TEORIA MONETARĂ CA DISCIPLINĂ ECONOMICĂ __________ 4 1. MONEDA ȘI ROLUL SĂU ÎN ECONOMIE __________________ 11 1.1. Concept, definire, forme… [606114]

UNIVERSITATEA EUROPEANĂ „DRĂGAN” DIN LUGOJ
FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE

MONEDĂ Ș I CREDIT

2
Cuprins

MONEDĂ ȘI CREDIT
TEORIA MONETARĂ CA DISCIPLINĂ ECONOMICĂ __________ 4

1. MONEDA ȘI ROLUL SĂU ÎN ECONOMIE __________________ 11
1.1. Concept, definire, forme ________________________________ ___ 11
1.2. Funcțiile monedei ________________________________ ________ 20
1.3. Moneda națională – leul ________________________________ ___ 22

2. ORGANIZAREA MONETARĂ ____________________________ 23
2.1. Banii și sistemele monetare ________________________________ 23
2.2. Conținutul și elementele sistemelor monetare _________________ 26
2.3. Evoluția sis temelor monetare _______________________________ 30
2.4. Sistemul monetar de la Bretton Woods _______________________ 34
2.5. Sisteme Monetare Regionale _______________________________ 40

3. AGREGATELE MONETARE _____________________________ 47
3.1. Masa monetară și agregatele monetare _______________________ 47
3.2. Contrapartidele masei monetare în circulație _________________ 55

4. CEREREA ȘI OFERTA DE MONEDĂ ______________________ 57
4.1. Cererea de monedă ________________________________ _______ 57
4.1.1. Cererea de monedă ________________________________ ____ 57
4.1.2. Cererea de bani și cererea de capital _______________________ 60
4.1.3. Viteza de circu lație a banilor ____________________________ 63
4.1.4. Identificarea statistică a cererii de bani _____________________ 65
4.2. Creația monetară și oferta de monedă _______________________ 68
4.2.1. Conceptul de “emisiune monetară” (bănească) ______________ 68
4.2.2. Emisiunea numerarului (pe cazul bancnotelor) ______________ 69
4.2.3. Crearea și desfințarea banilor de cont ______________________ 73
4.2.4. Oferta de monedă. Limitele procesului de creare a monedei ____ 76

3

5. CREDITUL ȘI DOBÂNDA ______________________________ 80
5.1. Piața creditului ________________________________ _______ 80
5.2. Formele creditului ________________________________ ________ 92
5.3. Funcțiile creditului. Riscurile creditării _______________________ 99
5.4. Dobânda și scontul ________________________________ _______ 104

6. PIAȚA MONETARĂ ________________________________ ___ 113
6.1. Piața monetară – definire, evoluție __________________________ 113
6.2. Piața interbancară și principalele operațiuni __________________ 114
6.3. Funcționarea pieței monetare în România ____________________ 119

7. ECHILIBRUL MONETAR ______________________________ 124
7.1. Realizarea echilibrului monetar ____________________________ 124
7.2. Politicile monetare ________________________________ _______ 130
7.2.1. Obiectivele politicii monetare ___________________________ 130
7.2.2. Instrumentele politicii monetare _________________________ 132

