Teoria Separatiei Puterilor In Stat

INTRODUCERE

Indiferent de varietetea tipurilor și formelor puterii de stat ce au apărut în istorie, acestea prezintă permanențe si trăsături comune, chiar dacă o definiție unanim acceptabila a ceea ce numim îndeobște puterea în stat nu s-a dat și nici nu se va putea da pentru a satisface toate exigențele.

Dintre aceste permanențe și trăsături comune, unicitatea puterii face parte din dimensiunile fundamentale ale acesteia. Dimensiunea unică a puterii de stat derivă nu doar din faptul apartenenței la un titular unic și exclusiv, care este poporul, ci și din atributul suveranității acesteia. Suveranitatea este acea trăsătură a puterii de stat ce se exprimă în dreptul acestei puteri de a se organiza și exercita, de a-și stabili și rezolva problemele interne și externe în mod liber și conform voinței sale, fără nici o imoxțiune, respectând suveranitatea altor state precum și normele dreptului internațional.

Întreaga putere și legitimitate a autorităților publice ce compun statul în totalitatea lui, derivă de la același generator de putere și legitimitate care este poporul, prin corpul său electoral.

Luând în considerare aceste considerații, primul capitol, ”Discuții la lămurirea relațiilor popor – putere politică, stat – putere de stat ” , analizează notele de conținut ale noțiunii de putere, modul în care are loc determinarea puterii politice, precum si relația dintre puterea politica – puterea de stat și suveranitatea puterii.

Teoria separației puterilor în stat nu a vizat esența puterii statale, dinamica si mecanismul statului, propunând doar o rețetă de ”artă politică”, pentru ca puterea statului să nu agonizeze libertatea individuală sau generală.

Tocmai de aceea cel de-al doilea capitol, Teoria separației puterilor in stat, se ocupa in special de istoricul teoriei,de contimutul ei propriu-zis,cuprinzănd si o scurta prezentare a evolutiei în timp a teoriei separatiei puterilor în stat.

Deoareceputerea de stat,ca forma oficială a puterii politice ramane o notiune abstractă,mult mai important este modul in care se exercita ea si de aceea am considerat necesară în economia lucrarii,o prezentare a principalelor regimuri politice functionale astazi, grupate în : regimul prezidential, parlamentar, guvernamantulde adunare, reginul semiprezidential, regimulpolitic marxist.

Consideratiile asupra acestor regimuripolitice sau constitutionale sunt preyentate în capitolul al treilea, Exercitarea puterii de stat.

Cel de al patrulea capitol, Înscrierea in constitutii a principiului separației puterilor in stat, este de fapt o exemplificare a puctelor de vedere teoretice din capitolul anterioar, prin recursul la realitatea istorica si imediată, prin scurte analize facute regimurilor politice ale unor state precum SUA, Argentina, Franța, Marea Britanie , Italia, Germania, Japonia, reprezentative pentru tipul de regim ( prezidential, semi- prezidential sau parlamentar ) si a caror funcțonalitate ne-am străduit să o comparăm.

Capitolul ultim, Înscrierea principiului separatiei puterilor în stat în Constituțiile României,cuprinde o prezentare a principalelor constituții romanești,pornind de la primele legi cu caracter fundamental – Regulamentele organice, pănă la Constituția din 1991 . Analiza comparativă a modului în care aceste constitutii conțin sau nu în mod expres principiul separatiei puterilor in stat a constituit principala noastră preocupare.

Fară a avea pretenția de a epuiya o temă atat de generoasă, am incercat sa abordăm lucrarea de pe poziția absolutului unei facultăți de drept, nepierzand din vedere eventualele influențe ale filoyofiei politice, în special.

CAPITOLUL I

Discutii la lămurirea relațiilor popor – putere politica,

Stat – putere de stat

Notiunea de putere.

Cea mai des întălnită categorie in teoria și practica sistemelor constitutionale este categoria putere ( poate să apară în forme nuanțate ca , putere de politică, putere de stat, puteri publice ) . Categoria de putere desemneaza ansamblul sau sistemul relațiilor constituite într-o societate istoriceste determinată , exprimand autoritatea pe care un individ sau un grup de indivizi o are asupra altora pentru realizarea unui scop comun asumat de membrii colectivitătii sau impus acestora de către cei care exercită puterea.Puterea este o fortă in serviciul unei idei. Este o fortă născută din constiința socială, destinată să conducăgrupul în căutatea “ Binelui comun “ și capabilă, la nevoie, de a impune membrilor atitudinea pe care ea o comandă.

Notele de conținut ale categoriei de putere în sens sociologic, impun următoarele delimitări.

1. Puterea nu este o simplă posibilitate a omului în raport cu lumea exterioară lui, ea nu este o simplă relație intre om și om, între om si un obiect sau fenomen immaterial. O astfel de relație poate exprima, cel mult, putința omului de a face ceva în ambientul său , nu insa autoritatea în raport cu ceilalti.

2. Autoritatea exprimă atăt idea de fortă, puterea de a comanda , de a dispune si de a impune, cat si cadrul institutional prin care această idée se materializeaza, se obiectivează.

3. Puterea este un fenomen relational.Astfel spus, dezvaluirea esentei puterii nu este posibilă dacă facem abstracție de subiectul puterii (guvernantii), de obiectul ei (guvernatii) și de mijloacele su metodele utilizate pentru realizarea ei ( raportul existent între convingere si constrăngere ).

Asadar, puterea este o fortă care preexistă formelor ei de manifestare, este o energie socială în stare latentă.Observarea puterii si a esentei ei devin posibile numai ca urmare a exteriorizarii acesteia într-un cadru relational;

4. Funcție de scopul puterii ai autenticitatea acestuia, el poate fi unul deliberat asumat,de catre cei asupra cărora se exercita puterea. Sau,dimpotriva, să determine și să întretină precaritatea lui.

Raportul existent între subiectul si obiectul puterii explică miljloacele la care recurge puterea pentru a se infaptui. El explică de asemenea starea dinlăuntrul societații;comlementaritatea dintre putere si vointa grupului sau neutralismullor static si potential exploziv.

Puterea este, însă un fenomen esențialmente social: nu poate fi concepută în afara societății, ea nu se poate manifesta decăt prin intermediul relatiilor sociale;în lipsa puterii societatea este un corp inert, este incapabilă să – si satisfacă rațiunea de a fi.

Puterea este necesară societații in aceeasi măsură în care societatea este necesară puterii.Ea este o condiție a ordinii sociale si a apropierii idealului comun, iar libertatea și binele nu sunt posibile decăt într-o asemenea ordine.

Determinarea puterii politice

Puterea este specifică si inerentă oricărei colectivități umane, drept urmare si formelor embrionare constituite natural si spontan.O astfel de putere însa nu este putere politică, ea devine astfel doar atunci cănd comunitatea umană devine societate.

Colectivitatea umană devine societate cănd cei care o alcatuiesc au, chiar și într-o formă rudimentară, constiinta apartenenței la acea colectivitate.Aceasta presupune diferentierea individului de grup, deoarece conștiinta socială este o stare de spirit colectivă dominată de interesul social. Ea nu se reduce la nici una din constiintele individuale, și , pe de alta parte, nu este suma simpla a acestora.

Prin obiectul ți cauza ei, conștiinta socială este sinteza cantitativă a conștiințelor individuale, stabilind astfel legătura de coeziune a indivizilor și unitatea lor de acțiune.

Pe o asemenea treapta a devenirii puterea socială se manifesta ca putere politică. Evoluția s-a aflat mereu sub presiunea unui ansamblu de factori materiali si spirituali a căror interacțiune a avut același rezultat: formarea constiinței.

Puterea de stat – Suveranitatea puterii.

Privite in evoluția lor, formele puterii pot fi clasificate în două mari grupe;

forme preetatice;

forme etatice.

În cadrul formelor preetatice , puterea apartine fie grupului însuși („ puterea anonima”) , fie unui șef sau grup minoritar ( „ putere individualizată”). Statul devine treptat o necesitate stringentă, atăt timp căt el este văzut ca un cadru institutionalizat care sa legitimeze puterea și guvernați. În încercarea de a legitima puterea au fost eleborate extrem de multe si variate teorii. Prima dintre acestea stabilea ordinea divină a puterii, pentru a suplini imposibilitatea intelegerii rationale a puterii si, adeseori, pentru a o sacraliza inhibitor.

Teoria patriarhală susține că statul ar fi luat nastere din familie, iar teoria patrimonială că el s-ar fi dezvoltat din dreptul de proprietate asupra pămăntului.

Teoria contractualistă, susținută mai ales de J.J. Rousseau, se bazează pe ideea că puterea a luat naștere printr-un „ pact de supunere”; supusii promit să asculte, iar regele le promite un minimum de libertăți.

Teoria violenței prezintă statul ca rezultat al unui impuls din afară.

Teoria juridică a „ statului – națiune” afirmă că statul este personificarea juridică a unei națiuni.

Sociologia politică, îndeosebi cea americană, a dat naștere altor două teorii : sistetismul, potrivit căruia sistemul politic se configurează prin impulsurile primite prin interacțiunea cu alte sisteme, și funcționalismul, care vede în sistemul politic un ansamblu de interacțiuni cu mediul ambiant. În concepția marxistă, care nu se verifică istoricește, puterea este rezultatul si forma de exprimare a ireductibilității contradicțiilor de clasă, apărute după instaurarea proprietății private asupra mijloacelor de productie.

Juristul italian Giorgio del Vechio, consideră că statul este o formă de societate, legătura socială cea mai întinsă, cea mai importantă și cea mai solidă, căci modelează mai energic și determină în mod mai precis decât oricare alta, relațiile vieții comune. Mai mult decât atât , statul poate fi definit ca subiectul ordinii juridice, în care se realizează comunitatea de viață a unui popor.

Poporul și statul sunt deseori privite într-o anumită unitate, deși ele sunt subiecte distincte de drept. Organizarea societății umane a atins forme mei mult sau mai puțin reușite, dar factorii care compun statul își pastrează sub aspectul juridic, identitatea lor. Elementele constitutive ale statului au fost definite ca fiind : populația ( mulțimea ) , teritoriul și legătura juridică ( suveranitatea).

Într-o accepție strict juridică statul este forma organizată a puterii poporului, mai exact mecanismul sau aparatul statal. Poporul, națiunea detin puterea politică. Pentru a putea exercita această putere, poporul crează statul, ca un ansamblu sistematizat de organe de stat, un sistem de autorități publice.

Ansamblul articulat al instituțiilor și regulilor constituite în scopul eficientizării acestor autoritatăți publice desemnează deci statul, iar puterea astfel instituționalizată este o putere etatică – puterea in stat .

Indiferent de varietatea tipurilor și formelor puterii de stat înregistrate pe parcursul dezvoltării istorice, aceasta prezintă câteva trăsaturi comune și permanente : puterea de stat este forma publică sub care se organizează si funcționează puterea politică.

Puterea de stat reprezintă forma oficialmente constituită a puterii politice, forma publică sub care se organizează și funcționează această putere ; câteva dintre determinările ei esențiale fiind :

ca putere publică, oficială, puterea de stat își are legitimitetea într-un sistem de norme, de reguli având ca obiect guvernarea ;

autoritatea se exprimă într-un system de prerogative atribuite instituțiilor guvernării, iar nu guvernanților înșiși, ceea ce asigură continuitatea și permanența puterii ;

convertirea puterii politice într-o putere etatică semnifică si validarea ei ca factor de comandă socială. Relațiile sociale de putere ajung astfel să fie relații de putere integrate unui ansamblu de reguli comportamentale. Premise și totodată mijlocul puterii de stat de a se favoriza ca factor de comandă socială sunt crearea și aplicarea normelor juridice ;

puterea de stat – ca ansamblu unitar al instituțiilor și relațiilor de putere reglementate juridic – nu acoperă și nici nu absoarbe multitudinea și diversitatea instituțiilor și raporturilor de putere existente în societate .

puterea de stat și societatea se află într-o relație de influență reciprocă. Orice societatea își polarizează interesele generale în jurul unor valori pe care puterea de stat, sub aspectul esenței ei, a modului de organizare și de exercitare, nu le poate organiza;

puterea de stat are ca atribut intrinsic unicitatea deoarece două sau mai multe puteri de stat nu pot coexista în cadrul uneia și aceleiași formațiuni statale. Unicitatea puterii de stat derivă din apartenența acestuia la un titular unic și exclusive : poporul ;

ca putere oficialmente constituită și exercitată, puterea de stat are un character organizat. Aparatul de stat în care este instituită puterea politică este alcătuit dintr-un grup special de oameni învestiți cu capacitatea și autoritatea de a transforma decizia politică în decizie statală și de a o impune ca masură necondiționată și obligatorie.

Așadar puterea de stat este partea instituționalizată a puterii politice, fără a epuiza însă sfera, deoarece trăsăturile puterii politice se regăsesc în puterile statului dar trăsă turile statului nu se regăsesc în totalitate în ansamblul puterii politice

Funcția fundamentală a statului este aceea de a exprima și a realiza ca voință general obligatorie voința poporului, atâta vreme cât puterea politică – suveranitatea aparțin poporului. Există deci un titular unic – poporul, și o putere unică – puterea politică .

Puterea de stat are urmatoarele trăsături generale :

este o putere de constrângere, deoarece în realizarea voinței lor, guvernanții apelează la un întreg arsenal de mijloace ;

are un character social care explică apariția sa, apartenența, conținutul și funcțiile sale ;

este puterea de a exprima și realize voința guvernanților ca voință general-obligatorie, raportul lege-voință fiind în directă legătură cu caracterul democratic al statului ;

are un caracter organizat, putând exista numai sub forma unui aparat, mecanism, autorități;

suveranitatea puterii de stat este dată de supremația și independența puterii în exprimarea si realizarea voinței guvernanților ca voință de sta

Dintre aceste trăsături generale ale puterii de stat este necesar a puncta îndeosebi asupra factorului constrângere și a celui de suveranitate.

Factorul de constrângere reprezintă un factor de acțiune, o metodă de conducere în cadrul sistemului social. Oricărei societăți și oricărei forme de putere socială îi sunt caracteristice un anumit system normatic, un ansamblu de reguli de conduită.

Însistemul normelor sociale se pot distinge:

norme morale;

norme politice;

norme juridice;

– norme religioase, fiecare categorie de norme avănd un anumit specific, o anumita funcționalitate socială si mijloace proprii prin care se asigura realizarea lor.

Constrangerea este deci omniprezentă, dar ceea ce distinge constrăngerea, ca atribut al puterii de stat, de toate celelante forme de constrangere specifice organismului social,este statutarea ei printr-un anumit tip de norme juridice,instituite sau sanctionate de către puterea publică.

Dar,dacă constrăngerea este o constanta a puterii de stat, formele, intensitatea si mijloacele de infaptuire ale constrăngerii reprezintă o variabilă a acestei puteri. Cu alte cuvinte,raportul dintre constrăngere și convingere depinde de o multime de factori,iar acest raport se exprimă în regimul politic al societații.

Puterea de stat este si o putere suverană. Suveranitatea este un atribut exclusiv al puterii de stat, care o face să se deosebească, pe plan intern, de orice alte puteri ( autorități) sociale, iar pe plan extern de orice alte puteri statale sau prestatale.

Suveranitatea este deci acea trăsătură a puterii de stat ce se exprima in dreptul acestei puteri de a se organiza și de a se exercita , de a-și stabili și reyolva problemele interne si externe in mod liber și conform voinței sale, respectand suveranitatea altor state și normele dreptului international.

Suveranitatea a apărut ca fenomen social – politic obiectiv, odată cu puterea se stat, ca atribut inerent al acesteia, are un continut social – istoric concret și existentă istoriceste determinată de circumstantele interne și internaționale si de stadiul deyvoltarii societății respective.

Suveranitatea implică totodată existenta a două ipotaze fundamentale: supremația si independentă.

Suprematia puterii constă în competența acesteia de astabili și rezolva toate problemele vietii politice și social – economice prin rănduieli obligatorii pentru întreaga populație a unui stat.

Independentța puterii de stat desemneaza deptul deplin, exclusiv si nelimitat,decăt prin normelor și principiilor internationale, al fiecărui stat de a decide în toate problemele interne și externe după libera sa apreciere și potrivit cu interesele sale proprii, fără nici o constrăngere din afară.

Asadar, suveranitatea apartine sistemului valorilor democratice , dincolo de literatura juridică si mai ales a politologică, care tind chiar la acreditarea ideii desuetudinii suveranității si a necesitătiei abandonarii ei, sau inlocuirii ei cu „altceva „,totuși suveranitatea este și ramăne o realitate și o necesitate, care își dezvaluie si consolidează valorile numai prin actiune.

CAPITOLUL II

Teoria separatiei puterilor in stat.

1.Istoric al teoriei separatiei puterilor in stat.

Teoria separatiei puterilor este o teorie celebră, des invocată, a cărei cunoastere înlesneste explicatra sistemelor constitutionale contemporane.

Problema puterilor în stat a preocupat insa si pe gănditorii antici, dintreei detasăndu-se Aristotel, primul autor de drept constituțional, care , desi nu a elaborat teoria separației puterilor in stat, a sugerat-o prin descrierea făcută statului atenian. În lucrarea „Politika”, aristotel constată existența în stat ( polisul grec ) a unor organe distincte, cu atributii precis determinate:

– Adunarea generală (delibera cu privire la afacerile publice: declararea războiului și înheierea păcii, adoptarea legilor, pronunțarea pedepsei cu moartea , exilul, s.a.);

– corpul magistraților ( funcționarilor ) care execută ceea ce s-a deliberat;

– corpul judecatoresc.

Aristotel distinge deci cele „trei părti ale statului”, care , odată bine organiyate, „statul întreg este , în mod necesar, bine organizat el însuși”.

Consideratiile lui Aristotel sunt totuși doar simple constatări ale unor realități organiyatorice ale statului atenian și sunt departe de principiul separatiei puterilor. În același mod , ideea este prezentă și în evul mediu, in teyele scolii dreptului natural, la Grotius, Wolf, Pufendorf, care au constatat diferitele atribuții ale statului, fără a intrezări, însă, conceptul de saparație.

Meritul de a fi cercetat pentru prima dată metodic principiulseparației puterilor îi revine lui John Locke ( 1632 – 1704 ), filosof si jurist englez, participant la Revolutia burgheză din Anglia și la instaurarea monarhiei constituționale. Locke , ca si înaintea lui Hobbes, porneste de la „starea naturală a oamenilor „ și de la „ originea contractuală „ a statului, ajungand să schiteye cu privire la regimul parlamentar teoria diviziunii puterilor : puterea legislativă si cea exclusivă. Puterea legislativă trebuie să aparțină parlamentului și era considerată puterea supremă, deoarece dicta reguli de conduită general obligatorii. Puterea executivă,limitată la aplicarea legilor,urma să fie încredințată monarhului. Locke nu cunoaste deci o putere judecătorească care să fie separată de puterea legislativă și de cea executivă , ea infăptuindu-se mai degrabă ca un accesoriu al puterii legislative.

Motivănd separația dintre puterea legislativă și cea executivă, Locke arată că „ tentația de a pune măna pe putere ar fi prea mare dacă aceleași persoane care au puterea de a face legile ar avea în măini și puterea de a face să le execute, căci ar putea să se scutească de a se pune legilor pe care ele le fac „.Locke pune asadar bazele tehnice ale institutiilor liberale, prefigurănd marile regimuri politice contemporane. El nu expune de fapt teza „separatiei puterilor în stat” ci prezintă un tablou sugestiv al organizării constitutionale engleze din a doua jumatate a sec. al XVII – lea.

Cel care va reconstitui, dezvolta si sistematiya problema separatiei puterilor este filozoful francez Charles Louis Montesquieu ( 1689 – 1755 ) dă o formulare precisă si clară a teoriei separației puterilor în lucrarea „ Despre spiritul legilor „ „le pouvoir arrete le pouvoir „. În fiecare stat există trei puteri: legislativă, executivă si judecatorească, ele trebuind să fie separate, adică să fie incredintate unor titulari deosebiți. Cele trei puteri trebuie să fie de asemenea trei forțe egale, organele care le reprezintă avănd rolul unei supape de siguranța pentru celelalte două.

În conceptia lui Montesquieu acestă necesitate apare ca fiind comandată de ideea de libertate politică, libertate care nu se poate obține decăt asezand obstacole în calea abuzului la care ar putea fi tentant să se dedea orice om și orice organ al statului, dacă ar fi dotat cu prea multă putere:” Pentru ca să nu existe posibilitatea de a se abuya de putere, trebuie ca , prin rănduiala statornică, puterea să fie înfrănată de putere”.

„ În fiecare stat există trei feluri de puteri : puterea legislativă, puterea executivă privitoare la chestiunile care tin de dreptul gintilor și puterea executivă privitoare la cele care țin de dreptul civil. În virtutea celei dintăi, principiile sau autoritatea face pentru un timp oarecare sau pentru totdeauna și îndreaptă sau abrogă pe cele existente. În virtutea celei de-a doua, declară răyboi sau încheie pace , trimite sau primeste solii, ia măsuri de securitate, preăntampină năvălirile. În virtutea celei de-a treia , pedepsește infracțiunile si judecă litigiile dintre particulari.Pe aceasta din urmă o vom numi putere judecătorească, iar pe cealaltă pur și simplu putere executivă a statului”. Analizănd deci raporturile dintre puterea legislativă și cea executivă, Montesquieu avea in vedere colaborarea puterilor, dar cu o anumită preponderentă acordată celei executive, atăta vreme căt printre atribuțiile sale se numără și aceea de a convoca și închide sesiunile parlamentului, precum și dreptul de veto asupra puterii legislative.

În vitutea puterii legislative, principiile sau autoritatea face legi, le indreaptă sau le abrogă pe cele existente; in virtutea puterii executive declară război sau încheie pace, trimite sau primeste solii, ia masuri de securitate,preîntîmpină năvalirile:în virtutea puterii judecătoresti pedepsește infracțiunile sau judecă litigiile dintre particulari. Montesquieu merge însă mai departe arătănd că atunci cănd în măinile aceleiasi persoane sau ale aceluiași corp de aleși se află întrunite puterea legiuitoare și cea executivă nu există libertate.

Ideea centrală a problematicii pe care și-o pune filozoful francez este deci aceea de a sti cum trebuie să se manifeste puterea de stat pentru anu agresiona libertatea societății în general, și libertatea politică a individului, în conditiile unei necesități obiective de a coexista amăndouă,funciarmente în cadrul societății.

2.Continutul teoriei separatiei puterilor în stat.

Montesquieu pune în acest punct al discursului său problema separatiei puterilor statului ( în cartea a XI – a a Părții a II – a intitulată „ Despre legile care fundamentează libertatea politică in raportul ei cu găndirea de stat” ). Definind libertatea ca dreptul de a face tot ceea ce îngăduie legile, Montesquiet ajunge la concluzia că existența libertății politice este condiționată de modul de manifestare a puterii de stat în eradicarea legilor și aplicarea lor. Această reflecție este de fapt piatra unghiulară a separării puterilor în stat a Angliei vremurilor sale, a cărei rațiune “are ca scop direct al organizării de stat , libertatea ploitică ”.

