Teoria Si Conceptul Dreptului

CUPRINS

INTRODUCERE

Teoria și conceptul dreptului

Definiția dreptului

Accepțiunile și dimensiunile dreptului

Accepțiunile noțiunii de drept

Dimensiunea morală a dreptului

Dimensiunea socială a dreptului

Esența, conținutul și forma dreptului

Sistemul normativ social și dreptul

Conduita umană în contextul social

Sistemul normelor sociale

Dreptul și religia

Izvoarele dreptului

Conținutul izvoarelor de drept

Noțiunea de bază

Izvoarele de drept în sens material

Izvoarele de drept în sens formal

Izvoarele dreptului comunitar

Izvoarele dreptului românesc contemporan

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Fenomenul dreptului reprezintă, așa cum vom desprinde pe parcurs, ansamblul regulilor obligatorii de conduită, reguli care consacră drepturi, libertăți și obligații determinate, decurgând din relațiile interumane și a căror respectare este garantată, la nevoie, de către forță publică .

Dreptul se deschide spre valorile sociale, chintesența a aspirațiilor comunității; promovarea și apărarea lor este vitală pentru ființarea societății civile și a statului de drept. O bună parte a valorilor sociale este consfințită juridic, dobândind astfel formă dreptului, a normelor juridice.

Pentru statul autentic democratic, modelarea juridică a relațiilor dintre oameni înseamnă, în ultima instanța, raționalizarea sui-generis a necesității sociale, care devine, în acest mod, o necesitate conștientizată și asumată. Dreptul este o expresie normativă specifică a acestui proces continuu de raportare activă la necesitatea nudă, de cunoaștere și modelare sistematică a contextului istoric și a relațiilor interumane în acord cu interesul general al comunității. Dreptul, prin valorile pe care le promovează, este un mod de umanizare a Ființei istoriei și deci de afirmare a libertății. El instituie, în ordinea să, prin amintitul efort de raționalizare juridică a necesității, acele elemente de normativitate în măsură să exprime ontosul socio-uman. Lumea normelor juridice este o ipostază, complementară celorlalte, a existenței umane.

Dreptul derivă din esență omului că zoon politikon (ființă socială), care își subsumează natură biopsihica condiției sale sociale, în raport cu care, numai, libertatea să dobândește întemeiere axiologică (valorică) și sens constructiv, exprimându-se juridic prin drepturi, libertăți și obligații. Cunoașterea normelor de drept și, pe un plan mai cuprinzător, a fenomenului juridic este și trebuie să fie mai mult decât reflectarea că atare a fenomenalității juridice în conștiința insului, apropierea ei pur gnoseologică; poți astfel cunoaște dreptul și totuși să înfăptuiești nondreptul! Din perspectiva comportamentului uman dezirabil, cunoașterea autentică a dreptului este aceea care se continuă organic în acțiunea pozitivă de realizare a normativității juridice. A cunoaște legea înseamnă a acționa în conformitate cu ea, iar asumarea conștientă a legii, în genere a normei juridice, reprezintă momentul subiectual, corolar al împlinirii omului că ființă conștientă și, pe această baza, că ființă liberă.

Cu atât mai necesar este în societatea statului de drept, la care aspiră în ceasul de față națiunea noastră, abordarea sistematică a dreptului, cunoașterea să științifică, în măsură să stabilească condițiile care impun transformarea lui obiectivă, să determine direcțiile evoluției sale în economia de piață, pentru formarea statului de drept și asigurarea drepturilor și libertăților civice.

Raportarea omului la realitate are un caracter reflectoriu, constientizant. Cunoașterea este o dimensiune specific umană, iar adevărul – o valoare definitorie pentru homo sapiens. Știință reprezintă formă riguroasă a cunoașterii; ea constituie un ansamblu sistematic și unitar de cunoștințe veridice despre realitatea obiectivă (naturală și socială) și realitatea subiectivă (proprie lumii interioare a omului). Spre deosebire de cunoașterea comună, știință stabilește, prin abstractizare și generalizare, legile proprii fenomenelor, legi a căror descifrare permite fundamentarea acțiunii practice.

Cunoașterea științifică se concentrează și se structurează în ceea ce s-a numit sistemul general al științelor. Acesta cuprinde:

1) grupul științelor despre existența (cu valoare explicativ-previzională asupra diferitelor domenii ale realității), alcătuit din: științele naturii (fizică, chimia, biologia, anatomia, zoologia,botanică s.a.), științele sociale (sociologia generală, științele politice, științele juridice, istoria, economia, etică etc.) și științele gândirii (logică, lingvistică s.a.);

2) grupul științelor acțiunii: științele tehnice, științele administrativ-organizaționale, științele medicale, științele instructiv-educaționale;

3) grupul științelor generale, de sinteză: filosofía, matematică, mecanică teoretică, cibernetică, teoria generală a sistemelor etc. Întâlnim totodată științele de granița, cu caracter interdisciplinar și multidisciplinar (biofizică, chimia fizică, biochimia, psihologia, ecologia, antopologia etc.) .

Ideea delimitării științelor trebuie racordată la exigență metodologică a abordării lumii în unitatea ei. În fond, distingerea specificului calitativ al fenomenelor și proceselor, al diferitelor domenii ale existenței are sens numai plecând de la ideea unității lumii. Un corolar al cunoașterii contemporane este concepția despre unitarea sistemic-integratoare, de ordin cosmic, a tuturor manifestărilor existenței, caracterizate prin interacțiune. Aceeași conexiune trebuie să se regăsească în imaginea științifică despre lume, între științele care o circumscriu.

Așa cum rezultă din clasificarea prezentată, științele juridice aparțin grupului științelor despre existența, integrându-se nemijlocit în categoria științelor sociale. Unele dintre științele juridice aparțin și științelor acțiunii, fiind atât științe juridice, cât și științe administrativ- organizatorice și instructiv-educaționale. Alte științe juridice (de exemplu, medicină legală, statistică judiciară) se manifestă și că discipline științifice de granița.

În raport cu celelalte științe despre societate, științele juridice abordează factorii obiectivi care au condus la apariția și manifestarea dreptului și a statului că fenomene sociale, precum și constituirea, acțiunea normelor juridice că reguli specifice de conduită umană și consecințele încălcării lor.

Atribuind dreptului un rol de mijloc hotărâtor în conducerea și organizarea socială, iar statului calitatea de a fi o structura fundamentală în realizarea acestui scop, științele juridice sunt preocupate de cunoașterea și perfecționarea dreptului și statului în acord cu exigențele democratice ale societății civile. Din acest motiv, științele juridice ocupă un loc important – atât sub aspect teoretic, cât și practic – în cadrul științelor despre societate . Datorită sporirii rolului social al dreptului – atât în plan intern, cât și pe acela al relațiilor interstatale – științele juridice cunosc astăzi o dezvoltare prestigioasă. În ordinea lor, ele ilustrează și promovează revoluția științifică contemporană, beneficiind în același timp de cuceririle ei, implicit sub aspect metodologic, prin valorificarea procedeelor informaticii și ciberneticii în demersul cunoașterii juridice.

Studierea dreptului și statului operează din următoarele perspective: cercetarea de ansamblu, din orizontul maximei generalizări, a acestor fenomene sociale; cercetarea lor istorico-evolutivă; abordarea aplicată a normelor și instituțiilor juridice, în funcție de obiectul raporturilor sociale reglementate.

Pe această baza, în clasificarea științelor juridice distingem următoarele grupe principale:

știință juridică ce descifrează aspectele de generalitate și esențialitate ale statului și dreptului că fenomene sociale: Teoria generală a statului și dreptului;

științele juridice care cercetează statul și dreptul sub aspectul evoluției lor istorice, cât și evoluția corespunzătoare a doctrinelor politico-juridice: științele juridice istorice și, respectiv, doctrinele politico-juridice;

științele juridice care analizează, după criteriul obiectului de reglementare, normele juridice și raporturile de drept aferente: științele juridice de ramură.

Distingem, de asemenea, așa-numitele științe auxiliare științelor juridice, care, fără a dobândi statut de științe juridice propriu-zise, asigura cunoașterea celor mai bune condiții de edictare și aplicare eficientă a normelor, precum și de prevenire a încălcării lor .

Corespunzând unor criterii reale, diviziunea amintită a științelor juridice nu afectează unitatea lor; dimpotrivă, ea are relevanță numai pe fondul corelației, al întrepătrunderii lor organice și funcționale, în cadrul sistemului științelor juridice.

Dacă Teoria generală a statului și dreptului investighează, că știință, categoriile de stat și drept în intercondiționarea lor genetică și structural- funcțională, cu toate acestea, rațiuni obiective de cunoaștere justifică abordarea distinctă – dar fără a o absolutiza – a problematicii generale a dreptului în raport cu aceea a statului. Considerăm, în consecință, că Teoria generală a dreptului și Teoria generală a statului se manifestă că discipline științifice autonome. Ceea ce impune și abordarea didactică diferențiată a categoriilor de stat și drept sub formă disciplinelor care să asigure explicitarea și însușirea cunoștințelor dobândite în procesul examinării științifice a fenomenelor sociale ale statului și dreptului că fenomene de-sine-stătătoare. Astfel, ansamblul problemelor statului preocupă disciplină Drept constituțional și instituții politice, în timp ce examinarea concentrată a dreptului privește disciplină Teoria generală a dreptului.

TEORIA ȘI CONCEPTUL DREPTULUI

Definiția dreptului

Dreptul, definit de prof. Nicolae Popa, reprezintă “ansamblul regulilor asigurate și garantate de către stat, care au ca scop organizarea și dișciplinarea comportamentului uman în principalele relații din societate, într-un climat specific manifestării coexistenței libertățiilor, apărării drepturilor esențiale ale omului și justiției sociale”

O abordare mai recentă a dreptului, anume “dreptul reprezintă totalitatea normelor juridice elaborate sau recunoscute de puterea de stat, care au ca scop organizarea și disciplinarea comportamentului subiectelor de drept în cadrul celor mai inportante relații din societate, conform valorilor sociale ale societății respective, stabilind drepturi și obligații juridice a căror respectare este asigurată, la nevoie, de forța coercitivă a statului”

Parte a analizei conceptului de „drept” este reprezintă de definirea acestuia, ținând seama și de faptul că, în decursul timpului au existat numeroase încercări în acest sens.

Juriștii romani au definit dreptul ca fiind „ars boni et aequi” (arta binelui și a echității), definiție ce ținea de realitățile vremii, când dreptul nu era încă delimitat de morală, iar scopul acestuia era realizarea binelui moral. În Instituțiile lui Iustinian, regulile dreptului erau: „honeste vivere, alterum non laedere, suum cuique tribuere” (a trăi în mod cinstit, a nu vătăma pe altul, a da fiecăruia ce i se cuvine).

În concepția juriștilor romani, dreptul era cel dat de natură tuturor – dreptul natural – „lege adevărată, dreapta rațiune, conformă cu natura, răspândită la toți, constantă, eternă” (Cicero, De Republica III, 17). Ideea dreptului natural este reluată și dezvoltată atât de scriitorii patristici (Sf. Augustin, Sf. Toma din Aquino), cât, mai ales, de Școala dreptului natural și apoi cuprinsă în Codul civil francez („Il est un droit universel et immuable, source de toutes les lois positives”).

Juriștii germani, respectiv Școala istorică germană, susține un alt punct de vedere, respectiv că dreptul este un produs istoric, explicându-se astfel diversitatea conceptelor și fenomenelor specifice fiecărui popor. Dacă s-ar aplica întocmai concepțiile jusnaturaliste, ar însemna că pentru fiecare activitate umană trebuie să existe o ca III, 17). Ideea dreptului natural este reluată și dezvoltată atât de scriitorii patristici (Sf. Augustin, Sf. Toma din Aquino), cât, mai ales, de Școala dreptului natural și apoi cuprinsă în Codul civil francez („Il est un droit universel et immuable, source de toutes les lois positives”).

Juriștii germani, respectiv Școala istorică germană, susține un alt punct de vedere, respectiv că dreptul este un produs istoric, explicându-se astfel diversitatea conceptelor și fenomenelor specifice fiecărui popor. Dacă s-ar aplica întocmai concepțiile jusnaturaliste, ar însemna că pentru fiecare activitate umană trebuie să existe o reglementare, care ar trebui căutată și normativizată. Adepții Școlii istorice a dreptului (Savigny, Puchta) concepeau dreptul ca pe un lucru care a luat naștere și s-a dezvoltat asemenea limbii, în funcție de fiecare popor în parte și realitățile concrete specifice acestuia. Dreptul apare în sânul fiecărui popor, el este asimilat și conștientizat, fiind viu în conștiința colectivă a națiunii, putându-se astfel numi „drept popular” („Volkgeist”).

Cu toate că au influențat puternic concepția asupra dreptului, ideile Școlii istorice a dreptului nu au putut anihila ideea de drept natural, care a reapărut în atenție, dar sub forma unui drept rațional, alcătuit din ideile conducătoare generale desprinse din rațiunile impuse de justiție, echitate și bun simț. În evoluția studiului dreptului, trebuie luate în seamă și concepțiile de natură materialist-dialectică, potrivit cărora dreptul are la bază factori materiali, el nefiind altceva decât forma pe care o îmbracă economicul, formă subordonată economicului și politicului.

Pe de altă parte, dreptul poate fi definit și ca un dispozitiv care, în paralel cu alte dispozitive, are ca funcție asigurarea și menținerea coeziunii unui grup uman relativ stabilizat, contribuind la determinarea structurilor sale și la reglarea funcționării acestuia; dar, spre deosebire de alte dispozitive, dreptul operează cu ajutorul normelor având forță obligatorie și a căror punere în operă poate, la nevoie, să fie impusă.

Din multitudinea de definiții ale dreptului, am ales următoarea: „Dreptul este ansamblul regulilor asigurate și garantate de către stat, care au ca scop organizarea și disciplinarea comportamentului uman în principalele relații din societate, într-un climat specific manifestării coexistenței libertăților, al apărării drepturilor esențiale ale omului și al statornicirii spiritului de dreptate”.

Accepțiunile și dimensiunile dreptului

Accepțiunile noțiunii de drept

Cuvântul „drept” poate fi folosit, în funcție de context, în mai multe accepțiuni. Originea sa se află în latinescul directus – de la dirigo = drept, în sensul de orizontal sau vertical, direcție, linie dreaptă. Latinii foloseau cuvântul jus pentru a denumi ansamblul regulilor statale (dreptul în sens juridic, legile).

Într-un prim sens, drept denumește știința dreptului – ansamblul de idei, noțiuni, concepte și principii care explică dreptul și prin intermediul cărora dreptul poate fi gândit (…).Dreptul nu este numai știință, el este în egală măsură tehnică și artă. Dreptul, ca ansamblu de norme care organizează viața în comun, este o tehnică a conviețuirii umane, destinată să disciplineze comerțul uman și să apere societatea de excese.

Ansamblul normelor elaborate de stat în scopul desfășurării unei vieți normale în societate reprezintă dreptul obiectiv, acesta fiind cel de-al doilea sens al cuvântului „drept”. Dreptul, ca ansamblu de reguli edictate de stat, este cel care asigură coeziunea socială, normele conținute de acesta având un caracter general (se adresează fie tuturor subiectelor de drept, fie anumitor subiecte determinate) și constituind premisa coexistenței libertăților tuturor.

Toate sistemele juridice, ale tuturor popoarelor, au elemente comune, de natură să le apropie. Aristotel și apoi juriștii romani au stabilit că o parte a dreptului decurge din natură, existând astfel o sursă comună și primară a acestuia, la toate popoarele, din această concepție derivând ideea de jus gentium.

Accepțiunea „drept obiectiv” desemnează ansamblul de norme juridice care organizează societatea în totalitatea ei, asigură funcționarea statului și a diferitelor organisme statale sau nestatale și oferă cadrul în care se realizează valorificarea unor interese, asigurând participarea indivizilor la comerțul juridic.

