Teoria Puterii Executive
INTRODUCERE
În cadrul puterilor statului se distinge, prin conținut și trăsături specifice, puterea executivă. Această putere este nominalizată în știință și legislație fie prin expresia putere executivă, fie prin cea de autoritate administrativă, fie prin cea de administrație de stat. ConstituȚia României, sub titlul III intitulat Autoritățile publice reglementează, în ordine, Parlamentul (cap. I), Președintele României (cap. II), Guvernul (cap. III), Administrația publică (cap. V). Practic sunt numite direct autoritățile.
Guvernul este una dintre cele mai vechi instituții politice românești, rădăcinile ei putând fi regăsite încă din perioada feudală, evident cu alt rol, semnificație și statut în societate. Divanurile boierești formate din reprezentanții marii boierimi, care aveau rolul de a-l sfătui și ajuta pe domn în guvernare, pot fi consacrate primele guverne românești.
În sensul modern al termenului și ca o realitate a participării politice, apariția guvernului în societatea românească este legată de aplicarea începând cu 1831, 1832 a regulamentelor organice în cele doua principate, Țara Românească și Moldova când puterea executivă era împărțită între domn și guvern.
O conturare mult mai clară și consistentă, apropiată de instituția politică modernă, este cea a guvernului în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza.
De-a lungul timpului, executivul din România a cunoscut mai multe denumiri, de guvern cea mai des uzitată, folosită și astăzi, de Consiliul de Miniștri, în perioada comunistă.
În România de azi, guvernul este rezultatul voinței parlamentului, expresia raportului de forțe politice din cadrul său, a majorității parlamentare.
Lucrarea de față își propune realizarea unei prezentări și a unei analize a puterii executive, cu accent pe Guvern, atât din punct de vedere istoric, dar și în actuala sa formă.
Astfel, în Capitolul I, denumit Puterea executivă – teorie generală, va conține o prezentare a principiului separației puterilor în stat, raporturile puterilor legislativă și judecătorească cu puterea executivă.
Capitolul II își propune o prezentare a puterii executive în România, respectiv istoricul constituțional al acesteia și elemente de drept comparat.
Capitolul III conține o analiză a structurii puterii executive în România conform Constituției.
Capitolul IV își propune o prezentare a Guvernului României, respectiv organizarea și funcționarea acestuia, puterea sa de reglementare, rolul său în procesul legislativ desfășurat de Parlament, răspunderea politică, și unele elemente de drept comparat.
Capitolul V conține o prezentare a sistemului administrației publice centrale de specialitate, respectiv ministerele, serviciile publice deconcentrate și autoritățile administrative autonome.
CAPITOLUL I
Puterea executivă – teorie generală
1.1 Principiul separației puterilor în stat
Principiul esențial care guvernează într-un stat de drept întreaga organizare politică, relațiile dintre puterea publică și cetățeni, raporturile dintre diferitele puteri ale statului este principiul separației puterilor. Acest principiu a fost enunțat pentru prima dată de Aristotel, în lucrarea sa Politica, și dezvoltat ulterior, mai ales de școala dreptului natural, de John Locke, Montesquieu.
Chiar dacă a existat o diferență de redactare față de terminologia modernă cu privire la separația puterilor în stat, elaborată de Montesquieu în secolul XVIII, multe elemente de gândire politică a filosofului antic premerg principiul care s-a ăncetățenit ulterior și este recunoscut astăzi în toate democrațiile moderne: un corp legislativ, o putere executivă și un număr de judecători independenți, chemați să împartă justiția, în mod egal, tuturor membrilor cetățeni.
În Anglia, o contribuție remarcabilă la fundamentarea teoretică a principiului separației puterilor a adus-o cunoscutul filosof John Locke. Argumentând ideea separației puterilor, filosoful și omul de știință englez sublinia faptul că tentația de a pune mâna pe putere ar fi prea mare dacă aceleași persoane care au puterea de a aface legile ar avea în mâini și puterea de executare a lor. După părearea sa, într-un stat bine organizat, ar trebui ca puterea de a face legile să fie încredințată unei adunări special convocate în acest scop, dar după ce legile au fost adoptate, adunările ar trebui să se separe și să se supună legilor pe care le-au acceptat.
Totuși, el admite, alături de cele trei puteri care trebuie să existe în orice stat: legislativă, executivă, federativă ce ține de relațiile externe, și o a patra putere, denumită prerogativă, care ar cuprinde toate atribuțiile puterilor, lăsate la discreția puterii executive, în caz de pericol.
Din analiza concepțiilor filozofice ale lui John Locke rezultă că el nu se pronunță pentru existența unei puteri judecătorești independente, separată de puterea legislativă și executivă. Pentru Locke, puterea judiciară reprezintă mai curând un accesoriu necesar al puterii legislative deoarece, cine deține puterea legislativă este ținut a guverna prin legi fixe și stabile, promulgate și cunoscute de popor, prin judecători imparțiali, care sunt însărcinați a rezolva litigiile după aceste legi, nu prin decrete de circumstanță.
Principiul separației puterilor a fost dezvoltat ulterior și de Jean Jacques Rousseau, el folosind în lucrările sale o logică diferită, considerând că puterea legislativă se confundă cu însăși suveranitatea și nu poate fi exercitată decât de întreaga națiune. În opinia sa, puterea executivă nu poate fi competentă decât să emită acte particulare, care trebuie să rezulte din aplicarea măsurilor generale adoptate de puterea legislativă.
Cât privește puterea judecătorească, Rousseau consideră că aceasta este o putere distinctă de executiv și legislativ, dar menționează că ea a suferit practic anumite știrbiri ale autorității sale față de executiv prin recunoașterea dreptului de grațiere și față de legislativ, prin dreptul de amnistie exercitat de poporul suveran.
Principiul separației puterilor și-a găsit o aplicație largă în practica constituțională a țărilor occidentale. Cu toate acestea, el a fost criticat de o serie de gânditori și oameni politici, printre care și fostul președinte american Woodrow Wilson, care a fost de părere că aplicarea acestui principiu face să dispară, practic, orice idee de răspundere în guvernare.
Din punct de vedere juridic, principiul separației puterilor a fost consacrat în numeroase documente de drept constituțional. Astfel, el se regăsește în Declarația drepturilor omului și cetățeanului din 1789, precum și în documentele revoluției americane.
În multe constituții moderne principiul separației puterilor este consacrat expres, cum ar fi Constituția Cantonului Jura din Elveția, în art. 55, Constituția Republicii Moldova din 28 iunie 1994, care dispune în art. 6 că “puterile legislativă, executivă și judecătorească sunt separate și colaborează în exercitarea prerogativelor ce le revin”. De asemenea, referiri la puterile statului se regăsesc în Constituțiile Germaniei, Spaniei, Belgiei, Danemarcei, Greciei, Finlandei, Italiei, Portugaliei și a altor state, precum și ăn Constituția SUA.
Regimurile politice totalitare, de toate nuanțele, au criticat principiul separației puterilor în stat, susținând că de fapt puterea este unică și că ea ar aparține poporului și, în consecință, nu ar putea în niciun caz să fie divizată. În realitate, prin ignorarea voită a principiului separației puterilor în stat și prin eliminarea sa practică din constituțiile fostelor state socialiste, a fost favorizată concentrarea puterii în mâinile unor persoane și negarea practică a oricăror mecanisme de conducere colectivă. Principiul unicității puterii a favorizat nu numai calea unor dictaturi, dar a și subordonat întregul sistem al organizării politice dominației unui singur partid, împrejurare ce a avut ca efect lichidarea opoziției politice, negarea principiilor pluralismului și, în final, îndepărtarea de la marile principii democratice ale dreptului constituțional, validate de o întreagă experiență istorică.
Revenirea la democrație în țările Europei de răsărit a impus tot mai mult reabilitarea principiului separației puterilor, recunoașterea utilității sale ca un principiu fundamental de organizare politică și premisă a așezării întregii vieți sociale pe principii umaniste și democratice.
Din literatura de specialitate, rezultă faptul că sub numele de teorie a separației puterilor în stat se ascund, în realitate, mai multe teorii referitoate la puterea de stat, sau mai precis, la diversele modalități de exercitare a acesteia. Cunoașterea acestei teorii înlesnește explicarea sistemelor constituționale contemporane.
Teoria separației puterilor a avut un rol aparte, poate decisiv, în promovarea sistemului reprezentativ, adică valorificarea democratică a relației dintre deținătorul suveran al puterii, și anume poporul, națiunea, și organizarea statală și funcționarea puterii, astfel încât șă fie asigurate garanțiile exercitării depline a drepturilor omului și cetățeanului.
În România, principiul separației puterilor în stat apare pentru prima dată în Regulamentele Organice, pentru a fi consacrat apoi de Statutul lui Cuza, precum și de prevederile constituțiilor din 1866, 1923 și 1938. Cu prilejul dezbaterii și adoptării textelor noii Constituții din 1991 s-au purtat în Parlamentul României ample discuții în legătură cu necesitatea și utilitatea consacrării teoriei separației puterilor în stat printr-un text special, înscris în Constituție. Din păcate, însă, nu s-a reușit a se însera un asemenea text, care ar fi ridicat, incontestabil, calitatea teoretică și valoarea principiilor constituționale.
În fapt, însă, s-a consacrat o anumită separație funcțională de atribuțiuni, dar și o colaborare între autoritățile statale. Astfel, puterea judecătorească examinează, pe calea contenciosului administrativ, actele administrative din punctul de vedere al legalității, anulând actele ilegale și condamnând pe cei care s-au făcut vinovați de abuzuri să despăgubească pe cei vătămați. Ea nu se substituie însă organelor administrației și nici nu emite alte acte administrative, deoarece acest lucur ar încălca principiul separației puterilor.
În sistemul Constituției române din 1991, revizuită în anul 2003, Curtea Constituțională se pronunță asupra constituționalității legilor, a regulamentelor Parlamentului și hotărăște asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești privind neconstituționalitatea legilor și ordonanțelor. Parlamentul are dreptul să își exprime neîncrederea în Guvern și poate declanșa procedura suspendării din funcție a Președintelui României. Președintele României are dreptul de a adresa votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare.
Prevederile de mai sus, alături de altele existente în Constituția României, dar și în constituțiile altor state ce își regăsesc identitatea ca state democratice, exprimă faptul că nu se poate vorbi în cadrul sistemului separației puterilor în stat de o departajare totală a atribuțiilor acestor trei puteri. Este vorba, în realitate, de o deilimitare precisă de competențe, interferențele fiind posibile numai în situații de excepție, când anumite probleme de interes major nu pot fi rezolvate în mod exclusiv cu aportul uneia dintre puteri, ci în egală măsură cu contribuția celorlalte.
Acestui principiu i s-au adus o serie de critici de către unii autori, el fiind considerat fie depășit, fie îmbătrânit, fie reflectând numai o anumită etapă a dezvoltării constituționale. În fond, însă, toți criticii separației puterilor omit, intenționat sau neintenționat, faptul că separația puterilor nu a fost niciodată concepută, nici măcar de teoreticienii săi, ca o separare sau o izolare artificială între puterile statului.
Separația puterilor a reprezentat și reprezintă o garanție împotriva acaparării puterii de către forțe totalitare și un mijloc de a asigura în stat apare pentru prima dată în Regulamentele Organice, pentru a fi consacrat apoi de Statutul lui Cuza, precum și de prevederile constituțiilor din 1866, 1923 și 1938. Cu prilejul dezbaterii și adoptării textelor noii Constituții din 1991 s-au purtat în Parlamentul României ample discuții în legătură cu necesitatea și utilitatea consacrării teoriei separației puterilor în stat printr-un text special, înscris în Constituție. Din păcate, însă, nu s-a reușit a se însera un asemenea text, care ar fi ridicat, incontestabil, calitatea teoretică și valoarea principiilor constituționale.
În fapt, însă, s-a consacrat o anumită separație funcțională de atribuțiuni, dar și o colaborare între autoritățile statale. Astfel, puterea judecătorească examinează, pe calea contenciosului administrativ, actele administrative din punctul de vedere al legalității, anulând actele ilegale și condamnând pe cei care s-au făcut vinovați de abuzuri să despăgubească pe cei vătămați. Ea nu se substituie însă organelor administrației și nici nu emite alte acte administrative, deoarece acest lucur ar încălca principiul separației puterilor.
În sistemul Constituției române din 1991, revizuită în anul 2003, Curtea Constituțională se pronunță asupra constituționalității legilor, a regulamentelor Parlamentului și hotărăște asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești privind neconstituționalitatea legilor și ordonanțelor. Parlamentul are dreptul să își exprime neîncrederea în Guvern și poate declanșa procedura suspendării din funcție a Președintelui României. Președintele României are dreptul de a adresa votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare.
Prevederile de mai sus, alături de altele existente în Constituția României, dar și în constituțiile altor state ce își regăsesc identitatea ca state democratice, exprimă faptul că nu se poate vorbi în cadrul sistemului separației puterilor în stat de o departajare totală a atribuțiilor acestor trei puteri. Este vorba, în realitate, de o deilimitare precisă de competențe, interferențele fiind posibile numai în situații de excepție, când anumite probleme de interes major nu pot fi rezolvate în mod exclusiv cu aportul uneia dintre puteri, ci în egală măsură cu contribuția celorlalte.
Acestui principiu i s-au adus o serie de critici de către unii autori, el fiind considerat fie depășit, fie îmbătrânit, fie reflectând numai o anumită etapă a dezvoltării constituționale. În fond, însă, toți criticii separației puterilor omit, intenționat sau neintenționat, faptul că separația puterilor nu a fost niciodată concepută, nici măcar de teoreticienii săi, ca o separare sau o izolare artificială între puterile statului.
Separația puterilor a reprezentat și reprezintă o garanție împotriva acaparării puterii de către forțe totalitare și un mijloc de a asigura echilibrul între puterile statului.
Ca urmare, din rezervele față de teoria clasică a separației puterilor în stat, nu trebuie să se interpreteze că ea și-a pierdut din importanță și actualitate și că rămâne o teorie a trecutului. Forța majoră a teoriei separației puterilor în stat constă în marea sa rezonanță socială, politică și morală. Ea a intrat în conștiința populației care a accepta-o ca pe cea mai eficientă rețetă contra despotismului și în favoarea libertății și democrației.
În momentul în care a fost instituționalizat în constituții principiului separației puterilor i s-au adus multe corective, constând în colaborarea puterilor. S-a creat ceea ce doctrina denumește checks and balances, adică supravegherea reciprocă a celor trei puteri, pentru reechilibrarea raportului dintre ele. Dacă principiul separației puterilor este conceput în mod abstract și rigid, între cele trei puteri nu există nicio legătură. Aplicat în condiții practice de guvernare, principiul astfel conceput ar produce haos și dezordine publică, întrucât oricare dintre cele trei puteri ar avea înclinația să se manifeste în mod tiranic.
Realizarea funcțiilor, prin aducerea la îndeplinire a anumitor tipuri de activități, a fost și este încredințată unor organe de stat, adică unor autorități publice învestite cu forță coercitivă, capabile să îndeplinească funcțiile pentru care au fost create. Aceste autorități au primit denumirile funcțiilor care le-au determinat apariția.
În concluzie, se poate aprecia că principiul separației puterilor în stat, într-o accepțiune suplă și dinamică, rămâne un element esențial, indispensabil existenței și funcționării statului de drept.
Într-un Dicționar politic românesc, separația puterilor a fost definită ca fiind un “principiu major al democrației moderne”. Totodată, se subliniează ideea conform căreia, “fiecare putere este localizată într-o instituție separată, iar cei ce o aplică sunt selectați prin diferite proceduri, au diferite termene și sunt independenți unii de alții. Separarea nu înseamnă însă izolare, pentru că fiecare ramură a puterii participă la funcționarea celeilalte printr-un sistem de control și echilibrare reciprocă a puterilor în stat. Seapararea între cei ce fac legea (puterea legislativă), cei ce o aplică (puterea executivă) și cei ce o interpretează (puterea judecătorească) este menită să prevină instaurarea unui regim dictatorial.”
Răspunzând solicitărilor unor specialiști care au demonstrat că separația puterilor este indispensabilă organizării statului de drept și ținând seama de faptul că inexistența unui text special prin care să fie consacrat principiul separației puterilor a determinat, pe parcusrul timpului numeroase neclarități, în special în ceea ce privește dreptul executivului de a emite ordonanțe de urgență. Astfel, reforma constituțională din anul 2003 a completat însuși textul primului articol al Constituției înserând un text nou, cu următorul cuprins:
“(4) Statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor – legislativă, executivă și judecătorească – în cadrul democrației constituționale.”
În prezent, separația puterilor în stat presupune conlucrarea strcturilor/autorităților statale pentru relizarea voinței poporului. Această conlucrare presupune: competențe clar delimitate prin Constituție, autonomie organizatorică și funcțională, control reciproc fără imixtiune, garanții constituționale ale îndeplinirii corecte a mandatului și ale respectării drepturilor cetățenilor, prin controlul constituționalității legilor, instituția avocatului poporului, independența și inamovibilitatea judecătorilor.
1.2 Raporturile puterii legislative cu puterea executivă
În cadrul puterilor statului, se distinge, prin conținut și trăsături specifice, puterea executivă. Această putere este nominlaizată, în știință și în legislație – în Constituție în primul rând – fie prin expresia de puterea executivă, fie prin cea de autoritate administrativă, fie prin cea de administrație de stat.
O examinare a raporturilor legislativ-executiv, din punct de vedere constituțional, presupune explicarea succintă a implicării legislativului în formarea și activitatea executivului, apoi a compatibilității funcției paralmentare și a funcției executive, precum și tendința de creștere a rolului executivului.
În statele lumii, puterea legislativă are un rol mai important sau mai puțin important în formarea executivului. Acest rol este diferit de la un sistem constituțional la altul și se află în directă legătură cu forma de guvernământ, precum și cu structura executivului.
Desemnarea șefului executivului
Dacă prin șeful executivului sau al puterii executive se înțelege șeful de stat, se observă că rolul parlamentului/puterii legislative în desemnarea acestuia diferă în funcție de forma de guvernământ.
În forma de guvernământ monarhică, unde monarhia este, de regulă ereditară, intervenția parlamentului este rară și puțin semnificativă.
În republica prezidențială, șeful statului este ales prin vor universal și direct, rolul parlamentului fiind redus doar la solemnitatea depunerii jurământului și preluării funcției.
În ceea ce privește republica parlamentară, șeful statului este ales de parlament. Astfel, în mod firesc, rolul legislativului se realizează aproape în deplinătatea sa.
Desemnarea șefului de guvern și a membrilor acestuia
Diferențierea dintre șeful guvernului și membrii guvernului este evidentă pretutindeni, șeful guvernului fiind figură juridică distinctă în cadrul oricăruil guvern, cu excepția situațiilor în care funcția este exercitată nemijlocit de către șeful de stat.
De regulă, șeful guvernului este desemnat pe criterii foarte clare, criterii politico-juridice, iar el prezintă lista membrilor guvernului.
În regimurile prezidențiale, de exemplu Brazilia, SUA, Mexic, funcțiile de șef de stat și de șef de guvern sunt îndeplinite de aceeași persoană, șeful de stat. În ceea ce privește numirea miniștrilor, în unele regimuri prezidențiale, ca de exemplu Finlanda, Costa Rica, aceasta revine șefului de stat fără intervenția parlamentului, în timp ce în alte state ea este realizată de către șeful de stat cu avizul și consimțământul Senatului.
În regimurile semiprezidențiale, în cele monarhice, precum și în cele parlamentare se pot identifica mai multe situații.
În unele state se folosește formula simplă a alegerii directe. Camerele parlamentului desemnează șeful guvernului, cu majoritatea absolută a voturilor lor. La propunerea acestuia, membrii guvernului sunt desemnați potrivit aceleiași proceduri. Procedeul s-a aplicat în statele din Estul Europei, până la abolirea structurilor comuniste.
În alte state, șeful partidului majoritar al camerei populare, de bază, sau aleasă prin vot direct, este invitat de către șeful de stat să formeze guvernul. Practic aici șeful de stat proclamă oficial rezultatul votului și calitatea de lider al partidului care a câștigat majoritatea mandatelor parlamentare.
Într-o a treia categorie de state, obținerea unei majorități parlamentare este un lucru dificil, dacă nu imposibil, datorită numărului mare de partide. De aceea, aici un rol aparte în desemnarea guvernului revine șefului de stat. Rolul parlamentului este și el important, considerat chiar decisiv. În învestirea primului-ministru au un rol mare grupările politice și coalițiile de grupări politice care sunt consultate de către șeful statului înaintea desemnării persoanei care va forma guvernul. Deci, propunerea este în principiu dinainte negociată și acceptată. Cât privește membrii guvernului, aceștia sunt aleși de partidul lor pe baza acordurilor dintre pertidele membre ale coaliției guvernamentale. Desigur, primul-ministru desemnat are o anumită influență în desemnarea miniștrilor din partea partidului său.
În sfârșit, într-o a patra categorie de state, parlamentul are un rol redus în desemnarea șefului statului.
În România, potrivit Constituției, șeful de stat desemnează un candidat pentru funcția de prim-ministru, în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în parlament ori, dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în parlament.
