Teoria Relatiilor Internationale In Sistemul International Contemporan

CAPITOLUL I

TEORIA RELAȚIILOR INTERNAȚIONALE ȘI SISTEMUL INTERNAȚIONAL CONTEMPORAN

Ceea ce caracterizează relațiile internaționale este faptul că acestea sunt complexe, sensibile, interdependente, asemănător interdependenței dintre state și societăți.

Sunt specialiști care consideră relațiile internaționale ca fiind de natură diplomatico-strategică iar interesul acestora se orientează pe probleme de război și pace, conflicte și cooperare. Sunt însă și specialiști care apreciază relațiile internaționale ca fiind tranzacții în afara granițelor de natură politică, economică și socială.

Secolul XXI, se focalizează pe fenomenul globalizării, sub aspectele comunicării, transporturilor și sistemelor financiare, corporațiilor globale de afaceri și așa-zisa societate globală.

Având în vedere că teoria “este forma superioară a cunoașterii științifice care mijlocește reflectarea realității printr-un ansamblu sistematic de idei, de ipoteze, de legi și concepte care descriu și explică fapte sau evenimente privind anumite domenii sau categorii de fenomene”, teoria relațiilor internaționale poate fi definită ca fiind o succesiune de afirmații referitoare la legăturile dintre comportamentul statelor sau al entităților și evenimentele din sfera internațională.

Sistemic, înțelegem și realizăm cercetarea și cunoașterea comportamentului statelor și transformările obiective care au loc în mediul internațional, prin descifrarea principiilor teoriei relațiilor internaționale, cu ajutorul școlilor cu acest specific.

Teoria politică internă sau internațională recomandă nu numai un ghid pentru înțelegerea faptelor, ci și un model pentru acțiune.

Teoria abordează lumea politică nu doar pentru a descoperi ce este ea, ci și pentru a alege calea cea mai scurtă și mai sigură către un obiectiv; folosirea anticiparea rațională a fenomenelor.

“Adevărurile științei politice cu aplicabilitate internă și externă, sunt adevărurile pe care angajarea ei morală o obligă să le comunice societății, chiar dacă societatea nu vrea mereu să le asculte pe toate; sunt adevăruri despre putere, despre manifestările ei, despre limitele puterii, despre implicațiile și legile ei, despre comportamentul statelor în sistemul relațiilor internaționale”.

Morgenthau introduce punctul de vedere al curentului realist în teoria relațiilor internaționale, realism care dă credibilitate fenomenelor ce se produc în jurul puterii. Adevărul științei politice este un adevăr parțial. O teorie a relațiilor internaționale evoluează pe linia teoriei politice generale, dar în manieră specifică, determinată de caracteristicile proprii ale societății internaționale (diferite de relațiile interne).

Teoria relațiilor internaționale se practică la toate statele. Abordarea acesteia se referă la lumea politică, iar folosirea ei vizează atât justificarea rațională a fenomenelor, cât și prevestirea acestora; cuprinde elemente normative, recomandări; descoperirea faptelor uniforme, asemănătoare și tipice; transformarea faptelor experienței în ipostaze specifice, în enunțuri generale.

Modalitatea de rezolvare a politicii internaționale, a relațiilor internaționale o reprezintă diplomația desfășurată de un stat în vederea atingerii obiectivelor politicii sale externe.

Studierea relațiilor internaționale este una specifică, determinată de caracterul special al acestora, dar înainte de studiul curentelor care definesc teoria relațiilor internaționale, consider necesar să abordez conceptul de sistem al relațiilor internaționale.

1.1. Conceptul de sistem al relațiilor internaționale

Înțelesurile sintagmei „sistem” în domeniul științelor politice sunt variate, însă cel mai reprezentativ în domeniu este definit ca fiind o multitudine de relații bazate pe o ipotetică înșiruire de variabile.

Teoria sistemelor descrie domeniile conceptuale și metodele de înțelegere a modului în care activează sistemul politic în ansamblul său, un real sprijin pentru stabilirea capacității acestuia de a păstra echilibrul în fața presiunilor și de adaptare la posibile transformări.

O teorie a sistemului se compune dintr-o serie de argumente despre legăturile dintre variabilele independente și dependente, aflate în interacțiune.