Manifestarea reală a dreptului, forma pe care acesta o îmbracă, sunt izvoarele formale ale sale. Referindu-se la acestea, François Geny le identifica cu „construitul” prin opoziție cu „dat”- ul, cel care este preexistent. În prim planul acestei categorii de izvoare se află legea, actul normativ, care este „izvorul de drept creat de organe ale autorității publice, învestite cu competență normativă”. Aceasta are o poziție predominantă datorită forței sale și necesității asigurării securității și stabilității comerțului juridic. Între actele normative, primul loc îl ocupă legile constituționale, ele cuprinzând principiile generale și fundamentale care asigură realizarea raporturilor în stat.

Alături de lege, în sfera izvoarelor formale se găsesc obiceiul juridic, practica judecătorească, doctrina.

Calificarea de „obiectiv” dată dreptului nu înseamnă că acesta ar avea o existență independentă de voința, interesul sau conștiința colectivității, ci, dimpotrivă, el le exprimă și le obiectivizează prin intermediul normelor juridice. Noțiunea de „drept” nu se referă decât la fapte, la acțiuni. Acestea din urmă fiind fenomene atribuite unui subiect și caracterizându-se printr-un aspect volițional. Orice acțiune are două elemente: unul extrinsec (manifestarea obiectivă) și altul intrinsec (intenția, manifestarea psihică).

După Giorgio Del Vecchio (Lecții de filozofie juridică) dreptul, văzut în sens obiectiv, are următoarele caracteristici:

bilateralitatea (care reprezintă corelația dintre a cere și a realiza; facultatea juridică înseamnă facultatea de a cere ceva altora, posibilitatea cererii existând pentru o parte deoarece cealaltă are datoria de a da sau a nu împiedica);

generalitatea (caracteristica de a fixa tipuri, prin abstractizare; dreptul obiectiv se referă la o clasă de cazuri, nu la persoane determinate, având în vedere ceea ce se repetă mai des în viață);

imperativitatea (presupune un comandament pozitiv sau negativ, punând față în față două subiecte, unul având o facultate de a cere, iar celălalt datoria de a da sau a face);

coercibilitatea (care înseamnă impunerea cu forța, în caz de neexecutare; lipsind constrângerea, lipsește și dreptul, cele două concepte fiind inseparabile).

Dreptul, în mod obiectiv, este constituit dintr-o serie de imperative putând apărea ca o negație sau limitare a libertății. Dar acest lucru e numai aparență, căci în afara lui nu există libertate. Simpla posibilitate de acțiune fără vreun impediment nu este libertate ci „facultate neregulată și fără nici o valoare”. Libertatea începe atunci când posibilitatea naturală de acțiune este însoțită de garanția respectului, imperativele juridice având ca efect asigurarea și garantarea tuturor posibilităților pe care nu le exclud.

În cadrul dreptului obiectiv, în concordanță cu întreaga cunoaștere umană, se regăsesc două fațete: principiile și aplicațiile, determinând existența a două feluri de drept: drept pur și drept aplicat. Primul este unul ideal, „dat”, fondat pe atributele constant ale naturii umane și pe toate faptele generale ale societății, având ca obiect distincția dintre just și injust, fără diferențieri legate de epocă sau de mediul social. Acesta este dreptul natural. Cel de-al doilea se elaborează și se aplică pentru a rezolva aceeași problemă, dar întru- un anumit spațiu și timp determinate; el este scris, „construit”, actual și furnizează soluții pentru chestiunile vieții practice. Este dreptul pozitiv.

Această noțiune – drept pozitiv – reprezintă cea de-a treia accepțiune a noțiunii de „drept” și constituie totalitatea normelor juridice aplicabile într-un stat (teritoriu) la un moment dat. El este „aplicabil imediat și continuu, obligatoriu și susceptibil de a fi dus la îndeplinire printr-o forță exterioară (coerciție statală) ca o îndreptățire legitimă a unor instituții sociale special abilitate”. Dreptul pozitiv are o eficiență reală în viața socială datorită pozitivității, care este atributul unei norme a cărei impunere și aplicare efective se realizează prin intermediul statului. Dreptul pozitiv poate să existe oriunde un grup social reușește să-i confere eficacitate însă este evident că are o putere mai mare și o autoritate superioară într-un stat organizat. Fundamentul dreptului pozitiv îl constituie adeziunea la acesta, adeziune care nu este una de ordin psihologic individual inconștientă, ci este rațională, obiectivă și necesară, adăugându-se relațiilor sociale organizate. Dreptul pozitiv nu este produsul arbitrar al forței guvernanților, ci exprimă esența unor principii obiective ale justiției, care îl explică în întregul său și care trebuie să se impună tuturor.

Legea, în sens pozitiv în general, nu face decât să pună în operă anumite idei și reguli sociale, fără de care ar fi de neînțeles. Ideile de normă, act juridic, responsabilitate, proprietate nu sunt decât categorii ale gândirii sociale aplicabile prin intermediul regulilor juridice. Legea nu face decât să constate și să organizeze aceste idei, asigurându-le anumite limite și conferindu-le garanția la care se reduce pozitivitatea juridică. Adeziunea indivizilor care compun o societate la dreptul pozitiv aplicabil este un fenomen social, având originea și explicația în contractul social, care reprezintă o aderare subînțeleasă, implicită și obligatorie, rezultând din faptul că fiecare trăiește în societate. Între membri comunității există o solidaritate socială care este garantată de solidaritatea juridică impusă de dreptul pozitiv.

În sensul fizic al cuvântului, dreptul natural (a patra accepție a cuvântului „drept”) este ansamblul legilor ce guvernează natura animală, universală, care este compus din legile naturale ale științelor fizice; în sensul rațional și moral, dreptul natural este cel ce guvernează spiritul. Toată arta juridică a politicii umane constă în a uni armonios aceste două categorii pentru a asigura supremația rațiunii umane asupra fizicului, asigurând preponderența moralei asupra plăcerilor.

O astfel de doctrină, având la bază o stare naturală și un contract pur originar putea cădea în dizgrație în epoci îndoielnice ale istoriei, așa cum s-a întâmplat cu guvernele țărilor totalitare care au nesocotit libertățile individuale. Teoria contractului social se dezvoltă în epoca modernă și contemporană sub forma dreptului natural renăscut, încercându-se explicarea necesității apărării unor drepturi esențiale ale omului în societate. Aceste drepturi sunt proclamate în unele documente internaționale, fără a fi calificate explicit ca drepturi naturale. Spre exemplu „Declarația Universală a Drepturilor Omului” consacră egalitatea tuturor ființelor umane, care se nasc libere, dotate cu rațiune, trebuind să acționeze unele față de altele într-un spirit de fraternitate. Ideea contemporană principală este că statul este creat pentru a asigura fericirea individului, nu pentru ca individul să-i servească (această din urma concepție fiind manifestată în Europa sub forma fascismului, național-socialismului și bolșevismului).

Dreptul natural posedă o superioritate etică și morală, fondată pe trei principii: libertatea, proprietatea și responsabilitatea. Dreptul natural este libertatea de a face tot ceea ce vrei atât timp cât cel de lângă tine își conservă deplina sa libertate, această libertate de acțiune corespunzând dreptului de a dispune de corpul și spiritul tău, până acolo unde se întind. De asemenea, dreptul natural implică noțiunea de responsabilitate individuală, deoarece omul este rațional, este o ființă responsabilă pentru actele sale. Responsabilitatea relaționează cu libertatea căci indivizii trebuie să își asume actele și faptele proprii, ca și urmările acestora. Dreptul natural nu este incompatibil cu ideea de evoluție, dar trebuie să renunțe la a susține idei absolute și definitive. Ceea ce nu se schimbă este faptul că există o justiție ce trebuie realizată, sentimentul că trebuie să fie respectate drepturile tuturor în măsura justiției și ordinii sociale. Orice lucru depinde de faptele sociale cu care intra în contact, acestea fiind cele care se schimbă, evoluează, se transformă.

Concepția despre dreptul natural a fost criticată, s-a negat realitatea și valoarea sa, s-a spus că nu există reguli juridice ideale, universale și imuabile, că grupurile sociale sunt diverse și variabile. Dar a nega dreptul natural înseamnă a interzice critica legilor pozitive, promulgate de cei ce dețin puterea, în numele unui ideal. Acceptarea conceptului de „drept natural” prezintă avantaje și dezavantaje în interiorul statului; afirmația că el este un drept are consecințe în opoziție cu legislația pozitivă. Refuzul individului de a se supune, rezistența contra autorităților s-ar justifica și ar putea exista disidenți care să pretindă că opoziția lor e fondată pe dreptul natural. De aceea, teologii Evului Mediu au justificat refuzul de a se supune puterii în cazul în care aceasta încalcă legile divine. Cât despre încălcarea ordinii naturale, dacă dreptul pozitiv face acest lucru, nerespectarea legii este permisă doar dacă acest lucru nu duce la scandal sau anarhie, conform Sf. Toma d'Aquino. Rezistența la opresiune este acceptată, ca drept al omului atunci când guvernul unui anumit stat încalcă sfera juridică acelui individ. În plus, acceptarea dreptului natural are avantajul de a furniza un cadru, termen de comparat pentru legislația pozitivă, arătându-i ceea ce trebuie să fie și să aibă ca scop.

În dreptul internațional, de vreme ce nu există o autoritate deasupra statelor, este un real avantaj în acceptarea conceptului de „drept natural”. Se afirmă că sunt reguli principiile asupra cărora s-au pus de acord juriștii din diferite țări, iar statele au acceptat să se supună.

În general, între „drept natural” și „drept ideal” există o sinonimie, ambele desemnând normele abstracte, supraordonate dreptului aplicabil. Au existat însă unele păreri conform cărora ele nu ar desemna același lucru. Făcându-se o distincție mai mult semantică, s-a arătat că dreptul natural este cel care trebuie să guverneze, iar dreptul ideal cel care ar putea să facă.

Dacă dreptul natural este supraordonat dreptului pozitiv este pentru că el are ca scop libertatea umană, legitimitatea primului ținând, din punct de vedere moral, de lupta sa pentru eliberarea din orice formă de barbarie. Dreptul pozitiv pierde legitimitatea sa în fața dreptului natural, care se înalță în numele omului – subiect moral și subiect de drept.

Dreptul natural este redus în ceea ce privește obiectul său, dar superior prin poziția pe care o ocupă, relativ la legislațiile omenești, care sunt inspirate și dominate de acesta. Creatorii dreptului pozitiv, cu toate că sunt diferiți unul de celălalt, se conformează preceptelor dreptului natural, deoarece acesta, în mijlocul atâtor diversități, realizează unitatea. El este simplu și imuabil, principiile sale fiind în număr mic, reducându-se aproape la câteva chestiuni elementare, care vizează asigurarea vieții și libertății oamenilor, protecția muncii și bunurilor acestora, reprimarea acțiunilor periculoase pentru ordinea socială și morală.

Într-un alt sens, al cincilea, dreptul subiectiv semnifică facultatea unui subiect de a-și valorifica sau de a-și apăra împotriva terților un anumit interes, legalmente protejat. În diverse declarații ale drepturilor omului se are în vedere o asemenea accepțiune a drepturilor individuale. Drepturile subiective sunt infinite ca număr, sunt legate intrinsec de o persoană, iar esența prerogativelor pe care le conțin este de a pretinde ceva de la altă/alte persoane. „Dreptul, în sens subiectiv, reprezintă aplicarea regulei abstracte la dreptul concret al unui individ”

În momentul de față este imposibil să analizăm dreptul privat, fără a recurge la conceptul de drept subiectiv, a cărui putere izvorăște din factori sociologici și psihologici, dar și din anumite evenimente istorice. Toate declarațiile care consacră drepturile omului, fac trimitere la calități umane inerente ca dorința de a trăi, de a se dezvolta, de a-și exprima personalitatea ș.a.

Unele limbi conțin noțiuni diferite pentru categorii diferite ale dreptului: în limba engleză law desemnează dreptul obiectiv, iar right pe ce subiectiv; în limba germană pentru dreptul subiectiv se folosește termenul de Berechtigung; în limba franceză, dreptul obiectiv este scris Droit (cu majusculă), iar dreptul/drepturile subiective cu literă mică (droit/droits). În limba română și în vorbirea curentă, „drept” are de cele mai multe ori sensul de drept subiectiv (dreptul la muncă, dreptul la concediu, dreptul de vot, dreptul de a solicita restituirea unui împrumut ș.a.).

Între noțiunile de drept obiectiv și drept subiectiv există o legătură logică, în sensul că drepturile subiective pot exista și pot fi exercitate numai dacă sunt consacrate și reglementate de dreptul obiectiv. Din această perspectivă, dreptul subiectiv poate fi definit ca „prerogativa atribuită indivizilor sau grupurilor de indivizi, recunoscută și protejată de dreptul obiectiv, și care conferă puteri ce le permit să-și apere interesele lor într-un domeniu rezervat și care impune altuia obligația de a-i respecta dreptul respectiv”.

În alte accepțiuni, „drept” poate fi întâlnit ca drept național (dreptul unui stat anume), drept internațional (totalitatea normelor juridice cuprinse în tratatele internaționale – acorduri de voință ale statelor, prin care se reglementează o anumită sferă a relațiilor dintre ele), drept comunitar european (reprezentând normele cuprinse în tratatele Comunității Europene și în celelalte acte fundamentale care reglementează diferite domenii ale statelor membre).

Nu în ultimul rând, dreptul este și o artă, „adică un ansamblu de mijloace pe care le întrebuințează organele care creează dreptul. Legiuitorul trebuie să știe să selecteze din ansamblul trebuințelor sociale pe cele care răspund unor nevoi reale, judecătorul trebuie să posede arta de a aplica legea în conformitate cu litera și spiritul său și potrivit cu multitudinea condițiilor de timp, spațiu și persoane în care se derulează aspectele de viață; la fel procurorul, avocatul sau organul administrativ”.

Totodată, cuvântul „drept” poate fi folosit și cu sensul de adjectiv, în diferite aprecieri de natură morală: om/lege/sentință drept/dreaptă. În afara noțiunii de „drept” mai este folosită și cea de „juridic” (normă juridică, raport juridic civil/penal ș.a.), juridicul fiind un fenomen complex care funcționează obiectiv pe un fundal social, constituind unul din modurile de reflectare pe plan social a existenței umane.

Dimensinea morală a dreptului

Lucrarea, “Psihologia consonantistă”, este locul unde, Ștefan Odobleja, definește morala în următorul mod: “știința moravurilor, totalitatea regulilor care guvernează raportul dintre oameni”.

Imoralitatea, este neglijența de a nu prevedea reacțiile altora și imprudența de a nu prevedea viitorul; suma viciilor sociale sau inamicul vieții sociale; ceea ce contraziceinteresul general sau interesul majorității; ceea ce face să sporească durerea și nenorocirea societății.

Amoralitatea, este o stare neutră, între moralitate și imoralitate. Reprezintă gradul cel mai mic de moralitate dar în același timp cel mai mic grad de imoralitate, anume: izolare, indiferență socială etc. .

Ștefan Odobleja, definește dreptul ca fiind “morala etatizată, codificată, legiferată”. Morala transmite cele mai importante reguli ale sale pentru a le transforma în reguli uridice obligatorii.

Dimensiunea socială a dreptului

Alături de dimensiunea istorică, analizată anterior, dreptul poate fi analizat și din perspectivă socială, prin prisma locului acestuia în societate și prin prisma legăturilor sale cu celelalte componente ale societății. Dreptul, prin regulile sale, intervine în toate activitățile și procesele ce se desfășoară în societate. Anticii spuneau „Ubi societas, ibi jus” (unde există societate, există justiție), iar acest dicton nu se referă la stat, ci la comunitate umană. Omul, ca ființă rațională și socială, se află pe deplin liber doar dacă nu îi stânjenește pe ceilalți; libertatea sa se întinde până acolo unde întâlnește libertatea celui de lângă el. „Drepturile omului nu pot prinde contur, nu pot deveni realități decât în cadrul unei interacțiuni bazate pe coexistența libertăților și a unor interes personale”. Din această perspectivă, dreptul este expresia tensiunilor interne ale societății și, totodată, este remediul pentru dezamorsarea acestora. Existența societății, a comunității oamenilor, este confirmată pe deplin deoarece, făcând apel la istorie, vom vedea întotdeauna că oamenii au trăit în comun și că indivizii izolați nu au realizat nimic. Trăind în comunitate, oamenii au putut să realizeze că există o legătură indisolubilă între drepturi și obligații, că realizarea justiției este posibilă doar cu referire la societate, că fiecare individ se simte atras de semenii săi, pentru că el are drept condiție a propriei existențe, existența societății.

