire fizică.

Metodica învățării (sisteme de acționare) frânărilor, opririlor și schimbărilor de direcție

Mers și alergare cu pas schimbat, încrucișat, cu oprire și pornire la semnale diferite;

Mers șerpuit printre jaloane; alergare printre jaloane;

Sărituri pe unul și pe două picioare;

Fandări înainte-înapoi și lateral;

Alergare cu piruete;

Efectuarea schimbărilor de direcție în prezența adversarului.

Mișcările speciale ale trunchiului și brațelor

În această categorie sunt cuprinse următoarele acțiuni ale segmentelor corpului:

Îndoirea trunchiului – care se execută din alergare încercându-se menținerea ritmului de alergare;

Ghemuirea corpului este rezultatul relaxării tuturor articulațiilor și gruparea corpului.

Efectuarea acestor două acțiuni au drept scop intrarea în posesia mingilor pasate sub nivelul bazinului sau celor care se rostogolesc / stau pe sol;

Răsucirea trunchiului din alergare, lateral sau spre înapoi se execută pentru a primi sau pentru a pasa mingea fără a modifica direcția și viteza de deplasare;

Mișcarea membrelor independentă de cea a picioarelor se va face în funcție de necesitățile impuse de situația concretă de joc.

Mișcarea în teren realizată de jucător – în atac – pe post

deplasări înainte – înapoi;

deplasări cu pași adăugați stânga-dreapta, pe elipse, pe cercuri;

porniri bruște cu pătrunderi în breșa apărării și retrageri;

deplasări în zona de teren, opriri, porniri, schimbări de direcție;

ușoare sărituri de pe loc sau din deplasare specifice postului.

Întrebări recapitulative ale cursului:

Definiți tehnica sportivă, tehnica jocului de handbal

Enumerați și explicați care sunt procedeele tehnicii de joc

Descrieți succint poziția fundamentală de atac, mișcarea în teren, procedeele de deplasare în teren

Care sunt mijloacele de instruire pentru procedeele prezentate în curs?

Cursul 3

II.3.1.3 ȚINEREA, PRINDEREA ȘI PASAREA MINGII

Obiective de referințe:

Formarea bagajului teoretic despre:

Formarea imaginii ideomotorii asupra procedeele de ținere, prindere și pasare

Principalele procedee de concretizare a elemente de bază

Metodica instruirii elementelor tehnice

Noțiuni generale de regulament

ȚINEREA MINGII

Este un element tehnic esențial cu ale cărui procedee jucătorul își asigură:

posesia mingii pe durata timpului regulamentar de trei secunde;

legătura dintre prindere și aruncare;

deplasarea în teren;

efectuarea elanurilor pregătitoare aruncărilor;

execuția fentelor de depășire, de pasare, de aruncare;

informarea necesară despre coechipieri și adversari.

Clasificare

Ținerea mingii: – cu două mâini

– cu o mână

Ținerea mingii cu două mâini

Descriere

jucătorul se află în poziția fundamentală de atac

cu umerii relaxați, brațele ușor depărtate de corp;

antebrațele flexate pe brațe încât mingea să fie ținută în dreptul abdomenului;

degetele răsfirate pe minge pentru a acoperi o suprafață cât mai mare a acesteia;

palmele, flexate din articulațiile pumnului, orientate puțin înainte și în afară apasă pe minge doar atât cât este pentru a o susține;

degetele mari sunt apropiate și orientate către abdomenul jucătorului;

deschiderea dintre degetul mare și degetul arătător de la aceeași mână va forma un unghi ascuțit;

degetele mijlocii sunt astfel orientate pe minge încât axul orizontal, imaginar care trece prin centru mingii și paralel cu axa umerilor să treacă prin baza degetelor mijlocii;

contactul cu suprafața mingii se face numai cu falangele.

Greșeli de execuție

palmele iau contact direct cu mingea;

degetele sunt rigide, încordate.

Avantaje

o bună asigurare și protejare a mingii de adversar;

timp scurt pentru pregătirea execuție altor procedee tehnice;

lucrul simetric cu ambele brațe permite utilizarea cu eficiența a tuturor procedeelor tehnice de pasare, dribling, fente și cu scop tactic.

Ținerea mingii cu o mână

Acest procedeu de ținere se poate realiza prin două modalități:

a) prin apucare;

b)prin echilibrare

a)Ținerea mingii cu o mână prin apucare

Mecanism tehnic

Aflat în poziție fundamentală de atac și în posesie, jucătorul are mingea cuprinsă cu degetele răsfirate cât mai mult pe suprafața ei, ultimele falange având rolul de a strânge și de a-i asigura stabilitate. Tot pentru a asigura stabilitate și pentru a o proteja de adversar jucătorul poate să flexeze palma, presând mingea pe antebraț sau să o sprijine coapsă în momentul pregătirii următorului procedeu (de aruncare mai ales). Este un procedeu tehnic executat cu ușurință de către jucătorii care au palma mare și degetele lungi.

Avantaje

mingea poate fi dusă cu rapiditate și ușurință deasupra umărului, lateral, jos sau înapoi pregătind-o pentru aruncare;

surprinderea adversarului prin execuția sigură a fentelor de pasare, de aruncare la poartă, de dribling, de angajare a pivotului sau de schimbare a jocului de pe o parte pe alta a terenului.

b)Ținerea mingii cu o mână prin echilibrare

Mecanism tehnic

jucătorul atacant ține mingea cu două mâini în dreptul abdomenului;

își pregătește aruncarea prin împingerea mingii cu mâna stângă în mâna dreaptă în direcția umărului drept și deasupra acestuia;

echilibrul mingii rezultă din acțiunea a două forțe contrare: forța de împingere a mâinii stângi și rezistența opusă de mâna dreaptă;

forța brațului drept, care se opune mișcării dinainte – înapoi a mingii atunci când mingea a ajuns înapoia umărului drept anulează forța de înaintare a mingii pe direcția dinspre înainte înspre înapoi,

momentan mingea rămâne lipită de palmă. Cu cât timpul de menținere a mingii în mâna dreaptă este mai mare cu atât riscul de a o pierde, datorat forței gravitaționale, se mărește;

pentru a împiedica acest lucru jucătorul va fi nevoit să execute mișcare propriu-zisă de aruncare.

Avantaje

ținerea mingii cu o mână prin echilibrare oferă jucătorului cele mai fine posibilități de control asupra ei.

Metodica învățării (se poate învăța izolat sau legată de procedeele de prindere și pasare a mingii)

explicații concomitent cu demonstrația nemijlocită a cadrului didactic;

ținerea mingii cu două mâini și cu o mână în dreptul pieptului, abdomenului, capului, sus, jos, lateral etc.;

ridicarea mingii care stă sau se rostogolește pe sol și ținerea ei cu două mâini sau cu o mână, apoi repunerea ei pe sol;

împingerea mingii cu o mână spre sol, prinderea ei cu două mâini și ținere în dreptul abdomenului;

din ținere cu două mâini se execută ducerea mingii cu o mână deasupra brațului de aruncare, degetele ținând strâns mingea;

executarea unor fente de aruncare înainte, lateral, jos, mingea apucată strâns cu degetele, fără ca cealaltă mână să intervină pentru susținerea mingii în timpul acestor mișcări;

din ținerea mingii cu două mâini, împingerea ei cu mâna stângă în mâna dreaptă și ducerea ei deasupra umărului drept, menținerea ei în poziție de aruncare, revenirea mingii în poziția inițială;

jocuri și ștafete cu transportul mingii;

PRINDEREA MINGII

Este elementul tehnic cel mai important în jocul de handbal. Siguranța unui jucător în echipă, în multe cazuri este apreciată după îndemânarea lui de a prinde fără greșeală mingea, care zboară cu viteză și la înălțimi diferite.

Clasificare

A. după acțiunea jucătorului în teren:

– de pe loc și din deplasare

B. după modul de prindere:

– prinderea mingii cu două mâini și cu o mână

C. după înălțimea la care zboară mingea:

– prinderea mingilor la înălțime medie: -în dreptul pieptului; la piept; lateral

– prinderea mingilor joase

– la nivelul abdomenului

– la nivelul genunchilor

– la nivelul gleznelor

– care ricoșează din sol

– care stau sau se rostogolesc pe sol

– prinderea mingilor înalte – deasupra capului cu și fără săritură

Prinderea mingii cu două mâini în dreptul pieptului

Mecanism tehnic

Din poziție fundamentală de atac jucătorul care primește mingea execută următoarele acțiuni, adoptând o atitudine corporală relaxată:

se orientează cu fața pe direcția mingii;

duce un picior înainte;

rotunjește ușor spatele;

duce brațele aproape întinse și relaxate în întâmpinarea mingii;

orientează palmele cu față în jos, cu degetele spre minge, degetele mari perpendiculare unul pe celălalt, iar celelalte răsfirate și relaxate;

la contactul cu mingea degetele declanșează amortizarea, acțiune continuată de flexia antebrațelor pe brațe și de articulația pumnului;

în timpul amortizării, mingea se apropie de piept până la poziția fundamentală specifică ținerii, iar greutatea trece pe piciorul din spate în momentul prinderii ei.

Prinderea mingii cu două mâini la piept (procedeu asemănător cu cel folosit de către portarii de fotbal)

Mecanic tehnic. Jucătorul aflat în poziție fundamentală de atac are:

brațele îndoite din coate, apropiate de corp;

palmele orientate cu fața în sus;

toracele supt formează împreună cu brațele o cavitate în care va intra mingea;

când mingea atinge pieptul, corpul se retrage pentru amortizarea șocului;

brațele, antebrațele și palmele strâng mingea pentru a nu-i permite să sară după ce a lovit pieptul;

Prinderea mingilor cu două mâini din lateral – specifică situațiilor de joc în care jucătorul este aflat în alergare și nu are timp să-și modifice poziția

Mecanism tehnic

Din deplasare jucătorul execută:

răsucirea trunchiului spre direcția mingii;

concomitent duce brațele în întâmpinarea ei;

continuă acțiunea de înaintare fără a schimba ritmul și poziția în planul de alergare;

palma din direcția din care vine mingea ia contact mai întâi cu aceasta, apoi brațul respectiv va începe mișcarea de amortizare, aducând-o spre cealaltă mână și apoi la piept;

trunchiul revine la poziția normală, iar brațele ținând mingea în dreptul abdomenului se pregătesc pentru noua execuție tehnică (pasă, fente, dribling, aruncare).

Prinderea cu două mâini a mingilor joase

Nu întotdeauna mingea este trimisă cu precizie spre coechipier. Acest lucru este pus pe seama luptei cu adversarul, a vitezei de joc, a oboselii etc. Voi prezenta câteva modalități de schimbare a poziție fundamentale în funcție de înălțimea mingii, adoptată de către jucătorul aflat în atac.

Dacă mingea vene mai jos de nivelul abdomenului, genunchilor, gleznelor, jucătorul va adopta următoarea poziție:

– execută o aplecare a trunchiului, direcționează brațele spre posibilul nivel de prindere, îndreaptă mâinile cu degetele apropiate spre direcția mingii, prinde mingea și execută amortizarea șocului prin retragerea brațelor spre corp.

Dacă mingea ricoșează din sol:

– jucătorul face o îndoire accentuată a genunchilor, apleacă trunchiul, duce brațele cu palmele și degetele desfăcute spre locul de ricoșare, prinde mingea și se ridică brusc continuând acțiunea. Când nu reușește să o prindă o deviază, apoi o prinde.

Dacă mingea se rostogolește sau este pe sol:

– jucătorul se deplasează spre minge și lateral de ea, se ghemuiește în dreptul ei și o culege. Mâna din partea mingii o va cuprinde dinspre înapoi spre înainte, cealaltă mână o va orienta și sprijini în palma brațului îndemânatic.

Prinderea mingilor înalte cu și fără săritură

Pentru a prinde astfel de mingi jucătorul va fi obligat să execute:

un ușor elan pentru realizarea desprinderii;

întinderea brațelor în sus, cu palmele deschise, orientate spre înainte, degetele mari apropiate, celelalte degete fiind răsfirate;

la prinderea mingii să flexeze antebrațele pe brațe și să o aducă spre piept;

aterizarea din săritură să o facă pe două picioare, cu o ușoară îndoire a genunchilor pentru amortizarea șocului.

Prinderea mingii cu o mână

Procedeu tehnic utilizat foarte rar în joc și numai în situații extreme.

Mecanism tehnic

Jucătorul este orientat cu fața spre coechipierul care pasează, intuiește traiectoria mingii, întinde brațul în întâmpinarea acesteia, ia contact cu mingea cu vârful degetelor, amortizând șocul prin îndoirea bruscă a brațului, conducând apoi mingea deasupra umărului în ținere echilibrată, pregătind cât mai repede aruncarea.

Condițiile care asigură prinderea corectă și sigură a mingii

ieșire la minge,

adoptarea celei mai bune poziții de prindere,

relaxarea musculaturii, semiflexia brațelor

amortizarea șocului prin contracția musculaturii degetelor și îndoirea articulațiilor pumnului, coatelor concomitent cu prinderea și reținerea mingii,

asigurarea posesiei mingii și pregătirea viitoarelor acțiuni.

Greșeli generale de prindere (începători)

insuficienta flexie a brațelor duce la o amortizare defectuoasă a mingii;

palmele și degetele sunt orientate față în față și fac posibilă “trecerea” mingii printre ele;

contactul mingii efectuat cu palmele, articulațiile pumnului sau degetele rigide vor da posibilitate mingii “să sară ca din zid”;

lipsa legăturii dintre prindere și amortizare are influență negativă asupra pregătirii acțiunii următoare, “creând timpi morți” în joc.

Metodica învățării

aruncarea mingii în sus, deasupra capului, la 3-4 m, după care se prinde fără să cadă pe sol;

același exercițiu, în timpul cât mingea este în aer, se vor efectua bătăi din palme, după care se prinde;

același exercițiu, cu una sau mai multe ghemuiri până la reprinderea mingii;

mingea aruncată în sus este lăsată să cadă pe sol și abia după aceea este prinde;

prinderea mingii cu două mâini în dreptul pieptului și pasă cu două mâini de la piept unui partener;

prinderea mingilor ricoșate din perete;

aruncarea mingii cu o mână de jos în sus și prinderea ei la diferite înălțimi;

ștafete și jocuri dinamice (mingea călătoare, mingea prin tunel, mingea rostogolită în suveică simplă etc).

Perfecționarea prinderii mingii se va face în raport direct cu procedeele tehnice de pasare, de prezența și agresivitatea adversarului etc.

PASAREA MINGII

Pasare mingii este elementul esențial, de legătură între jucătorii unei echipe aflați în momentul pregătirii, organizării și susținerii atacului. Se poate defini ca fiind transmiterea mingii unui coechipier și prinderea ei de către acesta. Pasarea mingii trebuie să fie: precisă, sigură, să aibă lungime corespunzătoare cu locul jucătorului căruia îi este transmisă, iar viteza de pasare să fie în raport cu viteza de deplasare a jucătorului care acționează în atac.

Clasificarea paselor

După modul de acțiune a jucătorului:

de pe loc

din mers (cu structuri de pați încrucișați, adăugați etc)

din alergare

din săritură

După traiectoria mingii:

cu boltă

întinsă

linie frântă (ricoșată din pământ)

După modalitățile de acționare a segmentelor brațului îndemânatic în relație cu diferite planuri ale corpului:

Zvârlită – de deasupra umărului

– prin lateral de lângă umăr

– pe lângă șold

Lansată – înainte pe lângă șold

– înapoi pe lângă șold

– lateral de lângă umăr

Împinsă – din dreptul umărului

– din fața pieptului

Lovită – elimină fazele de amortizare, de pregătire și de amortizare

După acțiunea simultană a brațelor:

de la piept (baschet)

de la șold (rugby)

de deasupra capului(fotbal)

cu pământul

După particularitățile de acționare a articulațiilor umărului, pumnului în raport cu poziția trunchiului și a picioarelor:

din pronație

înapoi pe deasupra umărului

pe la spate

pe sub axilă

pe sub picior

pasa cu pământul

Pasarea mingii (zvârlită) cu o mână de deasupra umărului

Mecanism tehnice de bază

din poziție fundamentală de atac, jucătorul aflat în posesia mingii o ține cu două mâini în dreptul pieptului;

mâna stângă o sprijină și în același timp dă impuls mingii până când aceasta ajunge deasupra și înapoia umărului drept în ținere echilibrată;

mâna dreaptă care ține mingea este dusă sus înapoia umărului, cotul este îndoit și acționează în afara planului corpului;

antebrațul este vertical, iar palma care ține mingea orientată spre înainte;

brațul stâng, ridicat, cu cotul și palma la nivelul umărului stâng;

piciorul opus brațului îndemânatic este poziționat înaintea corpului la 30-40 cm, greutatea egal repartizată;

trunchiul este răsucit spre dreapta;

spatele ușor rotunjit;

pasarea începe printr-o întoarcere bruscă a trunchiului înainte-stânga și împingerea cu piciorul din spate trecând greutatea pe celălalt picior. Concomitent cu mișcarea trunchiului este dus înainte cotul brațului care aruncă, apoi antebrațul brațului se întinde brusc și printr-o mișcare de biciuire terminată de palmă și degete mingea este trimisă spre înainte. În faza finală a pasării trunchiul se flexează imprimând accelerație mingii.

Pasarea mingii se poate executa de pe loc, din deplasare și din săritură.

Metodica învățării pasării mingii de pe loc, de pe loc urmată de deplasare

Jucătorii sunt plasați pe două șiruri, față în față, la distanța de 2-4 m; se execută pase zvârlite cu o mână de deasupra umărului.

Din formație de “triunghi” se execută pase zvârlite cu mână de deasupra umărului; spre stânga și spre dreaptă. Apoi jucătorii se vor deplasa la șirul propriu, după care vor însoți mingea până la șirul la care această a ajuns.

Idem cu jucătorii așezați în “pătrat”.

Jucătorii sunt dispuși pe două linii, față în față. În dreptul primului jucător sunt așezate 5-7 mingi, care începe să le paseze primului jucător din linia a II-a. Mingea se va pasa în zig-zag până ajunge la ultimul jucător din linie, acesta așezând-o pe sol lângă el. Când toate mingile au ajuns la ultimul jucător se reia pasele în sens invers.

Pase între 2,3,4 jucători așezați în linie, cu picioarele orientate înainte și fixate pe sol. Nu se permite ridicarea sau mutarea picioarele picioarelor. Prinderea și pasarea se vor executa numai prin răsucirea trunchiului și ducerea brațelor în întâmpinarea mingii.

– Concurs de pase de pe loc. Se execută în 2,3,4 jucători așezați față în față, triunghi, pătrat. Echipa care execută mai repede 50 sau 100 de pase este declarată câștigătoare.

Metodica învățării pasării mingii din deplasare

Pase din deplasare între doi jucători, la început din mers, apoi din alergare;

Pase în trei jucători din mers și din alergare;

Pase în triunghi cu vârful înainte, apoi cu vârful înapoi;

Pase între 3-4 jucători în linie, în trepte;

Pase în diferite suveici simple dispuse pe lungimea sau lățimea terenului;

Exerciții pentru perfecționarea paselor:

Pase la jucători ficși, sub forma unor suveici sau în circuit;

Pase cu schimb de locuri în doi sau în trei jucători;

jucătorul aflat în posesia mingii, pasează lateral, aleargă pe diagonală unde va primi mingea pasată în adâncime de către partener;

cu dribling schimbarea locurilor se poate face cu plecarea alternativă sau simultană a jucătorilor;

Adaptarea paselor și efectuarea lor în prezența adversarului:

joc cu temă 4×4 pe o suprafață de teren limitată jucătorii trebuie să selecționeze procedeul de pasare în funcție de situațiile schimbătoare din teren;

6 atacanți și 3 apărători. Jucătorul aflat în posesia mingii trebuie să o paseze unui coechipier care este cel mai bine plasat față de el și de adversari. Treptat, numărul jucătorilor apărători se va mări până se va ajunge la un raport de egalitate. Se va urmări utilizarea celui mai indicat procedeu de pasare.

Greșeli de execuție

insuficienta pregătire a pasei: mingea nu este dusă înapoia umărului, lateral și deasupra capului. Acest fapt duce la împingerea și nu la zvârlirea ei (specific fetelor);

brațul stâng situat lângă corp și nu înaintea acestuia va favoriza deviații ale liniei umerilor și ale coloanei vertebrale;

pierderea contactului asupra mingii în faza finală duce la imprecizia pasei.

Pasarea mingii zvârlite lateral pe lângă umăr și lateral pe lângă șold

Aceste procedee de pasare au mecanismul de bază identic cu cel descris la procedeul de pasare a mingii zvârlită de deasupra umărului. Totuși, sunt câteva elemente care le delimitează de acesta din urmă.

Mecanism tehnic

mingea se duce lateral de umăr cu brațul aproape întins la terminarea mișcării de pregătire; urmează mișcarea de biciuire a antebrațului și de direcționare a mingii din articulația mâinii; pentru pasarea mingii de la șold se execută: o fandare adâncă pe piciorul din spate, trunchiul este ușor aplecat și răsucit pe partea brațului de aruncare, iar brațul de aruncare execută pasa în așa fel încât mingea să treacă pe lângă șoldul adversarului.

Pasarea lansată a mingii – înainte, lateral, înapoi.

Mecanism tehnic

Jucătorul aflat în posesia mingii execută următoarele acte motrice:

flexează articulațiile gleznelor, genunchilor și coxo-femurală; răsucește ușor trunchiul și execută aplecarea lui pe partea brațului; execută cu brațul care ține mingea mișcarea de pendulare înapoia CGG, mișcare imprimată de împingerea efectuată de celălalt braț, având în același timp și rolul de a asigura echilibrarea mingii în faza pregătitoare; în faza de conducere, brațul cu mingea, întins pendulează dinspre înapoi spre înainte, depășind planul sagital al corpului, iar mâna echilibrează mingea în momentul când aceasta ajunge aproape de orizontală, imprimând direcția dorită.

Pentru pasarea mingii lansată înapoi jucătorul execută tripla flexie ținând mingea cu ambele mâini în fața abdomenului; duce mingea cu mâna dreaptă în jos și înainte, asigurând echilibrarea ei cu ajutorul antebrațului (palma împinge mingea spre antebraț); efectuează mișcarea de pendulare a brațului cu mingea, întins din articulația cotului, dinainte-înapoi, depășind planul sagital al corpului șu eliberează mingea unui coechipier aflat în urma lui.

Pasarea mingii prin împingere: – din dreptul umărului – din fața pieptului

Mecanism tehnic

Tot mai frecvent utilizat în faza a IV a tacului (și nu numai) acest procedeu de pasare are următoarea modalitate de execuție:

– jucătorul aflat în posesie, în momentul pregătirii acțiunii de pasare duce mingea numai până în dreptul umărului, flexează mult brațul de aruncare, cotul depășind planul sagital al corpului; răsucește ușor trunchiul pe partea brațului aruncător. În faza de conducerea și finalizare a acțiunii, întinde energic brațul, împingând mingea înainte cu participarea efectivă a flexiunii accentuate a palmei pe antebraț și a forței mușchilor extensori ai brațului.

Pasarea mingii din pronație (articulația pumnului)

Mecanism tehnic

Procedeul de pasare specific jocului în sistem, utilizat pentru angajarea pivotului sau a extremei este posibil de realizat atât în urma unei fente de pasare cât și în urma uneia de aruncare la poartă.

Jucătorul ține mingea cu două mâini în dreptul abdomenului; o apucă cu vârfurile degetelor, răsucește palma în afară, prin mișcarea de pronație, cu cotul ușor îndoit, apoi duce brațul lateral, în direcția de pasare, întinde energic cotul, iar palma împinge puternic mingea, imprimându-i viteză și direcție și încheie acțiunea cu o flexie pe antebraț. Pentru a facilita acțiunea de pasare piciorul de pe aceeași parte efectuează un pas înainte sau lateral oblic.

Greșeli de execuție

insuficientul control al mingii duce la pierderea posesiei sau la mărirea timpului de execuție;

brațul neflexat ;

incorecta răsucire din articulația pumnului, care nu-i imprimă mingii direcția dorită;

execuția prea lentă a mișcării de extensie a cotului;

centrul de greutate prea puțin coborât și atitudinea generală a corpului prea rigidă.

Metodica învățării

individual, fără minge, executarea mișcării lente cu conștientizarea ei;

individual, cu minge, imitarea pasării mingii;

individual cu minge, pasă cu peretele;

pe perechi, un jucător pasează de deasupra umărului, celălalt prin pronație. După un număr prestabilit se schimbă procedeul de pasare;

pe perechi – pasarea mingii din pronație din mers, alergare, cu încrucișare, cu schimb de locuri etc.;

joc în sistem cu angajarea pivotului sau a extremei (pentru perfecționare).

Pasarea mingii pe la spate

Mecanism tehnic

Din poziție fundamentală de atac, jucătorul prinde mingea și își pregătește corpul și segmentele lui pentru pasarea mingii efectuând următoarele acțiuni:

duce ambele brațe oblic înainte răsucind antebrațele spre stânga, palma mâinii stângi ținând mingea; palma mâinii drepte cuprinde mingea prin flexia ei pe antebraț și execută mișcarea de pendulare dinspre stânga spre dreapta înapoi;

brațul drept continuă mișcarea purtând mingea spre lateral și înapoi (având ca punct fix umărul) lansând-o pe direcția dorită;

trunchiul se răsucește spre dreapta completând și ajutând reușita acțiunii;

privirea este îndreptată spre poarta adversă și mai puțin spre coechipierul spre care o va primi;

piciorul stâng (drept) pășește înainte sau oblic-înainte dreapta (stânga);

piciorul drept (stâng) execută o pivotare înapoi, având ca ax de rotație piciorul stâng (drept).

Greșeli de execuție

nu există unitate de mișcare a segmentelor corpului;

rigiditatea articulației umărului;

insuficienta răsucire a trunchiului;

brațul de pasare nu execută mișcarea de conducere a mingii până la depășirea planului sagital al corpului;

degetele și palma nu acționează sau conduc prea mult mingea dându-i direcția greșită;

genunchii nu rămân flexați, iar trunchiul execută o extensie, cu împingerea bazinului înainte, convinși fiind că ușurează execuția mișcării de pasare.

Metodica învățării

individual, fără minge, executarea mișcării lente cu trecere prin toate punctele acțiunii motrice;

individual, cu minge – exersarea procedeului la perete;

în perechi, de pe loc, din mers, din alergare unul pasează din pronație, celălalt pe la spate; după un număr de pase se schimbă procedeul de pasare;

în perechi inter-pivot; inter-extremă; centru-pivot.

Pasarea mingii înapoi pe deasupra umărului

Mecanism tehnic

Jucătorul aflat în posesie ridică mingea deasupra umărului pregătind-o ca pentru o aruncare zvârlită; apoi răsucește palma spre exterior (supinație) aruncând mingea coechipierului dinapoia lui printr-o mișcare de flexie a antebrațului pe braț și a palmei pe antebraț. Picioarele sunt depărtate, stângul fiind la 50-60 cm mai în față realizând o fandare pe el. Trunchiul este ridicat cu privirea orientată spre câmpul de joc, iar greutatea distribuită mai mult pe piciorul din față.

Greșeli de execuție

poziție fundamentală de atac rigidă, cu picioarele întinse și apropiate realizând poligonul de sprijin mic;

trunchiul nu execută răsucirea necesară (sau o exagerează) pentru a putea transmite mingea coechipierului;

nu este realizată flexia antebrațului pe braț ci o mișcare semicirculară lateral de umăr și spre înapoi (o ocolire a capului).

Metodica învățării

individual, fără minge simularea acțiunii de pasare;

individual, cu minge la perete, executarea paselor alternând lucrul cu mâna dreaptă și cu mâna stângă;

în perechi, de pe loc, din mers, din alergare;

în doi-trei-patru jucători cu pasare mingii înapoi pe deasupra umărului numai când situația o cere;

pe cupluri de jucători inter-extremă; inter-pivot; centru-pivot.

Pasarea mingii cu pământul

Mingea poate fi pasată prin toate procedeele de pasare zvârlită, prin împingere, pe la spate, cu două mâini de la piept etc.

Este folosită cu precădere în câteva situații concrete:

când între doi coechipieri s-a interpus un apărător, care poate intercepta o eventuală pasă cu boltă;

contra apărării în zonă pentru angajarea surprinzătoare a pivotului sau a extremei demarcați;

În vederea siguranței pasării mingii prin acest procedeu, se va urmări ca mingea să lovească solul, aproape de piciorul adversarului, pentru ca acesta să nu o poată intercepta; mingea trebuie să ia contact cu solul în a II-a treime a distanței dintre pasator și primitor; pasa trebuie să aibă direcție, forță, viteză pentru a ajunge la coechipier la înălțimea abdomenului.

Metodica învățării

execuții individuale la perete la distanță mică (6-8 m);

în perechi, pase cu pământul;

în perechi – cu adversar semiactiv – activ;

pe suprafață limitată: 3×3; 4×4; 5×5

“Cine ține mingea mai mult”.

CONDIȚII OPTIME PENTRU REALIZAREA UNEI PASE BUNE

selecționarea celui mai potrivit procedeu de pasare

oportunitatea procedeului de pasare cu momentul atacului

culegerea a cât mai multor informații despre adversar și coechipier

prinderea cu siguranță a mingii

timp cât mai scurt pentru pregătirea pasei

alegerea celui mai bine plasat coechipier în raport cu poziția lui ca pasator, dar și din perspectiva unei acțiuni viitoare anticipate

pasarea mingii să fie făcută cu precizie (să ajungă pe linia imaginară dintre bărbie și abdomenul coechipierului și să poată fi utilizabilă într-o viitoare acțiune, adică pe partea brațului îndemânatic)

forța de pasare să fie proporțională cu lungimea distanței dintre parteneri; cu locul sau direcția în care se deplasează partenerul; cu locul de acțiune al adversarului

pasa să fie executată rapid și oportum

traiectoria mingii să fie liniară pentru a nu-i oferi adversarului timp și posibilitatea unei intercepții

II.3.1.4 DRIBLINGUL

Driblingul este un element tehnic care a apărut în jocul de handbal ca urmare a introducerii în regulamentul de desfășurare, a regulii celor trei pași și a celor trei secunde. Utilizarea lui permite jucătorului să realizeze următoarele acțiuni tactice:

deplasarea în teren în scopul pătrunderii spre poartă când nu este nici un adversar între purtătorul mingii și poarta adversă (contraatac – intercepție);

în depășirea adversarului;

încadrarea lui într-o combinație tactică;

păstrarea posesiei mingii în cazul unui marcaj strict;

pentru pătrunderea prin breșele create într-o anumită zonă a apărării sau printre doi apărători;

când se realizează organizarea atacului, schimbarea jucătorilor, trecerea la atacului pozițional;

este mijlocul utilizat în construirea acțiunilor de atac pozițional, alături de pase și alte procedee tehnice, utilizate în scop tactic.

Sunt două procedee de concretizare a acestui element tehnic: dribling simplu și multiplu.

Mecanism tehnic

Driblingul simplu constă din împingerea mingii spre sol o singură dată după care are loc prinderea ei cu o mână sau cu două mâini. Se poate realiza de pe loc sau din deplasare. Dacă jucătorul se deplasează în teren și nu a executat nici o acțiune, regulamentul de joc îi permite să efectueze cel mult 3 pași cu mingea în mână după care trebuie să o arunce în sol (dacă este necesar), să o reprindă și după alți 3 pași să o arunce sau să o transmită unui coechipier. Dacă o va trimite din nou spre sol și o va prinde sau juca într-alt fel, înainte ca ea să fie atinsă de un coechipier, adversar sau barele porții înseamnă că a comis o greșeală tehnică numită “dublu-dribling”.

Dribling multiplu constă în împingerea repetată a mingii în sol cu o singură mână, în vederea deplasării jucătorului în teren, fără a comite greșeală de pași sau dublu dribling. Driblingul multiplu are trei forme de aplicare: jos, mediu și înalt.

Trebuie să se efectueze dribling jos, când există un marcaj strâns al adversarului sau în orice situație în care jucătorii sunt marcați de aproape; contactul cu mingea este mai frecvent, jucătorul fiind determinat de situație să o conducă cu mâna mai îndepărtată de adversar.

Driblingul la o înălțime medie se efectuează când nu există probleme de timp sau de marcaj, pentru a putea control mai bine evoluția (desfășurarea) jocului.

Driblingul înalt (la nivelul umerilor) trebuie executat când este nevoie de o viteză mare de deplasare (pe contraatac); jucătorul trebuind să împingă mingea înainte-jos, pentru a nu încetini alergarea și în același timp de a reduce la minimum contactele cu mingea.