BIBLIOGRAFIE ________________________________ ________ 146

4

TEORI A MONETARĂ CA DISCIPLINĂ ECONOMICĂ

Teoria monetară se ocupă de un spectru larg de probleme, de la
natura și funcțiile banilor la efectele pe care le exercită în economie
modificările masei bănești. Drept probleme fundamentale pot fi
considerate următoarel e:
a) Problema definirii banilor (și a celorlalte agregate monetare)
constă, în esență, în stabilirea precisă a nomenclaturii elementelor
(activelor, formelor de avere) care, în condițiile concrete ale unei
economii, pot fi și sunt considerate "bani" (sau alte agregate monetare).
Ea nu se confundă cu problema definirii banilor ca gen.
Aceast ă problemă este complicată, deoarece lista concretă a
elementelor care pot fi considerate "bani" depinde de structura
organizatorică a economiei, de organizarea sa finan ciar-monetară (în
principal, de gama instrumentelor de plasare și vehiculare a fondurilor
utilizate).
b) Problema rolului banilor în economie
După unii economiști, banii au rol neutru, ei sunt un simplu
instrument de deservire (instrument tehnic al schimbu lui), care facilitează
schimbul, un mijloc care elimină dificultățile trocului, dar nu
influențează evoluția economică reală (cererea de mărfuri și servicii,
producția, investițiile, prețurile, importurile și exporturile etc.).
Dintr -un alt punct de veder e, banii sunt, dacă nu singurul, unul
dintre cele mai importante mijloace de influențare a procesului de
dezvoltare economică.
Banii au, deci, un dublu caracter : invariant (neutral) și variant
(activ), iar explicarea acestei contradicții constituie una di n sarcinile
majore ale teoriei monetare.
Ambele poziții nu exprimă decât o parte a realității. Cei care
susțin neutralitatea banilor trebuie să recunoască că cealaltă poziție se
bazează pe un impresionant material de observație și care demonstrează
că bani i deținuți influențează puternic tranzacțiile economice. Cei care
susțin caracterul activ al banilor trebuie să recunoască faptul că simpla
creștere sau deținere a cantității de bani nu permite societății în ansamblu
să consume mai multe mărfuri și servici i decât poate tehnic produce cu
ajutorul totalității factorilor de producție de care dispune.

5
Explicația dublului caracter – neutral și activ – al fenomenelor
monetare poate fi oferită de analiza unei operațiuni bănești elementare
un vânzător și un cumpăr ător.
Din patrimoniul vânzătorului iese o cantitate de marfă și intră o
cantitate echivalentă de bani (în ipoteza că marfa se vinde la valoarea sa).
Din patrimoniul cumpărătorului iese o sumă de bani și intră o cantitate
echivalentă de mărfuri. Acest p roces se oprește aici și într -adevăr nu
modifică averea subiecților participanții fiind în acest sens un factor
neutru. S -a schimbat însă structura averii, unul are mai mulți bani
(vânzătorul), iar cumpărătorul mai multe mărfuri. Vânzătorul folosește
banii câștigați pentru a achiziționa alte mărfuri și servicii, își continuă
procesul de producție și astfel obține un potențial câștig, ș.a.m.d. La
nivelul întregii economii pornim de la o primă tranzacție fluxurile
monetare create și schimbarea structurii ave rilor poate duce la creșterea
avuției naționale (crește PIB). Cât rămânem la nivelul unei singure
tranzacții, banii au un rol neutru, însă la nivel macroeconomic luând în
considerare tranzacțiile reale și monetare, banii joacă un rol activ în
formarea bogă ției economice a unei țări.
c) Problema valorii banilor provine din aceea că deși la fel ca
mărfurile, banii influențează avuția națională, capacitatea lor de a face
acest lucru depinde de o serie de factori specifici, în mare măsură diferiți
de cei care a cționează în cazul mărfurilor.
d) Problema creării banilor (emisiunii bănești) se descompune
în 2 probleme: cine anume creează banii într -o anumită economie? și
cum anume îi creează și difuzează? Studierea acestor procese conferă
teoriei monetare o funcție aplicativă.
e) Problema necesarului de bani al economiei (cererii de bani)
se referă la cunoașterea factorilor care determină comportamentul
subiecților economici (populației, organisme statale etc.) în ceea ce
privește deținerea anumitor cantități de ban i.
Printre factorii care determină cererea de bani figurează nu
numai elemente măsurabile statistic (volumul plăților, nivelul prețurilor,
rata dobânzii etc.), ci și elemente necuantificabile, cum ar fi anticipațiile
subiecților economici cu privire la evo luția viitoare a diverselor mărimi
economice relevante (volumul veniturilor viitoare).
f) Procesul realizării (sau nerealizării ) echilibrului dintre masa
bănească (oferta de bani) și cantitatea de bani necesară economiei
(cererea de bani) reprezintă ceea c e denumim echilibru monetar.
Procesul de realizare a echilibrului monetar conține structuri
foarte complexe de operațiuni monetare, financiare și reale (cu mărfuri și
servicii) – interne și cu străinătatea – ceea ce face ca analistul
fenomenelor monetare s ă se găsească în fața unor situații extrem de