Analiza dimensiunii sociale a dreptului implică, totodată, și analiza legăturilor dreptului cu celelalte elemente ale societății și locul dreptului între acestea. Parte a realității sociale, înconjurătoare, realitatea juridică reprezintă un element inalienabil, relația între acestea fiind întreg-parte. Juridicul sau realitatea juridică reprezintă un tot, care cuprinde dreptul (văzut ca fenomen normativ – dreptul pozitiv –) și celelalte componente: conștiința juridică și relațiile juridice.

Înainte de a fi o realitate normativă – regulă scrisă – dreptul se plasează la nivelul conștiinței juridice. Aceasta joacă rolul unui receptor, care identifică nevoile societății și ale indivizilor, le analizează, le valorizează și apoi, pe cele considerate necesare, le trimite spre organele statului specializate – legiuitor – pentru a deveni regulă scrisă – drept. Din această perspectivă, este evident rolul de receptor și, în același timp, tampon, pe care îl are conștiința juridică în societate. Aceasta este receptor „pentru că primește stimulii pe care-i emite societatea, îi ordonează și-i supune unui examen axiologic”, iar tampon „pentru că se impune între acești stimuli (care se înfățișează de cele mai multe ori ca adevărate comandamente, presiuni din partea forțelor sociologice creatoare ale dreptului) și realitatea normativă (car-și are regularitățile sale, ritmul său, o dinamică proprie ce nu-i permit să urmeze „orbește” aceste presiuni”. Rezultatul traducerii în practică (prin norme juridice) a cerințelor societății reprezintă o formulă educativă, având un rol hotărâtor în formarea unei atitudini pozitive a individului față de cerințele pe care norma de drept le conține.

Cea de-a doua componentă a realității juridice o constituie cea instituțională – dreptul, văzut ca sistem de norme și grupuri de norme (instituții). Dreptul reprezintă nucleul juridicului, cadrul său substanțial de referință, componenta sa palpabilă, materială. Dreptul este compus din reguli juridice, ramuri și subramuri, instituții de drept în cadrul ramurilor. „Dreptul, ca fenomen normativ, dă expresie cerințelor structurilor sociale – conducătoare sau conduse – de mai bună organizare a raporturilor umane, în vederea obținerii acelui echilibru social indispensabil pentru asigurarea climatului în care liberului arbitru și voinței subiective să i se poată opune eficient anumite standarde oficiale de comportament și în care să poată fi înlăturată tensiunea între cei care acceptă aceste standarde și cei care se abat. Norma juridică, la rândul ei, ca reflectare conștientă a conținutului raporturilor sociale, nu este decât o sinteză între ceea ce este (sein) și ceea ce trebuie să fie (sollen), între necesitate și libertate, între real și ideal”.

Ceade-a treia componentă a realității juridice – relațiile juridice – reprezintă raporturile, elementele relaționale, sociologice, cele care fac dovada eficienței dreptului. Raporturile juridice se stabilesc între oameni (cei care, la rândul lor, compun societatea) și care devin astfel subiecte de drept, care își valorifică sau își apără drepturile și interesele stabilite și ocrotite prin normele juridice. Această componentă a realității juridice mai este denumită și ordine de drept, fiind rezultatul desfășurării raporturilor juridice în conformitate cu prevederile legale. Privit din această perspectivă, dreptul apare ca un mod de existență a ordinii publice, un factor real de calmare a conflictelor și de menținere în limite de ordine a ciocnirilor de interese. „Ordinea implică existența unor reguli de conduită, care să arate fiecăruia cum trebuie să se poarte, ce conduită trebuie să aibă în cadrul vieții sale. Înfăptuirea ordinii sociale se face cu ajutorul regulilor de conduită. În această înfăptuire a ordinii sociale au concurat, de-a lungul veacurilor, obiceiurile, prescripțiile religioase, morale, rânduielile dreptului (ordinea juridică, dreptul).

Omul trăiește în comunitate, iar a intra în raporturi cu semenii săi este inerent, aceste relații constituind fundamental ontologic al dreptului. Dimensiunea socială a dreptului este evidentă și esențială, acesta suportând numeroase influențe din partea altor componente ale realității sociale (economie, politică, morală), dar și din partea altor factori, cum ar fi mediul înconjurător și factorul uman.

Esența, conținutul și forma dreptului

Determinarea conceptului dreptului nu poate fi realizată fără analiza categoriilor filosofice de esență, conținut și formă, implicând, totodată, determinarea trăsăturilor dreptului și a modalităților concrete de organizare a acestuia. Potrivit lui E. Jorion dreptul, ca model cultural, are o „cauză eficientă” (trebuințele indivizilor), un fond (sistemul social), o formă (prin intermediul căreia, cu ajutorul tehnicii juridice, necesitățile sociale se exprimă în termeni juridici) și o „cauză finală” (instaurarea justiției și moralității).

Având în vedere că esența unui fenomen reprezintă unirea laturilor, trăsăturilor și raporturilor interne ale acestuia, rezultă că „a cerceta esența dreptului presupune pătrunderea înlăuntrul său, sesizarea legăturilor intime care-i conferă relativa stabilitate, identificarea calităților interne”, unde calitatea desemnează ceea ce deosebește corpurile între ele – deosebirea substanței – conform lui Aristotel.

Dintre multiplele calități ale dreptului, cea mai importantă o constituie determinarea lui internă, respectiv calitatea juridică a voinței și a interesului. „Astfel, principala calitate o reprezintă calitatea juridică a voinței exprimate în drept și calitatea interesului care conduc la elaborarea și adoptarea normelor juridice. Această calitate fundamentală rămâne neschimbată oricât de multe și profunde modificări ar cunoaște un sistem juridic”. Relația dintre voință și interes este cea care asigură echilibrul atât de necesar desfășurării raporturilor juridice, iar această relație va rămâne neschimbată oricâte modificări ar cunoaște un sistem de drept.

Ceea ce este de subliniat este că rolul voinței în drept are o dublă valență: mai întâi vorbim despre o voință generală – a societății în ansamblul ei – și apoi despre o voință particulară, individuală, aceasta din urmă manifestându-se în procesul de aplicare a dreptului.

Voința este o categorie psihologică, reprezentând un proces psihic prin intermediul căruia se înfrâng anumite obstacole, utilizându-se acțiuni în vederea obținerii unui anumit scop, propus în mod conștient. Efortul astfel realizat este unul voluntar, confruntându-se astfel posibilitățile individului cu condițiile subiective și obiective date.

Totodată, trebuie să ținem seama și de faptul că voința generală nu reprezintă suma voințelor individuale, ci ea exprimă poziția și interesele generale ale grupurilor și structurilor sociale. Hegel considera că voința generală, ca voință a statului, este superioară voinței individuale și mai puternică decât ea. Voința generală este o formă a libertății și o treaptă superioară a spiritului.

Ideea de voință generală este proprie teoriilor contractualiste, concepției contractualismului. Potrivit acestei concepții, oamenii, înainte de starea socială, au trăit într-o stare de natură, care era cea mai fericită (homo homini deus), după Rousseau, sau cea mai rea (homo homini lupus), după Th. Hobbes. Potrivit teoriei contractualiste, la un moment dat voințele și forțele individuale ale oamenilor nu au mai fost suficiente și a fost necesară depășirea stării de natură, proprie Vârstei de Aur și intrarea în starea de societate, care cunoaște o nouă organizare. Deoarece nu se putea crea o forță nou, oamenilor nu le-a rămas decât să pună în comun forța și voința fiecăruia în vederea creării unei structuri supraindividuale menită să asigure rezistența necesară conservării fiecărui individ.

Deși nu-i aparține, ideea de contract social este asociată cel mai adesea cu Rousseau, care arată că, în vederea realizării acestei convenții, care stă la baza ordinii sociale, „fiecare dintre noi pune în comun persoana și toată puterea lui sub conducerea supremă a voinței generale; și primim în corpore pe fiecare membru ca parte indivizibilă a întregului”. Acest contract social, potrivit concepției lui Rousseau, este actul fondator nu numai al suveranității, ci și al societății, care este identică cu națiunea.

Realizându-se punerea în comun, de către toți oamenii, a puterilor și voințelor individuale, se creează statul, iar voința generală este singura care îl poate coordona, în vederea realizării scopului acestuia – binele comun. Dar voința generală nu reprezintă suma voințelor individuale, ci numai a celor care concordă în vederea atingerii scopului asocierii. Potrivit concepției acestui mare filosof, voința generală cunoaște trei caracteristici determinante:

este inalienabilă

infailibilă

absolută

Voința generală, oficializată prin acte normative, constituie esența dreptului, fiind una din componentele conștiinței juridice. Omul viețuiește într-un anumit mediu social și natural, unde voința generală, transpusă în norme juridice fixează limitele libertății, în așa măsură încât activitatea individului să nu stânjenească activitatea celui de lângă el. Această prerogativă a dreptului reprezintă substanța fenomenului și este întâlnită în orice sistem juridic, fixând acestuia, totodată, un loc anume între celelalte fenomene sociale, în conținutul cărora intră concepte diferite de voință.

Potrivit lui Kant, dreptul există în dependență cumorala, numai astfel putând să coexiste voința individuală a unui individ cu voințele libere ale tuturor celorlalți indivizi care compun societatea.Dreptul însă nu va rămâne doar voință, fie ea chiar generală, ci va căpăta trăsături de eficiență mai pronunțate,comparativ cu alte fenomene care conțin prevederi normative(morale, religioase, cutumiare ș.a.),acest lucru realizându-se prinelementele de conținut al dreptului. Noțiunea de conținut este o categorie filosofică, aplicabilă oricărui domeniu al cunoașterii. În domeniul nostru de interes – al dreptului – conținutul acestuia „îl constituie ansamblul elementelor, al laturilor și al conexiunilor care dau expresie concretă (contur) voinței și intereselor sociale ce reclamă oficializarea și garantarea pe cale etatică. Din această perspectivă, conținutul dreptului implică esența sa, dar nu se reduce la ea”.

Sistemele de drept se schimbă, de la o țară la alta și de la o epocă la alta, dar, undeva în interiorul fiecăreia rămâne o idee permanentă, neschimbată: ideea de obligație, tendința ideală spre sancțiunea juridică, subiectele și obiectul raportului juridic. Conținutul dreptului este o categorie care evoluează, iar evoluția și transformarea acestuia sunt legate de realitatea juridică, sunt determinate de conștiința juridică și se dezvoltă sub imperiul factorilor de configurare a dreptului, fapt care ne permite să identificăm în acest conținut aspecte social-politice, ideologice, economice ș.a. „Dreptul are un conținut normativ dar acesta nu este stabil, ci este încărcat de socialitate, ca atare dreptul nu poate fi doar și numai un sistem de norme”.

Elementul component dominat al conținutului dreptului îl constituie sistemul normelor juridice, orice sistem de drept realizându-și funcțiile prin intermediul acțiunii legii, conduita prescrisă de aceasta determinând o influență asupra relațiilor sociale, prescripția normei pătrunzând în interiorul „țesăturii” raporturilor dintre oameni.

În afara normei juridice, conținutul dreptului mai cuprinde și alte elemente – voliționale, sociale, economice, politice ș.a. – astfel că dreptul, ca fenomen social, trebuie privit în ansamblul său, fără a absolutiza elementul normativ și fără a ignora celelalte elemente care îl alcătuiesc. Din această perspectivă, concepția normativă reprezentantă de „șeful școlii vieneze”, Hans Kelsen, cu a sa „doctrină pură a dreptului”, apare ca nesustenabilă. Pretinzând că dreptul este doar un sistem de norme a căror valabilitate își găsește garanții în interiorul sistemului, fără a se sprijini pe relații exterioare, Kelsen admite o singură relație a dreptului, aceea cu statul.

Forma dreptului poate fi analizată atât ca formă internă (grupare normelor pe instituții, ramuri, diviziuni) și formă externă, adică modalitățile de exprimare a voinței legiuitorului (izvoarele dreptului), modalitățile de sistematizare a legislației (încorporare, codificare), modalitățile concrete de înfățișare a normelor juridice (legi, decrete, ordonanțe, hotărâri ș.a.).

Forma dreptului cuprinde și procedeele specifice tehnicii juridice (concepte, procedee de conceptualizare, clasificări, tipologii ș.a.), dar „dreptul nu are formă geometrică, pentru că nu e macro-corp, nu are formă chimică, pentru că nu e substanță, nu are formă biologică, pentru că nu este viață, nu are formă afectivă, pentru că nu e sentiment.

La ora actuală, importanța tot mai mare pe care o are studiul formei dreptului denotă recunoașterea importanței acesteia pentru înțelegerea modului concret în care dreptul influențează conduita indivizilor și ocrotește valorile sociale majore.

SISTEMUL NORMATIV SOCIAL ȘI DREPTUL

Conduita umană în contextual social

Societatea ni se înfățișează ca un sistem complex de structuri și relații interumane, în care figura centrală este omul. Omul se află permanent în contact cu semenii săi. Este vorba de acea interacț iune reciprocă a indivizilor și a comunităț ilor umane care formează viața socială.

Pe baza intereselor sale, individul îș i stabileș te un plan de acț iune, în care se regăsesc legăturile sociale la care acesta devine participant. Activitatea umană este proiectată ș i se realizează concret într-un cadru complex: social, natural, economic, politic, cultural, ideologic. Relaț iile dintre individ ș i societate sunt, astăzi, extrem de complexe și diversificate. Dreptul este chemat să analizeze poziț ia omului, atitudinea ș i comportamentul acestuia faț ă de normele juridice care îi impun o variantă de comportament, determinându-1 să se conformeze regulilor cuprinse în normele juridice. Aceste reguli vizează omul în cele trei ipostaze: că trebuie să facă ceva sau nu; că trebuie să se abț ină a face ceva.

În intimitatea sa, în gândul său, omul poate să nu fie de acord cu prescripț iile unor norme juridice. El poate respinge normele, le poate contesta, dar este obligat să se conformeze acestora, pentru că norma juridică reprezintă voinț a majorității.

Normarea activităț ii umane se impune ca o cerinț ă fundamentală în orice formă de convieț uire (în familie, în colectivele de muncă, în comunitățile de elevi și studenți, în comunități rurale și urbane etc.).

Această cerință fundamentală capătă nuanțe și particularități în condițiile contemporane, ce se caracterizează printr-o mare diversitate de raporturi interumane și sociale. Societatea umană la începutul mileniului trei este marcată de schimbări profunde, determinate de revoluț ia informaț ională, de criza alimentară, de dezechilibrele majore apărute în zone și regiuni geografice, de fenomene de înstrăinare a individului, de criza guvernării statelor, de formidabila presiune a fenomenului de ș omaj, analfabetism, criminalitate și sărăcie.

Într-un asemenea context, acț iunea umană trebuie normată, ea însăși impunând reglarea prin norme a conduitelor și comportamentelor. Norma socială este cea care reglementează conduit umană.

Fiecare ființă umană este poziț ionată, de la naș tere până la moarte, într-o realitate socială, pe care o definim ca suma fenomenelor, evenimentelor, stărilor de lucruri ș i chestiunilor curente ce se produc ș i se manifestă într-o societate.

Realitatea socială este un mozaic, în care fiecare componentă are o geneză, o dezvoltare ș i o evoluț ie distinctă, care se interferează, spre a se constitui într-un tot unitar, cu o dinamică ș i într-o combustie aparte.