Morton A. Kaplan, specialist în teoria sistemică a relațiilor internaționale, caracterizează sistemul internațional ca fiind un “număr de variabile definite de mediul sistemului”.

Kaplan a elaborat modele ipotetice de sistem internațional, în cadrul cărora a analizat și definit regulile și modelele de interacțiune și reacțiune între actorii din sistem, sub impactul perturbărilor mediului și ale complexului de variabile existente. Fiecărui model i se atribuie cinci grupe de reguli și variabile:

regulile esențiale – descriu comportamentul actorilor destinat să mențină echilibrul în sistem;

regulile de transformare – schimbările în sistem sunt rezultatul schimbărilor apărute în valorile parametrilor constanți (numărul actorilor din sistem, puterea și potențialul de putere ale acestora);

variabilele clasificatoare de actori – superputere, mare putere, mică putere, hegemon etc.;

variabilele de capacitate;

variabilele de informare.

Modelele lui Kaplan au rolul de a compara comportamentul din oricare sistem internațional dat cu altul din celelalte modele. Prin modele, el susține că a găsit mijlocul de înțelegere al transformprilor care se petrec în cadrul relațiilor internaționale.

Sistemele relațiilor internaționale sunt:

sistemul echilibrului puterilor – prin care se menține stabilitatea într-un sistem compus din mai multe unități autonome;

sistemul bipolar relaxat – se caracterizează prin: existența a două blocuri politico-militare cu un șef bine definit pentru fiecare în parte; actori naționali nemembri în blocuri; existența unor actori cu vocație universală (Organizația Națiunilor Unite);

sistemul bipolar rigid – are reguli apropiate de cele ale sistemului bipolar relaxat și poate deveni, în anumite condiții determinate de mediul internațional, un asemenea tip de sistem;

sistemul internațional universal – este bazat pe mecanisme integratoare, cu rol judiciar, politic, economic și administrativ;

sistemul internațional ierarhic – actorii pot fi subdiviziuni ale sistemului internațional, iar grupurile de interese sunt actori în cadrul sistemului. Este un sistem foarte stabil, fiind foarte greu de înlocuit;

sistemul unitate veto – este un sistem de tip Hobbes, potrivit căruia, interesele tuturora sunt contrare intereselor tuturora, iar echilibrul este dat de riposta tuturora în caz de agresiune a unuia/tuturora.

1.2. Teorii contemporane cu privire la relațiile internaționale

H. Morgenthau consideră că statele sunt singurii actori pe scena mondială, susținut fiind de mai mulți cercetători, precum:

– R. Aron, în a cărui opinie, „relațiile internaționale sunt relații între entități politice (interstatale – n.n.) care pretind fiecare la dreptul de a-și face dreptate și de a fi singurul arbitru”

– Gr. Tunkin, susține că relațiile internaționale reprezintă prin esența lor un sistem global de raporturi interstatale care include „statele, popoarele și națiunile ce luptă pentru independență, organizațiile internaționale guvernamentale, conferințele internaționale, uniunile de state care nu sînt structuri internaționale, diferite organisme internaționale, dreptul internațional și alte norme sociale care funcționează în sistem, relațiile și interdependențele dintre aceste componente.”

R. Aron susține că relațiile internaționale reprezintă o stare naturală, precivilă, bazată pe pluralismul suveranităților și pe lipsa monopolului aplicării legitime a violenței și pe o guvernare mondială, fiecare actor fiind nevoit să respecte comportamentul imprevizibil al celorlalți participanți.

În opinia lui H.Morgenthau, „popoarele lumii încă nu sînt pregătite să … coboare națiunea de pe tronul ei și să o înlocuiască cu organizarea politică a umanității”. Din această perspectivă, relațiile internaționale sunt alcătuite din mediul internațional, caracteristica lui fundamentală fiind fie eterogenitatea, potrivit lui P. de Senarclens, fie anarhia, în opinia lui G.L.Dickinson.

K.Marx definește relațiile internaționale ca pe “raporturi secundare de producție, insistînd asupra legăturii dintre relațiile sociale din interiorul statelor și cele de pe arena mondială, a identității esenței lor sociale, primele fiind determinante.”

Această definiție nu ține cont de multitudinea formelor de manifestare a esenței relațiilor sociale în cadrul limitelor naționale ale statelor și în afara lor, apartenența de clasă fiind colaterală în raport cu cea națională.