6
diverse, de la cele în care cantitatea de bani folosită nu are nici o
importanță, la cele în care această cantitate și variațiile sale influențează
evoluția cererii de mărfuri și servicii, a producției, prețuri lor, importurilor
și exporturilor, balanței, de plați externe, cursurilor valutare etc.
Aceste stări de echilibru sau dezechilibru se studiază cu ajutorul
unei scheme a echilibrului și care se adaptează pe grupe de țări în funcție
de sistemul socio -economi c și gradul de dezvoltare.
Se demonstrează că în economiile moderne starea obișnuită este
de dezechilibru, care poate lua forma inflației când oferta de bani este
mai mare decât cererea de bani sau dimpotrivă deflației atunci când
cererea de bani este mai mare decât oferta de bani.
Caracteristicile teoriei monetare se referă în principal la: locul
teoriei monetare în cadrul științei economice, caracterul său relativ,
precum și metodele și instrumentele de cercetare pe care le utilizează.
1) Locul teoriei monetare în știința economică
Dezvoltarea științei economice, caracterizată la fel ca în cazul
altor științe, prin doua procese opuse – diferențierea și specializarea, pe
de o parte, și integrarea, pe de altă parte – a avut loc până acum astfel
încât a fo st predominant procesul de specializare, iar ca urmare nu există
o teorie unică a fenomenelor economice, ci o multitudine de teorii, mai
mult sau mai puțin integrate, teoria monetara fiind una dintre ele.
Putem afirma că teoria monetară are gradul cel mai mare de
interferență cu celelalte teorii constituite în alte domenii ale economiei
precum și cu teoriile existente în perimetrul altor științe sociale. Acest
aspect poate fi ilustrat prin discutata problemă a inflației . Inflația este
numai parțial un fenom en monetar și, mai mult decât atât, este numai un
fenomen parțial economic, deoarece cuprinde, pe lângă aspectele
respective, și o serie de elemente de natură socială, politică etc.
Teoria monetară prin obiectul său de studiu încorporează atât
aspecte micr oeconomice cât și macroeconomice. Modul de
întrepătrundere a elementelor micro și macroeconomice în cadrul teoriei
monetare poate fi relevat cu ajutor diverselor tablouri (balanțe) întocmite
atât în cazul în care tranzacția bănească are caracter bilateral, cât și în
cazul în care are caracter multilateral, la ea participând mai mulți subiecți
economici, fie în calitate de plătitori, fie în cea de încasatori.
A treia caracteristică a teoriei monetare este combinația
specifică de elemente calitative și cantit ative pe care le conține .
Propoziția este și ea diferită de la un capitol la altul al teoriei monetare,
însă în general, putem spune că ea s -a modificat în favoarea celor din
urmă.