Componentele principale ale realităț ii sociale sunt:

realitatea economică;

realitatea politică;

realitatea culturală, morală, spirituală;

realitatea demografică;

realitatea juridică.

Potrivit localizării sale, realitatea socială cuprinde:

realitatea naț ională (specifică statului naț ional);

realitatea regională (specifică unei regiuni geografice, economice);

realitatea continentală (europeană, africană, nord -americană,

sud-americană etc.);

realitatea internaț ională.

Din punct de vedere al evoluț iei istorice, realitatea socială a cunoscut următoarele etape:

realitatea comunei primitive,

a societăț ilor sclavagiste;

a epocii medievale;

a societăț ii capitaliste;

a societăț ii de tip comunist;

a societăț ii moderne actuale.

Fiecare componentă a realităț ii sociale (economică, politică, cultural-spirituală, demografică ș i juridică) este guvernată de norme specifice care au menirea de a asigura o ordine specifică.

Astfel, realitatea economică este guvernată de norme economice care garantează o ordine economică. Realitatea juridică este definită ca totalitatea relațiilor care se nasc și se dezvoltă între participanții la circuitul juridic. Ea este guvernată de normele juridice apte să garanteze ordinea juridică în societate.

În orice societate, în orice tip de realitate socială, există următoarele categorii de capital:

capital fix-productiv – mijloace de producție;

capital uman – oamenii;

capital social – suma valorilor promovate și respectate într-o societate;

capital normativ – suma normelor sociale ce guvernează o societate.

Capitalul social este definit „ca fiind un set de valori informale împărtășite de membrii unui grup și care le permite să colaboreze între ei”.

În toate tipurile de societate familia a constituit o importantă sursă de capital social. Familia a promovat încrederea, spiritul de cooperare, respectul valorilor morale, toleranța și solidaritatea.

Între familie și stat se află societatea civilă, adică suma grupurilor și asociațiilor, care generează un important capital social.

Sintetizând concluziile formulate în foarte multe lucrări de specialitate, vom prezenta următoarele constatări, îmbrățișate de quasitotalitatea autorilor.

În primul rând, cele mai dramatice schimbări, cea mai evidentă decapitalizare socială, se produce în familie. Instituția căsătoriei este marcată de opoziția dintre familiști și individualiști; se înregistrează scăderea fertilității, diminuarea numărului de căsătorii, creșterea natalității din afara căsătoriei, creșterea numărului familiilor monoparentale.

Numărul copiilor din familiile monoparentale este în creștere datorită, în principal, următorilor factori:

rata mare a nașterilor nelegitime;

numărul ridicat al concubinajelor;

rata ridicată a divorțialității.

În al doilea rând, decapitalizarea socială este provocată de sărăcie și inegalitate. În al treilea rând, criza capitalului social este întreținută de o vastă schimbare culturală care exacerbează individualismul, nonconformismul, sexualitatea, promovează obscenitățile, întrețin cultul banului.

În al patrulea rând, declinul general al încrederii, atât în instituții, cât și în semeni, a generat o puternică decapitalizare socială. Accentuarea individualismului și atrofierea spiritului și vieții de comunitate sunt, astăzi, realități pe care le întâlnim practic în toate tipurile de societate.

În al cincilea rând, criminalitatea este cauză, dar și efect al decapitalizării sociale.

Cele prezentate mai sus au pus în evidență factorii de erodare a capitalului social, elementele care subminează ordinea socială.

Puterea politică se sprijină pe ideea de legitimitate, adică pe regulile dreptului. Prima funcție politică a dreptului este aceea de a instituționaliza și de a reglementa lupta în urma căreia i se acordă învingătorului puterea politică. Puterea obținută potrivit regulilor de drept instituite în legislația specifică, devine legitimă și se exercită în interesul colectivității, a societății. Puterea guvernanților nu este legitimă decât dacă aceștia conduc societatea spre realizarea scopului social comun, exprimat prin ordinea juridică.

Politica care guvernează o țară trebuie să se aplece serios pentru o riguroasă reglementare juridică a chestiunilor ce se circumscriu problemelor privind familia, educația, respectul față de intimitatea persoanei, pentru drepturile și libertățile fundamentale ale omului.

Relația între drept și economie este una foarte complex și extrem de dinamică.

Dreptul este chemat să satisfacă simultan două categorii de cerințe ce par contradictorii:

funcționarea economiei de piață;

solidaritate și protecție socială a cetățenilor.

Dreptul, prin normele juridice elaborate, trebuie să asigure libertatea și transparența economiei de piață, echitatea tranzacțiilor, unicitatea și stabilitatea mijloacelor monetare de schimb, respectarea proprietății asupra bunurilor, sancționând orice abatere de la conduita stabilită.

Pentru a-și organiza producția, serviciile și schimbul de mărfuri economia de piață trebuie să-și adapteze legile proprii la legea juridică. Dreptul are vocația de a furniza economiei regula jocului. Economia de piață nu poate să se dezvolte decât dacă este bazată pe principiul liberei concurențe, care este protejat de un ansamblu de norme juridice intitulat „dreptul concurenței”.

Dreptul economic, adică totalitatea normelor și instituțiilor juridice care reglementează economia unei țări, stabilește regulile obligatorii ale vieții economice, până la cele mai mici detalii, în strânsă corelație cu evoluția economiilor regionale și a economiei mondiale.

Legile pieței reglementează producția și consumul de bunuri și servicii, dar legea juridică (dreptul) poate să-i constrângă pe actorii vieții economice să țină cont de exigențele solidarității și ale protecției sociale. Dreptul muncii și al securității sociale are misiunea de a elabora norme juridice menite a-1 proteja pe salariat de efectele de criză, de instabilitatea locului de muncă, de șomaj sau concediere.

Se recunoaște faptul că cea mai mare rată a schimbării din țările avansate este înregistrată de zona afacerilor (companii, societăți comerciale, întreprinderi), adevăratul motor al tuturor transformărilor din restul societății. Dreptul economic se mișcă prea lent față de ritmul alert al economiei.

Este deja cunoscut faptul că economia fiecărei țări din lume este influențată substanțial, fie direct, fie indirect, de globalizare. Societatea civilă internațională (organizații interguvernamentale și neguvernamentale) stabilește reguli pentru economia transfrontalieră.

Sistemul normelor sociale

Am subliniat faptul că relațiile sociale cunosc o mare diversitate și dobândesc un caracter complex și dinamic, corespunzător societății în care acestea se manifestă. Marea diversitate a relațiilor sociale determină existența unei multitudini de norme sociale care urmăresc influențarea comportamentului oamenilor.

Ne aflăm, așadar, în prezența unei normativități sociale, care cuprinde:

o normativitate juridică (cuprinde normele juridice);

o normativitate nejuridică (cuprinde normele morale, religioase, obișnuielnice, politice, de conviețuire socială, de deontologie profesională).

Astfel, schematizat, vom arăta:

realitate socială →ordine socială→ normativitate socială (norme juridice și nejuridice)

realitate economică→ordine economică→ norme economice (juridice și nejuridice)

realitate demografică→ordine demografică→ norme demografice (juridice și nejuridice)

realitate spirituală →ordine spirituală → norme spiritual (juridice și nejuridice)

realitate juridică →ordine juridică → norme juridice și norme nejuridice (de etică și deontologie profesională)

În cele ce urmează vom analiza corelația normelor juridice cu celelalte categorii de norme sociale.

Corelația normelor juridice cu normele etice (morale)

Analiza procesului de apariție a dreptului evidențiază faptul că acesta s-a format și a dobândit personalitate prin desprinderea treptată din normele de morală și din obiceiuri. Vom spune, cu alte cuvinte, că morala precede dreptul și că ambele au evoluat într-o strânsă interdependență, constituind teme de analiză și reflexie pentru filozofi și juriști.

Există o morală personală definită ca echilibru al dorințelor interioare și al nevoilor exterioare, alături de o morală socială, înțeleasă ca echilibru între propriile dorințe și dorințele altora. Există o morală pozitivă (morala binelui care ne spune ce trebuie să facem) și o morală negativă (morala răului care ne spune ce nu trebuie să facem, să ne abținem a face).

Există o morală minoră, a lucrurilor mărunte (maniere alese, politețe, morală estetică) alături de o morală majoră sau a lucrurilor importante care se confundă, în concepția autorului citat, cu dreptul. Există o morală religioasă și una laică, după cum, din punct de vedere al extensiunii sale, există o morală familială, o morală de grup, o morală națională și o morală internațională.

Moralitatea, preciza Ștefan Odobleja, este suma virtuților sociale (justiție, altruism, caritate, bunătate, milă, generozitate, iubire, devotament, adevăr, sinceritate, modestie, respectul pentru altul etc.), este concordanța dintre tendințele și comportamentele proprii și tendințele și comportamentele altora.

Imoralitatea este opusul moralității, suma viciilor sociale (egoism, răutate, ură, orgoliu, minciună, ipocrizie, dispreț etc.), este starea de dezechilibru în favoarea drepturilor și pe socoteala îndatoririlor individului. Imoralitatea dăunează vieții sociale, fiind cea care contrazice interesul general al majorității.

Amoralitatea este o stare neutră intermediară sau nehotărâtă între moralitate și imoralitate. Ea desemnează gradul cel mai mic de moralitate și, în același timp, cel mai mic grad de imoralitate. Ea înseamnă izolare, individualism, indiferență socială.

În literatura juridică de specialitate aprecierea raportului dintre drept și morală a evoluat pe două direcții importante:

concepția potrivit căreia dreptul conține un minimum de morală (Justiția prin drept și morală) – concepția moralistă;

concepția potrivit căreia dreptul are un singur temei: statul (Ordinea de drept fără morală) – concepția pozitivismului juridic.

Potrivit concepțiilor moraliste despre drept, morala are ca obiect aprecierea faptelor interne de conștiință a intențiilor omenești, pe când dreptul are ca obiect aprecierea faptelor externe ale persoanelor, în relațiile lor cu alte persoane.

Influența moralei asupra dreptului se manifestă atât în procesul creării dreptului, cât și în procesul de aplicare a acestuia.

Adepții concepției moraliste susțin că dreptul reprezintă în fond acțiunea moralității, în așa fel încât fiecare personalitate să-și poată desfășura activitatea nestânjenită și în condițiile cele mai prielnice în societate, fără să încalce însă libertățile celorlalți. Orice lege juridică are la bază o necesitate morală a societății.

Dreptul este considerat ca un instrument de educare morală a oamenilor pentru că în el sunt încorporate reguli morale pe care le promovează, le ocrotește și le garantează.

Se afirmă chiar că dreptul reprezintă morala legiferată, etatizată.

Potrivit concepției pozitivismului juridic, statul este singurul temei al dreptului.

Dreptul nu poate fi conceput în lipsa statului. Se apreciază că morala este prea subiectivă, pre a fluctuantă și prea lipsită de virtute coercitivă, de precizie și realism pentru a permite o organizare satisfăcătoare a raporturilor sociale și pentru a realiza securitatea juridică reclamată de viață întregii societăți.

Spre deosebire de normele de drept, normele morale nu sunt unitare. Ceea ce este moral în Europa sau America, poate fi imoral în Arabia sau India.

Dreptul, prin natura sa, este și trebuie să fie unitar, asigurând o ordine juridică unică într-o societate anume. Între cele două concepții prezentate mai sus, se plasează concepțiile sociologice, potrivit cărora dreptul se afirmă în viața societății ca urmare a presiunii unor factori social-politici și ideologic. În procesul de creare a dreptului, legiuitorul are în vedere conștiința socială și sentimentul solidarității sociale.

În opinia noastră, între normele juridice și normele morale, există o strânsă corelație, o legătură de tip specific care face ca cele două categorii de norme să se întrepătrundă, să se completeze reciproc, să împrumute una de la cealaltă elementele cele mai realiste și valoroase.

Morala este adevăratul martor al dreptului; ea reprezintă o permanentă sursă de inspirație pentru drept. Dreptul nu poate fi confundat cu morala, dreptul nu poate fi conceput ca morală legiferată, etatizată, din următoarele considerente:

normele morale privesc intimitatea individului pe când normele juridice privesc exterioritatea individului. Aceastaînseamnă că, din punct de vedere moral, individul se obligă față de sine, pe când din punct de vedere juridic este obligat față de alt individ, față de colectivitate;

normele juridice sunt elaborate de organe special abilitate, potrivit unor proceduri și metodologii specifice, pe când normele morale apar și se manifestă într-o comunitate, în chip spontan și neformal;

normele morale cuprind în esența lor ideea de „ceea ceeste bine și ceea ce este rău” într-o conduită socială; normele juridice reglementează relațiile sociale sub aspectul

garantul realizării celor două categorii de norme diferă în chip esențial: aplicarea normelor juridice este asigurată prinsancțiunile prevăzute de lege care sunt date în competență de aplicare unor organe speciale ale puterii. Imperativul moral, cerințanormei morale, sunt asigurate în măsura în care individul își asumă valorile comunității în care trăiește;

normele juridice acționează în scopul restabilirii situațieianterioare încălcării lor, reparării prejudiciilor materiale sau morale produse. Încălcarea, nesocotirea normelor morale, atrag după ele acțiunea, reacția comunității față de individul în cauză: oprobiul public, dezaprobarea comportamentului etc.;

normele juridice au un caracter unitar și neechivoc: ele sunt interpretate, atunci când este cazul, pe cale oficială de către legiuitor. Normele și principiile morale sunt foarte dificil de interpretat unitar, având în vedere particularitățile grupurilor, categoriile socioprofesionale, politice și economice.

Valori morale încorporate în Constituția României

solidaritatea umană ca valoare morală o găsim în textul art. 4, alin. l „statul are ca fundament unitatea poporuluiromân și solidaritatea cetățenilor săi”;

spiritul de toleranță îl regăsim formulat în alin. 2 al art. 29 „libertatea conștiinței este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranță și de respect reciproc”;

spiritul de concordie, de bună înțelegere, de respect reciproc este prezent în reglementarea alin. 7 al art. 30 „sunt interzise… îndemnul la război de agresiune, la ură națională, rasială, de clasă sau religioasă… la violență publică, precum și manifestări obscene, contrare bunurilor moravuri”;

spiritul de întrajutorare și egalitate între oameni sunt reglementate în art. 48, alin. 3 „copiii din afara căsătoriei sunt egali în fața legii cu cei din căsătorie” și în art. 50 „persoanele cu handicap se bucură de protecție socială”;

spiritul de fidelitate față de țară este reglementat în art. 54, alin. l „fidelitatea față de țară este sacră”.

Morala și Dreptul în epoca globalizării

Lumea în care trăim este complexă și contradictorie, care se confruntă cu fenomene sociale fără precedent în istorie. Cu toții asistăm la mutații de fond în cadrul civilizației, a căror înțelegere este vitală pentru viața socială, morală și economică a societăților. Este dificil să găsim echilibrul corect între valorile noastre concurente, adică între valorile morale, sociale și economice.

Expansiunea năucitoare a noilor tehnologii, amplificarea sărăciei și a fenomenului de marginalizare socială, creșterea pericolelor ecologice, amputarea și ignorarea normelor

morale, criza educațională, vulgarizarea culturii, promovarea exacerbată a materialismului facil și a satisfacției imediate, a sexualității și violenței, au adus societățile moderne într-o stare gravă nu numai din punct de vedere social și cultural, ci mai ales ontologic și existențial.

În această lume globalizată, în care banii reprezintă fluidul vital al politicii marilor puteri economice, statele au devenit simpli administratori aflate în imposibilitatea de a exercita controlul asupra piețelor și a instituțiilor financiare.

Religia în sine se află într-o profundă disoluție, într-un evident declin; religiile au devenit instrumente politice și economice, centrate excesiv pe fericirea individuală, pe un egoism exacerbat care generează dispreț față de comunitate și față de om.

Astăzi, nu mai există o disciplină a libertății. Societatea modernă este condamnată atunci când încearcă să limiteze libertatea individuală care amenință să aducă prejudicii altora.