Numitorul comun al tuturor definițiilor este că relațiile internaționale sunt reduse la raporturi interstatale, în cadrul lor statele au rolul de unic actor, de subiect principal sau privilegiat alături de ceilalți actori.

Dicționarul Collins English, definește teoria ca “un sistem de reguli, proceduri și supoziții folosite pentru a produce un rezultat” sau ca “un set de ipoteze susținute de argumente logice sau matematice pentru a explica și prezice o largă varietate de fenomene relaționate în termeni generali”.

Teoriile organizează informații complexe prin intermediul clasificării, făcând legătura cu alte informații și utilizându-le apoi pentru a oferi predicții. Dar teoriile nu sunt separate de fapte. Ele furnizează principii de organizare și categorisire prin care majoritatea faptelor pot fi clasificate.

Cele mai cunoscute și uzitate teorii sunt:

„normative (descriu modul în care oamenii ar trebui să acționeze sau felul în care lucrurile ar trebui să fie, de obicei pe baza unor prescripții morale),

intuitive (apar atunci când cineva are o presimțire în legatură cu ceva)

cauzale (argumentează că unele fenomene sunt dependente de alte fenomene: primele sunt cauza pentru cele din urmă)”.

Ele mai pot fi: teorii deductive, când provin din axiome și presupoziții abstracte, generale și inductive, formulate din fapte și date.

“Teoriile contemporane cu privire la relațiile internaționale pot fi clasificate în două mari categorii: raționalism și non-raționalism”. În prezent însă, se manifestă caracterul dinamic al teoretizărilor, având la bază transformările din cadrul relațiilor internaționale.

În concluzie, consider că relațiile internaționale se ocupă de totalitatea interacțiunilor și interdependențelor existente dintre actorii internaționali, precum și a fluxurilor, proceselor și tendințelor de pe scena mondială, abordate în complexitatea lor sau în parte.

1.2.1. Teoriile raționaliste

Raționalismul domină literatura referitoare la relațiile internaționale fiind însoțit de cele două teorii: realism și liberalism.

1.2.1.1. Realismul

Acest curent se comportă ca o modalitate de separare a relațiilor internaționale de realitățile politice interne din fiecare stat; obiectivul realismului politic îl reprezintă apărarea integrității teritoriale și independenței politice prin respectarea și aplicarea balanței de puter, vector de o importanță deosebită pentru anticiparea conduitei statelor din zona internațională.

Realiștii apreciază sistemul internațional ca fiind “anarhic, iar relațiile internaționale pot fi cel mai bine înțelese prin descifrarea modului în care puterea este distribuită între state, în ciuda egalității legale formale, distribuția inegală a puterii înseamnă că arena relațiilor internaționale este o formă a „politicii de putere” (power politics); relațiile internaționale reprezintă un domeniu al necesității (statele trebuie să obțină putere pentru a supraviețui într-un mediu competitiv) și al continuității în timp.”

Caracteristicile realismului pot fi evidențiate adtfel:

statele apar ca actori principali ai relațiilor internaționale și există într-o circumstanță structurală de anarhie;

“anarhia internațională este forța principală care conduce comportamentul statelor”;

mediul internațional, fiind anarhic, sancționează statele, atunci când acestea nu reușesc să își mai protejeze interesele vitale; acest lucru determină statele să aibă forțe militare, în vederea asigurării protecției intereselor, aspirând către un comportament rațional, unitar;

în anarhie, obiectivul esențial aș statelor este de supraviețuire, putere și securitate, neavând siguranța intențiilor altor state, iar repercursiunea reiese din lipsa cooperărilor, chiar și atunci când există interese comune;

“instituțiile internaționale influențează ideea de cooperare doar marginal; statele vor încerca să modifice instituțiile internaționale conform propriilor interese și ca urmare, instituțiile tind mai degrabă să fie mediatori pentru conflictele dintre interesele statelor decît forțe autonome care acționează în direcția modificării comportamentelor statelor”. Statul este dotat cu două tipuri de puteri agențiale: internă și internațională. Prima se referă la abilitatea acestuia de a determina politica internă și externă și de a fasona realitățile interne fără autoritatea actorilor interni non-statali. Cealaltă, se referă la îndemânarea de a dirija politica externă și de a modela realitățile internaționale în lipsa coercițiilor.