Rezultatul analiyei sistemului englez este cunoscut în istoria doctrinelor politico-juridice sub denumirea de teoria separației puterilor în stat , deși nici filozoful nu a intitulat-o astfel și nici scopul în sine al demersului său nu a fost de a teoretiza mecanismul statului, esența sa, organele sale și formele fundamentale de activitate. În mod indirect însă, prin obiectul major de investigație si reflecție, care a fost categoria filosofico-juridică de ”libertate politică”, Montesquieu a ajuns să se pronunțe și asupra unor aspecte ce vizează puterea de stat. Dar tocmai prin examinarea puterii de stat, prin lentila postulatului de triumf al libertății, această teorie s-a bucurat de atâta apreciere și popularitate, atât în trecut cât și în prezent, deoarece libertatea a fost și este opțiunea eternă a ființei și condiției umane.

Așa cum am mai precizat, Monesquieu definește cele trei puteri ( legislativă, executivă și judecătorească ) și precizează că ele trebuie să fie separate, adăugând astfel la separația dintre puterea legislativă și cea executivă, proclamată de John Locke și separația dintre puterea judecătorească și celelalte două puteri.

În această parte a discursului său, Montesquieu proclamă deci, în termeni categoric și imperativi, cu valoare de principiu, atât separarea absolută a organelor statului, cât și a funcțiunilor lor. Mergând însă mai departe și prezentând funcționarea concretă a celor trei puteri în cadrul statului, Monesquieu arată că : ”Dar întrucât datorită mersului necesar al lucrurilor, ele sunt silite să funcționeze, vor fi nevoite să funcționeze de comun acord”. De aceea este necesar ca, printr-un sistem de “balanțe” între puteri, fiecărei “greutăți” să i se opună o “contra greutate”, “măsurii” să i se opună o “contra măsură”, fiecare dintre cele trei puteri îndeplinind rolul unei “supape de siguranță” față de celelalte.

Autorul teoriei clasice a separației puterilor a stabilit și anumite reguli privind relațiile dintre puteri. Astfel , în cazul puterii executive, deoarece cere întotdeauna acțiuni promte, este mai bine exercitată de unul decât de mai mulți. Dacă ea ar fi încredințată unei persoane luate din corpul legislativ, atunci nu ar mai exista libertate, pentru că cele două puteri ar fi contopite, aceleași persoane participând și la una și la cealaltă.

Puterea executivă trebuie să fixeze momentul convocării corpului legiutor și durata sesiunilor sale. Puterea legislativă nu rebuie să aibă dreptul să țină în loc puterea executivă, aceasta din urmă referindu-se mereu la chestiuni care cer o rezlvare promtă. Puterea executivă trebuie să i-a parte la legiferarea prin dreptul ei de veto.

Corpul legislativ apare ca fiind format din două părți, una va încătușa pe cealaltă prin dreptul lor reciproc de veto, iar amândouă „Camerele” vor fi frânate de puterea executivă, ea însăși fiind frânată de cea legislativă.

Doctrina separatiei puterilor în stat poate fi deci considerată o „doctrina a prudentei” , putand fi deci retinute mai multe idei :

a) În orice societate organizată în stat există trei funcții: de edictare de reguli juridice sau funcția legislativă; de executare a acestor reguli sau funcția executivă; de judecare a litigiilor sau funcția jurisdictională;

b) fiecărei funcții îi corespunde o putere: legislativă , executivă și judecătorească;

c) fiecare putere este conferită unor organe distincte ; puterea legislativă – adunărilor reprezentative; puterea executivă – sefului statului si/sau sefului ministrilor; puterea judecatorească – organelor judiciare.

În ciuda ideilor sale progresiste , Montesquieu va fi prea putin agreat de filosofii francezi care vor pregati ideologic revoluția din 1789: Voltaire, dar mai ales J.J.Rousseau.

Dacă ideea separației puterilor în stat apare si la Rousseau, considerația care-l călăuzește este cu totul alta: limitarea absolutismului monarhic, confundarea puterii legislative cu chiar conceptual de suveranitate. Aceasta nu se putea exercita decăt direct, prin votul întregi natiuni.

Puterea executivă se distinge de cea a legiuitorului dar se supune acestuia, ale cărui ordine le execută și care o supraveghează. Și pentru Rousseau, ca si pentru Locke, puterea judecătorească nu este ceva distinct. Dar spre deosebire de filosoful englez, pentru Rousseau ea este totuși o ramură a puterii executive și se supune unor reguli speciale.

Revoluția franceză va substitui principiului separației puterilor în stat o concepție metafizică:”puterea” este o fracțiune din suveranitate, delegată de națiune unor autorități pentru ca acestea sa-și poată îndeplini „ funcțiile” lor.

Consecința acestei mutații va fi dură: în locul unei soluții suple în distribuirea funcțiilor care să permită colaborarea organelor înzestrate cu îndeplinirea lor, un sistem de guvernămănt absolut rigid, în care fiecare organ exercită în exclusivitate puterea ce i s-a „delegat”.

Evolutia în timp a teoriei separației puterilor în stat.

Cercetările asupra istoriei constituționale a Mării Britanii trebuie să înceapă probabil cu Magna Charta Libertatum, act semnat în 1215 de regele Ioana fără Tară si prin care garanta respectarea drepturilor și cutumelor supușilor săi, baronii englezi. Chiar dacă în sec. al XIII-lea, ideile despre libertate nu îmbrăcaseră încă forma unui concept, Magna Charta avea meritul de a îngrădi arbitrariul regal, ea devenind astfel cel mai important text politic din istoria Angliei, mai ales prin ceea ce a adus sine.

Domnia ultimilor regi din dinastia Tudorilor a însemnat și instaurarea monarhiei absolutiste, ceea ce nu a dus însă și la desființarea Parlamentului cu cele două Camere ale sale: Camera Lorzilor si Camera Comunelor, deoarece suveranii englezi nu dispuneau de dreptul de a percepe impoyite permanente. Cu toate acestea, conflictul rege- parlament a existat tot timpul, el luând amloare în timpul lui Carol I Stuart. În anul 1628 parlamentul adresa regelui o „ Petiție a drepturilor”, pentru a-i reaminti că era dator să respecte legile regatului. A fost aceasta începutul a ceea ce avea să devină prima revoluție burgheză, o confruntare între tabăra perlamentară, condusă de Oliver Cromwell și tabăra regalistilor.

Rezultatul îndelungatelor confruntări militare și politice va fi un regicid ( Carol I Stuart este condamnat la moarte și executat în 1649) și în cele din urmă revenirea la monarhie, dar la una constituțională ( „ revoluția glorioasă „ din 1688). Fără a exista însă în fapt o constituție, s-a introdus o separatie riguroasă a puterilor în stat: puterea legislativă- Parlamentului, în special Camerei Comunelor, puterea executivă- regelui si cabinetului, puterea judecatorească – Înaltei Curți de Justiție. Acest sistem a fost permanent perfectionat, limităndu-se în primul rănd prerigativele regale, ajungându-se la situația prezentă în care regele nu mai are decât o funcție reprezentativă.

Nemulțumiți de această evoluție politică, parte din participanții la adevărata revolutie burgheză vor traversa oceanul încercând să impună pe tânărul pământ nord-american principiile egalității si , drepturile fundamentale ale oamenilor.

Astfel a apărut Constituția americană din 1787, adoptată de Convenția de la Philadelphia, si care se află si astăzi în vigoare. Libertatea de a consacra o constituție care prevede principiul separației puterilor în organizarea de stat, a fost plătită însă de națiunea americană cu sânge. Acesta deoarece Declarația de Independență din 4 iulie fost urmată de un razboi cu armata engleză și cu loialistii englezi. În cele din urmă însă, cele 13 colonii și-au câstigat independența, recunoscută și de Anglia prin Tratatul de la paris ( 1785). Numai așa s-a putut ajunge la discutarea și consacrarea unei Constituții care se bazeazăpe clara separare a puterilor în stat: puterea legislativă – Congresului format din Senat și Camera Repreyentanților, purerea executivă – presedintelui, puterea judecătorească – Curții supreme de Justiție.

Exemplele englez și american nu au fost lolosite pe continent, unde o altă monarhie absolută – Franța, va fi nevoită să traverseze și ea o revoluție mult mai lungă și mult mai sângeroasă. Atunci când în Franța s-a declarat Revoluția, înaintea ei se consumaseră căteva secole de monarhoe absolută, în care persoana regelui se confunda cu statul, iar voința lui singulară era lege. Parlamentul francez – Adunarea Stărilor Generale, nu mai fusese convocat din 1614. În mai 1789, nevoi financiare îl obilgă pe regele Ludovic al XVI-lea să convoace Stările Generale. Va începe astfel o luptă acerbă pentru putere între fracținile politice, între marea nobilime, burghezie si monarhie.

Această luptă s-a concretizat în cel putin trei Constituții, într-un regicid și în instaurarea în cele din urmă a unei noi puteri absolute – imperiul lui Napoleon I.

Constituția din fost doar prima dintr-un lung șir de constituții ( 13 până în 1875),expresie a faptului că legiuitorii franceyi au simtit permanent nevoia unor schimbări, ajustări sau chiar a indreptării unor grave greseli. Astfel, Constituția din 1791 abordează principiul separației puterilor: puterea legislativă era acordată unei Adunări Naționale, singura care putea avea inițiativa legilor; puterea executivă – regelui, iar puterea judecătorească-judecătorilor alesi pe o durată limită de catre popor.

Regele Ludovic al XVI – lea și-a depășit însă atribuțiile și în ianuarie fost executat, după ce în septembrie 1792 fusese proclamată prima Republică Franceză. Noua organiyare de stat avea nevoie de o nouă Constituție, cea din iunie 1793. Extrem de radicală, aceasta constituție nu a fost nicicând aplicată, partidul iacobin folosind perioada grea prin care trecea țara pentru a instala un regim de teroare.

În forma sa teoretică, Constituția din 1793 prevedea separarea puterilor în stat,deci puterea legislativă exercitată de Convenția Națională se bucura de reale drepturi de control asupra celorlalte două.

Lupta dintre partidele politice va da în cele din urmă câștig de cauză moderatilor girondini, care preluând puterea vor elabora și introduce și o nouă constituție, cea din 1795. Constituția anului III declară în mod expres că la baza sa se află principiul separației puterilor, garanție a legalității sociale. Se ajunge chiar la o anumită specializare și determinare de competență în interiorul aceluiași organ ( împărțirea de pildă a legislativului în două; „ cei și „ cei bătrăni „, fiecare cu atribuții specifice).

Puterea executivă este încredințată și unui corp format din cinci membri – numiți de legislativ și intitulat. Directoratul nu avea inițiativa legilor, nici drept de veto, nici nu putea retrimite legile pentru o nouă deliberare.

Această evoluție pozitivă a constitutionalismului francez va fi însă întreruptă de perioada obsolutismului napoleonian, de o nouă serie de revoluții și restaurări incheiate abia în 1875.

Principiul separatiei puterilor în stat a devenit o dogmă a democrațiilor liberale și garanția esențială a securității individului ăn raporturile lui cu puterea. Schema clasică a principiului este simplă, dar ambițioasă și generoasă. Astfel, statul are de îndeplinit trei funcții fundamentale;

edictatea regulilor generale – funcția legislativă;

aplicarea sau executarea acestor reguli – funcția executivă;

rezolvarea litigiilor care apar in procesul aplicarii legilor – funcția jurisdicțională.

Exercitării fiecărei funcții îi corespunde o „ putere”: legislativă, executivă si judecătorească, iar fiecare putere este încredințată unor organe distincte : puterea legislativă – unei adunări reprezentative ; puterea executivă – șefului statului și guvernului; puterea judecătorescă – organelor judecătoresti.

Schema este simplă și corespunde unei logici formale usor de înteles, dar „mitul” doctrinei lui Montesquieu depășește cu mult realitatea, căci această doctrină n-a putut fi în toate locurile începutul și sfărșitul sistemelor politice, comportând de aceea cntradicții și ambiguități.

După Revoluția franceză această teză a fost transformată parcă într- un fetis al democrațiilor liberale, al pluralismului politico – social.

Ea a fost înscrisă la loc de frunte în constituțiile sec. al XIX – lea, avănd drept model Declarația drepturilor omului din 1789 în care se arată că: „ orice societate în care garanția drepturilor nu este asigurată, nici separația puterilor determinată, nu are constituție”. Urmănd această afirmație, doctrina revoluției franceze a considerat „ puterile”fractiuni ale suveranității naționale; de aceea când națiunea își instituie reprezentanții săi, ea delegă unora puterea sa legislativă, altora pe cea executivă,iar judecătorilor puterea jurisdictională.

În locul noțiunii concrete de funcție s-a preferat noțiunea abstractă de putere de natură specială necesară unei autorități pentru a îndeplini funcția sa. În loc de a imagina seprația puterilor ca o rețetă de tehnică politică, oamenii Revoluției au enunțat o dogmă de filozofie politică.

Nu rezultă cu claritate dacă prin „putere” trebuie să se înteleagă un „ organ „ de stat sau o „funcție „. Este vorba deci de o interpretare, căci, dacă separația puterilor este înțeleasă ca o repartiyare a sarcinilor statului, este posibil ca ea să se acomodeze cu soluțiile simple care permit organelor de stat să colaboreze între ele. Dacă însă interpretarea ce se dă principiului este aceea a unei delegări de putere, separația puterilor conduce la crearea unui sistem constituțional rigid, în care fiecare organ trebuie să – și exercite singur, în totalitate, funcția, fiind deci exclusă colaborarea.

Se poate de aceea considera ca inexactă afirmația conform căreia exercițiul suveran al integralității fiecăreia dintre funcțiile etaticetrebuie atribuit unei autorități sau unui grup de autorități distincte, căci nici unul dintre organele etatice nu sunt practic separate funcțional. În fapt, principiul separației puterilor nu face decăt să dea expresie tipurilor de organizare constituțională, indiferent dacă autoritățile sunt separate sau nu, în toate sistemele nonabsolutiste.

Teoria separației puterilor a cunoscut o mare răspândire în sec.XIX – lea și a stat la baza clasificării regimurilor în regimuri care practicau confuzia puterilor,fie în favoarea legislativului, fie în cea a executivului si regimuri care realizează separația puterilor, fie că această separație este supla sau strictă.

Evoluția separației puterilor, ca teorie și realitate constituțională cuprinde două mari aspecte :

definirea conținutului și sensurile separației puterilor – s-a afirmat și se afirmă că este vorba mai puțin de separare decât de echilibrul puterilor : organele de stat trebuie să depindă unele de altele numai atât cât este necesar formării sau desemnării lor și eventual exercitării unor atribuții .

critica teoriei clasice – s-a afirmat chiar că teoria clasică nu mia exprimă realitatea politică, deoarece ea a fost înlăturartă de regimurile totalitare și apare depășită și învechită în regimurile pluraliste. Dacă în filosofia Secolului Luminilor puterea era considerată redutabilă și amenințătoare, separația puterilor apărând deci ca o nevoie imediată, în doctrinele totalitare puterea era considerată un instrument necesar de transfoemare, lipsind astfel motivele de separare sau limitare. De aceea s-a ivit posibilitatea promovării teyei unicității puterii în stat, care permitea concentrarea puterii și desființarea democrației.

Admițând aceste critici trebuie arătat, în plus, că teoria separației puterilor este dificil de adaptat în întregime chiar și în regimurile pluraliste, unde se manifestă chiar o “concentrare” a puterii. Astfel în sistemul parlamentar englez, cabinetul concentrează într-o mare măsură puterea , pentru că el dispune , în principiu, de majoritatea absolută în Camera Comunelor. Trebuie deci privită cu rezerve ideea că pretutindeni și totdeauna legislativul ar fi o stavilă eficientă în fața eventualelor excese ale executivului.

Pentru a înțelege cauzele ”îmbătrânirii” teoriei separației puterilor mai sunt necesare câteva precizări :

puterea este una , indivizibilă, aparținând unui singur titular – poporul. Se poate vorbi mai repede despre distribuirea funcțiilor pe care le implică exercitarea puterii decat împărțirea ei .

ideea separației puterilor în stat contravine principiului indivizării suveranității. Admițând existența mai multor puteri , distincte și independente, ar trebui să admitem și posibilitatea constituirii unor cote-părți de suveranitate ce ar urma să se atribuie ficărei puteri.

teoria separației puterilor în stat a fost elaborată într-o perioadă în care nu se înființaseră înca partidele politice în forma lor modernă și când principalele probleme puse de putere erau de ordin instituțional. Astăzi, șn cea mai mare parte a sistemelor constituționale, problema reală nu este aceea a ’’separării puterilor’’ și a echilibrului dintre acestea, ci a raportului dintre majoritate și minoritate, dintre guvernământ și opoziție.

funcțiile tradiționale cedează locul unor funcții noi, cum ar fi : funcția de directivitate și de deliberare a parlamentului, funcția de control a acestuia asupra activității executive.

delimitarea între puteri , mai ales între cea legislativă și cea executivă, este cu totul convențională. Se pote vorbi în fapt de o partajare a puterii de a reglementa, intre o putere inițială necondiționată și o putere derivată, secundară, condiționată și subordonată celei dintâi.

este absurd să se creadă că funcția legislativă se află în echilibru cu funcția executivă, ca ’’a face legea’’ este egal cu ’’a o executa’’. Dacă cele două funcții sunt în realitate în raporturi ierarhice, atunci si acele organe care indeplinesc respectivele funcții sunt în asemenea raporturi.

separarea puterilor , dusă până la opoziția lor nu ănseamnă decât paralizarea activității statului.

stricta separare a puterilor în stat nu rezolvă în întregime problema principală a unui regim politic: aceea a garantării a derpturilor și libertăților. Este nevoie pentru aceasta de o constituție care să poată fi considerată o adevarată cartă a drepturilor și libertăților, acestea fiind deci sancționate printr-o justiție constituțională.

în schema clasică a puterilor în stat, justiția constituțională nu-și află locul, căci în concepția chiar a lui Montesquieu, puterea judecătorească, judecătorul nu prețuia prea mult.

Existența unor astfel de rezerve fără de teoria clasică a separației puterilor în stat, nu trebuie sa conducă la concluzia că ea și-a pierdut din importanță și actualitate, fiind o teorie a trecutului. Marea ei forță constă în rezonanța sa socială, politicp și morală , cu nimic redusă prin trecerea timpului. Sub acest aspect ea a intrat în conștiința maselor, care au receptat-o ca pe cea mai eficientă rețetă contra despotismului, în favoarea libertății și a democrației. Dacă teoria separației puterilo în sta își păstrează forța de atracție, ea a pierdut însă mult din valoarea ei explicativă. Ea este însă folositoare atâta vreme cât nu există o alta, principiul rămânând și el o dogmă de politică constituțională. Din această cauză el este o prezență explicită sau implicită în constituțiile tuturor statelor democratice.

S-a încercat însă adaptarea doctrinei sau interpretarea ei originală. Recunoscându-se evidența realității și consistența observațiilor, majoritatea doctrinarilor au ajuns la o astfel de concluzie : nu este vorba de o separație a puterilor ci de atribute ale suveranității, considerate ca distincte și delegate unor titulari diverși și independenți; nu este vorba deci de puteri ci de funcții; separația trebuie sa fie supla , deci să permită participarea puterilor la îndeplinirea acelorași funcții; cele trei puteri trebuie considerate ca fiind trei persoane morale, care se completează mutual și se subordonează reciproc.

Rezultă deci ca separația puterilor în stat trebuie vazută mai alea ca o delimitare suplă a funcțiilor – nu neaparat trei – derivând din una și aceeași putere, funcții intercondiționate pentru atingerea acelorași scopuri și reglate, direct sau indirect, printr-un organ special constituit – reprezentanța națională.

CAPITOLUL III

Exercitarea puterii de stat

1.Consideratii generale.

Puterea de stat, ca formă oficială a puterii politice, rămâne totusi o abstracțiune, a cărei inserție în realitatea socială este configurată de două aspecte: scopurile pe care și le propune și modul în care este exercitată. Dacă prima delimitare poate fi caracterizată drept formală, ca o „îmbinare a rotițelor constituționale”, cea de-a doua, materială, are în vedere functionarea lor. Pentru cea din urmă se utilizează noțiunea de regim politic. O definire a acestei categorii va avea tot timpul în vederea teoria separației puterilor în stat.

Se impun astfel câteva precizări:

problema regimurilor politice este subsecventă separației puterilor în stat;

principiul separatiei puterilor trebuie analizat prin prisma principiului suveranitații poporului ca unic titular al acesteia;

separația puterilor în stat trebuie privită în strănsă legătură cu principiul realizării puterii poporuluib prin reprezentanții săi.

În concluzie, aceste probleme trebuie privite considerănd că puterea de stat constituie o entitate si presupune o anume componență care aparține statului în ansamblul său si un complex de atribuții exercitate de forme organizatorice specializate, atribuții ce trebuie repartizate între acestea, astfel încât să se realizeze cât mai eficient puterea suverană a poporului.

Din această perspectivă, problema modului de exercitare a puterii de stat în fucție de repartizarea atributiilor întrediferitele categorii de organe și a raporturilor dintre ele, devine problema fundamentală a statului și în consecința a dreptului constituțional.

2. Formele de exercitate a suveranității.

La fundamentul democrației sunt așezate două reguli fundamentale: reprezentativitatea care implică eligibilitate și participare directă. Reprezenativitatea se asigură prin alegeri, iar participarea directă prin referendum.

Poporul, deținător al suveranității, exercită suveranitatea națională prin organele sale reprezentative și prin referendum ( art.2, alin. 1 din Constituția României ).

Dacă votul este instrumentul juridic prin care autoritățile publice sunt investite cu prerogative legale, dobândirea și exercitarea dreptului de vot sunt conditionate de îndeplinirea cumulativă a câtorva exigente:

titularul dreptului trebuie să fie cetățean al țării respective, cerință care derivă din suveranitatea puterii de stat;

persoana trebuie să aibă capacitate electorală sau politică, adică vârsta sa biologică să-i permită discernământul necesar manifestării voinței politice ( în general majoratul civil coincide cu cel politic);

persoana trebuie să aibă aptitudine morală ( să nu fi fost condamnată prin hotărâre judecătorească definitivă la pierderea drepturilor electorale).

În ceea ce priveste referendumul, Constituția institutionalizează trei categorii:

a) referendumul constituant, care poate avea ca obiect fie adoptarea Constituției, fie reviyuirea acesteia;

b) referendumul pentru demiterea din funcție a presedintelui României, care exprimă principiul astfel urmeaza ca el să fie demis;

c) referendumul consultativ, care este mijlocul constituțional prin care Presedintele, dupa consultarea Parlamentului, solicită poporului – corpului electoral – să-si exprime voința cu privire la probleme de interes național; este în fapt, un referendum facultativ,de opinie și nu de decizie;

Toate aceste forme de referendum national intră sub supravegherea Curții Constituționale, care veghează la respectarea procedurii pentru organizarea și desfășurarea referendumului, fiind totodată si organul chemat să confirme rezultatele acestuia.