7
2) Caracterul relativ al teoriei monetare decurge dintr -o serie de
trăsătu ri:
a) Variabilitatea teoriei monetare. Spre deosebire de științele
naturii, matematică, fizică, chimie care pot fi experimentate ajungându -se
la aceleași concluzii, indiferent unde se studiază, teoria monetară suportă
o serie de modificări calitative de la o perioadă la alta și calitatea ei
diferă în funcție de sistemul socio -economic, de gradul de dezvoltare a
țării respective. în mod practic, teoria monetar ă a economiei de piață este
diferită de teoria monetară a economiei planificate, iar în fiecare din
aceste două cazuri teoria monetară este diferită și în funcție de gradul de
dezvoltare economică, de condițiile concrete existente în țara respectivă
ș.a.m.d.. După gradul de dezvoltare există teorii monetare ale
economiilor dezvoltate și în curs de dezvo ltare.
Pe lângă relativitatea obiectivă a teoriei monetare, determinată
de caracterul variabil și relativ al obiectului său, mai trebuie amintită și
relativitatea sa subiectivă , determinată de faptul că teoria monetară este
dependentă de elementele ideolog ice, politice, culturale etc. existente în
diverse sisteme social -economice, precum și de "matricea intelectuală"
specifică fiecărui autor.
b) Iluzia terminologic ă
Aceasta constă în echivocurile și ambiguitățile de limbaj create
prin: utilizarea inconștien tă a unor termeni diferiți pentru a desemna unul
și același lucru și prin aplicarea aceluiași termen la fenomen e complet
diferite. În toate analizele monetare contemporane se folosesc pentru a
desemna instrumentul de schimb două noțiuni : "BANI" și "MONEDA".
Vom folosi termenul de "bani " în sens generic pentru toate felurile de
monedă și de semne de valoare iar "moneda" nu este o noțiune generică,
ci se referă la o anumită categorie de bani.)
Banii reprezintă un instrument social, o forma particulară
imediat mobilizabilă a avuției sociale, o întrebuințare transmisibilă și
omnivalentă a puterii de cumpărare, care conferă deținătorului dreptul
asupra unei părți din produsul social al țării respective.
Moneda este reprezentată de piesele din metal -aur, argint, c upru
etc. care se prezintă în general sub forma de disc plat și servesc ca mijloc
de circulație, de plată și eventual – atunci când merită – de tezaurizare.
Eroarea cea mai frecventă se face utilizând unii termeni cu
semnificația pe care o au în economia d e piață și pentru economia
planificată. În economia de piață , banii constituie și o forma a capitalului,
pe când în economia planificat ă un asemenea fenomen în principiu este
absent. Noțiunea de "credit", în economia de piață desemnează o cale de
apreciere a capitalului, în economia planificată este o formă de finanțare
a întreprinderii. Termenul de bancă se referă în economia de piață la o

8
instituție a cărei organizare și funcționare este determinată de obținerea
unui profit maxim. În economia planificată a ctivitatea băncilor urmărește
alte scopuri (mobilizarea resurselor bănești disponibile în economie,
satisfacerea necesarului de credite al întreprinderii etc.), iar ca urmare
principiul maximizării profitului nu mai poate fi statuat ca regulă de
comportame nt fundamentală.
c) Relativitatea teoriei monetare determinată de metodele de
abordare a fenomenelor monetare
Un alt factor care accentuează caracterul relativ al teoriei
monetare este metoda de cercetare adoptată, după cum urmează:
C1 – Metoda pozitivă și metoda normativă
Se utilizează metoda pozitivă , în domeniul monetar, abordarea
urmărește explicarea fenomenelor monetare observabile și, pe această
bază, previzionarea lor și conceperea unor măsuri care să le corecteze
evoluția. Metoda pozitivă constă în tratarea lucrurilor așa cum sunt.
Abordarea normativă , pornește prin studiul evoluției
fenomenelor prin prisma unor criterii sociale, politice, morale ș.a.m.d.,
urmărind formularea unor aprecieri prin prisma acestora asupra
modelului de desfășurare a feno menelor vizate. Metoda normativă constă
în tratarea lucrurilor așa cum ar trebui să fie.
În cazul abordării pozitive, caracteristic este recursul la cercetări
de natura empirică, iar în cazul abordării normative predomină enunțurile
sintetice (deductive). Abordarea normativa este imposibilă fără abordarea
pozitivă.
C2 – Perspectiva pe termen scurt sau termen lung
O altă cauză a deosebirilor dintre diverse teorii monetare este
orizontul de timp diferit în care acestea se plasează. Abordarea făcută pe
termen scurt – în cazul sau variabila timp este deosebit de importan tă
pentru care i se spune abordare dinamică. Abordarea pe termen lung
poate sa cuprindă o perioadă de până la 100 de ani, atenția concentrându –
se asupra așa -ziselor condiții finale ale echilibrul ui monetar. Perspectiva
pe termen lung se identifică cu abordarea statică.
(De exemplu: Abordarea dinamică – a echilibrului monetar este
oferita de teoria monetara a lui J.M.Regnen. Abordarea statică – este
oferită de teoria cantitativ a clasică a monedei și a prețurilor . O îmbinare a
celor doua perspective fiind oferită de teoria cantitativ ă reformată de
către M. Friedman. )
C3 – Modul de stabilire a variabilelor endogene și exogene
Modele le teoretice care reflectă legăturile dintre fenomenele
monetare și procesele financiare și reale din economie conțin un număr
mare de variabile și legături cauzale de aceea ce complică foarte mult
modelul, făcând ca interpretarea și folosirea lor să fie d ificilă.