Candidatul va cere, în termen de 10 zile de la desemnare, votul de încredere al parlamentului asupra programului de guvernare și a întregii liste a guvernului. Programul și lista guvernului se dezbat de către Camera Deputaților și de către Senat în ședință comună. Votul de încredere se acordă cu votul majorității deputaților și senatorilor, iar pe baza sa, șeful statului numește Guvernul. Președintele României este acela care are dreptul să revoce și să numească, la propunerea primulul-ministru, pe unii membri ai Guvernului, în caz de remaniere guvernamentală sau de vacanță a postului.
Pentru ca un guvern să funcționeze legal și să aibă autoritate, el are nevoie de o aprobare asupra componenței și programului său de guvernare, adică de învestitură. Această învestitură o acordă parlamentul, dreptul său legitimându-se pe faptul alegerii sale prin vot universal și direct.
În unele țări, aprobarea parlamentară trebuie să fie explicită. Guvernul odată numit de șeful de stat este obligat să se prezinte înaintea adunărilor pentru a obține învestitura.
Sunt și țări în care nu există o procedură formală de învestitură din partea parlamentului, aceasta realizându-se tacit.
Raporturile legislativ-executiv în legătură cu activitatea acestora
În activitatea de guvernare, legislativul și executivul au un rol hotărâtor. Participarea lor la actul guvernării este complexă și nuanțată, încât uneori este dificil de identificat cât reprezintă în guvernare intervenția legislativului și cât cea a executivului.
Se afirmă tot mai des că organele executive sunt singurele în măsură să elaboreze politica și să o pună în aplicare. Rolul acestora este de a lua decizii, de a realiza programme, de a angaja și de a realiza negocieri, de a recompensa pe cei devotați, de a sancționa încălcările, de a reglementa afacerile și problemele curente, ceea ce nu poate face un parlament.
Din punct de vedere tehnic, organele executive dispun de oamnei de decizie, ierarhizați. Din punct de vedere politic, ei sunt conducători, lideri ai partidului majoritar. Din punct de vedere instituțional, executivul dispune de mijloace administrative, financiare și de o forță publică ce este indispensabilă executării legilor.
Dificultatea unor determinări foarte nete între legislativ și executiv rezidă în rolul partidelor politice, în constituirea și activitatea autorităților statale. Este știut faptul că partidul care a ieșit învingător în alegeri are posibilitatea de a-și impune opțiune sa politică atât prin parlament cât și prin guvern.
Intervenția legislativului în activitatea executivului se realizează pe mai multe căi:
a) Puterea legislativă este cea care stabilește normele juridice/legile pe care puterea executivă trebuie să le aducă la îndeplinire, să le execute.
De aici rezultă caracterul supraordonat al activității legislative, asigurând primatul dreptului. Cetățeanul este asigurat, astfel, că legea este numai opera legislativului. Executivul intervine doar de o manieră subordonată, în limitele impuse de lege.
b) Parlamentul aprobă programul executivului. Orice guvern își formulează un program de guvernare. Acest program este aprobat de parlament, aceasta fiind și un vot de încredere în guvern. De regulă, neaprobarea programului conduce la demisia guvernului.
c) Parlamentul aprobă delegarea legislativă. În anumite situații și condiții, guvernul poate fi abilitat să emită norme juridice în domenii rezervate legii. Trebuie observat că numai parlamentul dă o asemenea delegare, stabilind cu acest prilej domeniul și durata delegării, precum și modul în care va controla exercitarea delegației de către guvern (art. 115 – Delegarea legislativă, din Constituția României, republicată).
d) Parlamentul controlează activitatea guvernului. Este una din cele mai importante funcții ale parlamentului. Această funcție își pierde mult din importanță dacă guvernul dispune în adunări de o majoritate fidelă, ea rămâne nu numai o funcție teoretică ci și practică, pentru că exercitarea controlului prin ea însăși pune în mișcare opoziția, presa, opinia publică. Acest control trebuie evaluat corect. Astfel cum s-a constatat și în literatura juridică, se întâmplă rar ca un guvern să fie constrâns să demisioneze pentru că responsabilitatea sa a fost pusă în cauză de către parlament.
În statele cu instabilitate guvernamentală crizele ministeriale survin nu din cauza votului de neîncredere al parlamentului, ci datorită deciziilor luate de statele majore ale partidelor politice. Existența parlamentului și a dreptului său de control, explicit prevăzut în constituții, constituie un avertisment permanent pentru executiv și un garant contra eventualelor abuzuri.
Relațiile dintre cele două puteri, legislativă și executivă implică și intervenții ale executivului, care se exprimă mai ales cu prilejul inițiativei legislative, al promulgării legilor și al referendumului, astfel:
a) Cu prilejul inițiativei legislative: în toate sistemele constituționale, printre subiectele dreptului de inițiativă legislativă se numără și guvernul. Astfel, potrivit statisticilor, în regimurile unde guvernul este responsabil în fața parlamentului, aproape 90% din legile adoptate sunt de origine guvernamentală.
b) Cu prilejul promulgării legilor: promulgarea legii, etapa finală în procesul complex de elaborare al acesteia, a aparținut și aparține, de regulă, executivului, prin șeful acestuia. Promulgarea legii nu este o simplă semnare a acesteia. Deși, de regulă, este obligatorie, în unele sisteme constituționalepromulgarea presupune posibilitatea pentru șeful statului de a cere, în cazuri întemeiate, reexaminarea legii de către parlament. Uneori, șeful statului are drept de veto, putând practic bloca o lege.
c) Cu prilejul referendumului: în multe sisteme constituționale, organizarea referendumului este în sarcina executivului și el poate privi chiar adoptarea unr legi.
Compatibilitatea funcției parlamentare și funcției executive
Problema compatibilității între funcția parlamentară și cea ministerială este actuală, discutabilă și de o importanță reală, atât teoretică cât și practică. Practica constituțională a statelor a evidențiat mai multe soluții, printre care trei rețin atenția.
Există sisteme constituționale în care exercițiul unei funcții ministeriale este considerat ca incompatibil cu exercițiul unui mandat în parlament, de exemplu această situație se regăsește în Franța, SUA. Dacă un parlamentar dorește să accepte ocuparea unui post de ministru trebuie să demisioneze din parlament. Acest sistem este privit cu rezerve și chiar criticat, datorită faptului că ar putea crea o prăpastie între cele două puteri, fiind un obstacol în colaborarea puterilor.
Un alt sistem practicat, caută să valorifice cât mai mult echilibrul și colaborarea puterilor, permițând cumularea celor două funcții/mandate. În acest sistem nu se reacționează pozitiv la rezervele și criticile expuse mai sus. În țările care sunt inspirate din sistemul britanic, miniștrii sau majoritatea lor, dacă nu sunt parlamentari în momentul desemnării, trebuie să devină într-un anumit termen după intrarea lor în funcție. Într-un asemenea sistem se încadrează, printre altele, Australia, Japonia.
Există și un al treilea sistem, de mijloc, în țările în care miniștrii nu sunt obligați să fie și parlamentari, dar cu toate acestea, în Liechenstein, de exemplu, ei trebuie să îndeplinească condițiile de eligibilitate.
În unele țări, miniștrii sunt, în general, parlamentari, chiar dacă nicio dispoziție constituțională nu le-o cere.
În România, conform Constituției, funcția de membru al Guvernului este compatibilă cu cea de paralmentar.
Examinând compatibilitatea mandatului parlamentar și a funcției ministeriale, se observă că, în literatura de specialitate, au fost aduse atât argumente pro, cât și argumente contra.
În categoria de argumente pro, trebuie observat că jocul politic în sistemul desemnării conduce la o identitate de atitudini ale majorității parlamentare și guvernului.
Teoretic și practic, atât majoritarea parlamentară, cât și guvernul, au aceeași sursă a legitimității și afinității, și anume majoritatea electoratului care s-a pronunțat pentru platforma politică a aceluiași partid. Compatibilitatea funcției parlamentare cu cea ministerială înlătură conflictele constituționale între puteri, permite cunoașterea directă a problemelor legislative și executive și o unitate de scop și acțiune. Toate acestea permit operativitatea și eficiența.
Au fost formulate și argumente contra compatibilității mandatului parlamentar cu funcția guvernamentală. Îndeplinirea simultană a funcției ministeriale și a mandatului parlamentar este contrară separației puterilor în stat, chiar în interpretarea sa suplă. Aceasta ar fi o cale de concentrare a puterii în mâna executivului. O asemenea soluție ar face, de asemenea, ineficient controlul parlamentar asupra guvernului. S-ar ajunge, într-o interpretare puțin exagerată, dar nu absurdă, ca guvernul să se autocontroleze, atât timp cât este format numai din parlamentari.
Cauzele și consecințele tendinței actuale de creștere a rolului executivului
În prezent, raporturile parlament-guvern se caracterizează printr-o tendință constantă de creștere a rolului executivului, tendință evidentă în sistemele pluraliste de guvernământ.
Această tendință își găsește justificarea și explicația în rolul hotărâtor al partidelor politice în crearea celor mai importante instituții statale. Astfel, la putere este adus acel guvern care să înfăptuiască platforma electorală a partidului învingător în alegeri, împreună cu majoritatea din corpurile legiuitoare. Guvernului îi este dată, în acest fel, misiunea, dar și posibilitatea luării marilor decizii politice care se traduc prin legi sau prin măsuri executive, corpurilor legiuitoare rezervându-li-se rolul de organisme de reflecție și de control al acțiunilor guvernului. Acest lucru face ca guvernul, considerat subordonat parlamentului, pentru că nu rezultă direct din alegeri, să fie în realitate “elementul motor și dinamic al întregului sistem politic”. Astfel, în relația legislativ-executiv, guvernului nu i se mai acordă un rol secundar, ci, deseori, acesta are un rol primordial.
Totodată, din literatura de specialitate, rezultă că tendința de creștere a rolului executivului este instituționalizată. În unele sisteme constiruționale, printre care și România, șeful de stat este ales prin vot universal, el primind împuternicirile sale direct de la popor. Aceasta legitimează o poziție statală egală cu a parlamentului punând evidente semne de întrebare în ceea ce privește o eventuală subordonare.
Creșterea rolului executivului se exprimă și prin trecerea în sarcina sa a unor atribuții legislative, lucru evident mai ales în cazul legislației delegate. Totodată, importanța tot mai mare a sectoarelor de afaceri străine, apărare, economie, sectoare în care parlamentele pot face puține lucruri, duce la sporirea rolului executivului.
1.3 Raporturile puterii executive cu puterea judecătorească
În teoria clasică a separației puterilor în stat, una dintre puteri este cea judecătorească.
Evoluția teoriei clasice a separației puterilor a implicat și evoluția explicațiilor și practicilor privind puterea judecătorească. Aceasta explică chiar terminologia diferită sub care această putere este exprimată în constituții și doctrină, și anume: putere judecătorească, putere jurisdicțională. Denumirea de autoritate judecătorească evocă foarte clar justiția, ca funcție distinctă și ca sistem distinct.
Din literatura de specialitate, rezultă faptul că noțiunea de justiție are două sensuri. Într-un sens, prin justitție se înțelege sistemul organelor judecătorești. În al doilea sens, prin justitție se înțelege activitatea de soluționare a proceselor civile, administrative, comerciale, penale, de muncă, de aplicare de sancțiuni, de restabilire a drepturilor și intereselor legitime încălcate.
Statul de drept ca atare a devenit de neconceput fără justiție, lipsa justitției veritabile însemnând arbitrariu și nedreptate. Dacă viața socială trebuie să se desfășoare potrivit constituțiilor și legilor, în mod firesc trebuie să existe și o funcție, o putere, o autoritate care să le cunoască și să le poată interpreta și aplica concret atunci când sunt încălcate, când drepturile și libertățile cetățenilor sunt periclitate sau neglijate.
Justiția este și trebuie să fie independentă, intervenția în sfera acesteia a altor puteri contravine acestui principiu constituțional. Acest lucru nu exclude însă anumite raporturi constituționale care rezultă firesc din sistemul constituțional.
Raporturile justiției cu executivul, sub aspect constituțional, pot apărea în situația în care numirea și avansarea magistraților aparține executivului, respectiv șefului de stat, sau ministrului justiției. În asemenea situație, s-ar putea crea o stare de docilitate a magistraților față de executiv. De aceea, trebuie ca posibilitatea de numire, de avansare sau de revocare să se realizeze prin proceduri care să pună în evidență numai competența profesională a celor în cauză. Aceasta cu atât mai mult cu cât judecătorii sunt deseori puși în situația de a exercita controlul legalității actelor de guvernământ și adminsitrative.
CAPITOLUL II
Puterea executivă în România
2.1 Istoricul constituțional al puterii executive în România
Constituția în România a apărut mult mai târziu decât constituțiile din țările europene de vest (Franța, Italia).
Aceasta s-a datorat faptului că epoca modernă, caracterizată prin dezvoltarea tehnică, economică, socială și culturală, a început în România mult mai târziu față de alte țări precum Olanda, Anglia, Franța, Italia. Dezvoltarea mai târzie și mai lentă a capitalismului în România a fost cauzată, la rândul său, de îndelungata dominație a imperiului otoman.
Perioada premergătoare apariției constituției române s-a caracterizat și prin puternice frământări și mișcări care au fost forma de manifestare a luptei pentru înfăptuirea unității de stat a poporului român, pentru înlăturarea orânduirii feudale, pentru revendicări cu caracter democratic.
Un loc deosebit în cadrul premiselor istorice ale primei Constituții din România îl ocupă înfăptuirea în 1859 a statului unitar național, prin unirea Munteniei și Moldovei sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza.
Sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza s-au realizat o serie de reforme importante, precum reforma agrară și alte reforme politice, administrative și culturale, care au avut urmare crearea și dezvoltarea unor instituții statale.
Întâmpinând greutăți în realizarea reformelor sale, domnitorul Alexandru Ioan Cuza, prin lovitura de stat de la 2 mai 1864, desființează Adunarea Electivă și supune plebiscitului "Statutul dezvoltător al Convenției din 7/19 august 1858", cunoscut în istorie sub denumirea de "Statutul lui Cuza", și legea electorală. Aceste două acte formează prima Constituție a României.
Statutul lui Cuza consacră independența legislativă câștigată de Principatele Române încă din 1862 în urma vizitei lui Alexandru Ioan Cuza la Constantinopol.
Statutul lui Cuza mai cuprinde reguli privitoare la formarea, organizarea și funcționarea adunării ponderatorii și adunării elective; reguli privind elaborarea legilor, unele reguli privind guvernul, obligația funcționarilor publici de a presta jurământul de credință Constituției, legilor și domnitorului.
Potrivit Statutului lui Cuza, puterile publice erau încredințate domnului, unei adunări ponderatice și unei adunări elective.
Termenul domn este folosit și de către Constituția din anul 1866 (art. 82), domnul având puteri constituționale ereditare, iar puterea legislativă se exercită colectiv de către domn și reprezentanța națională (art. 31).
Constituția română adoptată la 29 iunie 1866 prevedea faptul că puterea executivă aparținea domnitorului, stabilind regula monarhiei ereditare, și numai a unei monarhii străine.
Reglementând puterile statului, constituția proclamă că toate puterile emană de la națiune. Puterea legiuitoare se exercită colectiv de către rege și reprezentanța națională, formată din două camere și anume: senatul și adunarea deputaților. Cât privește adunarea deputaților, ea era aleasă pe sistemul colegiilor pe avere.
Cât privește senatul, corpul electoral era împărțit numai în două colegii, tot după avere, iar pentru a fi ales în senat se cereau, printre altele, două condiții și anume: un venit "de orice natură de 800 galbeni" și vârsta de 40 de ani.
Constituția, în cele 133 articole ale sale, reglementează cele mai importante relații sociale, sistematizarea normelor realizându-se pe opt titluri și anume: Despre teritoriul României (titlul I), Despre drepturile românilor (titlul II), Despre puterile statului (titlul III), Despre finanțe (titlul IV), Despre puterea armată (titlul V), Dispoziții generale (titlul VI), Despre revizuirea constituției (titlul VII), Dispoziții tranzitorii și suplimentare (titlul VIII).
Domnitorul (regele după 1881) exercita activitatea executivă prin guvern și miniștrii numiți și revocați de el. După model occidental a funcționat uzanța conform căreia șeful statului l-a numit în fruntea executivului pe șeful partidului care a obținut victoria în ultimele alegeri. Ministerele exercitau conducerea administrativă în domeniul propriu de activitate, controlând și supraveghiind totodată autoritățile locale.
Aparatul administrației centrale de stat a funcționat conform Legii din 1874 iar aparatul administrativ județean și comunal conform Legilor din 1874, 1882 și 1884. Un rol important l-a avut Ministerul de Interne care avea în subordine Poliția și Jandarmeria rurală (conform Legii din 1893). Prin Legea din 18/31 martie 1907 (promulgată în timpul răscoalei țărănești) a fost reglementată instituirea stării de asediu.
La nivel comunal existau două autorități: consiliul comunal, format din membrii aleși, și primarul, care deși ales de locuitori odată cu consiliul comunal, îndeplinea atât funcția de șef al administrației comunale, cât și pe aceea de reprezentant al statului în teritoriul respectiv.
La nivel județean exista consiliul județean, format din membrii aleși, prefectul – reprezentant al guvernului, numit prin decret al domnitorului (regelui).
În 1878 a fost adoptată Legea responsabilității ministeriale care a reglementat răspunderea personală și materială a miniștrilor pentru actele semnate de ei în îndeplinirea funcției.
Constituția României din 29 martie 1923, referitor la puterea executivă, prevedea faptul că aceasta aparținea regelui și o exercita prin Guvern.
Al treilea titlu, “Despre puterile statului”, a preluat mult din materialul Constituției din 1866: puterea legislativă se exercită colectiv de Rege și Reprezentanța națională, aceasta din urmă fiind formată din Senat și Adunarea Deputaților; orice lege trebuie probată de Rege și cele două Adunări. Art. 36 a lăsat numai puterii legiuitoare dreptul de a interpreta legile.
Secțiunea I despre Rege a capitolului II reglementează rolul și locul Regelui în Stat. Art. 77 a stabilit că puterile sale sunt ereditare în linie coborâtoare directă și legitimă a Regelui Carol I de Honhenzollern Siegmaringen din bărbat în bărbat prin ordinul de primogenitură și cu excluderea perpetuă a femeilor. Coborâtorii Regelui urmau a fi crescuți în religia ortodoxă.
Regele era considerat major la vârsta de 18 ani. Pe perioada minorității sale, ca succesor al Tronului era asistat de Regență compusă din trei persoane. Art. 87 a stabilit că persoana Regelui era inviolabilă, dar miniștrii săi sunt răspunzători: “Nici un act al Regelui nu poate avea tărie dacă nu va fi contrasemnat de un ministru care prin aceasta chiar devine răspunzător de cel act.”
În cuprinsul art. 88 sunt enumerate prerogativele Regelui: numește și revocă miniștrii, sancționează și promulgă legile, acordă dreptul de amnistie, dreptul de a ierta sau micșora pedepsele în materii criminale, dreptul de a numi sau conferi grade militare, decorații, de a bate monedă, de a încheia convenții, de a convoca și dizolva Adunările legiuitoare; el era totodată capul puterii armate.
Totodată, Constituția din 1923 înființează Consiliul Legislativ. În ce privește puterea judecătorească, merită a fi reținute dispozițiile art. 101 – care interziceau înființarea de tribunale extraordinare, precum și ale art. 103 care dădeau controlul constituționalității legilor Curții de casație, în secțiuni unite.
Art. 107 a prevăzut că cel vătămat în drepturile sale, fie printr-un act administrativ de autoritate, fie printr-un act de gestiune făcut cu încălcarea legilor și regulamentului, fie prin rea voință a autorităților administrative de a rezolva cererea privitoare la un drept, poate face cerere la instanțele judecătorești pentru recunoașterea dreptului său.
Constituția României din 28 februarie 1938 stabilea faptul că puterile statului emană de la națiune și le concentra în mâinile regelui, care era declarat ″capul statului" (art. 30). Regele exercita puterea legislativă prin reprezentanța națională, el având inițiativa legislativă, inițiativa revizuirii Constituției. El sancționează și promulgă legile, sancțiunea regală fiind condiție de valabilitate a legii.
Cele o sută de articole ale Constituției din 1938 sunt sistematizate în opt titluri și anume: Despre teritoriul României: Despre datoriile și drepturile românilor; Despre puterile statului; Despre finanțe; Despre oștire; Dispoziții generale; Revizuirea constituției; Dispoziții tranzitorii și finale.
Totodată, regele putea emite decrete cu putere de lege în orice domeniu, în timpul cât adunările erau dizolvate sau nu erau în sesiune, putea dizolva adunările, putea declara războiul și încheia pacea.
Puterea executivă aparținea, de asemenea, regelui, care era inviolabil, răspunderea pentru actele emise revenind miniștrilor, care erau obligați să contrasemneze actele de stat ale regelui.
În septembrie 1940, odată cu încordarea relațiilor internaționale, regele este obligat să abdice în favoarea fiului său. Constituția este suspendată, corpurile legiuitoare sunt dizolvate, se reduc prerogativele regale și este învestit cu puteri depline președintele Consiliului de Miniștri.
În condițiile concrete ale anului 1944, fiind imposibilă elaborarea unei noi constituții, s-a recurs la soluția repunerii în vigoare, cu unele modificări, a Constituției din anul 1923 și a elaborării în continuare a unor acte cu caracter constituțional. Decretul nr. 1626/1944 pentru fixarea drepturilor Românilor în cadrele Constituțiunii din 1866 și cu modificările Constituțiunii din martie 1923 este primul act cu caracter constituțional elaborat după ieșirea României din alianța cu puterile Axei. Elaborarea lui a răspuns necesității de a înlătura legislația adoptată de dictatura militară începând cu anul 1940 și de a așeza la baza întregii activități statale reguli democratice de guvernare.