3.Regimuri politice sau constituționale.

Principiul separației puterilor în stat a fost interpretat în sensul colaborării acestora atunci când cănd s-a solicitat separarea lor.

Într-o prima etapă, prin aplicarea acestui principiu s-a ajuns la separarea netă a puterilor, considerându-se că sarcinile legislative revin exclusiv parlamentului, executarea legilor revine exclusiv puterii executive, guvernului îndeosebi, iar realizarea justiției ( asigurarea ordinii interne, rezolvarea litigiilor interumane) revine puterii judecătorești. Într-o etapă ulterioară, principiul separației puterilor în stat a fost interpretat în sensul unei separări nuanțate sau atenuante, care să faciliteze colaborarea lor.

În funcție de modul în care a fost conceput si interpretat principiul separației, precum și în funcție de modul cum s-au conturat raporturile dintre cele trei „puteri”, s-au creat în cadrul statului mai multe tipuri de regimuri constitutionale (politice).

Deși criteriile de definire ale regimurilor politice pot fi multe și o enumerare exhaustivă a acestora este „ modul de organizare al puterii”.

Dacă începând cu sec.al XVIII- lea, problema apartenenței puterii a fost definitiv rezolvată, ca aparținând poporului sau națiunii, problema execitării ei, a modalităților de exercitare rămâne deschisă, practicile constituționale diferind nu doar de la o etapă istorică la alta, dar și de la o țară la alta. De c nu se poate spune că există un model constituțional ideal, doctrina politico – juridică necunoscând nici ea o concepție care să-și declare idealitatea construcției modului de organizare și exercitare a puterii.

Cei mai mulți autori care fac o apreciere globală a regimului politic se referă doar la formele de organizare ale puterii create după elaborarea și fundamentarea principiului separatiei puterilor în stat.

Există astfel o delimitare clasică a trei regimuri politice: prezidențial, parlamentar și guvernământul de adunare, distincție concepută într-o epocă în care partidele politice nu jucau decât un rol minim în exercitarea puterii.

Pentru că acestă clasificare clasică putea crea mari inadvertențe, s-a spus ctivitații statului chiar că principul separației puterilor este „ o dogmă” având trei elemente:

devizarea activității statului într-un anume număr de funcțiuni;

încredințarea acesor functiuni unor organe distincte formate din persoane diferite;

necesitatea ca cele trei organe să fie independente unele de altele sau pe cât posibil, interdependente de așa natură unul să fie superior celorlalte două.

Depașirea „dogmei” trebuie făcută prin păstrarea a ceea ce este „ înșelept” din ea: existența mai multor funcțiuni si a mai multor organe,atribuirea unei functii, cu titlu principal,dar nu exclusiv, in favoarea fiecărui organ. Această regulă nuanțată numai împiedică colaborarea dintre cele trei puteri, oferind chiar posibilitatea tranșării conflictelor de competență, fără a mai atribui toate puterile reziduale aceleiași autorități.

Alți autori, criticând principiul separașiei puterilor în stat, rețin ideea importanței pe care o are puterea de control a unei autorități asupra alteia, idee forță care apare încă la Montesquieu. Acest control împiedică abuzul de putere și creează o situație complexă, în care membrii autorităților publice se străduiesc să actioneze cât mai bine.

Criticând deci această clasificare clasică, doctrina occidentală împarte sistemele politice contemporane în două categorii:

democrații autoritare sau marxiste;

democrații libere sau pluraliste.

Se mia fac de asemenea referiri la:

1 – sistemul confuziei puterilor care poate fi, fie în folosul executivului ( exemplu: monarhia absolută, dictatura militară, dictatura totalitară), fie în folosul legislativului;

2 – regimul separației puterilor, care poate fi întemeiat pe o separație strictă, pe o independență a puterilor (regimul prezidential), pe o colaborare a puterilor (regimul parlamentar).

4.a. Regimul prezidențial.

În regimul prezidential, separația puterilor a fost initial riguros aplicată, purtându-se vorbi chiar de o izolare a puterilor (vezi de pildă Constituțiile franceze din 1791 si 1793).Într-un astfel de regim presedintele concentrează în mâinile sale toate competențele executive și exercită concomitent funcția de sef de stat și de guvern. Șefii departamentelor ministeriale depind și ei de președinte, fiind numiți si revocați ad mutum de acesta și neavănd, practic putere de decizie.

Autoritatea șefului execvutivului provine din investitura populara și de aceea el este independent de parlament, în fața căruia nu răspunde din punct de vedere politic, dar nici nu poate dispune diyolvarea acestuia. Pentru un astfel de regim prezidential exemplul clasic este S.U.A., unde fiecare putere este stăpănă în ceea ce priveste activitatea care îi este încredințată.

Interpretarea principiului separației puterilor în stat în sensul izolarii lor, al cantonării rigide a fiecărei puteri într-un anume domeniu de activitate, a fost criticată si abandontă în S.U.A. în fdavoarea unei interpretari mai suple și care să facă posibilă colaborarea puterilor. Constituția americană din fost astfel modificată, admitându-se niște excepții a căror existență a fost determintă în mare parte de practică. Astfel, constituția prevede dreptul de veto al presedintelui față de legile elaborate și adoptate de Congres, dar și puterea de confirmare pe care o are Senatul privind funcționarii federali. Din practică rezultă însă dreptul de inițiativă legislativă a sefului executivului, posibilitatea sa de a orienta direct activitatea legislativă prin intermediul dreprului de a adresa mesaje Congresului.

Separarea rigidă a puterilor, intemeiată de Constituția S.U.A., a fost atenuată în practică prin două modalități:

cresterea importanței instituției prezidențiale;

stabilirea unei comunicări neîntrerupte presedinte- parlament prin intermediul unor diversi secretari.

În cadrul regimului politic prezidențial, atât presedintele,ca sef al executivului, cât si parlamentul, ca unic organ legiuitor, sunt aleși de popor, apărănd deci echivalente din punct de vedere al legimității lor. De aceea spre deosebire de regimul parlamentar, în cadrul celui prezidențial, președintele nu poate dizolva Congresul, iar Congresul nu poate demite pe președinte.

Domeniul în care presedintele are o sferă de atribuții proprii este cel al relațiilor externe, dar pentru a nu se ajunge la abuz, Constituția S.U.A. a prevăzut posibilitatea Senatului de a refuza ratificarea tratatelor încheiate de presedinte. În plus, acesta nu poate declara război fără aprobarea Senatului.

Președintele S.U.A. are de asemenea importante responsabilități în domeniul coordonării activității execcutiv-administrative, în domeniul apărării țării, el numește pe membrii Curții Supreme (cu avuzul Senatului ) .

Dacă rolul președintelui este atât de mare, cel al vicepreședintelui este modest, el îndeplinind doar acele insarcinări pe care i le încredințează președintele. Miniștrii (secretari de stat ) conduc departamentele sub directa coordonare a președintelui, ei nu pot fi membrii ai Congresului, formând împreună ceea ce se numește ’’echipa prezidențială’’.

Președintele S.U.A. este ales prin electori, pe o durată de patru ani, în schimb, deputații și senatorii Congresului sunt aleși prin vot direct pe o durată de șase ani în cazul Senatului și pentru doi ani pentru Camera Reprezentanților.

Congresul american, ca orice perlament, are ca sarcină fundamentală adoptarea legilor prin votarea acestora în text identic de catre ambele camere, aprobă bugetul, creditele necesare înfăptuirii politicii preconizate de președinte. Inițiativa legislativă aparține deputaților , legile intrând pe ordinea de zi a congresului după ce sunt analizate de o comisie tehnică. Congresul are însă în competența sa și unele sarcini ce țin de specificul activității executive, cele mai importante fiind cele de control, exercitate asupra executivului prin comisii speciale de anchetă.

Puterea judecătorească este reprezentată în S.U.A. de Curtea Supremă, compusă din judecători inamovibili, numiți pe viața de președinte si confirmați de catre Senat. Rolul acestui organ al puterii este foarte important, având în vedere că are în competența sa controlul constituționalității legilor și soluționarea cauzelor privind încălcareaa principiului separației puterilor în stat.

Se poate deci considera că fiecare dintre cele trei puteri – legislativă, executivă și judecătorească – care inițial au fost reglementate potrivit unei concepții rigide, de cantonare a fiecăreia în domeniul său strict de competență, funcționează azi mai mult sun imperiul necesității colaborării decât sub cel al separație puterilor. Fiecare dintre cele trei puteri se poate deci ” opune” celorlalte două, având de asemenea o competență care, prin specificul ei, ține de sfera celorlalte două.

Dacă regimul prezidential a fost inițial conceput ca un regim al separației stricte a puterilor, regim în care fiecare putere este stăpână în sfera ei de competență, S.U.A. s-au stabilit însă, pe cale juridică sau politică diverse mijloace de actiune si de control a unei puteri asupra alteia, realizăndu-se deci, dincolo de separarea puterilor,colaborarea lor.

De altfel, într-o decizie a curtii Supreme din 1974 se arată că: „Constitutia dispersează puterea pentru a asigura mai bine libertatea, ea vrea de asemenea ca în practică puterile dispersate să fie integrate pentru a asigura mai bine un guvernamant eficace. Ea vrea ca diferitele ramuri sa fie separate, dar independente sa existe autonomie, dar si reciprocitate”.

Prin posibilitătile de actiune ale unei puteri asupra celorlalte, create îndeosebi prin interpretarea Constituției si adaptarea textelor vechi, sistemul constitutionl nord – american, caracteriyat initial prin rigiditate, s-a transformat într-un sistem care este apreciat azi drept o reusită constitutională.

4. b. Regimul parlamentar.

Regimul parlamentar a luat nastere în Anglia, în a doua jumătate a sec.al XVII – lea, constituind un proces de lungă durată,influențat de condițiile sociale în care s-a desfașurat lupta pentru limitarea puterii monarhului, dar și de simțul politic britanic.În forma sa inițiala, acest sistem politic realiza o separație suplăa puterilor, întrucăt competențele parlamentului s-au extins foarte mult, mai ales după „Revoluția glorioasă” din 1688, sub controlul său intrănd și „cabinetul”, echivalentul de atunci al guvernului.Prin intermediul acestui cabinet se stabilea de fapt o colaborare constantă între parlament și șeful statului și de aceea el trebuia să aibă concomitent increderea parlamentului si a șefului statului.Treptat însă, până la sfărșitul sec. al XIX- lea, șeful statului, care avea încă legi prerogative ( numea și revoca ministrii,diyolva camerele ) nu va mai juca un rol politic important,iar cabinetul nu mai are nevoie decăt de încrederea parlamentului. Cu toate acestea, aparatul guvernamental britanic rămâne complicat și greoi, în structura sa distingându-se trei formatiuni,diferite ca importanță:

a) Privy Council Office – continuatorul a ceea ce fusese cândva Consiliul Privat al Regelui; el a pierdut însă toate prerogativele, având azi doar un rol formal și funcții judiciare și onorifice;

b) Minustry, format din întreaga echipă guvernamentală care a obținut investitura Camerei Comunelor și în fața căreia își asumă răspunderea ( este format din aproape 100 de persoane, cuprinzănd ministrii si secretari de stat, miniștrii fara portofolii, adjuncți și supleanți de ministri, s.a.);

c) Cabinet –ul, teoretic, este un comitet în interiorul Cabinetului Privat; în realitate el este cel mai important organ guvernamental, membrii săi fiind parlamentari mai ales din răndul membrilor Camerei Comunelor; funcția de Lord Cancelar și cele mai importante portofolii revin conducătorilor partidului care a câștigat alegerile.

Indiferent de forma pe care o îmbracă, regimul parlamentar se caracterizează prin aceea că puterea executivă convoacă parlamentul, îl poate dizolva, în timp ce parlamentul poate, la rândul său, să determine prin motiune de cenzură, demisia guvernului. Puterea judecatorescă este și ea capabilă, prin controlul constituționsalității legilor, prin contenciosul administrativ, să acționeze asupra celorlalte două puteri.

Într-un astfel de regim, șeful puterii executive poate fi un monarh ( cazul Angliei) sau un președinte ( cazul Italiei). El încredințează formarea guvernului unei persoane care are încrederea majorității parlamentare, de obicei șeful partidului care deține această majoritate.Unicul organ ales de popor este Parlamentul, fapt pentru care acesta are o pozitie deosebită în sistem. În mod practic însă, în regimurile politice în care există partide puternice, care îsi asigură majoritatea în parlament, guvernul și primul ministru devin adevărate centre de decizie politică pe tot timpul exercitării mandatului, guvernul devenind în această situație un fel de stat major al partidului majoritar în parlament.

Regimul parlamentar presupune deci existența unui executiv reprezentat de două organe: șeful statului ( nu are responsabilitate în fața parlamentului ) si guvernului. În cazul republicilor, presedintele este ales de parlament pe o perioadă determinată. El are atribuții mult mai restrănse decăt în cayul regimurilor prezidențiale, lipsindu-i cu totul dreptul de veto.

În competența sefului statului, într-un regim parlamentar, intră: promulgarea legilor, convocarea parlamentului, primirea si acreditarea reprezentanților diplomatici , divolvarea adunărilor.

Organul executiv esențial este însă guvernul și el nu poate acționa decăt avănd încrederea parlamentului. Membrii guvernului sunt responsabili, fiecare în parte și solidar, în fața parlamentului.

Guvernul are inițiativă legislativă. Puterea judecatorească este reprezentată de instantele judecatoresți, un rol aparte revenind curților sau tribunalelor constituționale.

Un astfel de regim parlamentar era prevăzut și de constituțiile românesti din 1866 și 1923. În practică însă puterea șefului statului – monarhul – depăsea cu mult cadrul constituțional.

Regimul parlamentar existent în statele contemporane îmbracă azi mai multe forme, în funcție de:

a) sfera atributiilor șefului statului: competentele lărgite sau restrănse ale monarhiei si sau președintelui;

b) raportul dintre legislativ si executiv;

c) modul de organizare al parlamentului ( unicameral sau bicameral);

d) procedura de adoptare a legilor ( existența inițiativei legislative populare);

e) existența unor curți sau tribunale constituționale, sau a organului intitulat „avocatul poporului”.

c. Regimul sau guvernămăntul de adunare .

Regimurile politice prezentate anterior, prezidențial și parlamentar, dincolo de trăsăturile lor specifice, au comun faptul că ambele se inspiră din ideea unui partaj a exercitării suveranității delegate între puterile constituționale.

Există însă și sisteme care se plasează sub imperiul indiviziunii, plecând de la ideea potrivit careia suveranitatea poporului este una și indivizibilă, partajarea competențelor ce tin puterea suverană a statului fiind astfel înlăturată. Puterea este deci exercitată de popor prin organele sale alese, executivul apărând ca simplu organ de executie al deciziilor deliberate si adoptate de adunări. Un astfel de regim a fost denumit regim de adunare. El este deci regimul în care executivul este în întregime subordonat camerei, nedispunând de nici o inițiativă. El este cu adevarat un organ executiv, un simplu executant.

Caracteristica fundamentală a regimului de adunare este inegalitatea autorităților, parlamentul și guvernul nu pot si nu trebuie să aibă aceeași importanță. Parlamentul nu este doar o autoritate legislativă, ci autoritatea care ia toate deciziile fundamentale ale vietii politice ale țării. Voința națională este astfel exprimată printr-o Adunare Natională. Există desigur și un guvern, un organ care asigură realizarea deciziilor, dar el este numit , creat de Adunare, iar „ puterile „ sale sunt cele pe care i le atribuie adunarea.

Trăsăturile fundamentale ale regimului de adunare sunt deci urmatoarele;

a) executivul nu este un organ unipersonal, ci unul colegial, fapt care face posibilă împărțirea sarcinilor, dar și difuzia „ puterii „ limitarea acesteia în cazul fiecărui membru;

b) membrii executivului sunt numiți și revocați în mod liber de adunare; executivul este în întregime dependent de legislativ, el nu poate, ca o contrapondere la puterea adunarii de a determina demisia guvernului să dizolve el adunarea ( ca în cazul regimului parlamentar, de pildă);

c) puterea legislativului asupra executivului poate merge până la anularea deciziilor luate de executiv.

Potrivit opiniei majorității cercetărilor, trăsăturile unui astfel de regim se regăsesc în Constituția franceză din 1793, care nu a fost însă niciodată aplicată. Un regim de adunare pare să fi funcționat și în perioada Convenției Naționale dominată de iacobini ( 1793- 1795 ).

O controversă importantă a cercetării în domeniul regimurilor politice este cea referitoare la sistemul politic elvețian, unii autori folosindu-l pentru a exemplifica regimul de adunare. Dar dacă la sfârșitul sec. al XIX – lea și începutul secolului nostru, ideea că în Elveția întălnim un regim de adunare era susținută de aspectul normativ al organizării politice, analiza contemporană a funcționării reale a sistemului constituțional elvețian nu mai permite argumentarea existenței regimului de adunare.

Astfel, art 71 din Constituția federală din 1874 prevede că Adunarea federală constituie autoritatea supremă a confederației. Parlamentul Elveției este format din două camere: Consiliul Național si Consiliul Statelor. Consiliul Național cuprinde deputați care reprezintă întregul popor, aleși pentru o legislatură de patru ani. Consiliul Statelor cuprinde reprezentanți ai cantoanelor si semicantoanelor, în număr de 46, durata mandatului fiind fixată de dreptul cantonal ( doar o parte a cantoanelor au fixat această durata la patru ani).

Adunarea federală are în primul rănd competența de a adopta legi, dar în afară de aceste atribuții legislative, exercită și o serie de atribuții guvernamentale, mai ales pe plan extern ( aprobarea tratatelor internationale, luarea unor măsuri privind apărarea țării, menținerea independenței si neutralității țării), dar și pe plan intern,ăn cazul relațiilor intercantonale. Adunarea federală are de asemenea, atribuții de control asupra executivului și a justiției.

Puterea executivă se exercităîn Elveția de către Consiliul Federal format din consilieri numiți pe patru ani de către cele două camere reunite ale Adunarii Federale, regula fiind aceea că nu se poate alege mai mult de un membru din fiecare canton, acesta neputând fi în același timp și deputat în una din cele doua camere, judecător federal, s.a. Guvernul este format din câte un an, de către fiecare membru.

Președintele confederației prezidează Consiliul Federal, dar el nu este seful echipei guvernamentale și nici nu joacă rolul unui șef de stat, avănd doar atribuții reprezentative.

Puterea judecatorească este deținută de un Tribunal federal, ai cărui membri sunt numiți de Adunarea federală, astfel încăt limbile oficiale ale statului să fie egal reprezentate. Aceasta are atâtr o competență civilă și penală, cât și o competență constituțională,fiind chemat să soluționeze conflictele de competență dintre autoritătile federale, precum si dintre autoritățile cantonale.

În ciuda faptului că textele constitutionale atribuie un loc superior parlamentului în ierarhia autorităților de stat, realitatea politică imediată pune în evidență adesea preponderența guvernului, acesta fiind centrul deciziilor politice, fapt datorat modului de functionare partidist. Coalițiile realizate intre formațiunile politice sunt stabile și, în aceste condiții, dominarea parlamentului de către organul executiv constituie trăsătura principală a sistemului politic elvețian.

În aceste condiții este evident că regimul politic elvețian nu se încadrează în schema de funcționare a regimului de adunare, chiar dacă constituția pastrează intacte textele ce ar confirma existența acestui regim politic. De aceea avem de a face cu existența unui regim aparte, pe care unii autori preferă să îl numească ”dictatorial”.

4.d. Regimul semi-prezidențial .

În afara acestor trei regimuri politice clasice, există însă în practica constituționala și altele, cu caracteristici specifice și care nu pot fi integrate nici unuia din modelele de mai sus. Astfel, face obiectul cunoașterii, de pildă, acel regim care, având atât caracteristici ale regimului prezidențial cât și al celui parlamentar, nu poate fi inclus însă în niciunul dintre acestea. Unii autori îl numesc de aceea regim prezidentalist, regim semi-prezidențial sau semi-parlamentar.

Regimul semi-prezidențial are trasături distincte, organizarea unor state ca Franța, Portugalia, Austria, Irlanda carcaterizându-se prin preluarea unor trasături atat din regimul parlamentar cât și din a celui perzidențial. În astfel de state președintele este ales prin vot direct de catre corpul electoral, uneori în două tururi de scrutin. El dispunde de largi prerogative, asumându-și, în baza legitimității și autorității oferite de națiune, întreaga putere executivă. Primul-ministru este pe deplin subordonat prețedintelui, acesta din urmă putând dizolva parlamentul și având prerogative ce țin de sfera legislativului, chiar dacă nu are drept de inițiativă legislativă ( poate cere de pildă , parlamentului rediscutarea unor legi trimise spre promulgare ) . Largi prerogative poate avea președintele în domeniul apărării și politici externe, uneori aceste domenii fiindu-i rezervate în întregime.

Dacă președintele numește și revocă primul-ministru, în schimb guvernul este responsabil în fața parlamentului, care-i poate determina demisia printr-o moțiune de cenzură. Guvernul detine de regulă dreptul de inițiativă legislativă.

În toate statele semi-prezidențiale exercitarea puterii legislative este încredințată parlamentului, care dezbate și aprobă proiecte de legi inițiate de guvern, de parlamentari și uneori chiar de catre președinte. De asemenea parlamentul ratifică tratatele internaționale încheiate de șeful statului, decalară rezboi, alege pe membrii Înaltei Curți de Justiție, dezbate moțiunile de cenzură, putând chiar determina demisia guvernului.

Un rol important revine tribunelor constituționale, cu largi componente în materie de control a constituționalității legilor, de contencios electoral, de soluționare a unor conflicte între puterile publice la nivel central și local.

4.e. Regimul politic marxist .

Includerea regimului politic marxist într-o expunere referitoare la tepria separației puterilor în stat și mai ales la exercitarea în practică a acestei separații ar putea fi criticată în sensul că în fapt acest sistem se bazează pe o doctrină care neagă orice valoare a principiului expus. Cu toate acestea fără a forța logica expunerii, se poate include și regimul politic marxist, deoarece și în acest caz noțiunea de regim politic este utilizată pentru a desemna principalele categorii de organe ale statului, pentru a stabili competențele lor, precum și principalele raporturi dintre ele.

Astfel, principiul separației puterilor în stat a fost inclus în constituție, iar partajarea competențelor s-a facut, fiecare categorie de organe având bine precizată sfera de activitate și poziția față de celelalte. Parlamentului, chiar dacă nu i s-a spus ”puterea legiuitoare” i s-a atribuit ca sarcină fundamentală aceea de a legifera; guvernului fară să i se spună ”puterea executivă” i s-a stabilit drept principală competență executarea legilor, instanțele judecătorești au mers și ele pe linia tradițională, chiar dacă li s-au adăugat, de regulă, organisme obștești.