9
De aceea este necesară alegerea adecvată a variabilelor,
gruparea lor în endogene și exogene în funcție de o serie de criterii, cum
ar fi : datele statistice disponibile, capacitatea de calcul existența,
destinația modelului etc. Prin aceste opera țiuni se stabilește totodată și
gradul de generalizare al modelului, având în vedere cu cât numărul
variabilelor endogene este mai mare, cu atât modelul este mai general și
invers. Operațiunile respective determină, de asemenea numărul și natura
variabilel or nemonetare luate în considerare, care figurează, de obicei,
printre variabilele exogene.
d) Relativitatea teoriei monetare determinată de premisele sale .
Teoria monetar ă cuprinde două categorii de propoziții : premise
și enunțuri deduse din premisele res pective.
Premisele se refer ă la elementele economice, instituționale etc.,
relevante pentru definirea contextului în care a fost elaborată teoria
monetară respectivă. Rostul lor este să precizeze condițiile în care este
valabilă teoria în cauză. Modul de a legere a premiselor determină
domeniul de valabilitate și gradul de generalizare al unei anumite teorii
monetare. Numărul și structura premiselor depind în principiu de
destinația teoriei.
3. Implicații ale caracteristicilor teoriei monetare
Caracterul re lativ al teoriei monetare face ca gradul său de
generalitate să fie limitat. Nu se poate vorbi de o teorie monetară
generală, ci numai de o teorie monetară a unui sistem social -economic și
a unui anumit grad de dezvoltare economică.
Teoria monetară, conți ne și o parte generală, care oricât de limitată
ar fi ea, reprezintă un element comun care permite compararea diverselor
teorii monetare specifice și stabilirea care dintre ele sunt corecte și care
sunt greșite. Evaluarea fiind însă o operațiune foarte com plexă.
Din punct de vedere al elaborării teoriei monetare corespunzătoare
unei anumite economii se impune crearea în prima faza a cadrului său
general, iar apoi completarea lui cu elemente care reflectă sistemul
social -economic concret, nivelul de dezvolt are economică, tradiții
istorice etc.
Compararea și evaluarea teoriei monetare deja existente sau
elaborarea unor teorii monetare noi, necesită cunoașterea celorlalte teorii
economice care se referă la tipul de economie avută în vedere.
Nu există un mode l teoretic capabil să soluționeze automat toate
problemele monetare concrete cu care se confruntă o economie sau alta.
Modelele teoretice oferite de teoria monetară contemporană permit însă
construirea unor modele aplicative care permit investigare empiric ă și
previziunea fenomenelor monetare concrete dintr -o economie sau alta.

