Teoria Păcii Democratice și Democratizarea Relațiilor Internaționale

=== 1b5bbd6e5d168cf645647093c4e990432ac7c670_439455_1 ===

FACULTATEA DE ȘTIINȚE SOCIO-UMANE

Specializarea: Securitate și Relații Internaționale

TEORIA PĂCII DEMOCRATICE ȘI DEMOCRATIZAREA RELAȚIILOR INTERNAȚIONALE

Student:

Profesor: Theodor Frunzetti

CUPRINS:

ASPECTE INTRODUCTIVE…………………………………………………………………………………………3

EXPLICAREA TEORIEI PĂCII DEMOCRATICE………………………………………………………..3

PRECURSORI AI TEORIEI PĂCII DEMOCRATICE…………………………………………………..5

VARIANTE ALE TEORIEI PĂCII DEMOCRATICE…………………………………………………….6

LIMITĂRI ALE TEORIEI PĂCII DEMOCRATICE……………………………………………………..8

CONCLUZII………………………………………………………………………………………………………………..10

BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………………………………………..11

ASPECTE INTRODUCTIVE:

Teza pacifismului democratic care se impune, cu precădere, după finalul Războiului Rece are în centrul său asumpția generală că democrațiile sunt preferabile oricărui alt regim politic pentru că nu inițiază război una contra celeilalte. De aici rezultă faptul că democratizarea este un proces care trebuie să aibă loc în toată lumea pentru că mai multe state democratice înseamnă, automat, o lume mai pașnică unde nu există riscul izbucnirii unui război. Ca oricare altă teorie, și cea a păcii democratice a fost supusă unor ample dezbateri de unde au reieșit o serie de critici. Prezenta lucrare își propune o analiză a ceea ce presupune teoria păcii democratice, prin sistematizarea aspectelor legate de conținut, idei și teorii care preced apariția tezei păcii democratice, dar și limitările acesteia.

EXPLICAREA TEORIEI PĂCII DEMOCRATICE:

În deceniile 7 și 8 ale secolului trecut, studiile realizate în domeniul relațiilor internaționale au reliefat un fenomen empiric interesant: democrațiile niciodată nu se vor afla în război una contra celeilalte. Această idee se fundamentează pe o serie de considerații: pe de o parte există dimensiunile structurale ale democrației, iar de cealaltă parte dimensiunile normative ale societății democratice. În ceea ce privește primul aspect, cercetătorii consideră că mecanismul checks and balances, diviziunea puterii în stat fac procesul de luare a deciziilor compex și lent, astfel că liderii vor alege soluțiile pacifiste de rezolvare a unui conflict. În ceea ce privește dimensiunile normative, o societate democratică încurajează normele de toleranță și funcția de deschidere la nivel relațional. În acest mod, se ajunge mai ușor la compromis, iar conflictele sunt soluționate în mod pașnic.

Literatura despre pacea democratică poate fi structurată în trei etape. Prima este perioada cuprinsă între 1970-1980 și are în centru său demonstrarea existenței unui fenomen al păcii democratice. Metodologia este cantitativă și se bazează pe modelare statistică mare și analiză. Printre reprezentanți se numără: Babst, Bremer, Chan, Maos și Russett, Rummel, Small și Singer. Cea de-a doua etapă corespunde anilor ʼ90 și teoretizările s-au concentrat asupra structurilor de la nivel central și asupra normelor democratice. Metodologia este cantitativă, la fel ca în prima etapă, apar doar câteva studii de caz. Autorii cheie sunt: Bueno de Mesquita, Elman, Fearon, Gartzke, Gowa, Layne, James, Mousseau, Oneal, Ray, Rosato, Russett. Ultima etapă este după anii 2000 și utilizează abordări constructiviste, psihologice și evolutive pentru o explicare profundă a păcii democratice. Metodologia se schimbă și ea, existând un mix de studii de caz și modelare statistică. Dintre autorii reprezentativi, enumerăm: Cederman, Farnham, Hermann și Kegley, Mitchell, Owen.

Teza păcii democratice susține, așadar, că democrațiile nu vor purta niciodată război una contra celeilalte. Însă trebuie să evidențiem și raporturile existente între democrații și non-democrații. În această privință, Rawls care consideră că statele liberale nu sunt dispuse să poarte războaie cu cele non-liberale, cu excepția a două situații: atunci când se impune legitima apărare (fie că vorbim de statul în cauză, fie că este vorba despre apărarea aliaților) și în momentul în care se intervine pentru apărarea drepturilor omului.