La baza creeri sistemelor politice din răsăritul și centrul Europei, în primul rând cel sovietic, a stat concepția marxistă referitoare la caracterul de clasă al statului. Statul este deci o ”mașină” în mâinile clasei dominante din punct de vedere economic și care folosește această putere prioritar pentru realizarea intereselor ei. Dacă la conducere se află deci o singură clasă, puterea de stat are caracter unitar și deci nu poate fi împărțită. Această regulă este valabilă și pentru statul socialist, atâta timp cât puterea unică și indivizibilă aparține poporului. Se poate vorbi deci, nu de cele trei puteri, ci de existența unor categorii fundamentale de activități – legislativă, executivă, judecătorească și de asigurarea legalității – cărora le corespund patru categorii fundamentale de organe : organe ale puterii de stat, organe executive sau ale administrației de stat, organe judecătorești si procuratura. Li se vor adăuga ți alte ”organe de partid și de stat”, contribuind astfel la realizarea funcțiilor statului și ale sistemului politic.

Aceste organe , prin subordonarea unora față de altele , constituie un sistem, în vârf aflându-se organul suprem al puterii . Spre deosebire de parlamentele occindentale, acest organism, apreciat atât ca adunare constituită – parlament, cât și ca adunare constituțională, avea toată gama de atribuții : legislative, executive și judecătorești. Deosebirea esențială constă însă în faptul că, fiind considerat ”organ de vârf” nu se putea admite ideea unui control exercitat asupra sa de un alt organ de stat.

Specificul acestui sistem politic este dat însă de câteva principii ce au mai stat încă la baza organizării lui :

rolul conducător al Partidului Comunist ( principiu care zdruncina teoria privind suveranitatea poporului ;

rolul conducerii colective;

principiul legalității ;

principiul centralismului democratic ;

Aceste principii au rămas doar la faza afirmării lor teoretice.

Ele nu au fost aplicate în toate statele în care exercitarea puterii de stat a fost organizată pe baza doctrinei marxiste ajungându-se la totalitarism și dictatură. S-a creat astfel o discrepanță între reglementarea juridică, afirmarea de principiu și realitate care în cele din urmă au fost înlăturate în Europa de Centrală și de Est în anii 1988-1989, producându-se o ”reîntoarcere” la modelul democrațiilor occidentale și la reafirmarea unor principii ca pluralism politic și mai ales separația puterilor în stat.

CAPITOLUL IV

Înscrierea în Constituții a principiului separației puterilor în stat

Consideratii generale.

O examinare atenta a constituțiilor statelor lumii arată că în cele mai multe, principiul separației puterilor în stat apare implicit.Indiferent de termenii folosiți (putere legislativă sau parlament, putere executivă sau guvern – autoritate administrativă, putere judecatorească sau autorități jurisdictionale), toate constituțiile statelor democratice realizează însă echilibrul puterilor politice.

Un regim politic pe deplin democratic și atasat realmente ideii statului de drept se va reflecta într-o largă paletă de garanții constitutionale, în mecanisme sigure și eficiente de garantare a drepturilor omului. Printre acestea se vor număra un sistem de instituții chemate să asigure participarea cetățenilor la conducere, dreptul acestora de a-si spune cuvântul în problemele fundamentale ale statului, de a-și alege demite reprezentanții, precum și de a contribui în mod activ la toate formele și treptele prin care se exercită puterea.

Există un nucleu fundamental de principii democratice a căror aplicare în viața de stat și a căror respectare fermă de către autorități și de către cetățeni poate contribui eficient la asigurarea eficienței unui anumit sistem politic. Dincolo de deosebirile de detaliu, de trăsăturile specifice, elementele fundamentale care țin de orientarea sistemului, ideile forță care guvernează astăzi societățile democratice reprezintă punctele necesare, indispensabile oricărei orientări a sistemului constituțional, în concordanță atât cu realitățile unei epoci de schimbare, cât și cu tradițiile democratice care s-au păstrat și perpetuat în lumea de azi .

Între regimul politic și cel constituțional exista deci o strânsă relație, care îmbracă forme și conotații diferite, după cum este conceput regimul politic : un regim autoritar, axat pe forța puterii publice, un regim democratic care respectă drepturile și libertățile cetățenești. Regimurile democratice, șa cum am arătat deja, pot fi la rândul lor clasificate în regimuri parlamentare, prezidențiale, reprezentative și semiprezidentiale, iar regimurile autoritare în regimuri autocratice, militare, de tip corporatist, s.a.

Regimurile constituționale, au o categorie aparte ca un subsistem al regimurilor politice, au în vedere numai modalitățile prin care regimul politic se reflectă în sistemul constituțional. Pentru că, de dele mai multe ori, suprapunerea celor două categorii analizate este relativă, esențial fiind mecanismul de exercitare a puterii, raportul dintre forțele politice și sistemul prin care se asigură drepturile și libertățile cetățenești, credem că poate fi utilă o prezentare a tipurilor de regimuri prezentate mai sus și modurilor lor de funcționare .

Regimuri prezidențiale

S.U.A. Democrația americană și sistemul său de valori

Viabilitatea și originalitatea sistemului politic american se datorează într-o mare măsură conceptelor fundamentale pe care s-a întemeiat și se întemeiază democrația americană: libertatea și respectarea acesteia, autodeterminarea drepturilor omului.

Exprimând un principiu care avea să-și mențină viabilitatea dincolo de momentul în care a fost enunțat, președintele Abraham Lincoln arăta : ”Nici un om nu este suficient de bun pentru a guverna un alt om, fără consimțământul acestuia”. Se regăsește aici întreaga filozofie a democrației americane care face din legitimitatea democratică forța puterii politice. Indiferent de calitățile lor, oamenii politici sunt datori să respecte în primul rând legile deci și Constituția.

În concepția politică americană, separația puterilor este un principiu esențial, menit să asigure echilibrul între cele trei puteri ale statului. În acest sens, un rol important revine Congresului, chemat să dea expresie unei autentice preocupările față de grijile națiuni, să ofere imaginea unui veritabil for deliberativ, în care sunt dezbătute problemele fundamentale ale națiunii. Componența acestui for este determinată de cetățenii fiecarui stat sau district, singurii în măsură să decidă asupra personalităților care urmează sa le trimită în forurile reprezentative. Încrederea în competența celor propuși și competiția loială caracterizează sistemul american.

Calitățile cerute oamenilor politici americani sunt cu atât mai necesare celor care urmează să fie aleși în fruntea statului și care trebuie să dovedească responsabilitatea față de milioanele de alegatori. Exprimând poziția instituției prezidențiale în S.U.A. , unul dintre președinții acestui stat, Theodor Roosevelt, arăta că :”loialitatea noastră se datorează în întregime Statelor Unite. Ele se datorează președintelui numai în măsura în care el servește în mod eficient Statelor Unite. Este datoria noastră să-l sprijinim când servește bine țara. Este datoria noastră să ne opunem când o servește rău”.

Sistemul judiciar american este astfel structurat încât să asigure imparțialitatea și aplicarea neabătută a legilor. Respectul deosebit al americanilor față de justiție decurge din convingerea că ea poate corecta abuzurile puterii, afirmându-și independența și ocrotind în mod eficace drepturile și libertățile omului.

Concepțiile politice americane cu privire la democrație, drepturile și libertățile cetățenilor, și-au găsit o concretizare încă din primele documente în care națiunea americană se manifestă ca o entitate distinctă și își solicită dreptul de a fi recunoscută în comunitatea națiunilor lumii. Aceste documente sunt Declarația de Independență, adoptată la 4 iulie 1776 și Constituția Statelor Unite din 17 septembrie 1787.

Așa cum am mai arătat, Declarația – remarcabil document – reafirmă atașamentul față de credința în Dumnezeu, în drepturile inalienabile ale omului, menționând că pentru a garanta aceste drepturi guvernele au fost instituite pe baza consimțământului celor guvernați.

Documentul fundamental prin care au fost consacrate principiile de bază ale organizării politice și care și-au păstrat până azi viabilitatea, rămâne însă Constituția americană. Cu o înaltă ținută juridică, Constituția reușește în numai șapte articole să însumeze aceste principii fundamentale. Este de remarcat și tehnica continuei îmbogățiri și adaptări a Constituției prin adoptarea unor amendamente ( in prezent sunt 27, primele 10 fiind adoptate de Congres încă din 1791 ).

Constituția americană prin conținutul ei, prevede o separație elastică a puterilor în stat, în condițiile în care un rol decisiv revine puterii executive – președintele . astfel, președintele american este o figură proeminentă a întregii vieți politice, dispunând de importante prerogative, fiind comandantul suprem al forțelor armate, șeful diplomației. Ales odată la patru ani prin votul electorilor, el nu răspunde în fața Parlamentului și nu poate fi silit să demisioneze. Cu toate acestea el nu are dreptul să dizolve Parlamentul și să procedeze la organizarea unor noi alegeri, iar potrivit Amendamentului XXII din 1954, nimeni nu poate fi ales președinte mai mult de două mandate.

Președintele este ajutat în exercitarea puterii executive de către cabinetul prezidențial, alcătuit din miniștri, secretari de stat și șefi de departamente, numiși de șeful executivului și răspunzători față de el. Ultimul cuvânt în adoptarea hotărârilor îi revine președintelui și nu secretarilor de stat. Acțiunea legislativă a președintelui nu se exercita totuși în mod direct. El nu are inițiativă legislativă, dar timite anual mai multe mesaje Congresului, cel mai important dintre acestea cuprinzând și programul lui legislativ. Pe de altă parte însă, președintele dispune de posibilitatea de a se opune legilor adoptate prin exercitarea dreptului de veto.

Puterea prezidențială are totuși anumite limite instituționale, care derivă din separația puterilor, dar și limite politice, legate de raporturile sale cu Congresul.

Prin Congres se înțelege deci parlamentul bicameral al S.U.A. , format din Camera Reprezentanților ( numarul deputaților fiind proporțional cu populația statului pe care îl reprezintă) și Senat (câte doi senatori pentru fiecare stat, indiferent de marimea acestuia ). El exercită puterea legislativă, deși anumite puteri sunt rezervate numai senatului. Cele două camere ale Congresului dispun de atribuții comune, cum sunt : revizuirea Constituției, declararea războiului, aprobarea legilor, punerea sub acuzație a unor înalți funcționari ai statului ( inclusiv a președintelui ).

Dacă președintele adresează mesaje Congresului și poate utiliza dreptul său de veto, la rândul său Congresul dispune de de importante posibilități de a acționa asupra instituției prezidențiale : destituirea președintelui ( în cazul unor acuzații penale ) , respingerea unor credite solicitate de președinte.

În sistemul constituțional american, de o înaltă autoritate se bucură și puterea judecatorească . În esemță, jurisdicțiile americane includ Tribunalele de District, Tribunalele de Apel și Curtea Supremă, compusă din nouă magistrați. Potrivit constituției americane, puterea judecatorească este competentă de a lua în discuție orice fel de cazuri, atât cele ce se dezbat în baza dreptului, dar și cu privire la principiile de echitate, la legi și tratate încheiate de S.U.A., putând chiar judeca și disputele dintre statele federației. Constituția prevede că în fiecare stat va fi acordată toată atenția ăi respectul instanțelor judecatorești, judecătorii fiind obligați, conform art. 3 din secțiunea I, să-și ”îndeplinească funcția deținută cu o conduită corespunzătoare”, primind în schimb pe durata mandatului ”o compensație pentru serviciile lor, care nu va putea fi micșorată pe timpul rămânerii lor în post ”. Pe de altă parte trebuie însă precizat că membrii Curții Supreme de Justiție sunt numiți de președinte cu acordul congresului, fapt pentru care, în diferite perioade istorice, ea a jucat un important rol politic. Nu trebuie uitat însă că în sistemul politic american, Curtea Supremă de Justiție îndeplinește și rolul unei autentice Curți Constituționale, ceea ce întărește rolul justișiei, de garant al libertății și al respectării drepturilor cetățenești.

ARGENTINA

Acestă țară sud-americană poate fi și ea un bun exemplu, dar deo cu totul altă factură pentru regimul prezidențial.

Conturul coastei atlantice ce corespunde azi Argentinei a fost pus în evidență încă din 1516 – 1520 de Juan Diaz Solis și Ferdinand Magellan. Cucerirea zonei și mai ales instalarea aici a primilor coloniști spanioli s-a dovedit a fi dificilă. Cu toate acestea, o societate puternică s-a dezvoltat chiar din primele comunități, bazate pe bogățiile naturale ale zonei și pe forța de muncă indiană.

În perioada colonială, din punct de vedere politic, Argentina devine parte din viceregatul Peru, iar din 1776 a viceregatului Rio de la Plata, pentru ca abia Constituția din 1826 să consacre numele de Argentina ( țara argintului ).

Mișcarea de independență a început odată cu lupta împotriva invaziei britanice a zonei Buenos Aires, în anii 1806-1807. Acum coloniștii capătă experiența autoconducerii, prin consiliul municipal al orașului Buenos Aires – cabildo . Treptat cabildo a devenit un fel de organizație deschisă, o adunare publică a orașului, incluzând membrii importanți ai comunității. Masurile dure luate de Ferdinand al II-lea al Spaniei, a determinat reunirea unai mari adunări a locuitorilor țării la San Miguel de Tucuman la 9 iulie 1816 care a proclamat independența țării sub numele de Provinciile Unite de la Rio de la Plata.

În decembrie 1824 s-au desfășurat lucrările unei prime adunări constituante, care a creat și funcția de președinte al republicii. Din acest moment însă va începe o luptă deschisă a forțelor politice civile și a celor militare pentru ocuparea funcției de președinte. Loviturile de stat ale huntelor militare sunt fregvente, dar de fiecere dată cu sprijinul maselor sărace, muncitoare ale societății argentiniene, s-au reușit reîntoarcerea la structurile democratice.

Ultima constituție argentiniană a fost adoptată în august 1994 și urmează sistemul constituțional al S.U.A. și al altor republici prezidențiale de pe continentul latino-american.

Potrivit Constituției Argentina este un stat federal ( cuprinde 22 de provincii, un district federal al capitalei și un teritoriu național – Țara de Foc ) și o republică prezidențială.

Respectând principiul separației puterilor în stat, puterea legslativă aparține unui Congres bicameral, puterea executivă este deținută de președinte și guvern, iar puterea judecătorească este exercitată de Curtea Supremă de Justiție și de tribunalele de grad inferior.

Congresul, ales prin vot direct, în baza unui sistem majoritar este format din Camera Deputaților (un reprezentant la 33.000 de locuitori ) și de Senat ( trei senatori trimiși de fiecare provincie și de orașul Buenos Aires ) . Sunt de competența Congresului Națiunii Argentiniene : legislația vamală , stabilirea unor contribuții indirecte, stabilirea modalităților de plată a datoriilor interne și externe ale națiunii, sistemul monetar , elaborarea Codului civil, commercial, de muncă și protecție socială, asigurarea securității frontierelor, stabilirea unor tribunale de rang inferior Curții Supreme, admiterea demisiei președintelui .

Puterea exxecutivă este exercitată deci de Președintele Națiunii Argentiniene, ales impreună cu vicepreședintele pe patru ani, cu posibilitatea de a fi realeși o singură dată, prin vot direct de către popor. În privința atribuțiilor acestuia, Constituția prevede: este conducătorul supreme al națiunii, șef al guvernului și responsabil politic cu administrarea generală a țării. El poate emite instrucțiuni și regulamente pentru a asigura executarea legilor și le promulgă. De asemenea, președintele numește magistrații de la Curtea Supremă, numește și revocă ambasadorii, deschide sesiunile congresului, este comandantul forțelor armate.

Membrii guvernului exercită administrarea generală a țării efectuând funcțiile lși atribuțiunile ce le sunt delegate de Președintele țării, trimit Congresului proiecte de legi și pot participa la sesiunile acestuia dar fară drept de vot.

Dispozițiile Constituției Argentinei cu privire la puterea judecătorească subliniază că aceasta este exercitată în principal de Curtea Supremă de Justiție și de tribunalele de rang inferior stabilite de Congres.

Din aceste prevederi constituționale se poate deci deduce că Președintele Națiunii dispune de largi prerogative, executive și legislative, limitate in virtutea principiului separației puterilor în stat.

Regimuri semi-prezidențiale .

Franța.

Istoria dezvoltării constituționale a Franței prezintă un deosebit interes deoarece în sistemul politic francez s-au perindat succesiv aproape toate formele de guvernământ : monarhia absolută, monarhia constituțională, imperiul, republica parlamentară, republica semi-prezidențială. Această succesiune demonstrează preocuparea permanentă pentru găsirea celor mai adegvate forme juridice de exprinare a conținutului unor principii constituționale.

Istoria politică a Franței a inregistrat în 1958 nstalarea celei de-a V –a Republici, meritul revenindu-i în acest sens generalului Charles de Gaulle, care în calitate de prim-ministru al ultimului govern al celei de-a IV-a Republici, caracterizată prin imobilism și ineficacitate, a obținut din partea Adunării Nationale puteri depline. S-a trecut imediat la elaborarea unei noi Constituții, diferită în mod fundamental de cea din 1946. În primul rând parlamentul nu a participat la elaborarea acestei noi constituții, opera unei comisii guvernamentale. În al doilea rand, pentru prima dată, la referendumul de ratificare a Constituției au participat și teritoriile franceze de peste mări, fostele colonii.

Noua Constituție a celei de-a V-a Republici a intrat în vigoare la 4 octombrie 1958 și este întemeiată pe principiile democrației occidentale. Într-un celebrudiscurs, rostit la , încă din iunie 1946, generalul de Gaulle arăta : ” Toate principiile și toate experiențele solicită ca puterile publice, legislativul, executivul și judiciarul să fie net separate și puternic echilibrate, iar pe deasupra evenimentelor politice să fie stability un arbitraj național care să facă să prevaleze continuitatea în mijlocul combinațiilor. În ceea ce privește Parlamentul, compus din cele două camere și exercitând puterea legislativă, se înțelege de la sine ca puterea executivă nu ar putea să procedeze să procedeze sub sancțiunea de a ajunge la confuzia de puteri în care Guvernul nu ar fi decât un ansamblu de delegări. Prin urmare, șeful statului, aflat deasupra partidelor, ales de către un colegiu care cuprinde Parlamentul, dar mult mai larg, este acela care trebuie să actioneze ca puterea executivă. Șefului statului îi revine sarcina să concilieze interesul general în ceea ce privește alegerea oamenilo, în concordanță cu cu orientarea care se degajă din Parlament. Lui îi revine funcția de arbitru asupra evenimentelorpolitice fie, în mod normal prin îndrumare, fie , în momentele de mare confuzie, stimulând țara să-I facă cunoscută prin alegeri hotărârea sa suverană”.

Constituția din 1958 a păstrat regimul parlamentar, dar a întărit foarte mult puterile prezidențiale. Adunarea națională, prima cameră a parlamentului cuprinde 277 de deputați, aleși prin sufragiu universal direct pe duarată de cinci ani. Senatul , a doua camera, cuprinde 321 de senatori, aleși pe nouă ani, de către un colegiu electoral compus din consilieri aleși în departamente. Există și o așa-numită ”a trei-a Cameră” a Parlamentului, Consiliul Economic și Social, cuprinzând 230 de reprezentanți ai unor variate grupui sociale ( sindicate, uniuni le muncitorilor, fermierilor s.a.) și având un rol consultative.

Așa cum am mai arătat președintele ocupă un rol important în sistemul constituțional francez actual. El este ales de întreaga populație, pe cinci ani, prin sufragiu universal direct, ceea ce îi conferă n surplus de autoritate. El asigură prin arbitrajul său, funcționarea conform legilor a autorității de stat precum și continuitatea în stat, potrivit prevederilor constituționale, a integrității teritoriale, a respectării acordurilor comunității și a tratatelor.

Responsabilitatea tradițională a șefului de stat, în cazul republicii, cunoaște anumite nuanțări în cazul președintelui republicii franceze. Acesta este responsabil politic în fața poporului, iar mijlocul cel mai clar prin care poporul își exprimă dezaprobarea este nerealegerea unei personae în această funcție. Atribuțiile președintelui sunt deci definite în Constituția din 1958, într-o formă foarte generală, spre deosebire de alte constituții și chiar față de cele franceze anterioare. Pornind de la art.5 din Constituție se pot reține următoarele formulări : președintele – apărător al Constituției , arbitru, garant. În fapt , Constituția franceză din 1958 a stabilit o adevărată ”diarhie”, în care președintele nu posedă în realitate un număr prea larg de puteri, o parte fiind remise guvernului. Se vorbește chiar despre o funcție a președintelui ca tutore al națiunii și despre faptul că el exercită anumite competențe ”legale” , nefiind posibilă o îndepărtare de la prevederile constituționale care definesc atribuțiile președintelui și modul în care ele trebuie exercitate.

Împărțirea puterii executive între președinte și govern a făcut o serie de comentatori politici și specialiști de drept constitușional să considere executivul francez ca fiind un executive ”bicefal”. Dacă președintele republicii ocupă un rol esențial în viața politică franceză, funcția guvernului are însă și ea numeroase elemente de importanță și de originalitate. În privința statutului membrilor guvernului trebuie facută precizarea că există diferite categorii de membrii ai guvernului. Faptul că în sistemul politic francez președintele Republicii prezidează deliberările Consiliului de miniștrii, mu-l transformă pe președinte în membru al guvernului.

Guvernul e deci format din 26 de miniștrii deținători ai unor portofolii, miniștrii de stat – titlu dat unor personalități cu influență și autoritate în cadrul partidului din care fac parte, miniștrii delegați pe lângă primul ministru, care pot fi arondați unui minister, autonomi sau desemnați pe lângă un ministru.

Funcțiile ministeriale sunt incompatibile cu funcțiile profesionale private, dar și cu functiile publice. Cu privire la rolul guvernului, art. 20 din onstituția franceză arată că : ” Guvernul determină și conduce politica națiunii. El dispunde de administrație și de forțele armate. ”

În cadrul guvernului un rol deosebit revine primului ministru, care angajează răspunderea guvernului în fața Adunării Naționale, orientează și îndrumă activitatea guvernului. În privința puterilor guvernului, acestea sunt puteri ordinare, care devin extraordinare în cazul stării de asediu sau de urgență. Miniștrii sunt și ei șefi ai administrațiilor supuse autorității lor, dispunând de o putere limitată : pot să de anumite ordine dar și să numească în funcții publice care sunt de competența lor; contrasemnează hotărârile președintelui republicii sau ale primului ministru în probleme care se referă la departamentul lor și sunt ordonatori de credite ai ministerelor respective.

Constituția franceză cuprinde un număr de trei articole privitoare la puterea judecătorească, la care se adaugă altele două consacrate Înaltei Curți de Justiție. Astfel, art. 64 arată că președintele republicii franceze este garantul independenței autorității judiciare și este asistat de Consiliul Superior al Magistraturii în elaborarea unei legi organice care să definească statutul magistraților.

În Franța există două tipuri de jurisdicție, cea judiciară, care judecă procesele între persoanele particulare, și un sistem judiciar administrativ,competent in cazul litigiilor între indivizi și corporațiile publice, Statul sau organele sale locale.

Controlul întregii activități judiciare aparține Curții de Casație, care dispune de un personal profesionist, organizat în complete specializate pe diverse probleme ( concilierea industrială, tribunalele marțiale, securitatea națională ).