Mecanism tehnic

jucătorul ține mingea cu ambele mâini în dreptul abdomenului, apoi o împinge cu mâna stângă spre partea dreaptă a corpului, lateral și spre înainte;

mâna dreaptă acoperă mingea cu degetele mult răsfirate;

genunchii sunt ușor îndoiți, iar corpul este aplecat înainte;

la momentul oportun, palma dreaptă împinge mingea în afara corpului puțin lateral și oblic înainte;

la mișcarea de împingere, un rol important îl are articulația pumnului. Această mișcare de împingere imprimă forța și direcția necesare, pentru ca după ce mingea ricoșează din sol să poată fi prinsă tot de același jucător, cu două mâini în fața pieptului;

mingea este împinsă spre sol și de mișcarea de extensie a antebrațului și de flexie a palmei pe antebraț; după împingere, mâna este pregătită pentru întâmpinarea mingii realizând amortizarea, prin flexia antebrațului pe braț, trimițând-o pe o nouă direcție, înainte ca aceasta să ajungă în punctul maxim al înălțării;

palma privește în jos, cu degetele răsfirate mult pentru a acoperi o suprafață cât mai mare din minge;

forța de împingere a mingii spre sol trebuie să fie în așa fel, încât elasticitatea ei să-i permită o înălțare până aproape de nivelul bazinului jucătorului; dacă este împinsă prea puternic se înalță prea sus, dacă este prea slab împinsă nu sare suficient. În ambele cazuri sunt perturbate viteza de deplasare și ritmul execuției.

dacă driblingul se execută în mare viteză, unghiul de incidență a mingii față de sol este ascuțit. În caz contrar jucătorul ar depăși în alergare mingea, care ar rămâne în urmă. Pentru a o putea prinde, totuși jucătorul ar trebui să reducă viteza ceea ce ar fi dăunător reușitei contraatacului.

între o prindere și o aruncare, jucătorul nu poate face mai mult de trei pași cu mingea în mână; în schimb, între o aruncare și o prindere a mingii, jucătorul poate efectua un număr nelimitat de pași.

Greșeli de execuție (începători)

Mingea este aruncată în fața picioarelor – folosindu-se o mișcare de împingere cu două mâini, greșeală tehnică datorată necunoașterii mișcărilor pregătitoare pentru echilibrarea mingii în palmă, înainte de aruncarea ei spre sol;

În alergare nu se ține seamă de unghiul sub care se aruncă mingea, fapt care duce la perturbarea ritmului de alergare;

Nu se folosește în mod rațional și mâna mai puțin îndemânatică;

Lovirea mingii în loc de împingere;

Atenția și privire spre minge;

Forța prea mare sau prea mică de împingere a mingii spre sol, au ca rezultat ricoșări imprevizibile ale mingii.

Metodica învățării

explicația – demonstrația procedeului tehnic;

pentru dribling simplu: prinderea cu două mâini, ducerea mingii cu ambele mâini lateral, la nivelul șoldului (nu mai sus) pe partea mâinii care apoi va împinge mingea în sol, reprinderea ei cu două mâini.

executarea driblingului multiplu de pe loc, cu o mână și cu cealaltă, apoi din ușoară alergare, cu reducerea treptată a controlului vizual asupra mingii;

alergare cu mingea în dribling în linie dreaptă, șerpuită, frântă, printre obstacole, cu variație de ritm, înălțime, în prezența adversarului (pasiv, semiactiv, activ); ștafete și întreceri cu dribling; suveică simplă cu dribling;

dribling simplu și multiplu legat de alte elemente de tehnică, ca mișcarea în teren și fente;

depășirea unui apărător prin dribling multiplu; schimbarea mâinii cu care împinge mingea în sol, schimbări de direcție și a ritmului de execuție.

II.3.1.5. FENTELE ȘI SCHIMBĂRILE DE DIRECȚIE

Fentele sunt acțiuni ale corpului sau ale segmentelor acestuia, cu sau fără minge, pe loc sau în deplasare, cu scopul de a-l induce în eroare pe adversar în raport cu adevăratele intenții ale jucătorului.

Fentele sunt procedee tehnice complexe cu o mare importanță în aplicarea tacticii individuale. Sunt alcătuite din începuturi ale unor acțiuni – procedee – care se opresc înainte de final, continuate prin alte acțiuni motrice, sau alcătuite din fragmente de procedee tehnice complexe – îmbinate pentru a surprinde adversarul și a crea avantaj atacantului. Atacantul va avea pregătite două, trei soluții, pe care le va aplica în funcție de situația de răspuns a adversarului.

Schimbările de direcție sunt procedee tehnice ale mișcării în teren și care se pot transforma prin ele însele în mișcări înșelătoare sau derutante. De cele mai multe ori, ele stau la baza îmbinării mai multor mișcări derutante într-un procedeu tehnic de fentare complex (au fost tratate la mișcarea în teren).

Schimbările de direcție urmăresc în principal demarcarea, adică eliberarea de sub supravegherea strictă a adversarului.

Scopul fentelor și a schimbărilor de direcție

crearea unor culoare de aruncare la poartă;

depășirea, demarcarea de sub supravegherea unui apărător;

fructificarea unor situații favorabile pentru angajarea surprinzătoare a jucătorilor de semicerc;

atragerea a doi apărători la un atacant cu mingea și crearea raportului supranumeric într-o altă zonă a terenului;

Condițiile de reușită ale fentelor

să corespundă fazei de joc;

să fie convingătoare;

să realizeze surpriza pentru adversar;

să creeze poziții favorabile pentru finalizarea acțiunii

Clasificarea fentelor

Fentele și schimbările de direcție(după Cercel P, 1973) se pot sistematiza astfel:

A. În funcție de minge:

– fente fără minge: de pătrundere, de demarcaj, blocaj.

– fente cu minge: de aruncare, de pasă, de dribling, de pivotare, combinate.

B. După numărul acțiunilor de simulare:

– fente simple, duble, complexe.

C. După segmentele corpului care intră în acțiune:

– fente de braț, de picior, de trunchi, de expresie(mimică), combinate.

D. după procedeele tehnice simulate:

– fente de aruncare, de pasă, de dribling, de pornire.

Se poate da următoarea clasificare a fentelor și schimbărilor de direcție (Ioan Kunst-Ghermănescu 1978):

1. Fente de depășire individuală a adversarului. Această grupă de fente cuprinde:

fentă dublă de pornire;

fentă dublă de pornire;

schimbare simplă de direcție;

schimbare dublă de direcție;

combinații de fente de porniri și de schimbări de direcție cu fente de aruncare la poartă sau de pasare.

2. Fente de pasare cu următoarea sistematizare:

fentă de pasare combinată cu un alt procedeu de pasare;

fentă de pasare combinată de o aruncare la poartă;

fentă de pasare combinată cu depășire individuală.

3. Fente de aruncare cu următoarele posibilități de finalizare a acțiunii:

fentă de aruncare la poartă combinată cu o pasă;

fentă de aruncare la poartă combinată cu o aruncare la poartă printr-un alt procedeu tehnic;

fentă de aruncare la poartă combinată cu o depășire individuală

Mecanismele tehnice ale principalelor procedee de fentare

1. Fentele de pornire

1.1. FENTĂ SIMPLĂ DE PORNIRE – are două momente importante de care depinde succesul acțiunii:

I.- momentul pregătirii care se execută mai lent, în care atacantul – atacantul aflat în poziție fundamentală înaltă, dar supravegheat de către un apărător, la o distanță de cca 1,5-2m de acesta, primește mingea;

se deplasează doi, trei pași în direcția apărătorului, pentru a ajunge cât mai aproape de locul de inițiere a acțiunii;

dacă s-a hotărât să acționeze – decisiv spre dreapta, pășește oblic înainte-stânga, trecând greutatea pe piciorul exterior (stângul), îndoit din genunchi și simulează pornire în direcția respectivă. Mișcarea este accentuată și de exagerarea flexiei trunchiului pe coapsa stânga, având totodată și preocuparea de a ține capul ridicat (pentru a nu fi sancționat de “joc periculos cu capul”);

această mișcare, îl va determina pe apărător să reacționeze și să-și modifice centrul de greutatea, deplasând corpul spre dreapta;

II. momentul accelerării execuției acțiunii – sesizând reacția de răspuns a apărătorul la mișcarea sa, atacantul frânează brusc înaintarea în direcția inițială punând piciorul stâng pe sol și sprijinindu-se puternic în el;

apoi, piciorul stâng se întinde foarte energic, împinge spre dreapta, unde piciorul drept preia greutatea corpului, pornind pe direcția dorită.

Fenta simplă de pornire se poate aplica și în direcție opusă, acțiunea începându-se spre partea dreaptă. Se execută atât cu minge cât și fără. După efectuarea fentei, acțiunile jucătorului pot continua cu aruncare la poartă, cu pasă sau cu dribling.

1.2. FENTĂ DUBLĂ DE PORNIRE

Atacantul se apropie de adversarul care-l marchează strâns, se oprește în fața lui, lăsându-se marcat. Apoi, decizându-se spre care parte să acționeze va desfășura următoarea succesiune de acțiuni:

va păși cu piciorul drept, ca la fenta simplă de pornire, simulând și fentă de corp.

sesizând intenția apărătorului de a-i împiedica pătrunderea, împinge puternic în piciorul drept spre stânga simulând un pas în noua direcție;

reacționând prompt, apărătorul răspunde acțiunii printr-o deplasare în direcția fentei. În acel moment atacantul își înfrânează brusc intenția de pornire stânga, împinge puternic în piciorul stâng și avântându-și corpul spre dreapta, trece pe lângă adversar, care nu mai poate să-l oprească regulamentar, pătrunzând spre poartă sau angajându-se într-o combinație tactică;

Dacă atacantul este în posesia mingii, va trebui să fie preocupat, ca după efectuarea celui de-al treilea pas să facă dribling pentru a nu se abate de la regulament prin comiterea greșelii de “pași”.

Scopul utilizării fentelor simple și duble de pornire

demarcarea atacantului pentru a putea intra într-o combinație tactică;

pentru a ieși de sub marcajul strict sau anticipat aplicat la posesorul mingii, în sistemul de apărare pe zonă;

la încrucișările jucătorilor din linia de 9 m;

la inițierea blocajelor și a altor acțiuni individuale de demarcare.

2. FENTA DE PASARE

Cel mai ridicat procentaj de reușită a fentelor de pasare, se poate realiza atunci când ținerea mingii se execută cu o mână prin apucare. Pentru a realiza cu succes fentele jucătorul trebuie stăpânească foarte bine toate procedeele de pasare cu o mână sau cu ambele mâini. Fie că au caracter spontan sau premeditat, fentele necesită un bogat bagaj de procedee tehnice, multă îndemânare, dar și o capacitate de anticipare a derulării jocului, a acțiunilor de colaborare ale coechipierilor, cât și ale adversarilor opozivi.

Toate fentele de pasare au un mecanism tehnic asemănător, continuarea acțiunilor diferă de selecționarea și legarea acestor procedee de pasare de alte procedee tehnice, pe care trebuie să le facă jucătorul pentru a se încadra în combinația de atac concretă.

Urmărind clasificarea făcută ne vom referi pe scurt la toate formele.

2.1. Fenta de pasare combinată cu o altă pasă poate fi aplicată atât în relația unui jucător de 9m cu pivotul sau cu extrema, cât și la pasare mingii în potcoavă. În toate situațiile, atacantul simulează o mișcare de aruncare a mingii spre un coechipier. Intuind intenția de ieșire la intercepție a apărătorului, care reacționează deplasându-se la prezumtiva pasă, atacantul strânge degetele pe minge pentru a o reține. Analizând situația și dispunerea coechipierilor în teren transmite mingea în altă direcție și prin procedeul adecvat.

Combinarea procedeelor de pasare și aplicarea fentelor depind de posibilitățile jucătorilor de “exprimare” în teren, de situația concretă de joc etc.

2.2. Fenta de pasare combinată cu o aruncare la poartă se realizează în momentul în care un jucător de 9 m aflat în posesie, constată că pivotul pe care dorea să-l angajeze este marcat, dar că în defensiva adversă s-a creat un culoar favorabil de aruncare la poartă, pregătește brațul ca pentru pasă zvârlită de deasupra umărului. Oprește mișcarea inițială de pasă, revenind cu mingea deasupra umărului, apoi cu un elan foarte mic (1pas) aruncă la poartă lateral pe lângă umăr, pe la șold sau cu evitare.

Ca aruncarea să-i reușească, atacantul trebuie să se decidă repede – pentru a nu intra în criză de timp, din cauza celor 3 sec.- dar și pentru a nu da răgaz apărării să –l marcheze.; să aibă mișcarea brațului de aruncare – scurtă și rapidă;

2.3. Fenta de pasă combinată cu depășire individuală este aplicată cu succes de către extremă. Apărătorul lateral, din dorință sa de a face o intercepție se lasă înșelat de aparenta fentă de pasă a extremei către un jucător din dispozitivul de atac. Execută fenta de pasare cu foarte multă convingere, încât apărătorul căpătă încredere în posibilitățile lui de intercepție. Drept urmare, extrema observă deplasarea apărătorului pentru o eventuală intercepție, execută o primă parte a mișcării de pasare, după care reține mingea prin apucare, se întoarce cu față spre semicerc și forțează pătrunderea pe lângă apărător. Succesul acțiunii extremei este favorizat în mod egal, de greșeala apărătorului, dar și de mișcările înșelătoare executate de aceasta.

3. Fenta de aruncare la poartă

Este o execuție tehnică pretențioasă, care de cele mai multe ori reușește datorită faptului că jucătorul acționează hotărât în pregătirea momentelor premergătoare aruncării, cât și faptului că adoptă o atitudine și o mimică corespunzătoare realizării unei aruncări la poartă eficace.

Fentele de aruncare la poartă pot fi urmate de o pasă, de o aruncare printr-un alt procedeu sau de o depășire individuală.

3.1Fenta de aruncare la poartă combinată cu o pasă

Atacantul este în pătrundere spre poartă, mișcare specifică pregătirii atacului. Intrând în posesia mingii simulează o aruncare la poartă din sprijin, cu elan de pas încrucișat sau săltat, dar sesizează blocajul advers care poate să-i bareze aruncarea; reține mingea, frânează înaintarea corpului spre semicercul de 6 m și pasează coechipierului liber. Acest coechipier liber poate fi pivotul, care s-a demarcat indirect (prin acțiunea interului pătruns) și care printr-o pasă oportună dată de inter poate să se orienteze spre poartă și să arunce. Și extrema poate fi angajată de către interul pătruns spre poartă, cu o pasă rezultată în urma unei fente de aruncare la poartă din săritură.

Fentele de aruncare la poartă urmate de pasă pot fi combinate cu toate procedeele de pasare care corespund cu situația tactică momentană.

3.2.Fenta de aruncare la poartă combinată cu o aruncare la poartă prin alt procedeu de aruncare Jucătorul în posesia mingii ia hotărârea de a arunca la poartă printr-un procedeu de aruncare cu sprijin pe sol (elan de pas săltat sau încrucișat). Judecând reacția apărătorilor și făcând calculele reușitei unei aruncări din sprijin, atacantul care a avut inițial mingea pregătită în dreptul șoldului efectuează o săritură ducând-o deasupra umărului drept și aruncă la poartă peste brațele zidului de apărători, care nu au avut timp să le ridice la momentul oportun pentru a bloca aruncarea.

Un alt procedeu de fentă de aruncare îl poate constitui elanul pregătitor pentru o aruncare la poartă de lângă șold și care se finalizează cu o aruncare de deasupra umărului sau cu evitare.

3.3.Fenta de aruncare combinată cu o depășire individuală

În urma efectuării elanului pregătitor pentru o aruncare din sprijin jucătorul nu a găsit posibilitatea de a arunca la poartă, pentru că apărătorul a intuit procedeul și traiectoria mingii și implicit ar fi putut bloca mingea, eșuând acțiunea tactică de atac. Se hotărește să încerce acțiunea de pătrundere. După ce efectuează pasul și sprijinul pe piciorul stâng, preferă în locul aruncării, o schimbare de direcție spre stânga, însoțită de dribling, pătrunzând pe lângă apărător și finalizează acțiunea printr-o aruncare din săritură sau angajează un jucător de semicerc.

Depășirea individuală se poate realiza și în urma unei fente de aruncare la poartă din săritură. Atacantul se lansează oblic spre dreapta efectuând bătaia și săritura, ducând brațul cu mingea deasupra umărului drept, ca pentru o aruncare. Apărătorii sunt obligați să ridice brațele, pentru blocarea aruncării, dar jucătorul renunță în ultimă instanță la aruncare și aterizează pe piciorul stâng, pătrunzând în dribling sau efectuând o nouă săritură, cu șanse sigure de reușită.

Pentru a respecta regulamentul, jucătorul trebuie să efectueze un elan scurt de 1-2 pași pentru ca la aterizarea cu mingea în mână să nu poată fi sancționat cu pași. Dacă elanul a necesitat 3 pași pentru prima săritură, jucătorul trebuie să bată mingea de sol înainte de a ateriza pe piciorul stâng.

Metodica învățării

Efectuarea tuturor procedeelor de fentare este strâns legată de gradul de stăpânire al procedeelor tehnice;

alergare șerpuită printre obstacole; alergare cu schimbare de direcție;

dribling printre jaloane;

“leapșa” pe zonă limitată;

fenta simplă: din stând, jucătorul înclină corpul oblic spre stânga – dreapta, tinzând să cadă. Oprirea se face prin pășirea înainte oblic cu piciorul corespunzător și împingere puternică în partea opusă.

idem se învață și fenta dublă de pornire

Întrebări recapitulative:

Enumerați care sunt procedeele prin care se concretizează ținerea, prinderea, pasarea mingii

Ce însemnătate are o prindere bună?

Care sunt greșelile specifice acestor trei elemente tehnice?

Enumerați câte 5 exerciții necesare instruirii grupei de studenți de la cursul de bază IFR

Cursul 3

II.3.1. 6. ARUNCările LA POARTĂ

Obiective de referințe:

Formarea bagajului teoretic despre:

Noțiunile specifice elementului de finalizare

Varietatea finalizării

Metodica instruirii aruncărilor la poartă

Noțiuni generale de regulament

Principalele elemente și procedee tehnice specifice apărătorului

A arunca înseamnă a efectua o mișcare violentă în urma căreia ceva este trimis la o distanță oarecare. A arunca la poartă înseamnă a urmări ca prin manevre tehnico-tactice, mingea să pătrundă și să depășească cu toată circumferința ei planul porții adverse.

Orice întrecere sportivă se finalizează adeseori cu desemnarea unui învingător și implicit a unui învins. Acest fapt este posibil prin înscrierea de puncte, goluri, eseuri, seturi, etc. La jocul de handbal, echipa câștigătoare este desemnată prin numărul de goluri înscrise. Înscrierea golurilor se realizează în urma acțiunilor și combinațiilor tactice individuale sau colective, concretizate prin aruncări la poartă.

În jurul anului 1951 erau cunoscute câteva aruncări la poartă, dintre care putem aminti:

aruncarea la poartă din alergare;

aruncarea la poartă cu pași încrucișați;

aruncarea la poartă cu pas săltat;

aruncarea la poartă din săritură (foarte rar).

O dată cu trecerea anilor, competițiile au devenit tot mai frecvente, complexitatea lor necesitând găsirea unor modalități de rezolvare a multiplelor situații de finlizare. Astfel, sunt cunoscute mai multe grupe de aruncări la poartă

A. În funcție de acțiunea segmentelor brațului aruncător, aruncările se grupează în:

Zvârlită

Împinsă

Lansată

După modalitățile de deplasare ale jucătorului:

De pe loc

Din alergare

Cu sprijin pe sol – cu pas încrucișat

– cu pas săltat

– cu pas adăugat

– pe lângă șold

– pe lângă genunchi

– cu înclinarea corpului

– cu evitare

Din săritură

Combinate (din săritură precedată de structuri de pași)

Plonjon

C. După distanța și locul aruncării față de poartă

Aruncare de pe semicerc și din fața porții

Aruncare de la distanță (9-12 m)

Aruncare din unghi lateral

A.1 Aruncarea zvârlită – este procedeul tehnic de aruncare cel mai frecvent întrebuințat, pentru a atinge scopul acțiunii, acela de a înscrie goluri. Prin mișcarea de biciuire a brațului i se imprimă mingii viteză mare de zbor, dar în același timp jucătorul poate să schimbe și modalitatea de acțiune a brațului, efectuând aruncarea din diverse planuri ale corpului:

de deasupra umărului

lateral de umăr

de lângă șold

de lângă genunchi

de deasupra capului (cu evitare)

Un rol important îl joacă forța explozivă a brațului, corelată cu mișcarea de extensie-flexie a trunchiului și a articulației coxo-femurală.

A.2 Aruncarea lansată – este un procedeu de aruncare mai rar utilizat și numai în situații speciale. Mecanismul tehnic este identic cu cel al pasei lansate, la care se adaugă elanul corpului efectuat pentru aruncare. Aruncarea lansată se poate efectua prin lateral, dinainte spre înapoi, cu rotarea brațului, printre picioare.

A.3 Aruncarea prin împingere – se execută în situații extreme, când un jucător pătruns în viteză spre semicercul de 6 m nu mai are timp să ducă mingea deasupra umărului. Astfel, el împinge mingea cu o mână sau cu două, din dreptul pieptului, a umărului sau de deasupra capului. Aceste execuții tehnice nu pot avea forță mare de aruncare, dar pot rezolva situația creată, surprinzând portarul pe picior greșit sau nepregătit pentru acest gen de aruncare.

Procedeele de aruncare fiind în număr destul de mare (cca 6o) ne vom opri și le vom studia mecanismele tehnice, doar la cele care sunt mai uzitate, eficiente și indispensabile inițierii-instruirii studenților cursului de bază. Celelalte procedee de aruncare se pot studia din sursele bibliografice existente.

B.1. Aruncarea la poartă de pe loc

Mecanism tehnic

jucătorul este în poziție înaltă de atac cu mingea ținută în dreptul pieptului, picioarele apropiate, greutatea egal repartizată;

duce piciorul corespondent brațului de aruncare înapoi, trece greutatea pe el, coboară CGG, răsucește mult corpul spre dreapta;

începând mișcarea propriu-zisă de aruncare, jucătorul efectuează elanul de aruncare atât prin împingerea puternică în piciorului drept (dinapoi) cât și prin mișcarea de tracțiune a brațului cu mingea dinspre înapoi spre înainte;

concomitent cu aceasta, trunchiul revine cu axa umerilor perpendiculară cu bara transversală;

brațul cu mingea execută acțiunea de “biciuire” a antebrațului, și de presiune asupra mingii, trimițând-o cu forță spre poartă;

trunchiul face o flexie înainte accelerând mișcarea brațului, iar greutatea trece pe piciorul din față. Brațul opus este ridicat la înălțimea umărului și realizează împreună cu trunchiul și piciorul din față poligonul de sprijin și echilibrarea corpului.

Greșeli de execuție(la începători și mai ales la fete)

pregătirea insuficientă a aruncării, adică: mingea nu depășește umărul; cotul nu este ridicat; aruncarea efectuată prin împingere și nu prin “biciuire”;

neacordarea importanței cuvenite brațului opus, care se ține coborât și se balansează pe lângă corp, ceea ce duce la devierea de la direcția de aruncare. Corpul se răsucește prea mult spre stângă diminuând forța de aruncare și provoacă unele greșeli de tehnică;

nu se coboară suficient CGG pentru a determina corpul, în momentul aruncării să împingă puternic dinapoi spre înainte provocând o undă, transmisă mai departe trunchiului și brațului de aruncare;

brațul de efector nu-și continuă acțiunea de înaintare după săvârșirea aruncării.

Scopul aruncării

executarea aruncărilor de la 7 m;

executarea aruncărilor libere;

executarea aruncărilor de la margine și de la colț

Metodica învățării

se învață odată cu procedeele de prindere și pasare;

se va insista pe mișcarea de extensie a corpului, după care se vor efectua aruncări cu amplitudine mai mare;

jocuri pentru copii: “Ochește ținta”; “Mingea la turn”; “Între două focuri”.

B.2 Aruncarea la poartă din alergare

Mecanism tehnic

jucătorul, care este în pătrundere spre poartă, în plină viteză, prinde mingea pe piciorul drept;

efectuează un pas cu stângul, duce mâna cu minge deasupra umărului drept, pregătindu-și aruncarea;

piciorul drept pendulează înainte, ia contact cu sol, preluând și greutatea corpului;

brațul drept începe acum mișcarea de tracțiune, la care se adaugă și impulsul dat de împingerea piciorului drept;

mingea este zvârlită, după ce i s-a imprimat direcție și înălțime din articulația pumnului și degete în momentul în care piciorul stâng efectuează sprijinul anterior.

Avantaje

ritmul mișcării picioarelor nu se schimbă;

alergarea poate fi continuată fără întrerupere;

axa umerilor atacantului rămâne aproape paralel cu linia porții la execuția aruncării, ceea ce face ca mingea să poată fi aruncată în orice moment și în oricare dintre colțurile porții;

viteza de zbor imprimată mingii, este destul de mare, pentru înscrierea de goluri și de la distanță.

nu sunt necesare elanuri suplimentare sau alte mișcări pregătitoare.

Scopul aruncării

– pentru a finaliza acțiunile de contraatac, executate în mare viteză și în timp cât mai scurt.

Metodica învățării

pase în suveică în mare viteză;

la o poartă, suveică simplă cu pasă din alergare la un jucător fix, așezat în poartă;

dribling cu prinderea mingii și efectuarea unei pase la jucător fix;

pasă – alergare – reprimire – aruncare la poartă din alergare;

pase în doi din alergare în mare viteză – aruncare la poartă din alergare;

pase cu schimb de locuri (doi sau trei jucători) cu finalizarea acțiunii de către cel mai bine plasat față de poartă;

pase în doi, în prezența adversarului la semicercul de 6m, aruncare la poartă din alergare.

Indicații metodice:

după ce jucătorii și-au însușit procedeul tehnic de aruncare din alergare, se trece la executarea aruncării puternic, precis și rapid, fără a încălca regulamentul( pași, dublu dribling, călcarea semicercului);

se aruncă la început din fața porții, pe centru, apoi pe colțuri;

apoi se trece la primirea mingii de la coechipieri, efectuându-se un dribling, urmat de aruncare;

se mărește treptat gradul de dificultate, incluzându-se un apărător pasiv, semiactiv, activ;

pentru a obține siguranță, precizie și pentru educarea orientării jucătorului în momentul execuției, se vor face mai multe aruncări din diferite unghiuri, cu portar activ.

Greșeli de execuție:

Mobilizarea excesivă pentru eliberarea unei forțe de aruncare mai mare decât este necesar duce la următoarele consecințe:

– lipsa coordonării mișcărilor;

– crisparea corpului;

– modificarea ritmului pașilor de aruncare;

– oprirea din alergare;

– aruncarea peste poartă;

– scăparea mingii din mână;

– abateri de la regulament

B.3. Aruncările la poartă cu sprijin pe sol

Caracteristicile grupei de aruncări

aruncările la poartă cu sprijin pe sol, sunt procedeele tehnice de aruncare care permit realizarea celei mai mari viteze inițiale de zbor a mingii, în urma efectuării elanului de pași adăugat, încrucișat sau săltat;

la acest elan al pașilor se adaugă și forța rezultată din împingerea succesivă a picioarelor cât și din răsucirea puternică a trunchiului spre stânga. Rezultă o forță puternică care se aplică asupra mingii;

brațul superior, care efectuează acțiunea de aruncare are o accelerație puternică realizată de mișcarea de frânare – împingere la nivelul picioarelor;

toate aruncările au faze de elan, în care corpul și segmentele sale, se mișcă cu viteză uniformă sau accelerată;

apoi, picioarele înaintează, producând accelerarea mișcării, în timp ce partea superioară a corpului rămâne în urmă, astfel se realizarea faza pregătitoare a aruncării;

în faza de finalizare se produce o blocare a înaintării, prin frânarea pe piciorul stâng, concomitent cu transferul accelerației cumulate, continuată de creșterea vitezei de execuție a segmentelor superioare ale corpului. Această viteză este transmisă brațului de aruncare la care se adaugă și mișcarea de trunchi, care execută o flexie puternică pe bazin, imprimând mingii o forță mai mare.

Aceste aruncări la poartă se utilizează pentru a crea surpriza fazei și de a înscrie de la distanță, printre apărători, atunci când portarul nu vede jucătorul cu minge.

În urma acestor caracteristici, ale grupei de aruncări din sprijin se poate face următoarea taxonomie:

B.3.1.Aruncare la poartă cu pași încrucișat înainte și înapoia planului de înaintare

B.3.2 Aruncare la poartă cu pas săltat

B.3.3 Aruncare la poartă cu pas adăugat

B.3.4 Aruncare la poartă pe lângă șold

B.3.4 Aruncare la poartă pe lângă genunchi

B.3.5 Aruncare la poartă cu înclinarea corpului – evitare

B.3.6 Aruncare la poartă prin evitare urmată de plonjon

B.3.1. Aruncarea la poartă cu pas încrucișat

Datorită structurii pașilor și a planului a acțiune a brațului aruncător sunt cunoscute următoarele aruncări cu pași încrucișați: înainte și înapoi; cu aruncarea zvârlită efectuată de deasupra umărului, lateral de umăr, lateral de șold, lateral de genunchi sau razant cu solul.

B.3.1.1 Aruncarea la poartă cu pași încrucișați înainte

Mecanism tehnic

jucătorul prinde mingea pe piciorul drept și o asigură la piept;

efectuează un pas cu stângul, laba piciorului orientată puțin spre dreaptă;

trece greutatea pe piciorul stâng, efectuează încrucișarea printr-o ușoară săritură, cu piciorul drept peste cel stâng și-l așează pe sol cu vârful îndreptat mult spre dreapta;

trunchiul se răsucește în aceeași direcție, odată cu ducerea brațului drept deasupra umărului;

apoi piciorul stâng efectuează un pas înainte, cu frânarea înaintării și pregătirea mișcării finale de aruncare;

are loc împingerea puternică din piciorul drept, greutatea trece pe piciorul din față, iar brațul efectuează aruncarea zvârlită. Bazinul execută o retragere înapoi, în momentul în care brațul efectuează mișcarea de presiune asupra mingii, condiționând traiectoria de zbor paralelă sau chiar mai coborâtă față de sol. Dacă bazinul ar efectua o mișcare de înaintare (ca la aruncarea suliței) mingea ar căpăta traiectorie înaltă și ar trece mult pe deasupra porții.

B.3.1.2.Aruncarea la poartă cu pași încrucișați înapoi

Această aruncare este utilizată când atacantul dorește să-și mărească unghiul de aruncare sau să evite un apărător. Pentru a susține această manevră, jucătorul efectuează primii doi pași, respectiv stângul-dreptul, cu un ritm mai alert, după care ultimul este mai lung și mai lent, fixându-l pe sol, cu scopul de a frâna mișcarea de inerție a corpului și a transmite accelerația obținută brațului de aruncare.

Greșeli de execuție

lipsa de sincronizare între efectuarea pasului încrucișat și momentul pregătirii brațului pentru aruncare;

deschiderea prea mică a ultimului pas, atrage după sine imposibilitatea frânării prompte, dezechilibrarea cu tendința de cădere înainte, și efectuarea aruncării pe un singur picior.

pașii nu se așează pe aceeași linie dreaptă;

mâna stângă nu blochează și nu realizează puncte de sprijin musculaturii angrenate în efortul final.

Avantajele aruncării cu pași încrucișați

permite realizarea unor aruncări puternice de la distanță;

mișcările pregătitoare ale aruncării por fi folosite în scop tactic, adică întreruperea elanului de aruncare și continuarea aruncării la poartă printr-un alt procedeu (din săritură, de exemplu).

derutează apărătorii;

executarea rapidă a aruncării surprinde portarul nepregătit sau pe picior greșit;

B.3.2. Aruncarea la poartă cu pas săltat

Mecanism tehnic

jucătorul este în posesia mingii și stă pe loc sau în ușoară deplasare spre poartă;

când se hotărește să arunce, trece greutatea corpului pe piciorul drept și efectuează un pas săltat (o dublă bătaie pe piciorul drept);

la primul contact cu solul, pe piciorul drept, talpa este puțin orientată spre dreapta, urmând ca la pasul al doilea, vârful să se întoarcă complet spre dreapta;

în timpul acestei săltări, mingea se duce deasupra umărului drept;

pe ultimul pas, cu piciorul stâng înainte, se execută sprijinul și blocarea înaintării, urmate de aruncarea puternică a mingii spre poartă.