10
Factorii care determin ă dezvoltarea și diferențierea teoriei monetare
Principalii factori sunt evoluția istoric ă a sistemelor social –
economice și gradul de dezvoltare econ omică. Alți factori sunt:
dezvoltarea generală a științei economice, perfecționarea metodelor
cantitative de analiză economică, ameliorarea bazelor de date statistice
necesare pentru analiza monetară și, în general, pentru dezvoltarea
relațiilor internațio nale,etc.
Clasificarea teoriilor monetare contemporane
Se poate face după o pluralitate de criterii:
Din punct de vedere didactic, clasificarea cea mai adecvată a teoriei
monetare contemporane, este cea care are în vedere următoarele trei
criterii:
a) sistemul social -economic unde avem 2 grupe:
– teorii monetare ale economiei de piața;
– teorii monetare ale economiei planificate.
b) gradul de dezvoltare economic ă, impune subîmpărțirea
fiecăreia din grupele menționate în c âte 2 subgrupe:
– teorii monet are ale economiei (de piață sau planificate) dezvoltate;
– teorii monetare ale economiei (d e piață sau planificate) în curs de
dezvoltare.
c) poziția cu privire la utilizarea politicii monetare ca mijloc
de reglare a economiei. Aplicarea celui de -al treilea criteriu, permite
diferențierea subgrupelor menționate în funcție de enunțurile pe care
teoriile respective le conțin cu privire la rolul și influen ța politicii
monetare asupra evoluției reale a economiei. Al treilea criteriu este
relevant numai în cazul teoriei monetare a economiei de piaț ă dezvoltate
(perioada istoric ă relativ scurt ă în care s-a realizat formarea și
diferențierea teoriei monetare a economiei în curs de dezvoltare și
economiei planificate).
Pe această bază, teoriile monetare contemporane pot fi clasificate in:
 teorii monetare ale economiei de piaț ă dezvoltate;
 teorii m onetare ale economiei în curs de dezvoltare;
 teorii monetare ale economiei planificate.

11

1. MONEDA ȘI ROLUL SĂU ÎN ECONOMIE

1.1. Concept, definire, forme
1.2. Funcțiile monedei
1.3. Moneda națională -leul

1.1. CONCEPT, DEFINI RE, FORME

Nu se poate aborda chestiunea monedei fără a face mai întâi o
incursiune în interiorul schimbului de bunuri și servicii și mai apoi în cel
al apariției și evoluției banilor.
Schimbul de bunuri și servicii a fost între primele nevoi ce le -a
simțit omul – trecând de la viața izolat ă primitiv ă la starea de viaț ă
social ă și civilizat ă. Odată cu accentuarea diviziunii sociale a muncii,
când omul, în mod conștient și cu voinț ă, începe s ă producă bunuri cu
intenția de a le duce la târg sau piață cu scopul de a fi schimbate, simte
lipsa unui instrument de care s ă se folosească pentru efectuarea mai
ușoară a schimbului.
Prima mare diviziune a muncii care a avut loc încă din comuna
primitivă și a constat în separarea triburilor de pă stori de triburile de
vânători și pescari, a determinat primele forme de schimb între aceste
triburi. Aceste triburi au simțit nevoia s ă schimbe între ele produsele ce le
prisoseau nevoilor curente iar acest schimb s -a făcut la început bun
contra bun sau serviciu contra serviciu (troc).
Accentuarea diviziunii muncii și înmulțirea odată cu aceasta a
bunurilor și serviciilor produse de om, i -a creat acestuia dificultăți în
efectuarea schimbului de bunuri sub forma trocului (bun contra bun) și l-
au determinat s ă caute o modalitate de efectuare mai ușoa ră a schimbului
și de stabilire mai ușoară a raportului de valoare dintre bunurile
schimbate. Căutările omului pentru găsirea unei modalități mai facile de
efectuare a schimbului de bunuri și servicii au sfârșit prin descoperirea
banilor.
Pentru a vedea cât de veche este istori a banilor, este concludent a
arăta că încă din secolul I înainte de Hristos (aproximativ în urma cu
2300 ani), Aristotel (384 i.Hr. – 322 i.Hr.) vorbea în termeni preciși
despre moned ă și rolul ei în cadrul schimbului.
Pentru event ualele schimburi, însă, dacă momentan nu avem
nevoie de nimic, moneda ne servește ca un fel de garant c ă, în caz de