Toată lumea este de acord cu faptul că religia, prin moralitatea pe care o susține, poate sprijini progresul societății, orientând-o spre principiile clasice și asigurând rolul de mediator social, promovând respectul față de lege și de normele sociale

Corelația normelor juridice cu normele de conviețuire socială

În cadrul sistemului de norme sociale, un subsistem important îl constituie acela al normelor de conviețuire socială, cunoscute și ca norme de bună/cuviință. În toate sistemele de drept sunt reglementate normele de conviețuire socială specifice.

În dreptul nostru, Legea nr. 61/1991 sancționează faptele de încălcare a unor norme de conviețuire socială, a ordinii și liniștii publice, precizând în cuprinsul art. l „pentru asigurarea climatului de ordine și liniște publică necesar desfășurării normale a activității economice și social-culturale și promovarea unor relații civilizate în viața cotidiană, cetățenii sunt obligați să aibă un comportament civic, moral și responsabil, în spiritul legilor țării și al normelor de conviețuire socială”.

Observăm, la prima analiză a textului, faptul că legiuitorul distinge între normele morale, normele juridice și normele de conviețuire socială.

Normele de conviețuire socială sunt foarte diversificate, acoperind o zonă vastă a relațiilor interumane, a comportamentului pe care legea le reglementează în scopul „promovării unor relații civilizate în viața cotidiană”.

Suntem în prezența unor norme de conduită elementară, definite și reglementate de lege, încălcarea acestora fiind sancționată corespunzător pericolului social, pe care acesta îl generează. Aceste norme au un caracter special: nu sunt norme morale în accepțiunea clasică a acestora și nici nu au substanța și încărcătura normelor juridice cuprinse în ramurile de drept penal, civil etc. Ele împrumută numeroase elemente morale pe care le fixează în norme de sancționare speciale, obligând cetățenii să aibă un comportament civic, moral și responsabil.

Corelația normelor juridice cu normele obișnuielnice (normele obiceiului)

Obiceiurile reprezintă o categorie largă de reguli sociale apărute în zorii societății umane, când au constituit primele reglementări de conduită în cadrul colectivităților.

Dreptul (normele juridice) se găsește într-o corelație specială cu obiceiul pentru faptul că obiceiul este el însuși o formă de exprimare a dreptului, ocupând un loc aparte în sistemul izvoarelor dreptului. Obiceiul este definit ca o regulă de conduit care se formează și apare în mod spontan, ca urmare a aplicării repetate și prelungite a unei conduite pe care oamenii o respectă din obișnuință, ca o deprindere de viață.

În societățile arhaice și mai apoi în statele sclavagiste și feudale, obiceiul reglementa un teritoriu foarte larg de relații sociale, începând cu viața de familie, rudenia, obiceiuri vestimentare și privitoare la alimentație și terminând cu ducerea războaielor, cu producția și comercializarea bunurilor.

Obiceiul devine norma juridică numai în situația în care este recunoscut și acceptat de puterea publică, de către stat: în acel moment obiceiul devine obligatoriu, iar nesocotirea lui este sancționată de forța coercitivă a statului.

Considerăm util să precizăm în continuare câteva elemente ce diferențiază obiceiul de alte categorii: obișnuințe, uzuri, datini, mode.

Obișnuințele sunt considerate modalități de conduit statornicite pentru cazuri și situații determinate care nu provoacă reacții negative și adversități din partea mediului social înconjurător.

Uzurile reprezintă comportamente convenite între două sau mai multe persoane cu privire la probleme diverse, așa cum rezultă ele dintr-o practică dovedită (de exemplu: uzurile comerciale). Privitor la valoarea juridică a uzurilor, la tratamentul juridic al acestora, menționăm că ele trebuie dovedite în fața instanțelor de judecată datorită caracterului lor convențional, spre deosebire de obiceiurile juridice care pot fi invocate direct în sentință, ca drept pozitiv.

Corelația normelor juridice cu normele tehnice

În sens larg, normele tehnice sunt norme social e, create de oameni, care reglementează relațiile dintre oameni în procesul complex de participare a acestora la viața economică și social culturală. Normele tehnice au apărut ca expresie a nevoilor oamenilor de a conduce și controla procesul productiv de bunuri materiale și spirituale.

Evoluția mijloacelor de producție, a tehnicilor și tehnologiilor utilizate de om în producerea unei imense varietăți de bunuri a determinat adoptarea regulilor specifice apte să asigure finalitatea corespunzătoare a acestora. Este cunoscut faptul că nerespectarea normelor tehnice determină consecințe juridice, dintre cele mai importante, motiv pentru care fiecare domeniu al activității de producție este riguros reglementat prin norme tehnice. Orice nouă tehnologie, introdusă și aplicată în sfera producției de bunuri și servicii, trebuie să se sprijine pe un set complet de norme tehnice, astfel încât, prin aplicarea acestora să se țină sub control tehnologiile din ce în ce mai sofisticate, să se elimine erorile în utilizarea acestora, să se asigure protecția lor și să se prevină exploatarea lor frauduloasă.

Normele tehnice nu mai pot fi analizate detașat de normele juridice: sunt norme de tehnică contabilă, norme de protecția muncii, norme de protecție a mediului, norme de protecție a băncilor și sistemelor de date pe calculator, norme tehnice de exploatare a centralelor atomice etc.

Dreptul însuși operează în cadrul tehnologiei sale proprii cu norme de tehnică juridică: norme speciale privind elaborarea actelor normative, norme de procedură, norme de tehnică a interpretării dreptului etc.

Corelația normelor juridice cu normele de deontologie profesională

Deontologia profesională desemnează totalitatea normelor de conduită, în care se evidențiază „ minima moralia” cu privire la exercitarea unei profesiuni (de medic, avocat, procuror, judecător, polițist, comerciant, militar, cadru didactic etc.)

Normele de deontologie profesională sintetizează experiența unei profesiuni și prescriu reguli cu privire la exercitarea profesiunii respective în societate. Aceste norme se regăsesc în instrucțiuni, statute, coduri etc., adoptate de autoritățile internaționale și naționale abilitate.

Corelația normelor juridice cu norme specifice organizațiilor neguvernamentale (nestatale)

În toate țările funcționează astăzi o multitudine de organizații neguvernamentale (O.N.G.) care se călăuzesc potrivit unor norme nejuridice specifice, creație proprie a unor organisme și asociații, fundații sociale, economice, politice, religioase, contabile, de învățământ etc., prin care sunt stabilite: cadrul de organizare și funcționare, raporturile interne dintre membri, reguli specifice care le guvernează activitatea etc.

Aceste organizații nestatale sunt o replică la imobilismul și rigiditatea statului și dreptului, o formă prin care indivizii își valorifică direct drepturi și calități, își manifestă și materializează spiritul de sociabilitate și nevoia de a găsi soluții la problemele pe care statul și dreptul nu i le poate oferi. Ele reprezintă, sau mai bine zis, definesc conceptul de societate civilă, adică tot ceea ce există organizat în afara statului și a rigorilor dreptului. Normele elaborate de aceste organizații nestatale (neguvernamentale) reglementează drepturile și obligațiile membrilor lor, sancțiunile ce se aplică în situația nerespectării regulilor stabilite, fiind asemănătoare sau foarte apropiate de normele juridice.

Precizăm însă faptul că toate aceste organizații nestatale se înființează și funcționează potrivit unor dispoziții cuprinse în legi sau alte acte normative emise de organele competente ale statului, precum și faptul că activitățile desfășurate de acestea nu trebuie să contravină legilor țării și nu pot afecta ordinea de drept existentă.

Încheiem aceste scurte referiri la normele organizațiilor nestatale și la activitatea acestora cu precizarea faptului că într-o societate modernă nimeni nu este mai presus de lege.

Dreptul și religia

Religia și fenomenul religios constituie obiect de studiu, analiză și cercetare pentru sociologie (religia este un fenomen social ca și politica și economia, care exprimă o formă de coeziune socială), etică (religia este expresia îndeplinirii datoriei), psihologie (fenomenul religios este o componentă a psihicului), filozofie (rolul și semnificațiile religiei în evoluția societății, modul în care diferitele civilizații și -au exprimat prin simboluri religioase percepția destinului lor). Dreptul se apleacă asupra religiei și fenomenului religios pentru a descifra modul în care acestea au influențat apariția și dezvoltarea sa.

În Evul Mediu și chiar în timpurile moderne, dreptul public și dreptul privat s-au sprijinit pe religie. Astfel, dreptul familiei a fost, vreme îndelungată, un domeniu rezervat religiei.

Raporturile dintre drept și religie continuă să genereze discuții și dispute în plan teoretic.

Dreptul canonic desemnează suma principiilor și normelor de drept după care se organizează și conduce întreaga Biserică creștină, adică toate confesiu nile creștine.

Dreptul canonic ortodox este o ramură a dreptului canonic creștin, fundamentat pe principiile și normele de drept care guvernează organizarea și viața Bisericii Ortodoxe, privită ca societate religioasă creștină.

Privită ca știință juridică, dreptul canonic ortodox studiază, analizează și cercetează metodic normele de drept, precum și principiile și rânduielile după care se conduce Biserica Ortodoxă.

Normele juridice, elaborate de autoritatea statală prin care se realizează ordinea juridică în cadrul societății, sunt preluate de către Biserică pentru îndreptarea comportamentului credincioșilor, pentru deprinderea lor cu săvârșirea de fapte bune (legale).

Ordinea juridică se întemeiază pe rânduială, iar nu pe neorânduială: ea este clădită atât pe normele juridice elaborate de stat, cât și pe regulile derivate din voința lui Dumnezeu.

Izvoarele dreptului canonic

O primă categorie de izvoare o reprezintă izvoarele materiale sau factorii de configurare a dreptului canonic

a) condițiile obiective specifice societății omenești organizate, sub forma Statului, în cadrul căreia se derulează activitatea Bisericii.

b) Biserica însăși, viața bisericească, așa cum a fost și este organizată ca o componentă importantă a realității sociale

A doua categorie de izvoare o reprezintă izvoarele formale, care, la rândul lor, sunt:

izvoare formale principale: legile fundamentale ale Statelor (constituții, legi organice, legi ordinare etc.), normele canonice, obiceiul bisericesc și adevărurile cuprinse în normele de credință și normele morale pe care le regăsim în Operele Religioase;

izvoare întregitoare: hotărâri ale sinoadelor, pravile călugărești (monastice), canoanele cuprinse în scrierile sfinților, părerile canoniștilor, jurisprudența bisericească.

Normele canonice

Biserica, ca orice comunitate aparținătoare societății nu poate fi concepută fără existența unor norme specifice. Normele canonice sunt reguli prin care autoritatea bisericească stabilește conduita și comportamentul membrilor săi.

Norma canonică, ca și norma juridică, are un caracter imperativ, general și abstract; ea stabilește o conduită tipică, un etalon de comportament după care credincioșii se conduc în cadrul Bisericii. Respectarea normei canonice este obligatorie și garantată de organele puterii bisericești și de opinia credincioșilor din cadrul comunității religioase.

După sfera de aplicare și gradul de generalitate distingem:

norme canonice generale: acestea definesc instituțiile de drept canonic;

norme canonice speciale: se referă la fapte antireligioase ș i imorale cu caracter social;

norme canonice de excepție: se referă la protecția anumitor categorii de membri ai Bisericii. Normele canonice se aplică numai în cadrul Bisericii și numai asupra membrilor acesteia.

Nomocanoanele reprezintă un izvor principal al dreptului canonic ortodox, ele fiind colecții mixte de legi bisericești și legi de stat. Cel mai vechi nomocanon este Nomocanonul lui loan Scolasticul, patriarh al Constantinopolului în anul 565, în anul morții împăratului Iustinian.

În vigoare și astăzi sunt normele bisericești cuprinse în Nomocanonul lui Fotie, din anul 883, împărțit în 14 mari capitole, în care sunt cuprinse toate legile bisericești apărute până la acea dată, precum și toată legislația de stat privitoare la treburile bisericești.

IZVOARELE DREPTULUI

Conținutul izvoarelor de drept

Noțiunea de bază

Profesorul Del Vecchio înțelege prin drept pozitiv acel sistem de norme juridice care dă formă și reglementează efectiv viața unui popor într-un anumit moment istoric. Dreptul pozitiv îl compun deci acele norme juridice care sunt efectiv impuse și efectiv intrate în vigoare; față de acest caracter, adică de noțiunea pozitivității, valoarea intrinsecă a sistemului este indiferentă. De aceea, o normă juridică poate să fie injustă, contrară aspirațiilor celor mai înalte ale conștiinței, idealului justiției sau, folosindu-ne de expresia clasică, dreptului natural, fără ca prin aceasta să înceteze a fi juridică și pozitivă. Pentru a fi pozitivă se cere numai să existe o voință socială preponderentă, adică o forță istorică suficientă, capabilă să o impună și să o afirme, încât să fie observată.

Fiecare popor are în mod necesar un drept pozitiv propriu, care corespunde voinței sale preponderente. Modurile concrete de manifestare ale acestei voințe sociale predominante se numesc izvoarele dreptului.

Noțiunea de izvor al dreptului are însă și sensul general de sursă; în această accepție, ne referim atât la dreptul pozitiv, cel ce se aplică la un moment dat într-un tip de societate, cât și la modul concret în care se ajunge ca o anumită regulă să facă parte din domeniul normativului.

Distingem astfel izvoare în sens material ale dreptului și izvoare în sens formal ale dreptului. Din categoria izvoarelor dreptului distingem izvoarele scrise de izvoarele nescrise, izvoarele oficiale de izvoarele neoficiale, izvoarele directe de izvoarele indirecte; astfel, obiceiul este un izvor nescris, comparativ cu actul normativ care se prezintă totdeauna sub formă scrisă; obiceiul și doctrina sunt considerate surse neoficiale, spre deosebire de lege sau jurisprudență, care sunt surse oficiale; actul normativ sau contractul normativ sunt considerate izvoare directe, pe când obiceiul sau normele elaborate de organizații nestatale sunt izvoare mediate (indirecte), ele trebuind să fie „validate” de o autoritate statală pentru a deveni izvoare de drept. Legea și cutuma sunt izvoare creatoare, pe când jurisprudența și doctrina, necreând norma noi ci doar interpretând pe cele existente, nu au caracter normativ, ci doar interpretativ.

Izvoarele de drept în sens material

Această categorie desemnează complexul condițiilor vieții materiale care tind să constituie normă juridică o anumită voință socială. Fiecare conviețuire comunitară concretă este relevantă printr-o mentalitate, un anumit fel de a vedea și înțelege lumea, un mod propriu de a recepta conduitele, faptele și relațiile sociale, la care dreptul pozitiv al acelei comunități trebuie să răspundă.

În acest sens, izvoarele materiale sunt acele elemente ce determină conținutul normativ concret al dreptului pozitiv, exprimă nevoile reale ale unei comunități organizate și asigură corelarea reglementărilor juridice cu ritmul transformărilor sociale.

Izvorul de drept în sens formal

În expresia profesorului Mircea Djuvara, izvoarele formale reprezintă „injoncțiune la adresa interpretului spre a-i determina printr-o regulă de drept, care i se aduce astfel la cunoștință, judecata lui în fiecare caz individual”.

În societățile primitive, amorfe și neorganizate nici cutumele nu erau încă formate; judecătorul aprecia liber, de la caz la caz după chibzuința și credința sa. Timpul a acumulat însă precedente care au rămas în mentalitatea unei comunități și care s-au impus cu autoritate normativă.

Judecătorul modern se referă la un tipar de conduită existent înainte ca el să aprecieze și să compare o situație de fapt dedusă judecății lui. Acest tipar de conduită construit de o societate și consacrat de timp este forma concretă sub care se exprimă un izvor de drept, este izvorul formal al dreptului; este, practic, mijlocul prin care se exprimă o regulă de drept pozitiv.