Avantajele aruncării:

viteza de zbor a mingii, rezultată în urma elanului de pas săltat, este suficient de mare pentru a putea înscrie goluri, de la distanța de 8-10 m;

necesită un timp scurt de pregătire a elanului;

se poate arunca foarte repede și prin surprindere la poartă.

B.3.3. Aruncarea la poartă cu pas adăugat

Mecanism tehnic:

jucătorul prinde mingea pe piciorul drept și continuă deplasarea înainte, efectuând încă un pas cu stângul, cu laba piciorului orientată pe direcția de înaintare;

următorul pas cu piciorul drept, pe care se începe și mișcarea de pregătire a brațului pentru aruncare, se face numai până în dreptul piciorului stâng, vârful orientat tot pe direcția deplasării;

apoi greutatea corpului este preluată de piciorul drept, în așa fel încât să se mai poată efectua un pas cu stângul înainte;

în acest timp mingea a fost dusă înapoia umărului, iar mișcarea pregătitoare pentru aruncare a fost terminată;

piciorul drept împinge puternic în sus și înainte, trecând greutatea corpului pe piciorul stâng, care blochează înaintarea;

trunchiul se flexează pe bazin, iar brațul drept acționează asupra mingii, zvârlind-o spre poartă.

Dezavantajele aruncării:

viteza de zbor a mingii este mică;

axa umerilor este paralelă cu linia porții, deci aruncarea se efectuează numai din elanul pașilor, din forța mușchilor extensori ai spatelui la care se adaugă forța explozivă a brațului aruncător;

poate fi efectuată cu eficacitate numai de jucătorii cu forță mare de aruncare.

Totuși, această aruncare are un singur avantaj – acela că mingea poate fi trimisă cu ușurință în orice colț al porții;

B.3.4. Aruncarea la poartă pe lângă șold

Mecanism tehnic

jucătorul în posesie, poate efectua elan de pas săltat sau încrucișat;

mingea este ținută cu două mâini în dreptul pieptului, iar pe elanul pașilor este purtată cu mâna dreaptă în jos și înapoia corpului, în ținere prin apucare, deasupra umărului drept;

urmează mișcarea de blocare a înaintării prin efectuarea unui pas cu piciorul stâng, concomitent cu înclinarea exagerată a trunchiului spre dreaptă;

brațul cu mingea iese mult în lateral și deasupra umărului, după care coboară lateral de șold și efectuează aruncarea zvârlită, pe sub brațele apărătorului direct, la cca 1 m distanță de la sol.

B.3.5. Aruncarea la poartă pe lângă genunchi

Mecanism tehnic

Elanul aruncării poate fi constituit din pași: săltat și încrucișat

mingea este ținută cu două mâini în dreptul pieptului; pe elanul pasului, este dusă înapoi și în jos;

jucătorul execută o fandare adâncă pe piciorul stâng și ridică mingea deasupra umărului;

în momentul zvârlirii mingii, corpul jucătorului este înclinat foarte mult pe partea brațului de aruncare, realizând o îngenunchere accentuată;

capul se apleacă pe brațul aruncător, cu privirea în direcția porții;

brațul efectuează mișcarea de “biciuire” și aruncă mingea ținută prin apucare, paralel cu solul;

echilibrarea corpului după aruncare, se face prin pășirea înainte cu piciorul drept.

Avantajele aruncărilor la poartă din sprijin pe sol, de la șold și de la genunchi:

fructificarea culoarelor dintre doi apărători, prin executarea rapidă și neașteptată a acestor aruncări;

timp scurt pentru pregătirea lor;

pot surveni în urma unei fente de aruncare din sprijin pe sol, cu mingea ținută deasupra umărului;

plasamentul greșit al portarului și efectul “surpriză” pe care-l au asupra acestuia.

B.3.6. Aruncarea la poartă prin înclinarea corpului – evitare

Mecanism tehnic

jucătorul în posesie, pătrunde spre poartă și își efectuează elanul pregătitor aruncării (pas încrucișat sau săltat);

apoi pune piciorul stâng, lateral spre stânga, în afara direcției, blocând înaintarea;

concomitent cu sprijinul pe piciorul stâng, jucătorul începe mișcarea de aruncare, prin ducerea brațului cu minge, mult deasupra capului și înclinarea trunchiului spre stânga;

aruncarea propriu-zisă, se efectuează în momentul în care trunchiul este îndoit spre stânga, acțiune care-i creează o poziție avantajoasă față de adversarul direct;

picioarele pot fi amândouă în contact cu solul sau numai cel stâng.

B.3.7. Aruncarea la poartă prin evitare urmată de plonjon

Mecanism tehnic

jucătorul în posesie își efectuează elanul de pași: încrucișat sau săltat, ca pentru o aruncare zvârlită de deasupra umărului;

blochează înaintarea cu piciorul stâng, printr-un pas lateral stânga și trece greutatea pe el, înclină mult corpul lateral, stânga și se lasă să cadă în această direcție;

mingea este dusă deasupra capului, printr-o mișcare de rotație a brațului, înapoi pe lângă coapsă, mult deasupra capului;

când trunchiul a ajuns aproape de orizontală și în dezechilibrare spre stânga, brațul execută o zvârlire puternică a mingii, pe sub brațele apărătorului;

pentru a amortiza căderea laterală, după aruncare brațul stâng ia contact cu solul, apoi cel drept, urmat de o rulare pe partea laterală a corpului.

Avantajele aruncărilor:

– valorificarea culoarelor de aruncare, create de deplasarea apărătorilor prin mișcarea de translație;

– deschiderea unghiurilor de aruncare și surprinderea apărătorilor;

METODICA ÎNVĂȚĂRII ARUNCĂRILOR CU SPRIJIN PE SOL

Exerciții pregătitoare pentru învățare:

din alergare obișnuită, se trece în alergare cu pași încrucișați înainte, înapoi, cu pas săltat, cu pas schimbat sau adăugat;

același exercițiu, cu imitarea mișcării de aruncare făcută cu brațul aruncător;

din mers, schimbarea pasului având mereu piciorul stâng în față – pentru dreptaci (și invers pentru stângaci);

din mers, ridicarea brațului drept deasupra umărului pe timpul 1 al mișcării de schimbare a pasului;

același exercițiu cu mingea ridicată deasupra umărului pe primul pas și menținută în ținere echilibrată pe timpul aducerii piciorului drept lângă piciorul stâng și al ducerii din nou a piciorului stâng în față;

același exercițiu cu aruncarea mingii la perete;

același exercițiu, cu elan de pas încrucișat;

același lucru, cu elan de pas săltat și aruncarea mingii în perete;

aceleași exerciții efectuate din alergare ușoară;

se vor efectua aruncări precedate de dribling, apoi pase în doi din alergare cu finalizare printr-o aruncare din sprijin;

pase la un jucător fix, alergare – reprimire – aruncare printr-un procedeu de aruncare din sprijin.

Pentru aruncările din sprijin pe sol cu finalizare: de la șold și de la genunchi propunem următoarea succesiune de exerciții:

aruncare cu mingea de oină sau de tenis, cu elan de pas încrucișat sau săltat, ducând mâna lateral și în jos pe lângă corp;

pasarea mingii, folosindu-se cele două procedee de pasare;

aruncare la perete, pe sub o sfoară sau fileu de volei, înălțat la cca 1 m de sol;

aruncare la poartă prin interiorul cutiilor de ladă de gimnastică, ridicate pe lat și așezate la o distanță de 8-9 m de poartă;

aruncări la poartă pe lângă apărători pasivi, semiactivi și activi;

joc cu temă.

Aruncările la poartă cu evitare și evitare urmată de plonjon au următoarea succesiune de exerciții:

Exerciții pregătitoare pentru dezvoltarea forței și a mobilității articulare

rotări de brațe cu hantele mici în mâini;

din stând, cu piciorul drept în sprijin la scara fixă, cu trunchiul îndoit lateral spre stânga: exerciții de imitare a aruncării, efectuate cu o minge de handbal, apoi cu o minge medicinală de 1 kg și în final cu hantelă de 2-3 kg;

pendulări de picioare în diferite planuri;

fandări înainte-înapoi, lateral stânga-dreapta;

genuflexiuni fără și cu haltera pe umeri.

Exerciții specifice

cu mingea în mână, pas cu dreptul, fandare stânga-ușoară (pentru înclinare) sau amplă (pentru evitare); aruncare, ieșire din aruncare cu pas înainte cu piciorul drept;

aceeași succesiune, la care se adaugă: primirea mingii – efectuarea pasului cu dreptul sau a unei sărituri duble pe piciorul drept și aruncare din evitare;

exerciții de aruncare prin evitare în prezența adversarului pasiv sau activ.

B.4. Aruncarea la poartă din săritură

Considerată cu 45 de ani în urmă drept o execuție pretențioasă, astăzi a devenit principala aruncare, cu grad ridicat de reușită, în tentativa de a înscrie cât mai multe goluri în poarta adversă. Cauzele și considerentele de ordin practic, care au dus la exploatarea și perfecționarea acestui procedeu de finalizare, au fost următoarele:

necesitatea executării cu eficacitate, a unor aruncări de la distanță, peste apărătorii masivi, așezați central;

nevoia de mărire a unghiului de aruncare, necesar în aruncările efectuare de pe extreme;

dorința de micșorare a distanței față de poartă;

prelungirea timpului de așteptare cu mingea în mână, pregătită deasupra umărului, pentru a specula mișcările portarului și a arunca în funcție de acesta.

Clasificarea aruncării la poartă din săritură

B.4.1 Aruncarea la poartă din săritură cu elan drept

B.4.2 Aruncarea la poartă de pe extrema stângă

B.4.3 Aruncarea la poartă de pe extrema dreaptă

B.4.1Aruncarea la poartă din săritură cu elan drept

Mecanism tehnic

Jucătorul – aflat în pătrundere spre semicercul de 9 m primește mingea sau o reține din dribling, când efectuează un pas cu piciorul dreptul înainte; în această fază el are două posibilități: să facă un singur pas cu stângul înainte și să arunce la poartă sau să execute un elan mai lung stâng –drept – stâng, dacă dorește să-și micșoreze distanța dintre el și poartă. În ambele situații, mecanismul tehnic este același și cuprinde patru momente de execuție:

1.Gruparea corpului și bătaia puternică pe piciorul opus brațului aruncător.

– piciorul de sprijin, cu genunchiul îndoit, după ce efectuează o rulare de la călcâi spre vârf, se întinde energic, determinând desprinderea și avântarea corpului pe verticală.

2.Înălțarea corpului este determinată, atât de bătaia puternică a piciorului de sprijin, cât și de pendularea piciorului din partea brațului aruncător. Acesta se ridică cu genunchiul îndoit, spre piept; Tot în această, a doua fază, se pregătește pentru aruncare și mâna cu minge, ducându-se deasupra umărului;

3.Aruncarea propriu-zisă, este efectuată în timpul traiectorie ascendente sau descendente, fie în punctul maxim al înălțării. În acest moment întreaga musculatură a spatelui și abdomenului se contractă pentru a fi puncte de sprijin, brațului efector. În timp ce, brațul opus, ridicat peste nivelul umărului, asigură echilibrarea corpului, iar piciorul pendulant efectuează o tracțiune în jos și înapoi, mingea este aruncată cu putere înainte.

4.Amortizarea se execută pe piciorul de desprindere, iar la jucătorii cu o foarte bună înălțare, aterizarea se poate realiza și pe două picioare.

Greșeli de execuție

bătaia și desprinderea slabe, determinate de poziția corpului înaltă, de slaba participare a piciorului și a brațelor în momentul acțiunii de desprindere;

mingea nu este dusă direct sus, în timp util, ci parcurge mai întâi distanța până în dreptul șoldului drept apoi, urcă deasupra umărului. Această mișcare are ca și consecință dezechilibrarea corpului și compromite aruncarea;

pieptul și bazinul nu sunt orientate spre poartă în momentul aruncării;

exploatarea ineficientă a musculaturii spatelui și abdomenului, reflectată în aruncări imprecise și lipsite de viteză și forță;

aterizarea pe piciorul din partea brațului de aruncare.

Scopul aruncării:

Este utilizată de către toți jucătorii, indiferent de postul pe care evoluează, pentru a efectua aruncări la poartă de pe loc, din deplasare, de la semicerc sau de la semidistanță.

B.4.2..Aruncarea la poartă din săritură de pe extrema stângă (dreptaci)

Mecanism tehnic

jucătorul, aflat în pătrundere spre semicerc, primește mingea;

efectuează bătaia pe piciorul stâng și duce mingea deasupra umărului drept;

direcția săriturii, va fi oblică spre dreapta, față de linia porții sau aproape paralelă linia ce delimitează spațiul de poartă. Această traiectorie, îi dă posibilitatea atacantului, de a-și mări unghiul de aruncare, acțiune favorizată și de genunchiul drept, care se trage îndoit spre piept, pentru a lungi zborul efectuat deasupra semicercului;

brațul cu mingea, după ce a ajuns sus, efectuează mișcarea de aruncare din lateral de umăr, pe partea dreaptă, prin care se urmărește colțul lung al porții sau efectuează o rotare a brațului și aruncă prin evitare, pe lângă bara porții, din partea lui de acțiune;

aterizarea se efectuează pe piciorul drept;

rol important în succesul aruncării îl are pasul sărit, care trebuie să fie cât mai lung și orientat spre linia de 7m.

B.4.3. Aruncarea la poartă din săritură de pe extrema dreaptă (dreptaci)

Mecanism tehnic

Această aruncare poate fi descompusă în cinci faze: elanul, desprinderea, zborul cu pregătirea aruncării, aruncarea și aterizarea.

Elanul presupune:

găsirea unei viteze optime;

efectuarea alergării pentru a favoriza deschiderea unghiului de aruncare;

găsirea unui punct de sprijin solid pentru trecerea pe ultimul picior de sprijin (stâng).

Desprinderea

efectuarea desprinderii trebuie să se realizeze cu maximum de forță, prin împingerea pe piciorul de sprijin și înălțarea genunchiului și a brațului de aruncare.

Zborul cu pregătirea aruncării presupune:

o săritură echilibrată;

aruncarea puternică a brațului și fixarea umărului opus;

deschiderea superioară realizată prin schimbarea orientării axului trunchiului (răsucire).

Aruncarea propriu-zisă

oferă posibilitatea de alegere a traiectoriei, în funcție de observarea porții;

are loc o acțiune completă a mișcării brațului de aruncare, de la umăr până în vârful degetelor;

tot în acest moment începe și aterizarea.

Aterizarea

se reia contactul cu solul, începând mișcarea cu piciorul stâng, apoi cu dreptul;

amortizarea căderii se va face cu ambele mâini;

încheierea acestei amortizări se continuă cu alunecarea pe sol, ventral spre linia de aruncări de la 7m.

Deci, jucătorul pleacă lansat, oblic spre stânga, din apropierea liniei de poartă, în direcția semicercului de 6 m, primește mingea în pătrundere spre semicerc și efectuează bătaia și desprinderea pe piciorul stâng, înclină mult trunchiul spre stânga și duce mâna cu mingea, cu cotul ridicat, deasupra capului, spatele executa o extensie amplă cu scopul de a mări elanul și implicit forța de aruncare, iar aterizarea se face pe piciorul stâng, urmată sau nu, de o rostogolire.

Metodica învățării aruncărilor la poartă din săritură

Exerciții pregătitoare

pas săltat și pas sărit

sărituri succesive pe același picior;

sărituri peste banca de gimnastică, mingi medicinale, cu bătaia și aterizarea pe același picior;

sărituri pe piciorul de bătaie, cu imitarea aruncării.

Exerciții specifice

din stând, efectuarea elanului: stâng – drept – stâng – prinderea mingii – ducerea ei deasupra umărului – și aruncarea ei în perete;

un dribling simplu – prinderea mingii – stâng – drept – strâng – aruncare;

dribling multiplu – prindere – stâng – drept – stâng – aruncare;

elan de 3 pași – bătaie pe bancă de gimnastică cu piciorul stâng – aruncare la poartă din săritură;

idem cu bătaia efectuată înaintea băncii – trecere peste bancă – aruncare la poartă din săritură – aterizarea pe piciorul stâng;

pase în potcoavă, urmate de aruncare la poartă de pe centru – inter stânga – inter dreapta – extreme;

aruncare la poartă în prezența adversarului;

joc bilateral cu temă

Indicații metodice

Se vor întrebuința:

bănci de gimnastică, mingi medicinale pentru a determina jucătorii să efectueze cu înălțime și amplitudine bătaia, desprinderea și zborul pentru aruncare și de a dispune de timpul necesar ducerii mingii deasupra umărului;

manechini, plase de volei, adversari activi pentru aruncarea propriu-zisă;

limitarea elanului, precizarea locului de bătaie și a celui de aterizare – pentru desprinderea și înălțarea corpului pe verticală;

aruncările din săritură se vor face în prezența adversarului, pentru a urmări punerea în practică a procedeelor de aruncare;

în jocul bilateral cu temă, să fie principalul mijloc de consolidare și perfecționare a procedeelor de aruncare la poartă.

B.4.5. Aruncarea la poartă din plonjon

Mecanism tehnic

jucătorul stă în poziție fundamentală de atac, joasă, cu picioarele așezate pe aceeași linie, depărtate la lățimea umerilor, greutatea egal repartizată, cu mingea ținută cu două mâini în dreptul pieptului;

la momentul oportun, coboară CGG, se ridică pe vârfurile picioarelor, împinge gleznele înainte, concomitent cu ducerea mingii pe lângă șold, înapoi și în sus; trunchiul se răsucește spre dreapta, arcuindu-se, iar bazinul este împins puternic înainte; greutatea cade în poligonul de susținere;

în acest moment, corpul atacantul formează un lanț muscular întins ca un arc, care se va detensiona după efectuarea aruncării;

mișcarea de eliberare a mingii, este precedată de o împingere energică a genunchilor și a bazinului înainte, CGG cade în afara sprijinului, astfel încât, corpul va face un unghi de 450 față de sol și realizează o undă propulsatoare, care trece peste corp și se finalizează la nivelul brațului de aruncare.

după aruncare, jucătorul efectuează o cădere înainte, amortizată de sprijinul palmelor pe sol sau de o rostogolire laterală, pe partea brațului de aruncare.

Factorii care condiționează viteza aruncării din plonjon

forța brațului de aruncare;

accelerația produsă la nivelul brațului datorită căderii corpului înainte;

răsucirea trunchiului spre stânga, ajutat și de brațul stâng;

lucrul energic al picioarelor (prin întinderea lor) simultan cu ducerea brațului cu mingea, deasupra umărului drept, începând aruncarea propriu-zisă.

Utilizarea aruncării

executarea aruncărilor de la 7 m;

procedeu de aruncare necesar desfășurării jocului pe postul de pivot.

Greșeli de execuție – (începători)

poziție înaltă;

corpul nu este în extensie și nu realizează unitatea de acțiune a segmentelor lui;

preocuparea de a amortiza căderea și mai puțin de a efectua aruncarea la poartă;

genunchii nu sunt împinși înainte, iar corpul nu este “dezechilibrat” în momentul pregătitor;

contactul cu solul după aruncare, este dur prin faptul că se ia cu genunchii, în loc ca ei să fie întinși, iar amortizarea să se facă pe palme.

Clasificarea aruncărilor din plonjon

După deplasarea pe care o execută jucătorul:

– aruncare din plonjon de pe loc

– aruncare din plonjon cu elan de 1 pas sau de 2 pași

După impulsia picioarelor:

– aruncare din plonjon fără săritură

– aruncare din plonjon precedată de săritură

După planul de acțiune a corpului și modalitatea amortizării șocului:

– aruncare din plonjon cu cădere înainte

– aruncare din plonjon cu cădere laterală

Metodica învățării

Exerciții pregătitoare

exerciții pentru întărirea musculaturii brațelor, abdomenului, trunchiului

rostogoliri înainte, înapoi, pe un umăr, pe spate

căderi înainte pe brațe cu amortizare: pe un plan în unghi de 45, apoi din sprijin pe genunchi, din ghemuit, din stând

Exerciții specifice

pe perechi – față în față – așezați pe genunchi – distanța de 3 m, cu o minge medicinală. Ducerea mingii deasupra umărului, odată cu împingerea bazinului înainte. Se dezechilibrează corpul prin înclinarea lui spre înainte și se aruncă mingea coechipierului la momentul oportun. După aruncare se face rularea pe coapsă și amortizarea pe palme.

aceeași mișcare se efectuează din stând

se așează apoi pe semicerc, cu mingea în mână, efectuează unul din pașii pivotului și aruncă la poartă din plonjon

joc bilateral cu temă

Pentru a realiza această aruncare, dintr-o poziție avantajoasă față de poartă, cu pregătirea necesară în vederea susținerii unei acțiuni sau pentru o demarcare decisivă a jucătorului de semicerc, se aplică o succesiune de pași de elan, denumiți în literatură de specialitate pași pivotului. Acești pași sunt în număr de 4 și sunt aplicați în funcție de dispunerea adversarului direct, în raport cu atacantul, față de poarta adversă.

Pasul nr. 1

jucătorul este așezat cu umărul stâng spre poartă, cu spatele spre adversar; primește mingea, efectuează un pas scurt cu piciorul stâng înainte, cu laba piciorului așezată paralel cu semicercul (pentru a nu-l călca în timpul aruncării). Momentul pasului înainte coincide cu bătaia, desprinderea și avântarea corpului înainte și deasupra semicercului. Poate finaliza aruncare din săritură, din plonjon sau din săritură cu plonjon.

Pasul nr. 2

jucătorul este așezat cu umărul drept spre poartă, cu spatele spre adversarul direct; primește mingea, efectuează un pas mic cu dreptul, orientându-se spre poartă, apoi încă unul cu piciorul stâng, cu laba paralelă cu semicercul, pentru a ajunge cu fața spre poartă. Trece greutatea pe piciorul stâng și se avântă deasupra semicercului, înclinând corpul spre stânga, pentru a se depărta de adversar și a efectua aruncarea.

Pasul nr. 3

jucătorul este așezat cu umărul stâng, spre poartă, cu față la adversarul direct; primește mingea, face un pas cu piciorul drept înapoi și în interior (reper poarta adversă), apoi cu piciorul stâng face un pas lateral, întorcându-și umerii, bazinul și față spre poartă și aruncă din plonjon.

Pasul nr. 4

jucătorul este așezat cu umărul drept spre poartă și cu adversarul în fața sa; primește mingea din partea stângă, efectuează o pivotare pe piciorul stâng, întorcându-se cu fața spre poartă. Pășește cu piciorul drept lateral, trecând greutatea pe el. Efectuează bătaia pe piciorul drept și aruncă din plonjon.

Cu ajutorul procedeelor și elementelor tehnice de atac, perfecționate până la automatism se poate trece la inițierea și instruirea jucătorilor în tainele tacticii individuale și colective de joc în atac.

Întrebări recapitulative:

Care sunt criteriile principalele care stau la baza clasificării procedeelor de aruncare la poartă

Alegeți o aruncare la poartă din sprijin pe sol și una din săritură și descrieți mecanismul tehnic, principalele mijloace de instruire și greșelile de execuție

Cursul 4

III. Elemente și procedee tehnice specifice jocului de apărare

Obiective de referințe:

Formarea bagajului teoretic despre:

Clasificarea tehnicii jocului de apărare

Principalele mijloace de instruire

Conținutul și metodica instruirii jocului portarului

Apărătorul, cu un număr redus de elemente și procedee tehnice pe care le are la dispoziție, trebuie să facă față și să rezolve cu succes numeroasele situații de atac ale adversarilor. Cu toate că sunt puține, aceste procedee tehnice perfecționate până la măiestrie și aplicate oportun cu situația tactică, fac posibile: întreruperea și dezorganizarea atacului, blocarea aruncărilor și a pătrunderilor jucătorilor spre poartă, provocarea greșelilor tehnico-tactice la nivelul echipei aflate în atac, putând determina, întrarea echipei în posesia mingii.

Dar, nu numai stăpânirea perfectă a procedeelor tehnice determină reușita unei bune apărări, ci mai ales capacitatea motrică a apărătorului. Înțelegem prin capacitatea motrică, “ansamblul posibilităților motrice naturale și dobândite, prin care se pot realiza eforturi variate ca structură și dozare”(Terminologia EFS, Edit. Sport-Turism, București, 1978).

Adaptând definiția la specificul disciplinei noastre, putem spune ca această capacitate motrică cuprinde priceperi și deprinderi motrice, determinate de nivelul dezvoltării calităților motrice de bază, de indicii morfo-funcționali, de procesele psihice și biochimice. La acestea se adaugă pregătirea tehnico-tactică specifică și experiența de joc, realizându-se astfel un tot unitar, cu ajutorul căruia, apărătorul trebuie să rezolve diverse sarcini de joc, cum ar fi: marcarea unui jucător fără minge, marcarea unui jucător cu minge, deplasarea într-o zonă a apărării, rămasă liberă, efectuarea unui blocaj individual(de minge sau jucător), lupta pentru obținerea mingii etc.

Pentru a le rezolva, jucătorii trebuie să efectueze elementele și procedeele tehnice:

Poziția fundamentală;

Mișcarea în teren pentru apărare;

Atacarea adversarului cu corpul;

Blocarea mingilor aruncate la poartă;

Scoaterea mingii de la adversar.

II.4.1 Poziția fundamentală de apărare – Mecanism tehnic, particularități, avantaje, greșeli de execuție, metodica învățării.

Mecanism tehnic

jucătorul adoptă o poziție echilibrată, relaxată a corpului poziție care-I permite efectuarea cu ușurință a oricărei mișcări cerută de situația tactică de joc (săritură pentru blocarea mingii, ieșirea oportună la adversarul cu mingea etc);

picioarele sunt depărtate la lățimea umerilor, genunchii ușor îndoiți, tălpile orientate cu vârfurile înainte, greutatea egal repartizată pe ambele picioare;

trunchiul înclinat spre înainte cu spatele rotunjit;

brațele sunt lateral, îndoite din articulațiile coatelor;

capul și privirea spre adversarul cu mingea sau spre coechipierul care este în opoziție cu un adversar.

Particularități

În funcție de intențiile atacantului, de poziția lui față de poartă, de distanța dintre el și atacantul cu sau fără minge, apărătorul adoptă una dintre cele trei forme ale poziției fundamentale – înaltă când atacul se desfășoară în partea opusă a terenului, sau când se încearcă o aruncare la poartă din săritură peste apărători – medie când atacantul se apropie de zona pe care o apără și – joasă când apărătorul este în luptă directă cu adversarul direct care încearcă o pătrundere sau o angajare a unui coechipier.

Legând aceste poziții de tactica jocului de apărare putem să asociem formele poziției fundamentale cu cele ale marcajului. Astfel, vom avea marcaj la supraveghere (medie sau înaltă) când mingea se află la adversarul din apropierea imediată zonei de teren pe care o apără, dar intențiile lui nu sunt agresive, marcaj strâns (joasă sau medie) când se încearcă o pătrundere sau o acțiune periculoasă spre poartă cu finalizare sau angajarea unui jucător de semicerc, ori pentru a realiza o intercepție a mingii.

Avantaje

Adoptarea unei poziții optime oferă avantaje multiple pentru o intervenție oportună în situația tactică concretă. Astfel, ea scurtează timpul necesar pregătirii intervenției și deplasării dacă este adoptată și menținută în timp util; realizează surprinderea atacanților prin ieșirea bruscă la intercepția mingii; închiderea la timp a pătrunderilor prin deplasări scurte și rapide spre coechipierul învecinat; asigură deplasarea în timp util spre un coechipier aflat în luptă cu un adversar periculos; asigură deplasarea spre o zonă învecinată pentru a acorda ajutor, pentru a suplini un coechipier ieșit la blocarea unui atacant în posesia mingii și care încearcă o aruncare la poartă.

Greșeli de execuție sunt frecvente mai ales la începători. Aceste pot fi următoarele:

picioarele prea mult sau prea puțin depărtate;

poziția corpului prea rigidă;

deplasările în poziție fundamentală se realizează cu oscilații mari pe verticală ale CGG;

brațele nu sunt pregătite pentru a para o eventuală aruncare sau a bloca o încercare de pătrundere spre poartă;

datorită unei slabe dezvoltări ale grupelor musculare la nivelul membrelor inferioare, nu au capacitatea fizică de a menține mai mult timp această poziție.

Metodica învățării

explicație, demonstrația nemijlocită a profesorului sau unui elev inițiat deja în tehnica acestui joc;

din stând, luarea poziției la semnal propriu și corectarea eventualelor greșeli de atitudine;

din mers, din alergare, după efectuarea altor acțiuni motrice (sărituri, ghemuiri, genuflexiuni) luarea poziției fundamentale sub toate formele ei, la semnal propriu sau al profesorului și corectarea ei;

deplasarea jucătorului pe un traseu marcat, respectând aplicarea formele indicate (înaltă, medie, joasă);

deplasarea pe semicercul de 6m la dus și întoarcerea la locul inițial pe semicercul de 9m utilizând și menținând poziția fundamentală cu toate formele ei;

deplasarea jucătorilor pe semicercul de 6m cu ieșirea și retragerea pe semicerc, utilizând pentru deplasare pașii adăugați lateral, iar pentru ieșirea la adversar – alergarea efectuată cu mare viteză;

jocuri în perechi: “Jocul umbrelor”; “Jocul în oglindă”; “Leapșa cu atingerea gleznelor” etc.

II.4.2 Mișcarea în teren specifică apărătorului

Procedeele tehnice prin care un jucător din apărare își desfășoară activitatea sunt similare celor din atac. Pe lângă aceste apărătorul mai întrebuințează următoarele procedee specifice fazei de apărare. Aceste sunt:

deplasare lateral, înainte, înapoi, în diagonală spre stânga, în diagonală spre stânga sau spre dreapta, înapoi cu pași rapizi;

deplasarea înainte și înapoi prin structuri diferiți de pași;

mișcări speciale ale brațelor, independente de activitatea picioarelor: sus, jos, lateral, dreapta, stânga etc.

sărituri pe două picioare pentru a bloca aruncările la poartă.

Din această enumerare de acțiuni reiese că jucătorii aplică aceste operații în faza de apărare, contrar mersului și a alergării, specifice atacului.

Înainte de a trece la instruirea sportivului în tehnica specifică deplasărilor în teren, trebuie să cunoaștem structura și grupele musculare participante în acest gen de efort.

Astfel, pentru efectuarea mișcărilor laterale, în diagonală, înainte și înapoi se solicită grupa mușchilor adductori și abductori ai articulației coxo-femurale. Adductorii (m. pectineu, m. adductor lung, m. adductor scurt, m. marele adductor, m.dret inter-gracilis) care sunt solicitați în acest gen de deplasare, formează marele strat muscular, pe partea interioară a coapsei. Grupul mușchilor adductori se întinde de la pubis la ischion, spre latura interioară a femurului. Mușchiul drept intern (gracilis) se inserează cu tendonul lung pe latura interioară a tibiei, fiind și flexor al genunchiului. Acționând unitar, acești mușchi determină apropierea picioarelor.

Abductorii sunt reprezentați de 3 mușchi: gluteul mic, gluteul mijlociu – care se întind în formă de evantai de la suprafețele exterioare ale osului iliac spre trohanterul mare, determinând ridicarea laterală a femurului, deci de depărtare a picioarelor, și m. tensor al fasciei late, care se întinde de la spina iliacă antero-superioară pe latura exterioară a coapsei până la zona anterioară a tibiei și care participă și el la ridicarea laterală a coapsei.

Mușchii adductori și abductori ai articulației coxo-femurale sunt participanți în diversele mișcări, realizate de apărători, mai ales la deplasarea laterală sau laterală în diagonală. De calitatea și capacitatea lor depind execuțiile elastice și rapide ale acestor mișcări și controlează doar mișcările de alergare (viteză și rezistență) în plan sagital. În efortul cu intensitate variată, ei susțin și mențin bazinul și trunchiul în echilibru. Ca urmare a acțiunilor făcute de acești mușchi, jucătorul poate să efectueze combinații din mișcările de bază ale jocului. Exemplificăm cu următoarele combinații:

a)după mișcarea laterală urmează pași mari alunecați, scurți și rapizi: – înainte, în diagonală, spre stânga sau spre dreapta; înapoi; în diagonală, la stânga sau la dreapta-înapoi.

b)după mișcarea înainte, urmează pași alunecați, scurți și rapizi: – înapoi; în diagonală, la stânga sau la dreapta-înapoi; lateral, la stânga sau dreapta.

c)după mișcarea în diagonală urmează pași alunecați, scurți și rapizi: – înapoi, în diagonală la stângă sau la dreapta-înapoi.