În literatura de specialitate, se discută despre:

Realism existențial – fundamentat pe numirea realităților concrete ale statului raportate la sistemul internațional.

Neorealism – nu aprobă întoarcerea la balansul de putere și recomandă crearea unui sistem de angajamente de securitate colectivă, întrucât în sistemul internațional actual puterea este un mijloc pentru obținerea păcii și securității.

Funcționalism structural – “conform acestei teorii elementul central îl constituie problema conducerii, a leadership-ului; funcționalismul structural este fundamentat pe teoria statului hegemonic ce impune ordine în relațiile internaționale, nerecurgând la cuceriri”.

Realismul clasic (1940-1970) “problematizează statul, îl plasează în centrul analizei, astfel încât politica internațională este derivată în cea mai mare parte din modificările care apar în puterea agențială internă a statului – independent de anarhie sau schimbările în distribuția de putere la nivel internațional”.

Unul dintre reprezentanții realismului ca perspectivă teoretică în relațiile internaționale este Hans Morgenthau, în opera căruia, realismul clasic este cel mai bine descris.

„În lucrările lui Morgenthau pot fi observate două teorii ale statului: o abordare sistemică minoră, în care statului îi este refuzată orice capacitate agențială internațională și o abordare majoră non-sistemică în care statul este înzestrat cu considerabile puteri agențiale internaționale”.

„Cea de a doua teorie a lui Morgenthau privind statul, bazată pe o abordare non-sistemică majoră, se axează pe diverse grade ale puterii agențiale a statului, pe autonomie și norme ca bază a politicilor internaționale”.

Morgenthau concluzionează că, deși puterea agențială internă a statului variază în timp, statul are puterea agențială internațională de a modela organizarea politică internațională.

Realismul ofensiv admite că statele-națiune urmăresc să-și dezvolte puterea, ceea ce predispune la politici expansioniste.

Realismul defensiv reclamă întărirea securității de către state și anticiparea unei game largi de politici posibile și rezultate potențiale ale acestora.

Realismul neoclasic necesită existența unor variabile interne care apar ca urmare a influenței sistemului internațional și răspunsul politic al statului-națiune. Materialismul securității se focalizează pe influența geografiei, științei și tehnologiei asupra întăririi securității.

1.2.1.2. Liberalismul

Liberalii văd în relațiile internaționale o posibilă sursă de progres și transformare teleologică; apreciind libertatea individuală și considerând că se impune ca statul să fie oprit de la acțiuni de natură a o submina.

Intern, puterea statului liberal constituțional este ținută de răspunderea democratică față de cetățeni, de necesitatea de a aprecia nevoile economiei de piață și normele de drept; liberalii consideră că, deși există dificultăți în ceea ce privește transferul constrângerilor la nivel internațional, ele trebuie stabilite în vederea promovării stabilității la nivelul raporturilor dintre statele suverane, cât și în interiorul acestora.

„În contrast cu realismul, liberalismul se bazează pe următoarele prezumții: statele nu sunt actori centrali în multe domenii; în schimb, organizațiile internaționale și actorii non-statali pot fi deosebit de importanți în anumite domenii; statele nu sunt actori unitari; statele sunt mai puțin preocupate de pace și securitate și mai mult preocupate de economie; statele sunt înclinate să coopereze în condițiile în care se percep reciproc drept parteneri; comportamentul statului nu este afectat de anarhia internațională.”

Analiza acestui curent presupune două abordări: liberalismul centrat pe individ (liberalismul clasic, noul liberalism și funcționalismul) și liberalismul centrat pe stat (raționalismul școlii engleze și neoliberalismul instituțional).

Liberalismul clasic se bazează pe trei paradoxuri esențiale:

existența statului influențează creșterea economică;

statul prezintă autonomie instituțională scăzută;

“statul poate genera putere agențială internațională ridicată pentru a atenua anarhia și competiția interstatală”.

Important pentru liberalismul clasic sunt efectele trunchiate ale intervenționismului statului, ceea ce face ca statele greu adaptive să nu reușească să se adapteze cerințelor economice individuale.

Adam Smith și David Ricardo sunt doi dintre teoreticienii liberalismului clasic. Adam Smith, conform “tezei spontaneității”, demonstrează că economia funcționează bine atunci când acționează liber de intervenția politică sau de cea a statului.