Există izvoare scrise și nescrise, oficiale și neoficiale, izvoare directe și izvoare indirecte; obiceiul este un izvor nescris, spre deosebire de lege care se prezintă întotdeauna în formă scrisă. Izvoarele formale ale dreptului, impuse de evoluția de până acum a fenomenului juridic sunt: obiceiul juridic, practica judecătorească și precedentul judiciar, doctrina, contractul normativ și actul normativ.

Obiceiul juridic (cutuma)

Un fapt original și originar în acest timp în drept îl reprezintă cutuma, consuetudinea; este modul originar de manifestare a voinței sociale și este original prin aceea că regulile nu sunt impuse în mod expres, dar de fapt sunt respectate aproape din instinct.

Înseamnă repetarea constantă a unor acte, însoțite de un sens, fie chiar obscur, dar adânc și puternic, de obligativitate. Condiția ei esențială este repetabilitatea, sprijinită pe convingerea că este absolut obligatorie, încât alții pot să o ceară și nu depinde deci numai de voința subiectivă.

În esența sa, pentru o comunitate, ea reprezintă utilitatea conștientizată; individul nu concepe posibilitatea de a se îndepărta de la practicile tradiționale: ceea ce totdeauna s-a făcut, se identifică în mintea lui cu ceea ce trebuie să se facă.

Are natura unei practici imemoriale bazată pe precedent, necontestabilă, socotită ca dreaptă; ea corespunde unui fapt natural în societate, nevoii de securitate, de egalitate de tratament și deci de justiție.

Forma tipică a cutumei este cea a unei reguli nescrise, dar unanim recunoscută și respectată prin simplul fapt al invocării sale. Pe cale de repetiție s-a ajuns la convingerea că regula respectivă este utilă și necesar a fi urmată în viața de toate zilele. Mecanismul trecerii unui obicei din sistemul general al normelor sociale în sistemul izvoarelor dreptului este marcat de două momente importante:

a) fie că, statul, prin organele sale legislative, sancționează (recunoaște) un obicei și-l încorporează într-o normă oficială;

b) fie că, obiceiul este invocat de părți, ca normă de conduită, în fața unei instanțe de judecată și aceasta îl validează ca regulă juridică.

În plan istoric, obiceiul juridic sau dreptul cutumiar (obișnuielnic) a alcătuit prima formă a dreptului pozitiv, un fel de drept rudimentar. În sinteză, pentru a putea fi considerată cutumă, o normă trebuie să îndeplinească anumite condiții:

Uzajul: o practică socială constantă și uniformă, rezultând dintr-o repetiție de durată; un simplu precedent este o atitudine izolată, cutuma – una multiplicată; să existe o anumită consistență în conștiința colectivă. Condiția uzajului mai presupune constanță și claritate. Pentru a fi considerat normă cutumiară, precedentul trebuie să se repete într-un sens clar, nesusceptibil de mai multe interpretări, nediscutabil.

Convingerea juridică: este elementul psihologic; aceasta diferențiază cutuma de simplul uzaj de fapt.

Când subiectului guvernării îi este necesar ca o normă cutumiară, cvasidesuetă să ultraactiveze, – o sancționează și îi dă putere de lege, dar în acel moment, baza ei obiectivă, ca utilitate socială, se apropie de limita inexistenței. Va ultraactiva printr-un act de subiectivitate al legiuitorului, dar aceasta nu vine în contradicție cu teza conform căreia dreptul pozitiv este la origine consuetudinar.

În țara noastră poziția dreptului obișnuielnic a fost dominantă până la începutul secolului al XIX-lea sub forma lui jus valachorum, ceea ce însemna legea țării sau obiceiul pământului. Codurile Calimachi și Caragea făceau referire expresă la dreptul cutumiar. La apariția Codului civil din 1864, rolul obiceiului se restrânge, codul făcând expres trimitere la anumite obiceiuri.

În dreptul penal rolul obiceiului este exclus, aici funcționând principiul legalității pedepsei (nulla poena sine lege) și cel al legalității incriminării (nullum crimen sine lege); aceasta presupune, întotdeauna, ca izvor al dreptului penal, legea scrisă.

În Dreptul internațional public, cutuma este un izvor principal de drept (alături de tratat). Cutuma internațională este o exprimare tacită a consimțământului statelor cu privire la recunoașterea unei reguli determinate, ca normă de conduită obligatorie în relațiile dintre ele. Statutul Curții Internaționale de Justiție menționează expres cutuma, ca „dovadă a unei practici generale, acceptată ca drept”.

Doctrina

Doctrina cuprinde analizele, investigațiile, interpretările pe care oamenii de specialitate le dau fenomenului juridic; ea este știința juridică; în general, rolul științei este teoretic explicativ, interpretările științifice făcute materialului normativ ajutând pe legiuitor sau pe judecător în procesul de creare, respectiv de aplicare a dreptului.

Doctrina reprezintă totalitatea părerilor juriștilorexprimate oral sau în scris în operele lor. Ea se compune din lucrări de nivel universitar, tratate, cursuri în care se exprimă puncte de vedere științifice, opiniile autorilor lor despre dreptul pozitiv. În sinteză, doctrina este știința juridică; ea are rol auxiliar, atât în privința legiuitorului, cât și cu privire la subiectul aplicării legii.

Articolele, notele, comentariile formulate în tratate, repertorii, monografii juridice, reviste de specialitate, au forma unor confruntări de opinii și oferă soluții unor probleme de aplicare a legii, de completare sau de amendare. Ele pot consta în poziții critice sau aprobative față de un fapt concret, de o încadrare, sau de o calificare juridică. La fel, ele pot fi un reproș adus legiuitorului sau celui ce procedează la aplicarea legii; se pot concretiza în propuneri de lege ferenda, de modificare, de completare ori de abrogare a unor norme.

Doctrina constituie modalitatea concretă a libertății de exprimare în drept. Prin mijloace specifice (analize, sinteze, ficțiuni) ea este în măsură să evidențieze elementele obiective, dar mai ales pe cele subiective în drept.

În raport cu norma de drept pozitiv, atitudinea doctrinei se poate limita la critică; această critică poate avea însă rol dinamizator, din două puncte de vedere:

poate contribui, prin raționalizare, la corectarea unor practici eronate sau la uniformizarea celor pozitive sau

poate prefigura o legislație mai bună, care să corespundă în mai mare măsură nevoilor prezentului.

Este, spre exemplu, meritoriu rolul doctrinei juridice de factor dinamizator al armonizării legislației României cu cea a Uniunii Europene în procesul de integrare.

Doctrina nu este o sursă formală a dreptului; este însă o autoritate și prin aceasta își justifică dreptul de sursă materială. Ea influențează procedeul de creare a dreptului, iar în practică, judecătorii și procurorii sunt influențați în deciziile lor de opiniile argumentate în doctrină. De altfel, ca specific al perioadelor de tranziție cu instabilitate legislativă și căutări în domeniul orientării noii legislații, doctrina își exercită un rol influent, atât în faza de adoptare a legii cât și în cea de aplicare a sa. Doctrina, ca și legea, ca și cutuma, nu creează direct dreptul pozitiv; ea nu transformă dreptul pozitiv decât prin intermediul jurisprudenței, luând acest din urmă cuvânt în înțelesul cel mai larg.

Pentru a fi luată în considerare ca utilă, unei doctrine i se cere să se întemeieze, înainte de toate, pe situații de fapt din care să facă un tot sistematic, armonizând din punct de vedere logic toate observațiile făcute și evidențiind toate posibilitățile logice din fiecare enunț.

Calea de urmat în aceste situații începe de la aprecierile vădite și de la cele latente individuale pentru ca apoi, prin deducții și inducții, să fie decelate, din reguli astfel stabilite, toate posibilitățile lor logice, confruntându-le mereu cu realitatea relațiilor juridice individuale.

Analizând pe larg rolul doctrinei ca factor de influență în evoluția dreptului, profesorul Djuvara a subliniat rolul punerii în evidență a confruntărilor de opinii în lumea dreptului, al examinării incidenței principiilor generale, dar mai ales importanța construcțiilor juridice cu rol de examinare a înțelesurilor și nuanțelor pentru a le armoniza.

În afară de opera de analiză, doctrina lucrează și cu ficțiuni, punând în locul unor realități altele inexistente; un exemplu de ficțiune este cea prin care legislația noastră civilă declară incapabilă o persoană în mod permanent.; deși poate au fost intervale de timp când respectivul a fost capabil, deci a avut momente de luciditate (așa numitele perioade intercritice), totuși printr-o ficțiune, interzisul este socotit în mod permanent incapabil. Tot astfel copilul conceput este socotit în unele privințe ca deja născut (infans conceptus pro nato habetur).

Practica judiciară și precedentul judiciar

Practica judecătorească se mai numește și jurisprudență și este dată de totalitatea hotărârilor judecătorești pronunțate de instanțele de toate gradele.

Fac parte din jurisprudență și hotărârile pronunțate de judecătorii, tribunale sau curți de apel; de asemenea, cele pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție sau de Curtea Constituțională a României. Practic, jurisprudența exprimă modul în care a fost interpretată legea la cazuri concrete. Hotărârea judecătorului este guvernată de două principii:

el se pronunță întotdeauna în cauza pe care o judecă și nu are dreptul să stabilească dispoziții generale în afara speței particulare care este dedusă în fața sa (art. 4 din Codul civil);

un judecător, potrivit cu regulile de organizare judecătorească din țara noastră nu este, în general, legat de hotărârea într-o cauză similară, pronunțată de un alt judecător (nici chiar de hotărârile sale anterioare).

În sistemul de drept românesc actual, jurisprudența nu este izvor de drept, adică o hotărâre pronunțată de un judecător într-o cauză similară nu se poate impune ca obligatoriu mod de soluționare, unui judecător investit cu o speță identică sau similară. Problema esențială a rolului jurisprudenței în drept este cea a contradicției dintre caracterul general al reglementării și cel special al aplicării dreptului și se întemeiază pe faptul că realitatea socială este și va fi întotdeauna cu mult mai complexă decât cadrul în care a fost, este și va fi imaginată prin reglementare.

Din acest considerent, respectiv că puterea judecătorească nu are prerogativa legală să judece cu putere obligatorie decât fiecare speță în parte, conform principiului constituțional al separației puterilor, derivă în mod necesar nevoia interpretării, adică a încercării de a subsuma cazul dat unei norme generale preexistente.

În dreptul privat instanțele interpretează curent legea, interpretarea fiind întotdeauna o alterare, cu precizarea că uneori această alterare poate fi neînsemnată, iar în alte cazuri ea poate apare ca violentă.

În oricare din cele două modalități anterioare, se constată deosebirea între modul în care judecătorii aplică legea și modul cum ea a fost concepută și formulată de legiuitor; judecătorul are în vedere necontenit aplicarea unei legi la nevoile practice, adică executarea ei; îndeletnicindu-se direct cu cazuri concrete, el este mult mai aproape de aplicare decât legiuitorul și astfel e mai aproape de nevoile zilnice concrete.

În acest înțeles, în sens larg, jurisprudența cuprinde, nu ceea ce s-a recunoscut ca drept la un moment dat de către legiuitor, ci ceea ce s-a aplicat, adică, ceea ce s-a executat pe baza acestei recunoașteri. Interpretarea este astfel operațiunea prin care se stabilește o legătură logică între dreptul astfel conceput și realizarea lui, încercându-se să se deducă aceasta din urmă din cel dintâi. Din această examinare se precizează astfel ce este în realitate jurisprudența și se arată în ce constă interpretarea.

Ideea că judecătorul poate interpreta legea este o idee relativ recentă. Nu poate interpreta legea decât cel care a adoptat-o; aplicația respectivei idei s-a făcut pe timpul Revoluției Franceze. În prezent se socotește însă că judecătorul este în mod normal acela care, nu numai că poate, dar trebuie să interpreteze legea aplicând-o în orice caz i s-ar prezenta, dar o poate face numai pentru cazul dat și nu pe cale reglementară.

Precedentul judiciar

Precedent, în sens larg, poate fi considerată orice hotărâre judecătorească anterioară, pronunțată definitiv într-o cauză asemănătoare sub aspectul elementelor esențiale celei deduse judecății. Precedentul judiciar însă este un element esențial care ține de funcționarea unui sistem de drept, potrivit căruia o hotărâre judecătorească definitivă are puterea de a se impune într-un caz dedus judecății, asemănător sub aspectul particularităților sale esențiale. Respectiva hotărâre va trebui aplicată de către judecător ex oficii, iar în cazul în care este invocată de către parte, se va examina cu preeminență pretabilitatea sa la cazul dat, cu consecința incidenței ispo facto.

Precedentul judiciar este așadar autoritatea pe care o poate avea o decizie judiciară față de cauzele analoge aflate în curs de soluționare.

O astfel de situație nu este însă acceptată de către sistemul dreptului romano-germanic și, implicit, nici de dreptul românesc.

Un drept al precedentelor este însă cel anglo-saxon, cu diferențe specifice pentru dreptul Regatului Unit, cât și pentru dreptul Statelor Unite ale Americii, respectiv al statelor care au adoptat fiecare din cele două sisteme de drept.

Există însă două situații care subliniază aplicabilitatea precedentului judiciar și în sistemul juridic românesc:

A. În materie penală, civilă, comercială, cât și în materia contenciosului administrativ legea română prevede instituția recursului în interesul legii, menționat de prevederile art.329 din Codul de procedură civilă și de cele ale art.414 ind.2 din Codul de procedură penală. Rațiunea acestei instituții este aceea de aplicare unitară a legii prin uniformizarea jurisprudențelor. Soluțiile se pronunță numai în interesul legii, nu au effect asupra hotărârilor judecătorești examinate, nici cu privire la situația părților din acele procese. Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe. În cauzele respective nu sunt citate părți, iar soluțiile pronunțate în dosarele luate în discuție nu sunt reformate. Aceste soluții interpretative sunt invocate uneori care precedent judiciar în activitatea judecătorească, pe baza lor soluționându-se cauzele cu care sunt investite instanțele de judecată. Pentru acest motiv se consideră că soluția interpretativă dată de instanța supremă poate constitui izvor secundar de drept. Referitor la prerogativa Înaltei Curți de Casație și Justiție de a asigura, pe calea deciziilor date în interesul legii, aplicarea unitară a legii de către instanțele judecătorești, Curtea Constituțională a României a fost sesizată cu o excepție de neconstituționalitate privind esența acestui drept, pe considerentul că prin aceasta se încalcă prevederile art. 124 alin. 3 din Constituția României, potrivit cărora „judecătorii sunt independenți și se supun numai legii”. Argumentarea excepției constă în aceea că, întrucât numai legea este izvor de drept, interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în secții reunite, ar conduce la o subordonare a voinței judecătorului acestei instanțe; s-a mai susținut că există posibilitatea uniformizării practicii judecătorești prin căile ordinare de atac.

Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate, statuând că principiul supunerii judecătorului numai față de lege, conform art. 124 alin. 3 din Constituție, nu are și nici nu poate să aibă semnificația explicării diferite și chiar contradictorii a uneia și aceleiași dispoziții legale, în funcție exclusiv de subiectivitatea interpretării unor judecător diferiți.

Asigurarea caracterului unitar al practicii judiciare este impusă și de principiul constituțional al egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, deci inclusiv, al autorităților judecătorești.

B. Deciziile Curții Constituționale a României necesită unele explicații referitoare la prerogativele acestei instituții în sistemul organelor statului. Curtea este o autoritate autonomă; nu face parte din puterea legiuitoare, executivă sau judecătorească și nu se subordonează nici unei autorități; este unica autoritate de jurisdicție constituțională din România; este singura în drept să hotărască asupra propriei competențe, în cazurile expres prevăzute de Constituție, iar competența sa nu poate fi contestată de nici o autoritate publică.

În cazul excepțiilor de neconstituționalitate, deciziile curții prezintă caracteristici ale precedentului judiciar. Excepția de neconstituționalitate a unui text de lege sau ordonanțe se ridică în fața unei instanțe de judecată unde părțile își apără sau își valorifică un interes legitim. În respectivele cazuri curtea se pronunță în drept, fără a soluționa pe fond litigiul.