Legăturile dintre pașii alunecați înainte sau în diagonală înainte și mișcarea laterală, care trebuie să se efectueze, se aplică mai ales, în timpul jocului, atunci când atacantul încearcă, după o fentă de aruncare la poartă, să pătrundă în alergare spre poartă. În acel moment apărătorul nu reușește să aibă o pornire rapidă spre înainte după ce a efectuat deplasarea laterală. Mișcarea de urmărire este întârziată, iar apărătorul folosește mâinile pentru a opri înaintarea atacantului, ceea ce se soldează cu un fault “tactic” sau unul dur. Pentru a preîntâmpina brutalitatea acestor intervenții, antrenorul trebuie să elaboreze structuri de exerciții care să îmbunătățească forța picioarelor și în același timp să eficientizeze deplasarea apărătorului.

Metodica învățării

jocuri pentru începători cu temă pentru mișcarea în teren: “De-a prinselea”; “Leapșa pe perechi”; “Jocul cu umbra”; “Săritura din cerc în cerc”; “Urmărește-ți partenerul pe tot terenul” etc.

alergare cu efectuarea de piruete spre stânga și spre dreapta și continuarea alergării;

alergare de viteză cu pornire din diferite poziții (cu spatele la direcția de alergare, din ghemuit, din șezând, din culcat cu față în jos, din sprijin culcat etc.);

din poziție fundamentală deplasări cu pași adăugați spre stânga și spre dreapta; la semnal sonor sau vizual alergare de viteză până la un punct dinainte stabilit;

din poziție fundamentală deplasări cu pași adăugați spre stânga și spre dreapta; la semnal sonor sau vizual alergare de viteză până la un punct dinainte stabilit; apoi întoarcere cu spatele și efectuarea alergării

pe perechi, joc în oglindă;

așezarea pe semicerc și deplasare cu pași adăugați până în apropierea liniei de poartă;

așezarea pe semicercul de 6m și deplasare în “T”;

deplasări cu pași adăugați între cele două semicercuri: zig-zag și lateral.

II.4.3. Atacarea adversarului cu corpul

Mecanism tehnic

Apărătorul aflat în mișcare pe semicercul de 6m se va deplasa înainte la adversarul direct și-l va ataca cu corpul cu intenția de a evita libertatea de acțiune și colaborare cu coechipierii acestuia. Apărătorul va alege momentul oportun de acțiune, acesta coincizând cu prinderea sau imediat după prinderea mingii. Când mingea a fost pasată, apărătorul se retrage în dispozitivul defensiv. Dacă apărătorul este un jucător robust regulamentul de joc îi permite să-și folosească forța fizică pentru a opri pătrunderea adversarului spre semicercul de 6m sau spre poartă, precum și pentru împiedicarea unei circulații libere de jucători.

Greșeli de execuție

Lipsa unei instruiri tehnice temeinice cât și forța fizică mare folosită incorect sunt de cele mai multe sancționate de arbitrii cu aruncări în funcție de gravitatea abaterii. Cele mai multe greșeli săvârșite sunt: lovirea atacantului în loc de împingere, îmbrâncirea atacantului provocând acestuia un șoc violent, intervenții dure care duc la dezechilibrări și chiar la căderea atacantului.

Metodica învățării

pe perechi – lupta cocoșilor;

pe perechi – atacantul aleargă paralel cu semicercul, apărătorul caută să-l împingă cu pieptul spre linia de 9m ;

pe perechi atacantul cu mingea la 9m face o fentă și încearcă să pătrundă, apărătorul iese de pe semicerc și îi barează drumul;

4 x 4 – atacanții pe semicercul de 9m își pasează rar mingea, apărătorul iese în față și va ataca cu corpul pe cel cu mingea.

II.4.4. Blocarea mingilor aruncate la poartă

Mecanism tehnic

Acest procedeu tehnic se aplică în cazurile în care apărătorul nu au avut suficient timp pentru a ieși la adversarul cu minge pentru a-l bloca cu corpul sau pentru a-i bloca brațul de aruncare. În acest caz, apărătorul încearcă să-și interpună oricare dintre părțile corpului pe traiectoria probabilă a mingii. Posibilitățile de aruncare la poartă fiind multiple și blocarea aruncărilor la poartă se poate efectua prin mai multe procedee. Acestea ar fi:

blocarea mingilor în lateral – indiferent de procedeul de finalizare – este următorul: jucătorul apărător aflat în poziție fundamentală duce un braț (dinspre minge) în lateral sau oblic sus – jos, iar cu celălalt își protejează față la o eventuală aruncare mai înaltă. La ambele palme degetele sunt apropiate și încordate, pentru a putea respinge mingea.

blocarea mingilor înalte – se poate realiza individual sau cu participarea a doi, trei jucători, de pe loc sau după o săritură cu desprindere pe unul sau ambele picioare. Cei care efectuează blocarea aruncării au brațele ridicate în sus și întinse, cu degetele apropiate și contractate pentru a putea opri mingea sau pentru a atenua forța aruncării, ușurând astfel intervenția portarului. Pentru a contracara aruncarea prin evitarea blocajului, apărătorii trebuie să urmărească brațul aruncător și să se poziționeze astfel încât să stopeze acțiunea.

blocarea aruncărilor joase – mingile aruncate la nivelul genunchilor sau a celor razante cu solul se apără astfel: apărătorul adoptă o poziție fundamentală medie și realizează în prima fază o fandare adâncă spre partea aruncării, ducând și brațul de pe aceeași parte, încercând să oprească sau să devieze mingea. Dacă mingea este lovită cu orice partea a piciorului de la genunchi în jos, se aruncare liberă pentru echipa aflată în atac.

După oricare dintre modalitățile de blocare ale mingii, apărătorul trebuie să fie preocupat de intrarea în posesia mingii.

Greșeli de execuție

membrele superioare nu au palmele rigide și nu sunt interpuse pe traiectoria mingii;

o poziție inadecvată a corpului atrage după sine reacție întârziată de blocare a aruncării;

nu se urmăresc cu atenție mișcările pregătitoare ale adversarului și prin urmare apărătorul este surprins nepregătit;

chiar dacă a reușit blocarea aruncării, apărătorul nu urmărește ricoșarea mingii și ratează recuperarea ei;

reacția întârziată pentru efectuarea desprinderii în vederea blocării aruncării din săritură.

Metodica învățării

individual, ușoare sărituri și imitarea blocării mingilor înalte;

pe perechi, în fața porții: atacantul cu mingea ținută prin apucare; va imita aruncarea mingii, sau punctează cu aceasta sus, jos, lateral; apărătorul aflat la 1m va duce brațele și palmele în funcție de locul mingii;

pe perechi, blocarea mingilor aruncate din mișcare continuă. Se va da atenție intrării în blocare, iar respingerea mingii să fie orientată spre coechipier;

doi apărători blochează mingile aruncate succesiv de mai mulți atacanți, iar apărătorii efectuează deplasări rapide prin pași adăugați pentru a ajunge în dreptul atacanților, sar sau fandează ducând brațele pe traiectoria mingii.

II.4.5. Scoaterea mingii de la adversar

Este un element tehnic pretențios, care solicită multă agilitate și precizie în efectuarea lui și se concretizează prin mai multe procedee tehnice:

Scoaterea mingii din dribling – procedeu tehnic aplicat ori de câte ori atacantul efectuează dribling – pentru a se deplasa pe contraatac sau – în încercarea lui de a aplica depășirea apărătorului. Scoaterea mingii se poate face cu atac din spate, din lateral sau din față. În toate situațiile apărătorul încearcă să interpună palma în traiectoria mingii – imediat după ricoșarea acesteia de pe sol și palma atacantului. Dacă nu poate reține mingea, apărătorul o va devia spre un coechipier sau spre o zonă liberă de unde o va recupera în momentele următoare. Deci, mingea poate fi preluată din dribling, prinsă sau deviată către un coechipier. Un rol important îl joacă acționarea promptă și hotărâtă a apărătorului.

Scoaterea mingii din ținere echilibrată este un procedeu tehnic de deposedare cu un risc mai mare de penalizare. Acest fapt este datorat momentului de intervenție care nu în totdeauna reușește, iar pedepsirea acestei nereușite poate porni de la o simplă aruncare liberă și până la aruncare de la 7 m sau chiar sancționarea cu eliminare temporară. Adversarul fiind în posesia mingii ține mingea prin echilibrare, deasupra umărului, iar adversarul său se află lateral sau în spatele acestuia. Atacul asupra mingii se va efectua cu o mână, cu palma deschisă, iar intervenția trebuie să se realizeze pe momentul pregătirii aruncării.

Scoaterea mingii prin intercepție – este un procedeu care realizează surprinderea adversarului prin anticiparea intențiilor și acțiunilor lui. Această acțiune se încununează de succes dacă mișcările apărătorului sunt rapide și pe traiectoria mingii. Astfel, sesizând intenția de pasă apărătorul va țâșni în direcția celui cărei îi este adresată mingea și o va prinde înainte ca acesta să poată interveni. A încerca o intercepție înseamnă a risca ieșirea din defensivă și a face vulnerabilă acea zonă de teren, prin care se poate efectua mai ușor o pătrundere sau o angajare decisiv.

IV. Tehnica portarului

În jocurile sportive, unde finalizarea se efectuează prin șut sau aruncare la poartă, portarul are un rol deosebit de important pentru echilibrarea forțelor în teren. Și pe seama lui se pot pune rezultatele obținute de echipă. Astfel, calitățile fizice, tehnico-tactice și psihice, siguranța intervențiilor, curajul și spiritul de echipă, influențează pozitiv starea de spirit a jucătorilor, dându-le mai multă îndrăzneală în susținerea fazelor de joc.

În cadrul echipei portarul deține un loc special. Acest statut decurge din prevederile regulamentului, care încă de la începuturile jocului de handbal au făcut distincție clară între cele două compartimente: jucătorii de câmp și portar. Diferențele între cele două compartimente sunt determinate de conținutul tehnico-tactic specific lui și de regulile de joc pe care trebuie să le aplice.

În primul rând, jocul portarului se deosebește prin modul particular de participare la joc și față de jucătorii de câmp apar elemente tehnice fundamental diferite. Acest specific este determinat de modalitățile de intervenție a portarului la multitudinea de aruncări, el reprezentând elementul care se interpune între minge și poartă, împiedicând marcarea golurilor. Din acest fapt decurg și modalitățile de selecție și de pregătire, care se aplică diferit jucătorilor care evoluează pe postul de portar față de cei de câmp. Tipul de portar, care să răspundă cerințelor tot mari, emise de tendințele evoluției pe plan mondial a jocului, necesită o pregătire severă și un interval destul de mare de timp. În acest scop, sunt capitale următoarele însușiri pe care antrenorul trebuie să le urmărească în munca de selecție a viitorului portar.

Din punct de vedere somatic este necesar să amintim importanță pe care o reprezintă dezvoltarea fizică (talia, statura etc.) a jucătorului. Tipul înalt, cu brațe lungi, deschiderea mare a palmei, cu diametrul biacromial mare, iar cel bitrohanterian mic sunt avantajați pentru acest post, deoarece el acoperă mult mai bine suprafața porții cu economie de mișcări și de efort.

Din punct de vedere motric, portarul trebuie să posede, prioritar altor calități, viteză de reacție, viteză în regim de forță, îndemânare generală și specifică, simțul echilibrului și al coordonării, controlul fin al mișcărilor, mobilitate la nivelul articulațiilor coxo-femurală și suplețe.

Din punct de vedere psihic, calitatea dominantă trebuie să fie curajul, lângă care se alătură și spiritul de sacrificiu, în el punându-se toate speranțele de rezolvare favorabilă a unei situații critice, în momentele în care apărarea este depășită. Portarul având o mare răspundere și fiind supus unor îndelungate solicitări de ordin psihic trebuie să aibă tăria să le depășească și să se mobilizeze pe întreg parcursul jocului. Controlul asupra mingii și încordarea psihică necesară observării acțiunilor adversarilor de pe terenul de joc, intervenția lui în scopul apărării cât mai multor mingi aruncate spre poartă sunt principalele sarcini care sunt atribuite postului de portar.

Jucătorul care evoluează pe acest post, joacă un rol esențial, determinând proporțional cu evoluția lui, (dar nu numai al lui) succesul sau eșecul echipei sale.

Toate acțiunile portarului se pot împărți în acțiuni de atac și acțiuni de apărare.

Declanșarea contraatacului sau marcarea directă a unui gol, când portarul advers se află mult înaintea porții sunt acțiuni de atac fundamentale menite să determine încordarea maximă a atenției adversarilor.

Pregătirea tehnică a portarului este de lungă durată și parcurge un drum anevoios, care presupune o muncă răbdătoare și o pregătire ireproșabilă din partea antrenorului.

De aceea statutul portarului în cadrul echipei este decisiv, de el depinzând rezultatele echipei și în performanțele ulterioare ale echipei.

Conținutul tehnic al postului cuprinde:

poziția fundamentală

deplasarea în poartă

prinderea mingii

respingerea mingii cu brațele și cu picioarele

mișcările înșelătoare

degajarea mingii

Poziția fundamentală este adoptată de către portar pentru a putea bloca o mingea aruncată spre spațiul porții, în oricare dintre momentele jocului. Ea diferă în funcție de locul de acțiune al atacantului cu minge, adică cea pentru apărarea aruncărilor de pe centrul porții diferă de cea adoptată pentru aruncările din unghiuri.

Poziția fundamentală inițială sau de bază, adoptată în rezolvarea situației de joc este aceea care îi permite portarului să se deplaseze în oricare parte a porții într-un timp cât mai scurt și cu cea mai mare eficiență. Astfel, el trebuie să adopte o anumită poziție fundamentală pentru aruncările efectuate pe *centrul porții și o altă poziție pentru a interveni cu succes la mingile aruncate din **zonele laterale ale terenului.

*Când apără mingile care vin pe centrul porții, poziția fundamentală adoptată are următoarele caracteristici:

portarul, cu o suprafață de sprijin corespunzătoare, este ieșit la 30-40 cm înaintea liniei de poartă, cu picioarele ușor depărtate, cu vârfurile îndreptate spre în afară, genunchii relativ îndoiți, cu segmentele ușor flexate din articulațiile gleznelor, genunchilor și coxo-femurală, cu spatele rotunjit ușor, greutatea egal repartizată pe ambele picioare și accentuată pe partea anterioară a labelor picioarelor;

brațele sunt ridicate la nivelul umerilor și poziționate lateral, astfel încât să formeze un unghi drept cu trunchiul, iar antebrațele ridicate la verticală, făcând un unghi obtuz împreună cu brațele. Palmele privesc spre teren cu degetele întinse și răsfirate.

capul este ridicat cu privirea îndreptată spre minge.

**Pentru apărarea mingilor aruncate din zonele laterale ale terenului portarul se deplasează spre stâlpul porții de pe partea de acțiune a atacantului cu minge. Poziția caracteristică este următoarea:

brațul de lângă bara porții este întins în sus pentru a acoperi colțul porții și în același timp pentru a-și proteja fața de o eventuală aruncare spre figura portarului;

picioarele sunt mult mai apropiate și cu genunchii ceva mai întinși, pentru a nu da posibilitate atacantului să-l pună într-o postură mai puțin plăcută, aceea de a-i strecura mingea în poartă printre picioare;

greutatea corpului este repartizată mai mult pe piciorul dinspre stâlpul porții, facilitând libertatea de mișcare a celuilalt, în vederea intervenției cât mai rapide în direcția mingii la o aruncare spre colțul lung;

brațul dinspre centrul porții este îndoit din articulația cotului și cu antebrațul dus lateral, pregătit pentru a interveni la mingile aruncate spre colțul lung.

Pentru a micșora unghiul de aruncare al adversarului, portarul poate ieși în întâmpinarea mingii, plasându-se mereu pe linia imaginară care unește mingea cu centrul porții.

Deplasarea în poartă.

Deplasarea în spațiul de poartă, de la o bară verticală la cealaltă se realizează sub forma unui arc de cerc, iar pe întregul parcursul al deplasării se menține poziția fundamentală, corespunzătoare cu situația concretă de joc. Portarul se mișcă permanent în poartă, în concordanță cu circulația mingii și în funcție de aceasta adoptând poziția fundamentală cea mai eficientă. Menținând poziția fundamentală, el se deplasează eliptic în spațiul de poartă, încercând să anticipeze eventuala traiectorie a mingii. Mișcările pe care le efectuează portarul îi sunt caracteristici lui, datorită și faptului că este în permanentă căutare de plasament care să-i favorizeze intervențiile.

Din poziție fundamentală portarul se poate deplasa la dreapta, la stânga sau să înainteze. El utilizează pașii adăugați pentru a executa deplasările în spațiul de poartă. Laba piciorului aflat în deplasare trebuie să alunece pe podea, pentru a nu da ocazie atacantului să-l surprindă pe portar cu o eventuală aruncare la poartă. Ieșirile mai lungi, chiar dincolo de limita admisă, în vederea recuperării unei mingi, trebuie să se facă prin lansări impetuoase, ceea ce va permite depășirea adversarului în lupta pentru minge. În arsenalul tehnic al postului de portar sunt prezenți: pașii adăugați lateral, înainte și înapoi, oblic înainte și înapoi; combinații de pași în funcție de situația concretă de joc.

Prinderea mingii

Pentru prinderea mingii, portarul întrebuințează toate procedeele cunoscute jucătorului de câmp. Prinde mingea cu o mână și cu două mâini, la piept, la abdomen, prin ghemuirea corpului când mingea ricoșează în fața porții.

Respingerea mingii cu brațele și cu picioarele

În decursul evoluției jocului de handbal, viteză de aruncare la poartă a crescut permanent și de aceea portarul nu mai apără poartă utilizând și plonjonul. Este mai puțin recomandat pentru că nu este eficient la aruncările mingilor care vin pe spațiul porții, la înălțime medie sau joasă, necesitând un efort mare, iar mișcările pe care portarul trebuie să le efectueze după plonjon sunt întârziate.

Mingile aruncate la poartă cu forță sau din apropierea semicercului nu se pot prinde, prin nici un procedeu de prindere. Aceste aruncări pot fi însă blocate sau respinse, în afara spațiului de joc. Pentru a respinge mingile care vin cu forță, portarul va interveni cu pumnul sau cu palmele deschise, cu degetele foarte puțin răsfirate, deviindu-le în spatele liniei de poartă.

Pentru a apăra mingile care vin spre poartă cu viteză mare, portarul nu trebuie să efectueze mișcări largi cu amplitudine mare, pentru că timpii de reacție ai portarului se înscriu în afara granițelor biologice posibile. De exemplu Csillag ,B. afirmă că la 180 km/h mingea se deplasează 5 m pe 0,1s(50m/s), iar cei mai buni timpi de reacție umană posibili se înscriu între 0,12-0,2 s. De aici rezultă că la 180km/h – pentru timpul de reacție menționat – mingea parcurge 10m. O asemenea viteză de aruncare a mingii este destul de frecventă în jocul modern de handbal. În aceste condiții, portarul doar atunci are șansa de a apăra o lovitură venită cu putere, dacă are capacitatea de a anticipa acțiunea adversarului, traiectoria mingii și de aici să realizeze cel mai scurt plasament, cu cele mai scurte mișcări ale segmentelor corpului.

Viteza de reacție a portarului a făcut obiectul cercetărilor mai multor specialiști implicați în activitatea sportivă. Astfel, autori ca Simion, Ekel, Lammon susțin că durata zborului mingii de la locul aruncării, la poartă decide timpul de reacție a portarului implicat în apărarea aruncării respective. Acest timp este decis de viteza aruncării cât și de traseul pe care îl parcurge mingea. În susținerea teorie lansată de cei menționați vin și cercetători din Danemarca, Suedia și Germania. Cercetările lor scot în evidență vitezele atinse de minge, în diferite execuții. Reiese că mingea atinge o viteză de 110km/h la aruncările din alergare, 95km/h la cele de pe loc, 120km/h la cele din săritură și 135km/h la cele din săritură peste apărători.

Aceste cercetări dau posibilitatea testării vitezei de reacție a portarului prin verificarea acestuia la stimulul optic al mingii în zbor sau la mișcările efectuate de adversar în timpul aruncării. S-a ajuns la concluzia că timpul de reacție al portarului este mai bun la semnal acustic, sonor, decât la unul optic, vizual sau senzorial.

În timpul jocului portarului îi este greu să prevadă viteza cu care zboară mingea spre el. Timpul lui de reacție este infim la aruncările de pe semicerc unde nu are posibilitatea să aprecieze direcția de zbor a mingii, în schimb în aprecierea aruncărilor de la distanță reacția este posibilă.

Pentru aruncările înalte, dar dirijate spre centrul porții, portarul le poate apăra cu ambele mâini, în așa fel încât cu palmele să poată efectua amortizarea șocului produs de minge. Tot pentru acest gen de aruncări se poate întrebuința doar o singură mână. Adoptând o poziție fundamentală adecvată situației, portarul realizează o mișcare scurtă a brațului spre direcția mingii. Pentru aceste situații sunt avantajați portarii care au talie înaltă, cu anvergură mare și care dintr-o mișcare de întindere a brațului în direcția mingii să poată efectua blocarea eficientă a mingii.

În aceste condiții, mingea se lovește de segmentul interpus în traiectoria mingii și este deviată din cadrul porții. O mare atenție trebuie acordată acestui gen de intervenție pentru că se poate solda cu accidente. Mingea venită cu viteză mare, lovește brațul întins, care dacă nu este bine pregătit (educat din punct de vedere fizic) va fi afectat serios. Dacă analizăm faptul că o minge aruncată la poartă vine cu 50m/s (180 km/h) aflăm că această produce asupra brațului portarului o putere de 593 de N, echivalentul a 60 de kg.

Pentru a apăra mingile înalte și dirijate spre colțurile porții, portarul se ajută de mâini. În funcție de situație el realizează intervenția cu o mână sau cu două mâini.

La apărarea cu două mâini, portarul face o deplasare laterală, concomitent cu extensia corpului în direcția mingii. Deplasarea corpului și extensia acestuia se poate efectua cu ajutorul împingerii piciorului de pe aceeași parte cu aruncarea sau de pe piciorul opus aruncării. În intervenția sa, portarul efectuează o balansare puternică a ambelor brațe, pe direcția scontată a mingii. Palmele se răsucesc înspre minge și încearcă să o întâmpine spre a o reține, pentru a o scoate în afara spațiului de joc sau pentru a-i amortiza puterea aruncării. Dacă se reușește întrarea rapidă în posesia mingii, portarul poate lansa cu succes contraatac.

Mingile venite pe jos, se blochează cu mâinile și picioarele. Cele care vin central, dar pe jos se apără cu piciorul, efectuându-se o răsucire a labei piciorului, care are rolul de a degaja mingea într-o direcție corespunzătoare cu situația de joc. La mingile care vin pe colțurile porții, dar pe jos, portarul intervine prin interpunerea piciorului din partea aruncării – prin alunecare – în direcția mingii. Acest lucru presupune că piciorul opus trebuie să efectueze o extensie, iar laba piciorului alunecat se întoarce în așa fel încât să determine devierea mingii de pe traiectoria inițială. În acțiunea de apărare, pe lângă picior, se duce și brațul de pe aceeași parte, pentru a mări siguranța intervenției, acoperind optim toată suprafața. Trunchiul este drept, pieptul este orientat spre teren, în așa fel încât, planul frontal să acopere o suprafață a porții cât mai mare.

Mișcările înșelătoare sau fentele completează arsenalul tehnic al portarului, depinzând de experiența, fantezia și nu în ultimul rând de prezența de spirit. Cu ajutorul lor portarul încearcă să-l determine pe atacantul cu mingea, să arunce într-o anumită zonă a porții. Eficacitatea intervenției portarului este determinată de distanța și de zona din care se aruncă la poartă. Chiar dacă distanța față de poartă este mică și șansele de înscriere sunt mari, totuși portarul are datoria morală să încerce să apere sau să devieze mingea. Fentele se realizează cu participarea trunchiul, a brațelor sau prin plasarea întregului corp cu predilecție mai mult într-o zonă a porții, oferindu-i-o pe cealaltă.

În funcție de zona din care aruncă atacantul, portarul poate simula mișcarea spre un colț, pregătindu-se să respingă mingea trimisă în partea opusă. El se poate așeza pe partea brațului de aruncare când se încearcă o pătrundere perpendiculară; la o pătrundere pe extremă, sub un unghi mai mic de 350, se poate așeza în așa fel încât să-l determine pe atacant să arunce în colțul lung; poate efectua ghemuiri mai mari decât în mod obișnuit, oferindu-i adversarului colțurile de sus ale porții, urmat de o îndreptare rapidă a corpului și o ieșire în întâmpinarea mingii. Dacă atacantul a sesizat intențiile portarului reușita acțiunii este sigură.

Degajarea mingii

Pe parcursul întregii dispute, portarul repune mingea în joc de nenumărate ori. Procedeele de introducere a mingii în joc diferă: de la pasa scurtă și lentă către coechipierul din imediata apropiere și până la pasa lungă de 15-20 m și trimisă cu putere jucătorului care s-a lansat pe contraatac. Tehnica de repunere a mingii în joc se deosebește foarte puțin de cea a pasei obișnuite. În schimb se pune mare preț pe precizia pasei, care trebuie să ajungă la momentul oportun la întâlnirea cu jucătorul, pentru a concretiza faza de atac.

Mingea se repune în joc atât de pe loc cât și prin combinarea unor pași care constituie elanul de aruncare.

Metodica instruirii

Pregătirea portarului este o sarcină specială a fiecărui antrenor. Prima acțiune pe care trebuie să o rezolve antrenorul este selecționarea (alegerea) portarului. Cine este cel mai potrivit pentru acest post?

Din punct de vedere fizic cel mai bun ar fi cel mai înalt, cu brațele lungi (cel puțin după tendința jocului modern). Practica arată că portarii înalți apără bine atât aruncările de la distanță, cât și cele cu pătrundere la semicerc, dar sunt mai slabi la aruncările pe colțurile de jos ale porții . Este important deci, în alegerea portarului, potențialul de reacție al subiectului. În afară de acesta este important și curajul. Sportivul care se ferește de minge, nu poate deveni portar bun. Dar cel mai important lucru, peste toate acestea, este ca jucătorul să dorească să devină portar. Fără motivația această nu se poate realiza o pregătire specializată pentru postul de portar.

Vom prezenta câteva exerciții pentru pregătirea tehnică a portarului.

deplasări în poziție fundamentală fără minge;

deplasări cu atingerea alternativă a terenului de joc;

din poziție fundamentală pe mijlocul porții, pornire în față și spre colțul de sus la minge aruncată;

portarul trebuie să atingă o bară și să se deplaseze în partea opusă în colț, să atingă o minge ținută;

atingerea mingii cu piciorul în fandat din minge oferită și rostogolită;

din ghemuit, alunecare la minge rostogolită;

doi portari, față în față încearcă că prin lovire cu latul a mingii (minge rostogolită) să-și de-a mingea rostogolită de o parte și de alta, în așa fel încât să-l determine să intervină;

apărarea hotărâtă dinainte a unei aruncări;

apărări succesive în același loc (colțul de sus);

la doi-trei m de poartă, între cele două bare verticale, doi jucători pasează unul altuia; portarul se deplasează în funcție de pasă. După câteva pase, jucătorul pasează către poartă;

portarul este cu fața la perete, la 1-2m; din spatele lui se aruncă o minge în zid, pe care la ricoșarea ei trebuie apărată;

apărarea unor aruncări succesive la colțuri opuse;

antrenorul are două mingi și stă la 2 m de poartă; una dintre mingi o aruncă și portarul trebuie să o atingă, iar cealaltă este aruncată spre colțul de sus și trebuie să o apere cu mâna;

aruncări succesive de pe extreme;

apărarea aruncărilor prin evitare;

aruncarea la poartă, intrarea în posesia mingii și contraatac;

aruncarea mingilor de tenis spre poartă;

apărarea mingilor ricoșate din scara fixă.

Cursul 5

V. TACTICA JOCULUI DE HANDBAL

V.1 Definiția, scopul și clasificarea tacticii

Obiective de referințe:

Formarea bagajului teoretic despre:

Noțiunile generale despre compartimentului de tactică

Importanța tacticii în jocul de handbal

Principiile tacticii de atac și apărare

Mijloacele tacticii individuale de atac și apărare

Mijloacele tacticii colective de atac și apărare

Metodica instruirii

În oricare dintre probele sau ramurile sportive, tactica reprezintă unul din factorii decisivi ai performanței, împreună cu ceilalți factori: biologic, motric, tehnic și psihologic. Aceștia se influențează și se intercondiționează reciproc, tratarea lor separată realizându-se, numai în procesul de instruire, pentru a ușura executarea anumitor sarcini de pregătire. Tactica nu se poate realiza decât prin tehnică, care la rândul ei depinde de pregătirea fizică și tactică, iar împreună formează un ansamblu bazat pe calitățile de voință și motivaționale ale jucătorilor.

Între pregătirea tactică și cea tehnică există o corelație însemnată, prin faptul că tactică reprezintă în joc rațiunea de a valorifica pregătirea și calitățile jucătorilor în funcție de slăbiciunile adversarului, iar aceasta nu se poate aplica în joc fără posibilitățile și măiestria tehnică a jucătorilor. Orice execuție tehnică este supusă jocului, iar cea mai mică intenție de aplicare a unei acțiuni tactice se realizează prin posibilitățile tehnice ale întregii echipe.

Prin tactică se înțelege “totalitatea acțiunilor individuale și colective ale jucătorilor unei echipe, organizată și coordonată rațional și unitar – în limitele regulamentului și ale eticii sportive – în scopul obținerii victoriei”. (Leon Teodorescu – Despre tactică sportivă, Edit. UCFS, București, 1967, pag.17)

Tactica reprezintă “un sistem coerent de acțiuni selecționate, planificate și pregătite anticipat spre a fi utilizate în jocul echipei, în funcție de adversari și condiții de concurs, pe o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp, în scopul îndeplinirii obiectivelor de performanță stabilite” (Dumitru Colibaba-Evuleț, Ioan Bota, Jocuri sportive – teorie și metodică, Edit. Aldin, București, 1998, pag.78).

Scopul și caracteristicile tacticii

Scopul tacticii este de a valorifica la maximum calitățile și pregătirea jucătorilor pentru obținerea succesului, creând condiții pentru această valorificare. Ea este compartimentul hotărâtor, mai ales atunci când, în confruntarea directă cu alți combatanți, potențialurile: tehnice și fizice sunt de valori apropiate. Tactica trebuie să cuprindă soluțiile optime de acționare în vederea elaborării strategiei de joc, care să ducă la evitarea capcanelor pregătite de adversari.

Soluțiile tactice operative sunt: stabilirea echipei de joc, plasamentul jucătorilor și repartizarea sarcinilor pe posturi, stabilirea acțiunilor individuale și colective aplicabile, principii de acționare în sistem, momente de schimbare a tempoului de joc, schimbările de jucători, momentele de întrerupere, acceptarea temporară a dezavantajelor (jucători de sacrificiu, apărări extinse și foarte active, acceptarea temporară a dominării) pentru obținerea succesului final.

Caracteristicile tacticii

Accesibilitatea

tactica trebuie să corespundă nivelului tehnic și particularităților fizice și psihice ale jucătorilor;

să fie simplă, ușor de înțeles și de realizat;

să nu constituie o problemă care să-i frământe tot timpul și să-i abată de la scopul jocului.

Raționalismul

tactica trebuie să ducă la realizarea scopului propus, prin adaptarea ei la caracteristicile adversarului și ale condițiilor de joc;

tactica de joc nu trebuie să se realizeze prin scheme și combinații complicate și greoi de aplicat pentru că se pierde calitatea și mai ales eficiența jocului.

Elasticitatea

este reflectată în joc prin adaptarea permanentă a tacticii la condițiile mereu schimbătoare ale jocului;

presupune, pe lângă o pregătire foarte bună și un bogat fond de mijloace de realizare(variante de sisteme de joc adoptate în funcție de nivelul adversarului).

Creativitatea

tactica cere jucătorilor posibilități și soluții nelimitate pentru rezolvarea situațiilor jocului prin contribuții personale adaptate momentului;

jucătorul trebuie să fie stimulat în a gândi și pentru a găsi mijloacele indicate și oportune în joc;

fantezia jucătorilor – calitate deosebit de necesară – este subordonată jocului și cerințelor lui.

Clasificarea tacticii

După numărul jucătorilor participanți următoarea sistematizare a tacticii: tactica aplicată de un singur jucător este cunoscută sub denumirea de acțiune tactică individuală, cea aplicată de doi sau mai mulți jucători sub numele de acțiune tactică colectivă, iar cea aplicată de întreaga echipă, este cunoscută sub denumirea de acțiune tactică colectivă de echipă.