În momentul în care se susține faptul că democrațiile nu luptă una împotriva celeilalte, se acceptă faptul că democratizarea este un proces care trebuie răspândit în întreg sistemul internațional pentru a păstra astfel securitatea acestuia și pentru a mări zona de pace. Acest lucru se poate realiza în funcție de dimensiunea de înțelegere a democrației. Dacă ne referim la chestiunea structurală (checks and balances, diviziunea puterii în stat), atunci democratizarea presupune crearea acestei structuri. Dacă alegem interpretarea normativă, atunci democratizarea înseamnă construirea comunității prin socializare și diseminarea valorilor democratice.

Michael Doyle, un susținător al teoriei păcii democratice, consideră valorile liberale ca fiind primordiale pentru un sistem internațional pașnic. Statele care au la bază principiile liberalismului (libertatea în relație cu autoritatea arbitrară, drepturi sociale și economice, dreptul la participare și reprezentare politică), nu sunt dispuse să înceapă un război cu ceilalți actori din sistemul relațiilor internaționale care se ghidează după aceste principii. Statele liberale nu practică o politică intervenționistă, asigură drepturile propriilor cetățeni, fapt care face ca un război între acestea să fie improbabil, dar nu imposibil. Doyle admite și apariția, la un moment dat, a intereselor economice diferite, însă acestea pot fi rezolvate pașnic.

Ceea ce face ca o democrație să nu lupte împotriva unul stat care are același regim cu al ei este că pregătirea unui război necesită un timp îndelungat, perioadă în care se poate ajunge la o soluție diplomatică. Mai mult decât atât, aceste pregătiri nu pot fi ascunse publicului larg, ceea ce scade șansele de reușită a unui atac surpriză. Acești factori reduc riscul ca două democrații să se angajeze în război una contra celeilalte. Într-o democrație, conflictele politice de rezolvă mai degrabă prin intermediul compromisului decât prin eliminarea adversarului.

Hewitt și Wilkenfeld consideră că democrațiile, atunci când se poziționează față de un oponent, sunt mai puțin dispuse să escaladeze disputele minore în conflicte de mare anvergură. Bennett și Stamm sunt de părere că reacțiile negative ale alegătorilor îi determină pe liderii politici să se poziționeze într-o situație în care fie sunt nevoiți să câștige rapid disputa, fie să se retragă sau să-și asume o înfrângere.

Teoria păcii democratice se situează la capătul opus la neorealismului, întrucât pune sub semnul întrebării fundamentele pe care acest curent s-a creat. Dacă teoreticienii neorealismului susțin faptul că anarhia existentă la nivelul sistemului internațional conduce, automat, către război între actorii din sistem, susținătorii teoriei păcii democratice contestă acești factori sistemici. Realiștii sunt de părere că elementele care țin de structura internă a unui stat pot fi omise atunci când se are în vedere analiza sistemului internațional. Altfel spus, nu contează natura regimului pentru că factorii sistemici sunt mai importanți. De cealaltă parte, teoreticieii păcii democratice își bazează argumentarea tocmai pe această natură internă, arătând că, în secolul al XIX-lea și al XX-lea cele mai multe războaie care au avut loc în Asia, Africa, America Latină s-au datorat faptului că statele implicate în conflict nu erau democrații.

PRECURSORI AI TEORIEI PĂCII DEMOCRATICE:

Lucrarea „Spre pacea eternă” a lui Immanuel Kant poate fi considerată predecesoarea teoriei păcii democratice. Apărut în 1795, eseul subliniază faptul că pacea perfectă este o lege imperativă, un program de acțiune al umanității prin intermediul rațiunii practice cu care natura a înzestrat-o.

Filosoful german considera că, pentru instituirea păcii eterne între state, este nevoie de îndeplinirea mai multor condiții. În primul rând, constituția civilă a fiecărui stat trebuie să fie republicană. Această constituție are la bază principiul libertății membrilor unei societăți, principiul dependenței tuturor de o legislație comună și principiul egalității acestora. În al doilea rând, pacea eternă depinde de fundamentarea dreptului internațional pe un federalism al statelor libere, înțeles ca o ligă a națiunilor. Nu în ultimul rând, Immanuel Kant precizează că pacea eternă se poate institui doar dacă dreptul cosmopolit se limitează la condițiile ospitalității universale.

În secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, liberalii au stipulat faptul că alegerea democrației în detrimentul autocrației și liberul schimb în locul autarhiei determină menținerea păcii în lume și fac războiul puțin probabil. Teoria liberală pornește de la perfectibilitatea condiției umane și de la dorința de progre, războiul fiind, în aceste condiții, un element irațional, contrar naturii. În The Rights of Man, Paine consideră că războiul a fost inventat „pentru a menține puterea sau slujbele oamenilor de stat, ale soldaților, ale prinților, ale diplomaților și ale fabricanților de arme, și pentru a consolida și mai mult tirania lor asupra poporului.”

Montesquieu este cunoscut, în special, ca filosoful politic care a sistematizat teoria separării puterilor în stat. De mare importanță este însă și faptul că acesta a postulat următorul aspect: ceea ce face relațiile internaționale pașnice este comerțul. Astfel, pacea democratică trebuie să fie înțeleasă ca o pace comercială.

VARIANTE ALE TEORIEI PĂCII DEMOCRATICE:

Teza păcii democratice are două direcții majore. Pe de o parte, există versiunea monadică bazată pe ideea unei păci absolute, fără o raportare la regimul partenerilor sau oponenților, și susținută de Rudolf Rummel, iar pe de altă parte, există versiunea diadică care pune în relație democrațiile cu celelalte regimuri. Susținută de Michael Doyle, această versiune susține o pace separată a democrațiilor, sugerând astfel o relație conflictuală între democrații și nondemocrații.

Huth și Alee sunt de părere că democrațiile stabile sunt înclinate mai degrabă spre negociere și nu aleg să utilizeze forța atunci când, de exemplu, sunt în fața unei dispute teritoriale. În aceeași notă, Rioux consideră că, în cazul democrațiilor, este mai puțin probabil ca acestea să inițieze o criză, așa cum se întâmplă în cazul non-democrațiilor.

Democrațiile sunt bazate pe statul de drept, astfel că, spre deosebire de non-democrații, au norme împotriva utilizării violenței ca instrument pentru rezolvarea conflictelor interne. Dacă o democrație este în război cu o altă democrație, atunci vor avea așteptări ca oponentul să uzeze de aceste norme. Liderii vor avea, totodată, o misiune imposibilă: aceea de a-și convinge alegătorii că trebuie să folosească forța împotriva inamicului. Aceste două elemente expuse fac, așadar, ca un conflict între democrații să fie greu de escaladat.

Versiunea diadică a teoriei păcii democratice poate fi privită și prin prisma „selectorate theory” care pornește de la faptul că liderii oricărui stat sunt motivați să-și păstreze funcția, ceea ce diferă fiind modul în care fac acest lucru. Astfel, în cazul democrațiilor, există un „selectorate”, înțeles ca acel grup de oameni care contribuie la alegerea liderului și o coaliție învingătoare care este un subset minim ale selectoratului ce are puterea necesară pentru a sprijini liderul. Astfel, ceea ce diferă atunci când analizăm democrațiile și non-democrațiile este mărimea acestora. Democrațiile au un selectorat mare și un raport mare între coaliția învingătoare și selectorat, pe când la autocrații este invers (selectorat mic și raport mic). De aici rezultă că liderii democrați își pot menține funcția doar dacă investesc în bunurile publice, în timp ce liderii autocratici ajung la același rezultat al menținerii publice prin cumpărarea coaliției cu bunuri private. Astfel, liderii autocratici sunt independenți de adoptarea unor politici de succes pentru a rămâne în funcție și astfel au mai puțin de pierdut atunci când angajează statul într-un război. Având presiunea pierderii funcției, liderii democratici vor analiza foarte bine opțiunea de a intra în război și vor selecta conflictul care le poate aduce succesul.

Ray consideră că teoria păcii democratice poate funcționa diferite în funcție de nivelurile de analiză avute în vedere. Astfel, dacă ne raportăm la versiunea diadică, un conflict în sistemul internațional ar trebui să fie la cel mai înalt nivel atunci când numărul democrațiilor și autocrațiilor este aproape egal și să scadă odată ce intervine procesul de democratizare. Kadera, Crescenzi și Shannon au ajuns la aceleași rezultate similare, cu creșteri inițiale în democrație care să conducă la creșterea în conflict, dar, după un punct critic, conflictele s-ar reduce.