Decretul 1626/1944 stabilește că un decret dat în urma hotărârii Consiliului de Miniștri va organiza Reprezentanța Națională. Prin aceste dispoziții (art. III) s-a exprimat nu intenția de a convoca corpul electoral, ci de a se da guvernului dreptul de a reglementa din nou structura acestui organ.
Până la organizarea reprezentanței naționale, puterea legislativă se exercită de către rege, la propunerea Consiliului de Miniștri. Deși decretul menține monarhia, prin aceste dispoziții, transformă Consiliul de Miniștri într-un organ suprem de stat, care concentra în mâinile sale întreaga putere de stat.
Totodată, prin art. V al decretului, sunt abrogate decretele regale din 1940 referitoare la învestirea președintelui Consiliului de Miniștri cu depline puteri și fixarea prerogativelor regale.
Legea nr. 363 din 30 decembrie 1947 pentru constituirea Statului Român în Republica Populară Română este actul normativ prin care este abolită monarhia și a fost proclamată Republica Populară Română. Referitor la exercitarea puterii executive, acest act normativ creează un nou organ de stat, Prezidiul Republicii Populare Române, organ colegial, format din cinci membri aleși, cu majoritate, de Adunarea Deputaților dintre personalitățile vieții publice, științifice și culturale. Totodată, această lege cuprinde formulele de jurământ ale membrilor prezidiului, ale funcționarilor publici, ale armatei, grănicerilor și jandarmilor.
Cuprivire la Legea nr. 363/1947, în doctrină, s-au ridicat două probleme majore. O primă problemă este aceea de a ști dacă această lege, folosind expresiile de putere legislativă și putere executivă, mai menține principiul separației puterilor. Acestei întrebări i s-a dat un răspuns negativ, deoarece legea folosește expresiile de mai sus atribuindu-le înțelesul de împuternicire/competență, și nu acela de organ care i se dă în cadrul expresiei de separație a puterilor statului.
A doua problemă privește redactarea art. 4 potrivit căruia puterea legiuitoare va fi exercitată de Adunarea Deputaților până la dizolvarea ei și până la constituirea unei adunări legislative constituante care se va face la data ce se va fixa de Adunarea Deputaților.
La primă lectură redactarea pare deficitară deoarece stabilește două termene care nu coincid în timp și care se exclud, până la care Adunarea Deputaților va exercita puterea legislativă și anume până la dizolvarea ei și până la constituirea unei adunări legislative constituante.
Explicația dată în literatura de specialitate este că aceasta a fost o inadvertență, limpezită prin Legea nr. 32/1948 care stabilea că de la dizolvarea adunării și până la alegerea adunării constituante, puterea legislativă va fi exercitată de guvern.
Tot la 30 decembrie 1947, Adunarea Deputaților a votat și Legea nr. 364 prin care a numit membrii Prezidiului Republicii Populare Române. Pentru stabilirea atribuțiilor, organizării și funcționării Prezidiului, s-a adoptat Decretul nr. 3 din 8 ianuarie 1948. Atribuțiile sunt atribuții specifice funcției de șef al statului. Unele atribuții de natură executivă sunt exercitate prin Consiliul de Miniștri, care devine organ subordonat Prezidiului. Totodată, acest decret stabilește stema, steagul și capitala.
Elaborarea Constituției din anul 1948 se realizează în condițiile în care în urma abolirii monarhiei se proclamase republica populară. În aceste condiții Adunarea Deputaților se autodizolvă prin efectul legii nr. 32 din 24 februarie 1948 cu privire la dizolvarea Adunării Deputaților și reglementarea convocării Marii Adunări Naționale. Legea nr. 32/1948 încredințează exercitarea puterii legislative, până la constituirea Marii Adunări Naționale, Guvernului. Alegerile pentru Marea Adunare Națională, Adunare Constituantă, au fost srabilitepentru 28 martie 1948.
Constituția din 13 aprilie 1948 reglementează, în titlul V, Organele administrației de stat, Consiliul de Miniștri și ministerele și în titlul VI Organele locale ale puterii de stat.
Constituția din anul 1948 încredințează funcția de șef de stat Prezidiului Marii Adunări Naționale, organ central, caracterizat ca organ suprem al puterii de stat, menținut și de Constituția din 1952 până în anul 1961, când a fost înlocuit prin Consiliul de Stat.
Constituția din 24 septembrie 1952 reglementează în capitolul IV Organele administrației de stat și în capitolul V Organele locale ale puterii de stat.
Constituția din 21 august 1965 structurează organele de stat în patru mari categorii și anume: organele puterii de stat, în titlul III, cuprinzând Marea Adunarea Națională, Consiliul de Stat, Președintele Republicii, Consiliile populare; organele adminsitrației de stat, în titlurile IV și V, cuprinzând Consiliul de Miniștri, ministerele și celelalte organe centrale ale administrației de stat, comitetele și birourile executive ale consiliilor populare, organele locale de specialitate ale administrației de stat; organele judecătorești, în titlurile VI și VII, cuprinzând Tribunalul Suprem, tribunalele județene, judecătoriile și tribunalele militare și organele procuraturii cuprinzând Procurorul General, Procuratura Generală, procuraturile județene, organele locale de procuratură, procuraturile militare.
2.2 Elemente de drept comparat referitoare la puterea executivă
Experiența istorică relevă faptul că fiecare stat are o Constituție. În orice sistem de guvernare trebuie să se ia decizii obligatorii pentru întreaga societate, să se adopte măsuri pentru asigurarea siguranței publice și a fiecărui individ., iar toate aceste decizii și măsuri trebuie să reflecte interesele generale și aspirațiile unei anumite populații, exprimate la nivel constituțional.
Puterea executivă în Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord
În cadrul Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord puterea executivă aparține Regelui și Guvernului.
Statutul juridic și politic al regelui ilustrează maxima potrivit căreia Regele domnește dar nu guvernează. Monarhul Angliei este un simbol tradițional, doar aparent implicat în jocul politic. Toate actele emise de acesta, în virtutea prerogativelor sale constituționale, sunt contrasemnate de ministrul responsabil pentru punerea în aplicare a actului respectiv. Titlurile regale ale monarhului sunt stabilite prin lege.
Rolul politic al Monarhului este pur formal, deoarece acesta se conformează fie dorinței Guvernului, fie unor cutume în favoarea acestuia. Monarhul are următoarele atribuții:
a) desemnează primul-ministru pe liderul partidului care a câștigat alegerile generale. Totodată, are dreptul de a numi în înalte funcții publice miniștrii, judecătorii, ofițerii din forțele armate, diplomații.
b) sancționarea legilor, cutuma recunoscându-i și dreptul de veto, dar acesta nu a mai fost recunoscut de la începutul secolului XVIII.
c) prezintă Mesajul Tronului la deschiderea fiecărei sesiuni parlamentare, care, de fapt, este o pledoarie în favoarea programului guvernamental al partidului aflat la putere;
d) înmânează ordinele și distincțiile;
e) numește judecătorii și acordă grațierea;
f) dizolvarea Camerei Comunelor – prerogativă ce aparținea tradițional monarhului, pe cale cutumiară, dar în prezentaceastă inițiativă aparține primului-ministru, Regina doar conformându-se cererii acestuia;
g) declararea stării de război și încheierea păcii;
h) încheierea tratatelor;
i) recunoașterea altor state și guverne.
Regele păstrează, totodată, rolul de șef al Bisericii anglicane, introdus de Henric al VIII-lea. Este, de asemenea, șef al Commonwelth-ului britanic, fiind reprezentat de un Guvernator General, numit la propunerea Guvernului statului respectiv.
Guvernul este organul executiv rezultat din alegerile electorale generale. Compoziția sa, premierul și miniștrii, reprezintă victoria unuia dintre cele două partide politice principale. De aici rezultă o stabilitate a guvernelor britanice, iar din punct de vedere al legitimității lor nu sunt contestate decâr de adversarii politici, nu și de marea majoritate a populației.
Partidul care a câștigat alegerile generale va ocupa majoritatea locurilor în Camera Comunelor și va deține astfel majoritatea parlamentară. Dispunând de această majoritate, Guvernul are asigurată aprobarea programului său de guvernare și a proiectelor de lege pe care le propune Parlamentului.
Guvernul propriu-zis este constituit din titularii de departamente și din miniștri juniori (aproximativ 40-50), având un rol cvasisupleant.
Primul-ministru își formează un cabinet restrâns, constituit din șefii celor mai importante departamente ministeriale. Acesta stabilește sau decide cele mai importante măsuri guvernamentale. Pe lângă titularii de departamente, miniștrii-juniori ocupă funcții ce pot fi asimilate cu cele ale secretarilor de stat din nomenclatura funcționarilor publici cu rang superior din ministerele altor țări. În general, din rândul lor, se recrutează miniștrii titulari.
Primul-ministru are o poziție dominantă atât în cadrul Guvernului, cât și în general, în viața politică a țării. În realitate, întreaga politică este concentrată în mâinile sale.
O instituție inedită este așa-numitul shadow cabinet (cabinetul din umbră). Acest guvern este format dintr-un anumit număr de deputați ai opoziției parlamentare, desemnat de aceasta și condus de liderul ei. Menirea acestui organism este de a deveni un guvern potențial pentru o eventuală alternativă la putere.
La numirea în funcție, miniștrii prezintă o listă cuprinzând interesele care ar putea fi considerate că ar da naștere la un conflict de interese. Lista nu acoperă doar interesele personale, ci și pe cele ale familiei sale. Aceasta trebuie să acopere toate tipurile de interese, inclusiv instrumentele financiare și societățile civile, interesele financiare, afacerile înregistrate, proprietățile imobiliare, interesele private, relevante, cu caracter nepatrimonial, cum ar fi relațiile cu alte organizații sau locurile de muncă ocupate anterior.
Guvernul are următoarele atribuții:
a) atribuții executive, în sensul că hotărăște asupra liniei generale de dezvoltare a țării, acționând în două direcții: convingerea Parlamentului să adopte/aprobe a anumită măsură inițiată de guvern; după adoptarea acestei măsuri, să acționeze cu întreaga sa autoritate pentru executarea măsurii respective;
b) atribuții în procesul legislativ; aproximativ 90% din numărul legilor votate de Parlament sunt inițiate de Guvern. Datorită majorității parlamentare discipliniate și strâns legate de partidul de guvernământ, Guvernul reușește să-și transpună programul guvernamental în legi;
c) atribuții cu caracter financiar; deși bugetul este votat de Parlament, acesta votează proiectul trnsmis de Guvern.
Puterea executivă în Germania
Potrivit Constituției, puterea executivă în Germania aparține Președintelui și Guvernului.
Președintele este ales pentru un mandat de 5 ani de către Adunarea Federală, organism compus din membrii Budestag-ului și dintr-un număr de membri egal cu cel al deputaților aleși, potrivit principiului reprezentării proporționale, în adunările reprezentative ale landurilor. Condițiile de eligibilitate ale candidatului sunt: cetățenia germană și vârsta de 40 ani.
Cele expuse mai sus sunt reglementate în art. 54 alin. (1) și (2) din Constituția Germaniei, conform căruia: „(1) Președintele Federal este ales fără dezbatere de către Adunarea Federală. Eligibil este orice german care are drept de vot în alegerile pentru Bundestag și a împlinit vârsta de patruzeci de ani. (2) Funcția de Președinte Federal durează cinci ani. Realegerea consecutivă este permisă numai o dată”.
Prin Constituție este stabilită incompatibilitatea funcției de președinte federal cu cea de membru al Guvernului sau al unei Camere legislative de la nivel federal și local. De asemenea, președintele federal nu poate exercita o funcție remunerată, nicio meserie sau profesie și nu poate face parte din consiliul de administrație al unei întreprinderi.
În caz de incapacitate a președintelui federal de a-și exercita funcțiile sau de expirare a mandatului său, prerogativele prezidențiale sunt preluate de președintele Bundesrat-ului.
Președintele federal deține următoarele prerogative:
a) reprezentarea Germaniei pe plan internațional;
b) încheierea tratatelor internaționale;
c) acreditarea și primirea reprezentanților diplomatici;
d) numirea și revocarea judecătorilor;
e) exercitarea dreptului de grațiere;
f) promulgarea legilor;
g) atribuții în ceea ce privește formarea Guvernului.
Președintele federal nu răspunde, din punct de vedere politic, de actele sale. Pentru a fi valabile, ordonanțele și decretele prezidențiale trebuie să fie contrasemnate de primul-ministru sau de ministrul de resort.
Președintele federal este răspunzător pentru încălcarea Constituției sau a unei legi federale. Competența de a judeca și de a stabili vinovăția Președintelui este dată Tribunalului Constituțional Federal.
Astfel cum rezultă din prevederile art. 62 din Constituția Germaniei, „Guvernul Federal este compus din Cancelarul Federal și din miniștrii federali”.
Constituția prevede o procedură complexă de numire a primului-ministru, menită să ofere cât mai multe soluții pentru desemnarea în fruntea Guvernului a unei personalități politice și astfel să evite posibile crize ministeriale.
În principiu, Președintele federal propune un candidat care trebuie să întrunească acordul Bundestag-ulul. Bundestag-ul va alege primul-ministru cu majoritatea absolută de voturi, dar fără dezbateri, iar Președintele îl va numi în funcție automat.
În cazul în care cel propus de Președinte nu obține majoritatea cerută, Bundestag-ul poate alege pe Cancelar, cu o majoritate absolută a membrilor săi, în 14 zile de la primul scrutin. În acest caz, inițiativa de a propune un candidat aparține Bundestag-ului.
Bundestag-ul poate însă să nu recurgă la dreptul său de a desemna și de a alege un candidat la funcția de Cancelar. Într-o asemenea situație, Bundestag-ul va supune din nou la vot propunerea făcută de Președintele federal. Dacă de această dată candidatul întrunește majoritatea absolută a voturilor, va fi declarat ales. În caz contrar, Președintele dizolvă Bundestag-ul.
Miniștri federali sunt numiți și revocați de Șeful Statului la cererea primului-ministru. Legea fundamentală nu prevede că membrii Guvernului sau doar o parte din aceștia trebuie să primească învestitura Parlamentului sau să fie responsabili în fața acestuia. Se precizează doar că, la intrarea în funcție, Cancelarul federal și membrii Guvernului depun în fața Bundestag-ului un jurământ. Doar Cancelarul federal trebuie să întrunească votul de încredere al Camerei înferioare a Parlamentului.
În cadrul Guvernului, Cancelarul federal deține o putere considerabilă, fixând liniile directoare ale politicii guvernamentale și asumându-și răspunderea pentru înfăptuirea lor. Cancelarul este principalul factor de decizie politică din sistemul puterii.
Guvernul, care este reflectarea majorității deținute de un partid în alegerile generale, nu poate fi înlocuit decât pe aceeași cale. Ca atare, Bundestag-ul nu își poate exprima neîncrederea față de cancelarul federal, decât prin alegerea, cu o majoritate absolută, a unui succesor al acestuia și prin cererea adresată Președintelui de a-l elibera din funcție pe cancelarul în cauză.
Președintele are doar un rol formal în acest raport între parlament și Premier, deoarece va trebui doar să se conformeze cerinței adresate de forul legislativ și să numească un alt Prim-ministru.
Puterea executivă în Grecia
În Grecia, puterea executivă este exercitată de Președinte și de Guvern, astfel cum rezultă din prevederile art. 26 conform cărora: „Puterea executivă este exercitată de Președintele Republicii și de Guvern”.
Președintele Republicii este organul de vârf al puterii executive, dar prerogativele sale nu depășesc atribuțiile șefului de stat în regimurile politice parlamentare. Cu toate acestea, Președintele are un rol preponderent la nivelul puterii executive. Raporturile existente între Șeful Statului și Guvern au la bază legitimitatea conferită de parlament celor două ramuri ale puterii executive.
De fapt, atât Președintele Republicii, cât și Primul-ministru și întregul Guvern sunt expresia voinșei suverane a reprezentanților națiunii. Diferențele de roluri și puteri ce revin, pe de o parte Președintelui Republicii și Guvernului, pe de altă parte, rezultă din procedurile de desemnare ale celor două autorități publice.
Astfel, Președintele Republicii este ales de Camera Deputaților cu votul a cel puțin două treimi din numărul deputaților, în timp ce pentru acordarea încrederii Guvernului este suficient votul majorității deputaților prezenți, cu respectarea cvorumului de lucru. Încrederea acordată Guvernului poate fi retrasă de Parlament din inițiativa acestuia sau ca urmare a refuzului forului legislativ de a reînnoi încrederea sa în echipa de guvernare.
Potrivit art. 30 alin. (1) din Constituția Greciei: „Președintele Republicii are atribuția de a asigura funcționarea corespunzătoare a regimului politic. El este ales de Parlament pentru o perioadă de 5 ani conform prevederilor art. 32 și 33”. O asemenea prerogativă nu înseamnă, însă, asumarea formală de către Șeful Statului a unui rol de arbitru.
Mandatul Președintelui Republicii durează cinci ani și începe să se exercite de la data prestării jurământului în plenul Camerei Deputaților. Mandatul poate fi reînnoit o singură dată.
În ceea ce prvește atribuțiile președintelui, trebuie subliniat faptul că actele acestuia nu pot fi executate dacă nu sunt contrasemnate de ministrul competent care, în felul acesta își asumă răspunderea pentru conținutul lor. Președintele Republicii reprezintă statul, declară război și încheie tratate de pace, semnează acorduri de alinață, cooperare economică, și participare la organizații internaționale. Revine Președintelui Republicii atribuția de a-l numi pe primul-ministru și, la recomandarea acestuia, pe membrii Guvernului. Totodată, Șeful Statului îl va revoca din funcție pe Premier, dacă acesta și-a prezentat demisia, precum și în situația în care Parlamentul adoptă o moțiune de neîncredere față de Guvern.
În atribuția Președintelui intră și convocarea Camerei Deputaților în sesiune ordinară, precum și în sesiune extraordinară, dacă acesta consideră necesar. Președintele are și dreptul de a suspenda, o singură dată, lucrările Camerei Deputaților. Suspendarea nu poate dura mai mult de 30 de zile.
Parlamentul poate fi dizolvat de Președinte, dacă două guverne și-au prezentat demisia sau dacă, împotriva lor, Camera a adoptat moțiuni de neîncredere. Dizolvarea Camerei va putea fi decisă de președinte și în situația în care Guvernul nu poate asigura stabilitatea guvernamentală.
Președintele Republicii are atribuția de a promulga și de a dispune publicarea legilor votate de Camera Deputaților. Șeful staului deține și un drept de veto, putând să refuze promulgarea unei legi și să o transmită Camerei însoțită de obiecțiile sale. Dacă, după examinarea obiecțiilor Președintelui, Camera Deputaților votează legea din nou, dar cu majoritatea absolută a deputaților, Președintele Republicii este obligat să promulge legea în termen de 10 zile de la noua adoptare a acesteia.
Președintele Republicii emite decrete pentru executarea legilor Președintele îndeplinește și alte atribuții, între care figurează cele de șef al forțelor armate, acordă grade militare, numește și revocă funcționarii publici, decernează decorații.
Președintele Republicii nu răspunde pentru actele îndeplinite în exercitarea funcțiilor sale, cu excepția cazului de înaltă trădare sau încălcare intenționată a Constituției. Șefului statului îi incumbă însă, o răspundere penală pentru actele săvârșite, dar care nu au nicio legătură cu exercitarea funcțiilor sale. Într-o asemenea ipoteză, urmărirea penală este suspendată până la expirarea mandatului.
Propunerea de punere sub acuzare a Președintelui poate fi inițiată de o treime din numărul deputaților și supusă spre examinare Camerei. Propunerea este acceptată dacă întrunește majoritatea de două treimi din numărul total al membrilor Camerei Deputaților.
În componeța Guvernului intră Primul-ministru și miniștri. Premierul are dreptul, conferit de art. 81 alin. (1) din Constituție, de a numi prin decret unul sau mai mulți miniștri, în funcția de vicepremieri. Compunerea și funcționarea Cabinetului sunt stabilite prin lege specială.
Poziția Primului-ministru față de restul membrilor Guvernului, este una supraordonată. Premierul nu este primul dintre egali ci este șeful Guvernului.Miniștrii îi sunt subordonați, putând fi revocați din funcție la propunerea sa. Poziția dominantă a Primului-ministru față de miniștri este o trăsătură caracteristică regimurilor parlamentare. Candidatul pentru funcția de Premier este propus de grupul parlamentar care deține majoritatea absolută în Camera Deputaților. Condițiile de eligibilitate pe care trebuie să le îndeplinească candidații pentru funcția de ministru sunt identice cu cele prevăzute de Constituție pentru membrii Camerei Comunelor.
Există trei categorii de funcții ministeriale. Prima categorie o reprezintă miniștrii, care au răspunderea conducerii unui anumit minister. A doua categorie este formată din miniștrii fără portofoliu, care îndeplinesc sarcini ce le sunt special încredințate de Șeful Guvernului. Secretarii de stat reprezintă o altă categorie. Unii dintre aceștia pot fi secretari de sta permanenți. Atribuțiile lor sunt asemănătoare miniștrilor adjuncți din celelalte state. Pot fi numiți miniștrii-delegați, care își desfășoară activitatea sub autoritatea Primului-ministru sau a unui ministru.