David Ricardo în “The principles of Political Economy and Taxation” descrie teoria “avantajelor comparative”, argumentând că intervenționismul statal este eronat pentru că prin distorsionarea prețurilor, acesta anihilează mecanismul prețurilor să aloce în mod optim resursele. În acest mod, intervenția statului subminează perspectivele de dezvoltare ale economiei naționale.

Concluzia este că, statul intervenționist pozitiv are puteri agențiale internaționale moderate și nu ridicate, dar suficiente pentru a depăși competiția interstatală.

Reprezentantul noului liberalism, John Atkinson Hobson, reprezentant al “noii școli liberale”, susține că doar filosofiile social-democrate pot dota statul cu o putere agențială înaltă sau pozitiv intervenționistă.

Hobson consideră că “liberalizarea completă a comerțului va conduce la pacea internațională și la maximizarea bunăstării globale”.

În concluzie, prevederea lui Hobson este că statul implică putere agențială internă moderată și putere agențială internațională înaltă.

Funcționalismu, reprezentat de David Mitrany a apărut în timpul celui de al doilea război mondial. Acesta consideră că instituțiile politice sunt conceptualizate ca incluzionare și excluzionare. Cu cât o instituție politică este mai inclusivă, cu atât satisface nevoile economice și sociale ale indivizilor și puterea sa agențială internațională devine mai mare.

Liberalismul centrat pe stat cuprinde teoria liberală a raționalismului și instituționalismul neoliberal.

Teoria liberală a raționalismului a fost dezvoltată de către școala engleză și a fost reprezentată de Martin Wright, Hedley Bull, Charles Manning, Adam Watson și John Vincent. În această abordare, statul este prioritar: are puteri agențiale internaționale înalte și caută în mod intenționat să creeze ordine și să mențină societatea statelor.

Instituționalismul neoliberal reprezentat de Robert Keohane a încercat să dezvolte o teorie neorealistă a cooperării în politica mondială. El argumentează că în timp ce hegemonia și distribuția unipolară de putere poate fi importantă în stabilirea inițială a regimurilor și instituțiilor internaționale, aceste variabile nu sunt suficiente.

În concluzie, teoria neoliberală a statului precizează că: statul suveran “rațional egoist”, având o putere agentială internă înaltă, caută să-și maximizeze interesele pe termen lung prin crearea de regimuri internaționale “relativ autonome” .

1.2.2. Teoriile non-raționaliste

1.2.2.1. Teoriile social – constructiviste

Emanuel Adler în 1997 considera că, teoriile social – constructiviste se află la intersecția a două mari arii de discuții: cea dintre materialism și idealism și cea dintre modelele reprezentate de lumea socială fundamentată pe agenție și lumea socială întemeiată pe structură.

„Constructivismul tratează relația dintre idei și factori materiali într-un mod care este distinct de cel al raționaliștilor și reflectiviștilor. Ei cred că relațiile internaționale consistă în primul rând în fapte sociale, care devin fapte doar prin acordul uman”.

Teoria social-constructivistă are în prim plan rolul normelor în comportamentul oamenilor, menirea ideilor indivizilor, cu accent pe importanța instituțiilor și al acțiunilor de instituționalizare. Socializarea admite folosirea și respectarea de către actorii care au contact cu anumite instituții, a normelor formale sau informale.

„Reprezentanții social-constructivismului consideră că societatea internațională modernă este anarhică. Ei argumentează că prin neexistența unui singur guvern așa cum întâlnim în toate statele lumii, societatea internațională se caracterizează prin anarhie.”

1.2.2.2. Teoriile reflectiviste

“Teoriile reflectiviste (teoriile critice, teoria feministă, teoria post-modernă și teoria normativă) sunt acele teorii care abordează teoria ca parte constitutivă a lumii sociale. Aceste teorii se opun pozitivismului care a dominat abordările raționaliste și se caracterizează prin faptul că refuză să aibă de a face cu agendele politice guvernamentale în timp ce raționalismul este în mod particular eficient în a dezbate agendele politice ale guvernelor”.

Concluzia care se poate desprinde este că, diversele abordări conceptuale cu privire la relațiile internaționale studiază maniera în care statul se comportă, străduindu-se să explice acțiunile atîât pe plan intern cât și extern al politicii.