LIMITĂRI ALE TEORIEI PĂCII DEMOCRATICE:

Ca oricare altă teorie, teza păcii democratice, are și o serie de critici care ar putea fi sintetizate după cum urmează: conceptele principale ale teoriei – război, democrație, pace – sunt explicate vag, datele empirice utilizate la analiza statistică pot fi contestate din punctul de vedere al validității, argumentul structural și cel normativ pot fi supuse criticii, ignorarea cauzelor alternative ale existenței păcii și absenței războiului.

Unul dintre autorii care contestă teza pacifismului democratic este Mearsheimer care, într-un articol publicat în 1990, la finalul Războiului Rece, merge pe filiera realismului. Potrivit acesteia, caracterul relațiilor internaționale este mai degrabă influențat de anarhia existentă la nivelul sistemului internațional decât de natura internă a statelor. Mai mult decât atât, Mearsheimer consideră că, în timpul Războiului Rece, s-a menținut pacea dintr-un singur motiv: a existat bipolaritatea, bazată pe o balanță militară a puterii și pe capacitățile nucleare ale celor două mari puteri, Statele Unite și URSS.

Există, totodată, cercetători care consideră faptul că aspectele de ordin economic ridică unele semne de întrebare asupra validității teoriei păcii democratice. În ultimele decenii, s-a constatat faptul că sancțiunile de ordin economic au luat locul conflictelor militare și sunt la îndemâna democrațiilor atunci când interrelaționează cu regimurile non-democratice. Un stat democratic este, mai degrabă, predispus la utilizarea sancțiunilor economice decât unul ne-democratic. Mai mult decât atât, aceeași cercetători sunt de părere că schimburile comerciale, care au atins în ultimii ani niveluri ridicate, determină statele democratice să nu recurgă la forța militară și, astfel, să-și protejeze interesele de ordin economic. Chiar dacă democrațiile se angajează, în principal, în schimburi comerciale între ele, asta nu înseamnă că nu există sancțiuni de ordin economic. Mai mult decât atât, cu cât crește rata schimburilor comerciale, cu atât crește și riscul apariției unor conflicte.

Anlizând teoretizările din ultimii ani, teoria păcii democratice a devenit, mai degrabă, teoria păcii capitaliste. Această nouă abordare are două direcții majore. Pe de o parte, se poate vorbi de teoria pieței libere în cadrul liberal neo-clasic care identifică pacea între statele capitaliste avansate, iar pe de altă parte, o teorie a normelor economice care nu ține cont de politicile de reglementare și care susține că actorii economici care urmăresc maximizarea profitului au, de fapt, interese comune.

Cu privire la relațiile dintre democrații și non-democrații, explicate prin prisma liberalismului, există și aici unele limitări. Așa cum am văzut, Rawls consideră legitime două situații de inițiere a războiului de către un stat democratic: în caz de legitimă apărare și atunci când intervenția se impune pentru apărarea drepturilor omului. Analizând însă războaiele inițiate de Statele Unite în Afghanistan și Irak, constatăm că niciuna dintre cele două ipoteze nu se verifică, pentru că nu a fost cazul nici de legitimă apărare, nici de apărarea drepturilor omului.

Susținătorii realismului, una dintre paradigmele centrale ale relațiilor internaționale, se poziționează în antiteză cu liberalii și, implicit, cu teoria păcii democratice, astfel că războiul este inevitabil, dată fiind natura umană viciată. La nivel individual, omul caută puterea și luptă pentru obținerea dominației.

Rămânând în paradigma realistă, constatăm că democrațiile sunt la fel de înclinate spre conflict ca și non-democrațiile, de aici reieșind că pacea nu este o caracteristică intrinsecă a regimului democratic. Dacă nu pot fi identificate conflicte militare între democrații, acest lucru nu este pus pe seama tezei păcii democratice, ci mai degrabă pe o serie de factori externi (distanța geografică, modul în care sistemul internațional este construit, existența unui dușman comun, costuri prea mari).