Între calitatea de ministru și cea de secretar de stat, pe de o parte, și calitatea de membru al Camerei Deputaților, nu există nicio incompatibilitate.
Puterea executivă în Belgia
Belgia este o monarhie de tip parlamentar, în care Șeful Statului nu are prerogative în procesul de guvernare, atribuțiile sale limitându-se la îndeplinirea unor proceduri protocolare. Aparent, Regele ar avea o putere reală de conducere, întrucât art. 37 din Constituție prevede că puterea executivă la nivel federal aparține acestuia: „Puterea executivă federală aparține Regelui, astfel cum este reglementată prin Constituție”. Cu toate acestea, art. 105 din Constituție prevede că „Regele nu are alte puteri decât cele care îi sunt formal atribuite prin Constituție și legi speciale, adoptate potrivit Constituției”. Actele Regelui nu au efecte dacă nu sunt contrasemnate de un ministru, care urmează să-și asume răspunderea pentru conținutul acestora. Art. 88 din Constituție stabilește că „persoana Regelui este inviolabilă și miniștrii săi sunt responsabili”. Responsabilitatea membrilor Guvernului este asumată în fața Camerei Reprezentanților.
Regelui îi revine, de asemenea, atribuția de a sancționa și promulga legile. Totodată, Regele stabilește regulamentele și decretele necesare executării legilor, fără a avea, însă, puterea să le suspende sau să scutească pe cineva de efectele acestora. În materie judiciară, Regele are dreptul ca anual să reducă pedepsele pronunțate de instanță, cu excepția acelora care sunt aplicate miniștrilor și membrilor guvernelor comunităților și regiunilor. La cererea expresă a Camerei Reprezentanților ori a unui parlament al unei comunități sau regiuni, Regele poate grația un ministru sau un membru al unui guvern local. Ca șef al statului, Regele are dreptul de a emite ordine și distincții militare, în limitele stabilite de lege.
Guvernul, conform art. 99 din Constituția Belgiei, este compus din cel mult 15 membri. Miniștrii sunt numiți și revocați din funcție de către Rege. Primul-ministru deține rolul decisiv în formarea Guvernului. Guvernul cuprinde miniștri vorbitori ai limbii franceze, cât și vorbitori ai limbii olandeze, aceasta datorită varietății lingvistice aflate la baza federalismului belgian. Doar Primul-ministru poate face excepție de la această regulă.
Guvernul trebuie să se bucure de încrederea Camerei Reprezentanților. Se poate spune că Guvernul trebuie să fie sprijinit de majoritatea parlamentară din Camera Reprezentanților și să respecte un echilibru lingvistic.
Guvernul federal își depune demisia în fața Regelui dacă este adoptată de către Camera Reprezentanților, cu votul majorității absolute a membrilor săi, o moțiune de neîncredere și propune Regelui numirea unui succesor al Primului-ministru sau propune Regelui numirea unui succesor al premierului în termen de trei zile de la respingerea unei moțiuni de neîncredere. Regele numește Primul-ministru, pe succesorul acestuia, propus de Camera reprezentanților. Acesta va începe să-și exercite mandatul din momentul în care noul Guvern federal prestează jurământul.
Miniștrii sunt responsabili în fața Camerei Reprezentanților și beneficiază de imunitate pentru opiniile exprimate în exercitarea funcțiilor lor.
Camera Reprezentanților are dreptul de a-i pune sub acuzare pe miniștri în fața Curții de Casație. Prin lege specială se stabilesc cazurile de responsabilitate și pedepsele corespunzătoare. Guvernul federal cuprinde și secretari de stat, care sunt numiți și revocați de Rege, dar nu fac parte din Consiliul de Miniștri. Acesta este compus doar din Primul-ministru și din miniștrii secretari de stat care sunt, de fapt, adjuncții miniștrilor.
Puterea executivă în Statele Unite ale Americii
Fondatorii Constituției Statelor Unite ale Americii au repartizat puterea executivă Președintelui. Congresului îi revine puterea legislativă și Curții Supreme puterea judecătorească.
Dacă sunt analizate prerogativele conferite fiecăruia dintre aceste organisme, raporturile și echilibrul stabilite între ele, se observă că puterea de stat este deținută practic de Președinte, acesta beneficiind de o largă autonomie și independență în domenii majore ale guvernării față de celelalte organisme. Între Congres și Președinte sunt puține punți de colaborare, fiecăruia revenindu-i o fracțiune de putere, fiind îmoiedicată astfel ingerința unei puteri în sfera celeilalte, instanța judiciară supremă jucând un rol de arbitru între aceste două puteri.
Articolul 2 paragraful 1 din Constituția SUA prevede într-o formulare clară, lipsită de ambiguitate sau posibilitate de interpretare, faptul că "puterea executivă va fi exercitată de Președintele Statelor Unite ale Americii". Asociată la instituția prezidențială, puterea executivă înseamnă puterea de a influența celelalte ramuri constituționale, Congresul și Curtea Supremă, propria administrație, opinia publică și poporul american.
Largile puteri executive încredințate președintelui nu înseamnă însă, că el ar putea acționa cu totul discreționar sau că ar încălca în mod vădit prerogativele celorlalte organisme. În termeni constituționali, el beneficiază pe lângă prerogativele prevăzute expres de Constituție și de puteri neenumerate dar acest termen nu este sinonim cu puterea nelimitată.
Președintele Statelor Unite este desemnat prin vot universal indirect, de către un colegiu electoral format din mari electori, fiecrae stat beneficiind de un număr de delegați egal cu cel al congresmenilor aleși în forul Suprem legislativ din partea statului respectiv. Acest organism este format din 535 de electori. Delegații sunt aleși prin vot universal direct. Fiecare candidat la mandatul de elector face cunoscut cărui candidat la președinție îi va acorda votul său. Acest sistem de votare îl leagă pe Președinte și mai mult de masele de alegători. În fapt președintele este ales de popor.
Mandatul Președintelui Statelor Unite este de 4 ani și începe în mod oficial la 20 ianuarie în anul următor alegerilor, prin prestarea de către președintele ales a jurământului prevăzut de Constituție.
Prin Amendamentul nr. 22 adus Constituției în anul 1951 s-a stabilit regula potrivit căreia "nicio persoană nu va fi aleasă în funcția de Președinte mai mult de două ori".
Pentru vicepreședinte nu se organizează alegeri separate, fiind desemnată în această funcție "persoana care obține numărul cel mai mare de voturi ale electorilor" (art. 2 parag. 1 clauza 2). Un vicepreședinte nu are nicio influență politică, el devine președinte datorită decesului, demisiei, destituirii sau incapacității Președintelui ales de a-și exercita mandatul, căpătând astfel puterea, influența, autoritatea, prestigiul social ale unui Președinte.
Președintele își desemnează un anumit număr de secretari ai unor departamente ale Administrației care practic îi sunt consilieri. Acesștia răspund pentru activitatea pe care o desfășoară doar în fața Președintelui. Acesta deține, de asemenea, și prerogativele specifice unui șef de guvern, deși o asemenea instituție nu există în sistemul politic american.
Anumite prerogative ale Președintelui sunt bazate pe dispoziții constituționale exprese, altele au ca rezultat interpretarea largă a Constituției și aplicarea ei dincolo de tiparele inițiale. Președinții Statelor Unite, uzând de puterea încredințată și de autoritatea lor personală, au fost, cei mai mulți dintre ei, cei mai influenți lobbyști, reușind de cele mai multe ori să determine Congresul să adopte sau să nu adopte o anumită conduită legislativă. În acest fel ei au devenit, pe lângă chief executiv și chief legislator.
Se consideră a fi funcții tradiționale ale Președintelui, următoarele:
a) funcția de șef al statului;
b) funcția de șef al puterii executive;
c) funcția de comandant șef al forțelor armate;
d) funcția de șef al diplomației;
e) funcția de legiuitor;
f) funcția de informare a poporului american cu privire la starea Uniunii;
g) funcția de șef al partidului care l-a propus candidat la președinție.
Alături de aceste funcții, fiecare având un suport constituțional, instituția președințială și-a asumat și alte prerogative: coordonator al politicii economice, apărător al politicii sociale, pivot al sistemului federal, deținător al soluțiilor de amorsare a unor crize interne și externe.
Referitor la atribuțiile de șef al puterii executive, Legea fundamentală nu explică conținutul acestei puteri. Unii analiști politici au apreciat pe baza textului constituțional că noțiunea de putere executivă și cea de Președinte sunt sinonime. Președintelui îi revine sarcina să asigure executarea legilor, aceasta fiind atribuția generală a executivului. În acest sens, Constituția prevede că Președintele "supraveghează aplicarea corectă a legilor" (art. 2 parag. 3).
Puterea executivă în Franța
În Franța, conform Constituției, puterea executivă aparține Președintelui și Guvernului.
Președintele Republicii este desemnat pentru un mandat de 5 ani prin sufragiu universal direct.
Potrivit art. 68 din Constituție: „Președintele Republicii nu poate fi destituit decât în caz de încălcare a îndatoririlor sale vădit incompatibilă cu exercitarea mandatului. Destituirea este pronunțată de Parament constituit în Înaltă Curte.
Propunerea de întrunire a Înaltei Curți, adoptată de una dintre camerele Parlamentului, este transmisă de îndată celeilalte camere, care se pronunță în termen de cincisprezece zile.
Înalta Curte este prezidată de Președintele Adunării Naționale. Ea se pronunță asupra destituirii, în termen de o lună, prin vot secret cu buletine. Decizia Înaltei Curți are efect imediat.
Adoptarea deciziilor prevăzute de prezentul articol se face cu majoritate de două treimi din membrii care alcătuiesc camera respectivă sau Înalta Curte. Este interzisă delegarea votului. Sunt numărate numai voturile în favoarea propunerii de întrunire a Înaltei Curți sau în favoarea destituirii.
Condițiile de aplicare a prezentului articol sunt stabilite prin lege organică”.
Ca urmare, președintele nu este responsabil de actele săvârșite în exercițiul funcțiilor sale decât în caz de înaltă trădare. Competența de punere sub acuzare revine celor două Camere ale Parlamentului, care decid printr-un vot identic, în scrutin public și cu o majoritate absolută a membrilor care le compun. Instanța învestită cu judecarea Președintelui este Înalta Curte de Justiție.
Atribuțiile Președintelui sunt foarte largi, în special cele decurgând din art. 5 al Constituției: „Președintele Republicii veghează la respectarea Constituției. Prin arbitrajul său, asigură funcționarea autorităților publice, conform reglementărilor, precum și continuitatea statului.
El este garantul independenței naționale, al integrității teritoriale și al respectării tratatelor.”
Din cele expuse mai sus, rezultă că atribuțiile Președintelui pot fi clasificate în trei categorii:
a) Competențe personale – în virtutea lor Președintele prezidează Consiliul de Miniștri, precum și Consiliile și Comitetele Superioare ale Apărării Naționale în calitate de comandant al armatei franceze. Aceste atribuții au caracter personal deoarece nu pot fi exercitate de un alt demnitar. Excepțional, primul-ministru îl poate suplini pe Președinte în prezidarea Consiliilor și Comitetelor Superioare ale Apărării Naționale.
b) Atribuții de decizie – în virtutea acestora Președintele poate lua orice decizii pe care le consideră necesare pentru soluționarea sau arbitrarea unui conflict care ar afecta funcționarea autorității de stat, conform legilor votate de Parlament.
Totodată, Președintele veghează la respectarea Constituției, fiind un adevărat garant al Legii fundamentale. El are la dispoziție toate instrumentele legale pentru a-și îndeplini această atribuție. Sfera de acțiune prezidențială în acest domeniu este largă, astfel Președintele poate sesiza Consiliul Constituțional în legătură cu neconstituționalitatea unei legi ordinare, poate considera că printr-o emisiune de televiziune s-au încălcat libertățile publice.
Președintele numește primul-ministru și ceilalți membrii ai guvernului, dar la propunerea acestuia.
Tot în virtutea acestei categorii de atribuții Președintele adresează unele mesaje Parlamentului.
Președintele poate, de asemenea, să dizolve Adunarea Națională, Camera inferioară a Parlamentului. El poate uza de acest drept după consultarea prealabilă a primului-ministru și a președinților celor două adunări legislative. Deoarece decretul de dizolvare nu trebuie contrasemnat, motivele dizolvării sunt lăsate la libera apreciere a Președintelui.
Asigurarea autorității de stat constituționale aste o altă atribuție de decizie a Președintelui. Această prerogativă prezidențială are o importanță amjoră pentru stabilirea locului Președintelui în procesul conducerii sociale.
Totodată, Președintele are drept de grațiere.
c) Dreptul de veto este o prerogativă definitorie a sistemelor prezidențiale. În sistemul constituțional francez, acest drept este circumscris dreptului de a cere Parlamentului o nouă deliberare asupra unei legi ordinare sau numai asupra unor articole ale acesteia sau, după caz, de a sesiza Consiliul Constituțional în legătură cu neconstituționalitatea unei legi ordinare, înainte de a o promulga.
Președintele are dreptul ca, la propunerea Guvernului, în timpul duratei sesiunilor sau la propunerea comună a celor două Camere, să supună unui referendum popular orice proiect de lege privind organizarea autorității de stat sau care comportă aprobarea unui acrod de către Comunitate ori vizează autorizarea ratificării unui tratat care ar avea unele consecințe asupra funcționării instituțiilor politice, făara a fi contrar Constituției.
Dacă se are în vedere poziția predominantă a Președintelui, a puterii executive, în general, se observă importanța majoră a acestei prerogative. Pe această cale, Președintele poate să-și impună, într-o manieră decizională autoritară, un obiectiv politic apelând la votul popular electoral, fiind mai ușor de convins decât parlamentarii, după ce a obținut propuneri fictive din partea primului-ministru.
Conform art. 20 din Constituția Franței: „Guvernul stabilește și conduce politica Națiunii. Guvernul are la dispoziție administrația și de forțele armate. Guvernul răspunde în fața Parlamentului în condițiile și conform procedurilor stabilite la art. 49 și 50.”
Totodată, primul-ministru conduce acțiunile Guvernului.
Guvernul deține chiar o putere de reglementare a relațiilor sociale, având dreptul de a emite decrete în toate domeniile care nu sunt rezervate competenței normative a Parlamentului, adică edictează în anumite condiții norme de conduită, desfășurând o autentică activitate legislativă.
În cadrul Guvernului, primul-ministru se bucură de o autoritate considerabilă și chiar de o așa numită putere disciplinară putând propune Președintului eliberarea din funcție a oricăruia dintre miniștrii.
Deși Guvernul are o putere proprie de reglementare, acesta poate să legifereze ca un parlament autentic, beneficiind de o delegare legislativă acordată la cerere de către Parlament. Potrivit art. 38 din Constituție, Guvernul poate cere Parlamentului autorizarea de a emite ordonanțe prin care să adopte măsuri, care în mod normal sunt de domeniul legii. Două condiții trebuie să îndeplinească Guvernul pentru a cere abilitarea, și anume: solicitarea abilitării să fie justificată de executarea programului său de guvernare, iar abilitarea să fie acordată pentru un timp limitat. Ordonanțele sunt adoptate de Consiliul de Miniștri cu avizul Consiliului de Stat și intră în vigoare la data publicării lor în gazeta oficială a statului. Ele devin însă caduce dacă Guvernul nu depune la Parlament proiectul de lege pentru ratificarea lor înainte de data fixată în legea de abilitare. După expirarea termenului de abilitare, ordonanțele nu mai pot fi modificate decât prin lege.
Primul-ministru, după deliberare în Consiliul de Miniștri, poate să angajeze în fața Adunării Naționale răspunderea Guvernului asupra programului său de guvernare sau, eventual, asupra unei declarații de politică generală. Adunarea Națională pune în cauză responsabilitatea Guvernului printr-o moțiune de cenzură, care este admisibilă dacă este semnată de cel puțin o zecime din numărul membrilor Adunării.
În ceea ce privește statutul membrilor Guvernului, aceștia nu pot îndeplini, concomitent cu funcția ministerială, nicio activitate profesională sau orice altă funcție de reprezentare profesională având un caracter național. De asemenea, funcția de ministru esre incompatibilă cu exercitarea mandatului parlamentar.
CAPITOLUL III
Structura puterii executive în România conform Constituției
3.1 Șeful de stat
Constituția României, republicată, reglementează în mod detaliat instituția prezidențială, căreia îi sunt dedicate 22 de articole, respectiv Capitolul 2 din Titlul III, care se ocupă de Autoritățile publice.
Modul în care sunt reglementate prerogativele și atribuțiile Președintelui României evidențiază acceptarea concepției cu privire la România ca republică semi-prezidențială. În acest sistem, președintele este ales direct de popor, nefiind șef al executivului, ci exercitând o funcție de mediere între puterile statului.
În ceea ce privește profilul instituției președintelui, acesta este definit de art. 80 al Constituției, care prevede că: „(1) Președintele României reprezintă statul român și este garantul independenței naționale, al unității și al integrității teritoriale a țării. (2) Președintele României veghează la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților publice. În acest scop, Președintele exercită funcția de mediere între puterile statului, precum și între stat și societate.”
În temeiul dispozițiilor constituționale de mai sus, Președintele României are o serie de atribuții care îi conferă un rol important în procesul de constituire a Parlamentului, a Guvernului, a altor autorități publice, în procesul legislativ, în domeniul politicii externe, domeniul politicii de apărare națională, în garantarea independenței justiției, și, totodată, în domeniul politicii externe a statului.
Potrivit art. 80 din Constituția României, republicată, Președintele apare într-o triplă situație:
a) șef de stat;
b) șef al executivului, fiind unul dintre cei doi șefi ai executivului, alături de prim-ministru;
c) garant al Constituției și mediator între puterile statului.
După modificarea Constituției în anul 2003 și integrarea României în Uniunea Europeană, a fost adăugată o a patra atribuție pe care o are Președintele României, aceea de garant al îndeplinirii obligațiilor asumate de România față de Uniunea Europeană, așa cum prevede art. 148 alin. (4) din Constituție: „Parlamentul, Președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din prevederile alineatului (2)”.
Vegherea la respectarea Constituției nu înseamnă că Președintele României este și garantul supremației Constituției, deoarece, conform art. 142 alin. (1) din Constituție, „Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției.” La respectarea Constituției nu veghează doar Președintele, ci toate autoritățile statului, potrivit competențelor lor.
În ceea ce privește buna funcționare a autorităților publice, Președintele României nu este singurul garant. Există forme de control reciproc între instituțiile statului pentru deblocarea unor situații conflictuale care ar putea apărea în modul de organizare și funcționare a acestor instituții. Astfel, în cazul în care Guvernul nu funcționează în condiții bune, Parlamentul poate să îl sancționeze apelând la formele de control parlamentar de care dispune: întrebări, interpelări, moțiuni, comisii de anchetă. În cazul în care Parlamentul intră în conflict juridic cu Președintele sau cu alte autorități publice, ori adoptă legi contrare Constituției, Curtea Constituțională este îndreptățită, conform art. 146, să intervină. În cazul în care orice instituție a statului nu respectă prevederile legale, autoritatea judecătorească poate interveni pentru remedierea situației.
Atribuția de a veghea la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților publice este realizată prin intermediul celorlalte prerogative constituționale de care Președintele dispune:
a) dreptul de sesizare a Curții Constituționale cu obiecții de neconstituționalitate asupra unor legi adoptate de Parlament (art. 146 lit. a) din Constituție);
b) dreptul de a cere reexaminarea unor legi înainte de promulgare (art. 77 alin. (2) din Constituție);
c) dreptul de a se consulta cu Guvernul (art. 86 din Constituție) și de a participa la ședințele Guvernului (art. 87 din Constituție);
d) dreptul de a adresa mesaje Parlamentului (art. 88 din Constituție);
e) dreptul de a numi și revoca membrii Guvernului (art. 85 din Constituție);
f) dreptul de a desemna un candidat pentru funcția de prim-ministru (art. 103 din Constituție);
g) dreptul de a cere urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru fapte săvârșite în exercițiul funcției (art. 109 alin. (2) din Constituție);
h) dreptul de a cere Curții Constituționale soluționarea unor conflicte juridice de natură constituțională apărute între autoritățile publice (art. 146 lit. e) din Constituție);
i) dreptul de a iniția, la propunerea Guvernului, revizuirea Constituției (art. 150 alin. (1) din Constituție);
j) dreptul de a numi în funcții publice (art. 94 din Constituție);
k) dreptul de a dizolva Parlamentul (art. 89 din Constituție);
l) dreptul de a organiza un referendum consultativ cu privire la probleme de interes general (art. 90 din Constituție);
m) dreptul de a acredita și rechema reprezentanții diplomatici ai României, și de a aproba înființarea, desființarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice (art. 91 din Constituție);
n) dreptul de a institui starea de asediu sau starea de urgență (art. 93 din Constituție);
o) dreptul de a declara, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea parțială sau totală a forțelor armate (art. 92 din Constituție);
p) dreptul de a cere convocarea în sesiune extraordinară a Parlamentului (art. 66 alin. (2) din Constituție);
r) dreptul de a numi un prim-ministru sau un ministru interimar (art. 107 din Constituție);
s) dreptul de a acredita reprezentanții diplomatici ai altor state (art, 91 alin. (3) din Constituție).