Cei peste 5000 de judecători existenți în Franța sunt recrutați pe baza unor examene competitive organizate de Școala Națională a Magistraturii. O distincție tradițională se face între magistrații de sediu, care judecă anumite cauze, și magistrații Parchetului, care îndeplinesc funcții de acuzare. Un Înalt Consiliu al Magistraturii este competent pentru numirea magistraților de sediu, acționând totodată ca instanța disciplinară. Ierarhic, acest consiliu este supus autorității ministrului de Justiție.

Curțile administrative se găsesc sub controlul Consiliului de Stat, care examinează cauzele în apel, îndeplinind deci un rol esențial în exercitarea unui control asupra guvernului și adinistrației din punct de vedere judiciar, asigurând conformitatea actelor pe care acestea le îndeplinesc cu prevederile Constituției și ale legilor.

Sistemul actual francez consacră instituția Consiliului Constituțional – o instituție noua, al cărui atribut de control al constituționalității nu reprezintă decât una din fațetele multiplului rol al acestui organism ( atribuțiuni electorale, consultative și de constatare a unor situații excepționale )

Regimuri parlamentare .

Marea Britanie.

Evoluția politică a Marii Britanii oferă un exemplu clasic de trecere la monarhia absolută la monarhia constituțională, Marea Britanie fiind considerată azi una din țările tipice pentru sistemul politic parlamentar. Deși ea se numără azi printre puținele țări care nu au o constituție scrisă, tradițiile democratice sunt foarte puternice, reacția împotriva liderilor politici care a încercat să zdruncine bazele instituțiilor politice fiind mereu foarte dură.

Deși nu există o constituție, dreptul constituțional britanic se bazează pe o bogată practică parlamentară, pe documentele clasice cu privire la garantarea drepturilor și libertăților, pe obiceiuri care au apărut și au evoluat de-a lungul timpului.

Parlamentul britanic are o îndelungată tradiție, deși la început atribuțiile sale au fost în mod precumpănitor de ordin consultativ. Cu timpul , puterile Parlamentului s-au întărit, relațiile dintre puterea regală si parlament s-au normalizat, monarhul nemaiputând să conteste puterea acestuia.

Divizarea Parlamentului britanic, inițial unicameral, a avut loc ca urmare a afirmării ”comunelor”, care grupau reprezentanți ai tuturor categoriilor sociale. Astfel, Camera Lorzilor cuprindea pe acei nobili care beneficiau de titluri nobiliare recunoscute sau concedate. Reforma din 1923 a slăbit influența acestei camere, acordând drept de vot clasei mijlocii și restrângând puterea regală. În 1949 a fost modificată și competența camerei în problema taxelor și a impozitelor, reducând intervalul dintre sesiuni cu privire la lectura legilor financiare.

Atribuțiile Camerei lorzilor sunt în primul rând de ordin legislativ : poate adopta singură anumite acte, dar are și competența de a acționa în cazul revizuirii unor legi (perfectează și definitivează acele proiecte care nu si-au găsit soluționarea prin dezbatere în Camera Comunelor ). Deși în literatura de specialitate britanică există o vehementa critică la adresa Camerei Lorzilor, considerându-se că ea cuprinde prea puține persoane din rândurile administrației, educației, fortelor armate, ea constituie totuși un element de echilibru, ponderând influența guvernului asupra Camerei Comunelor prin sistemul bipartid.

În Marea Britanie sistemul de vot universal a fost introdus abia cu 47 de ani în urmă, drept de vot având toți cetățenii ( cu excepția persoanelor deținute și a alienaților mintal ) care au domiciliul în circumscripția electorală respectivă la data înscrierii lor în listele electorale.

Nu există restricții pentru a fi ales în Camera Comunelor , iar alegerile se fac pe baza votului secret, direct, prin scrutin uninominal, cu majoritate simplă .

Dezbaterile Camerei Comunelor sunt publice, iar hotărârile se iau întotdeauna cu majoritatea simplă a voturilor exprimate. În privința funcției legislative, în toate cazurile, proiectele de legi fiscale și alte legi în materie financiară trebuie depuse mai întâi în Camera Comunelor, înainte de a fi remise Camerei Lorzilor. Inițiativa legislativă aparține parlamentarilor, guvernului, colectivităților locale, societăților private și particulare. Există însă anumite limitări la dreptul de inițiativă legislativă: nu se pot face propuneri de legi cu privire la creșterea cheltuielilor publice sau a impozitelor care aduc atingerea intereselor sau avantajelor unor persoane particulare.

Camera Comunelor poate fi dizolvată de regină la cererea primului ministru; în schimb, Camera Lorzilor nu poate fi niciodată dizolvată. Parlamentului i se poate prelungi mandatul printr-o lege extraordinară, dar el nu se poate autodizolva.

În viața politică britanică, un rol foarte important revine partidelor ale căror modalități de acțiune, mai ales în plan parlamentar, sunt diferite de cele obișnuite. Așa se explică sistemul electoral britanic majoritar cu un singur tur de scrutin și elementul special – sprijinul sindicatelor. Astfel, cele două partide principale, Conservator și Laburist, cuprind de regulă trei structuri : niveleul organizațiilor, nivelul conducerii și niveleul parlamentar. În ambele partide un rol foarte important îl ocupă liderul care, în condițiile în care partidul respectiv reușește în alegeri, devine automat și primul ministru al Marii Britanii.

Rolul celor două partide în viața politică britanică este bine determinat: organizarea și educarea opiniei publice, asigurarea legăturilor dintre parlament și țară, stabilirea și coeziunea Parlamentului, consistența guvernului.

Persistența sistemului celor două partide , în ciuda numeroaselor critici formulate de analiștii politici, se datorează faptului că un asemenea sistem se dovedește a fi cel mai potrivit pentru o societate britanică. Scopul fiecărei alegeri, o dată la cinci ani, este de a conforma sau a schimba guvernul, de a indica marea linie politică care se dorește a fi urmată.

Rolul monarhiei în sistemul politic britanic este unul reprezentativ. Deși atribuțiile lui sunt limitate, monarhul exercită totuși unele prerogative care au descrescut de-a lungul timpului pe măsură ce au crescut atribuțiile parlamentului. Monarhul numește primul ministru, exercitând o anumită influență, fără ca aceasta sa fie însă hotărâtoare : îl poate demite pe primul ministru și implicit guvernul: el poate dizolva, în anumite condiții parlamentul; crează pairi; își poate exercita dreptul de veto în cazul unor legi; acordă grațieri.

Trebuie constatat că în multe privințe monarhia britanică îndeplineșe funcții asemănătoare celor pe care le îndeplinesc președinții în Germania și Italia. Deși puterea monarhului este limitată el continuă să rămână un simbol al națiunii, un exemplu de urmat în viața religioasă, de familie și de morală.

Instituția primului-ministru a reapărut și a evoluat ca o consecință a renunțării de către monarh la dreptul său de a conduce personal ședințele cabinetului. Dacă la început el era doar unul dintre miniștrii desemnat de rege în locul său. ”Reform Act” din 1832 a introdus obligativitatea numirii primului ministru în persoana liderului partidului majoritar în Camera Comunelor. Principalele funcții ale primului ministru sunt: este responsabil de numirea ministrilor numiți de monarh cu avizul său; prezidează ședințele cabinetului, coordonând în mod direct întreaga politică, pe baza orientărilor din programul partidului al cărui lider este; este liderul Camerei Comunelor, controlând activitatea ei si acționând ca purtător de cuvânt al său; se întâlnește periodic cu primii miniștrii ai țărilor membre ale Commonwealth-ului.

Instituția cabinetului își are originea în cerința manifestată de timpuriu de a exista un executoriu restrâns care să soluționeze problemele interne ale țării. Astăzi acest consiliu privat cuprinde circa 300 de membrii: minițtrii și foști miniștrii, clerici, alți înalți funcționari și judecători care se reunesc în plen doar la moartea suveranului sau atunci când acesta își anunță intenția de a se căsători. În mod obișnuit problemele curente sunt sunt rezolvate de 4-10 membri-miniștri, care se întrunesc în prezența monarhului. Funcțiile îndeplinite de cabinet sunt relativ importante: decide cu privire la marile direcții politice care urmează a fi traduse în viată pe plan intern, dar și în problemele internaționale; conturează detalii politice; coordonează politica diferitelor departamente; ia decizii în probleme urgente, nu prin vot ci prin congres.

Spre deosebire de alte state, în Marea Britanie opoziția are un caracter instituționalizat, ca și guvernul.

Deși la început liderii opoziției au înțeles sarcina lor numai în termeni critici, cu timpul opoziția s-a transformat într-o adevărată instituție, ce îndeplinește funcții cum sunt: asigură responsabilitatea continuă în exercitarea puterilor guvernului, acceptă responsabilitatea guvernării atunci când electoratul o cere; cooperează cu guvernul în dezbaterea problemelor supuse Parlamentului; exprimă principiul vital al libertății cuvântului.

În sistemul britanic există o multitudine de organe care îndeplinesc funcția judecătorească la diferite nivele și în raport de specificul cauzelor. Judicature Acts din anii 1873 – 1875 a reorganizat sistemul judiciar care cuprinde de atunci: Curtea Supremă Judiciară, Înalta Curte și Curțile Coroanei. Jurisdicția civilă – însumează Curțile de ținut, Înaltele Curți, Curțile de Apel și Camera Lorzilor, care are așa cum am văzut unele atribuțiuni judiciare. În materie criminală există curțile compuse din magistrați, curțile de apel, curțile coroanei și Înalta curte. Dreptul britanic are ca principală sursă ”Common Law”, după cum urmează ”Case Law”(precedentul judiciar), regulile echității, statutele și alte reglementări cu caracter juridic.

Sistemul constituțional britanic prezintă deci o serie de particularități proprii, care îl individualizează în cadrul sistemelor de tip parlamentar. Doctrina politică a lui Montesquieu – separația puterilor în stat – deși elaborată sub influența realizărilor engleze din a doua jumatate a secolului al XVII, își găsește doar o aplicare limitată azi. Există anumite interferențe între cele trei puteri, dar acestea nu sunt de natură să împiedice aplicarea principiului.

Italia .

Constituția Italiei, aprobată de către Adunarea Constituantă în 22 decembrie 1947 și intrată în vigoare la 1 ianuarie 1948, este considerată legea fundamentală în statul italian. Ea a fost astfel concepută încât să facă imposibil un regim dictatorial de oricare tip.

În februarie-martie 1848, după Răscoala de la Palermo (Sicilia) și începutul Revoluției în Italia, regele Sardiniei și Piemontului, Carol Albert, acorda supușilor săi o constituție ce va deveni legea fundamentală a acestui regat si mai tarziu a intregii Italii, timp de aproape 100 de ani. Noua constituție, sau “Statutul Albertin”, prevedea un parlament bicameral și un guvern controlat de rege. În timp, miniștrii au ajuns să răspundă mai mult în fața parlamentului decât în fața regelui. După cel de-Al Doilea Război Mondial, în 2 iunie 1946, italienii au votat prin referendum înlocuirea monarhiei cu republica . O Adunare Constituantă a pregătit noua constituție, ce a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1948 și a ramas până în ziua de azi Constituția Republicii Italiene – de la 1948.

Italia este o republică democratică fundamentată pe muncă. Suveranitatea aparține poporului, care o exercită sub formele și în limitele prevăzute de Constituție. Republica recunoște și garantează drepturile inviolabile ale omului, egalitatea socială și demnitatea cetațenilor, fără deosebire de sex, rasă, limbă, religie, opinii politice, condiții personale și sociale. Cetațenii au datoria de a contribui la progresul material și spiritual al societății. Republica, una și indivizibilă, recunoște și promovează autonomia locală. Statul și Biserica Catolică sunt, fiecare în domeniul său, independente și suverane, iar raporturile lor sunt reglementate de Pactele de la Laterano – 1929 (o noua întelegere dintre stat și biserică s-a încheiat in 1985). Toate confesiunile religioase au aceeași libertate în fața legii. Ordinea juridică italiană respectă normele de drept internațional general recunoscute.

, Italia este o republică democratică parlamentară. Articolul 55 al Constituției stabilește că Parlamentul (il Parlamento) este format din două organisme : Senatul (il Senato della Repubblica) și Camera Deputaților (la Camera dei Deputati), cărora le sunt atribuite aceleași puteri în virtutea principiului bicamerismului paritar dorit de către membrii adunării constituante și ai căror membrii sunt aleși o dată la 5 ani. Principalele funcții ale Parlamentului sunt : funcția legislativă, exercitată de cele două Camere; poate să confere sau să revoce prin vot de încredere Guvernul (conform articolului 94 din Constituție); control al executivului; revizuirea Constituției.

În baza articolului 82 al Constituției se stabilește că fiecare dintre cele două Camere poate să dispună efectuarea de cercetări în materii de interes public, numind o comisie de anchetă. Constituția prevede ca în anumite momente cele două Camere să se reunească. Rolul lor este acela de a alege Președintele Republicii, de a-l pune sub acuzația de înaltă trădare sau de atentat la Constituție pe acesta (atricolul 90), de a asista la depunerea jurământului de către Președintele Republicii (articolul 91), de a alege o treime din membrii Consiuluilui Superior al Magistraturii (articolul 104) și o treime dintre judecătorii Curții Constituționale (articolul 135).

Președintele este ales pe 7 ani de către un colegiu electoral compus din membrii Camerei Deputaților și ai Senatului (Parlamentul în ședință comună), la care se adaugă 58 de reprezentanți regionali. Așa cum este stipulat în articolul 84, poate fi ales în această funcție orice cetățean al Italiei care a împlinit vârsta de 50 de ani și beneficiază de drepturi civile și politice. Președintele este „șeful statului și reprezintă unitatea nazională” . El numește Primul-Ministru, are dreptul de a trimite mesaje celor două Camere, poate dizolva una sau ambele Camere (dar nu în ultimele 6 luni ale mandatului prezidențial), este comandantul forțelor armate, prezidează Consiliul superior al magistraturii, poate grația sau micșora pedepse etc.

Guvernul „este expresia majorității parlamentare, adică a coaliției partidelor care au obținut numărul cel mai mare de locuri în Parlament”. Deși în Constituție procesul formării guvernului apare ca unul relativ simplu: „Președintele Republicii numește Președintele Consiliului de Miniștri și, la propunerea acestuia, miniștri”, în realitate procedeul este complex si de multe ori anevoios, fiind nevoie de parcurgerea mai multor etape : o fază pregătitoare în care Președintele Republicii se consultă cu Președinții celor două Camere, cu foști președinți ai statului, cu delegații ale partidelor politice, atât din coaliția majoritară, cât și din opoziție, pentru a individua persoana cea mai potrivită a fi Președintele Consiliului de Miniștri; conferirea funcției (pe cale orală) în cadrul unei întâlniri dintre Președintele Italiei și personalitatea aleasă; nominalizarea : personalitatea nominalizată, care acceptă cu rezervă funcția ce i se propune, după atente consultări va merge pentru a doua oară la Seful Statului pentru a dizolva (pozitiv sau negativ) rezervele; dacă aceptă funcția, următorul pas este semnarea și contrasemnarea decretelor prezidențiale de nominalizare a Președintelui Consiliului de Miniștri, a fiecărui ministru în parte, precum și a demisiei precedentului Președinte de Consiliu; depunerea jurământului se face după o formulă stabilită în atricolul 1, alineatul 3 al legii nr. 400/88; în mai puțin de 10 zile de la emiterea decretului de nominalizare, Guvernul trebuie să se prezinte în fața celor două Camere pentru a primi votul de încredere.

Președintele Consiliului de Miniștri (il Presidente Consiglio dei Ministri) în calitatea sa de șef al guvernului este responsabil de politicile adoptate de guvern, promovează și coordonează activitățile fiecărui ministru. El prezidează totodată și Consiliul Miniștrilor (organ alcătuit din miniștri cu sau fără portofoliu, cărora li se adaugă Subsecretarul președenției Consiliului și, în cazuri particulare, pot lua parte la ședințe și președinții regiunilor cu statut special și a celor două provincii autonome, aceștia beneficiiind de un vot consultativ). În prezent această funcție este ocupată de Silvio Berlusconi. Guvernul este format din 26 de ministere, dintre care 8 sunt fără portofoliu și 18 cu portofoliu.

Curtea Constituțională ia nastere în 1956 și are rolul de a verifica constituționalitatea legilor din statul italian. Rolul său este reglementat prin lege, în articolele 134-137 din Constituție. Mai exact, Curtea Constituțională judecă : „controversele legate de legitimitatea constituțională a legilor și a actelor ce au forță de lege ale statului și regiunilor, conflictele de atribuire a puterilor în stat și a celor dintre stat și regiuni și a celor între regiuni, acuzațiile aduse împotriva Președintelui Republicii, în baza Constituției”, precum și actele de înaltă trădare și de atentare la Constituție. Prima ședință publică a Curții a avut loc la 23 aprilie 1956, fiind prezidată de primul președinte al Curții, Enrico de Nicola.

Conform articolului 135 din Constituție, Curtea Constituțională este formată din 15 judecători, numiți astfel : o treime de către Șeful de Stat, o treime de către Parlamentul în ședință comună și o altă treime de către suprema magistratură, nominalizați pe 9 ani. Aceștia aleg dintre ei un Președinte, care rămâne în funcție pentru 3 ani, cu posibilitatea de realegere. Președinția Curții Constituționale este considerată a patra funcție în stat, iar membri Curții beneficiază de imunitate politică și penală.

Cel mai important rol al Curții este să judece controversele legate de legitimitatea constituțională a legilor și a actelor ce au forță de lege ale statului și regiunilor. Nu intră în sfera de activitate a Curții judecarea regulamentelor. Mai exact, curtea Constituțională trebuie să stabilească dacă „actele legislative au fost realizate respectând cerințele din Constituție (așa numita constituționalitate formală a legilor) și dacă conținutul lor este în conformitate cu principiile constituționale (așa numita constituționalitate substanțială a legilor)”.

CAPITOLUL V

Înscrierea principiului separației puterilor în stat în

Constituțiile României

Tradiții ale organizării politice românești .

Cele mai vechi acte de organizare politică a țărilor române datează din secolul al XVIII lea și începutul secolului al XIX lea. Astfel elemente de organizare politică se regăsesc, de pildă, în ”Așezămintele” lui Constantin Mavrocordat din 1740 si 1743, și în ”Pravilniceasca condică” din 1780 a lui Alexandru Ipsilanti. Norme juridice importante mai pot fi găsite și în Codul civil al lui Scarlat Calimah din 1817, precum și ”Legiuirea Caragea” din 1818. aceste reglementări vizau, însă, mai ales raporturile de drept privat. Din această cauză la sfârșitul secolului al XVIII lea și începutul secolului al XIX lea au fost elaborate de către boierii din ”partida națională” o serie de memorii care cuprindeau o serie de reforme politice, în principal introducerea unei legi fundamentale – constituția.

Regulamente Organice

Aceste memorii boierești și diversele proiecte de Constituție formulate cu diverse prilejuri anticipează din mai multe puncte de vedere o dezvoltare constituțională modernă, care avea să se concretizeze în deceniul patru al secolului XIX . Urmare a Tratatului de la Adrianopole (1829) care a consfințit creșterea puterii și influenței Rusiei țariste, Regulamentele organice au fost elaborate de două comisii speciale de la București și Iași sub atenta supraveghere a consului rus Minciaki. La baza lor stau o anchetă rusă asupra situației din principatele române, sintezele consulilor ruși, propunerile și memoriile boierești și mai ales instrucțiunile speciale ale curții de la Petersburg.

Proiectele de regulament, amendate de curtea protectoare rusă, au fost adoptate de Adunările obștești extraordinare de la București și Iași. În aceste regulamente era pentru prima oară prevăzută separația puterilor în stat. Astfel, puterea executivă era încredințată Domnului, ales pe viată. Acesta guverna conform pravilelor și vechilor obiceiuri, în măsura în care ele nu erau potrivnice regulamentulu art. 58, încredințând puterea executivă Domnului, preciza că ”îndatoririle puse asupra Obicinuitei Obștești Adunări… nu vor putea să împiedice stăpânitoarea putere dată Domnului după vechile întocmiri și obicieiuri ale țării”.

În intenția de a-l ajuta pe Domn în exercitarea puterilor sale, Regulamentul instituia un consiliu administrativ, format din ministru de interne, cel de finanțe și marele postelnic. În virtutea prerogativelor sale Domnul numea și revoca pe slujbașii statului fără alte considerații decât cele care îl interesau pe el, avea drept de grațiere și de reducere a pedepselor, acorda și ridica titluri de noblețe, confirma deciziile Marelui Divan și le supunea Curții de revizuire, putea încheia tratate cu puterile străine în limita dispozițiilor latifundiarilor.

Puterea legislativă era încredințată unei Adunări obștești ordinare, în care erau reprezentați

numai boierii. O altă adunare obștească extraordinară se întrunea în capitala țării cu scopul de a-l alege pe domn. În atribuțiile obșteștii adunări intrau ” toate proiectele de legi și regulamentele noi care peste marginile unei porunci slobozite de Domn pentru împlinirea legiuirilor în privință”. Așadar Domnul și Adunarea exercitau în comun puterea legislativă, inițiativa aparținând Domnului, iar legiferarea adunării, care lua hotărâri cu majoritate absolută. Hotărârile sale erau comunicate domnului printr-o scrisoare oficială, semnată de toți cei care luaseră parte la vot. Domnul putea propune ulterior Adunării amendamente sau o nouă deliberare, beneciciind chiar și de un drept de veto absolut.

Dacă domnul, deținătorul puterii executive prin miniștrii săi, putea controla Adunarea, aceasta din urmă nu are nici un control asupra miniștrilor, deoarece aceștia nu fac parte din adunare și deci nu pot fi supuși votului de blam.

Adunarea obștească putea exprima doleanțe în privința legilor, vota bugetul, stabilea impozitele, controla socotelile statului și ale tuturor instituțiilor publice. Prin urmare, atribuțiile sale sunt din cele mai variate, însă ele se referă, în mod special, la controlul finanțele publice.

Puterea judecătorească era exercitată de tribunale, de instanțele de apel și de către Înaltul Divan Domnesc. Pentru prima dată, prin Regulamente Organice ( art. 324 în Țara Românească și art. 364 în Moldova) era stabilită autoritatea lucrului judecat. Magistrații nu era inamovibili, ei fiind numiți pe trei ani de domn, cu posibilitatea de a fi reconfirmați pe noi perioade de trei ani. Abia după nouă ani de experiență un magistrat devenea inamovibil, dar numai cu acordul Domnului și al Obșteștii Adunări.

Deși prin regulamentele organice s-a încercat, sub aparența aplicării principiului separației, o limiate a puterilor domnului, în realitate nu s-a reușit decât în parte, menținându-se în fapt deplina autoritate domnească. Cu toate acestea se poate considera ca Regulamentul s-a străduit să înlocuiască arbitrariul puterii domnului, dar mai ales a introdus norme și instituții moderne de organizare a statului. În acest sene Nicolae Bălcescu arata ” Cu toate relel sale, Regulamentul aduse oarecari principii folositoare și se făcea un instrument de progres. El recunoscu în drept principiul libertății comerciale, despărți puterile judecătorești, administrative și legislative și introduse regimul parlamentar”.