După compartimentele jocului: tactica jocului de atac și tactica jocului în apărare.

După caracterul acțiunilor aplicate de jucător: cu minge, fără minge; între 2, 3 sau mai mulți jucători și întreaga echipă; în cadrul atacului rapid sau pozițional; împotriva atacantului cu sau fără minge, etc.

Formele și mijloacele de aplicare a tacticii

Relațiile de tip antagonist dintre tac și apărare se manifestă atât individual – “lupta” dintre atacant și apărător cât și colectiv – lupta dintre atac și apărare. Pentru a obține superioritatea, atacul sau apărarea trebuie să rupă echilibrul de forțe și să-și creeze un avantaj. Urmărind să obțină acest scop, jucătorii, pe lângă gradul ridicat de execuție al procedeelor tehnice trebuie să știe să le folosească cât mai eficient, sub forma unor acțiuni și inițiative individuale și colective. Aceste acțiuni formează componentele tacticii și cu ajutorul lor jucătorii rezolvă sarcini parțiale de joc.

Acțiunea tactică individuală se prezintă ca structuri înlănțuite, selecționate și aplicate conștient într-o anumită fază a jocului, cu scopul rezolvării unei sarcini parțiale de atac sau de apărare.

Combinația tactică constă în coordonarea acțiunilor individuale a doi sau mai multor jucători, efectuată în scopul realizării unei faze de joc.

Sistemul de joc este forma generală de organizare și coordonare a acțiunilor întregului efectiv de jucători care participă la joc. Sunt sisteme de atac și de apărare.

Sistemul de joc cuprinde:

– dispunerea jucătorilor pe teren, pentru acoperirea zonelor sau fâșiilor de joc;

– stabilirea prealabilă a unor sarcini sau reguli referitoare la raza de acțiune a fiecărui post, la interrealațiile dintre acestea, la sarcinile și principiile de acțiune, colaborare și de circulație după care își desfășoară echipa activitatea;

– variantele principale în funcție de riposta adversarului sau de randamentul echipei;

– atribuțiile speciale ale unor jucători cu capacități deosebite de finalizare și coordonarea jocului;

Schema tactică – este combinația tactică mai complexă în care deplasările și acțiunile jucătorilor, precum și numărul de pase sunt stabilite dinainte. Scopul ei este de a deruta adversarul, de a crea condiții favorabile de acțiune și de a pune în valoare, pentru fazele decisive calitățile unui jucător. Schema tactică se deosebește de combinația tactică prin aceea că aceasta din urmă se aplică spontan și creator pe când schema tactică este rigidă și stereotipă.

Exemplu – în aruncarea liberă de la 9 m ; pentru aplicarea dublului blocaj pe semicerc; la efectuarea paravanelor;

Schema tactică se aplică de câteva ori pe joc; pentru a surprinde adversarul se recomandă pregătirea a 2-3 variante a aceleași scheme tactice.

Circulația tactică – reprezintă o formă superioară a schemei tactice și se aplică în cadrul sistemului de joc; se realizează cu participarea unui număr mare de jucători sau a întregii echipe, care efectuează combinații tactice și acțiuni individuale succesive după un plan bine stabilit. În timpul aplicării ei, jucătorii și mingea circulă succesiv, pe locuri bine stabilite, căutându-se permanent punerea apărării în situația de a greși.

O circulație tactică se caracterizează prin:

agresivitate – apărarea și poarta adversă să fie amenințate permanent;

punerea în situația de a înscrie goluri, pe majoritatea sau chiar pe toți jucătorii care participă la aplicarea ei;

reversibilitate – adică să poată fi aplicată atât pe partea stângă cât și pe partea dreaptă;

accesibilitate – să poată fi învățată ușor și mai ales să corespundă nivelului de pregătire tehnică a jucătorilor;

asigurarea apărării în caz de eșec, prevenind în special contraatacul advers.

Exemple: circulația în “opt”, circulația în “șarjă”.

Concepția de joc – înseamnă particularitatea sau caracteristicile manifestate de o echipă, în aplicarea tacticii. Pentru a stabili concepția de joc a unei echipe se au în vedere următoarele:

cunoașterea concepției românești de joc;

cunoașterea tendințelor și a evoluției actuale ale jocului pe plan mondial;

posibilitățile jucătorilor ce alcătuiesc echipa

scopul urmărit de către antrenor/profesor.

Planul tactic – În vederea atingerii scopului urmărit, a obiectivului de instruire, se elaborează un plan tactic – care este o formă de aplicare a tacticii cu “plajă” limitată la un singur joc. Este cunoscut și sub denumire de tactică specială. Cuprinde următorii indicatori: cunoașterea adversarului; a propriei echipe, stabilirea obiectivelor atacului și ale apărării, se fixează sarcini speciale unor jucători.

Stilul de joc – reprezintă caracteristicile și particularitățile specifice și comune, jucătorilor unei echipe în aplicarea tehnicii, a tacticii și a ritmului de joc. Stilul cuprinde: o pregătirea tehnică temeinică, adâncirea specializării pe posturi, întrebuințarea permanentă a contraatacului, a contraatacului susținut, randament bun în toate fazele atacului și a apărării.

Școala pe ramură de sport (centre de pregătire) – reprezintă caracteristicile în interpretarea și aplicarea unitară a aceluiași stil de joc și a aceleiași concepții de pregătire și concurs – generalizată la un număr mare de echipe, de pe teritoriu – ca urmare a rezultatelor obținute, a experienței de joc și a tradițiilor sportive

V.2 Principiile tactice generale

Acțiunile tactice, atât în atac cât și în apărare, realizate individual sau colectiv – se desfășoară după o serie de principii și reguli de ordin tactic, imperios necesare.

Respectarea disciplinei tactice – se referă la punerea în aplicare a principiilor de tactică generală sau specială, stabilite pentru un anumit joc. Acțiunile tactice individuale și colective se subordonează planului tactic elaborat. Disciplina tactică este legată de acțiunea de disciplinare a gândirii tactice a jucătorilor și se obține cu ajutorul instruirii teoretice.

Acordarea ajutorului reciproc – se aplică în vederea susținerii și sprijinirii unui coechipier, angajat într-o acțiune individuală în atac sau în apărare, printr-o manevră tehnico-tactică adaptată situației de moment a jocului.

Forme ale ajutorului reciproc:

demarcarea oportună pentru a veni în susținerea unui coechipier, strâns marcat de un apărător, și primirea pasei, asigurând astfel menținerea echipei în posesia mingii;

efectuarea și aplicarea blocajelor;

efectuarea și aplicarea paravanelor;

închiderea spațiului de pătrundere a adversarului spre poartă;

dublarea apărătorului ieșit să blocheze sau să atace decisiv posesorul mingii;

marcarea unui atacant aflat într-o poziție favorabilă față de poartă.

Inițierea și efectuarea acțiunilor în timp util – în cadrul acestei cerințe sunt incluse momentele oportune de efectuare a execuțiilor tehnice, a intervențiilor și inițiativelor în situația tactică parțială de joc a coechipierilor, și de a reacționa prompt la cele ale adversarilor. Jucătorii trebuie să acționeze atunci când acțiunea cere intervenția lor și este indicată din punct de vedere tactic. Exemple: replierea în apărare în timp util după pierderea posesiei în atac; declanșarea hotărâtă și în mare viteză a contraatacului; demarcajul oportun; angajarea pivotului la semicerc; dublarea apărătorului care atacă decisiv; constituirea zidului; închiderea pătrunderilor etc.

Crearea raportului supranumeric – este organizat și creat de acțiunile jucătorilor, atât pentru atac cât și pentru apărare, având ca scop asigurarea unei superiorități numerice într-o anumită zonă a terenului. Acest fapt se reflectă prin avantajul creat, pentru un scurt moment, în favoarea uneia dintre echipe.

6:6 este un raport normal între atacanți și apărători. Fiecare vor urmări să-și creeze situații avantajoase, realizând la un moment dat raporturi numerice de 6:5, 5:4, 4:3, ceea ce va duce la demarcarea indirectă a unui coechipier, într-o anumită zonă a terenului.

Superioritatea numerică în atac se obține prin acțiuni individuale și colective ca:

depășirea individuală a unui apărător

încrucișările

schimbul de locuri

blocajele, etc.

Superioritatea numerică în apărare se creează prin:

aglomerarea zonei din fața posesorului mingii

mișcarea de translație

dublarea jucătorului care a ieșit să atace decisiv adversarul cu mingea

flotarea înainte a adversarilor infiltrați pe semicerc

Crearea raportului supranumeric stă la baza tuturor acțiunilor desfășurate în fazele de atac și apărare.

Anticiparea acțiunilor – se poate realiza prin plasamentul și deplasarea jucătorilor în teren, în vederea realizării sarcinilor parțiale de joc.

În atac: susținerea jucătorului care întreprinde o acțiune individuală, startul rapid pe contraatac în momentul în care adversarul aruncă la poartă.

În apărare: atacarea anticipată a jucătorului care va primi mingea, atacarea jucătorului pentru a nu primi mingea, efectuarea marcajului la intercepție asupra pivotului, etc.

V.3 Sistematizarea tacticii în atac

Atacul este considerat o fază fundamentală a jocului, caracterizată prin deținerea posesiei mingii și efectuarea în mod regulamentar și eficient a anumitor acțiuni individuale și colective în scopul înscrierii de goluri. Jocul bilateral constă dintr-o luptă continuă între atac și apărare, cu avantajul de cele mai multe ori de partea atacului. Din aceste considerente, cel puțin teoretic, există o multitudine de posibilități și modalități de aplicare a acțiunilor de atac. Acestea sunt constituite în bazele tacticii în atac, sistematizate și grupate în: faze, principii, forme și tipuri de atac, sisteme de joc.

În funcție de numărul jucătorilor participanți la desfășurarea situațiilor de joc, se aplică: acțiuni individuale de tactică, tactică colectivă și de echipă.

V.3.1 Tactica individuală de atac cuprinde totalitatea acțiunilor utilizate conștient și eficient de către un jucător în “luptă” cu unul sau mai mulți adversari și în colaborare cu coechipierii, în scopul realizării unei sarcini a jocului.

Tactica individuală are următoarele componente:

Reguli specifice acțiunilor individuale

Așezarea în atac, calitățile, rolul și sarcinile jucătorilor pe posturi

Acțiuni de tactică individuală

1.Reguli specifice acțiunilor individuale

Informarea obligatorie și repetată asupra situațiilor din teren

Anticiparea acțiunilor

Căutarea celui mai bun plasament

Inițierea și efectuarea acțiunilor în timp util

Variație de ritm în mișcarea în teren

Respectarea postului

Sincronizarea acțiunilor jucătorilor cu și fără minge

Asigurarea mingii

Caracterul ofensiv al acțiunilor

Aplicarea alternativă a acțiunilor de tactică individuală

Atenție încordată pe durata întrecerii

Respectarea disciplinei de joc

2. Așezarea în atac, calitățile, rolul și sarcinile jucătorilor pe posturi

Așezarea pe teren, în dispozitivul de atac este determinată de sistemul de joc adoptat de echipă, de specializarea jucătorilor pe posturi, cât și de apărarea aplicată de adversari. Această așezare și specializare pe posturi este necesară pentru respectarea disciplinei tactice și pentru obținerea unui randament maxim de joc.

Jucătorii care evoluează într-o echipă ocupă următoarele posturi: extremă stânga(2), inter stânga(3), centrul (4), inter dreapta (5), extrema dreapta (6) și pivotul(7).

În orice sistem utilizat, jucătorii se așează într-un dispozitiv care să asigure participarea tuturor la un joc ordonat. Această dispunere se poate face pe o linie (atacul în potcoavă – începători) sau pe două linii (sistemul cu 1 și cu 2 pivoți).

Linia I formată din pivot (sistemul de atac cu 1 pivot) și extreme, care acționează pe semicercul de 6 m sau în apropierea lui – numită linia de semicerc.

Linia II – formată din cei 2 interi, la care se adaugă centrul numită și linia jucătorilor de 9 m.

Numărul jucătorilor din cele două linii de atac poate fi schimbat, în funcție de sistemul de atac aplicat. Conducătorul de joc sau centrul poate deveni pivot, cum la fel și ceilalți jucători pot să-și modifice așezarea în teren, luând ca reper poarta adversă.

Cerințele jocului modern au determinat specializarea și evoluția jucătorilor pe posturi fixe, dar și pe faze de joc. Astfel, putem spune că avem jucători foarte bine dotați fizic și pregătiți tehnico-tactic, care au randament maxim în faza de atac și alții, care știu și aplică foarte bine cerințele jocului în apărare. Repartizarea lor se face, ținându-se seama de cerințele postului respectiv și calitățile fizice, tehnice, tactice și psihice pe care le posedă jucătorii.

Extremele sunt jucătorii de a căror viteză de reacție și deplasare depinde succesul unei acțiuni de atac.

Sarcini:

purtarea mingilor pe contraatac

circulația în viteză printre apărători, pe semicerc

infiltrarea între sau în spatele apărătorilor în vederea unei angajări

să desfacă apărarea pe o front mai larg, creând astfel breșe în dispozitivul advers

Cerințele postului

jucători de tip atletic, cu calitatea motrică predominantă – viteză de reacție, posesorul unei capacități de accelerare pe distanțe scurte și de a efectua viteză maximală de deplasare în timpul cel mai scurt timp.

să aibă capacitatea de depune eforturi lungi de rezistență în regim de viteză

să posede o detentă foarte bună a membrelor inferioare necesară desprinderilor și o forță explozivă mare la nivelul brațului de aruncare

să stăpânească toate procedeele tehnice necesare desfășurării jocului pe post, dar și cele care nu sunt specifice și se cer aplicate la un moment dat

să cunoască și să știe să aplice toate acțiunile de tactică individuală de atac și de apărare

să-și cunoască coechipierii din punct de vedere tehnico-tactic și să sesizeze momentele, în care se cer aplicarea principiilor: de colaborarea și întrajutorare, în atac cât și în apărare

Interii sunt jucătorii de bază ai echipei, care prin acțiunile lor, încearcă atenția și agilitatea portarului în cele mai oportune momente de joc.

Sarcini:

înscriu goluri de la distanță

angajează extremele și pivoții

asigură legătura dintre cele două linii

aplică manevra tactică de asigurarea echilibrului defensiv, alături de extremă

Cerințele postului

trebuie să înalți, puternici, îndemânatici, înzestrați cu forță generală, forță de aruncare la poartă de la distanță, detentă, viteză de execuție, mobilitate a articulațiilor scapulo-humerale, coloanei vertebrale, și a centurii pelviene

să stăpânească până la măiestrie toate procedeele tehnice, în deosebi cele de aruncare din sprijin pe sol și din săritură, specifice postului pe care evoluează

să cunoască și să aleagă momentul oportun pentru a aplica/răspunde acțiunilor de tactică individuală de atac, lansate și conduse de coechipieri (centrul mai ales)

să lanseze contraatacul, fiind intermediar și purtător de minge în faza a II a atacului

prin manevrele tactice pe care le face (fentele pentru demarcare, pătrundere etc) să pună în valoare pivoții sau extremele, pentru a fructifica avantajul creat.

Centrul sau conducătorul de joc – este jucătorul care, prin jocul său, pune în evidență capacitățile echipei.

Sarcini:

împreună cu interul, asigură transportul mingii în atac și se repliază în mare viteză pe semicerc

dirijează, inițiază, desfășoară acțiuni colective de atac (blocaj, paravan, circulații, încrucișări)

contribuie la demarcajul indirect al interilor sau pivotului , prin acțiuni periculoase pe centru terenului

Cerințele postului

să fie tip atletic, cu capacitate mare de efort, viteză de execuție și îndemânare cu valori ridicate

să aibă un profil psihic aparte, puternic echilibrat, să dea dovadă de calm, stăpânire de sine, cu capacitate de observație, de analiză și sinteză, cu o gândire ageră, promptitudine și fermitate în acțiunile tactice, să aibă prestanță și personalitate în fața coechipierilor.

să aibă însușite până la perfecțiune toate mecanismele procedeelor tehnice necesare jocului

să dețină un bagaj bogat de procedee tehnico-tactice necesare creării superiorității numerice într-o anumită zonă a terenului – depășirea adversarului cu sau fără minge, schimbările de direcție pentru a intra în posesia mingii, fentele de pasare și de aruncare la poartă urmate de o pasă de angajare

să știe utiliza mijloacele tacticii colective: încrucișarea simplă și dublă, plecarea din blocaj, paravanul pentru punerea în valoare a coechipierilor.

Pivotul – este jucătorul care acționează pe semicercul de 6 m, în condiții precare de echilibru și spațiu redus de manevră, “invitându-și” adversarii să-l marcheze.

Sarcini:

destrămarea apărării

crearea de breșe în defensiva adversă, pentru jucătorii de 9 m

fixarea apărătorilor prin plasamentul aplicat

efectuarea blocajelor favorabile acțiunilor decisive

Cerințele postului

jucător robust, cu brațe scurte dar, cu deschiderea mare a palmei și degete lungi

trebuie să posede viteză de reacție, execuție, controlul perfect al corpului și a segmentelor acestuia, simțul echilibrului, coordonare foarte bună, detentă și forță mare de aruncare la poartă de pe loc, în condiții de dezechilibru și în contact cu adversarul

capacitate tehnico-tactică completă – poziție fundamentală, deplasare rapidă pe semicerc, în funcție de circulația mingii și a extremelor, paravanul, blocajul, pașii pivotului, aruncări la poartă din plonjon, săritură, pe la spate, din săritură deasupra semicercului, acțiuni de individuale de atac

3. Acțiuni tactice individuale de atac

Definiție, scop, forme, procedee tehnice necesare demarcajului

Demarcarea (demarcajul) sau plasamentul în atac se definește ca fiind acțiunea prin care un atacant ocupă succesiv cele mai favorabile locuri și poziții în teren, unde să poată primi mingea și să întreprindă acțiuni ofensive (Leon Teodorescu, 1979).

Demarcajul este acțiunea individuală prin care un atacant fără minge caută să scape de sub supravegherea adversarului direct, pentru a primi minge și a contribui la desfășurarea atacului (I.Kunst Ghermănescu, 1979)

Scopul demarcării este acela de ocuparea unei poziții cât mai favorabile pentru primirea mingii, de interceptarea mingii pe traiectorie, ferind-o de apărător. Demarcarea trebuie făcută în adâncimea dispozitivului advers având un caracter ofensiv, lateral sau înapoi pentru a intra în posesia mingii și a pregăti acțiuni de atac. Acțiunea de demarcarea trebuie urmată, ca o regulă generală, de ieșire în întâmpinarea mingii, pentru că scurtează traiectoria mingii și evită o eventuală tentativă de intercepție

Formele demarcajului

Demarcaj direct

Demarcaj indirect

Demarcajul direct – este o formă activă realizată de jucătorul atacant prin folosirea tactică a procedeelor tehnice specifice mișcării în teren. Procedeele cele mai indicate în efectuarea demarcării individuale sunt:

deplasarea în teren spre o zonă liberă,

schimbarea ritmului de alergare,

schimbarea direcției în timpul alergării,

opriri bruște din alergare, urmate de porniri în aceeași direcție sau direcții diferite,

fente de pornire,

piruete,

retrageri scurte în direcția propriei porți, pentru a putea primi mingea.

Demarcajul indirect – se realizează fără participarea activă a celui care va beneficia de o poziție favorabilă. Jucătorul este demarcat de acțiunea de atac a celorlalți coechipieri. Pătrunderea hotărâtă și periculoasă a unui atacant, care determină aglomerarea a doi apărători în zona sa, duce inevitabil, la “eliberarea” unui echipier, realizând astfel un demarcaj indirect. Această formă de demarcare este foarte puțin folosită în joc, datorită lipsei de instruire temeinice în procesul de antrenament. Realizarea ei echivalează cu un atac supranumeric, iar atunci când este bine fructificată poate fi similară, teoretic vorbind, cu înscrierea unui gol.

Recomandări pentru aplicarea cu succes a demarcării sunt:

jucătorii trebuie să efectueze mișcările de demarcare în așa fel încât, apărătorii să nu le anticipeze acțiunile și să poată fi scoși din sistemul defensiv;

desprinderea de adversar trebuie făcută brusc și numai în momentul premergător acțiunii;

demarcarea să fie hotărâtă și energică, fără ezitări, în vederea evitării pasei la intercepție;

demarcarea nu trebuie efectuată spre un loc către care un alt coechipier a început demarcarea și nici către locul pe care se află deja un coechipier demarcat.

Pătrunderea este un procedeu special de demarcare, pentru valorificarea avantajului creat, urmată de prinderea mingii și aruncarea la poartă. Poate fi definită ca fiind acțiunea de demarcare spre poartă – când se trece în atac – sau spre semicerc – în atacul pozițional sau în circulație – efectuată în mare viteză și forță cu scopul prinderii mingii și aruncării la poartă.

Pătrunderea jucătorului trebuie să fie sesizată de către posesorul mingii și printr-o pasă oportună să fie angajat. Posesorul mingii are sarcina de a sesiza pătrunderea și în același timp de a realiza transmiterea mingii printr-o pasă care nu poate fi interceptată de către adversari. Dacă pătrunderea jucătorului nu a fost onorată cu o pasă, atunci jucătorul va continua să se deplaseze pe semicerc, pentru a atrage adversarii, creând astfel culoar favorabil pentru alți atacanți.

Depășirea este o acțiune tactică prin care posesorul mingii, se eliberează regulamentar de marcajul corect și eficient al apărătorului direct și înaintează hotărât spre poartă pentru a arunca sau pasează unui coechipier mai bine plasat.

Conținutul tehnico-tactic al acestei acțiuni este divers și depinde în mare măsură de anumite calități motrice pe care trebuie să le posede jucătorul: viteza – de reacție, execuție, deplasare, îndemânarea și forța de pătrundere printre apărători. Depășirea este condiționată de următorii factori:

numărul și varietatea procedeelor tehnice stăpânite de către jucător;

nivelul de însușire al procedeelor tehnice;

calitatea gândirii tactice a jucătorului;

capacitatea psihică a atacantului (voință, curaj, inițiativă, ingeniozitate);

valoarea adversarului.

În efectuarea depășirii, jucătorul face o analiză a situației tactice de moment. Această analiză cuprinde următoarele etape:

judecarea situației, adică să poată da rezolvarea optimă fazei; el își alege fenta sau complexul de acțiuni cele mai eficiente și culoarul pentru aplicarea soluției finale;

efectuarea fentei sau a complexului de acțiuni (simularea);

sesizarea răspunsului adversarului și adecvarea acțiunii finale în funcție de acesta;

depășirea propriu-zisă cu finalizare sau pasă.

Recomandări privind aplicarea depășirilor:

atacantul care aplică depășirea să încerce să afle și să anticipeze intențiile adversarului; să studieze amplasarea apărătorului, distanța față de poartă, plasamentul celorlalți coechipieri;

să fructifice toate avantajele obținute față de apărător, care reacționează mai tot timpul cu o fracțiune de secundă înapoia lui;

să poată continua acțiunea cu altceva în caz de eșec;

dacă fentarea apărătorului a reușit, poate aplica depășirea;

acțiunea de depășire trebuie efectuată când apărătorul este în mișcare sau dezechilibrat;

în acțiunea de depășire atacantul trebuie să fie hotărât, ferm și calm și să evite riscurile.

Situațiile de joc în care se pot aplica depășirile:

la adversarul care se repliază: se poate utiliza driblingul cu schimbare de direcție, făcând o piruetă sau schimbând ritmul de deplasare;

la adversarul care iese la marcajul posesorului mingii: se efectuează săritură pe două picioare, urmată de fentă simplă sau dublă de pornire, apoi pătrunde hotărât spre poartă;

la adversarul care marchează strâns un atacant periculos: prin efectuarea unei fente simple, dublă sau pivotare, înlocuind săritura pe două picioare.

Recuperarea mingilor constituie o necesitate atât în atac cât și în apărare. Ca urmare, prin recuperarea mingii în urma unei acțiuni de atac, echipa poate iniția, construi și finaliza situația tactică ratată anterior, iar recuperarea mingii în apărare, aduce după sine crearea unei situații favorabile lansării contraatacului. Astfel, în urma aruncărilor la poartă din acțiune, de la 9m și de la 7 m, mingea poate întra în poartă (gol), poate fi reținută de portar sau poate fi ricoșată înapoi în terenul de joc, din bară sau din blocajele efectuate de jucători. Printr-un plasament bun, atenție și o bună viteză de reacție, jucătorul se va deplasa spre locul probabil și va încerca să obțină el prim planul față de adversarul, care încearcă și el să recupereze mingea. Odată intrat în posesia mingii, jucătorul va iniția sau va continua acțiunea de atac, aplicând procedeele tehnico-tactice cele mai potrivite momentului respectiv.

V.3.2 TACTICA COLECTIVĂ ÎN ATAC

Definiție:

Acțiunile tactice colective constau în coordonarea acțiunilor individuale a doi sau mai multor atacanți, în scopul realizării unei sarcini de atac într-o fază de joc dată (Leon Teodorescu, 1978).

Tactica colectivă cuprinde ansamblul principiilor și regulilor după care se desfășoară jocul unei echipe, aflată în posesia mingii, atunci când jucătorii ei colaborează unii cu alții, acționând în mod unitar, împotriva sistemului defensiv advers (I.Kunst-Ghermănescu, 1978).

Sistematizarea tacticii colective

Tactica colectivă își definește conținutul, operează și îl pune în practică, prin intermediul următoarelor compartimente:

Principiile tacticii colective de atac

Mijloacele tacticii colective

Fazele, formele și sistemele de joc în atac

Atacul diferitelor sisteme de apărare

Atacul în situații speciale

Principiile atacului după care o echipă își aplică și dirijează mijloacele tacticii colective, sunt linii directoare, de orientare și desfășurare a jocului. Aceste principii sunt:

1.Asigurarea posesiei mingii se realizează prin manevre tehnico-tactice individuale și colective, constând în:

prinderea și ținerea corectă a mingii, cu amândouă mâinile;

ieșirea la minge printr-un demarcaj eficient

protejarea mingii și cu corpul, dacă adversarul încearcă să-l atace;

pasa, trebuie să fie sesizată de primitor, trimisă pe parte pe care adversarul nu poate regulamentar să intervină, să nu aibă lungime și mai ales să nu fie trimisă prin fața sau în interiorul apărării;

driblingul, efectuat în scopul deplasării în teren sau tactic trebuie să fie supus principiului asigurării și protejării mingii, prin folosirea mâinii opuse părții de marcaj aplicat de adversar

2. Variațiile de ritm la deplasarea în teren se desfășoară în funcție de următoarele considerente:

este sau nu în posesia mingii;

se găsește departe sau aproape de adversar;

participă sau nu activ la faza respectivă de joc.

În funcție de acestea, jucătorul efectuează mijloace specifice deplasării în teren pentru a-și modifica plasamentul său în teren și pentru a ocupa o poziție cât mai avantajoasă față de poartă și de adversar.

3. Alternarea acțiunilor tehnico-tactice adică pentru rezolvarea aceleiași situații de joc, atacantul să poată utiliza diverse procedee tehnice. Pentru aplicarea cu succes a acestui principiu, jucătorul trebuie să dispună de o gamă variată de mijloace tehnico-tactice, pe care atunci când la aplică în joc să poată rezolva cu siguranță și eficacitate situația de atac.

4. Păstrarea posturilor se referă la respectarea și aplicarea sarcinilor primite și specifice fiecărui jucător, în zona sa de acțiune. Totuși, acest principiu nu exclude circulația jucătorilor în teren, în mod rațional, pe baza unor reguli tactice, presupunându-se ocuparea imediată a postului liber de către un jucător.

5. Schimbarea jocului de pe o parte pe alta privește îndeosebi găsirea zonei neglijate de adversarii care se aglomerează în fâșia de teren în care acționează posesorul mingii. Schimbarea jocului pe partea opusă acțiunii mingii, printr-o pasă surprinzătoare spre coechipierul demarcat, după ce în prealabil s-au înțeles din priviri, duce de cele mai multe ori la înscrierea de gol.

6. Variația în acțiuni determină jocul de ansamblu al echipei, care nu trebuie să fie înscris în niște șabloane și aplicate în mod uniform la toate situațiile de joc. Apărarea nu trebuie să se obișnuiască cu acțiunile aplicate, ci să fie luată mereu prin surprindere. Aici intervine capacitatea de a “improviza” creativ și de a lăsa imaginația jucătorului să se manifeste.

Mijloacele tacticii colective sunt acțiuni coordonate a doi sau mai multor jucători, în scopul depășirii adversarilor și pentru crearea superiorității într-o anumită porțiune de teren, în vederea finalizării situației printr-o acțiune individuală eficace. Mijloacele de bază ale tacticii colective sunt următoarele:

pasa în doi sau trei jucători, cu și fără schimb de locuri; -pasarea mingii în pătrundere succesivă;

pasă – pătrundere – reprimirea mingii;

încrucișarea;

paravanul;

blocajul și blocaj-plecare din blocaj;

circulația jucătorilor de semicerc și de 9 m în sistemul de atac;

combinații tactice de bază;

acțiuni tactice în momentele fixe de joc

Pasa în doi sau trei jucători

Pasa este cea mai simplă acțiune colectivă pe care jucătorii o aplică în atac și prin intermediul căreia ei își construiesc toate fazele de pregătire și prefinalizare a situației tactice. Utilizând acest procedeu, se realizează legătura tactică între jucători și se atinge obiectivul urmărit, acela de a da cursivitate acțiunilor. În funcție de faza acțiunii de atac, specialiștii domeniului au făcut o clasificare a celor mai uzitate pase:

A. În faza I și II a atacului – pasele lungi și în adâncime;

B. În atacul pozițional: pase scurte, laterale pe pătrundere și pase de angajare a pivotului sub formă de sisteme ordonate de pasare. Aceste sisteme de pasare sunt:

pasarea mingii în lanț (potcoavă), în care mingea circulă de la o extremă la cealaltă, fără a trece peste jucător;

sistemul de pasare 1 – 8, în care pasa începe de la centru – extrema stângă – inter stânga – centru – extrema dreaptă – inter dreapta – centru – pivot – centru; Acest sistem de pasare poate fi aplicat și spre dreapta.

Sistemul de pase duble 1 – 5, în care centru pasează ordonat fiecărui jucător care-i returnează sau alternează părțile, respectând cerința de pasă – reprimire.

Pase în pătrundere succesivă, realizându-se astfel raportul supranumeric pe o extremă, numit demarcaj indirect. Acțiunea de pasare începe de la centru, care pătrunde cu mingea în spațiul dintre apărătorul central și cel intermediar, pasând mingea interului drept, aflat și el în pătrundere între apărătorul intermediar și cel lateral, interul dreaptă pasează mingea extremei care aruncă la poartă sau pasează mingea celeilalte extreme, rămasă nemarcată.

Circulația mingii reprezintă totalitatea paselor care se utilizează între jucătorii unei echipe de la obținerea și până la pierderea ei. Orice circulație de minge se caracterizează prin: – amenințarea permanentă a porții, dar în același timp preocuparea de a asigura și proteja mingea; varietate în utilizarea procedeelor de pasare, variație de ritm, intensitate și direcție în pasarea mingii.

C. În atacul în circulație, pasarea mingii se desfășoară prin intermediul paselor scurte, rapide asigurând, colaborarea atacanților, cursivitate și dinamism atacului și prin circulația jucătorilor de semicerc.

Pasă – pătrundere – reprimirea mingii este o acțiune tactică simplă de colaborare între doi jucători, folosită atât în atacul pozițional cât și în contraatacul susținut. Putem exemplifica prin următoarea combinație între inter și pivot: interul aflat în posesia mingii, strâns marcat, pasează pivotului ieșit de pe semicerc, efectuează o schimbare simplă de direcție și pătrunde spre poartă, primește pasa de la pivot și aruncă la poartă. Această acțiune tactică se poate aplica și în partea opusă, ca și între centru și inter.

Încrucișarea este acțiunea tactică colectivă prin care un atacant se demarchează, interpunând pe drumul apărătorului propriu un coechipier cu apărătorul respectiv și care constituie un așa numit blocaj spontan (Leon Teodorescu, 1978); Prin încrucișare se înțelege părăsirea temporară cu sau fără minge a unei zone de teren în care acționează un atacant, iar în locul lui trebuie să ajungă partenerul din zona de teren de unde a plecat încrucișarea (I.Kunst-Ghermănescu, 1978).