Ținând cont de atribuțiile efectiv conferite de Constituție Președintelui României, în literatura de specialitate, a fost emisă opinia conform căreia atribuția Președintelui de a veghea la buna funcționare a autorităților publice exagerează puțin rolul conferit în realitate Președintelui având în vedere atribuțiile care îi sunt conferite prin celelalte articole din Constituție. O analiză atentă a tuturor atribuțiilor conferite de Constituție Președintelui conduce la ideea că, de fapt, din punct de vedere al formei de guvernământ, România este o republică semi-prezidențială, dar cu atribuții mult diminuate pentru șeful de stat.
Dacă în privința raporturilor cu puterea executivă, din rândul căreia face parte și Președintele, acesta are unele prerogative privind desemnarea unui candidat pentru funcția de prim-ministru, numirea și revocarea membrilor Guvernului, la propunerea primului-ministru, suspendarea din funcție a membrilor Guvernului, în ceea ce privește raporturile cu celelalte puteri, cea legislativă și cea judecătorească, căile procedurale pe care Constituția le pune la dispoziția Președintelui pentru a influența activitatea acestora sunt fie inexistente, fie puțin eficiente. Astfel, cel puțin în raporturile șefului statului cu Parlamentul, căile prin care Parlamentul ar putea influența exercitarea de către Președinte a atribuțiilor constituționale care îi revin nu sunt în măsură să aducă atingere substanței lor, după cum nici Președintele României nu dispune de mijloace constituționale eficiente prin care să poată determina Parlamentul să se alinieze concepției sale politice.
Ceea ce caracterizează Constituția României din punct de vedere al raporturilor instituționale între autoritățile statului este faptul că ea nu creează canale bine organizate din punct de vedere procedural pentru o unitate de acțiune între Guvern și Președinte ca parte a aceleiași puteri, ci mai degrabă Guvernul apare uneori ca o „emanație a Parlamentului, ca un comitet de lucru al acestuia, pe care Președintele Republicii îl poate prezida, dar nu-l poate conduce, Guvernul părând mai de grabă un țap ispășitor, destinat să fie unica victimă probabilă a unei confruntări sau înfruntări între doi giganți – Parlament și Președinte”.
Procedura alegerii Președintelui României este reglementată de art. 81 din Constituția României și de Legea nr. 370/ 2004 pentru alegerea Președintelui României, republicată. Desemnarea directă, de către întreg corpul electoral, a Președintelui României îi conferă acestuia o legitimitate egală cu cea a Parlamentului, acestea fiind singurele organe reprezentative la nivel național prin care poporul își poate exercita puterea. Acest mod de desemnare permite șefului de stat o anumită echidistanță față de toate forțele politice din Parlament și îl responsabilizează mai mult în fața electoratului decât în fața Parlamentului.
Astfel, potrivit prevederilor Constituției, președintele va fi ales pe termen de cinci ani, prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat. Este considerat ales candidatul care a întrunit la primul tur de scrutin majoritatea de voturi ale alegătorilor înscriși în listele electorale. În cazurile în care niciunul dintre candidați nu a întrunit această majoritate, va fi organizat un al doilea tur de scrutin între primii doi candidați, în ordinea numărului de voturi obținute la primul tur de scrutin.
În ceea ce privește numărul de mandate pe care o persoană le poate avea ca președinte, Constituția instituie regula potrivit căreia nicio persoană nu poate îndeplini funcția de Președinte al României decât pentru cel mult două mandate, acestea putând fi și succesive. Regula este de strictă interpretare și lasă posibilitatea derogării.
Actul de validare al alegerilor consfințește dobândirea mandatului de către cel ales și îi impune obligația de a depune jurământul în fața Parlamentului. Depunerea jurământului are ca efect juridic începerea exercitării mandatului prezidențial.
În legătură cu incompatibilitățile funcției de Președinte al României, Constituția precizează că pe durata mandatului său, președintele țării nu poate fi membru al niciunui partid politic și nici nu poate îndeplini o altă funcție publică sau privată.
Constituția stabilește și unele prevederi deosebit de importante în legătură cu răspunderea pe care Președintele o are și modalitățile prin care el poate fi îndepărtat din funcția pe care o exercită. Se disting două situații: punerea sub acuzare a Președintelui pentru înaltă trădare și suspendarea din funcție în cazul săvârșirii unor fapte grave, prin care a încălcat prevederile Constituției.
În cazul punerii sub acuzare pentru înaltă trădare, este necesar să existe o hotărâre în acest sens, de punere sub acuzare, a Camerei Deputaților și Senatului, reunite în ședință comună, cu votul a cel puțin două treimi din numărul deputaților și senatorilor. Într-o asemenea situație, competența de judecată aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție. La data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, Președintele este considerat demis de drept din funcția sa. De la data punerii sub acuzare și până la data demiterii, Președintele este suspendat de drept.
În cazul săvârșirii unor fapte grave, prin care se încalcă prevederile Constituției, Președintele poate fi suspendat de cele două Camere reunite în ședință comună, cu votul majorității deputaților și senatorilor, dar numai după consultarea Curții Constituționale. Președintele poate da Parlamentului, cu prilejul dezbaterilor, explicații în legătură cu faptele ce i s-au imputat. În ceea ce privește declanșarea propunerii de suspendare din funcție, aceasta poate fi inițiată de cel puțin o treime din numărul deputaților și senatorilor, urmând a fi adusă neîntârziat la cunoștința Președintelui. În cazul în care propunerea de suspendare din funcție este aprobată de Parlament în condițiile arătate, va fi organizat un referendum, în termen de cel mult 30 de zile, pentru demiterea Președintelui. Dacă acest referendum se pronunță în sens afirmativ, Președintele va fi considerat demis.
În exercitarea atribuțiilor sale, Președintele emite decrete, care se publică în Monitorul oficial al României. Nepublicarea decretelor în Monitorul Oficial atrage inexistența lor. În ceea ce privește o serie de decrete ale Președintelui ca, de pildă, supunerea unor tratate Parlamentului spre ratificare, numirea reprezentanților diplomatici, decretarea mobilizării parțiale sau generale, măsurile luate pentru respingerea unei agresiuni armate, decretarea stării de asediu sau a stării de urgență, conferirea decorațiilor și titlurilor de onoare, acordarea gradelor de mareșal, de general și de amiral, precum și acordarea grațierii individuale, este obligatorie contrasemnarea decretelor respective de către primul-ministru.
Referitor la puterea executivă, atât șeful statului, cât și șeful Guvernului, au atribuții în ceea ce privește exercitarea acesteia. Din această cauză, și prevederile constituționale în materie de exercitare a puterii executive împart aceste atribuții între cele două structuri statale.
În doctrină, atunci când se vorbește de Președintele României, deseori se utilizează și noțiunea de șef al executivului, iar când se vorbește de prim-ministru se utilizează și noțiunea de șef al Guvernului.
În raporturile cu Guvernul, Președintele României are o serie de atribuții privind desemnarea unei persoane pentru funcția de prim-ministru, numirea și revocarea membrilor Guvernului, consultarea Guvernului cu privire la probleme urgente și de importanță deosebită, participarea la ședințele Guvernului și prezidarea acestora, dreptul de a cere urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru fapte săvârșite în exercițiul funcției lor, suspendarea din funcție a membrilor Guvernului.
În virtutea atribuțiilor conferite de Constituție și legi atât Președintelui României, cât și Guvernului, se poate vorbi despre Președinte ca fiind unul din cei doi șefi ai executivului. Așadar, noțiunea de „șef al executivului” utilizată pentru desemnarea Președintelui României este corectă din punct de vedere juridic, fiind pe deplin acoperitoare pentru atribuțiile de care dispune.
Referitor la exercitarea puterii executive în România, se prevede că Președintele României poate consulta Guvernul cu privire la problemele urgente și de importanță deosebită. Acest lucru nu afectează cu nimic însă imparțialitatea de care trebuie să dea dovadă Președintele în exercitarea atribuțiilor sale, deoarece Constituția prevede modalități de consultare a șefului de stat nu doar cu Guvernul, ci și cu celelalte structuri ale statului, ba chiar și cu cetățenii.
Constituția prevede, de asemenea, că Președintele României poate lua parte la ședințele Guvernului în care se dezbat probleme de interes național privind politica externă, apărarea țării, asigurarea ordinii publice și, la cererea prim-ministrului, în alte situații. Atunci când participă la aceste ședințe, Președintele le prezidează. Participarea la ședințe și la prezidarea lor nu îl face pe Președinte membru al Guvernului.
3.2 Guvernul
Constituția României, republicată, reglementează în mod detaliat instituția Guvernului, căreia îi sunt dedicate 14 articole, art. 102-115, respectiv Capitolul 3 din Titlul III, care se ocupă de Autoritățile publice.
Din conținutul art. 102 alin. (1) din Constituție, rezultă că Guvernul României are un dublu rol: politic și administrativ. Guvernul reprezintă indiscutabil o autoritate a administrației publice centrale, care intră în componența celei de-a doua puteri în stat, puterea executivă. Cu alte cuvinte, rațiunea fundamentală a guvernului o reprezintă asigurarea liniilor politice interne și externe ale țării, ceea ce sub aspect juridic se concretizează în inițierea de proiecte legislative, adoptarea de hotărâri pentru aplicarea acestora, iar administrația publică a cărei conducere generală este realizată de Guvern, are drept scop tocmai îndeplinirea acestor valori politice.
Rolul politic al Guvernului se exprimă nu numai în sfera exclusiv executivă, ci și prin colaborarea cu alte autorități publice, din care hotărâtoare este acțiunea sa în sfera puterii legislative, prin exercitarea inițiativei legislative și a modalităților de conlucrare cu Camerele Parlamentului.
În virtutea rolului de realizare a politicii interne și externe a țării, Guvernul este dator să pună în practică prevederile programului său de guvernare, prin transmiterea către autoritățile competente, Parlament, Președinte, a proiectelor de legi care dau consistență acestui program. În exercitarea acestui rol, Guvernul nu are doar puterea de a ordona administrațiilor vreo conduită juridică, ci și de a propune legislativului și șefului statului, măsuri care, în urma aprobării, pot deveni obligatorii atât pentru Guvern, cât și pentru ceilalți subiecți cărora li se adresează.
În competiția dintre cele două autorități publice, Parlament și Guvern, pârghiile de control ale Parlamentului, și în special, moțiunea de cenzură, îl situează pe o poziție evident avantajată, fapt determinat de natura acestuia, de organ ales, organ reprezentativ al națiunii. Prin urmare, în literatura de specialitate, s-a emis ideea conform căreia un Guvern rezistă atâta vreme cât va avea asigurat votul majorității parlamentare, cerut pentru acordarea încrederii și, implicit, pentru retragerea acesteia, același cu votul cerut pentru adoptarea legilor organice.
Rolul de exercitare a conducerii generale a administrației publice reprezintă rolul de comandă a Guvernului, în virtutea căreia măsurile aprobate în realizarea rolului politic trebuie să fie duse la îndeplinire.
Referitor la rolul Guvernului de a exercita conducerea generală a administrației publice, între Guvern și celelalte autorități ale administrației publice se stabilesc raporturi de drept administrativ care pot fi: de subordonare, fața de ministere și prefecți; de colaborare au autoritățile administrației publice autonome; de tutelă administrativă, față de autoritățile administrației publice locale.
În art. 102 alin. (2) din Constituție, este consacrat un principiu general al activității Guvernului, și anume cooperarea cu organismele sociale interesate, în îndeplinirea atribuțiilor sale. Este consacrat astfel principiul transparenței Guvernului, în sensul că Guvernul nu este un organ supus societății civile și nici rupt de aceasta.
Articolul 102 alin. (3) din Constituție prevede structura Guvernului, din formularea normei constituționale rezultând că s-a urmărit reglementarea unui Guvern fără scară ierarhică interioară. Este stabilită, astfel, existența unor raporturi juridice egale între toți membrii săi, înclusiv în raport cu cei stabiliți prin lege organică.
Constituția nu face nicio referire la numărul membrilor Guvernului, respectiv, al miniștrilor și al altor membri, singura precizare fiind aceea că alți membri se stabilesc prin lege organică.
Guvernul este un organ colegial, caracter ce rezultă nu doar din componența sa, ci și din modul de lucru, doar în ședințe, precum și din modul de adoptare a actelor juridice date în competența sa.
Ministrul este persoana desemnată, potrivit Constituției, să conducă un minister. În doctrină, s-a susținut ideea că trebuie înlăturată situația în care un ministru, membru al Guvernului, conduce o autoritate, alta decât un minister, subordonată Guvernului pentru că, mergându-se pe acest precedent, s-ar putea ajunge la situația ca un ministru să conducă o agenție sau un institut, ambele organe de specialitateale administrației publice centrale sau chiar orice alt organ de specialitate al administrației publice centrale subordonat Guvernului.
Învestitura Guvernului (art. 85 alin. (1), art. 103 și art. 104) reprezintă complexul de acte și fapte juridice precum și procedurile corespunzătoare cerute de Constituție, pentru a avea o echipă guvernamentală legală și legitimă.
Votul de învestitură are valoare de fapt juridic, el semnificând încheierea contractului de guvernare, legitimează echipa guvernamentală și implicit programul politic de partid ca program politic oficial de guvernare a țării.
Învestitura Guvernului comportă mai multe faze:
a) Președintele României va desemna un candidat pentru funcția de prim-ministru, în urma consultării partidului care are majoritatea în Parlament, sau dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament. Din textul constituțional al art. 103 nu rezultă că primul-ministru trebuie să fie neapărat un membru al Parlamentului.
b) După ce primul-ministru a fost desemnat, el urmează să solicite, în termen de 10 zile de la desemnare, votul de încredere al Parlamentului asupra programului și a întregii liste a Guvernului. Toți membrii Guvernului, fără excepție, trebuie să fie aprobați de Parlament.
c) Un al treilea moment îl reprezintă dezbaterea programului și a listei Guvernului de către Camera Deputaților și Senat, reunite în ședință comună. Parlamentul acordă încrederea Guvernului cu votul majorității deputaților și senatorilor.
d) Un al patrulea moment, și ultimul, este acela în care primul-ministru, miniștrii și ceilalți membri ai Guvernului depun în mod individual jurământul în fața Președintelui României. Momentul este deosebit de important, deoarece Guvernul, în întregul său, și fiecare membru al acestuia în parte, încep să-și exercite mandatul numai în acest moment.
Constituția prevede că funcția de membru al Guvernului este incompatibilă cu exercitarea altei funcții publice de autoritate, cu excepția celei de deputat sau senator. Totodată, funcția de ministru este incompatibilă cu exercitarea unei funcții de reprezentare profesională salarizată în cadrul organizațiilor cu scop comercial.
În ceea ce privește încetarea calității de membru al Guvernului, aceasta are loc în urma demisiei, a revocării, a pierderii drepturilor electorale, a stării de incompatibilitate, a decesului, precum și în alte cazuri prevăzute de lege.
O poziție specială în cadrul Guvernului o ocupă primul-ministru, care conduce Guvernul și coordonează activitatea membrilor acestuia. El prezintă celor două camere ale Parlamentului rapoarte și declarații cu privire la politica Guvernului, care urmează să fie dezbătute cu prioritate.
În ipoteza în care primul-ministru se află în imposibilitate să-și exercite funcțiile ori a demisionat, a decedat sau se găsește într-o stare de incompatibilitate, Președintele României va desemna un alt membru al Guvernului ca prim-ministru interimar. Acest interimat va înceta dacă primul-ministru își reia activitatea în Guvern.
În îndeplinirea atribuțiilor care îi revin, Guvernul adoptă hotărâri și ordonanțe. Hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor în timp ce ordonanțele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele și în condițiile prevăzute de aceasta. Atât hotărârile cât și ordonanțele vor fi semnate de primul-ministru și contrasemnate de miniștrii care au obligația punerii lor în executare. Ele urmează să fie publicate în Monitorul Oficial al României, nepublicarea atrăgând inexistența hotărârii sau ordonanței.
În Constituție este prevăzută, de asemenea, și răspunderea membrilor Guvernului. Există astfel o răspundere politică, pe care Guvernul o are în totalitatea sa în fața Parlamentului, pentru întreaga activitate a sa. Există și posibilitatea unei răspunderi penale, numai Camera Deputaților, Senatul și Președintele României având dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârșite în exercițiul funcției lor. În cazul în care s-a cerut urmărirea penală, Președintele României poate dispune suspendarea din funcție a respectivului membru al Guvernului. Trimiterea în judecată a unui membru al Guvernului atrage însă, de drept, suspendarea lui din funcție, iar competența judecării sale aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Constituția prevede, de asemenea, că răspunderea membrilor Guvernului și sancțiunile ce le pot fi aplicate, eventual, sunt reglementate printr-o lege privind responsabilitatea ministerială.
În ceea ce privește durata mandatului, Constituția prevede că Guvernul își exercită mandatul până la data validării alegerilor parlamentare generale. Guvernul este considerat demis la data retragerii de către Parlament a încrederii acordate sau dacă primul-ministru se află în imposibilitate de a-și exercita atribuțiile mai mult de 45 de zile, ori dacă acesta a demisionat, a decedat, și-a pierdut drepturile electorale. În asemenea situații, conform art. 110 din Constituție, Președintele României va trebui să desemneze un candidat pentru funcția de prim-ministru, urmând să se treacă la înfăptuirea tuturor etapelor procedurii de desemnare a Guvernului.
O prevedere de natură să asigure continuitatea activității Guvernului este aceea care dispune că Guvernul al cărui mandat a încetat își îndeplinește în continuare actele curente necesare pentru administrarea treburilor publice până la depunerea jurământului de către membrii noului Guvern.
În Constituție este prevăzut și un sistem de legături între Guvern și Parlament care acționează în ambele sensuri. Guvernul, ca și celelalte organe ale administrației publice, în cadrul controlului parlamentar, este obligat să prezinte informațiile și documentele pe care le solicită Camera Deputaților și Senatul ori comisiile parlamentare. În afară de acestea, deputații sau senatorii pot cere, prin intermediul președinților Camerei din care fac parte, ca Guvernul să solicite de la organele centrale ale administrației de stat orice acte sau dosare, precum și alte informații utile pentru activitatea lor. În cazul în care o inițiativă legislativă presupune modificarea prevederilor bugetului de stat sau a bugetului asigurărilor sociale de stat, solicitarea informării este absolut necesară. Constituția prevede, de asemenea, că membrii Guvernului au acces la lucrările Parlamentului, participarea lor fiind obligatorie numai dacă li se solicită prezența.
Un mijloc pe care îl au parlamentarii pentru a se informa în mod public asupra stadiului soluționării unor anumite probleme îl constituie procedura întrebărilor și interpelărilor.
Întrebarea constă într-o simplă cerere de a răspunde dacă un fapt este adevărat, dacă o informație este exactă, dacă Guvernul înțelege să comunice acte și informații care i-au fost solicitate sau dacă are intenția de a lua o hotărâre într-o problemă determinată. Întrebările sunt adresate verbal fie Guvernului în totalitatea sa, fie unui anumit membru al Guvernului. În aceeași ședință sau, dacă nu este posibil, la o ședință următoare a Camerei Deputaților sau Senatului, urmează să se dea răspuns întrebărilor formulate.
Procedura interpelărilor este mai complicată și implică un text scris. Ea constă într-o cerere scrisă adresată Guvernului, prin care se solicită explicații asupra politicii sale, în probleme interne sau externe. Interpelările se înscriu în ordinea prezentării lor într-un registru special și se afișează în sala de ședințe. La Camera Deputaților interpelările se fac numai în numele grupurilor parlamentare, în timp ce la Senat ele se fac individual, în numele senatorilor. În ședința consacrată susținerii și dezbaterii interpelărilor se dă cuvântul mai întâi interpelatorului și apoi reprezentantului Guvernului sau ministerului. Exisă însă, soluție adoptată și în dreptul parlamentar comparat, și posibilitatea adoptării unei moțiuni, prin care una sau alta dintre cele două Camere, pe baza dezbaterilor purtate, își exprimă poziția în legătură cu problema care a făcut obiectul interpelării.
Printre modalitățile cele mai importante de care dispune Parlamentul de a acționa în raporturile sale cu Guvernul se numără și moțiunea de cenzură. Aceasta poate fi inițiată de cel puțin o pătrime din numărul total al deputaților și senatorilor, trebuind să fie comunicată Guvernului la data depunerii. Moțiunea de cenzură se dezbate după trei zile de la data când a fost prezentată, în ședință comună a celor două Camere. În cazul în care a fost adoptată cu votul majorității deputaților și senatorilor, se consideră că încrederea Guvernului a fost retrasă. Dacă moțiunea de cenzură a fost însă respinsă, deputații și senatorii care au semnat-o nu mai pot iniția o nouă moțiune de cenzură în cadrul aceleiași sesiuni.
Totodată, există și posibilitatea angajării răspunderii Guvernului, în cazul în care acesta apreciază că este necesar să-și angajeze direct răspunderea în fața Camerei Deputaților și Senatului reunite în ședință comună, în legătură cu un program, o declarație de politică generală sau un proiect de lege. În legătură cu programul prezentat de Guvern sau proiectul de lege, poate fi introdusă o moțiune de cenzură, în termen de trei zile de la prezentarea lor. Dacă moțiunea de cenzură este adoptată cu votul majorității deputaților și senatorilor, Guvernul este considerat demis. În cazul în care nu s-a întrunit majoritatea cerută, proiectul de lege se consideră adoptat, iar programul sau declarația de politică generală devin obligatorii pentru Guvern.