Deciziile de neconstituționalitate pronunțate de curte au efecte erga omnes și nu inter partes litigantes. Fiind obligatorii erga omnes, deciziile curții sunt invocate ca precedente, întrucât un text de lege, după ce a fost declarat neconstituțional, pe temeiul ridicării unei

excepții într-un proces, nu mai poate face obiectul unei excepții de neconstituționalitate. Interpretarea dată de curte este general obligatorie. Nerecunoașterea caracterului de izvor de drept al jurisprudenței este fundamentată pe principul separației puterilor, întrucât într-un stat de drept, crearea legilor revine organelor legiuitoare, iar organelor judecătorești le revine sarcina aplicării legilor la cazuri concrete.

A recunoaște tribunalelor dreptul de elaborare normativă directă, ar însemna a se extinde neconstituțional prerogativa creări legislative, cu consecință asupra echilibrului puterilor.

Contractul normativ

Prevederile art. 942 din Codul civil definesc contractual ca un acord între două sau mai multe persoane spre a constitui sau a stinge un raport juridic.

În această modalitate, deși prin natura sa, stabilește drepturi și obligații corelative, dar pentru subiecte determinate, actul respectiv nu poate fi considerat izvor de drept, întrucât sfera sa de aplicabilitate desemnează individual subiectele participante la raportul juridic; este un act juridic individual.

Contractul normativ vizează însă subiecte nedeterminate menționând drepturile și obligațiile acestora, ca participanți la raportul juridic în care una din părți este o autoritate de stat. În teoria dreptului este exemplificat ca fiind contract normativ Magna Charta Libertatum, act adoptat în 1215 în Anglia între nobili și regele Ioan cel fără de țară. Specificul normativ al acestei reglementări este de natură constituțională, dar prin modalitatea sui generis în care a fost adoptat (ca mod de stingere a unui conflict), are forma unei convenții prin care se reglementează raportul dintre stările sociale sau dintre acestea și monarh.

Tot în materia dreptului constituțional, contractul normativ constituie izvor de drept în domeniul organizării și funcționării structurii federative a statelor. Federațiile se constituie, în general, ca efect al încheierii unor tratate (contracte, acorduri de voință) între statele care doresc să compună federația.

În ramura dreptului muncii și al securității sociale, contractul normativ este izvor de drept, sub forma contractelor colective de muncă în care se prevăd condițiile generale ale organizării procesului muncii într-o ramură determinată și pe baza cărora sunt încheiate apoi contracte individuale de muncă.

Prevederile contractului colectiv de muncă au particularitatea că sunt garantate de stat, întrucât aceste prevederi se întemeiază pe alte dispoziții din lege care consacră posibilitatea contractului colectiv sau a contractului de adeziune; menționarea lor în contract este consecința faptului că statul le îngăduie prin legislația sa.

În dreptul internațional public, contractul normativ are forma tratatului, modalitate în care reprezintă izvorul principal de drept. În această modalitate trebuie să fie expresia consimțământului liber al statelor și numai în această măsură el este izvor de drepturi și obligații pentru statele semnatare; în dreptul internațional contemporan, tratatul este mijlocul cel mai important de reglementare a raporturilor dintre state, de cooperare, pe baza egalității suverane a statelor.

Actul normativ

Legea, spre deosebire de cutumă, presupune un actreflectat de exprimarea într-o formă a unei norme de drept, emanație directă a autorității statului și anume a organului care, în respectiva organizare constituțională deține puterea legislativă; este un act de voință care consacră acea normă.

În sens larg, legea ca izvor de drept are în vederea actul cu putere obligatorie; în sens restrâns, sfera de cuprindere vizează actul normativ care este adoptat de către parlament după o procedură specifică. Astfel, actul normativ desemnează în primul rând legea, elaborată de Parlament, în primul rând Constituția, dar nu se limitează doar la acestea; există un sistem al actelor normative.

În sensul comun al termenului, legea – însumând orice regulă de drept obligatorie – cuprinde orice izvor de drept; în acest sens și obiceiul este o lege.

Asemănarea esențială între lege, în sens de act normativ și cutumă constă în faptul că ambele sunt norme sociale, obligatorii, garantate prin sancțiuni.

Există însă elemente care le deosebesc:

Legea apare la un moment dat, cutuma este esențialmente conservatoare. Profesorul Djuvara scrie despre o revoltă a faptelor contra legilor. Această revoltă are ca urmare o așa- numită injoncțiune, încât socialul poate exercita o anumită presiune asupra organului de stat abilitat cu activitatea normativă. Dar revolta faptelor la care ne-am referit poate viza nu numai necesitatea adoptării unor reglementări, ci și modificarea unor norme care sunt în contra timp cu evoluția societății sau chiar, când împrejurările o impun, abrogarea unor norme legale.

Legea poate să modifice oricând o situație de drept pozitiv, poate chiar desființa o cutumă și introduce dispoziții cu totul noi. Spre exemplu, apariția Codului civil francez de la 1804 a însemnat modificarea a peste 60 de cutume generale și a peste 300 cutume locale.

Legea e umană, conformă cu voința unei majorități la un moment dat, edictată de o autoritate publică, pe când cutuma e consacrată de timp, dar recunoscută de autoritate; se poate vorbi deci despre un anumit nivel de superioritate a cutumei față de lege: cutuma se impune prin propria forță, nu are nevoie de forță etatică pentru a i se garanta aplicarea. Este necesară distincția între caracterul normativ al unui act și condiția de generalitate cerută de natura respectivului act. După modul de adresabilitate, actele autorității se împart în acte cu caracter general și afte cu caracter individual. Deși ambele categorii cuprind norme, reguli aplicabile, actul cu caracter individual se referă la un subiect, pe când cel cu caracter general are în vedere o pluralitate de subiecte care sunt destinatarii normei.

Legea se constată ușor, se face apel la text pentru că, în general, există o formă scrisă care trebuie să aibă conciziune; obiceiul nu întrunește aceste calități prin faptul că, de multe ori există doar în memoria oamenilor, este lipsit de precizie, iar prin faptul că se stabilește numai prin practică îndelungată, este lipsit de certitudine.

Totalitatea actelor normative alcătuiesc dreptul scris. Sistemul actelor normative juridice este compus din:legi, decrete, hotărâri și ordonanțe ale guvernului, regulamente și ordine ale ministerelor, decizii și hotărâri ale organelor administrative locale. Poziția predominantă a actului normativ în sistemul izvoarelor dreptului este determinată de necesitatea de a se asigura securitatea și stabilitatea comerțului juridic. Societatea resimte nevoia de siguranță, de claritate și ordine în cadrul raporturilor intersociale. Actul normativ previne nesiguranța dreptului. Forma scrisă a actului normativ, mijloacele statale specifice de publicitate a conținutului acestuia reprezintă garanții de certitudine a actului normativ în raport cu alte izvoare de drept.

Locul central în sistemul actelor normative îl au legile, importanță care este dată de faptul că legea este actul normativ elaborat de parlament, organul puterii legiuitoare, care exprimă voința și interesele alegătorilor. Parlamentul adoptă legi constituționale, legi organice și legi ordinare. Legile constituționale sunt cele de revizuire a constituției. Prin legi organice se reglementează anumite domenii de activitate, expres menționate în prevederile art. 73 alin. 3 din Constituție. În calitate de constituantă, parlamentul adoptă Constituția, care este legea fundamentală a statului. Constituția fixează regulile esențiale de organizare și funcționare a ordinii într-un stat. Fiind ea însăși drept pozitiv, Constituția unui stat stă la baza acestuia în sensul că în ea își găsește consacrarea majoritatea principiilor fundamentale politico-juridice. Constituției și principiilor sale i se subordonează întreg sistemul legislativ al unui stat. Pentru a se asigura conformitatea tuturor celorlalte acte normative cu constituția există Curtea Constituțională care constituie garantul supremației constituției. Legile organice sunt delimitate, formal, de celelalte legi printr-un cvorum sporit de adoptare și prin faptul că sunt specific anumitor domenii.

Legile ordinare sunt cele adoptate potrivit procedurii obișnuite; cele de abilitare sunt adoptate de parlament pentru a delega pe o perioadă determinată puterea legislativă către executiv. Legile de aprobare sunt cele adoptate pentru a valida sau invalida rezultatele procesului legislativ realizat de executiv. Între legile organice și cele ordinare nu există o ierarhie, în sensul că cele ordinare ar trebui să se conformeze celor organice. Toate însă trebuie să se conformeze Constituției. Celelalte acte normative, elaborate în conformitate cu competențele normative (cu puterea reglementară) repartizate prin constituție altor organe (organe executive), trebuie să se subordoneze legilor, întrucât sunt elaborate în vederea executării legilor.

În raport cu celelalte acte normative, legea se distinge prin cel puțin trei trăsături specifice:

are o procedură aparte de elaborare;

are totdeauna caracter normativ (celelalte acte ale organelor executive pot avea, caracter normativ sau caracter individual);

legea are competență de reglementare primară și originară, în sensul că relațiilor sociale trebuie să-și găsească oglindire normativă în mod primordial în conținutul legilor și nu al altor acte normative, acestea nefăcând altceva decât să dezvolte și să nuanțeze reglementările primare cuprinse în legi.

Conform art.115 alin.4 și 5 din Constituție, guvernul poate adopta și ordonanțe de urgență numai în situații extraordinare, a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligația de a motiva urgența în cuprinsul acestora. Ordonanțele de urgență nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituționale, nu pot afecta regimul instituțiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertățile și îndatoririle prevăzute de constituție, drepturile electorale și nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică.

Izvoarele dreptului comunitar

Izvorul primar sau originar îl constituie tratatele constitutive; tratatele de aderare ale statelor membre la uniune; diferitele protocoale, convenții, documente anexă la aceste tratate.

Izvorul derivat constă în actele instituțiilor comunitare. Între acestea se regăsesc:

Deciziile și regulamentele.

Recomandările și directivele. c. Avizele.

Acte atipice.

Jurisprudența.

Principiile generale.

Izvoarele dreptului romanesc contemporan

În analiza izvoarelor dreptului nostru, în prezent trebuie să avem în vedere momentul istoric în care se găsește societatea romanească și statul român, ca urmare a Revoluției din Decembrie 1989, a răsturnării regimului de dictatură și a trecerii spre democrație și statul de drept. În acest context au loc transformări profunde ale dreptului, inclusiv în ce privește formele sale de exprimare, izvoarele sale.

Revolutia nu a inlocuit, evident, dintr-o dată vechiul drept și nici nu era posibilă și necesară o atare schimbare. Prin noile organe ale puterii ea a inlocuit fie imediat, fie treptat, intr-un proces care este în plina desfasurare, numeroase legi și acte normative ale vechiului regim, inclusiv reglementări de natură constitutională.

Ne aflăm intr-o perioadă de intensă activitate legislativă, fundamentată pe prevederile cuprinse in Constituția adoptată la 21 noiembrie 1991 prin care se asigură, cadrul legal necesar fauririi unei societăți democratice, cu toate componentele sale economice, politice, social-culturale, conform principiilor fundamentale proclamate de Revoluție și exigentelor statului de drept.

Mentionând că izvorul principal și aproape exclusiv al dreptului românesc îl reprezintă legea și actele normative în general, este necesar ca ele să fie observate în această perioadă de tranziție.

În primul rând, este de menționat că avem de-a face cu unele acte normative premergîtoare Revoluției din decembrie 1989, dintre care cele mai multe au fost edictate în ultimele decenii, dar unele au fost elaborate și în perioadele anterioare, mergând chiar până în primii ani de după făurirea statului național în secolul trecut (de exemplu, Codul civil din 1864, intrat în vigoare de la 1 ianuarie 1865).

Între izvoarele dreptului provenite din această perioadă sunt de menționat, în funcție de sistemul legislativ și al organelor statului, legea, decretele Consiliului de Stat, decretele prezidențiale, hotărârile și ordinele și instructiunile ministrilor.

Aceste acte normative, în masura in care nu au fost abrogate și nu contravin prevederilor Constituției din 1991 (art.150 din Constituție) pot fi invocate ca izvoare ale dreptului.

După Revoluția din decembrie 1989, pentru determinarea actelor normative ca izvoare ale dreptului este nevoie să tinem seama de natura perioadei de tranziție în care ne aflăm, să distingem diferitele etape parcurse, cu specificul organelor puterii în acțiune.

Astfel, în perioada de la Revolutie (22 decembrie 1989) și până la alegerile generale din 20  mai 1990, mai precis, constituirea Parlamentului și instituției Presedintelui Romaniei, guvernarea tării, conducerea statului s-a asigurat de către organe provizorii și anume Consiliul Frontului Salvării Naționale, iar din 9 februarie, de Consiliul Provizoriu de Uniune Natională, de Presedintele acestor organe care avea și atribuția de sef de stat, de guvernul provizoriu și de ministere.

Pe plan local, au fost create primăriile județene, iar în localități, ca organe de conducere consiliile locale ale FSN, la inceput, iar apoi, Consiliile provizorii de Uniune Natională.

Având în vedere situația deosebită creată de Revoluție, faptul că nu există un organ legislativ, un parlament, ales, actele cu putere de lege au luat forma Decretelor – lege, emise de Consiliul FSN, respectiv  CPUN, semnate de presedintele acestor organe. Decretul – lege a fost forma principală și superioară a izvoarelor dreptului până la constituirea parlamentului.

Alaturi de decrete – legi și subordonate acestora sunt de mentionat, de asemenea, Decretele cu caracter normativ ale Presedintelui Consiliului F.S.N, apoi al Consiliului Provizoriu de Uniune Natională, hotărârile cu caracter normativ ale guvernului provizoriu și ordinele cu caracter normativ ale miniștrilor, iar pe plan local, hotărârile, deciziile normative ale organelor locale.

Decretele – legi au avut un rol deosebit în înfaptuirea sarcinilor transformărilor revoluționare în toate compartimentele vieții economice, politice, sociale. Prin decrete-legi au fost adoptate sau modificate prevederi ale legislației anterioare, au fost date reglementari noi în cele mai importante domenii, inclusiv prevederi de natură constitutională, strict necesare functionării sistemului politic. Un asemenea act a fost bunăoara Decretul – lege nr.2 din 27 decembrie 1989 care pe langă reproducerea în preambul a platformei – program a F.S.N. proclamată în Comunicatul din 21 decembrie 1989 conține si alte reglementări de natură constituțională cum sunt denumirea țării, forma de guvernamânt, drapelul țării. De asemenea, decretul – lege nr.92 din 18 martie 1990 pentru alegerea Parlamentului și președintelui României deși este în primul rând, o 'lege electorală, conține și norme referitoare la atribuțiile Presedintelui României.

Este de notat că primul act al Revoluției din decembrie 1989, Comunicatul către țară conținând programul FSN a reprezentat un document cu valoare politică, morală și juridică, expresie a consensului național realizat de Revoluția populară. Acest program, preluat apoi în Decretul – lege nr.2 din 27 decembrie 1989, statornicește principiile fundamentale, jaloanele de bază ce vor orienta intreaga dezvoltare ulterioară a legislației.

După alegerile din 20 mai 1990 s-a constituit Parlamentul bicameral, care este în acelasi timp – prin reunirea celor două camere – Adunarea Constituantă, precum și instituția Presedintelui Romaniei. A fost format guvernul țării, s-au organizat ministerele, precum și organele locale.

Urmare a acestui fapt, parlamentul a devenit unicul organ legiuitor din stat, prin această încetând perioada de conducere și legiferare prin decrete – lege.

Legea devine astfel, izvorul principal și superior al sistemului nostru de drept actual.

În temeiul legilor și în vederea aplicării lor, Președintele României edicteaza decrete, iar guvernul hotărâri, cele cu caracter normativ fiid izvoare de drept, precum și în condițiile delegării legislative – ordonanțe.