Convenția de la Paris – 1858

Dacă regulamentele organice înfățișau principiul separației într-un stil confuz, pași importanți în clarificarea acestui principiu s-au făcut în perioada următoare, în timpul Revoluției de la 1848 și mai ales în perioada premergătoare Unirii din 1859. astfel s-a ajuns la Convenția de la Paris, document de mare importanță pentru organizarea statului național român modern.

Războiul ruso-turc din anii 1853-1856, cunoscut și sub numele de razboiul Crimeii, s-a încheiait cu tratatul de pace de la paris din martie 1864. Pentru prima dată, urmare a susținutei campanii organizată de emigrația pașoptistă, marile puteri discutau la congres situația Țărilor Române și hotărau să se scoată de sub protecția singulară a Rusiei, astfel că ele deveneau Principate autonome sub suzeranitate otomană și protecția colectivă a marilor puteri.în privința Unirii s-a recurs mai întâi la consultarea locuitorilor principatelor prin intermediul Adunărilor ad-hoc.

După primirea doleanțelor acestor adunări, puterile garante, întrunite într-o nouă conferință la Paris, au elaborat un act fundamental pentru țările române, intitulat ”Convențiunea pentru organizarea definitivă a Principatelor Dunăre ale Moldovei și Valahiei” (august 1858). Pe lânga prevederile speciale privind relațiile dintre cele două principate, acest act cuprindea prevederi privind organizarea puterilor în stat, asigurarea drepturilor cetățenilor, putând fi deci considerat o adevărată Constituție.

Convenția punea la baza organizării Principatelor Unite principiul separației puterilor în stat, încredințând Domnului puterea executivă (art. 4), iar puterea legislativă în mod colectiv Domnului, câte unei Adunări Elective, și unei Comisii Centrale comune (art.5). puterea judecătorească era încredințată magistraților (art.7), dar inamovibilitatea era prevăzută doar pentru magistrații Înaltei Curți de Justiție și Casație, comună celor două principate.

Domnul ales pe viață trebiua să fie pământea și guverna cu ajutorul miniștrilor numiți de el (art.14). Adunarea electivă era aleasă pe o durată de șapte ani, care era și durata mandatului membrilor Comisiei centrale. Orice act al Domnului trebuia consemnat de ministrul de resort, ceea ce reprezintă un pas spre limitarea puterii Domnului. În plus deși avea drept de grațiere și comutare a pedepselor, art. 14 prevedea interdicția domnului de a interveni astfel în administrarea justiției.

Domul participa la lucrările puterii legislative, pregătind legile de interes special, pe care le supunea apoi Adunării Elective pentru dezbateri și votare, ele neputând fi sancționate de Domn decât după ce vor fi comunicate Comisiei centrale. Aceasta trebuia sa aprecieze dacă legile sunt compatibilr cu dispozițiile constitutive ale Convenției de la Paris, și numai în ipoteza constatării pozitive, Domnul era încuviințat să sancționeze legile.

De altfel, art.33 obliga pe Domn să trimită Comisiei centrale toate propunerile pe care le considera utile pentru a fi transformate de aceasta în legi comune celor două principate.

Miniștrii, chiar dacă nu erau membrii ai adunării, aveau și ei dreptul de a participa la discutarea legilor, fără a participa însă la vot.

Trebuie observat că procedura de lucru a puterii legislative era destul de anevoioasă: Adunările introduc amendamente în proiectele de legi prezentând un interes comun, proiectul amendat fiind apoi trimis Comisiei Centrale, care va aprecia și va hotărâ un proiect definitiv, pe care Adunările nu vor mai putea sa îl adopte sau să îl respingă definitiv.

Convenția mai prevede egalitatea cetățenilor în fața legii, garantarea libertății individuale a proprietăților, a drepturilor civile și politice. De asemenea desființa privilegiile și introducea sistemul de vot censitar.

Pe baza aceste convenții țara a fost guvernată pâna în februarie 1864, când o dispută între Adunare, domn și guvern în jurul legii rurale, a provocat o criză politică. Adunarea generală a dat un vot de blam guvernului Kogălniceanu, care potrivit constituției, trebuia fie să demisioneze fie să propună domnului dizolvarea adunării. Soluția găsită de domnitorul A.I.Cuza a fost menținerea guvernului și dizolvarea adunării.

Prin același decret de dizolvare , Cuza supune aprobării poporului, prin plebiscit, ”Statutul dezvoltator al Convenției de la Paris”. În ciuda titlului, menit să menajeze susceptibilitățile Marilor Puteri textul noii legi precizează că ”Convențiunea încheiată la Paris în 7/19 august 1858 este și rămâne legea fundamentală a României”. În ultimul articol se arată din nou că dispozițiile Convenției de la Paris nu sunt modificate prin noul act, acestea rămânând în fapt în vigoare pană în 1866.

Statutul prevedea că puterile publice sunt încredințate Domnului, unei Adunări Ponderatoare și Adunării Elective, care exercită în mod colectiv puterea legiuitoare, dar numai domnul are inițiativa legilor. Se introducea astfel sistemul bicameral, prin înființarea unei a doua camere, care în Statut este numită când ”Adunarea Ponderatoare” când ”Corp Ponderator” când pur și simplu Senat.

Constituția sporea multe prerogative puterii executive – domnul, în dauna puterii legiuitoare. Astfel domnul numea jumătate din membrii Corpului Ponderator, numea pe președintele Adunării Elective, având astfel autoritate asupra parlamentului. Domnul avea inițiativa legilor, pe care le pregătea cu concursul Consiliului de Stat, supunându-le apoi Adunării Elective și Senatului. Nici o lege nu putea fi sancționată de domn fără a fi discutată și votată de Adunarea electivă și de Senat, dar domnul putea refuza sancționarea legilor.

O altă deosebire importantă față de convenția de la Paris este dreptl puterii executive de a legifera pe calea decretelor – legi. Astfel art.3 prevedea că în cazul în care guvernul ar fi nevoit să i-a măsuri de urgență, care reclamă concursul celor două camere, dar în timpul când aceste adunări nu sunt deschise, guvernul fiind nevoit să le supună dezbaterii la cea dintâi convocare.

Trebuie de asemenea observat că și dreptul de inițiativă legislativă a suferit importante modificări : în timp ce el potrivit Convenției el aparținea Domnului și comisiei centrale, în statutul lu Cuza el aparținea în totalitate Domnului, ceea ce însemna evidentă creștere a rolului puterii executive.

Dacă o parte a membrilor senatului sunt numiți de domn, rolul acestei camere crește în raport cu cel al adunării elective : Senatul are dreptul de a discuta, vota, amenda sau chiar respinge orice proiect de lege adoptat de adunarea electivă cu excepția bugetului veniturilor și cheltuielilor; numai Senatul are dreptul de a primi petiții și a le discuta, dacă va aprecia că este necesar; Senatul avea și un drept special : veghia asupra respectării dispozitiilor constitutive ale Statului, preluând deci rolul comisiei centrale.

O altă inovație adusă separației puterilor în Statul dezvoltator are în vedere înființarea Consiliului de stat. Art. 19 împuternicea pe domn de a forma acest consiliu, compus din persoanele cele mai competente prin merit și experiența lor. Rolul lui era acela de a studia și a pregăti proiectele de lege pe care domnul le înainta adunării elective, iar membrii săi participau la dezbaterile adunării ca delegați ai domnului.

Constituția din 1866

Înlăturarea lui Alexandru Ioan Cuza prin lovitura de stat din 11 februarie 1866 a fost aproape imediat urmată de redactarea unei noi Constituții. Înainte de a analiza conținutul acestei Constituții trebuie menționat un fapt cu totul remarcabil. Deși țara se găsea încă sub suzeranitatea Imperiului Otoman, căruia îi plătea tribut, totuși nici una din prevederile ei nu menționează și nici nu face cea mai mică referire la această dependență.

Proclamând suveranitatea națiunii drept singura sorginte a puterii sociale, Constituția împărțea aceste puteri în trei : executivă, legislativă și judecătorească, decalrând că ele emană de la națiune.

Puterea legislativă, conform art. 32 era exercitată colectiv de Rege și Reprezentanța Națională, formată din două camere: Adunarea Deputaților și Senat. Orice lege cerea acordul de voință al tuturor celor trei ramuri ale puterii legiuitoare.

Constituția acorda inițiativa legilor fiecăreia din cele trei ramuri ale puterii legiuitoare, cu o restricție impusă prin art.33 care prevedea că orice lege relativă la veniturile și cheltuielile Statului sau la contingentul armatei trebuia votată mai întâi de Adunarea Deputaților. șeful statului avea dreptul de a sancționa și a promulga legile, precum și dreptul de a refuza sancționarea sa, dar nu admite un drept de veto absolut, ci dreptul de veto suspensiv. Art. 33 prevedea chiar că puterea legiuitoare putea delega puterii executive dreptul ca printr-un regulament de administrație publică să i-a măsuri legislative.

În afara acestor limite de ordin general, care s-au adus exercițiului puterii legislative, mai sunt de observat unele restricții speciale, impuse de Constituție Senatului. Astfel, bugetul Statului se vota numai de către Adunarea Deputaților, ceea ce înseamnă că Senatul nu va avea inițiativa legilor de finanțe. Cu aceste limite și restricții, puterea legislativă avea drept de legiferare asupra tuturor problemelor.

În Constituția de la 1866 puterea executivă era încredințată regelui, a cărui persoană era inamovibilă. Nici un act al regelui nu avea tărie dacă nu era contrasemnat de ministrul de resort, care prin aceasta devenea răspunzător pentru acel act. Miniștrii erau numiți de rege, deci nu erau titularii puterii executive. Numai într-o singură și excepțională situație, Consiliul de Miniștri devenea titularul acestei puteri : de la data morții regelui și până la depunerea jurământului de către succesorul la tron.

Conform art. 32, regele exercita puterea executivă și, așa cum am văzut, participa și la exercitarea puterii legislative. Prerogativele regelui erau prevăzute de art. 93 : numește și revocă miniștrii săi, sancționează și promulgă legi; drept de amnistie în materie politică și drept de a micșora pedepsele în materie criminală; numește sau confirmă în toate funcțiile; alcătuiește regulamente de aplicare a legilor; este șeful puterii armate și confirmă gradele militare; are drept de a bate monedă; încheie cu statele străine convenții necesare pentru comerț și navigație, s.a. Trebuie remarcat că nu se pomenește nimic despre posibilitatea încheierii unor tratete politice, de pace sau de alianță, deoarece la 1866 România se afla încă sub suzeranitate otomană.

Constituantul de la 1866 a găsit confundate puterea judecătorească cu puterea executivă. Aceste puteri erau reunite în Statutul dezvoltator al Convenției de la Paris în instituția Consiliului de Stat, care făcea oficiul și de jurisdicție administrativă și de jurisdicție propriu-zisă.

Consiliul de Stat a fost astfel desființat și noua Constituție a prevăzut înființarea curților și tribunalelor ordinare, curțile de jurați, care judecau crimele, delictele politice și de presă. Art.104 interzicea totuși înființarea tribunalelor excepționale. În mod surprinzător, această constituție liberală omitea cu totul art. 100 din Constituția Belgiană, care prevedea inamovibilitatea și stabilirea judecătorilor, ceea ce apărea ca un regres față de Convenția de la Paris, unde se prevedea totuși inamovibilitatea magistraților Înaltei Curți de Justiție și Casație.

În realitate, s-a evitat în mod intenționat să se facă din inamovibilitatea judecătorilor un principiu constituțional, dată fiind diferența de nivel civic dintre Belgia și România, unde licențiați în drept erau foarte puțini. S-a preferat de aceea, reglementarea progresivă a acestei probleme prin legi ordinare, dându-se posibilitatea adoptării treptate a inamovibilității, nu doar magistraților Înalte Curți de justiție și Casație, ci și membrilor Curților de Apel și a Tribunalelor județene.

Prima revizuire a Constituției din 1866 a avut loc în 1879 ca urmare a obținerii independenței României. Necesitatea a rezultat din dispozițiile art. 44 din Tratatul de pace de la Berlin (1/13 iulie 1878), prin care s-a recunoscut condiționat independența țării noastre. Printre aceste condiții se afla și modificarea art. 7 din Constituție, care prevedea că numai străinii cu rituri creștine pot dobândi împământenirea (cetățenia română). După îndelungi dezbateri și discuții, art. 7 a fost modificat, dandu-se următoarea formă : ”Diferența dintre credințe religioase și confesiuni nu constituie în România o piedică pentru a dobândi drepturile civile și politice și a le exercita”. Articolului i s-a adăugat și un alineat amplu, în cinci paragrafe, care stabilea o procedură complicată de naturalizare.

După numai un an de la proclamarea României regat, in 1881, o nouă problemă a agitat viața politică românească, impunând în cele din urmă o nouă revizuire a Constituției in 1884. au fost modificate în fond 21 de articole, revizuirea prinind în primul rând extinderea dreptului la vot prin reducerea numărului colegiilor, de la patru la trei, prin scăderea censului necesar pentru a avea drept de vot, prin desființarea deosebirii dintre alegătorii primari și cei direcți, prin extinderea scrutinurilor de cens.

Deoarece Constituția din 1866 nu avea nici o dispoziție care să prevadă controlul constituționalității legilor, la 16 martie 1912, Înalta Curte de justiție și Casație statua principiul competenței instanțelor judecătorești de a controla constituționalitatea legilor ordinare, în cadrul general al controlului reciproc al celor trei puteri în stat.

Constituția din 1923

După revizuirile din 1879 și 1884, Constituția din 1866 nu avea să mai sufere nici o modificare timp de treizeci de ani. În toamna anului 1913, Ion I.C. Brătianu, liderul Partidului Liberal, aflat în opoziție, propunea revizuirea Constituției, pentru introducerea a cel puțin două reforme: cea agrară și cea electorală. Campania liberală a avut succesul scontat, s-a declanșat chiar procedura de revizuire, dar începerea primului război mondial a făcut ca prioritățile Parlamentului român să fie cu totul altele peste câțiva ani. La 19 iulie 1917 s-a reușit totuși revizuirea a trei articole (19, 57 și 67), scopul fiind acela de a transforma în principii constituționale înproprietărirea țăranilor și sufragiul universal, urmând ca forma definitivă a revizuirilor și punerea de acord a altor prevederi constituționale cu aceste principii să se facă ulterior, după încetarea războiului.

O simplă revizuire a Constituție a apărut însă cu totul insuficientă după realizarea marii Uniri din 1918. noua situație socială, economică și politică a țării a impus alcătuirea unei noi legi fundamentale, la 28 noiembrie 1922 începând lucrările Adunărilor Naționale Constituante, pentru ca la 28 martie,regele Fredinand I să promulge noua Constituție.

Constituția din 1923, una dintre cele mai democratice constituții europene din perioada interbelică, nu a adus modificări esențiale în raporturile dintre organele statului. Puterea legislativă era și acum exercitată colectiv de către Rege și Reprezentanța Națională ( Senat și Adunarea Deputaților). Orice lege cerea acordul de voință a celor trei ramuri ale puterii legislative, iar art.34 prevedea cș nici o lege nu putea fi supusă sancțiunii regale decât după ce a fost discutată și votată liber de majoritatea ambelor adunări. Inițiativa legislativă era acordată fiecăreia dintre cele trei ramuri ale puterii legislative.

Puterea executivă era încredințatș regelui, care o exercita prin miniștrii săi. Ca și în 1866, persoana regelui era inviolabilă, în timp ce miniștrii sunt răspunzători. În virtutea numeroaselor prerogative, regele avea dreptul de a convoca adunările în sesiune extraordinară, de a le dizolva împreună sau separat.

Art. 92 arăta că guvernul exercita puterea executivă în numele regelui, care-l numește pe Președintele Consiliului de Miniștri. Puterea executivă, reprezentată prin miniștri, era parte activă la lucrările parlamentului, regulamentele Camerei și Senatului prevăzând că ședințele publice ale acestor adunări nu se puteau deschide decât în prezența a cel puțin un ministru.

Înainte de a examina competența puterii judecătorești, se impun câteva considerații în legătură cu alegerea și inamovibilitatea magistraților. Din dorința de a asigura magistraților o cât mai mare independență, s-a imaginat sistemul electivității, considerat a fi mult mai bun decât cel al numirii. Odată intrată în vigoare, Constituția din 1923 a prevăzut reînnoirea, în întregime, a corpului judecătoresc, dreptul de a alege acum judecători revenind poporului. S-a prevăzut de asemenea inamovibilitatea, ceea ce însemna că odată numiți într-un post, pe bază de concurs sau alegeri, judecătorii nu mai pot fi suspendați, strămutați sau revocați de puterea executivă.

Puterea judecătorească se exercită, conform Constituției, prin organele ei, hotărârile judecătorești, se pronunță în virtutea legii și se execută în numele regelui.

Constituția prevedea în art. 76 înființarea unui Consiliu Legislativ cu menirea de a ajuta în mod consultativ la facerea și coordonarea legilor, emanând fie de la puterea executivă, fie din inițiativă parlamentară, cât și la întocmirea regulamentelor generale de aplicare a legilor.

Dacă Constituția din 1866 u conținea dispoziții cu privire la controlul constituționalității legilor, deoarece jurispundența a înregistrat în perioada următoare anilor 1866 numeroase incidente de neconstituționalitate, rezolvate de Curtea de Casație și care a creat astfel mai multe precedente, art, 103 atribuia Curți de Casație și Justiție competența materială a judecării constituționalității legilor. Controlul judecătoresc a constituționalității legilor se menține însă în cadrul separației puterilor în stat. Puterea judecătorească putea numai să constate că legea este neconstituțională și a o declara inaplicabilă. În cadrul atribuțiilor lor, adunările legiuitoare, ținând seama de decizia instanței supreme, aveau datoria să reia discuția legii și să o abroge sau să o modifice, punând-o de acord cu Constituția.

Constituția dă, de asemenea, în competența puterii judecătorești și controlul actelor puterii executive, prin înființarea contenciosului administrativ.

Constituția păstra principiul duble legislaturi pentru revizuirea constituției, acesta fiind perfecționat și amplificat.

Constituția din 1938

Viața politică și constituțională interbelică a fost puternic influențată de criza dinastică declanșată în ultimii ani de domnie ai regelui Ferdinand I. Prințul Carol renunță la tron din motive personale și se exilează. Parlamentul acceptă renunțarea sa și la 4 ianuarie 1926 numește prinț moștenitor pe fiul minor al lui Carol, Mihai. La 20 iulie 1927 regele Ferdinand moare și în locul său este proclamat rege Mihai I, care fiind minor este tutelat de o regentă numită încă din viață de bunicul său, conform art. 83 din Constituție.

În iunie 1930, Carol se întoarce, îl detronează pe fiul său, și își i-a titlul de rege sub numele de Carol al II – lea, fiind recunoscut și de parlament. Valietățile autocrata ale lui Carol al II-lea au declanșat în toamna anuluio 1937 o reală criză politică, regele manevrând viața politica astfel încât reușește la 10 februarie 1938 să dea o lovitură de stat, iar prin decretul regat din 27 februarie 1938 să promulge o nouă Constituție. Acest act reprezenta un abuz, căci era o constituție concedată, istoric anacronic, deoarece constituțiile concedate preced de obicei constituțiile democratice și nu invers. Ea însemna ruperea pactului fundamental existent între națiune și monarhie, căci noua constituție nu mai emana de la națiune ci de la puterea executivă iar, pe de altă parte, nu fusese respectat nici unul din articolele privind modalitățile de revizuire a Constituției.

În fond, deși reproduce un număr de texte din vechea constituție, principiile sale nu sunt câtuși de puțin liberale. Titlul al II-lea se ocupă de organizarea puterilor statului, dar noua Constituție conține diferențe esențiale față de constituțiile anterioare. Separația puterilor în stat era în fapt desființată și se produce o concentrare masivă a puterilor în mâinile regelui, care devine capul statului (art.30). Puterea legislativă se execută de către rege prin Reprezentanța Națională, formată din Senat și Adunarea Deputaților. Puterea executivă revine tot regelui, care o exercită prin guvernul său, apărând precizarea conform căreia :”Persoana regelui este inviolabilă. Miniștrii lui sunt răspunzători”.

Preponderența regelui era astfel clar formulată, cu atât mai mult cu cât și inițiativa legislativă era tot de competența lui, inițiativa parlamentară fiind limitată numai la legile de interes obștesc(art.31), noțiune de altfel destul de ambiguă. În plus, regele beneficiază încă de dreptul de veto absolut.

Art. 44 prevedea obligativitatea consemnării actelor regale de către ministrul de resort, dar spre deosebire de constituția anterioară se adaugă un alineat conform căruia se exceptă de la consemnare numirea primului ministru, ceea ce înseamnă o prerogativă scoasă de sub controlul constituțional și lasă arbitrariul legal. De asemenea, art.45 prevedea faptul că regele putea convoca, închide,dizolva ambele adunări sau numai una din ele, putea să le amâne lucrările. Senatorii erau fie numiți de rege, cei ” de drept”, fie aleși de corpurile constituite în stat, ceea ce însemna că erau subordonați organelor puterii executive care îi alegeau.

În privința celei de-a treia puteri, cea judecătorească, Constituția prevedea desființarea curților cu juri, în timp ce inamovibilitatea judecătorilor urma să fie statornică prin legi speciale, încetând deci de a mai fi un principiu constituțional, fiind deci lăsată la discreția legiuitorului ordinar.

În concluzie, exercițiul puterilor constituționale trece în mâinile regelui, căruia îi este atribuit până și monopolul revizuirii Constituției (art.97), precum și dreptul de a legifera prin decrete, în intervalul dintre sesiunile parlamentare. Rolul parlamentului este deci aproape neînsemnat, chiar dacă cele două camere puteau încă propune legi și puteau adresa întrebări miniștrilor.

Constituția din 1938 a rămas în vigoare până la 5 septembrie 1940, când a fost suspendată, pentru ca apoi, printr-un număr de decrete să se treacă la înlăturarea treptată a sistemului constituțional, elininându-se astfel și orice urmă de separație a puterilor în stat.

La 31 august 1944, Mihai I printr-un înalt decret regal restabilea Constituția din 1866, cu revizuirile aduse în 1923. România avea șansa să renască, să redevină un stat cu adevărat democratic, așa cum fusese în perioada interbelică. Presiunea sovietică și cea comunistă încep însă să se exercite imediat după 23 august 1944, pretinzând continuu derogări și modificări ale Constituției, pentru ca în cele din urmă, la 30 decembrie 1947 să desființeze monarhia și să instaureze Republica.

Constituția din 1948

Deoarece Adunarea Deputaților se afla în vacanță, noul prezidiu al Republicii Populare Române își determină prin Decretul nr. 3 din 8 ianuarie 1948, propriile atribiuri, stabilește noua stemă și culorile, decretul fiind semnat în absența unui șef al statului, de Petru Groza, președintele Consiliului de Miniștrii.