O modalitate specială a desfășurării raporturilor dintre Parlament și Guvern o constituie delegarea legislativă. Prin delegare legislativă se înțelege transferarea unor prerogative ale Parlamentului către Guvern. Aceasta implică o lege specială de abilitare, de natură să împuternicească Guvernul pentru a emite ordonanțe. Ea trebuie să specifice domeniul, dar și termenul până la care asemenea ordonanțe pot fi emise, cu precizarea că nu pot fi emise ordonanțe în probleme care formează obiectul unor legi organice (de exemplu, în legătură cu funcționarea partidelor politice, statutul funcționarilor publici, regimul proprietății, organizarea învățământului).
O altă modalitate a delegării legislative o constituie ordonanțele de urgență. Acestea intră în vigoare numai după depunerea lor spre dezbatere în procedură de urgență la Camera competentă să fie sesizată și după publicarea lor în Monitorul Oficial al României. În cazul în care Parlamentul nu se află în sesiune, el urmează să fie convocat în mod obligatoriu. Parlamentul urmează să aprobe sau să respingă ordonanțele respective printr-o lege care va specifica în mod expres acest lucru.
În doctrină s-a precizat faptul că, prin simplul ei conținut, o lege de abilitare a Guvernului de a emite ordonanțe nu poate fi considerată ea însăși ca fiind neconstituțională, ci doar ordonanțele ce s-ar emite în baza legii, în cazurile în care, firește, aceasta s-ar îndepărta de la principiile constituționale. De altfel, jurisprudența Curții Constituționale în această materie a stabilit foarte clar care sunt sensurile și limitele acțiunii de abilitare a Guvernului. Astfel, prin Decizia Curții Constituționale nr. 75 din 13 iulie 1994 s-a precizat că: „Ținând seama de prevederile art. 114 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora legea specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanțe nu poate privi domeniile ce fac obiectul legii organice, rezultă că sensul abilitării este acela al investirii Guvernului cu competența stabilirii unor măsuri legislative care însă să nu afecteze, în niciun fel, aceste domenii. De aceea, sub aspect material, abilitarea are un caracter limitat nu numai de scopul prevăzut în legea de abilitare, dar și de interdicția constituțională de a depăși sfera legii ordinare printr-o ingerință în domeniul legii organice”.
Referitor la ordonanțele de urgență, Constituția precizează faptul că Guvernul poate adopta acest tip de acte normative numai în situații extraordinare, a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligația motivării urgenței în cuprinsul acestora.
Totodată, ordonanța de urgență intră în vigoare numai după depunerea sa spre dezbatere în procedură de urgență la Camera competentă să fie sesizată și după publicarea ei în Monitorul Oficial al României. Dacă în termen de cel mult 30 de zile de la depunerea ei, Camera sesizată nu se pronunță asupra ordonanței, aceasta este considerată adoptată și se trimite celeilalte Camere, care decide, de asemenea, în procedură de urgență. Dacă ordonanța de urgență conține norme de natura legii organice, aceasta se aprobă cu votul majorității membrilor fiecărei camere.
În domeniul legilor constituționale nu se pot adopta ordonanțe de urgență, și nu pot afecta, de asemenea, regimul instituțiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertățile și îndatoririle prevăzute de Constituție, drepturile electorale și nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietatea publică.
3.3 Administrația publică
În Constituție, capitolul 5 al Titlului III este dedicat Administrației publice, respectiv art. 116-119 reglementează Administrația publică centrală de specialitate și art. 120-123 reglementează Administrația publică locală.
Administrația publică centrală de specialitate cuprinde ministerele și alte organe de specialitate care pot fi în subordinea Guvernului. Ministerele se înființează, se organizează și funcționează potrivit legii adoptate de Parlament. Guvernul și ministerele, cu avizul Curții de Conturi, pot înființa însă organe de specialitate în subordinea lor, cu condiția ca legea să le fi recunoscut în mod expres această competență,
Constituția prevede, de asemenea, că este posibilă și înființarea unor autorități administrative autonome, nesubordonate Guvernului, dar acest lucru se poate realiza numai printr-o lege organică.
În cadrul administrației publice centrale de specialitate, un loc important revine Consiliului Suprem de Apărare a Țării, organism care organizează și coordonează în mod unitar activitățile care privesc apărarea țării și siguranța națională, participarea la menținerea securității internaționale și la apărarea colectivă în sistemele de alianță militară, precum și la acțiuni de menținere sau de restabilire a păcii.
În ceea ce privește administrația publică locală, Constituția României, republicată, se referă la principiile descentralizării, al autonomiei locale și al deconcentrării serviciilor publice. În prezent, problemele administrației publice locale sunt reglementate de prevederile Legii administrației publice locale nr. 215/2001.
În conformitate cu prevederile Constituției, autoritățile administrației publice prin care se realizează și autonomia locală la nivelul comunelor și orașelor sunt consiliile locale alese și primarii aleși în condițiile legii. Atât consiliile locale, cât și primarii, funcționează în condițiile legii ca autorități administrative autonome, având competența de a rezolva treburile publice din comune și din orașe. Există posibilitatea ca aceste tipuri de autorități să fie constituite și în cadrul subdiviziunilor administrativ-teritoriale ale municipiilor, cum este cazul Municipiului București. Consiliile sunt compuse din consilieri aleși prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat, numărul acestora fiind stabilit în raport de numărul locuitorilor comunei sau orașului. Consiliul are o multitudine de atribuții, printre care alegerea viceprimarilor, aprobarea statutului comunei sau orașului, aprobarea bugetului local, stabilirea de impozite și taxe locale, înființarea unor instituții și operatori economici de interes local.
Primarul nu este ales de consiliul local, ci direct de cetățeni. El este șeful administrației publice locale și răspunde în fața consiliului de buna funcționare a acesteia. Primarul poate delega exercitarea unora dintre atribuțiile sale viceprimarilor, secretarilor sau altor funcționari din serviciile consiliului. În exercitarea atribuțiilor sale, el emite dispoziții, care devin executorii după ce au fost aduse la cunoștința persoanelor interesate.
Prefectul poate dispune suspendarea din funcție a primarului, dar numai pe timpul unei anchete judiciare. Împotriva acestei măsuri, primarul se poate adresa instanței în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004. Primarul nu poate fi demis sau destituit de către consiliile locale, deoarece el este ales direct de către cetățeni. Singurul organ abilitat să dispună suspendarea din funcție a primarului este prefectul, dar numai pe durata anchetei judiciare.
Primarul conduce serviciile publice locale și reprezintă unitatea administrativ-teritorială în relațiile cu alte autorități publice, cu persoane fizice sau juridice române sau străine, precum și în justiție. Mandatul său începe odată cu validarea alegerilor și după depunerea jurământului și se exercită timp de 4 ani.
Consiliul local se alege pentru un mandat de 4 ani, care poate fi prelungit, prin lege organică, în caz de război sau catastrofă. El își exercită mandatul de la data constituirii până la declararea ca legal constituit a consiliului nou-ales.
În ceea ce privește consiliile județene, acestea reprezintă, potrivit Constituției, autoritățile administrației publice cărora le revine competența de a coordona activitatea consiliilor comunale și orășenești, spre a se putea realiza serviciile publice de interes județean.
Printre atribuțiile consiliului județean figurează coordonarea activității consiliilor locale, organizarea și conducerea serviciilor publice județene, adoptarea bugetului județean, stabilirea orientărilor generale privind organizarea și dezvoltarea urbanistică a localităților, precum și amenajarea teritoriului, administrarea domeniului public și privat al județului, stabilirea de impozite și taxe județene, înființarea de instituții și operatori economici de interes județean.
Mandatul consiliilor județene este de 4 ani, consilierii exercitându-și mandatul de la data depunerii jurământului până la întrunirea consiliului nou ales. Consiliul județean se întrunește în ședințe ordinare trimestrial, dar se poate întruni și în ședințe extraordinare, ori de câte ori este necesar. În exercitarea atribuțiilor ce îi revin, consiliul județean adoptă hotărâri. Pe durata mandatului, el alege din rândul membrilor săi o delegație permanentă, compusă din 5-7 consilieri, președintele și vicepreședinții consiliului.
Președintele consiliului județean este, totodată, și șeful administrației publice județene. El nu se suprapune cu prefectul. Președintele consiliului județean conduce ședințele consiliului, asigură executarea hotărârilor consiliului, exercită funcția de ordonator principal de credite, întocmește proiectul de buget județean, numește și eliberează din funcții personalul administrației publice județene, cu excepția secretarului, care este numi de către Departamentul pentru administrația publică locală.
În ceea ce privește prefectul, trebuie precizat că el ocupă o funcție distinctă în sistemul administrației publice locale. Prefecții sunt reprezentanții Guvernului în județe sau în municipiul București și conduc serviciile publice descentralizate ale ministerelor și celorlalte organe centrale din unitățile administrativ-teritoriale.
Prefectul are două sarcini esențiale în calitate de reprezentant al statului în teritoriu.
Pe de o parte, prefectul conduce activitatea serviciilor publice descentralizate ale ministerelor, avizând numirea și eliberarea din funcție a conducătorilor acestora, precum și activitatea celorlalte autorități ale adminitrației publice centrale de specialitate, organizate la nivelul unităților administrativ-teritoriale.
Pe de altă parte, prefectul supraveghează respectarea legii de către autoritățile administrației publice locale ce se concretizează în posibilitatea atacării actelor acestora în instanța de contencios administrativ, dacă le consideră nelegale, actul atacat fiind suspendat de drept.
CAPITOLUL IV
Guvernul României
4.1 Organizarea și funcționarea Guvernului. Cadrul legislativ
Sub aspect istoric, Guvernul (sau Consiliul de Miniștri cum a mai fost numit în trecut), ca organ de sine stătător, reprezintă o creație a vremurilor moderne, apărută odată cu primele Constituții, originea sa aflându-se, cel puțin în țările Europei continentale, în fostele consilii ale regelui, din perioada absolutismului monarhic.
În doctrina interbelică, termenul de guvern avea mai multe accepțiuni.
În sens larg, termenul de guvern semnifica exercitarea suveranității de către titularul ei, adică suveranitatea în acțiune, care desemna cele două puteri politice: legiferarea și menținerea ordinii legale, aplicarea legilor în cuprinsul teritoriului.
În sens restrâns, termenul de guvern desemna numai puterea executivă ori ministerul sau cabinetul ministerial.
După decembrie 1989, pentru a desemna organul central al administrației publice, s-a adoptat noțiunea de Guvern, în locul celei de Consiliul de Miniștri.
În perioada postdecembristă, primele dispoziții legale cu privire la Guvern se găseau în Decretul-lege nr. 2/1989 privind constituirea, organizarea și funcționarea Consiliului Frontului Salvării Naționale, prima structură cu atribuții de legiferare și cu origine revoluționară. După câteva zile a fost adoptat Decretul-lege nr. 10/1989 privind constituirea, organizarea și funcționarea Guvernului României.
Decretul-lege nr. 92/1990 pentru alegerea Parlamentului și a Președintelui României, primul act cu caracter constituțional din perioada postdecembristă, în opinia unor specialiști, și apoi Decretul-lege nr. 104/1990 privind activitățile pentru care Guvernul adoptă hotărâri au consacrat principalele norme privind organizarea și funcționarea Guvernului.
Ulterior, a fost adoptată Legea nr. 37/1990 privind organizarea și funcționarea Guvernului României, lege preconstituțională ale cărei dispoziții au fost în mare măsură depășite prin intrarea în vigoare a Constituției din 1991., înlocuită, mult mai târziu, prin Legea nr. 90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor, supusă, până în prezent, la numeroase modificări și completări.
Constituția României utilizează noțiunea de Guvern în sens restrâns, adică are în vedere doar acea parte a puterii executive formată din totalitatea miniștrilor, în frunte cu prim-ministrul, dar cu excluderea șefului statului.
Într-o viziune generală, Guvernul are sarcina de a realiza politica națiunii, el este inițiatorul, modelatorul și executantul măsurilor de redresare economică, scădere a inflației și stabilitate economică, răspunde de ordinea publică, de apărarea națională sau de raporturile statului pe care-l guvernează cu alte state.
Referitor la numărul membrilor Guvernului, respectiv al miniștrilor și al altor membri, Constituția nu face nicio referire, singura precizare fiind aceea că alți membri se stabilesc prin lege organică. Nici Constituția, nici Legea nr. 90/2001, cu modificările și completările ulterioare, nu stabilesc numărul de ministere sau nominalizarea acestora.
În lipsa unei norme de natură constituțională sau de natură organică prin care să se precizeze numărul de membri ai Guvernului, acesta este stabilit în mod explicit prin hotărârea Parlamentului, adică prin hotărârea de acordare a încrederii Guvernuluirin hotărârea de aprobare a modificării structurii sau componenței politice a Guvernului ca urmare a remanierii guvernamentale.
Guvernul este un organ colegial, caracter ce rezultă nu doar din componența sa, ci și din modul de lucru, doar în ședințe, precum și din modul de adoptare a actelor juridice date în competența sa.
Ministrul este persoana desemnată potrivit Constituției și Legii nr. 90/2001, cu modificările și completările ulterioare, să conducă un minister, adică acea totalitate de servicii publice grupate într-un minister.
Totodată, art. 3 din Legea nr. 90/2001, cu modificările și completările ulterioare, prevede faptul că Guvernul este alcătuit din primul-ministru și miniștri. De asemenea, din Guvern pot face parte: un viceprim-ministru, miniștri de stat, precum și miniștri-delegați, cu însărcinări speciale pe lângă primul-ministru, prevăzuți în lista Guvernului prezentată Parlamentului pentru acordarea votului de încredere.
Legat de organizarea și funcționarea Guvernului, într-o viziune de drept comparat, se suține că majoritatea constituțiilor democratice nu prevăd decât câteva principii fundamentale în legătură cu desfășurarea activității Guvernului și acestea aproape exclusiv legate de sarcinile prim-ministrului, detaliile fiind lăsate pe seama legilor organice.
Pe această linie de gândire, legea organică privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor, respectiv Legea nr. 90/2001, cu modificările și completările ulterioare, reglementează în secțiunea a 5-a organizarea aparatului de lucru al Guvernului, și în secțiunea a 6-a funcționarea acestuia.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 20 din actul normativ menționat mai sus, aparatul de lucru al Guvernului este alcătuit din aparatul propriu de lucru al primului-ministru, Secretariatul General al Guvernului, departamente și alte asemenea structuri organizatorice cu atribuții specifice stabilite prin hotărâre a Guvernului, fiind prevăzută deci o structură trihotomică a acestuia.
Aparatul de lucru al primului-ministru este alcătuit din:
– cabinetul primului-ministru;
– corpul secretarilor de stat și consilierilor de stat ai primului-ministru;
– registratura primului-ministru.
Totodată, atribuțiile aparatului de lucru al primului-ministru sunt stabilite prin decizie a acestuia.
Secretariatul General este condus de secretarul general al Guvernului, care poate avea rang de ministru, ajutat de unul sau mai mulți secretari generali adjuncți, care pot avea rang de secretar de stat, numiți prin decizie a primului-ministru.
Secretariatul General face parte din aparatul de lucru al Guvernului și asigură derularea operațiunilor tehnice aferente actelor de guvernare, rezolvarea problemelor organizatorice, juridice, economice și tehnice ale activității Guvernului, precum și reprezentarea Guvernului în fața instanțelor judecătorești. Totodată, organizarea și atribuțiile acestuia sunt stabilite prin hotărâre a Guvernului.
Secretariatul asigură, prin aparatul propriu, continuitatea derulării operațiunilor tehnice aferente actelor de guvernare, constituind elementul de legătură și stabilitate a guvernării. Din acest motiv, în doctrină, s-a susținut că persoana care îndeplinește funcția de secretar general al Secretariatului General al Guvernului ar trebui să fie un funcționar public de carieră, așa cum este secretarul general al unui minister numit prin concurs sau examen, pe criterii profesionale.
Departamentul este o structură organizatorică, fără personalitate juridică și fără unități subordonate, aflată în subordinea premierului, având rolul de coordonare și de sinteză în domenii de interes general, în conformitate cu atribuțiile Guvernului. Departamentul este condus de un demnitar, care, în exercitarea atribuțiilor ce îi revin, emite ordine cu caracter individual.
Pe lângă Guvern mai pot funcționa agenții, oficii, secretariate, ca structuri specializate și auxiliare ale Guvernului, ale căror conducători nu fac parte dinGuvern, având atribuții, structuri și personal stabilite prin hotărâri ale Guvernului sau decizii ale primului-ministru.
În ceea ce privește funcționarea Guvernului, legea prevede că ședințele se convoacă și sunt conduse de prim-ministru. Totodată, Președintele României poate lua parte la ședințele Guvernului în care se dezbat probleme de interes național privind politica externă, apărarea țării, asigurarea ordinii publice și, la cererea primului-ministru, în alte situații. Președintele prezidează ședințele Guvernului la care participă.
Guvernul se întrunește săptămânal sau ori de câte ori este nevoie. În cadrul ședințelor Guvernului se dezbat probleme ale politicii interne și externe a țării, precum și aspecte privind conducerea generală a administrației publice, adoptându-se măsurile corespunzătoare.
Ședințele plenului reprezintă unica modalitate de lucru a Guvernului, în cadrul căreia se dezbat și se soluționează probleme ce intră în sfera sa de atribuții.
În realizarea funcțiilor sale, Guvernul îndeplinește o serie de atribuții. După împortanța lor acestea pot fi atribuții principale, prevăzute în legea sa organică, și atribuții secundare, prevăzute de alte legi, sau care decurg din rolul și funcțiile sale. După locul producerii efectelor, în doctrină, se mai face distincție între atribuții interne și atribuții internaționale. După conținutul lor, atribuțiile pot fi de natură economico-financiară și socială, precum și de natură politico-administrativă.
Legea nr. 90/2001, cu modificările și completările ulterioare, prevede atribuțiile Guvernului, subsumându-le rolului consacrat de dispozițiile constituționale și funcțiilor ce îi revin ca organ al puterii executive, astfel:
exercită conducerea generală a administrației publice;
inițiază proiecte de lege și le supune spre adoptare Parlamentului;
emite puncte de vedere asupra propunerilor legislative, inițiate cu respectarea Constituției, și le transmite Parlamentului, în termen de 60 de zile de la data solicitării. Nerespectarea acestui termen echivalează cu susținerea implicită a formei inițiatorului;
emite hotărâri pentru organizarea executării legilor, ordonanțe în temeiul unei legi speciale de abilitare și ordonanțe de urgență potrivit Constituției;
asigură executarea de către autoritățile administrației publice a legilor și a celorlalte dispoziții normative date în aplicarea acestora;
elaborează proiectele de lege a bugetului de stat și a bugetului asigurărilor sociale de stat și le supune spre adoptare Parlamentului;
aprobă strategiile și programele de dezvoltare economică a țării, pe ramuri și domenii de activitate;
asigură realizarea politicii în domeniul social potrivit Programului de guvernare;
asigură apărarea ordinii de drept, a liniștii publice și siguranței cetățeanului, precum și a drepturilor și libertăților cetățenilor, în condițiile prevăzute de lege;
aduce la îndeplinire măsurile adoptate, potrivit legii, pentru apărarea țării, scop în care organizează și înzestrează forțele armate;
asigură realizarea politicii externe a țării și, în acest cadru, integrarea României în structurile europene și internaționale;
negociază tratatele, acordurile și convențiile internaționale care angajează statul român; negociază și încheie, în condițiile legii, convenții și alte înțelegeri internaționale la nivel guvernamental;
conduce și controlează activitatea ministerelor și a celorlalte organe centrale de specialitate din subordinea sa;
asigură administrarea proprietății publice și private a statului;
înființează, cu avizul Curții de Conturi, organe de specialitate în subordinea sa;
cooperează cu organismele sociale interesate în îndeplinirea atribuțiilor sale;
îndeplinește orice alte atribuții prevăzute de lege sau care decurg din rolul și funcțiile Guvernului.
4.2 Puterea de reglementare a Guvernului
Constituția României, în art. 108 alin. (1) dispune faptul că Guvernul adoptă hotărâri și ordonanțe. Legea 90/2001, cu modificările și completările ulterioare, reglementează modul de adoptare a acestora, respectiv în prezența majorității membrilor săi. Hotărârile și ordonanțele se adoptă prin consens, însă, dacă acesta nu se realizează, hotărâște Primul-ministru. Se acordă, deci, un drept de vot superior Primulul-ministru față de ceilalți membri ai Guvernului, recunoscându-se superioritatea acestuia, primus inter pares.
Prevederile art. 27 din Legea nr. 90/2001, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu cele ale art. 108 din Constituția României, revizuită, au stabilit, astfel, posibilitatea Guvernului de a emite trei categorii de acte, și anume:
• Hotărâri – acestea sunt acte specifice activității Guvernului prin care acesta pune în executare actele normative cu caracter primar adoptate de Parlament. Ele se emit pentru organizarea executării legilor. De aici rezultă că nu pot cuprinde reglementări primare ale relațiilor sociale, având un caracter secundum legem.