Încrucișările sunt schimbări de locuri între doi sau trei jucători, cu scopul de a-l pune pe unul dintre ei în situație favorabilă de a arunca la poartă de la distanță. Reprezintă combinația tactică principală în jocurile în care adversarii aplică apărări agresive și marcaj “om la om”.

Încrucișările se clasifică în:

– încrucișări în doi fără minge – au loc între jucătorii liniei de 9 m sau între ei de semicerc, în momentul când mingea este transportată în atac;

încrucișare simplă – se face între jucătorii de 9 m, cu scopul de a pune în valoare un inter. Exemplu: centru aflat în posesia mingii, pornește în dribling spre stânga și pasează interului, care pătrunde spre semicercul de 6 m răspunzând la acțiune, primește mingea și aruncă la poartă. Încrucișarea se poate efectua între inter și centru, iar angajarea finală să fie adresată pivotului.

încrucișarea simplă între inter și extrema de pe aceeași parte denumită învăluire, poate fi făcută pentru inter sau pentru extremă;

încrucișarea dublă se realizează între jucătorii din linia de 9 m, în ambele sensuri, dacă echipa beneficiază de un jucător stângaci pe postul de inter dreapta. Centrul inițiază o încrucișare simplă cu interul drept, care se angajează și primește mingea de la centru, urmând să arunce la poartă. Adversarul direct sesizează intenția interului și îi închide culoarul de aruncare. Fiind în imposibilitatea de a finaliza cu gol, interul dreapta se înțelege din privire cu interul stânga, care răspunde încrucișării, primește mingea și aruncă la poartă din săritură sau continuă acțiunea de punere în valoare a unui coechipier

Încrucișările sunt aplicate atât pe contraatac, contraatac susținut cât și în atacul pozițional. Dacă aceste încrucișări sunt realizate rapid și oportun, măresc randamentul atacului.

Paravanul este o acțiune tactică de atac, prin care se urmărește favorizarea aruncărilor la poartă din săritură, de la distanță peste apărători. Această acțiune este desfășurată de unul, doi sau trei jucători, care se plasează înaintea unui apărător din zonă; este complet diferit de blocaj, atât prin scopul dar și prin modalitatea de execuție. Paravanul este aplicat pentru a favoriza aruncările de la distanță, împiedicând astfel apărătorul să iasă la atacantul cel mai periculos. Cele mai aplicate paravane sunt:

de centru, extremă sau pivot pentru inter;

pentru aruncările de la 9m;

de doi jucători: pivot + extremă; pivot + centru pentru inter.

Blocajul este acțiunea tactică colectivă prin care un atacant cu sau fără minge, printr-o deplasare scurtă și surprinzătoare, caută să se interpună cu fața, cu o latură sau cu spatele, în drumul apărătorului, pentru a-i întârzia sau opri deplasare. Este combinația prin care un atacant ocupă static o poziție în teren, barând drumul probabil de deplasare a apărătorului care marchează un coechipier aflat sau nu în posesia mingii – favorizând acestuia efectuarea demarcării, depășirii sau aruncării la poartă.

Atacantul pentru care se aplică blocajul efectuează o schimbare de direcție sau fentă de pornire prin care își fixează adversarul în blocaj, după care pătrunde pe partea protejată spre poartă. Blocajul efectuat de atacant are un caracter pasiv, apărătorul fiind cel care este nevoit să ocolească sau să se lovească de adversar, cu intenția de a întrerupe acțiunea ofensivă.

Jucătorul care efectuează acțiunea de blocare trebuie să se oprească la distanța de 1 m, pentru a nu comite greșeală de forța în atac. Sunt interzise și sancționate de regulament ridicarea brațelor lateral, ținerile, îmbrâncirile, îmbrățișările, împingerea cu corpul, cu umărul, cu șoldul, cu spatele, precum și punerea piciorului cu scopul de a bara drumul adversarului.

Clasificarea blocajului

Blocajul cu mingea

Blocaje fără minge – pentru jucătorul cu minge

– pentru jucătorul fără minge

Blocajul cu mingea se efectuează în cadrul apărările în care interul este marcat om la om. Centrul este cel care favorizează demarcarea prin deplasarea lui spre interul supravegheat. Interul pătrunde spre adversarul direct, până ajunge la o distanță de 0,5 m de acesta, face o schimbare de direcție stânga, pornește spre dreapta, primește mingea și-și continuă deplasarea spre poartă pentru a arunca sau pentru a intra în alte combinații. Centrul urmărește cu privirea acțiunea interului și dacă acțiunea acestuia a eșuat, participă la reconstruirea atacului.

Blocajul fără minge efectuat la jucătorul cu minge. Poate fi aplicat de centru, pivot, extremă pentru interi sau de cuplu de jucători: centru – pivot pentru inter, extremă – centru pentru inter, extremă – pivot pentru inter. Blocajele fără minge se manifestă sub mai multe forme:

Blocajul fără minge pentru formarea unui culoar de pătrundere, utilizat cu precădere atunci când apărarea este în inferioritate numerică, dar poate fi utilizat și în raportul egal de jucători. El poate fi efectuat de pivoți, prin apariția surprinzătoare a celui de-al doilea pivot și așezarea lui în fața colegului, în momentul în care sesizează intenția de pătrundere a interului.

Blocajul pentru formarea unui culoar de aruncare la poartă este efectuat de pivoții, care sunt plasați în zona centrală a apărării, pentru un jucător de 9m aflat în pătrundere în fața zonei lor. Finalizarea poate fi cu aruncare la poartă din săritură sau din sprijin pe sol.

Pe lângă cei doi pivoți, extremele și centru pot aplica dublu blocaj pentru jucătorii de 9 m, atât pentru crearea culoarelor de pătrundere cât și de aruncare la poartă.

Scopul blocajelor este:

de a favoriza demarcajul unui coechipier;

pentru formarea unui culoar de pătrunde spre poartă;

pentru formarea unui culoar de aruncare la poartă;

crearea unor situații dificile pentru apărare(aplicarea alunecării, schimbului de oameni, preluarea și predarea de adversar) și aplicarea întârziată a celei mai adecvate situații de apărare;

Metodica învățării blocajelor

pregătirea tehnică foarte bună(pase, fente, aruncări);

cunoștințe tactice (tactică individuală și colectivă)

se vor preda cunoștințe teoretice despre blocaj, folosindu-se materiale intuitive, lecții teoretice la tablă, casete video, vizionări de jocuri oficiale pentru ca jucătorii să descopere singuri blocajele făcute în teren.

exersarea blocajelor cu apărători pasivi, apoi activi;

aplicarea blocajelor în cadrul jocurilor școală.

Circulație de minge și de jucători în atac

Pentru a determina apărarea să se deplaseze cât mai mult în teren, și în același timp să poată fructifica acele spații rămase neacoperite, atacanții utilizează circulații de minge însoțite sau nu și de mișcarea continuă a jucătorilor.

Scopul acestor mijloace tactice este:

de a obliga apărarea să depună eforturi fizice mari soldate cu greșeli de marcaj sau cu întârzieri în intervenție la posesorul mingii;

înfrângerea rezistenței apărătorilor echipei adverse;

impunerea unui efort susținut apărătorilor în vederea plasării cât mai corect față de posesorul mingii.

Clasificare

– pasarea mingii: în potcoavă, peste semicerc, în pătrundere succesivă;

circulația jucătorilor de semicerc;

circulația în “opt”.

Pasarea mingii în pătrundere succesivă. Mingea pornește de la extrema stângă, care acționează în adâncime (spre poartă), face o fentă de aruncare la poartă și pasează lateral următorului jucător, care la rândul său, se angajează în pătrundere. Mingea circulă astfel până la extrema din partea opusă. Procedeele de pasare folosite: când mingea circulă dinspre stânga spre dreapta sunt utilizate pasa zvârlită de deasupra umărului sau din pronație, iar când mingea circulă dinspre dreapta spre stânga, jucătorii execută pasa zvârlită prin fața pieptului.

Circulația jucătorilor de semicerc aplicată în atacul rapid sau în circulație, în care extremele și pivoții trebuie să se deplaseze pe semicerc, după reguli tactice, pentru a-i pune în mișcare pe apărătorii prin dreptul cărora circulă. Ei de deplasează în funcție de activitatea desfășurată de jucătorii liniei de 9 m și de modul cum circulă mingea.

Modalitățile cele mai simple de circulație a jucătorilor de semicerc sunt:

Circulația extremelor și colaborarea cu centrul. Extremele se deplasează prin fața semicercului de 6m descriind un opt imaginar și sunt angajate de centru, după ce acesta execută mișcarea pătrundere și amenințare a porții.

Circulația extremelor și colaborarea cu interii

Circulația de jucători în care extrema colaborează cu interul de pe partea opusă

Circulația jucătorilor din cele două linii de atac: jucătorii de 9m fac schimb de locuri între ei –inter – centru –inter, iar extremele se deplasează pe semicerc.

Circulația în “opt”

Scopul circulației în opt:

presarea apărării spre semicercul de 6 m pentru a crea condiții de aruncare la poartă de la distanță;

deplasarea continuă a apărătorilor din dispozitivul lor, mărindu-se spațiile de pătrundere ale atacanților;

este o modalitate de contracarare a apărării om la om;

favorizează blocarea apărătorilor și contribuie la demarcarea atacanților.

Circulația în opt se compune din încrucișări simple sau duble și schimburi de locuri.

Se clasifică în:

circulație în opt cu trei jucători

circulație în opt cu patru jucători

circulație în opt cu cinci jucători (opt-ul mare)

circulație în opt cu șase jucători: cu pivot fix; cu pivot în circulație.

Combinații tactice de bază în atac sunt acțiuni tactice colective executate în funcție de:

sistemul de apărare adoptat de echipa adversă;

de poziția apărătorilor;

de activitatea apărătorilor în momentul tactic respectiv;

de raportul supranumeric creat de echipa în atac într-o anumită zonă a terenului.

Cele mai cunoscute combinații în atac sunt:

1.Angajarea surprinzătoare a pivotului de către extremă;

2.Angajarea pivotului de către inter;

3.Combinații între inter și extremă;

4Combinații între pivot și extremă;

5.Pătrunderea extremei în circulație și angajarea surprinzătoare a pivotului

Combinații tactice în momentele fixe de joc

În funcție de gravitatea greșelii de regulament săvârșită de jucătorii unei echipe aflate în apărare se pot acorda următoarele sancțiuni, concretizate în aruncare de la 9 m sau aruncare de la 7m.

Aruncarea de la 9m se poate efectua prin aruncare directă la poartă, dacă jucătorul care execută aruncarea este înalt, cu brațe lungi și dispune de detentă foarte bună cât și de măiestrie tehnică. sau în urma unei combinații simple sau complexe.

Aruncarea de la 7 m sau aruncarea de pedeapsă pentru o gravă greșeală de regulament se efectuează prin procedeele de aruncare din sprijin pe sol, executantul având obligația de a arunca în direcția în intervalul de 3 secunde de la fluierul arbitrului de câmp. În cursul executării aruncării de la 7 m jucătorul nu trebuie să atingă, să ridice piciorul de sprijin sau să depășească linia de 7m înainte ca mingea să-i fi părăsit mâna, iar jucătorii ambelor echipe trebuie să părăsească suprafața dintre linia spațiului de poartă și linia de aruncări libere și să păstreze distanță de 3 m față de linia de 7m. Portarul trebuie să ocupe spațiul de poartă până la limita liniei de 4m.

Întrebări recapitulative:

Enumerați care sunt mijloacele tacticii individuale de atac

Enumerați care sunt mijloacele tacticii colective de atac

Definiți depășirea, încrucișarea dublă, blocajul,

Dați 3-5 exerciții și jocuri pregătitoare pentru demarcaj

Care sunt principalele circulații de jucători; dar combinațiile tactice de bază?

Cursul 6

Forme de joc în atac

Obiective de referințe:

Formarea bagajului teoretic despre:

1. Clasificarea fazelor de joc în atac

2. Aplicațiile lor tactice în funcție de adversar

3. Metodica instruirii fazelor de joc

4. Principalele sisteme de joc în atac

Atacul începe în momentul în care echipa întră în posesia mingii, fie printr-o recuperare, intercepție, greșeală a adversarului sau după primirea unui gol. În funcție de aceste situații, atacul se desfășoară sub trei modalități:

1.Contraatac – desfășurat în mare viteză, cu pase lungi și puține la număr

2.Atacul pozițional

3.Atacul dinamic sau în circulație

FAZELE ATACULUI

Fazele atacului reprezintă succesiuni de acțiuni individuale și colective executate de jucătorii unei echipe, de la intrarea în posesia mingii și până la finalizare, în funcție de situațiile concrete de joc.

Fiecare faza de atac are elemente componente comune celorlalte faze, dar și multe elemente specifice. În funcție de conținutul specific fiecărei faze, atacul a fost fragmentat și analizat în patru faze distincte, după cum urmează:

Faza I contraatacul

Faza II contraatacul susținut

Faza III organizarea atacului

Faza IV jocul în sistem

Contraatacul – este o formă inițială a atacului ofensiv cu aplicare temporară și poate fi definit ca fiind trecerea rapidă, în mare viteză a unuia sau mai multor jucători din apărare în atac, favorizată de pierderea mingii în atac de către echipa adversă.

Situații favorabile pentru lansarea contraatacului:

Intercepția mingii de către un apărător

Respingerea mingii de către portar și recuperarea ei în cea mai mare viteză, prinderea mingii de către portar la aruncările la poartă ale adversarilor sau scoaterea mingii de la adversar și întrarea în posesia ei

Comiterea unei greșeli tehnice sau încălcarea regulilor de joc (pași, dublu-dribling, întrare forțată, călcarea semicercului, trimiterea mingii în afara terenului de joc) sancționată de arbitri și care pune în posesie echipa aflată în apărare.

Caracteristicile contraatacului

viteză mare de deplasare a jucătorilor și a mingii;

numărul redus de pase, cu predominanță a celor lungi și în adâncime;

superioritatea numerică a atacanților;

Descrierea contraatacului

startul rapid al vârfurilor și alergarea în viteză

demarcarea jucătorilor din centru, pe spațiile libere pentru a putea primi mingea de la portar sau intermediar

blocarea adversarilor în vederea evitării opririi contraatacului

lansarea contraatacului prin pase rapide și precise

Formele contraatacului

1.Contraatacul direct

Contraatacul direct cu un vârf

Contraatacul direct cu două vârfuri

Contraatacul direct cu două vârfuri încheiat cu o încrucișare

Contraatacul direct cu două vârfuri încheiat cu o încrucișare și pasă dublă între cele două vârfuri

2.Contraatacul cu intermediar

contraatacul cu intermediar și un vârf

contraatacul cu intermediar și două vârfuri

CONTRAATACUL DIRECT CU UN VÂRF

Constă din degajarea mingii – de către portar sau coechipier – pe o traiectorie lungă și precisă, jucătorului care a reușit în timp scurt și în mare viteză, un plasament mai bun decât oricare alt adversar cu care este în opoziție. Contraatacul se desfășoară respectând următoarea succesiune de acțiuni:

portarul sau alt jucător intră în posesia mingii

apărătorul lateral realizează o trecere instantanee din apărare în atac

desfășoară o alergare de viteză, în prima parte, aproape paralelă cu linia de margine a terenului, apoi de la centrul terenului se îndreaptă oblic spre poartă, privind spre portar

primește mingea printr-o pasă lungă, cu boltă, pe poziția viitoare

după prindere mingii continuă deplasarea în dribling și de la distanța optimă aruncă la poartă

CONTRAATACUL DIRECT CU DOUĂ VÂRFURI

Se desfășoară de către cele două extreme, care pornesc în alergare de viteză spre poartă adversă în momentul în care portarul se află în posesia mingii. Printr-o pasă lungă, oblică spre partea opusă locului de aruncare sau acțiune a adversarilor, portarul pune în posesia mingii pe jucătorul care s-a lansat pe contraatac. Acesta, utilizând tot o pasă lungă oblic-înainte, angajează cealaltă extremă, care recepționând mingea, continuă înaintarea spre poartă pe drumul cel mai scurt, pentru a finaliza acțiunea.

CONTRAATACUL DIRECT CU DOUĂ VÂRFURI încheiat cu o încrucișare. Se desfășoară la fel ca la forma descrisă anterior cu specificarea, că datorită prezenței unui adversar în zona de finalizare, ce ar putea stânjeni pătrunderea jucătorului cu minge, cele două vârfuri vor recurge la o încrucișare, urmată de aruncare la poartă.

CONTRAATACUL DIRECT CU DOUĂ VÂRFURI încheiat cu o încrucișare și pasă dublă între cele două vârfuri. Dacă se constată că după încrucișare, jucătorul care este în posesie, nu are posibilitatea să finalizeze datorită acțiunii apărătorului care încearcă să-l oprească, atunci el va trimite mingea celuilalt vârf de atac, încercând să execute cât mai repede aruncarea, înainte ca apărătorii să se replieze în totalitate.

CONTRAATACUL CU INTERMEDIAR – se execută în situațiile când portarul nu poate pasa direct vârfului de contraatac, datorită prezenței adversarilor sau a unghiului nefavorabil, pentru trimiterea cu precizie și siguranță a mingii spre zona în care este plasat vârful de atac.

Formele contraatacului cu intermediar:

– contraatac cu intermediar și un vârf se desfășoară în modul următor: portarul transmite mingea interului de pe partea opusă extremei plecate pe contraatac. Acesta, cu elan de încrucișat sau de pas săltat, o trimite extremei utilizând o pasă lungă oblic înainte. În funcție de distanța dintre locul prinderii mingii și poartă, aceasta poate sau nu să facă dribling, după care aruncă la poartă din săritură sau din alergare.

CONTRAATACUL CU INTERMEDIAR ȘI DOUĂ VÂRFURI – interul se demarcă lateral și primește mingea de la portar. După primirea mingii, el pasează vârfului de pe partea opusă. Sesizând poziția mai bună a coechipierului, îi pasează decisiv pentru a finaliza acțiunea.

Cele două forme ale contraatacului cu intermediar se pot finaliza incluzându-se încrucișarea și pasele duble între coechipieri, după analiza situației tactice din teren.

Avantajele, dezavantaje și utilizarea formelor de contraatac

Avantaje

Este cea mai eficientă și mai rapidă acțiune de atac, în urma căreia se înscrie gol.

Educă jucătorilor capacitatea de a-și asuma răspunderea și lua decizii în cel mai scurt timp.

Reușita lui oferă încredere echipei și ridică moralul, dezorganizând totodată jocul adversarilor.

Este o fază spectaculoasă, care place atât spectatorilor cât și jucătorilor care o realizează.

Dezavantaje

Se slăbește apărarea prin plecarea anticipă a vârfurilor – în cazul în care contraatacul nu reușește și mingea este preluată de adversari.

Solicită un tempo intens de joc și un efort mai mare depus de jucători.

Retragerea în apărare se face mai dificil decât după atacul pozițional în special de către vârfuri.

Contraatacul poate fi utilizat: împotriva oricărui sistem de apărare, exploatând slăbiciunile adversarului:

dacă echipa adversă nu are un bun echilibru defensiv;

dacă linia de 9m are jucători greoi;

dacă adversarii comit greșeli în aplicarea marcajului;

dacă adversarii nu au rezistență fizică necesară susținerii unui efort specific, timp mai îndelungat.

Conținutul tehnico-tactic al contraatacului

Contraatacul este realizat prin înlănțuirea următoarelor acțiuni tehnico-tactice logice:

1.Intrarea în posesiei mingii sau recuperarea mingii de către portar

2.Startul rapid

3.Alergarea de viteză

4.Pasarea mingii de către portar

5.Prinderea mingii venită din urmă

6.Pasa oblică

7.Driblingul

8.Pase speciale între cele două vârfuri

9.Încrucișarea simplă

10.Aruncarea la poartă

1;2 Intrarea în posesia mingii; recuperarea mingii; pasarea mingii se realizează prin:

prinderea mingii de către portar din aruncarea la poartă, sau respingerea mingii în terenul de joc și recuperarea ei de către un coechipier; repunerea rapidă a mingii în joc, în urma unor greșeli tehnice și de regulament săvârșite de echipa aflată în atac;

recuperarea rapidă a mingii aruncată peste sau pe lângă poartă și pe care portarul trebuie să o aducă în spațiul de poartă;

pasarea mingii vârfului de atac se efectuează prin procedeul cel mai eficient și anume, aruncarea zvârlită de deasupra umărului cu elan de pas săltat sau de pas încrucișat.

Metodica învățării

Învățarea și perfecționarea acțiunilor de recuperare și pasare mingii de către portar se vor face prin următoarele structuri de exerciții:

jucătorii sunt așezați pe două coloane – pe postul de extremă. Antrenorul aruncă alternativ câte o minge în stânga și în dreapta semicercului în așa fel încât portarul să o poată prinde sau opri în spațiul de poartă. Primii jucători din fiecare șir sprintează, iar portarul va încerca să-l angajeze pe cel din partea opusă prinderii mingii;

doi jucători sunt așezați la mijlocul terenului și primesc pe rând mingea de la portar. Se consideră că portarul lucrează bine, când jucătorii nu trebuie să se deplaseze pentru a prinde mingea;

jucătorii sunt plasați aproape de centrul terenului. În funcție de deplasarea lor laterală portarul va transmite mingea spre unul dintre aceștia;

exersarea globală a contraatacului.

3. Startul rapid și alergarea de viteză

Startul rapid se ia la semnal vizual sau auditiv, fiind reprezentat de acțiunea jucătorului advers cu mingea sau de fluierul arbitrului. Se execută printr-o alergare tropotită, având ca urmare întrarea în cel mai scurt timp în alergarea lansată de viteză.(vezi mișcarea în teren ).

Metodica învățării

Pentru a îmbunătății aceste acțiuni tehnico-tactice se efectuează următoarele sisteme de exerciții:

starturi din diferite poziții la semnale auditive sau vizuale;

exerciții speciale din școala alergării;

deplasare în poziție fundamentală pe semicerc, la semnal vizual, jucătorii aleargă în viteză până la centrul terenului;

joc la o poartă între două echipe; profesorul aruncă o minge spre portar ceea ce reprezintă semnalul de plecare pe contraatac.

4. Prinderea mingii venită din urmă se realizează prin acțiunile corelate ale corpului jucătorului care urmează a fi angajat. Acesta aflat în alergare în plină viteză răsucește corpul în direcția din care vine mingea, întinde brațele în întâmpinarea acesteia, o prinde și se întoarce spre poarta adversă continuând alergarea cu conducerea mingii în dribling sau execută pasa de angajare a unui coechipier demarcat.

Metodica învățării este prezentată la descrierea tehnică a procedeelor de atac.

Aruncarea la poartă pe contraatac se poate finaliza prin cele mai potrivite procedee alese în funcție de momentul tactic și de acțiunile apărătorilor repliați cu vârfurile de atac. Dintre acestea, cele des aplicate sunt: aruncarea din alergare cu elan un pas; cu elan de trei pași; aruncarea din săritură; aruncarea din plonjon.

FAZA A II A ATACULUI – CONTRAATACUL SUSȚINUT

Se întrebuințează această fază a atacului în momentul în care apărătorii în repliere, marchează strâns vârfurile de atac. Se disting două situații de realizare a atacului în faza a II-a:

când vârfurile de atac nu por finaliza în cadrul fazei I și pasează mingea înapoi jucătorilor din linia de 9m care vin în alergare;

când portarul nu a putut lansa nici un jucător plecat pe contraatac și transmite mingea celui mai demarcat jucător din linia de 9 m care trebuie să o transporte în atac în cea mai mare viteză.

După modul în care se finalizează, contraatacul susținut se clasifică în:

contraatac susținut finalizat de către jucătorii de 9 m, prin aruncări la poartă de la distanță;

contraatac susținut finalizat în urma angajării unui jucător de semicerc.

Prima variantă a fazei II are următoarea succesiune de desfășurare: plecarea vârfurilor de contraatac (primul val); recuperarea mingii și plecarea celui de-al II-lea val; trecerea mingii în terenul advers de către jucătorii de 9m; finalizarea contraatacului prin aruncare de la distanță realizată de jucătorii din valul II.

A doua variantă a fazei II se desfășoară în felul următor: plecarea vârfurilor de contraatac (primul val); recuperarea mingii și plecarea jucătorilor de 9 m (al II-lea val); trecerea mingii în terenul de atac de către jucătorii de 9 m; infiltrarea jucătorilor din primul val pe semicerc și demarcarea unuia dintre ei; angajarea jucătorului de semicerc demarcat; finalizare prin unul dintre procedeele de aruncare la poartă potrivite fazei și situației de joc.

Conținutul tehnico-tactic al fazei II:

1.startul rapid

2.alergarea de viteză

3.recuperarea și pasarea rapidă a mingii unui jucător demarcat

4.pasele pentru transportarea mingii în terenul advers

5.aruncările la poartă de la distanță

6.pasele speciale de angajare a jucătorilor de semicerc

7.aruncările la poartă din apropierea semicercului

8.paravanul necesar aruncărilor la poartă de la distanță

9.blocajele pentru pătrunderile jucătorilor de 9 m

Procedeele tehnice de pasare cele mai des întâlnite în cadrul acestei faze sunt: pasa zvârlită de deasupra umărului; lansată cu o mână sau cu două mâini; din pronație; pe la spate; pe la ceafă; pe sub axilă.

Finalizarea contraatacului susținut se poate efectua prin: aruncări la poartă din săritură, din sprijin pe sol (cu pas încrucișat, adăugat, săltat) din plonjon (plonjon sărit, săritură cu plonjon).

Metodica învățării – la lucrări practice

FAZA A III –A ORGANIZAREA ATACULUI

Echipa din atac apelează la faza a III-a în următoarele situații:

când echipa adversă se repliază la timp;

când 1-2 jucători și portarul adversarilor, prin plasamentul și intervențiile lor opresc declanșarea contraatacului;

când 2-3 jucători fac presing;

când echipa aflată în posesia mingii are un număr însemnat de goluri avans față de adversari.

Organizarea atacului începe o dată cu așezarea jucătorilor pe posturi. Circulația mingii se asigură prin pase scurte, sigure, date numai spre jucătorii demarcați în direcția mingii (jucătorii de semicerc) sau pe pătrundere spre poartă (jucătorii de 9 m)

Conținutul tehnico-tactic al fazei III:

Mișcarea în teren a jucătorilor fără minge

Pasarea rapidă și surprinzătoare a mingii de la o extremă la cealaltă

Fente de aruncare urmate de angajarea jucătorilor de semicerc

Încrucișări, pătrunderi, paravane, blocaje

Aruncări la poartă de la distanță ale jucătorilor de 9m și din plonjon ale jucătorilor de semicerc.

Sistemele de joc folosite în această fază pot fi:

sistem de atac cu 1 pivot

sistem de atac cu 2 pivoți

Metodica învățării

Pasarea mingii în potcoavă fără și cu angajarea pivotului

Jucătorii sunt așezați pe cele 6 posturi și execută pase laterale din om și om. Pasarea mingii de face utilizând pasa zvârlită de deasupra umărului sau prin fața pieptului.

Jucătorii sunt așezați pe cele 6 posturi și execută pase din 2 în 2. Nu se execută pase în adâncime la jucătorul pivot.

Jucătorii sunt așezați pe posturi și efectuează sistemul de pase 1-7 după cum urmează: C – I.S – ES – C – ID – ED – C – P. Se folosesc pasele zvârlite de deasupra umărului aplicând în același timp pătrunderile spre poartă.

Jucătorii sunt dispuși în atac cu doi pivoți. Se vor executa pase după cum urmează: ES – IS – ID – P – ED și invers spre partea opusă.

FAZA A IV-A A ATACULUI – JOCUL ÎN SISTEM

Faza a IV-a a atacului se bucură de o mare aprecierea din partea jucătorilor, dar mai ales a spectatorilor. Dacă jucătorii dispun de o bună pregătire fizică, stăpânesc foarte bine procedeele și acțiunile tehnico-tactice, au gândire practică și mai ales luptă sportiv, cu atât spectaculozitatea jocului crește și face plăcerea privitorului.

Se disting trei faze ale jocului în sistem:

faza de pregătire a atacului – realizată prin circulația mingii și a jucătorilor;

faza de construcție a acțiunilor de finalizare, realizată prin mijloacele tacticii colective, aplicate pe fondul unei circulații de minge și de jucători. Aplicându-le la timp, apărarea este forțată să greșească sau să întârzie acțiunile jucătorilor să intervină la momentul oportun, în oprirea atacantului cu minge;

faza de finalizare se compune dintr-o acțiune individuală simplă sau complexă, prin care jucătorul se străduiește să ajungă într-o poziție favorabilă da aruncare la poartă. Dacă finalizarea nu reușește și echipa în atac rămâne în posesia mingii, jocul se reia prin faza a III-a, de organizare în care fiecare jucător revine pe postul său;

Conținutul tehnico-tactic al fazei

Poziția fundamentală de atac

Ținerea mingii cu o mână sau cu două mâini

Prinderea mingii cu două mâini

Pasarea mingii în pătrundere succesivă utilizând procedeele de pasare zvârlită de deasupra umărului, prin fața pieptului sau din pronație

Pasarea mingii peste semicerc (extremă către extremă) efectuată prin sprijin pe sol sau din săritură

Pasele de angajare a jucătorilor de semicerc executate din săritură, pronație, pe la spate, pe la spate din săritură, înapoi pe deasupra umărului, pe sus picior, cu două mâini de la piept

Aruncările la poartă de la semicerc:

Din plonjon cu cădere în față, cu cădere laterală, sărit, sărit cu evitare, sărit de pe extrema stângă.

Aruncarea la poartă din săritură: cu ducerea brațului lateral, cu aterizarea pe pic din partea brațului de aruncare, cu bătaie pe pic din partea brațului de aruncare.

Aruncarea la poartă pe la spate, pe lângă șold, cu rotarea brațului, cu ducerea brațului lateral, cu piruetă, cu două mâini printre picioare.

d Aruncarea la poartă cu boltă peste portar.

Aruncările la poartă de la distanță: – din săritură cu elan de pas săltat, încrucișat, cu întoarcere în aer;

– din sprijin pe sol cu pas încrucișat, cu pas adăugat, cu pas săltat, pe lângă șold, pe lângă genunchi, prin evitare cu plonjon.

Fente:

– de depășire a adversarului concretizată prin: – fente simple și duble de pornire, schimbare simplă si dublă de direcție;

– fente de pasare

– fente de aruncare

Demarcajul

Combinații tactice de bază

Încrucișarea, învăluirea, paravanul, blocajul

Circulații de minge și de jucători

Aruncarea de la 9m; de la 7m; de la margine; mingea de arbitru; aruncarea de începere.

Aruncarea de la margine se utilizează pentru a repune minge a în joc după ce în prealabil aceasta a depășit lateralele terenului de joc, cu toată circumferința sau când un jucător de câmp al echipei în apărare atinge ultimul mingea, care trece apoi peste linia de poartă exterioară. Aruncarea de la margine se execută fără fluierul arbitrului, din locul unde mingea a trecut peste de margine sau de la capătul liniei de margine de pe acea parte a porții, prin care mingea a trecut peste linia de poartă exterioară.

Regulament (regula 11)

Jucătorul care efectuează aruncarea trebuie să aibă piciorul pe linia de demarcație a terenului, până când mingea îi părăsește mâna. Punerea mingii pe sol și ridicarea ei sau driblingul și reprinderea ei sunt interzise de regulament. Adversarii nu au dreptul să se apropie la mai puțin de 3 m de executantul aruncării, în schimb ei dreptul să ocupe loc la linia propriului spațiu de poartă, chiar dacă distanța față de executant se reduce sub 3 m

Se execută de cele mai multe ori printr-o pasă dată unui coechipier aflat spre centrul terenului. Pentru a surprinde apărarea în aruncările de la capătul lateral al terenului(colțul terenului) se pot pregăti următoarele combinații de acțiuni:

dacă apărarea este neatentă, pivotul care circulă printre apărători, poate primi mingea de la extremă și printr-un procedeu adecvat finalizează;

extrema care repune mingea poate efectua o pasă cu boltă, deasupra semicercului unui jucător aflat în pătrundere spre semicercul de 6 m și care efectuează o săritură, prinde mingea în aer, deasupra semicercului și aruncă la poartă;

Combinații și acțiunile tactice aplicate în aruncările de la margine, trebuie executate cu prudență și numai în cazurile în care reușita este certă.

Mingea de arbitru se acordă în următoarele situații (regulament – regula 15):

dacă jucătorii ambelor echipe comit simultan abateri pe ternul de joc;

dacă mingea atinge tavanul sau instalațiile fixe de deasupra terenului;

dacă jocul este întrerupt fără să se fi comis vreo abatere și nici una din echipe nu s-a găsit în posesia mingii în momentul întreruperii jocului.