Problematica teoretică și practică a ordonanțelor că izvoare ale dreptului a relevat aspecte complexe și controversate privind: limitele delegării legislative, evitarea abuzului în adoptarea ordonanțelor și implicit a uzurpării legislativului de către executiv, domeniul ordonanțelor de urgență, relativitatea formulării 'în cazuri excepționale', evitarea consecințelor negative ale ordonanțelor care au produs efecte juridice și apoi au fost respinse, necesitatea perfecționării acestui izvor de drept.

La nivelul ministerelor sunt de menționat, în continuare ordinele sau instrucțiunile cu caracter normativ.

În principiu, ordinele și alte asemenea acte ale ministerelor stabilesc măsuri tehnico-organizatorice și metodologice, normative și alte detalieri și concretizări ale dispozițiilor superioare.

Pe plan local, sunt izvoare de drept deciziile organelor locale cu caracter normativ, în conformitate cu legile și alte acte normative ale organelor superioare, în executarea atribuțiilor lor legale. Actele normative ale organelor locale sunt evident subordonate între ele, precum cele ale primăriilor și consiliilor municipale, orășenești și comunale față de cele județene (respectiv al municipiului București).

Legile și celelalte acte normative ale organelor centrale se publică în Monitorul Oficial. Publicarea deciziilor organelor locale se asigura prin orice mijloc considerat potrivit (presă locală, radio etc).

Între alte izvoare ale dreptului nostru actual, evident având un rol limitat și în poziție subsidiară, sunt de menționat contractul și obiceiul.

Contractul este recunoscut că izvor al dreptului intern în formă contractului colectiv de muncă, act care în condițiile actuale ale trecerii la economia de piață și privatizarea capătă o semnificație cu totul deosebită și diferită de situația din perioada regimului dictatorial al economiei de stat, planificate. Remarcăm de asemenea importantă tratatului – că expresie a contractului normativ, izvor de drept.

Obiceiul sau cutumă, în dreptul nostru, că și în dreptul țărilor de pe continentul european are o valoare redusă. Este un lucru explicabil, datorită pe de o parte rolului proeminent al legii și celorlalte acte normative, pe de altă parte datorită incompatibilității naturii cutumei – creație lentă, și de regulă spontană – cu ritmul rapid al dezvoltării societății actuale că și al folosirii ample a cuceririlor științifice și tehnologice, inclusiv studiile de prognoza în orientarea acestor dezvoltări.

În afară de unele uzuri portuare, specifice dreptului maritim, obiceiul juridic se mai păstrează la noi în dreptul civil în măsură în care Codul civil român din 1864, încă în vigoare, face trimitere la aplicarea obiceiului în materie de servituți și raporturi de vecinătate, de uzufruct de executare a contractelor și interpretarea voinței părților. Așa bunăoară, cu privire la înălțimea îngrădirii se prevede că ea se va stabili prin dispoziții speciale sau după obiceiul obștesc, iar în lipsa acestora va fi de cel puțin 2m; potrivit art.980 dispozițiile îndoielnice ale contractului se interpretează după obiceiul locului unde s-a încheiat contractul. Obiceiul civil capătă în aceste împrejurări forță juridică prin stipularea făcută de Codul civil. Este însă de menționat că trimiterile la obicei în Codul civil trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu noile reglementări care au intervenit în materiile respective.

Constituția României, în art.41 alin.6 referindu-se la protecția proprietății private, menționează totodată că, 'dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecția mediului și adigurarea bunei vecinătăți, precum și la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului'.

Iată o trimitere la aplicarea obiceiului care devine astfel izvor de drept.

Jurisprudența – de principiu și având în vedere excepțiile menționate – și doctrina juridică nu sunt izvoare ale dreptului nostru, ceea ce înseamnă că sunt lipsite de importantă.

O situație aparte era rezervată așa numitelor Decizii de îndrumare pe care era împuternicit să le dea Tribunalul Suprem în cadrul competenței sale de control a activității instanțelor judecătorești. Deciziile de îndrumare nu sunt soluții de speță, ci îndrumări de principiu pentru soluționarea unor cauze de către instanțe în vederea asigurării aplicării și interpretării unitare a legilor și altor acte normative.

În prezent, cu privire la neadmiterea de principiu a practicii judiciare ca izvor de drept în țară noastră, având în vedere că potrivit dispozițiilor constituționale cuprinse în art.123 alin.2 'Judecătorii sunt independenți și se supun numai legii', sunt de reținut câteva nuanțări importante. Astfel, art.145 alin.2 din Constituție menționează că: 'Deciziile constituționale sunt obligatorii și au putere numai pentru viitor'. Art.26 alin.5 din Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale reia această dispoziție și pentru deciziile definitive prin care se soluționează excepțiile de neconstituționalitate invocate de părți sau instanțe din oficiu în procesele aflate în față lor. Așadar, în măsură în care Curtea Constituțională ar decide că o dispoziție legală în vigoare ar fi neconstituțională, ea nu ar mai putea fi aplicată de instanțele judecătorești pe viitor și, la cererea părții interesate, nici în litigiul în care s-a invocat excepția de neconstituționalitate.

De asemenea, în condițiile prevăzute de Legea nr.29/1990 privind contenciosul administrativ, instanțele judecătorești pot anula un act administrativ cu caracter normativ.

În cazul recursului în interesul legii, dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe, fără că soluția să aibă efect asupra hotărârilor examinate sau asupra părților din procesele în care au fost pronunțate (art.329 C. proc.civ, art.414 C. proc. pen). în caz de casare hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Izvoarele principalelor ramuri de drept.

Specificul izvoarelor dreptului penal constă în faptul că acestea nu pot avea decât formă legii. Nu pot constitui izvoare de drept penal Hotărârile și Ordonanțele Guvernului, ordinile ministerelor sau actele emise de organele administrației publice locale.

Constituția României prevede că normele juridice de drept penal pot fi adoptate numai de Parlamentul României, prin lege organică. Izvoarele formale ale dreptului penal român sunt:

Codul penal român de la 1986 cu modificările intervenite ulterior și aflat în vigoare este considerat principalul izvor de drept, deoarece cuprinde practic toate normele penale generale, cu valoare de principii fundamentale, precum și cea mai mare parte a normelor penale speciale.

Legile complinitoare sunt considerate acele acte normative care conțin norme juridice penale cu valoare de principii și care completează într-o anumită măsură reglementările cuprinse în codul penal. Exemple: Legea nr.4/1971 privind extrădarea, Legea nr.23/1961 privind executarea pedepselor etc.

Legile speciale penale sau legi speciale cu dispoziții de drept penal sunt peste 70 la număr și conțin mai mult de 200 de dispoziții cu caracter penal, prin care sunt incriminate și sancționate fapte periculoase ce pot fi săvârșite în anumite domenii sau în legătură cu unele activități, cum sunt: circulația rutieră, navigația civilă, combaterea evaziunii fiscale, prevenirea și sancționarea spălării banilor, activitatea bancară etc.

Tratatele și convențiile internaționale pot constitui, în anumite condiții, izvoare de drept penal, cele care se referă la prevenirea și combaterea criminalității încheiate de statul român cu alte state, ori la care el a aderat, precum și cele privitoare la asistență juridică internațională.

Specificul izvoarelor dreptului constituțional este conferit de rolul cutumei juridice (cutumă constituțională) aflat în vădită regresie că importantă, precum și rolul dreptului internațional general (România întreține și dezvoltă relații pașnice cu toate statele întemeiate pe principiile și celelalte norme generale admise ale dreptului internațional) și al normelor internaționale convenționale (statul Român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte). Constituția recunoaște supremația dreptului internațional asupra dreptului nostru intern, în materia drepturilor și libertăților cetățenilor, ea constituind de altfel principalul izvor de drept constituțional.

Specificul izvoarelor dreptului internațional este scos în evidență de faptul că în relațiile internaționale nu există un guvern mondial care să creeze normele de drept și apoi să le impună statelor. Statele sunt cele care faresc aceste norme și le exprimă în formă juridică corespunzătoare. Principalele izvoare ale dreptului internațional sunt:

cutumă internațională care este definită că o practică generală și repetată în timp în raporturile dintre state, acceptată de acestea că regulă obligatorie; este cel mai vechi izvor al dreptului internațional;

tratatul internațional definit ca acordul intervenit între două sau mai multe state, încheiat în scopul creării, modificării sau încetării normelor existente;

principiile generale de drept fixate în Statutul Curții Internaționale de Justiție.

Izvoarele dreptului civil sunt:

Constituția României care consacră drepturile fundamentale ale persoanelor fizice și juridice.

Codul civil care reprezintă principalul izvor al dreptului civil.

Codul familiei, care reglementează relațiile ce intră în obiceiul dreptului civil, cum sunt cele privind capacitatea civilă a persoanelor fizice.

Legi speciale că: legea fondului funciar, legea privind societățile comerciale, legea privatizării societăților comerciale, legea privind regimul construcțiilor, legea privind regimul juridic al proprietății etc.

Obiceiul (cutumă) și morală (bunele moravuri) nu sunt și nu pot fi zvoare distincte ale dreptului civil.

Precedentul judiciar și doctrina nu sunt izvoare ale dreptului civil.

Având în vedere ierarhia normelor juridice, în cadrul izvoarelor dreptului, pe primul loc trebuie situată Constituția care cuprinde principii fundamentale pentru fiecare domeniu de activitate din societatea românească.

Constituția României din 8 decembrie 1991 a răspuns cerinței realizării cadrului juriidc fundamental al evoluției spre statul de drept, democratic și social. Elaborarea constituției a constituit unul din punctele formulate în porgramele și platformele forțelor politice. Guvernământul de fapt instituit în decembrie 1989, deși s-a legitimat că o veritabilă putere constituantă și a abolit vechile structuri de putere, nu a elaborat și Constituția, dar a organizat alegerea unei Adunări Constituante care să facă acest lucru. Adunarea a constituit o Comisie care să redacteze proiectul de constituție. Comisia formată din 12 deputați, 11 senatori și 5 specialiști desemnați în mod obișnuit în cadrul dezbaterilor de comisie și Parlament prin termenul de experți.

Conținutul normativ al Constituției, care interesează îndeaproape, din punct de vedere juridic este structura în 152 de articole, care sunt grupate în 7 titluri, unele titluri având capitole și secțiuni.

Primul titlu, denumit Principii generale, cuprinde norme referitoare la structura unitară a statului, la formă să republicană de guvernământ. Statul român este caracterizat că un stat de drept, democratic și social, în care suveranitatea națională aparține poporului care o exercită prin organele sale reprezentative sau prin referendum. În legătură cu teritoriul acesta este organizat administrativ în comune, orașe și județe. Tot în acest titlu există dispoziții prin care se recunoaște și garantează dreptul persoanelor aparținând minorităților naționale la păstrarea, dezvoltarea și exprimarea identității lor etnice, culturale, lingvistice și religioase. În același timp este stabilită obligația statului român de a sprijini întărirea legăturilor cu românii din afară frontierelor țării și de a acționa pentru păstrarea, dezvoltarea și exprimarea identității lor etnice, culturale, lingvistice și religioase, desigur cu respectarea legislației statului ai căror cetățeni sunt. De asemenea, în acest titlu există dispoziții privitoare la partidele politice, sindicate, la dobândirea și pierderea cetățeniei române. Sub acest ultim aspect trebuie reținută regulă în sensul căreia cetetenia română nu poate fi retrasă aceluia care a dobândit-o prin naștere. Unele dispoziții privesc relațiile României – definite că relații pașnice și de bună vecinătate – și valoarea juridică a tratatelor internaționale. Tot în primul titlu sunt dispoziții privitoare la simbolurile naționale (drapel, ziua națională, imnul, stema și sigiliul statului), la limba oficială în stat și la capitală.

Cel de-al doilea titlu este denumit Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale. El este structurat în patru capitole și fiecare cuprinde reglemenari speciale cu privire la drepturile fundamentale, libertățile și obligațiile fiecărui cetățean.

Tot în acest titlu se reglementează în capitolul IV instituția Avocatului poporului, care este garantul drepturilor și libertăților cetățenești.

Titlul III, denumit Autoritățile publice, este structurat pe capitole și secțiuni și cuprinde reglementări cu privire la Parlament (organizat că structura bicamerală), drepturile și obligațiile deputaților și senatorilor, procesul de legiferare, domeniul rezervat legii organice etc. Titlul III mai cuprinde dispoziții cu privire la activitatea Guvernului, Administrația publică, Autoritatea judecătorească etc.

Un titlu distinct IV denumit Economia și finanțele cuprinde norme referitoare la economie, proprietate, sistemul financiar, bugetul public național, impozitele și taxele, Curtea de Conturi.

Titlul V, Curtea Constituțională reglementează controlul constituționalității legilor, iar titlul VI, Revizuirea Constituției reglementează inițiativa revizuirii, procedura și limitele sale, conturând de altfel, caracterul rigid al Constituției.

Titlul VII, purtând denumirea Dispoziții finale și tranzitorii cuprinde regulile referitoare la intrarea în vigoare a Constituției, conflictul temporal de legi, instituțiile existente și cele viitoare.

Am exemplificat dispozițiile Constituției, pentru a evidenția importantă pe care această Lege fundamentală o are în existenat statului de drept. Este principalul izvor de drept în fiecare ramură iar după Revoluția din 1989 a reliefat că, nu poate există un stat democratic, nu poate fi democrație fără că Legea fundamentală să nu reglementeze fiecare sector de 'viață socială'. Prin urmare, izvoarele dreptului după 'renașterea națională din 1989' își au seva în Constituția țării.

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, 1997

Costică Voicu, Teoria generală a dreptului, Universul Juridic, București 2010

Georgio Del Vecchio, lecții de filozofie judiciară, Ed. Europa Nova

Vincent Berger, Jurispundența Curții Europene a Drepturilor Omului, București. 1998

Ștefan Odobleja, Psihologia Consonantistă, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1982

Ion Craioveanu, Tratat de teoria generală a dreptului, Ed. Universul Juridic, București 2009

Nicolae Popa, Teoria generala a dreptului, Ed. C.H. Beck, București 2008

Gheorghe Mihai, R. Motica, Fundamentele dreptului, Ed. All, 1997

Ștefan Odobleja, Psihologia Consonantistă, București, 1982

Ion Dogaru, Teoria generala a dreptului, Ed. Științifică, 1999

Amuza I.T, Obiceiul juridic, teza de doctorat, Universitatea din Bucuresti, Facultatea de drept , Bucuresti 2000

Micu D., Garantarea drepturilor omului in Constitutia Romaniei si in practica Curtii Europeane a Drepturilor Omului, Ed. ALL, Bucuresti

Ceterchi I., I.Craiovan, Introducere in teoria generala a dreptului, Editura ALL, București, 1993

www.rasfoiesc.com/legal/drept

BIBLIOGRAFIE

Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, 1997

Costică Voicu, Teoria generală a dreptului, Universul Juridic, București 2010

Georgio Del Vecchio, lecții de filozofie judiciară, Ed. Europa Nova

Vincent Berger, Jurispundența Curții Europene a Drepturilor Omului, București. 1998

Ștefan Odobleja, Psihologia Consonantistă, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1982

Ion Craioveanu, Tratat de teoria generală a dreptului, Ed. Universul Juridic, București 2009

Nicolae Popa, Teoria generala a dreptului, Ed. C.H. Beck, București 2008

Gheorghe Mihai, R. Motica, Fundamentele dreptului, Ed. All, 1997

Ștefan Odobleja, Psihologia Consonantistă, București, 1982

Ion Dogaru, Teoria generala a dreptului, Ed. Științifică, 1999

Amuza I.T, Obiceiul juridic, teza de doctorat, Universitatea din Bucuresti, Facultatea de drept , Bucuresti 2000

Micu D., Garantarea drepturilor omului in Constitutia Romaniei si in practica Curtii Europeane a Drepturilor Omului, Ed. ALL, Bucuresti

Ceterchi I., I.Craiovan, Introducere in teoria generala a dreptului, Editura ALL, București, 1993

www.rasfoiesc.com/legal/drept