• Ordonanțe – Constituția României din anul 1990 a introdus o categorie de acte, care până în acel moment nu au existat, și anume, ordonanțele. În crearea acestei categorii de acte s-a pornit de la ideea că Parlamentul își desfășoară activitatea în două sesiuni parlamentare anuale, fiecare având o durată determinată de timp. Astfel, există o perioadă de vacanță parlamentară, în intervalul căreia cele două Camere ale Parlamentului își încetează activitatea.
De aceea, s-a considerat că, în această perioadă, când Parlamentul nu funcționează, ar putea să apară necesitatea de a se adopta acte normative cu o forță juridică egală cu aceea a legilor, prin care să se reglementeze relațiile sociale care sunt, de regulă, de competența Parlamentului.
• Ordonanțe de urgență – în viața fiecărui stat pot interveni situații în care Parlamentul se află în imposibilitatea de a se întruni pentru a legifera. Astfel, Guvernul va adopta acest tip de acte care:
– intervin în situații extraordinare, care nu mai necesită existența unei delegări speciale, realizate printr-o lege specială de abilitare, ele fiind adoptate în temeiul delegării de ordin constituțional;
– spre deosebire de ordonanțele simple, prevederile art. 115 alin. (5) din Constituția României dispun că ordonanța de urgență curpinzînd nome de natura legii organice se aprobă cu majoritatea prevăzută de art. 76 alin. (1), ceea ce conduce la concluzia că acest tip de ordonanță poate interveni și în domeniul legilor organice;
– se supun obligatoriu aprobării Parlamentului, intrând în vigoare numai după depunerea spre dezbatere, în procedură de urgență, la Camera competentă să fie sesizată și după publicarea în Monitorul Oficial;
– Constituția României, prin art. 115 alin. (6) introduce anumite limite ale intervenției ordonanței de urgență, respectiv domeniile în care Guvernul nu poate adopta astfel de acte normative, și anume: domeniul legilor constituționale, nu pot afecta regimul instituțiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertățile și îndatoririle prevăzute de Constituție, drepturile electorale și nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică.
Hotărârile Guvernului, ca și ordonanțele de altfel, se semnează de Primul-ministru și se contrasemnează de către miniștrii care au obligația punerii lor în executare și sunt supuse obligației de publicare în Monitorul Oficial al României, cu excepția celor cu caracter militar, care se comunică numai insituțiilor interesate. Prin urmare, publicarea constituie o condiție ad validitatem a actului, în sensul că hotărârea sau ordonanța, chiar legal adoptate sunt valabile și pot fi aplicate numai după îndeplinirea acestei proceduri.
După cum s-a susținut constant în doctrina juridică, pe lângă hotărâri și ordonanțe, ca acte juridice, Guvernul adoptă și acte exclusiv politice, moțiuni, declarații prin care se adoptă o poziție politică față de evenimentele interne sau internaționale.
4.3 Rolul Guvernului în procesul legislativ desfășurat de Parlament. Delegarea legislativă
Conform dispozițiilor art. 115 din Constituția României, Paralmentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanțe în domenii care nu fac obiectul legilor organice, procedând la ceea ce se numește delegarea legislativă. Legea de abilitare stabilește, în mod obligatoriu, domeniul și data până la care se pot emite ordonanțe. Nersepectarea termenului atrage caducitatea și încetarea efectelor ordonanței.
Dacă legea de abilitare o cere, ordonanțele se supun aprobării Parlamentului, potrivit procedurii legislative, până la împlinirea termenului de abilitare.
Alături de delegarea legislativă, de ordin legal, Constituția României reglementează, în art. 115 alin. (4) și delegarea de ordin constituțional, care operează în cazul unor situații excepționale, în care Guvernul poate adopta ordonanțe de urgență. Acestea intră în vigoare numai după depunerea lor spre aprobare la Parlament. Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă în mod obligatoriu. Aprobarea sau respingerea ordonanțelor se face printr-o lege în care vor fi cuprinse și ordonanțele ale căror efecte au încetat pentru că nu au fost supuse aprobării Parlamentului potrivit procedurii legislative, până la împlinirea termenului de abilitare.
4.4 Răspunderea politică a Guvernului
Intervenția altori autorități în activitatea Guvernului este înțeleasă sub forma modalităților de respnsabilizare a acestuia, de dare de seamă în fața unei alte autorități ce nu este parte din aceeași putere a statului.
În acest sens, în literatura de specialitate, se vorbește despe respnsabilizarea Guvernului în fața Parlamentului și în fața autorității judecătorești deosebind astfel o răspundere politică de una juridică, care însă nu se identifică în mod neapărat cu cele două autorități, cea legislativă și cea judecătorească.
Astfel, Primul-ministru prezintă Camerei Deputaților sau Senatului, rapoarte și declarații cu privire la politica Guvernului, care se dezbat cu prioritate. Totodată, conform art. 111 din Constituție, Guvernul și celelalte autorități ale administrației publice sunt obligate să prezinte informațiile și documentele cerute de Camera Deputaților, de Senat sau de către comisiile parlamentare, prin intermediul președinților acestora. Mai mult decât atât, membrilor Guvernului, dacă li se solicită prezența, trebuie să participe în mod obligatoriu.
De asemenea, Guvernul și fiecare dintre membrii săi, conform prevederilor art. 112 din Constituție, sunt obligați să răspundă la întrebările și interpelările formulate de deputați sau de senatori. Camera Deputaților sau Senatul poate adopta o moțiune prin care să-și exprime poziția cu privire la problemele ce au făcut obiectul interpelării și astfel să ceară Guvernului să răspundă.
În Constituție, s-a stabilit, de asemenea, și participarea de bună voie la ședințele Parlamentului, nu doar cele pentru diferite dări de seamă. Astfel, în art. 111 alin. (2) se statuează că membrii Guvernului au acces la lucrările Parlamentului. Prin intermediul acestui alineat, în literatura juridcă, se consideră că se aduce un corectiv relației Parlament-Guvern, înțeleasă mai mult ca una de subordonare a celui din urmă față de cel dintâi, decât ca relație de colaborare, conlucrare.
Potrivit dispozițiilor art. 113 din Constituția României, cele două camere ale Parlamentului, în ședință comună, pot retrage încrederea acordată Guvernului, prin adoptarea unei moțiuni de cenzură, cu votul majorității deputaților și senatorilor. Moțiunea de cenzură poate fi inițiată de cel puțin o pătrime din numărul total al deputaților și al senatorilor și se comunică Guvernului de la data depunerii, ea dezbătându-se după trei zile de la data când a fost prezentată în ședința comună a celor două Camere.
Guvernul se consideră demis dacă moțiunea de cenzură este adoptată cu votul majorității deputaților și senatprilor iar dacă a fost respinsă, deputații și senatorii care au semnat-o nu mai pot iniția, în aceeași sesiune, o nouă moțiune de cenzură, cu excepția cazului în care executivul își angajează răspunderea.
Pentru a face față unor împrejurări deosebite, ce implică stabilirea de măsuri urgente, care sunt de competența Parlamentului, Guvernul, în calitatea sa de conducător al politicii interne și externe precum și de titular al dreptului de inițiativă legislativă, își poate angaja răspunderea în fața Camerei Deputaților și Senatului, în ședință comună, asupra unui program, a unei declarații de politică generală sau a unui proiect de lege. Prin angajarea răspunderii sale, acesta se expune riscului de a se adopta o moțiune de cenzură. Astfel, dacă acestea sunt respinse printr-o moțiune de cenzură, depusă în termen de 3 zile de la prezentarea programului, a declarației de politică generală, sau a proiectului de lege, se consideră demis, urmând să fie desemnat un nou Prim-ministru și să fie ales un nou Guvern.
Dacă moțiunea de cenzură este respinsă, proiectul de lege prezentat este considerat ca fiind adoptat, iar programul sau declarația de politică generală devin obligatorii.
Înainte de promulgarea legii, Președintele României poate cere reexaminarea acesteia, prin analogie așa cum poate cere pentru orice altă lege, dezbaterea acesteia făcându-se în ședința comună a celor două Camere, conform prevederilor art. 114 din Constituția României.
Guvernul răspunde politic numai în fața Parlamentului, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 109 din Constituție, pentru întreaga sa activitate. Fiecare membru răspunde politic solidar cu ceilalți membri pentru activitatea Guvernului și pentru actele acestuia. Astfel, niciuna dintre prevederile referitoare la moțiuni nu poate fi atrasă doar de un membru al Guvernului.
În ceea ce privește răspunderea juridică, același articol din Constituție stabilește că atât Parlamentul cât și Președintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârșite în exercițiul funcției lor, competența de judecată în acest caz aparținând Înaltei Curți de Casație și Justiție. Trimiterea în judecată a unui membru al Guvernului atrage suspendarea acestuia din funcție, de către Președintele României. Odată cu suspendarea membrului Guvernului se instituie interimatul în acea funcție, până la data la care se decide dacă acesta este vinovat sau nevinovat.
În cazul deciziei instanței de nevinovăție, acesta își poate relua activitatea iar dacă decizia este de condamnare, acesta este demis de drept, deoarece odată cu pronunțarea hotărârii de condamnare își pierde drepturile electorale.
Trebuie remarcat că instituția suspendării nu o înlătură pe cea a revocării, de aceea, așa cum rezultă din doctrina juridică, chiar dacă se hotărăște nevinovăția membrului Guvernului, acesta poate fi totuși revocat din funcție.
4.5 Elemente de drept comparat
În Franța, Guvernul stabilește și conduce politica națională, dispunând de administrație și de forța armată și răspunzând în fața parlamentului. Miniștrii nu pot cumula funcția de parlamentar și conduc instituțiile executive de resort dintre care cele mai multe au și structuri în teritoriu.
Primul ministru conduce activitatea guvernului și răspunde pentru activitatea acestuia în fața Adunării Naționale, putând delega unele atribuții ale sale miniștrilor din subordine, iar, uneori, în mod excepțional poate prezida ședințele guvernului, iar actele sale sunt contrasemnate de miniștri însărcinați cu aplicarea lor.
Guvernul are o competență de reglementare (acte cu caracter reglementar) deosebit de largă în condițiile în care, prin Constituție, Parlamentul are atribuții legislative strict delimitate (art.34), ceea ce înseamnă că poate interveni în orice domeniu care nu intră în sfera de atribuții rezervate expres puterii legiuitoare, emițând decrete. Pe de altă parte, el poate interveni în situații excepționale precum starea de asediu sau cea de urgență decretată în ședința executivului.
În sfârșit, există și sistemul legislației delegate care permite guvernului să ceară, în îndeplinirea programului său, autorizarea parlamentului pentru adoptarea unor ordonanțe în domenii care revin în mod normal legii.
Parlamentul abilitează prin lege domeniul și termenul până la care astfel de acte guvernamentale pot fi emise, după care vor trebui supuse în parlament spre ratificare.
Ordonanțele trebuie avizate de Consiliul de Stat și intră în vigoare imediat după publicare, dar devin caduce dacă proiectul legii de ratificare a acestora nu este depus în legislativ înaintea datei fixate de legea de abilitare.După expirarea acestui termen ordonanțele nu mai pot fi modificate decât prin legi în domeniile care sunt de competența legislativului.
Consiliul Constituțional controlează legea de abilitare sub aspectul concordanței sale cu legea fundamentală.
În Germania, Puterea executivă este exercitată pe plan central de guvernul federal condus de cancelar și alcătuit din miniștri federali; premierul fiind propus de președintele republicii și ales de camera inferioară cu majoritatea voturilor exprimate. Cancelarul stabilește liniile directoare ale politicii guvernamentale interne și externe și își asumă responsabilitatea aplicării acesteia de către executivul condus de el.
Guvernul federal răspunde în fața cancelarului și a parlamentului, el decide și asupra divergențelor dintre miniștri care îl compun sau dintre aceștia și omologii lor din guvernele de land. Miniștrii federali sunt numiți și revocați de șeful statului la propunerea cancelarului, fiecare din ei conducând în mod autonom propriul departament și pe propria sa răspundere.
La nivelul landurilor funcționează guverne distincte conduse de un prim ministru.
Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord are ca formă de guvernământ monarhia parlamentară (constituțională), un executiv puternic, respectiv cabinetul de miniștri condus de premier și parlamentul deținător al suveranității naționale.
Primul ministru a evoluat, de-a lungul timpului, de la rangul de ministru delegat de rege pentru a conduce ședințele cabinetului în absența monarhului, la persoana pe care monarhul trebuia să o numească obligatoriu în fruntea guvernului deoarece reprezenta liderul majorității parlamentare câștigătoare din Camera Comunelor.
Premierul are, printre altele, următoarele atribuții:
– alcătuirea listei cabinetului;
– propune monarhului numirea sau revocarea miniștrilor;
– stabilirea și realizarea direcțiilor politice ale guvernării, aprobate de parlament;
– controlul asupra majorității parlamentare din cameră.
Executivul britanic exercită o legislație delegată de parlament care trebuie sărespecte limitele împuternicirii conferite precum și procedurile prestabilite de ea, fără a putea depăși sau încălca puterile încredințate în acest mod. Sistemul executiv britanic este unitar, prin existența unui singur rând de organe centrale în cadrul cărora ministerele (departamente) pot avea funcții majoreîn cazul unor interese naționale generale de prim ordin (sănătate, interne, apărare, externe) ori funcții minore, mai reduse ca importanță națională (artă, vamă, informații, etc.).
În Italia, Guvernul este condus de un președinte al Consiliului de Miniștri, iar în structura sa intră miniștri. Premierul îndrumă politica generală a executivului și răspunde de realizarea ei, coordonând activitatea miniștrilor.
Capitolul V – Sistemul administratiei publice centrale de specialitate
5.1 Ministerele
Tradițional, organul specializat prin care se rezolvă într-un anumit domeniu sau altul sarcinile guvernării poartă denumirea de minister, iar titularul acestuia este ministrul. Procesul de constituire al acestora este legat de cel al apariției Consiliului de Miniștri sau, după caz, a Guvernului.
În unele țări, întâi au apărut miniștrii și ministerele și apoi Guvernul. În alte țări procesul a fost invers.
De-a lungul timpului, necesitățile societății, în speță ale guvernării, au impus crearea pe lângă ministere a unor organe de specialitate, respectiv departamente, agenții, comitete, secretariate, care să ajute guvernul în îndeplinirea actului de administrare. Aceste autorități au fost incluse la rândul lor în administrația ministerială, rezultând astfel stricta legătură a acestora cu Guvernul, mai precis subordonarea lor.
Înființarea unor astfel de organe centrale de specialitate, altele decât ministerele, ca autorități guvernamentale, fie în subordinea directă a Guvernului, fie în subordinea ministerelor, astfel cum prevede Constituția în art. 117 alin. (2), revine Guvernului, sau, după caz, ministerelor, dar numai în limitele recunoscute de lege. Per a contrario, în orice situație, chiar și asemenea organe nu pot fi înființate decât tot prin lege. Mai mult, textul constituțional condiționează exercitarea acestui drept de existența avizului conform al Curții de Conturi.
Numărul ministerelor, așa cum s-a precizat și în doctrină, este determinat, de masa sarcinilor administrației publice într-un domeniu sau altul de activitate, dar și de concepțiile și interesele politice care se manifestă la factorii ce compun sistemul politic. Astfel, la un anumit moment la aceeași masă de sarcini numărul ministerelor se poate schimba prin contopirea unor ministere sau despărțirea lor, prin înființarea sau desființarea lor. Un număr prea mare de ministere, pe lângă faptul că împovărează bugetul statului, mai prezintă și dificultatea coordonării la nivelul guvernului. Dar și numărul mic de ministere creează dificultăți în funcționalitatea administrației prin blocajul care se poate produce prin aglomerarea miniștrilor responsabili cu prea multe probleme din domeniul pe care îl conduc.
Numărul ministerelor în România a variat de-a lungul timpului, și de multe ori doctrina s-a pronunțat asupra faptului că numărul acestora ar fi trebuit reglementat de Constituție.
În prezent, numărul ministerelor este 16, respectiv: Ministerul Administrației și Internelor, Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Afacerilor Europene, Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, Ministerul Apărării Naționale, Ministerul Comunicațiilor și Societății Informaționale, Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului, Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri, Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Justiției, Ministerul Mediului și Pădurilor, Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale, Ministerul Sănătății, Ministerul Transporturilor și Infrastructurii.
Ministerele sunt organe de specialitate ale administrației publice centrale care realizează politica guvernamentală în domeniile de activitate ale acestora. Acestea se organizează și funcționează numai în subordinea Guvernului, potrivit prevederilor art. 116 alin. (1) din Constituție.
Conducerea ministerelor aparține miniștrilor, care realizează joncțiune dintre guvern și administrație, reprezentând ministerul în raport cu guvernul, dar în același timp reprezentând guvernul în administrația pe care o realizează ministerele. Primul-ministru poate cere Parlamentului modificarea structurii Guvernului prin înființarea, desființarea sau, după caz, divizarea sau comasarea unor ministere. În caz de remaniere guvernamentală sau de vacanță a funcției, la propunerea Primului-ministru, Președintele României revocă și numește miniștri.
Ministerele au personalitate juridică, dar rolul, funcțiile, atribuțiile, structura organizatorică și numărul de posturi ale acestora se stabilesc în raport cu importanța, volumul, complexirtatea și specificul activității desfășurate și se aprobă prin hotărâre a Guvernului.
Ministerele pot avea în subordinea lor servicii publice, care funcționează în unitățile administrativ-teritoriale. Înfiinațrea sau desființarea serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe centrale din unitățile administrativ-teritoriale, obiectul de activitate, structura organizatorică, numărul și încadrarea personalului, criteriile de constituire a compartimentelor și funcțiile de conducere ale acestora se aprobă prin ordin al ministrului, respectiv al conducătorului organului de specialitate în subordinea căruia aceste servicii sau organe își desfășoară activitatea.
Ministrul numește și eliberează din funcție conducătorii organelor de specialitate din subordinea ministerului precum și conducătorii serviciilor publice deconcentrate dar cu avizul consultativ al prefectului.
Structura organizatorică a ministerelor, în funcție de volumul, complexitatea și specificul activității acestora, poate cuprinde:
– birourile – care se organizează pentru îndeplinirea unei activități omogene sau mai multe activități complementare, care necesită o conducere unitară, iar pentru constituirea lui este necesar un număr minim de 5 posturi de execuție;
– serviciul – este o formă de structurare care cuprinde mai multe birouri și care trebuie să conțină în structura sa un număr minim de 7 posturi de execuție;
– direcția – cuprinde mai multe servicii sau birouri, a căror activitate face necesară o conducere unitară și este necesar să aibă un număr minim de 15 posturi de execuție;
– direcția generală – se organizează pentru conducerea unui domeniu sau sector de activitate. Poate cuprinde direcții, servicii, birouri și trebuie să conțină minim 25 de posturi de execuție.
– departamentul – este înființat pentru coordonarea activității mai multor direcții generale sau direcții.
Toate componentele structurii organizatorice nu dispun de personalitate juridică deci nu sunt subiecte de drept administrativ și duc la îndeplinire numai sarcini de servicii. Fac execpție de la această regulă unele departamente care, potrivit actului de înființare al acstora, au atribuții proprii și personalitate juridică.
Conducerea aparatului administrativ al ministerelor se exercită de miniștri ajutați de unul sau mai mulți secretari de stat. Ministrul reprezintă ministerul în raporturile cu celelalte autorități publice, cu persoanele juridice și fizice din țară și din străinătate, precum și în justiție. Acesta răspunde de întreaga activitate a Guvernului, precum și în fața Parlamentului, în calitate de membru al executivului.
Miniștrii îndeplinesc în domeniul lor de activitate atribuții generale, ce privesc:
– organizarea, coordonarea, controlarea aplicării legilor, ordonanțelor, hotărârilor Guvernului, a ordinelor și instrucțiunilor emise potrivit legii;
– inițierea și avizarea proiectelor de lege, ordonanțe, hotărâri ale Guvernului;
– aplicarea strategiei proprii a ministerului, proiectarea și realizarea investițiilor din sistemul ministerului, în baza bugetului aprobat;
– reprezentarea intereselor statului în diferite organe și organisme internaționale și dezvoltarea de relații de colaborare cu organe și organizații similare din alte state și cu organizații internaționale ce interesează domeniul lor de activitate;
– colaborarea cu instituțiile de specialitate pentru formarea și perfecționarea pregătirii profesionale a personalului din sistemul lor.
Miniștrii îndeplinesc, de asemenea și atribuții specifice stabilite prin acte normative. În cazul în care ministrul, din diferite motive, nu își poate exercita atribuțiile curente, va desemna secretarul de stat care exercită aceste atribuții, înștiințându-l pe Primul-ministru despre aceasta. Toate atribuțiile ce le revin le duc la îndeplinire folosind aparatul propriu al ministerelor, precum și prin intermediul instituțiilor aflate în subordonarea, coordonarea sau autoritatea ministerelor.
Pe lângă ministru funcționează, ca organ consultativ, colegiul ministerului. Acesta se întrunește, la cererea și sub preșidenția ministrului, pentru dezbaterea unor probleme ce privesc activitatea ministerului.
Structurile de inspecție, control și audit sunt compartimente aflate întotdeauna în directa subordonare a miniștrilor cu ajutorul cărora efectuează controale disciplinare, inspecții tehnice sau verificări financiare în raport cu prevederile legale în materie sau cu situațiile survenite.