O altă critică ce poate fi adusă teoriei păcii democratice se referă la faptul că nu stipulează clar cum ar trebui să fie raporturile dintre societățile democratice, liberale și cele non-democratice. John Rawls a încercat să rezolve această chestiune în lucrarea „Dreptul popoarelor.” Cercetătorul consideră că societățile non-liberale, dar bine-ordonată va accepta același drept al popoarelor ca și o societate liberală. Astfel, se înțelege prin societate bine-ordonată o societate care are legitimitate în fața poporului, asigură respectarea drepturilor omului, este pașnică și non-expansionistă.

Teoriei păcii democratice i se mai reproșează faptul că studiile din domeniu se fundamentează doar pe corelație, nu și pe relațiile de cauzalitate. Natura cantitativă a acestor studii nu permit accesul la forțele cauzale, astfel că mecanismele din spatele păcii democratice rămân învăluite în mister. Finalul Războiului Rece și integrarea păcii democratice ca element al politicii externe a Statelor Unite o mai bună înțelegere a fundamentelor păcii democratice și și dezvoltarea unui nou domeniu, cel al securității democratice.

CONCLUZII:

Teoria pacifismului democratic reprezintă apanajul Războiului Rece și a putut fi sistematizată pornind de la realitățile internaționale a celei de-a doua jumătăți a secolului XXI. Deși îi are ca precursori pe cercetătorii liberali și pe Immanuel Kant, teoria își dovedește limitarea în primul rând pentru că pornește de la o înțelegere trunchiată a ceea ce s-a petrecut în timpul războiului rece. Democrațiile nu s-au implicat într-un conflict armat una împotriva celeilalte pentru că era nevoie de o alianță comună împotriva unui dușman comun URSS. Bipolaritatea de la acel moment a făcut imposibilă declanșarea unui război.

În condițiile actuale, este improbabil apariția unui conflict între democrații din simplul motiv că legăturile comerciale sunt mult mai puternice, nu din cauza caracteristicilor de ordin intern ale regimului democratic.

În concluzie, consider că teoria păcii democratice este una idealistă care nu își fundamentează argumentarea pe întregul spectru al factorilor care pot fi luați în calcul. Realismul, care consideră statul un actor rațional, iar natura umană înclinată spre conflict, consider că este abordarea care se potrivește condițiilor secolului al XXI-lea.

BIBLIOGRAFIE:

Surse generale:

Burchill, Scott; et. al, Teorii ale relațiilor internaționale, Ed. Institutul European, Iași, 2008.

Morgenthau, Hans, Politica între națiuni. Lupta pentru putere și lupta pentru pace, Ed. Polirom, 2007.

Kant, Immanuel, Spre pacea eternă – un proiect filosofic, Ed. All, București, 2008.

Miroiu, Andrei, et. al, Manual de Relații internaționale, Editura Polirom, Iași, 2006.

Articole de specialitate:

Bausch, Andrew W., Democracy, war effort, and the systemic democratic peace, în Journal of Peace Research, 2015, Vol. 52 (4), 435-447.

Farnham, Barbara, The Theory of Democratic Peace and Threat Perception, în International Studies Quarterly (2003), 47, 395-415.

Hayes, Jarrod, The democratic peace and the new evolution of an old idea, în European Journal of International Relations, 18 (4): 767-791, 2011, p. 768.

Heather, Chingono, The Nexus between Peace Theory and Economic Coercion: Why Democracies Fight Each Other?, în Alternatives Turkish Journal of International Relations, Vol. 8, Nr. 4, 2009.

Ish-Shalom, Piki, Theory as a Hermeneutical Mechanism: The Democratic – Peace Theory and the Politics of Democratization, în European Journal of International Relations 12 (4), 565-598, 2006.

Mousseau, Michael, The democratic peace unraveled: itʼs the economy, Koҫ University-Tüsĭad Economic Research Forum Working Paper Series, Februarie 2012.

Patapan, Haig, Democratic internationale relations: Montesquieu and the theoretical foundation of democratic peace theory, în Australian Journal of International Affairs, Vol. 66, Nr. 3, pp. 313-329, June 2012.

Quackenbush, Stephen L.; Rudy, Michael, Evaluating the Monadic Democratic Peace, în Conflict Management and Peace Science, Vol. 26 (3), 268-285, 2009.

Rawls, John, The Law of Peoples, Critical Inquiry, Vol. 20, Nr. 1, pp. 36-68, 1992.

Tessman, Brock F., Critical periods and regime type: integrating power cycle theory with the democratic peace hypothesis, în Interational Interactions, 31: 223-249, 2005.