Constituția din aprilie 1948 a avut de la început un caracter provizoriu, prevederile economice prevalând asupra celor politice : era suprimat principiul inviolabilității și sacralității proprietății private, pregătinndu-se astfel limitarea până la dispariția proprietății private și trecerea întregii economii sub controlul statului. Era suprimată inamovabilitatea judecătorilor, Constituția putând fi și ea oricând modificată.

Ca urmare a acestor prevederi, în perioada 1948 – 1952 a avut loc naționalizarea tuturor proprietăților industriale, miniere, bancare, de asigurări și de transport, clădiri și locuințe, s.a.

Constituția R.P.R. din 1952

Constituția din 1952, făcând bilanțul transformărilor economice, se ocupa acum de interesele politice ale Partidului Comunist Român. În capitolul introductiv se arată că la baza existenței statului român stă dependența de Uniunea Sovietică, prietenie cu U.R.S.S. stând și ea la baza politici externe

Republica Populară Română devenea astfel în mod constituțional un protectorat al Uniunii Sovietice, căreia i se ipotecase nu numai suveranitatea sa externă, dar și cea internă.

Drepturile cetățenilor erau mai mult datorii, iar puterile statului, deși menționate, erau ca și inexistente, atâta vreme cât întreaga activitate a statului era subordonată partidului unic.

Constituția R.S.R. din 1965

Schimbările petrecute pe plan intern (economia socialistă, proprietatea socialistă la baza oricărei proprietăți, monopolul absolut al statului ) , dar mai ales modificarea raportutilor cu U.R.S.S. au făcut necesară o nouă Constituție.

Adoptată de Marea Adunare Națională la 21 august 1965, noua constituție marca schimbarea denumirii țării – Republica Socialistă România, subliniindu-se independența ei.

Se mainfesta o tendință spre o formulare mai liberală a dispozițiilor, dar se folosește o frază pompoasă, grandilocventă care ține mai mult de propaganda politică decât de tehnica legislativă. Rolul conducător al partidulșui comunist este reliefat și mai pregnant, el apărând acum printre ”principiile călăuzitoare ale Constituției”, făcând chiar obiectul unui articol special chiar la începutul ei. ”În R.S.R., forța politică a întregii societăți este Partidul Comunist Român” (art. 3).

Deși cuprindea referiri la drepturi și libertăți cetățenești, această Constituție ca si cele din 1948 și 1965, reprezentau în fapt voința unei singure formațiuni politice. Ele nici nu erau adoptate spre a fi aplicate ci doar pentru a crea o imagine favorabilă statului comunist.

Constituția României din 1991

Revoluția română din decembrie 1989 a pus capăt regimului comunist, una din principalele preocupări ale noilor forțe politice fiind redactarea unei noi Constituții. După îndelungi dezbateri, Constituția a fost supusă referendumului popular din 8 decembrie 1991.

Constituția Românieinu consacră în mod expres principiul separției puterilor, autorii ei afirmând că în lumea modernă o astfel de formulare nu se mai întâlnește. Așa cum am văzut deja nici chiar Montesquiet, cel care a consacrat conceptul de ”separația puterilor în stat”, nu concepea ”separația” în sensul ei strict literal. Separația puterilor presupune reprezentarea și investirea, prima fiind cea mai importantă și având primatul juridic.

Această instituție informală a democrației numită atâta vreme ”separație a puterilor”, cuprinde, în fapt, cel puțin trei aspecte :

reprezentarea și investirea reprezentanților puterilor;

funcționarea distinctă a puterilor – ”separația” ;

controlul reciproc al puterilor ;

Termenul cel mai potrivit pare a fi în noua viziune nu cel de ”separatie”, ci cel de ”echilibru”, ceea ce presupune doua procese simultane: centrifugare și centripetare a puterii, astfel încât să nu poată apărea un monopol al acesteia.

Mișcarea revoluționară din decembrie 1989 a produs un vid instituțional. În prima perioadă post revoluționară nu a existat un echilibru al puterilor în stat, în decembrie 1989 – ianuarie 1990, întreaga putere fiind concentrată în Consiliul Frontului Salvării Naționale. Acest mod de a concepe, intr-o primă fază, exercițiul puterii a avut efecte dăunătoare asupra evoluției ulterioare a democrației românești. Formarea structurilor locale ale F.S.N. a însemnat odată cu transformarea acestuia în partid, refacerea de fapt a partidului unic. Comunicatul adresat țării de F.S.N. la 22 decembrie 1989 conține totuși următoarea prevedere:”Separarea puterilor legislativă, executivă și judecătorească în stat și alegerea tuturor conducătorilor politici pentru unul sau, cel mult, două mandate. Nimeni nu mai poate pretinde puterea pe viață”.

În 27 decembrie 1989 a apărut Decretul-Lege privind constituirea, organizarea și funcționarea consiliului F.S.N. și a consiliilor teritoriale ale acestuia. Consiliul F.S.N., numit ”organ suprem al puterii de stat” avea atribuții legislative, fiind subordonate consiliilor teritoriale cu rol executiv.

Pe 31 decembrie 1989 un nou Decret-Lege stabilea constituirea, organizarea și funcționarea Guvernului României, care exercita, potrivit art.2 , ”conducerea generală a administrației pe întreg teritoriul țării, având obligația de a îndeplini obiectivele prevăzute în programul C.F.S.N.,asigurând executarea măsurilor stabilite prin decrete și stabilite de acestea”. Primul-ministru și, la propunerea acestuia, membrii guvernului, erau numiți de Consiliul F.S.N.

Puterea executivă este însă subordonată celei legislative într-un mod care vontravine democrației, fapt prevazut de art.6 :”Consiliul F.S.N. poate anula hotărârile Guvernului atunci când consideră că acestea contravin legilor și decretelor în vigoare sau intereselor poporului”.

Sub presiunea mișcărilor politice și populare din 28 ianuarie 1990 s-a procedat la înlocuirea Frontului Salvării Naționale cu Consiliul Provizoriu de Uniune Națională. În preambulul Decret-Lege din 9 februarie 1990 privind constituirea acestui nou consiliu se regăsește formularea: respectând principiul separării puterilor în stat (….), garanție a democrației reale și a stabilității în țară până la alegeri libere, Consiliul Frontului Salvării Naționale decretează…. C.P.U.N. format, jumătate din fostul C.F.S.N. iar cealaltă jumătate din reprezentanți ai partidelor, formațiunilor politice și ai organizațiilor minorităților naționale, a devenit noul organ legislativ.

Totuși în ciuda declarației explicite din preambul, principiul separației a fost iarși încălcat deoarece art. 3 transforma administrația locală a C.F.S.N. într-una de tip C.P.U.N., subordonată fiind tot față de legislativ. Guvernul rămânea tot cu același handicap, în timp ce practic, Ion Iliescu continuă să aibă puteri cvasi-direcționare.

Cea mai importantă misiune a Consiliului provizoriu a fost pregătirea cadrului legislativ al alegerilor parlamentare. Actul juridic fundamental a fost Decretul-Lege nr. 92/18 martie 1990 pentru alegerea parlamentului și a președintelui României, care prevedea în art. 1 :”Puterea politica în România aparține poporului și se exercită potrivit principiilor democrației, libertății și asigurării demnității umane, inviolabilității drepturilor fundamentale ale omului”. Art.2 al acestui decret face referire explicită la principiul separației puterilor: ”Guvernarea României se face pe baza sistemului democratic pluralist, precum și a separației puterilor legislativă, executivă și judecătorească.”

Potrivit Decretului-Lege 92/1990, primul-ministru este desemna de Președintele României, iar numai componența guvernului este aprobată prin hotărâre de către parlament. Acest lucru este reconfirmat de legea nr 37/7 decembrie 1990 pentru organizarea și funcționarea Guvernului României. Se observă că cele două camere (Adunarea Deputaților și Senatul) nu se pot pronunța asupra persoanei Primului-ministru, prerogativă exclusivă a președintelui. Legea 37/1990 elimină prevederea potrivit căreia Parlamentul poate anula hotărârile executivului.

Odată cu adoptarea Constituției, cadrul constituțional al raportului dintre puterile statului se va definitiva. În mod ciudat, în toate actele juridice cu anvergură constituțională de până atunci, principiul separației puterilor în stat era amintit în mod explicit, din textul Constituției din 1991, el este totuși omis, argumentul fiind acela al regăsirii sale implicite.

Astfel Constituția noastră consacră un capitol special raporturilor dintre Parlament și Guvern, funcțiile celor două organisme fiind într-o permanentă interrelaționare. În primul rând între cele două autorități se stabiles raporturi politice influențate de o serie de factori cum sunt: existența unei majorități confortabile, stabilitatea sau fragilitatea forțelor politice majoritare, durabilitatea și soliditatea colițiilor politice, capacitatea de acțiune, de mobilizare și de aderență a opoziției parlamentare.

Este evident că raporturile politice au o înrâurire covârșitoare asupra raporturilor juridice dintre cele două autorități.admosfera politică cordială, tensionată sau conflictuală se materializează în raporturile juridice prin intermediul cărora coabitarea politică continuă sau se curmă definitiv. De regulă conflictele politice se rezolvă prin mijloace juridice.

Raporturile juridice dintre Guvern și Parlament, așa cum sunt ele reglementate de Constituție, pot fi raporturi de subordonare a Guvernului față de Parlament și raporturi de cooperare-conlucrare între cele două autorități.

Prima expresie a raporturilor de subordonare este acordarea investiturii echipei guvernamentale. Astfel, Parlamentul, constituit prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat, în ședința comună a celor doua camere, acceptă prin dezbateri programul și acordă votul de încredere Guvernului cu votum majorității Deputaților și Senatorilor ( art.102 alin. 2 ) prin procedura votului secret cu bile. În baza acestei investituri președintele numește guvernul, dar aceasta nu este altceva decât o confirmare și o nominalizare a investiturii propriu-zise dată de Parlament. Un aspect deosebit al relației juridice legată de investitură este faptul că aceasta este condiționată de ”acceptarea” programului de guvernare. Introducerea termenului de ”acceptare” în cuprinsul art.101 alin.1 din Constituție, în locul celui de ”aprobare”, s-a făcut pentru a nu lega sau obliga Parlamentul să respecte programul Guvernului, astfel încât acesta să nu-si mai poată exercita deplin, fără rezerve controlul asupra modalităților și rezultatelor guvernării : acceptarea nu crează dependența aprobării. În plus , în caz de remaniere guvernamentală, sau de vacanță a postului, Președintele revocă și numește la propunerea primului-ministru pe unii membrii ai guvernului (art. 85 alin.2) fără a mai fi necesară o altă investitură.

Acest prim raprot constituțional fundamental, de dependență a Guvernului față de Parlament, vizând constituirea echipei guvernamentale, ilustrează cu toată claritatea substanța politică de bază, unică, a Parlamentului și Guvernului, identificată în partidul sau coaliția câștigătoare în alegeri.

Exercitarea controlului parlamentar și posibilitatea finalizării acestuia evidențiază un alt raport de subordonare a Guvernului față de Parlament. Potrivit art. 108 alin. 1 , guvernul răspunde politic numai în fața parlamentului, pentru întreaga sa activitate, fiecare membru al guvernului răspunzând politic solidar cu ceilalți membrii pentru activitatea echipei guvernamentale.

Controlul parlamentar, se realizează prin mai multe proceduri constituționale : interpelarea și moțiunea de cenzură. Interpelarea este acea procedură prin care se solicită explicații primului ministru sau unui membru al guvernului de către senatori sau deputați în legătură cu o anumită atitudine sau cu activitatea propriu-zisă. Interpelările se fac în scris, arătându-se obiectul acestora fără nici o dezvoltare, ele putând fi un mijloc eficace de control, cu condiția ca acestea să fie aduse cu mult discernamânt și să vizeze aspecte esențiale din activitatea guvernului.

În conformitate cu prevederile art.112 alin. 1 din Constituție, Camera Deputaților și Senatul, în ședință comună, pot retrage încrederea acordată guvernului prin adoptarea unei moțiuni de cenzură, cu votul majorității deputaților și senatorilor. Prin moțiunea de cenzură se pune în cauză responsabilitatea politică a guvernului și în situația admiterii ei, mandatul guvernului încetează forțat. Datorită gravității sale, legiuitorul constituant a căpătat expres condițiile în care moțiunea de cenzură poate fi acceptată, iar în cazul respingerii acesteia, condițiile în care poate fi depusă o nouă moțiune de cenzură.

Un regim politic echilibrat al distribuirii atribuțiilor de putere nu încurcă ideea subordonării executivului față de legislativ. Examinarea globală a dispozițiilor constituției relative la autoritățile publice și la atribuțiile acestora, relevă faptul că sistemul politic al organelor statului Român tinde spre un echilibru. Astfel, între parlament și guvern există și raporturi de cooperare și conlucrare, esențialul constituindu-l poziția de independență funcțională a acestora pentru realizarea obiectivului, egalitatea pozițională funcțională fiind preponderentă potențialului de control ulterior. Cele mai elogvente materializări ale raporturilor de conlucrare sunt : angajarea rșspunderii Guvernului la inițiativa sa; delegarea legislativă; exercitarea dreptului la inițiativă legislativă; procesul de informare reciprocă.

Analiza separației puterilor în sta , asa cum transpare ea din Constituția României trebuie să continue cu raporturile dintre Președinte și Parlament. Analizând poziția Președintelui față de celelalte autoritați publice în contextul Constituției din 1991, tudor Drăgan afirmă că aceasta ”domnește și guvernează”, în timp ce Ion Deleanu arată că în construcția așezământului nostru constituțional ”grefa prezidențială n-a prins cu adevărat”.

Luând act de aceste reflecții de mare autoritate în luiteratura juridică contemporană, dar cu sens diferit, am înțeles faptul că este nevoie de o analiză foarte atentă a raporturilor dintre autoritățile politice mai sus menționate. Astfel, poate fi facută mai întâi precizarea că ambele organe ale puterii de stat sunt reprezentative, fiind alese prin vot universal, egal, direct și liber exprimat. După cum sunt redactate textele constituționale, respectiv : ”Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român” și ”Președintele reprezintă Statul român”, se constată însă concurențialitatea reprezentării. Această concurențialitate nu se justifică însă deoarece legitimitatea electivă a ambelor instituții de putere are același conținut, ambele fiind alese de același electorat. Dacă președintele ar fi fost ales de Parlament, atunci diminuarea reprezentativității sale ar fi fost ușor de înțeles, însă cum acesta este ales prin sufragiu universal, deosebirile de reprezentativitate înscrise în Constituție devin pur artificiale. Se poate de aceea ajunge chiar la concluzia că nu era cazul reglementării concurențiale a celor două organe ale puterii de stat, fiind în fapt vorba de funcții si atribuții diferite.

Un aspect deosebit al raporturilor Parlament – Președinte este fără îndoială antrenarea răspunderii celui din urmă. Este adevărat că, pe de o parte, Președintele nu răspunde sub nici o formă, nici politic nici juridic, în fața parlamentului. Pe de altă parte însă procedura de declanșare a răspunderii președintelui nu se poate începe fără concursul Parlamentului. Așadar, numai Parlamentul poate pune sub ”învinuire” pe președinte pentru antrenarea răspunderii politice și tot el poate hotărâ punerea sa sub acuzare pentru înaltă trădare. Pentru că în fapt această punere sub acuzare este un control subordonat unei anumite finalități, deci o formă specializată de control, se poate afirma că aceasta activitate intră în sfera controlului parlamentar. Președintele răspunde politic în fața electoratului, iar juridic în fața Curții Supreme de Justiție. Atribuțiile Parlamentului în acest domeniu sunt doar intermediare, însă absolut necesare, deoarece fară hotărârea parlamentului de a-l pune sun învinuire, judecarea |\președintelui nu se poate realiza de către organele competente. Așadar acțiunea interpelării politice și juridice aparține Parlamentului în exclusivitate, ca o activitate de control specializată și se materializează în suspendarea din funcție a Președintelui.

Dacă președintele poate fi suspendat și chiar deferit justiției sub acuzația de înaltă tradare, Parlamentul nu poate fi dizolvat decât dacă se autodizolvă, Președintele neputând face altceva decât să constate o anumită situație la care s-a expus Parlamentul, situație sancționabilă de textele Constituției prin intermediul Președintelui.

Astfel, potrivit art. 89 alin. 1 din Constituția României, după consultarea celor președinților celor două camere și a liderilor grupurilor parlamentare, Președintele României poate dizolva Parlamentul, dacă acesta nu a acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare și numai după respingerea a două solicitări de investitură. Se impun deci câteva precizări : președintele nu poate dizolva parlamentul din propria inițiativă și în orice condiții; condițiile în care Parlamentul poate fi dizolvat sunt total independente de voința Președintelui; neacordarea votului de încredere pentru formarea guvernului este o împrejurare proprie și exclusivă a Parlamentului.

Promulgarea legii de către Președintele României este o atestare a faptului că aceasta a fost constituțional și legal adoptată. Aceasta nu înseamnă însă că prin promulgare legea încorporează și voința Președintelui sau că este cresția sa, el aflându-se din acest punct de vedere intr-o exterioritate reciprocă față de lege. Cum însă promulgarea legii este obligatorie în termen de 20 de zile, dacă acest termen nu s-a întrerupt prin sesizarea Curții Constituționale, fie de către parlamentari, fie de către Președinte, promulgarea devine o simplă formalitate. Potrivit art. 77 alin. 2, înainte de promulgare, Președintele cere Parlamentului o singură dată reexaminarea legi, textul constituțional neprecizând pentru care motive.

Art. 88 din Constituție consacră dreptul Președintelui României, în calitate de șef al statului, de a adresa Parlamentului mesaje cu privire la principalele probleme politice ale națiunii, fără ca acestea să aibă vreo consecință juridică, fie ea de respingere sau acceptare. Cu toate acestea practica parlamentară a instituit regula discutării acestor mesaje în Camerele reunite ale Parlamentului. Aceste mesaje constituie principala modalitate de a face cunoscută Parlamentului politica prezidențială, întrucât, potrivit art. 84, în timpul mandatului, Președintele României nu poate fi membru al unui partid.

Funcția de garant al statului și al constituției, de reprezentant al statului și al poporului, de mediator între puterile statului precum și între stat și societate, îi conferă Președintelui un statut juridic aparte. Prima corelație dintre Președinte și puterea executivă – guvernul, constă în desemnarea primului-ministru și numirea guvernului. Astfel potrivit art. 102 din Constituția României, Președintele desemnează un candidat pentru funcția de prim-ministru, în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament, ori, dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament.

De asemenea, numirea membrilor Guvernului se face de către Președinte numai după acordarea investiturii și în baza ei art. 85, alin. 2 prevede în plus că în caz de remaniere guvernamentală, sau de vacanță a postului, Președintele revocă și numește, la propunerea primului-ministru, pe unii membrii ai guvernului. Practica constituțională a stabilit că o astfel de remaniere se poate realiza practic fără obținerea unei noi investituri, întrucât aprobarea listei guvernului a fost o rezultată a acceptării în primul rând a programului de guvernare prezentat de primul-ministru.

Desemnarea primului-ministru de către președintele României este deci baza raporturilor Președinte – Guvern. Cu cât această desemnare este mai discreționară, cu atât substituirea răspunderii la iresponsabilitatea politică a Președintelui în fața Parlamentului prin intermediul consemnării actelor sale de către primul-ministru, este mai pronunțată și mai lesne de interpretat : ”transferul” unora dintre atribuțiile președintelui către guvern, fie o partajare a acestora, expresie a voinței comune președinte – guvern; o interdependență guvern – președinte; un control indirect al guvernului asupra actelor Președintelui.

Unul dintre contraargumentele opiniei potrivit căreia prin instituția contrasemnării actelor președintelui de către primul-ministru s-ar realiza un acord de voință, ar fi acela că anumite acte al președintelui pot fi emise doar la propunerea guvernului. Condiția emiterii acestor acte doar la propunerea guvernului nu se datorează însă numai necesității – întâlnirea celor două voințe – ci și faptul că președintele nu are competențe materiale să pregătească emiterea acestoe acte.

Un caracter specific al regimurilor semi-prezidențiale este și acela că președintele participă efectiv la exercițiul puterii, în condițiile precis stabilite de către constituție. În primul rând, președintele poate participa la ședințele guvernului, fie din propria inișiativă fie la cererea primului-ministru, în ambele cazuri el fiind acela care prezidează ședința de guvern (art.82, alin.2) dar fără a avea un act de decizie prin participarea la vot.

În al doilea rând, potrivit art. 108, alin. 3, alături de Camera Deputaților și Senat, președintele are dreptul de a cere urmărirea penală, pentru faptele săvârșite în exercițiul funcțiunii.

Constituția României atribuie puterii judecătorești denumirea de ”autoritatea judecătorească”, circumscriindu-i astfel și nominativ importanța și idealurile ei, deoarece, cel puțin în parte, justiția este o componenta a activității de guvernare. Și aceasta pentru că autoritatea judecătorească înfăptuiește justiția în funcție de legislatura adoptată de autoritatea guvernamentală, fiind în plus creația celorlalte două puteri și neavând dreptul de a-și autodetermina nici propriile organe, nici propriile competențe.

Este totuți adevărat că istoria statului de drept a dovedit totuși faptul că independența justiției față de celelalte autorități statale este o necesitate obiectivă. De aceea, Constituția României, reluând coordonatele unei vechi tradiții, a creat autorității judecătorești un statut aparte, o independență a justiției : art.124 prevede astfel că judecătorii numiți de președinte la propunerea Consiliului Suprem al Magistraturii, sunt inamovibili. De aceea se precizează că promovarea, transferarea și sancționarea judecătorilor pot fi dispuse numai de Consiliul Suprem al Magistraturii. Independența funcțională a activității judecățorești mai este garantată și prin depolitizarea acesteia, fiind interzis magistraților să facă parte din vreun partid politic sau să îndeplinească orice altă funcție publică sau privată, cu exceptia funcțiilor didactice din învățământul superior.

Exista de asemenea o anumită independență între autoritatea judecătorească și puterea legislativă, rezultată din prevederile art. 132, conform căruia Consiliul Suprem al Magistraturii este alcătuit din 15 membrii aleși pe o durată de 4 ani de către Camera Deputaților și Senat în ședință comună. Această prerogativă a Parlamentului este însă limitată atît de faptul că propunerile pentru Consiliul Suprem al Magistraturii sunt făcute de către Curtea Supremă de Justiție și de către Parchetul General, cât și de natura administrativ-jurisdicțională a Consiliului Suprem al Magistraturii.

Este evident că există o mulțime de raporturi între autoritatea judecătorească și guvern, constând în : asigurarea funcționalității administrative a instanțelor judecătorești; exercitarea acțiunii disciplinare; numirea judecătorilor și procurorilor stagiari; supravegherea și verificarea cercetărilor penale efectuate de către orgsnele de Poliție și de alte organe de cercetare specială, s.a.