Mingea se repune în joc prin angajarea între doi jucători de la centrul terenului. Arbitru aruncă mingea pe verticală, concomitent cu semnalul dat prin fluier. În cursul executării mingii de arbitru, toți jucătorii, cu excepția unui jucător din fiecare echipă, trebuie să păstreze distanța minimă de 3 m față de arbitru care repune mingea. Ambii jucători care sar la minge trebuie să stea lângă arbitru, fiecare pe partea unde se găsește poarta propriei echipe. Mingea poate fi jucată numai după ce a atins punctul maxim al înălțării.

Aruncarea de începere (regulament – regula 10) se efectuează la începutul fiecărei reprize și după marcarea fiecărui gol

De aruncarea de începere a jocului beneficiază echipa care, în urma tragerii la sorți, a ales mingea. Cealaltă echipă are dreptul să-și aleagă jumătatea terenului de joc. La începutul reprizei secunde, aruncarea de începere este executată de cealaltă echipă. Pentru reprizele de prelungiri se procedează la o nouă tragere a terenului și a mingii.

După marcarea golului aruncarea de începere o are echipa căreia i s-a marcat gol. Aruncarea de începere se execută din centrul terenului de joc, în orice direcție, în maximum 3 secunde după fluierul arbitrului. Jucătorul care execută aruncarea trebuie să aibă un picior pe linia aruncării de începere până în momentul în care mingea îi părăsește mâna. Dacă un coechipier depășește linia de mijloc după ce s-a dat semnalul de executare a aruncării, dar înainte ca mingea să părăsească mâna executantului, se va acorda aruncare liberă în favoarea echipei adverse. În timpul aruncării de începere a fiecărei reprize toți jucătorii trebuie să se găsească în propria jumătate de teren, totuși după ce golul a fost marcat adversarii pot rămâne în ambele jumătăți ale terenului, cu restricția ca să păstreze distanța de cel puțin 3 m de jucătorul care pune mingea în joc.

Aruncarea de la poartă se acordă dacă mingea depășește în totalitate linia de poartă exterioară și se efectuează din spațiul de poartă în direcția câmpului de joc. Aruncarea de la poartă se consideră efectuată când mingea aruncată de către portar depășește linia spațiului de poartă. Dacă în cursul jocului mingea rămâne în spațiul de poartă, portarul trebuie să o repună din nou în joc sau se acordă sancțiuni (aruncare liberă, dacă mingea se oprește pe sol în spațiul de poartă sau iese în afara terenului de joc, peste linia de poartă exterioară). După executarea aruncării de la poartă, portarul nu are dreptul să atingă mingea din nou, înainte ca aceasta să fie atinsă de un alt jucător(aruncare liberă).

SISTEME DE JOC ÎN ATAC

Atacul se desfășoară pe baza unui efort colectiv, de organizare a acțiunilor, având ca finalitate marcarea unui gol. Sistemul de joc presupune:

stabilirea unor sarcini individuale de joc;

modalități de colaborare între jucători;

sincronizarea acțiunilor de deplasare a jucătorilor în raport cu circulația mingii și a adversarilor;

indicații legate de finalizarea situațiilor tactice.

Sistemele de joc se diferențiază prin: numărul de jucători care acționează în interiorul apărării și a celor care acționează în fața apărării

În funcție de așezarea jucătorilor în atac vom putea clasifica sistemele de joc după cum urmează:

Sisteme de atac cu un jucător pivot

Sisteme de atac cu doi jucători pivoți

Sisteme de atac cu trei jucători de semicerc

Sisteme de joc cu patru jucători de semicerc

Așezarea jucătorilor în sistemele de joc în atac se va face ținându-se cont de :

calitățile psiho-motrice ale jucătorilor

particularitățile tehnice cerute de post

sistemul de apărarea advers

1. Sistemul de atac cu un pivot

Acest sistem de joc este astfel denumit datorită faptului că cinci jucători sunt dispuși sub forma de potcoavă la diferite intervale față de poartă (8-14m) față de poartă și unul care acționează în apropierea semicercului de 6 m. Iată cum sunt așezați jucătorii și modul lor de acțiune:

un pivot care se plasează între apărătorul lateral și cel intermediar, în cadrul atacului pozițional. Pornește în circulație pe semicerc o dată cu circulația mingii, așezându-se simetric în cealaltă parte. Scopul acestor deplasări este acela de a atrage asupra lui preocuparea unuia sau mai multor apărători, facilitând construirea și finalizarea unei faze decisive;

două extreme, plasate la 3 m față de linia și spațiul de poartă. Ele se deplasează permanent în întâmpinarea mingii, demarcându-se dinspre colțul terenului spre linia de centru, apoi după pasarea mingii se îndreaptă spre colțul terenului având menirea să desfacă apărarea adversă pe un front mai larg. Extremele circulă pe semicerc, prin fața sau printre apărătorii așezați în zonă, colaborează cu interul de pe partea sa sau cu pivotul și aruncă la poartă prin breșele create în apărare;

doi interi care acționează la distanța de 10-14 m și lateral de poartă. Efectuează pătrunderi succesive, amenințând în permanență poarta. Au ca scop crearea de situații favorabile pentru construirea unor combinații tactice de bază necesare finalizării;

un centru care ocupă zona centrală a dispozitivului de atac mai aproape sau mai departe de poartă, în funcție de sistemul de apărare advers. El deține rolul de conducător de joc și este socotit jucătorul “cheie” în atac. Lansează combinațiile între cele două linii ale atacului, acționează în pătrunderi succesive, efectuează demarcaje cu depășiri și aplică blocaje, paravane pentru interi, pivoți și extreme.

Prin așezarea jucătorilor în dispozitiv se creează trei planuri principale de acțiune:

– cel al extremelor

– cel al pivotului și al centrului

– cel al interului și centrului

Aceste planuri creează premisele colaborării și sincronizării acțiunilor jucătorilor cu sau fără minge. Circulația mingii trebuie să însoțească deplasările și acțiunile tuturor jucătorilor în zonele lor de teren, conform principiilor celor trei sisteme de pasare.

În sistemul de atac cu un jucător pivot se aplică combinații între jucătorii liniei de 9 m; între jucătorii liniei de 9 m și pivot, între jucătorii liniei de 9m și extreme.

Sistemul de atac cu un pivot permite aplicarea formei de atac în circulație. Extremele circulă pe semicerc, angrenând în această circulație și pivotul. Jucătorii liniei de 9 m efectuează pătrunderi succesive, circulație în opt, încrucișările simple și duble, șarja interioară și exterioară.

2. Sistemul de atac cu doi jucători pivoți

În acest sistem de atac jucătorii ocupă următorul dispozitiv:

pivoții se plasează între apărătorii laterală și cei intermediari, în ambele părți ale apărării. Ei pornesc în circulație pe semicerc și își schimbă locurile între ei. O dată cu mișcarea pivoților sporește și acțiunea de supraveghere și marcare a acestora de către apărători;

interii sunt așezați și acționează la nivelul pivoților, iar acțiunile lor de pătrundere și crearea culoarelor de aruncare sunt realizate de circulația tactică a celor doi pivoți, dar și de aplicarea mijloacelor de tactică colectivă de către aceștia;

extremele pot fi jucătorii specializați pe aceste posturi care acționează pe colțurile terenului, la fel ca la sistemul precedent descris sau ele pot fi înlocuite cu jucători de 9m pentru a mări forța de aruncare la poartă de la distanță. În ambele situații, unul dintre jucătorii care acționează pe postul de inter va prelua funcția de conducător de joc.

În prima varianta, extremele pot circula pe semicerc împreună cu pivoții, împiedicând apărătorii să înainteze către interi sau determină apărarea să-și schimbe sistemul în 4+2, ceea ce creează avantaj pentru atacanți.

În a două variantă pivoții joacă pozițional, plasându-se mereu între apărătorii laterali și cei intermediari, iar ceilalți jucători execută învăluiri, circulație în opt, pătrunderi succesive prin care se amenință poarta, determinând apărarea să se miște continuu

În acest sistem de atac jucătorii își desfășoară acțiunile de construire a atacului după reguli esențiale de colaborare, unitate și sincronizare a acestora. Pasa între doi jucători și trei jucători este unitatea funcțională care asigură depășirea apărătorilor. Aceste pase se desfășoară între extremă-pivot; inter-pivot, inter-inter, inter-extremă sau între inter-pivot- extremă; interi – pivot; inter – pivot – pivot.

Întrebări recapitulative:

Definiți fazele atacului

Care sunt momentele favorabile pentru lansarea contraatacului

Clasificați contraatacul

Care este conținutul tehnico-tactic prin care se realizează contraatacul

Cate sisteme de joc în atac cunoașteți; așezați echipa pe posturi și trasați-le jucătorilor principalele sarcini pe care le au de îndeplinit pe posturile respective

Cursul 7

V. TACTICA JOCULUI ÎN APĂRARE

Obiective de referințe:

Formarea bagajului teoretic despre:

1. Clasificarea fazelor de joc în apărare

2. Aplicațiile lor tactice în funcție de adversar

3. Metodica instruirii fazelor de joc

4. Principalele sisteme de joc în apărare

Prin apărare înțelegem faza fundamentală a jocului, în care se află jucătorii unei echipe, care opunându-se în condiții regulamentare ca adversarii să înscrie gol, luptă pentru a le prelua mingea înainte ca aceștia să săvârșească infracțiune sancționată de regulament.

Apărarea constituie faza care oferă numeroase soluții pentru mărirea potențialului de joc al echipei, precum și pentru practicarea unui joc de calitate. Cu toate că are un conținut sărac de procedee tehnice, apărarea bine organizată și mobilă trebuie să împiedice înscrierea de goluri, în poarta proprie. Pregătirea apărătorilor este obositoare, aridă, iar sistemele de acționare pentru instruirea jucătorilor în vederea susținerii jocul specific acestei faze sunt simple, puține ca număr și nu prea fac plăcere jucătorilor. Totuși, pentru a reuși un joc spectaculos și pentru ca intervențiile să nu fie brutale, lipsite de sportivitate (specifice celor care nu stăpânesc foarte bine tehnica), instruirea apărătorului trebuie să se facă temeinic și cu rațiune.

Apărarea porții este o sarcină a tuturor jucătorilor unei echipe și a fiecăruia în parte și se realizează respectându-se următoarele principii:

1.Asigurarea echilibrului defensiv: apărarea organizată începe chiar din timpul atacului. Echilibrul defensiv constă din luarea din timp a anumitor măsuri preventive a echipei aflate în atac. Scopul acestor măsuri este: de a reorganiza faze de pregătire a atacului în caz de eșec; de a efectua trecerea organizată în apărare, după pierderea posesiei mingii; asigurarea unei apărări temporare, până la replierea tuturor jucătorilor. Realizarea echilibrului defensiv este lăsat în sarcina interului și extremei de pe partea opusă locului de acțiune al mingii.

2.Replierea în timp util – trebuie începută oportun și făcută organizat. Începe în momentul în care mingea a intrat în posesia adversarilor. Se realizează în cea mai mare viteză și pe un traseu marcat cu două linii imaginare care împreună descriu o pâlnie. În timpul replierii, apărătorii aleargă cu fața spre poarta proprie, până aproape de 10-12m de poartă după care se întorc cu spatele spre poartă și își continuă retragerea cu spatele. Dacă replierea este însoțită de vârful de atac, se vor încerca acțiuni de scoatere a mingii din posesia adversarului.

3.Repartizarea adversarilor – reprezintă o măsură preliminară și un element de coordonare a acțiunilor tuturor jucătorilor. Repartizarea adversarilor se face ținându-se cont de postul ocupat, de avantajul fizic și tehnic pe care-l posedă apărătorul.

4.Atacarea permanentă a jucătorului cu mingea are ca scop:

împiedicarea atacantului de a arunca la poartă sau de a pasa unui coechipier,

de a executa dribling sau depășire,

interceptarea mingii,

întârzierea acțiunilor atacantului în scopul organizării propriului dispozitiv de apărare

Sistematizarea tacticii de apărare:

Tactica individuală

Tactica colectivă

V.4.1.Tactica individuală în apărare cuprinde totalitatea principiilor și regulilor după care se acționează în joc în vederea deposedării adversarului cu mingea și a împiedicării aruncărilor la poartă. Tactica individuală definește și tratează următoarele component:

reguli ale tacticii individuale;

calitățile și așezarea jucătorilor în defensivă;

mijloacele tacticii individuale

Regulile generale după care se acționează în apărare sunt următoarele:

replierea promptă și oportună;

întârzierea lansării și desfășurării contraatacului advers;

plasamentul realizat întotdeauna între adversar și poarta proprie

marcarea strânsă sau atacarea hotărâtă pe partea brațului de aruncare a adversarului care primește sau are mingea;

acordarea ajutorului reciproc;

atacarea celui mai periculos adversar;

ritm susținut în acțiune;

demarcaj brusc, când echipa întră în posesia mingii.

Calitățile și așezarea jucătorilor în defensivă

Calitățile jucătorilor

În vederea rezolvării optime a cerințelor și obiectivelor propuse, jucătorii trebuie să facă dovada unor calități motrice și psihice indispensabile derulării jocului. Aceste calități sunt:

viteză de deplasare pe distanțe scurte, cu scopul de realiza intervenții prompte, împotriva acțiunilor ofensive ale atacanților;

rezistență specifică în acțiunile de contraatac și în timpul replierii rapide în apărare;

îndemânare, suplețe, agilitate, mobilitate necesare jucătorului pentru a putea face față unor situații dificile în lupta cu adversarul;

forță fizică generală la nivelul membrelor inferioare;

viteză de reacție și de execuție;

cunoașterea tuturor procedeelor tehnice specifice jocului de apărare;

tenacitate, combativitate, curaj, hotărâre, luciditate, calm, stăpânire de sine în cele mai grele momente ale jocului

Așezarea jucătorilor în dispozitivul de apărare se va face pe următoarele posturi: apărători laterali, apărători intermediari, apărători centrali.

Mijloacele tacticii individuale în apărare

1. Lansarea cu adversarul

2. Marcajul adversarului

3. Intercepția

4. Urmărirea și recuperarea mingii

5. Retragerea pe semicerc

6. Atacarea adversarului cu mingea

7. Acoperirea brațului de aruncare

8. Închiderea pătrunderii

1. Lansarea cu adversarul este acțiunea prin care apărătorul caută să supravegheze pătrunderile și depășirile efectuate de adversarul direct. Lansarea cu adversarul presupune:

găsirea unui plasament corespunzător cu situația de joc;

atacarea oportună a jucătorului în posesia mingii;

anticiparea acțiunilor adversarului ( ce vrea să facă; a făcut dribling; dar cele trei secunde, sau cei trei pași?);

atacarea adversarului să ofere rezerve pentru acțiuni viitoare ale apărătorului;

dacă atacantul vrea să efectueze depășirea și să pătrundă spre poartă, apărătorul trebuie să fie pregătit să se retragă ușor și să-l însoțească, încercând regulamentar să-l atace cu corpul, închizând unghiul de aruncare la poartă, determinându-l să paseze mingea.

2. Marcajul adversarului este acțiunea prin care apărătorul, folosind plasamentul și mișcarea în teren, supraveghează acțiunile atacantului, îl împiedică în mod regulamentar să prindă mingea, să o paseze, să dribleze sau să arunce la poartă.

După modul de aplicare, marcajul poate fi:

A)Marcajul strâns – utilizat pe parcursul jocului în următoarele situații:

pentru a anihila sau limita acțiunile unui jucător periculos (inter);

pentru a închide posibilitățile de angajare ale unui vârf de atac;

în cadrul sistemului de apărare “om la om”;

împotriva unui atacant care pătrunde la semicerc.

În marcajul strâns, apărătorul se va plasa între poartă și adversar, pe partea brațului de aruncare, va căuta să evite blocajele și paravanele făcute de alt adversar, pentru a facilita acțiunile coechipierului său. În scop apărătorul trebuie:

să respecte și să aplice regulile de tactică individuală;

să dispună de o pregătire fizică foarte bună;

să fie capabil și să vrea să depună eforturi mari fizice și psihice.

B).Marcajul de supraveghere – este aplicat în situațiile:

de apărare în zonă;

la apărarea om la om – când atacantul nu este valoros;

de către un apărător care are ca sarcină suplimentară, acordarea de ajutor un coechipier al cărui adversar este mai periculos pentru echipă.

Marcajul de supraveghere constă din ținerea sub observație atât a adversarului direct, în deplasările lui pentru a primi o pasă de angajare, cât și a activității celorlalți atacanți. Pentru a aplica marcajul de supraveghere, apărătorul trebuie să respecte și să efectueze următoarea ordine a acțiunilor:

să aibă un plasament dinamic (în continuă deplasare),

să anticipeze acțiunile și să colaboreze cu echipierii în rezolvarea situației de joc.

C).Marcajul de intercepție – este aplicat în scopul derutării sau împiedicării unui atacant să primească mingea, în condiții optime de joc. Se aplică la jucătorul pivot; la jucătorii din linia de 9m; la extreme; la vârfurile de atac. Marcajul la intercepție este eficace în jocul de handbal pentru că semicercul determină ca atacul să se desfășoare mai mult frontal și mai puțin în adâncime.

3. Intercepția mingii – este acțiunea premeditată sau întâmplătoare, executată spontan și prin surprindere de către apărător, prin care acesta reușește să prindă, să respingă spre un coechipier sau să culeagă o minge pasată ori jucată între adversarii săi. Elementul care hotărăște o intercepție este capacitatea de anticipare a acțiunii și viteza de execuție a ieșirii la intercepție.

4. Urmărirea și recuperarea mingii

Mingile aruncate la poartă, care sunt blocate sau respinse de către portar, înapoi în câmpul de joc, aruncate în barele porții și care revin în teren, trebuie să fie urmărite de către apărători pentru a putea întra în posesia lor.

5. Retragerea pe semicerc – este acțiunea individuală care se efectuează în scopul acordării de ajutor unui coechipier în lupta lui cu adversarul sau de a împiedica pătrunderea altui adversar spre poarta proprie. Această deplasare se realizează fie prin pași adăugați înapoi, alergare cu spatele fie prin pași încrucișați sau adăugați lateral.

6. Atacarea adversarului cu mingea – se aplică atacantului care este pregătit de a primii posesia sau fiind în posesia mingii amenință printr-o pătrundere periculoasă spre poartă. Jucătorul care marchează adversarul cu minge, face o deplasare prin alergare (cu pași adăugați) înainte sau oblic înainte, fără sărituri, pentru a evita fenta de depășire. Va adopta o poziție corespunzătoare intențiilor adversarului și va încerca să opună rezistență tuturor încercărilor de aplicare a combinațiilor atacantului cu restul echipei

7. Acoperirea brațului de aruncare – este acțiune prin care apărătorul se plasează între adversarul cu mingea și poartă proprie, pe partea brațului aruncător al acestuia, în scopul blocării cu mai mare succes a unei eventuale aruncării la poartă și în același timp colaborare mai bună cu portarul. Privirea apărătorului va fi îndreptată în principal spre minge, încercând ca prin deplasările laterale sau prin săritură (după caz) să împiedice aruncarea la poartă în condiții propice înscrierii de gol.

8. Închiderea pătrunderii – se realizează prin așezarea unui apărător pe direcția de deplasare a atacantului. Apărătorul trebuie să reziste șocului produs de impactul cu atacantul pentru ca arbitrul să-l poată sancționa pe adversar cu “intrare forțată”.

METODICA PREDĂRII ACȚIUNILOR DE TACTICĂ INDIVIDUALĂ

Jocuri de mișcare – “Leapșa”, “Jocul cu umbra”.

Învățarea acțiunilor tactice simultan cu perfecționarea procedeelor tehnice

Jocuri cu teme în care pe lângă procedeele tehnice se introduc și acțiuni tactice. 6 atacanți și 3 apărători, pe ½ de teren. Se vor aplica de către apărători: marcaj la un atacant, plasament pentru intercepție, scoaterea mingii de la atacant. Atacanții vor efectua: demarcări, deplasări în teren, fente, dribling, depășiri. Treptat se va crește numărul apărătorilor, până îl va egala pe cel al atacanților.

Jocuri școală la două porți cu depunerea mingii în spațiul de poartă. Se vor executa: demarcaje și pătrunderi, depășiri, replieri, lansări cu adversarul, marcajul, plasamentul.

Joc la o poartă în care apărătorii sunt în inferioritate numerică:3 x 4, 4 x 5, 5 x 6. Se urmărește învățarea orientării, acționarea rapidă, solicitări de natură fizică, psihică, tactică, tehnică.

V.4.2 TACTICA COLECTIVĂ DE APĂRARE

Tactica colectivă este reprezentată de principiile și regulile după care se desfășoară activitățile de colaborare între doi sau mai mulți apărători în vederea stânjenirii și opririi acțiunilor întreprinse de atacanți. Tactica colectivă de apărare cuprinde:

Principiile apărării

Mijloacele tacticii colective

Fazele apărării

Formele de joc în apărare

Sistemele de joc

Apărarea în momentele fixe de joc

Apărarea în situații speciale

Principiile apărării

1.Apărarea porții

2.Intrarea în posesia mingii

3.Adaptarea apărării la formele și sistemele de atac advers și propriu

4.Provocarea greșelilor adversarilor și valorificarea lor

Mijloacele tacticii colective în apărare sunt următoarele:

a) Repartizarea adversarilor și vorbirea în apărare sunt acțiuni necesare jocului organizat. Repartizarea adversarilor este o măsură preliminară și totodată primul element de coordonare a acțiunilor apărătorilor. Se face începând cu apărătorii laterali, care marchează extremele, apărătorul intermediar stânga marchează pivotul, celălalt apărător intermediar răspunde de interul stânga, apărătorul central preia interul dreapta, iar zburătorul (în sistemul 5+1) va marca centrul. Repartizarea adversarilor se poate face și nominal prin stabilirea adversarului de către antrenor sau conducătorul de joc.

Vorbirea în apărare – reprezintă primul și cel mai ușor mijloc de colaborare între apărători. Prin vorbire se transmit sarcini cu privire la organizarea apărării și se întreține permanent atenția, moralul și combativitatea coechipierilor

b)predarea și preluarea atacantului sunt acțiuni aplicate în apărare necesare pentru a marca un atacant care se deplasează pe semicerc în scopul unei angajări. În acest sens, fiecare apărător va marca strâns un atacant de 6m (extremă sau pivot) și îl conduce până în dreptul coechipierului învecinat, dându-i-l în grijă.

c)schimbul de oameni în apărare are loc într-un punct situat între doi apărători învecinați. Este o combinație de apărare în care 2 sau 3 apărători colaborează pentru a împiedica succesul adversarilor care efectuează blocajul sau încrucișarea.

d)alunecarea este un procedeu specific de apărare prin care se urmărește realizarea unui culoar de trecere pentru un coechipier, care efectuează marcaj strâns asupra unui adversar. Astfel, cuplu atacant-apărător se despart pentru un timp scurt pentru a lasă să treacă un coechipier pornit în urmărirea adversarului, care este în posesia mingii sau are o poziție favorabilă pentru a arunca la poartă după o angajare oportună.

e)închiderea culoarelor de pătrundere – este mijlocul tactic colectiv prin care doi coechipieri aflați în dispozitivul defensiv se interpun pe direcția de pătrundere a atacantului cu sau fără minge, apropiindu-se umăr lângă umăr, urmărind anihilarea acțiunilor atacantului.

f) dublarea, suplinirea, flotarea și aglomerarea

Dublarea – este acțiunea tactică prin care un jucător își părăsește temporar zona repartizată, pentru a încerca oprirea sau întârzierea acțiunilor unui adversar considerat periculos, care în pătrunderea lui spre semicerc a scăpat de sub marcajul aplicat.

Suplinirea – este acțiunea tactică colectivă prin care se urmărește asumarea mai multor sarcini și “acoperirea temporară” a unei zone de teren, de unde apărătorul – cu sarcina de a marca strâns un atacant periculos – s-a lansat în urmărirea acestuia, lăsând zona descoperită.

Flotarea – este combinație tactică prin care se realizează retragerea temporară a unui apărător de la adversarul direct, care nu are mingea, pentru a ajuta un coechipier, la apărarea spațiului în care se poate concentra atacul advers. Apărătorul care a flotat revine imediat la adversarul său când acesta primește mingea sau participă într-o combinație

Aglomerarea – este asemănătoare cu flotarea, dar se deosebește de aceasta prin faptul că 1–2 apărători se retrag de la adversarii direcți, când aceștia nu sunt periculoși prin aruncări de la distanță și se deplasează spre zona centrală, îngreunând astfel pătrunderile și angajarea pivotului. Deplasarea jucătorilor pentru realizarea aglomerării se face în funcție de circulația mingii și acțiunea celorlalți atacanți.

V.4.3 FAZELE APĂRĂRII

Ca și atacul, apărarea are la rândul ei tot 4 faze, care sunt:

1.Faza I – Replierea

2.Faza II – Zona temporară

3.Faza III – Organizarea

4.Faza IV – Jocul în sistem

1. FAZA I – REPLIEREA

O echipă poate pierde posesia mingii în următoarele situații:

Când se înscrie un gol

În urma unei aruncări la poartă motivată tactic, dar ratată

În urma unor greșeli de tehnică

Ca urmare a unor infracțiuni

Replierea constituie o faza importantă a apărării, de a cărei calitate, depinde de foarte multe ori, succesul ori insuccesul apărării. Replierea trebuie să se efectueze în mod organizat. Jucătorii care asigură echilibrul defensiv sunt primii care pleacă cu vârfurile de contraatac adverse, urmăresc mingea pentru a încerca intrarea în posesia ei, iar ceilalți jucători îi vor susține pe primii ajunși în apărare. În timpul replierii, jucătorii aleargă cu fața spre poarta proprie, desfășurând o viteză maximală, urmărind să ajungă cât mai repede în dispozitivul de apărare pe drumul cel mai scurt.

Conținutul tehnico-tactic pentru realizarea replierii

Oprirea contraatacului – se aplică în situațiile când mingea a intrat în posesia adversarilor în urma unei aruncări la poartă nereușite, blocată de apărători sau prinsă de portar. Cel mai apropiat jucător de posesorul, mingii îl atacă pe acesta din urmă cu scopul de a întârzia declanșarea contraatacului și a permite coechipierilor să se retragă pe semicerc.

Retragerea spre poartă prin alergare de viteză. Alergarea de viteză este similară cu cea desfășurată pe contraatac. În timpul replierii jucătorul trebuie să privească spre diferite zone ale terenului pentru a primi informații despre adversari și coechipieri. În funcție de aceste informații își modifică sau nu direcția de alergare sau intervine în situația concretă cerută de joc.

Retragerea spre poartă prin alergare cu spatele. Jucătorul aflat în repliere face o întoarcere cu față spre câmpul de joc, la cca. 10-15 m distanță de propria poartă și continuă deplasarea cu spatele până aproape de semicercul de 6 m. Este contraindicată alergarea cu spatele începând din jumătatea adversă de teren, datorită vitezei de deplasare a vârfurilor de atac, care alergă mult mai repede, obținând un avantaj teritorial important pentru înscrierea golului.

Marcajul adversarului – se aplică atât vârfurilor cât și celorlalți jucători, potențialii susținători,(jucătorii de 9m) în vederea finalizării acțiunii de atac. Marcajul va consta în limitarea zonelor și spațiilor de manevră, încercarea scoaterii mingii din dribling sau din pasă, cât și împiedicarea aruncării la poartă de pe centrul terenului.

Atacarea adversarului cu minge – apărătorul este obligat de situația de atac să se apropie de posesorul mingii și să-l atace hotărât pentru a-l determina să se oprească sau să paseze mingea altui coechipier.

Scoaterea mingii din dribling – se poate rezolva în două moduri: mingea poare fi scoasă prin atac din lateral, când doi adversari aleargă umăr lângă umăr și prin atac din spate când atacantul este ajuns din urmă de un jucător aflat în repliere. În ambele situații apărătorul interpune mâna în traiectoria mingii, care ricoșează din sol și o îndreaptă spre un coechipier sau spre o zonă mai liberă de unde o va ridica în următoarele clipe.

Intercepția mingii – se realizează în momentele când adversarul greșește direcția pasei sau sesizează prea târziu prezența apărătorului în apropierea lui.

2. FAZA A II – ZONA TEMPORARĂ

Datorită vitezei cu care se deplasează adversarii pe contraatac, apărătorii nu pot să se așeze pe posturile lor, în dispozitivul de apărare. Primii apărători repliați se vor dispune la mijlocul semicercului de 6 m , acoperind zonele vulnerabile, iar următorii jucători se vor plasa de o parte și de alta a dispozitivului de creat. Se va putea forma o zona temporară în două modalități:

o zonă cu un număr redus de jucători

sau o zona din 6 jucători, care din criză de timp nu și-au putut ocupa posturile specifice în dispozitivul de apărare.

3. FAZA A III – ORGANIZAREA APĂRĂRII

Așezarea jucătorilor pe posturile specifice în dispozitivul de apărare se va face:

– în timpul acțiunilor de apărare – organizarea se va face cu multă prudență și numai între doi apărători învecinați. Ei își schimbă locurile între ei numai când mingea este pasată între adversari în direcția opusă locului unde se execută organizarea dispozitivului, iar jucătorul care se deplasează spre centrul apărării are prioritate de trecere prin fața celuilalt apărător

– la întreruperea jocului de către arbitrul de joc – se face într-un timp cât mai scurt, în deplină ordine și înțelegere între jucători.

FAZA A IV – JOCUL ÎN SISTEM

Constituie faza de bază a apărării și are o durată de aplicare cea mai îndelungată. Apărarea propriu-zisă constă din acțiuni tehnico-tactice individuale și colective, dirijate de reguli și principii tactice. Apărarea are la bază un dispozitiv și de desfășoară în mod organizat, evidențiindu-se lupta dintre cele două echipe, relațiile și colaborările ce se stabilesc între coechipieri pentru a se opune dorinței adversarilor de a înscrie goluri.

Pentru a contura și structura conținutul jocului de apărare trebuie să ne bazăm pe procedeele tehnice și acțiunile tactice individuale și colective, necesare jucătorilor pentru a rezolva cu răspundere sarcinile de joc. În această fază se aplică tot conținutul tehnico-tactic însușit de jucător, de-a lungul procesului de instruire. El trebuie să aplice atât procedee tehnice necesare contracarării atacului advers cât și utilizarea lor în scop tactic, pentru a reuși să stopeze sau să reducă eficacitate atacurilor. Pentru acest lucru jucătorului în apărare îi sunt necesare următoarele procedee tehnice și acțiuni tactice:

1.Procedee tehnice: poziția fundamentală, deplasarea în teren, atacarea adversarului cu corpul, blocarea adversarului cu corpul, scoaterea mingii de la adversar și blocarea aruncărilor la poartă.

2.Acțiuni tactice: atacarea adversarului cu mingea, retragerea pe semicerc, mișcarea de translație, închiderea culoarelor de pătrundere, marcarea adversarului, interceptarea mingii, acoperirea brațului de aruncare, împărțirea adversarilor, preluarea, predarea și schimbul de oameni, alunecarea, zidul de apărare la aruncările de la 9m. (Se efectuează de către 2-3 jucători înalți, care țin brațele ridicate și întinse deasupra capului, pentru a micșora unghiul de aruncare la poartă. Zidul se orientează spre partea brațului de aruncare a adversarului cu mingea, iar așezarea lui este dirijată de indicațiile portarului. În funcție de tactica utilizată de adversari în efectuarea aruncării, jucătorii care nu participă la realizarea zidului vor face marcaj de supraveghere). Așezarea jucătorilor la aruncările de la 7m ( În vederea recuperării mingii respinse de către portar sau ricoșate din barele porții, jucătorii se vor așeza în felul următor: 4 apărători stau în apropierea semicercului de 9m pentru a încerca recuperarea mingii, iar 2 jucători se deplasează spre centrul terenului așteptând inițierea unui contraatac.

Apărarea trebuie să se desfășoare cu precizie, toate acțiunile coechipierilor să se armonizeze pentru a depăși situația de atac a adversarilor.