Din structura ministerului face parte și secretarul general, fiind cel care asigură stabilitatea funcționării ministerului, continuitatea conducerii și realizarea legăturilor funcționale între structurile ministerului. Principalele atribuții și responsabilități ale secretarului general sunt:
– coorodonează buna funcționare a compartimentelor și activităților cu caracter funcțional din cadrul ministerului și asigură legătura operativă dintre ministru și conducătorii tuturor compartimentelor din minister și unitățile subordonate;
– coordonează întregul personal al ministerului, activitatea de elaborare a politicilor de personal și principiile directoare pentru managementul de personal din cadrul compartimentelor;
– colaborează cu compartimentele de specialitate din cadrul Secretariatului General al Guvernului, cu secretarii generali din celelalte ministere, precum și cu directorii generali de prefectură, în probleme de interes comun;
– primește și trensmite spre avizare ministerelor proiectele de acte normative inițiate de minister și asigură avizarea actelor normative primite de la alți inițiatori, dar și transmite Secretariatului General al Guvernului proiectele de acte normative inițiate de minister, pentru a fi discutate în ședința Guvernului.
Ministrul nu poate emite decât anumite categorii de acte, secundum lege, autoritatea pe care o conduce beneficiind de o competență limitată material. Actele, acțiunile realizatoare ale acestora nu pot fi exercitate fără responsabilizarea celor care le efectuează. Astfel, s-a instituit răspunderea juridică individuală a miniștrilor, în fața autorității judecătorești și nu doar cea politică sau cea juridică solidară în calitatea de membru al Guvernului.
În doctrina de specialitate, s-a conturat distincția dintre activitatea desfășurată și actele la adoptarea cărora miniștrii participă în calitate de membri ai Guvernului, pe de o parte, și activitatea desfășurată și actele pe care miniștri le emit ca șefi ai ministerelor pe care le conduc. Astfel, în calitate de membri ai Guvernului, miniștrii participă la adoptarea tuturor actelor politice și juridice ale Guvernului, în timp ce în calitate de șefi ai ministerelor pe care le conduc vor emite actele administrative prevăzute de lege pentru îndeplinirea atribuțiilor lor.
Astfel, conform dispozițiilor art. 46 alin. (3) din Legea nr. 90/2001, cu modificările și completările ulterioare, în exercitarea atribuțiilor ce le revin, miniștrii emit, în condițiile legii:
– ordine – acte prin care miniștrii rezolvă anumite probleme; constituie acte de aplicare a unor acte normative cu forță juridică superioară.
Ordinele pot avea caracter normativ, emise pentru organizarea executării prevederilor legale, care produc efecte juridice asupra tuturor persoanleor fizice și juridice care intră sub incidența lor.
Ordinele pot avea și caracter individual, producând efecte față de o singură persoană sau un grup determinat de persoane.
Pentru adaptarea la cerințele activității, parctica ministerială a impus și o a treia categorie de ordine, și anume ordinele prin care se aprobă regulamente, reglementări, nomenclatoare, reguli, cerințe tehnice, criterii, norme, norme tehnice, norme metodologice, proceduri, metodologii, precizări.
– instrucțiuni – stabilesc reguli generale în ramura de competență a ministerului, pentru unitățile subordonate acestuia. În unele cazuri pot fi emise în comun cu alt minister sau organ interesat.
5.2 Serviciile publice deconcentrate
Administrația publică contemporană se află pretutindeni, într-o permanentă transformare, în efortul de a-și adapta continuu propriile mecanisme, structuri și instituții la mutațiile care survin în mediul în care acționează și în care sunt elemente extrem de dinamice.
Administrația teritorială de stat desemnează serviciile deconcentrate ale administrației publice de stat în unitățile administrativ-teritoriale sau în circumscripțiile teritoriale ce nu coincid cu acestea.
Problematica serviciului public constituie o componentă fundamentală în construcția dreptului administrativ, cu atât mai mult cu cât conceptul de serviciu public, prin conținutul său, dar și prin modalitățile de organizare, reprezintă chintesența administrației publice.
Ministerele au, de regulă, structuri centrale, care formează aparatul propriu, precum și structuri exterioare, care se prezintă fie sub forma unor servicii publice deconcentrate, fie sub forma unor organe de specialitate, alte instituții publice, sau unități economice, medicale, tehnice, aflate în subordinea, în coordonarea sau sub autoritatea lor.
Terminologia de servicii publice deconcentrate a fost introdusă odată cu revizuirea Constituției din anul 2003. Constituția din 1991 și legislația subsecventă folosea terminologia de servicii publice descentralizate pentru structurile de la nivelul unităților administrativ-teritoriale, pe care le aveau ministerele și celelalte organe de specialitate ale administrației publice centrale.
Conform dispozițiilor art. 119 alin. (1) din Constituția României, revizuită, administrația din unitățile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiile descentralizării, autonomiei locale, deconcentrării serviciilor publice. Tototdată, în art. 122 alin. (2) se prevede că prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local și conduce serviciile publice deconcentrate ale ministerelor și celorlalte organe ale administrației publice centrale din unitățile administrativ-teritoriale.
Dispozițiile constituționale de mai sus sunt dezvoltate de prevederile art. 43 și art. 30 alin. (3) din Legea nr. 90/2001, cu modificările și completările ulterioare.
Serviciile publice deconcentrate sunt structurile teritoriale prin care, ministerele și celelalte organe centrale își realizează competența la nivel național, pe întreg teritoriul țării și își îndeplinesc în mod concret atribuțiile conferite de lege.
Astfel, sunt ministere care au servicii publice deconcentrate la nivelul județelor, al municipiilor, orașelor, respectiv sectoarelor, chiar și al comunelor, dar, sunt și ministere care își exercită competența asupra întreg teritoriului țării și asupra întregii populații în mod direct, fără a avea în subordine servicii publice deconcentrate.
Evoluția necesităților a atras și organizarea unor servicii deconcentrate în afara unităților administrativ-teritoriale, ca de exemplu Agenția Națională de Protecție a Mediului care își organizează aceste servicii și la nivel regional cu toate că regiunea în România nu este recunoscută drept unitate administrativ-teritorială.
De asemenea, ministerele și alte autorități de specialitate ale administrației publice centrale pot avea și servicii care funcționează în afara teritoriului țării. Astfel, potrivit prevederilor art. 41 alin. (1) din Legea nr. 90/2001, cu modificările și completările ulterioare, în funcție de natura atribuțiilor, unele ministere pot avea în domeniul lor de activitate compartimente în străinătate, stabilite prin hotărâre a Guvernului. De exemplu, Ministerul Afacerilor Externe, care are în străinătate misiuni diplomatice, oficii consulare, care se înființează sau se desființează cu aprobarea Președintelui României la propunerea Guvernului.
În literatura de specialitate, s-a exprimat opinia că aceste structuri, numite de lege compartimente, care funcționează în afara teritoriului național, ar avea același statut juridic cu cel al serviciilor publice pe care celelalte ministere le au deconcentrate în unitățile administrativ-teritoriale.
5.3 Autoritățile administrative autonome
Regula consacrată potrivit dispozițiilor art. 117 alin. (3) din Constiuția României este că autoritățile administrative autonome se pot înființa numai prin lege organică. Formularea prin lege organică, conform opiniei expimate în literatura de specialitate, are semnificație mai largă, putând conduce atât la ideea unie legi organice pentru fiecare autoritate autonomă în parte, cât și la ideea unei legi organice care să vizeze înființarea mai multor autorități autonome, cum poate fi admisă și ideea unei legi organice care să conțină reglementări de principiu, un fel de drept comun al autorităților centrale autonome ale administrației de stat.
Autoritățile sau instituțiile administrative autonome sunt independente față de Guvern, nefiind față de acestea în raporturi de subordonare, de autoritate sau de coordonare, aflându-se practic în afara sistemului administrației guvernamentale.
Singurele raporturi între Guvern și autoritățile sau instituțiile autonome sunt cele de colaborare, astfel cum prevede art. 29 din Legea nr. 90/2001, cu modificările și completările ulterioare.
Constituția României, precum și o serie de acte legislative, au înființat și organizat numeroase autorități sau instituții administrative autonome. Care sunt independente fașă de Guvern și ministere, dar nu și față de Parlament.
Aceste autorități administrative autonome exercită, întocmai ca și celelalte organe de specialitate ale administrației guvernamentale, o activitate executivă, ce are ca obiect organizarea executării și executarea în concret a legii, precum și asigurarea funcționării unor servicii publice și, alteori, exercitarea unor competențe administrativ-jurisdicționale, încadrându-se în categoria organelor executive ale statului.
Cu toate acestea, autoritățile autonome se deosebesc atât de ministere, cât și de celelalte organe de specialitate subordonate Guvernului sau ministerelor, prin:
– conducătorii ministerelor și celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale de regulă fac parte din Guvern și sunt numiți de Președintele României, pe baza votului de încredere acordat de Parlament, în timp ce autoritățile autonome ale administrației publice centrale sunt conduse de persoane care nu fac parte din Guvern și nu sunt numite de Președintele României, pe baza unui vot de încredere dat de Parlament;
– ministerele și celelalte organe de specialitate ale administrației publice centrale își desfășoară activitatea în subordinea, în coordonarea sau sub autoritatea Guvernului, instituțiile autonome ale administrației publice centrale își exercită atribuțiile fie sub controlul Camerelor Parlamentului, fie al unor comisii permanente ale acestora, fie în afara unui control constituțional reglementat în mod expres, precum Consiliul Superior al Magistraturii;
– actele administrative emise de miniștri și de ceilalți conducători ai organelor de specialitate aparținând administrației ministeriale pot fi anulate de Guvern, dar acesta nu are nicio putere asupra actelor administrative adoptate sau emise de instituțiile administrative autonome, care sunt sustrase controlului Guvernului și, uneori, oricărei forme de control.
În doctrină, s-a considerat de către unii autori că fac parte din această categorie de autorități sau instituții publice: Avocatul Poporului, Consiliul Suprem de Apărare a Țării, Serviciul Român de Informații Externe, Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, Consiliul Economic și Social, Consiliul Concurenței, Consiliul Național al Audiovizualului, Curtea de Conturi, Comisia Națională a Valorilor Mobiliare, Consiliul Legislativ, Autoritatea Electorală Permanentă, Banca Națională a României, Serviciul de Protecție și Pază, etc.
Ca regulă generală, șefii acestora au calitatea de președinte, cu excepția Avocatului Poporului, Băncii Naționale a României, dar și a celor de natura serviciilor, unde au calitatea de director cu rang de ministru.
Actele administrative ale acestor autorități autonome sunt în principiu hotărâri, în cazul celor care au o structură colegială sau ordine și instrucțiuni, în cazul celor care au o conducere unipersonală, dar și recomandări, ca în cazul Avocatului Poporului, regulamente, avize în cazul Consiliului Concurenței sau Consiliului Legislativ.
De asemenea, toate autoritățile sau instituțiile administrative autonome au personalitate juridică, iar șefii lor le reprezintă în raporturile cu celelalte persoane fizice și juridice și au calitatea de ordonatori principali de credite.
Aceste autorități autonome se află sub controlul exclusiv al Parlamentului, căruia îi prezintă periodic rapoarte de activitate dar pentru care Parlamentul nu poate cere angajarea răspunderii politice sau juridice a acestora.
Concluzii
Prin conținutul, trăsăturile și atributele sale guvernul reprezintă una dintre cele mai importante și distincte instituții ale statului. Importanța acestei puteri decurge din faptul că ea este cea care organizează și conduce efectiv societatea. Drept urmare, ea se află cel mai mult și cel mai direct în legătura cu cetățeanul. Din această cauză, guvernul sau executivul îi interesează în cea mai mare măsură pe cetățeni, întrucât de activitatea și eficiența acestuia se leagă în mare măsura realizarea aspirațiilor și intereselor lor.
În teoria și practica politică, această instituție este cunoscută sub denumirea de executiv, fapt aflat în legatură directă cu separarea puterilor în stat sau mai nou de administrație de stat, autoritate administrativă, administrație politică, etc. În conștiința și practica politică curentă, această instituție este cunoscută sub numele de guvern, în cele mai multe cazuri, consiliul de ministri,cabinet etc.
Totodată, denumirea sa este în mare măsură determinată de sistemul constituțional, de structura sa, sau de anumite tradiții istorice.
În cele mai multe cazuri, guvernul este constituit din două componente distincte, și anume șeful guvernului, care poartă diferite denumiri: prim-ministru, președinte, șeful cabinetului, premier, și guvernul propriu-zis, format din miniștri, secretari de stat.
În lumea contemporană există o multitudine și o mare varietate de forme pe care le poate îmbrăca și exprima în practica vieții politice guvernul, respectiv calitatea membrilor în guvern și numărul partidelor politice ce formează guvernul.
Guvernul României își desfășoară activitatea în strânsă legatură și colaborare cu Parlamentul, dar se află sub controlul acestuia. Cu toate acestea, el este un partener major și important al Parlamentului la actul de conducere social-politică.
BIBLIOGRAFIE
Autori români
Albu, Emanuel Administrație ministerială în România, Editura All Beck, București, 2004;
Alexandru, Ioan; Cărăușan, Mihaela; Bucur, Sorin, Drept administrativ, ediția a III-a, revizuită și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2009;
Apostol Tofan, Dana, Drept administrativ, volumul I ediția a 2-a , Editura C.H. Beck, București, 2010;
Călinoiu, Constanța; Duculescu, Victor, Drept constituțional și instituții politice, ediția a-IV-a, Editura Lumina Lex, București, 2010;
Călinoiu, Constanța; Duculescu, Victor; Duculescu, Georgeta, Drept constituțional comparat, vol. I, Editura Lumina Lex, București, 2007;
Constantinescu, Mihai; Iorgovan, Antonie; Muraru, Ioan; Tănăsescu, Elena Simina; Constituția României revizuită – comentarii și explicații, Editura All Beck, București, 2004;
Deleanu, Ion, Drept constituțional și instituții politice: tratat, vol. I și II, Editura Europa Nova, București, 1996;
Drăganu, Tudor, Drept constituțional și instituții politice. Tratat elementar, vol. II, Editura Lumina Lex, București, 1998;
Ionescu, Cristian, Instituții politice și drept constituțional, București, Editura Universitară, 2007;
Ionescu, Cristian, Drept constituțional comparat, Editura C.H. Beck, București, 2008;
Iorgovan, Antonie, Tratat de drept administrativ, volumul I, Editura Nemira, București, 2000;
Iorgovan, Antonie, Tratat de drept administrativ, volumul I, ediția a 4-a, Editura All Beck, București, 2005;
Muraru, Ioan; Tănăsescu, Simina, Constituția României, Comentariu pe articole, Editura C.H. Beck, București, 2008;
Muraru, Ioan; Tănăsescu, Simina, Drept constituțional și instituții politice, ediția XIII, vol. I și II, Editura C.H. Beck, București, 2009;
Negoiță, Alexandru, Drept administrativ, Editura Sylvi, București, 1996;
Pavel, Nicolae, Drept constituțional și instituții politice, vol. I și II, Editura Fundației România de Mâine, București, 2004;
Preda, Mircea, Autoritățile administrației publice, ediția a II-a, Editura Lumina Lex, București, 2002;
Prisăcaru, Valentin, Tratat de administrativ român, Partea generală, ediția a III-a, revăzută și adăugită, Editura Lumina Lex, București, 2002;
Tănăsescu, Elena Simina; Pavel, Nicolae, Actele constituționale ale Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, Editura C.H. Beck, București, 2003;
Tămaș, Sergiu, Dicționar politic. Instituțiile democrației și cultură civică, ediția a II-a revăzută și adăugită, Casa de editură și presă „Șansa”, București, 1996;
Autori străini
Pettason, J.W., Understanding the Constitution, Holt, Rinehart and Wiston, New York, 1982;
Acte normative
Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 200 din 23 martie 2007, cu modificările ulterioare;
Legea nr. 90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 164 din 2 aprilie 2001, cu modificările și completările ulterioare;
Legea administrației publice locale nr. 215/2001 republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 20 februarie 2007, cu modificările și completările ulterioare;
Legea nr. 415/2002 privind organizarea și funcționarea Consiliului Suprem de Apărare a Țării, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 494 din 10 iulie 2002, cu modificările ulterioare;
Legea nr. 370/ 2004 pentru alegerea Președintelui României, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 650 din 12 septembrie 2011;
Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1154 din 7 decembrie 2004, cu modificările și completările ulterioare
CUPRINS
Introducere …………………………………………………………………………………………………………………1
Capitolul I – Puterea executivă – teorie generală ……………………………………………………………..3
Principiul separației puterilor în stat………………………………………………………………………….3
Raporturile puterii legislative cu puterea executivă……………………………………………………..8
Raporturile puterii executive cu puterea judecătorească……………………………………………..14
Capitolul II – Puterea executivă în România………………………………………………………………….16
2.1 Istoricul constituțional al puterii executive în România……………………………………………..16
2.2 Elemente de drept comparat referitoare la puterea executivă………………………………………22
Capitolul III – Structura puterii executive în România conform Constituției………………………36
3.1 Șeful de stat………………………………………………………………………………………………………….36
3.2 Guvernul………………………………………………………………………………………………………………42
3.3 Administrația publică…………………………………………………………………………………………….48
Capitolul IV – Guvernul României……………………………………………………………………………….52
4.1 Organizarea și funcționarea Guvernului. Cadrul legislativ………………………………………….52
4.2 Puterea de reglementare a Guvernului……………………………………………………………………..57
4.3 Rolul Guvernului în procesul legislativ desfășurat de Parlament. Delegarea legislativă ..58
4.4 Răspunderea politică a Guvernului………………………………………………………………………….59
4.5 Elemente de drept comparat……………………………………………………………………………………61
Capitolul V – Sistemul administratiei publice centrale de specialitate……………………………….62
5.1 Ministerele…………………………………………………………………………………………………………..64
5.2 Serviciile publice deconcentrate……………………………………………………………………………..69
5.3 Autoritățile administrative autonome……………………………………………………………………….70
Concluzii…………………………………………………………………………………………………………………..73
Bibliografie……………………………………………………………………………………………………………….74
BIBLIOGRAFIE
Autori români
Albu, Emanuel Administrație ministerială în România, Editura All Beck, București, 2004;
Alexandru, Ioan; Cărăușan, Mihaela; Bucur, Sorin, Drept administrativ, ediția a III-a, revizuită și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2009;
Apostol Tofan, Dana, Drept administrativ, volumul I ediția a 2-a , Editura C.H. Beck, București, 2010;
Călinoiu, Constanța; Duculescu, Victor, Drept constituțional și instituții politice, ediția a-IV-a, Editura Lumina Lex, București, 2010;
Călinoiu, Constanța; Duculescu, Victor; Duculescu, Georgeta, Drept constituțional comparat, vol. I, Editura Lumina Lex, București, 2007;
Constantinescu, Mihai; Iorgovan, Antonie; Muraru, Ioan; Tănăsescu, Elena Simina; Constituția României revizuită – comentarii și explicații, Editura All Beck, București, 2004;
Deleanu, Ion, Drept constituțional și instituții politice: tratat, vol. I și II, Editura Europa Nova, București, 1996;
Drăganu, Tudor, Drept constituțional și instituții politice. Tratat elementar, vol. II, Editura Lumina Lex, București, 1998;
Ionescu, Cristian, Instituții politice și drept constituțional, București, Editura Universitară, 2007;
Ionescu, Cristian, Drept constituțional comparat, Editura C.H. Beck, București, 2008;
Iorgovan, Antonie, Tratat de drept administrativ, volumul I, Editura Nemira, București, 2000;
Iorgovan, Antonie, Tratat de drept administrativ, volumul I, ediția a 4-a, Editura All Beck, București, 2005;
Muraru, Ioan; Tănăsescu, Simina, Constituția României, Comentariu pe articole, Editura C.H. Beck, București, 2008;
Muraru, Ioan; Tănăsescu, Simina, Drept constituțional și instituții politice, ediția XIII, vol. I și II, Editura C.H. Beck, București, 2009;
Negoiță, Alexandru, Drept administrativ, Editura Sylvi, București, 1996;
Pavel, Nicolae, Drept constituțional și instituții politice, vol. I și II, Editura Fundației România de Mâine, București, 2004;
Preda, Mircea, Autoritățile administrației publice, ediția a II-a, Editura Lumina Lex, București, 2002;
Prisăcaru, Valentin, Tratat de administrativ român, Partea generală, ediția a III-a, revăzută și adăugită, Editura Lumina Lex, București, 2002;
Tănăsescu, Elena Simina; Pavel, Nicolae, Actele constituționale ale Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, Editura C.H. Beck, București, 2003;
Tămaș, Sergiu, Dicționar politic. Instituțiile democrației și cultură civică, ediția a II-a revăzută și adăugită, Casa de editură și presă „Șansa”, București, 1996;
Autori străini
Pettason, J.W., Understanding the Constitution, Holt, Rinehart and Wiston, New York, 1982;
Acte normative
Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 200 din 23 martie 2007, cu modificările ulterioare;
Legea nr. 90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 164 din 2 aprilie 2001, cu modificările și completările ulterioare;
Legea administrației publice locale nr. 215/2001 republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 20 februarie 2007, cu modificările și completările ulterioare;
Legea nr. 415/2002 privind organizarea și funcționarea Consiliului Suprem de Apărare a Țării, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 494 din 10 iulie 2002, cu modificările ulterioare;
Legea nr. 370/ 2004 pentru alegerea Președintelui României, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 650 din 12 septembrie 2011;
Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1154 din 7 decembrie 2004, cu modificările și completările ulterioare
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Teoria Puterii Executive (ID: 130042)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.