Revizuirea Constituției din 2003

Potrivit art. 150 din Constituție:(1) ”Revizuirea Constituției poate fi inițiată de Președintele României la propunerea Guvernului, de cel puțin o pătrime din numărul deputaților sau al senatorilor, precum și de cel puțin 500.000 de cetățeni cu drept de vot”. (2) ”Cetățenii care inițiază revizuirea Constituției trebuie să provină din cel puțin jumătate din județele țării, iar în fiecare din aceste județe sau în municipiul București trebuie să fie înregistrate cel puțin 20.000 de semnături în sprijinul acestei inițiative”.
Implicarea populației în initiativa de revizuire a constituției are drept scop asigurarea legitimității acestui demers. Astfel corpul electoral are un rol hotărâtor în inițierea acestei proceduri.După intrunirea acestor condiții are loc un control de constituționalitate în ceea ce privește initiativa de revizuire a constituției. Potrivit art. 146 lit. a din Constituție:Curtea Constituțională se pronunță din oficiu asupra inițiativei de revizuire a Constituției. Curtea Constituțională poate fi sesizată totodată și de președintele Camerei Parlamentului la care s-a înregistrat cerea de revizuire. În acest caz Curtea Constituțională va analiza dacă această propunere legislativă are un caracter constituțional, dacă nu încalcă limitele de revizuire ale constituției stipulate în art. 152, dacă s-a întrunit numărul minim de semnături pentru începerea procedurii de revizuire și dacă această cerere a fost publicată potrivit procedurii.
Hotărârea Curtii Constitutionale are un rol decisiv în acest demers. Aceasta se va pronunța în termen de 10 zile de la sesizare asupra propunerii de revizuire și în termen de 60 de zile în cazul în care este vorba de o initiațivă a poporului. Curtea Constituțională poate da un aviz pozitiv, caz în care procedura de legiferare va începe în Camera Parlamentului sesizată, sau poate da un aviz negativ, ceea ce înseamnă că procedura de revizuire este neconstituțională, caz în care întreaga procedură este oprită, demersul începând de la zero. Hotărârea Curții Constituționale va fi publicată în Monitorul Oficial așa cum este prevăzut și în art. 147 din Constituție.

Procedura de revizuire a Constituției.

Conform art. 151 din Constituție: ”Propunerea sau proiectul de revizuire trebuie adoptată de Camera Deputaților și de Senat, cu o majoritate de cel puțin două treimi din numărul membrilor fiecărei camere”. (2) ”Dacă prin procedura de mediere nu se ajunga la un acord, Camera Deputaților și Senatul, în sedință comună, hotărăsc cu votul a cel putin trei pătrimi din numarul deputaților și senatorilor”. (3) ”Revizuirea este definitivă după aprobarea ei prin referendum, organizat în cel mult 30 de zile de la data adoptării proiectului sau propunerii de revizuire”.
Procedura de revizuire depinde într-o primă etapă de decizia celor două camere parlamentare. În urma dezbaterilor (acestea au loc în fiecare cameră separat) acestea pot ajunge la un acord pozitiv. Acest lucru înseamnă că ambele camere au adoptat revizurea în aceeași formă. Numărul senatorilor și al deputaților care trebuie să se pronunțe pentru revizuirea constituției este de 2/3 (din numarul senatorilor și deputaților din fiecare cameră). Dacă a fost întrunit acest număr, procedura de revizuire continuă, aceasta fiind supusă votului poporului prin referendum. De asemenea poate fi vorba și despre un acord negativ, adica cele două camere resping propunerea de revizuire.În cazul unui dezacord, când una dintre camere accepta propunerea de revizuire și alta o respinge sau când se dorește revizuirea în formuli diferite.În acest caz se poate constituii o comisie de mediere. Aceasta comisie este formată atât din senatori cât și din deputați care au drept scop ajungerea la un numitor comun, adică aprobarea procedurii cu o majoritate de 2/3.În cazul în care această comisie nu poate ajunge la un consens se va organiza o sedință comună, iar în cazul în care numărul de voturi al senatorilor și al deputaților întrunește majoritatea de 2/3, propunerea va fi înaintată spre vot cetățenilor, prin organizarea unui referendum.În cazul în care nici acastă masură nu este eficientă, propunerea de revizuire a constituției va fi suspendată.Ultimul pas îl reprezintă referendumul, acesta trebuie organizat în maxim 30 de zile, dacă această condiție nu va fi întrunită, decizia camerelor nu va fi validată, iar întregul procesul va fi anulat.
Referendumul pentru reviuirea constituției este valabil dacă la acesta participă cel puțin jumătate plus unu din numarul total al persoanelor înscrise pe listele electorale. Referendumul va valida propunerea de revizuire numai dacă jumatate plus unu din numărul participantilor vor vota „DA”.Rezultatul referendumului va fi validat de Curtea Constituțională, care va prezenta Parlamentului un raport în ceea ce privește respectarea normelor în cazul organizării și desfășurării referendumului.Legea de revizuire a constituției va intra în vigoare în momentul în care aceasta va fi publicată în Monitorul Oficial.

Referendumul din 18-19 octombrie 2003.

Proiectul de revizuire a constituției adoptat în parlament a fost supus unui referendum pe 18 și 19 octombrie 2003. Prezența la vot a fost de 55,7%, iar 89,7% din participanți au votat pentru modificarea constituției. Totuși, procentele au fost contestate de organizațiile de monitorizare, ce au raportat abuzuri (folosirea neconstituțională a urnelor volante și permiterea unor cetățeni a vota de mai multe ori). Nici una dintre aceste reclamații nu a putut fi dovedită, însă. Noua constituție a intrat în vigoare pe 29 octombrie 2003.

Mai mult de jumătate din articole au suferit modificări mai mici sau mai mari. Cele mai importante schimbări sunt:

Gratuitatea invățămîntului de stat nu mai este garantată necondiționat (ci numai conform legii).

Minoritățile naționale au dreptul de a folosi limba maternă în administrație și justiție.

Proprietatea privată este garantată și ocrotită de lege.

Mandatul președintelui este de 5 ani.

Obligativitatea stagiului militar se stabilește prin lege organică.

Imunitatea parlamentară este limitată.

După aderarea României la UE cetățenii țărilor membre ale UE vor avea dreptul de a alege și de a fi aleși în scrutinul local (dacă sunt rezidenți ai localității respective).

Intrarea în Uniunea Europeană și OTAN (NATO) nu va fi votată prin referendum, ci de către Parlament.

CONCLUZII

Partidele și mai ales opoziția și a opinia publică liberă au rolul de a-i controla pe cei în ale căror mâini se află puterea și de a participa la viața politică a societății. Firește că dacă întreaga autoritate statală s-ar cumula într-un sigur loc controlul și impulsionarea societății nu ar mai fi posibile. Un control și o influențare eficientă a puterii statale este de neconceput în lipsa existenței unei autorități statale. De aceea, comunitatea liberală încearcă să împartă autoritatea statală în diferite instanțe autonome care se supraveghează reciproc, evitând astfel cumularea și monopolizarea puterii de către un singur organ. La pluralitatea partidelor politice și a opiniilor publice se adaugă, prin urmare, în statul democratic liberal și un număr mare de organe statale. Însă în timp ce în cazul partidelor și al opiniei publice, procesul pluralizării revine forțelor sociale, felul în care este împărțită autoritatea statală este stabilit prin Constituție, puterea fiind distribuită între diversele instanțe independente una de cealaltă. În Constituție sunt fixate și competențele care revin acestor organe ale statului. Această separație constituțională a competențelor statale nu vizează doar controlarea reciprocă a organelor, ci și transparentizarea activităților aparatului statal. Separația puterii protejează cetățenii față de abuzurile statului și îl face să înțeleagă mai bine cum se desfășoară procesul de guvernare.

Libertatea unei societăți nu poate fi garantată decât atunci când autoritatea statală este separată pe domenii autonome. Această afirmație constituie esența teoriilor politice contemporane. Separația puterilor este cea care deosebește în mod fundamental democrația liberală de dictatură. Într-o dictatură, întreaga autoritate decizională revine unui singur individ sau partid. Aici nu există controlul puterii, ceea ce face ca indivizii să fie expuși abuzurilor deținătorilor puterii. În acest sens Montesquieu, părintele teoriei separației puterilor a spus: "Totul ar fi pierdut dacă aceeași persoană sau același grup de oameni influenți – nobili sau simpli cetățeni, ar deține controlul asupra tuturor celor trei puteri: puterea de a emite legi, de a executa deciziile și de a da verdicte juridice."

Și George Washington a susținut aceeași teorie în mesajul său de adio adresat poporului american în 1796: "Esența puterii se manifestă în dorința de a cuprinde toate funcțiile autorității, impunând astfel, indiferent de forma de guvernare, principiul despotismului. O evaluare corectă a acestei dorințe de putere și a predispoziției omului de a abuza de aceasta este suficientă pentru a vă convinge de adevărul acestei afirmații. Necesitatea controlului reciproc în exercitarea puterii politice, sub forma separării autorității în diferite segmente, fiecare segment apărând societatea de eventualele abuzuri făcute de celelalte segmente, a fost dovedită de istoria mai veche, dar și de cea mai recentă."

În ambele citate de mai sus apare motivul central al separației puterilor. Cele două personalități care au făcut aceste afirmații amintesc despre pericolul reprezentat de tentația la care sunt expuși cei care dețin puterea de a abuza de aceasta. Această tentație poate fi combătută prin limitarea și separația puterii. Montesquieu arată cum s-ar putea separa autoritatea statală. El numește cele trei funcții de bază ale unui stat suveran: funcția legislativă, de executare a legilor și funcția juridică. Aceste trei funcții trebuie, după cum a afirmat Montesquieu, să fie îndeplinite de trei organe separate, dacă se dorește garantarea libertăților cetățeanului. Urmașii lui Montesquieu au ridicat teoriile acestuia la rangul de dogmă. Ei au făcut distincția strictă dintre executiv, care cuprindea competențele de guvernare și administrație, legislativ și juridic. Această triadă rămâne și astăzi valabilă în teoriile politice ale democrațiilor occidentale 

Legea fundamentală nu prevede cu exactitate această separație a celor trei puteri, cel puțin în ceea ce privește delimitarea executivului de legislativ, vezi mai ales felul în care, în orice sistem parlamentar, guvernul este numit, putând însă fi și dizolvat de Parlament, ceea ce vine să contrazică principiul separației stricte a puterilor. Pentru că acolo unde Parlamentul formează guvernul, acesta alege de regulă persoane în care are încredere și care fac parte din rândurile sale. Chiar dacă nu este prevăzut de Constituție, Parlamentul își asigură puterea de influență asupra guvernului constituind guvernul din proprii săi membri. Astfel, majoritatea miniștrilor îndeplinesc concomitent două funcții, una de parlamentar și cealaltă, de membru a guvernului.

Nu poate fi astfel vorba de o separația a executivului de legislativ la nivel de persoane. Dar nici în ceea ce privește competențele, acest principiu nu este respectat întocmai. Competențele Parlamentului nu  sunt în nici un caz doar de ordin legislativ, acesta încercând să exercite influență asupra deciziilor executivului, să adopte o anumită atitudine într-o anumită chestiune .

Pe de altă parte, nici atribuțiile guvernului nu se limitează doar la executarea legilor emise de Parlament. În primul rând, guvernul participă la elaborarea legilor. Majoritatea proiectelor de lege de astăzi sunt elaborate de birourile ministeriale și nu de cele ale parlamentarilor. De multe ori, sarcinile care revin statului sunt atât de complicate, încât membrii parlamentului nu sunt capabili să formuleze de unii singuri un proiect de lege, ei trebuind să consulte experți din administrație care să îi informeze despre starea lucrurilor.

În plus, Parlamentul creează din ce în ce mai des doar legi-cadru, împuternicind executivul să se ocupe de detalii. Astfel, executivul capătă în mod indirect o funcție legislativă.

Administrațiile moderne trebuie să permită asemenea facilități pentru activitatea parlamentară, pentru a evita ca legislativul să se piardă în discuții fără sfârșit. Astfel, executivul dobândește mai multă greutate. Vârful acestuia numește "liniile directoare ale politicii" și întocmește proiectele de lege necesare desfășurării acestora, care sunt acceptate ulterior de Parlament de partidul sau coaliția majoritară. Guvernul exercită în acest sens o presiune considerabilă asupra reprezentanților în Parlament ai partidului majoritar, pentru a-i supune pe aceștia propriilor dorințe. Bineînțeles că și majoritatea parlamentară poate influența, la rândul ei, ministerele și deciziile luate la nivelul acestora, formulând propuneri sau exercitând presiuni în vederea elaborării anumitor legi sau influențării deciziilor executivului 

Aceste procese nu pot fi încadrate cu precizie în schema expusă de teoria clasică a separației puterilor. Doar puterea juridică se delimitează strict de celelalte puteri, cu toate că, din motive care țin de istorie, aceasta preia deseori unele sarcini administrative. Să ne gândim bunăoară la activitățile din domeniul justiției pe bază de voluntariat sau la dreptul penal pentru minori. Sau la anumite domenii constituționale, care vizează de exemplu dizolvarea unui partid, care, în teoria clasică, era o măsură executivă, chiar dacă avea loc pe baza unei proceduri juridice. În ciuda tuturor acestor exemple de suprapunere cu competențele celorlalte puteri, puterea juridică rămâne totuși clar separată de executiv și legislativ, chiar dacă membrii curților supreme sunt numiți de guvern și parlament. În ceea ce privește relațiile dintre puterea legislativă și cea executivă, categoriile enunțate de teoriile clasice nu  mai sunt valabile.

Toate acestea au făcut ca teoria lui Montesquieu cu privire la separația celor trei puteri să fie considerate "depășite și străine de realitate", ba chiar o "schemă ruginită" (Karl Loewenstein). Asemenea calificări sunt inevitabile, pentru că în statul parlamentar modern, separația strictă a legislativului de executiv nu mai poate fi susținută, nici măcar atunci când aceste două puteri sunt – vezi Constituția Statelor Unite – prevăzute a fi cu totul independente una față de cealaltă. În Statele Unite, prăpastia care îl desparte pe șeful guvernului de Parlament este mult mai adâncă decât în sistemele parlamentare europene, Parlamentul păstrându-și cu mult mai multe din competențele sale de odinioară. Dar și în sistemul american s-au făcut remarcate tendințe asemănătoare cu cele descrise mai sus.

Reinterpretarea teoriei separației puterii are la bază considerația că legislativul, executivul și puterea juridică nu îndeplinesc toate funcțiile prevăzute de autoritatea statală. Parlamentele nu se ocupă doar de procesul legislativ, iar activitatea guvernului depășește simpla funcție executivă. Activitatea organelor statale poate fi calificată și încadrată astăzi în cu mai multă ușurință categorii funcționale distincte, ele fiind considerate organe 1. de decizie politică, 2. de execuție a acestor decizii sau 3. de control în sensul respectării principiilor constituționale.

Toate acestea duc la o încadrare a organelor statale diferită decât cea prevăzută mai înainte. Puterea juridică de exemplu, dar în nici un caz numai ea singură, aparține domeniului de control. Execuția deciziilor politice, a prevederilor legale sau a celor care vizează politica externă, cade în primul rând în sarcina serviciilor publice, a administrației. Guvernul este instanța administrativă supremă, totuși nu este un organ executiv. Funcția primară a acestuia este de a formula deciziile politice. Parlamentul se află în strânse legături cu guvernul, pentru că în acțiunile decisive, guvernul are nevoie de aprobarea aleșilor poporului. Parlamentul are dreptul și obligația să influențeze și să își aducă contribuția la procesul de formulare al obiectivelor din politica internă și externă. Activitatea Parlamentului depășește astfel granițele impuse de noțiunea de "putere legislativă". Guvernul și Parlamentul sunt organisme care trebuie să ia împreună deciziile politice.

Pentru că guvernul și Parlamentul trebuie să acționeze în comun în vederea îndeplinirii misiunii exprimate mai sus, este normal să existe angrenaje instituționale care să facă legătura între ele. Sistemul parlamentar este conceput pe baza sarcinii comune guvernului și Parlamentului de decizie politică. Firește că trebuie să distingem clar între formularea deciziilor politice și executarea practică a acestora. Aici, prevederile legale recunosc incompatibilitatea dintre serviciile publice și Parlament. Din aceleași motive întemeiate, funcționarii pot deveni doar în cazuri excepționale miniștri. Acest lucru vine să sublinieze încă o dată faptul că funcția de ministru, la fel și cea de parlamentar, îndeplinesc în egală măsură atribuțiile decizionale în domeniul politic.

Dacă Parlamentul și guvernul își împart aceeași funcție, ele se pot astfel și controla reciproc. O răspundere împărțită înseamnă și o putere împărțită. Actorii sunt angrenați printr-un sistem de "checks and balances", de contragreutăți și de echilibre. Guvernul și Parlamentul depind unul de celălalt și au nevoie, în vederea formulării deciziilor politice, de consens. Această idee este de fapt o consecință a teoriilor lui Montesquieu, care vedea pe timpul său legislativul ca domeniu principal de decizie politică, cele două Camere — a nobilimii și a cetățenilor simpli — contribuind în egală măsură la activitățile desfășurate în acest domeniu, împărțindu-și astfel puterea. Cele două organe statale și grupările sociale reprezentate în acestea erau astfel nevoite să coopereze. Obligativitatea cooperării prevede, în fond, și o funcție de control reciproc.

Pe lângă toate acestea însă, în Parlament mai există o entitate care îndeplinește funcția – autonomă, ce-i drept – de control: opoziția. Cu o poziție independentă și un cadru de acțiune mai liber, vechea relație Parlament versus guvern pare să se mențină așa cum era ea pe vremea monarhiilor constituționale. În fond, și schema clasică a separației puterilor nu este decât o fixare a unui anumit context istoric, în care regele era executivul, opus Parlamentului ca forță politică autonomă și cu drepturi proprii. Pentru a limita puterea inițial absolută a Coroanei, Montesquieu i-a sustras în teoria sa puterea legislativă, trecând-o în competența unui Parlament ales, în care era reprezentată burghezia. Regele și Parlamentul urmau să reprezinte , în viziunea lui Montesquieu, la comun, legitimarea lor diferită permițând o separație mai riguroasă a celor două puteri.

Sub însemnul democrației, ideea suveranității s-a impus încetul cu încetul, puterea executivă deținută de monarh pierzându-și treptat legitimitatea. Coroana a pierdut din importanță, Parlamentul preluându-i o parte din atribuții. Așa s-a ajuns ca o distincție dintre executiv și legismativ să fie tot mai dificilă, în final Parlamentul cucerind și pozițiile executive și făcând-o dependentă de votul său de încredere. Astfel, vechea separație a puterilor și-a pierdut valoarea.

Ea s-a mai păstrat însă în sistemele prezidențiale de tipul Statelor Unite. Aici, locul monarhului este ocupat de un președinte ales de popor, care nu trebuie să dea socoteală Congresului. Prin alegerile populare, președintele dobândește aceeași legitimare ca și Parlamentul. Astfel, vechea separație a puterilor se menține aici, cel puțin la nivel de personal. Membrii guvernului american nu sunt reprezentați în Congres, ei sunt oamenii de încredere ai președintelui. Bineînțeles că în deciziile ce vizează chestiuni fundamentale, președintele trebuie să colaboreze cu Congresul. În această privință, nici Statele Unite nu constituie o excepție de la regula participării comune a guvernului și Parlamentului la procesul de decizie politică.

Implementarea totală a democrației în secolul XX a condus la sfârșitul separației rigide dintre puterea executivă și cea legislative. Acest lucru nu a schimbat însă cu nimic importanța fundamentală a principiului separației puterilor ca principiu de organizare a unei comunități liberale. Numai formele în care apărea această separație au devenit altele. Această evoluție se caracterizează mai ales prin faptul că domeniul juridic s-a dezvoltat într-o structură deosebit de elaborată. Prin puterea ce îi revine prin Constituție, justiția supune controlului său atât legislativul cât și guvernul. La această formă de control Montesquieu nu se gândise. Administrația este controlată astăzi de un organism propriu, cu un rol deosebit de important. Supravegherea domeniului executiv, care îi revenea după Montesquieu puterii legislative, revine astăzi de cele mai multe ori curților de justiție. Prin strânsa sa conexiune politică cu guvernul, Parlamentul nu mai poate controla executivul în chestiuni administrative.

Principiul separației puterilor a luat noi forme și în alte domenii. Multe societăți democratice contemporane sunt organizate în federații. Autonomia relativă a statelor federale, create uneori în mod artificial, devin legitime de multe ori de abia datorită aplicării acestui principiu și mai ales când nu există o tradiție istorică a statalității. Extinderea dreptului de auto-administrație a comunelor și celorlalte entități teritoriale servește la fragmentarea puterii deținute de executivul modern, contribuind la o implicare mai eficientă a cetățenilor la mai multe nivele ale activității statale. Bineînțeles că și această fragmentare este un instrument de control și de supraveghere reciprocă a birocrațiilor statale de la nivelul federațiilor, landurilor și comunelor. Ea demonstrează mai ales faptul că anumite aspecte ce privesc sfera mai largă a separației puterilor servesc în același timp și procesului democratic care, la rândul său, le oferă legitimitate. Prin separația a puterilor face posibilă cetățenilor capacitatea de co-decizie și de participare 

De capitolul "separația puterilor" țin și alegerile organizate periodic în fiecare stat democratic. Puterea este astfel separată și din punct de vedere temporal. Faptul că un președinte american trebuie să fie ales de popor, înfruntând astfel concurența, el putând fi ales doar de două ori, îi limitează puterea considerabil. Același lucru este valabil și pentru parlamente, compunerea lor supunându-se acelorași legi electorale. Cu cât mai scurte sunt mandatele, cu atât mai puternică devine și poziția opiniei publice și a electoratului. Și acestea au așadar partea lor în sistemul mai larg al separației puterilor și al controlului acestora. Prevederile legale pot fi și ele decisive . Puterea unui for politic este dată de foarte multe ori de cât de frecvent trebuie sau poate să se întrunească acesta. Un for care se adună în ședință o dată la fiecare lună este cu mult mai puternic decât unul întrunit o dată pe an. În schimb, independența justiției se realizează și este garantată prin faptul că, în cele mai multe cazuri, judecătorii sunt numiți pe viață.

Din toate acestea rezultă că nu mai există o dogmă în care executivul, legislativul și justiția să fie separate riguros. Democrația modernă încearcă însă să evite orice formă de monopolizare a puterii. Ea organizează pe cinci nivele acțiunile de cooperare și pozițiile adverse ale forțelor politice: electoratul și opinia publică, asociațiile și partidele, Parlamentul cu cele două Camere ale sale, executivul ca guvern și  administrație și justiția iau parte, cu mai multă sau mai puțină greutate, la procesul de formulare a deciziilor politice, la execuția acestora și la controlarea lor. Toți acești participanți se supun însă prevederilor constituționale, trebuind să respecte litera legii în ceea ce privește modul de interacțiune. Toate trebuie să se supună permanent controlului celelorlalte organe. Astfel, puterea statală din statul democratic este limitată printr-un sistem complicat de îngrădiri, prin greutăți și contra-greutăți. Elementul care predomină însă peste acest ansamblu este, în democrațiile moderne, statul de drept, la a cărui respectare trebuie să vegheze în special justiția independentă.