V.5 FORMELE DE JOC ÎN APĂRARE

Formele apărării constau din sistemele în care se structurează apărarea, respectiv din organizarea interrelațiilor dintre apărători. Indiferent de sistemul de apărare folosit de o echipă, desfășurarea acțiunilor individuale și colective cuprind trei forme de aplicare:

a) Apărarea în zonă

b) Apărarea om la om

c) Apărarea combinată

a) Apărarea pe zonă

Această formă a apărării are următoarele caracteristici:

fiecare jucător acționează într-o anumită porțiune de teren ce i-a fost repartizată numită “zonă”

apărătorul urmărește în special mingea – circulația ei și pe posesorul acesteia – și în secundar adversarul de care răspunde. Pentru a urmări mingea toți jucătorii se deplasează lateral pe semicercul de 6 m în funcție de locul acesteia. Această mișcare se numește translație și are ca scop aglomerarea de jucători în dreptul mingii.

urmărirea mingii de către jucători este însoțită și de ieșirea apărătorului din dispozitivul de apărare la adversarul cu mingea. Ieșirile și retragerile succesive ale jucătorilor din dispozitiv dau elasticitatea zonei.

apărătorul va fi obligat să renunțe la marcarea unui adversar aflat pe semicercul de 6m pentru a ieși hotărât la adversarul din linia de 9m care primește sau are mingea. Ceilalți apărători suplinesc ieșirea coechipierului lor.

apărătorul execută marcaj la jucătorul cu mingea atâta timp cât se află în zona sa de teren. Când acesta pătrunde într-o zonă învecinată este predat și preluat de un alt apărător.

Principalele sisteme de apărare în zonă sunt:

Sistem de apărare în zonă 6 : 0

Sistem de apărare în zonă 5 + 1

Sistem de apărare în zonă 4 + 2

Sistem de apărare în zonă 3 + 2 + 1

SISTEMUL DE APĂRARE PE ZONĂ 6:0

Așezarea jucătorilor în acest sistem se va face într-o singură linie, la intervale de 2-3 m, pe semicercul de 6m sau puțin înaintea acestuia. Scopul acestei așezări este cela de a acoperi o suprafață cât mai mare din lungimea semicercului.

Jucătorii din dispozitiv ocupă următoarele posturi: apărătorii 2 și 7 = apărători laterali; apărătorii 3 și 6 = apărători intermediari; apărătorii 4 și 5 = apărători.

Sarcinile jucătorilor din dispozitivul de apărare sunt:

deplasarea laterală pe semicerc;

atacarea jucătorului cu minge;

marcajul la supraveghere;

vorbirea în apărare;

întrajutorarea;

schimbul de oameni;

închiderea pătrunderii;

dublajul.

Utilitatea tactică a sistemului 6:0

împotriva unei care nu are buni aruncători la poartă de la distanță și semidistanță, iar pentru finalizarea acțiunilor acționează cu ajutorul pivoților;

împotriva echipelor care au jucători finalizatori buni de pe extreme;

împotriva echipelor care au jucători slabi pregătiți tehnic;

când echipa în atac are o bună circulație de minge și de jucători, care pătrund spre poartă în vederea finalizării;

împotriva echipelor care nu au sisteme organizate de atac și joacă la întâmplare, nu după un plan tactic stabilit.

Avantajele sistemului de apărare 6:0 sunt:

linie foarte solidă de apărători;

toată suprafața semicercului bine apărată;

limitează pătrunderile spre poartă printre apărători;

fiind plasați în centrul sistemului jucătorii cei mai înalți, se realizează cu mai multă ușurință blocarea eventualelor aruncări la poartă.

Dezavantajele sistemului de apărare 6:0:

tendința de extindere a apărării spre zonele de acțiune ale extremelor duce la mărirea suprafeței vulnerabile în centrul apărării și mai greu de acoperit;

pătrunderea succesivă cu demarcarea atacanților fără minge determină superioritatea atacului și slăbiciunea zonei;

este vulnerabilă când echipa din atac prezintă jucători înalți buni aruncători la poartă la distanță mare;

devine vulnerabil la sistemul de atac cu unul și cu doi pivoți cât și acțiunile individuale ale atacanților;

nu se pot aplica dublajele, suplinirile apărătorilor care au ieșit la marcarea adversarului cu mingea, datorită spațiilor mari rămase neacoperite;

nu se pot face marcaje de anticipare cu ieșire la intercepție.

SISTEMUL DE APĂRARE 5 +1

Acest sistem face trecerea spre apărarea pe două sau trei linii. Scoaterea unui apărător în fața dispozitivului, dă un plan mai puternic de apărare, o mare mobilitate și o mai mare adâncime apărării. Apărarea este formată din două planuri: primul plan este format din zburător – apărătorul 7, iar planul al doilea cuprinde jucătorii așezați pe semicercul de 6m, în următoarea ordine: apărătorii 2 și 6 apărători laterali; apărătorii 3 și 5 apărători intermediari; apărătorul 4 apărător central.

Apărătorii de pe semicerc trebuie să desfășoare următoarele acțiuni:

apărătorul laterali, fac deplasări pe semicerc marcând extrema, atacă decisiv extrema, dacă aceasta intenționează să pătrundă spre poartă, pentru a arunca;

apărătorii intermediari au cele mai grele sarcini: marchează, supraveghează sau ies din dispozitiv în vederea atacării adversarului cu mingea, marchează pivotul sau pivoții echipei adverse, ies alternativ până la semicercul de 9m, când unul iese celălalt se retrage în dispozitiv;

apărătorul central este desemnat a fi cel mai bun dintre apărători, având o mare experiență de joc. Trebuie să dirijeze activitatea celorlalți jucători în funcție de mișcarea atacului, să marcheze pivotul.

În schimb zburătorul trebuie să îndeplinească sarcini mult mai complexe. Acestea sunt:

prin plasamentul său trebuie să împiedice adversarii să arunce la poartă de la distanță din zona centrală a terenului;

prin deplasarea laterală îngreuiază pătrunderea centrului și a interilor spre poartă;

prin deplasarea oblică înapoi, acoperă culoarele prin care adversarii pot angaja pivotul;

acordă ajutor apărătorilor intermediari, dublându-i, când aceștia ies la adversarul direct;

colaborează cu apărătorii pentru a închide culoarele de pătrundere;

îl atacă pe conducătorul de joc advers, pentru ca acesta să nu poată arunca la poartă și să nu poată iniția sau conduce atacul în condiții bune.

Utilitate tactică:

împotriva echipelor care aplică sistemul de atac cu un pivot; cu doi pivoți

împotriva echipelor care alternează atacul cu aruncare de la distanță cu cel de angajarea jucătorilor de semicerc;

Avantaje:

este varianta de apărare cu cea mai mare elasticitate;

prezența apărătorilor pe două linii întărește dispozitivul;

jucătorii laterali pot efectua ieșiri la intercepție datorită prezenței la dublaj de către ceilalți apărători;

spațiul din fața porții este foarte bine apărat de cele două linii de jucători;

se poate lansa cu ușurință contraatacul.

Dezavantaje

depășirea numerică pe planul centrului produce dezorganizarea apărării;

suprafețele vulnerabile sunt mai multe dar mai mici;

este vulnerabil la sistemul de atac cu doi pivoți; la atacul cu jucătorii de 9m buni aruncători de la semidistanță.

SISTEMUL DE APĂRARE PE ZONĂ 4 + 2

Așezarea jucătorilor în sistemul 4 + 2

– 4 jucători sunt plasați pe semicercul de 6m: 2 și 5 = apărători laterali; 3 și 4 = apărători centrali;

– 2 jucători avansați la semicercul de 9m: 6 și 7 = zburători.

Sarcinile celor 4 apărători de pe semicercul de 6 m este de a supraveghea și acoperi porțiuni mult mai mari de teren, decât în celelalte sisteme (6:0 și 5+1).

Pentru anihila acțiunile pivoților și extremelor, apărătorii trebuie să aibă grad înalt de mobilitate, să se deplaseze cu ușurință în toate direcțiile, să execute rapid mișcarea de translație pentru a acoperi zona în care acționează adversarii, să-și acorde ajutor reciproc.

Apărătorii centrali trebuie să marcheze bine pivoții.

Zburătorii (6 și 7) trebuie să fie mobili, rapizi, rezistenți, dârzi, să se deplaseze bine în teren în poziție fundamentală de apărare, să fie buni cunoscători ai procedeelor tehnice de blocare a adversarului cu corpul și a mingii cu brațele. Sarcina lor este de a împiedica atacanții să arunce la poartă de la distanță sau să pătrundă prin zona centrală a terenului. Pentru închiderea pătrunderilor, cei doi zburători se dublează reciproc. Ei nu trebuie să fie preocupați de intercepția mingii, ci prin deplasarea și activitatea lor să apere poarta de aruncările de la distanță și să încerce să oprească pătrunderile.

Utilitatea tactică:

împotriva echipelor care adoptă sistemul de atac cu doi pivoți, cu atac în circulație;

împotriva jucătorilor de 9m foarte buni finalizatori de la distanță;

împotriva echipelor cu un joc bazat pe cursivitatea circulațiilor de minge și de jucători, pe încrucișări și mai ales învăluirile realizate de extreme.

Avantaje:

zona centrală este linia forte a apărării;

oferă posibilități pentru efectuarea intercepției la mingile pasate în adâncimea apărării, ceea ce favorizează lansarea contraatacului;

apără cu succes aruncările la poartă de la mare distanță;

Dezavantaje:

suprafețe vulnerabile mai mari;

slabă apărarea pe laturile terenului, extremele sunt jucători experimentați;

se pot realiza cu ușurință pătrunderi și acțiuni individuale de atac;

solicită o coeziune în acțiunile aplicate de jucători.

b) APĂRAREA “OM LA OM”

Sistemul de apărare om la om este sistemul în care organizarea acțiunilor apărătorilor se face prin marcarea de către fiecare apărător a câte unui atacant, pe care caută să-l împiedice de a juca mingea și a înscrie gol în mod regulamentar. Jucătorul răspunde direct de un adversar pe care caută să-l împiedice: să intre în posesia mingii, să paseze, să-l stânjenească în orice acțiune fără minge.

Sistemele de apărare om la om se aplică destul de rar și numai în situații speciale cum ar fi:

dacă echipa adversă este în inferioritate numerică, prin eliminarea temporară unui jucător și conducând cu 1 – 2 goluri, caută printr-un joc lent și sigur să rămână în posesia mingii până la reintrarea eliminatului în joc;

când urmărește surprinderea adversarului și scoaterea lui din tactic obișnuită de atac;

dacă adversarul este mai slab pregătit fizic și tehnic;

dacă adversarul conduce cu un număr de 3 – 4 goluri, mai sunt cca 5 – 6 minute de joc și urmărește intrarea mai rapidă în posesia mingii.

În acest sistem de atac se vor utiliza toate mijloacele permise de regulament. Repartizarea adversarilor pentru fi marcați se poate efectua nominal (când antrenorul repartizează fiecăruia adversarul de marcat), dar și pe posturi (apărătorii laterali preiau extremele, apărătorii intermediari și centrali preiau ceilalți jucători rămași nemarcați).

Sistemele de apărare om la om se pot aplica:

pe tot terenul;

în propria jumătate de teren;

cu aglomerare.

Sistemul de apărare om la om pe tot terenul necesită o mare risipă de energie; apărătorii trebuie să-și marcheze strâns adversarii pe tot terenul, încă de la pasa dată de portar; prin aplicarea presingului adversarii sunt împiedicați sau stânjeniți în acțiunile lor de pasare, de pătrundere și aruncare la poartă.

Sistemul de apărare om la om în propria jumătate de teren este mai puțin solicitant și are avantajul că oferă șansa atacanților de a se demarca în propria jumătate de teren și de a păstra posesia mingii. Apărătorii marchează strâns adversarii numai când aceștia se apropie de poartă, cu intenția de a desfășura combinații menite să creeze culoare pentru finalizare.

Sistemul de apărare om la om cu aglomerare se realizează prin masarea jucătorilor în apropierea semicercului de 9m, pentru a nu se izola unii de ceilalți; jucătorii își împart adversarii; unii marchează sever conducătorul de joc, iar ceilalți aplică marcajul de supraveghere atacanților când aceștia și derulează acțiunile în afara semicercului de 9m și schimbă supravegherea cu marcajul strâns când pătrund spre 6m.

Utilitate tactică:

apărarea om la om se poate folosi împotriva oricărui sistem de atac;

se aplică mai ales împotriva echipelor cu jucători care aruncă bine la poartă de la distanță;

se recomandă a fi folosită împotriva echipelor ai căror jucători nu au bună pregătire tehnico-tactică;

este bine a fi utilizată întotdeauna în jocurile în care echilibrul valoric, cât și scorul este strâns.

Avantaje:

simplitatea cunoașterii și aplicării lui;

asigură în permanență supravegherea fiecărui atacant în parte;

oferă apărării posibilitatea să valorifice lipsurile atacanților;

eficacitatea împotriva oricărui sistem de atac;

este un sistem de apărare cu caracter activ;

se poate aplica pe orice suprafață a terenului, în funcție de posibilitățile apărătorilor și ale adversarilor;

poate să se adapteze în funcție de situația jocului prin pronunțarea caracterului de agresivitate.

Dezavantaje:

presupune calități relativ egale cu ale adversarului; calități fizice, motrice, pregătire;

se pot depăși mai ușor apărătorii prin aplicarea acțiunilor de tactică colectivă de atac;

apărătorii comit mai des greșeli de regulament;

cere timp mai mare de pregătire fizică specifică și solicită intens jucătorul din punct de vedere psihic.

c). APĂRAREA COMBINATĂ

Apariția unor jucători cu calități deosebite de finalizare sau de organizare și conducere a jocului a determinat apariția unui nou sistem de contracarare a acestora. Acest sistem de apărare folosește concomitent reguli și principii de bază ale apărării pe zonă, împotriva circulațiilor active de minge și jucători și a acțiunilor tactice individuale și colective de atac și respectiv ale apărării om la om împotriva aruncărilor la poartă de la distanță, în marcarea unor jucători adverși care excelează în jocul de atac.

apărarea combinată imprimă ea, adversarului ritmul de joc în atac, derutându-l și dezorientându-l în acțiunile de joc;

obligă adversarul să joace împotriva unei apărări cu care nu este obișnuit, diminuându-i eficacitatea și obligându-l să improvizeze;

apărarea combinată este elastică și mobilă, ușor de manevrat în momentul în care echipa știe foarte bine regulile sistemului;

apărarea se face pe două linii

jucătorii din dispozitivul de pe semicerc au sarcini precise pe posturi;

îmbină caracterul individual cu cel colectiv în apărare.

Utilitate tactică:

este folosit împotriva echipelor care au 2-3 individualități și pe care își bazează tot atacul;

Avantaje:

se adaptează cu ușurință la unele particularități tactice ale atacului advers;

poate anihila acțiunile unei echipe care-și bazează jocul în atac pe calitățile deosebite ale unuia sau a doi jucători;

poate anihila unele tactici de joc care se bazează pe aruncările de la distanță ale unui inter cât și pe coordonarea acțiunilor de atac de către conducătorul de joc;

Dezavantaje:

îmbinarea celor doua sisteme în cadrul unui singur sistem este mai anevoios și destul de dificil;

se dezorganizează mai repede în situații critice;

prezintă dificultăți în respectarea cu rigurozitate a sarcinilor fiecărui apărător și integrarea acestora într-un joc organizat.

Întrebări recapitulative:

Enumerați care sunt mijloacele de tactică individuală și colectivă de apărare

Definiți fazele apărării

Cum se realizează replierea

Clasificați zona temporară și spuneți cum se realizează fiecare formă

Care sunt formele de joc în apărare și atribuiți-le sistemele de joc specifice fiecăreia în parte

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

SEMESTRUL I

TEMATICA PENTRU PROIECTE ȘI REFERATE (UN SUBIECT LA ALEGERE)

1. Descrie și trasează linia metodică a poziției fundamentale de atac; formele acesteia, posturile specifice și momentele de joc în care sunt aplicate.

2. Enumeră procedeele tehnice necesare mișcării în teren în atac; elaborează un sistem de acționare, alcătuit din minimum cinci exerciții pentru fiecare procedeu tehnic utilizat pentru realizarea mișcării în teren pentru atac.

3. Enumeră procedeele tehnice necesare mișcării în teren în apărare; elaborează un sistem de acționare, alcătuit din minimum cinci exerciții pentru fiecare procedeu tehnic utilizat pentru realizarea mișcării în teren pentru apărare.

4. Alege un procedeu tehnic de ținere a mingii: descrie-l, spune-i importanța și alcătuiește un traseu metodic pentru învățarea lui.

5. Prinderea mingii cu două mâini: descrierea procedeului și metodica învățării.

6. Amintește-ți care sunt “pasele speciale”. Ia un procedeu utilizat pentru angajarea pivotului, descrie-l și alege minimum cinci exerciții pentru perfecționarea lui.

7. Driblingul: descriere, utilitate și metodica învățării.

8. Fentele de depășire individuală a adversarului: modalități de realizare, procedee tehnice folosite pentru aplicarea lor, învățarea și perfecționarea acestora în condiții de adversitate (prezența adversarului).

9. Fentele de pasare: descriere, forme și modalități combinare ale acestora, sisteme de acționare pentru însușirea și perfecționarea lor.

10. Fentele de aruncare: descrierea, utilizarea tactică și metodica învățării.

11. Aruncarea la poartă din alergare: mecanism tehnic, greșeli de execuție și metodica învățării.

12. Aruncarea la poartă cu elan de pas adăugat: mecanism tehnic, greșeli de execuție și metodica învățării.

13. Aruncarea la poartă cu elan de pas încrucișat: mecanism tehnic, greșeli de execuție și metodica învățării, utilitate.

14. Aruncarea la poartă cu elan de pas săltat: mecanism tehnic, greșeli de execuție și metodica învățării, utilitate.

15. Aruncarea la poartă din săritură cu elan drept: mecanism tehnic, greșeli de execuție și metodica învățării, utilizare

16. Aruncarea la poartă din săritură de pe extrema stângă: mecanism tehnic, greșeli de execuție și metodica învățării, utilizare tactică.

17. Aruncarea la poartă de la șold: mecanism tehnic, greșeli de execuție și metodica învățării, utilizare tactică.

18. Aruncarea la poartă cu evitare: mecanism tehnic, greșeli de execuție și metodica învățării, utilizare tactică.

19. Aruncarea la poartă de pe loc: mecanism tehnic, greșeli de execuție și metodica învățării, utilizarea tactică.

20. Aruncarea la poartă din săritură precedată de pas încrucișat în spate; mecanism tehnic, utilizarea tactică, exerciții pentru perfecționare.

21. Elaborați 5 sisteme de acționare pentru educarea vitezei de deplasare specifică jucătorilor de handbal.

22. Elaborați 5 sisteme de acționare pentru educarea forței explozive a brațului aruncător necesară jucătorului de handbal.

23. Elaborați 5 sisteme de acționare pentru educarea detentei necesară interului și extremei.

24. Întocmiți minimum 5 sisteme de acționare pentru educare rezistenței specifice eforului din jocul de handbal.

25. Elaborați minimum 5 jocuri cu temă pentru: mișcarea în teren, pasarea mingii în prezența adversarului și aruncarea la poartă din săritură.

26. Elaborați sisteme de acționare necesare pentru pregătirea tehnică a portarului.

27. Explicați procedeele de scoatere a mingii de la adversar; elaborați câte 3 sisteme de acționare pentru fiecare procedeu.

28. Explicați procedeele de blocare a mingii specifice apărătorului; elaborați sisteme de acționare pentru fiecare procedeu.

29. Explicați procedeele necesare atacării adversarului cu corpul; elaborați sisteme de acționare pentru învățarea lor și căutați jocuri cu conținut necesar în vederea aplicării acestor procedee de apărare.

30. Căutați minimum 5 jocuri de mișcare în care să se regăsească conținuturile procedeelor tehnice de atac (poziție fundamentală, aruncare-prindere, dribling, aruncare la țintă sau la poartă).

Notă:

Încercă să tratezi subiectul ales, respectând cerințele fiecărei teme. Nu copia ad literam tot conținutul sursei bibliografice, ci încearcă să prelucrezi materialul în stil propriu, personal. Se vor scădea 3 puncte din notă pentru copiere (atât din sursa bibliografică, cât și de la colegii prea “darnici”).

Întotdeauna pune la sfârșitul referatului sursele bibliografice care le-ai folosit (autorul, titlul cărții, editura, locul apariției, anul, pagina.)

REFERATE CU CONȚINUT DE TACTICĂ

SEMESTRUL AL II-LEA

1. Contraatacul direct cu un vârf – caracteristici, conținut tehnico-tactic, metodica învățării.

2. Contraatacul direct cu două vârfuri – descriere, modalități de realizare, metodica învățării.

3. Contraatacul cu intermediar și un vârf – descriere, conținut tehnico-tactic, metodica instruirii.

4. Contraatacul susținut – conținut și modalități de realizare, metodica instruirii.

5. Mijloacele tacticii colective specifice fazei a III-a a atacului – descriere (cel puțin două dintre ele), metodica învățării.

6. Descrie și trasează linia metodică pentru însușirea și aplicarea următoarelor acțiuni tactice individuale de atac: demarcaj, pătrundere, depășire.

7. Așezarea jucătorilor în sistemul de atac cu un pivot, stabilirea modalităților de circulație a mingii în acest sistem, metodologia instruirii.

8. Încrucișarea simplă și dublă – conținut, utilizare, metodica învățării.

9. Blocajul cu și fără minge – utilitate, modalități de aplicare, metodica învățării

10.Atacul sistemului de apărare om la om – așezarea jucătorilor în atac și apărare, modalități de acționare a jucătorilor pe posturi, metodologia instruirii.

11.Atacul sistemului de apărare pe zonă 6:0 – așezarea jucătorilor în atac și apărare, modalități de acționare a jucătorilor pe posturi, metodologia instruirii.

12.Atacul sistemului de apărare pe zonă 5+1- așezarea jucătorilor în atac și apărare, modalități de acționare a jucătorilor pe posturi, metodologia instruirii.

13.Atacul sistemului de apărare 4+2 – așezarea jucătorilor în atac și apărare, modalități de acționare a jucătorilor pe posturi, metodologia instruirii.

14.Atacul sistemului de apărare 3+2+1- așezarea jucătorilor în atac și apărare, modalități de acționare a jucătorilor pe posturi, metodologia instruirii.

15.Mijoacele tacticii individuale de apărare – descriere, utilitate, metodica instruirii jucătorilor.

16.Mișcarea în teren a apărătorului pe cele patru faze ale apărării – conținut, analiză tehnică, metodica învățării.

17.Scoaterea mingii de la adversar – modalități de realizare, metodica învățării.

18.Sistemul de apărare pe zonă 6:0 – așezarea jucătorilor, sarcini pe posturi, avantaje și dezavantajele sistemului, metodica instruirii.

19.Sistemul de apărare pe zonă 5+1 – așezarea jucătorilor, sarcini pe posturi, avantaje și dezavantajele sistemului, metodica instruirii.

20.Sistemul de apărare pe zonă 4+2 – așezarea jucătorilor, sarcini pe posturi, avantaje și dezavantajele sistemului, metodica instruirii.

21.Sistemul de apărare pe zonă 3+2+1 – așezarea jucătorilor, sarcini pe posturi, avantaje și dezavantajele sistemului, metodica instruirii.

22.Sistemul de apărare om la om pe tot terenul – așezarea jucătorilor, sarcinile jucătorilor, avantaje și dezavantajele sistemului, metodica instruirii.

23.Sistemul de apărare combinată cu cinci jucători pe zonă și unul om la om – așezarea jucătorilor, sarcini pe posturi, avantaje și dezavantajele sistemului, metodica instruirii.

24.Portarul – tehnica și tactica portarului, metodica instruirii portarului,.

25.Elaborați 15 sisteme de acționare necesare dezvoltării forței de aruncare a brațului, precum și a detentei necesare realizării procedeelor de aruncare la poartă din săritură de pe extreme.

26.Analizați și comparați contraatacul desfășurat în jocurile sportive baschet – handbal; dați modalități de realizare, situații favorabile pentru lansare, utilitate tactică, avantaje și dezavantajele contraatacului.

27.Calitățile fizice, motrice și psihice necesare jucătorilor de handbal( baschet sau alte jocuri sportive).

28.Marii sportivi (handbaliști) sunt și buni antrenori? Argumentați.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

SEMESTRUL I

TEMATICA PENTRU PROIECTE ȘI REFERATE (UN SUBIECT LA ALEGERE)

1. Descrie și trasează linia metodică a poziției fundamentale de atac; formele acesteia, posturile specifice și momentele de joc în care sunt aplicate.

2. Enumeră procedeele tehnice necesare mișcării în teren în atac; elaborează un sistem de acționare, alcătuit din minimum cinci exerciții pentru fiecare procedeu tehnic utilizat pentru realizarea mișcării în teren pentru atac.

3. Enumeră procedeele tehnice necesare mișcării în teren în apărare; elaborează un sistem de acționare, alcătuit din minimum cinci exerciții pentru fiecare procedeu tehnic utilizat pentru realizarea mișcării în teren pentru apărare.

4. Alege un procedeu tehnic de ținere a mingii: descrie-l, spune-i importanța și alcătuiește un traseu metodic pentru învățarea lui.

5. Prinderea mingii cu două mâini: descrierea procedeului și metodica învățării.

6. Amintește-ți care sunt “pasele speciale”. Ia un procedeu utilizat pentru angajarea pivotului, descrie-l și alege minimum cinci exerciții pentru perfecționarea lui.

7. Driblingul: descriere, utilitate și metodica învățării.

8. Fentele de depășire individuală a adversarului: modalități de realizare, procedee tehnice folosite pentru aplicarea lor, învățarea și perfecționarea acestora în condiții de adversitate (prezența adversarului).

9. Fentele de pasare: descriere, forme și modalități combinare ale acestora, sisteme de acționare pentru însușirea și perfecționarea lor.

10. Fentele de aruncare: descrierea, utilizarea tactică și metodica învățării.

11. Aruncarea la poartă din alergare: mecanism tehnic, greșeli de execuție și metodica învățării.

12. Aruncarea la poartă cu elan de pas adăugat: mecanism tehnic, greșeli de execuție și metodica învățării.

13. Aruncarea la poartă cu elan de pas încrucișat: mecanism tehnic, greșeli de execuție și metodica învățării, utilitate.

14. Aruncarea la poartă cu elan de pas săltat: mecanism tehnic, greșeli de execuție și metodica învățării, utilitate.

15. Aruncarea la poartă din săritură cu elan drept: mecanism tehnic, greșeli de execuție și metodica învățării, utilizare

16. Aruncarea la poartă din săritură de pe extrema stângă: mecanism tehnic, greșeli de execuție și metodica învățării, utilizare tactică.

17. Aruncarea la poartă de la șold: mecanism tehnic, greșeli de execuție și metodica învățării, utilizare tactică.

18. Aruncarea la poartă cu evitare: mecanism tehnic, greșeli de execuție și metodica învățării, utilizare tactică.

19. Aruncarea la poartă de pe loc: mecanism tehnic, greșeli de execuție și metodica învățării, utilizarea tactică.

20. Aruncarea la poartă din săritură precedată de pas încrucișat în spate; mecanism tehnic, utilizarea tactică, exerciții pentru perfecționare.

21. Elaborați 5 sisteme de acționare pentru educarea vitezei de deplasare specifică jucătorilor de handbal.

22. Elaborați 5 sisteme de acționare pentru educarea forței explozive a brațului aruncător necesară jucătorului de handbal.

23. Elaborați 5 sisteme de acționare pentru educarea detentei necesară interului și extremei.

24. Întocmiți minimum 5 sisteme de acționare pentru educare rezistenței specifice eforului din jocul de handbal.

25. Elaborați minimum 5 jocuri cu temă pentru: mișcarea în teren, pasarea mingii în prezența adversarului și aruncarea la poartă din săritură.

26. Elaborați sisteme de acționare necesare pentru pregătirea tehnică a portarului.

27. Explicați procedeele de scoatere a mingii de la adversar; elaborați câte 3 sisteme de acționare pentru fiecare procedeu.

28. Explicați procedeele de blocare a mingii specifice apărătorului; elaborați sisteme de acționare pentru fiecare procedeu.

29. Explicați procedeele necesare atacării adversarului cu corpul; elaborați sisteme de acționare pentru învățarea lor și căutați jocuri cu conținut necesar în vederea aplicării acestor procedee de apărare.

30. Căutați minimum 5 jocuri de mișcare în care să se regăsească conținuturile procedeelor tehnice de atac (poziție fundamentală, aruncare-prindere, dribling, aruncare la țintă sau la poartă).

Notă:

Încercă să tratezi subiectul ales, respectând cerințele fiecărei teme. Nu copia ad literam tot conținutul sursei bibliografice, ci încearcă să prelucrezi materialul în stil propriu, personal. Se vor scădea 3 puncte din notă pentru copiere (atât din sursa bibliografică, cât și de la colegii prea “darnici”).

Întotdeauna pune la sfârșitul referatului sursele bibliografice care le-ai folosit (autorul, titlul cărții, editura, locul apariției, anul, pagina.)

REFERATE CU CONȚINUT DE TACTICĂ

SEMESTRUL AL II-LEA

1. Contraatacul direct cu un vârf – caracteristici, conținut tehnico-tactic, metodica învățării.

2. Contraatacul direct cu două vârfuri – descriere, modalități de realizare, metodica învățării.

3. Contraatacul cu intermediar și un vârf – descriere, conținut tehnico-tactic, metodica instruirii.

4. Contraatacul susținut – conținut și modalități de realizare, metodica instruirii.

5. Mijloacele tacticii colective specifice fazei a III-a a atacului – descriere (cel puțin două dintre ele), metodica învățării.

6. Descrie și trasează linia metodică pentru însușirea și aplicarea următoarelor acțiuni tactice individuale de atac: demarcaj, pătrundere, depășire.

7. Așezarea jucătorilor în sistemul de atac cu un pivot, stabilirea modalităților de circulație a mingii în acest sistem, metodologia instruirii.

8. Încrucișarea simplă și dublă – conținut, utilizare, metodica învățării.

9. Blocajul cu și fără minge – utilitate, modalități de aplicare, metodica învățării

10.Atacul sistemului de apărare om la om – așezarea jucătorilor în atac și apărare, modalități de acționare a jucătorilor pe posturi, metodologia instruirii.

11.Atacul sistemului de apărare pe zonă 6:0 – așezarea jucătorilor în atac și apărare, modalități de acționare a jucătorilor pe posturi, metodologia instruirii.

12.Atacul sistemului de apărare pe zonă 5+1- așezarea jucătorilor în atac și apărare, modalități de acționare a jucătorilor pe posturi, metodologia instruirii.

13.Atacul sistemului de apărare 4+2 – așezarea jucătorilor în atac și apărare, modalități de acționare a jucătorilor pe posturi, metodologia instruirii.

14.Atacul sistemului de apărare 3+2+1- așezarea jucătorilor în atac și apărare, modalități de acționare a jucătorilor pe posturi, metodologia instruirii.

15.Mijoacele tacticii individuale de apărare – descriere, utilitate, metodica instruirii jucătorilor.

16.Mișcarea în teren a apărătorului pe cele patru faze ale apărării – conținut, analiză tehnică, metodica învățării.

17.Scoaterea mingii de la adversar – modalități de realizare, metodica învățării.

18.Sistemul de apărare pe zonă 6:0 – așezarea jucătorilor, sarcini pe posturi, avantaje și dezavantajele sistemului, metodica instruirii.

19.Sistemul de apărare pe zonă 5+1 – așezarea jucătorilor, sarcini pe posturi, avantaje și dezavantajele sistemului, metodica instruirii.

20.Sistemul de apărare pe zonă 4+2 – așezarea jucătorilor, sarcini pe posturi, avantaje și dezavantajele sistemului, metodica instruirii.

21.Sistemul de apărare pe zonă 3+2+1 – așezarea jucătorilor, sarcini pe posturi, avantaje și dezavantajele sistemului, metodica instruirii.

22.Sistemul de apărare om la om pe tot terenul – așezarea jucătorilor, sarcinile jucătorilor, avantaje și dezavantajele sistemului, metodica instruirii.

23.Sistemul de apărare combinată cu cinci jucători pe zonă și unul om la om – așezarea jucătorilor, sarcini pe posturi, avantaje și dezavantajele sistemului, metodica instruirii.

24.Portarul – tehnica și tactica portarului, metodica instruirii portarului,.

25.Elaborați 15 sisteme de acționare necesare dezvoltării forței de aruncare a brațului, precum și a detentei necesare realizării procedeelor de aruncare la poartă din săritură de pe extreme.

26.Analizați și comparați contraatacul desfășurat în jocurile sportive baschet – handbal; dați modalități de realizare, situații favorabile pentru lansare, utilitate tactică, avantaje și dezavantajele contraatacului.

27.Calitățile fizice, motrice și psihice necesare jucătorilor de handbal( baschet sau alte jocuri sportive).

28.Marii sportivi (handbaliști) sunt și buni antrenori? Argumentați.