12
nevoie , schimbul v -a fi posibil c ăci trebuie ca acela ce dispune de
moneda s ă poată primi în schimb marfa corespunzătoare. Desigur,
moneda î nsăși este supusa fluctuațiilor ( în sensul c ă nu are totdeauna
aceeași putere de cumpărare) ea tinde mai degrabă spre stabilitate. De
aceea trebuie ca toate bunurile s ă fie evaluate în moned ă, astfel schimbul
va fi permanent posibil și, prin urmare, și comunitatea de interese.
Moneda este așadar un etalon care, aducând lucrurile la o măsură
comună, le egalizează, caci nu este posibil sa existe nici o comunitate de
interese fără relații de schimb, nici relații de schimb fără egalitate, nici
egalita te fără u nitate de măsură comună . În sens strict, desigur, lucruri
atât de diferite între ele nu pot fi comensurabile, dar, pentru nevoile
curente, acest lucru se poate realiza în mod satisfăcător .
Banii sunt o denumire generic ă pentru toate felurile de monede și
de semne de valoare. Din multitudinea definițiilor date banilor se
desprind dou ă idei dominante; una care consider ă banii o marf ă cu
însușiri speciale, desprins ă din lumea divers ă a mărfurilor și având o
existen ță obiectiv ă și alta, după care banii sunt o expresie a voinței
oamenilor, un semn sau o creanță asupra emitentului sau economiei deci
un instrument cu însușiri subiective.
Banii ca instrument de schimb au cunoscut dou ă mari epoci:
1. Epoca premonetară , în care semnul cu însușirile și funcțiunile
de instrument de schimb, era creația liberei voințe a indivizilor, fără nici
un amestec din partea autorit ăților și suveranității statului .
2. Epoca monetar ă, în care semnul cu însușirile sale ne apare ca
tutelat de stat, sau chiar ca o creație a statului.
Sub noțiunea de ban se înțelege orice bun cu destinația de a servi
numai ca mijlocitor la schimbul sau la circulația altor bunuri, el nefiind
nici consumat, nici folosit ca atare, și indiferent dacă este recunoscut de
cei ce îl primesc în mod tacit sau e ste impus de autoritatea statului.
Noțiunea de ban (nu cuvântul ) este o noțiune foarte larg ă mai
veche decât cea de moned ă. Ea cuprinde toate instrumentele de schimb
folosite după epoca schimbului direct de bun contra bun, p ână la apariția
monedei.
Trebu ie făcut ă o deosebire î ntre mijlocul de schimb și
instrumentul de schimb.
Banul din acest punct de vedere trebuie considerat ca un mijloc
de schimb, este un element care poate fi folosit mai departe în schimb,
sau poate fi transformat oricând într-un bun care s ă ne satisfacă o utilitate
(mărfuri bani – cuprul, aurul, argintul, pieile de animale, etc.).
Moneda este un instrument de schimb , întrucât scopul și
destinația este numai schimbul și plata. La schimbul direct, fiecare din
cei care schimb ă dau și primesc bunul din nevoie și cu intenția de a-l

13
folosi direct și imediat. Fiecare din coschimbiști este producător al
bunului cedat și consumator al bunului primit. Pentru nici unul bunul nu
îndeplinește altă funcție și nu poate fi nici ban nici moned ă.
Același bun, când amândoi , sau numai unul din cei ce schimb ă,
nu-l prime ște cu inten ția de a-l consuma, ci cu inten ția de a-l folosi, în
schimb trecându -l mai departe în schimbul altui bun de care are nevoie,
el îndepline ște funcția de instrument de schimb, c are chiar dacă nu este
moned ă, este totuși ban, fiind în acela și timp cum am văzut mai sus
mijloc de schimb.
Sub noțiunea de ban se va înțelege în spiritul larg al
cuvântului , tot ceea ce folosim dând sau primind în plată pentru
stingerea oricărui fel de obliga ție născut ă dintr -un schimb economic
și este primit sau dat cu inten ția de a fi trecut mai departe. ( De
exemplu: un producător de porumb dorește să aibă cafea iar cel de cafea
dorește să aibă porumb , fiecare din ei poate fi satisfăcut printr -un schim b
direct de porumb contra cafea . Dacă însă, unul din cei doi, de exemplu,
cel care d ă porumb în schimbul cafelei , nu face opera țiunea fiindcă are
nevoie de cafea ci, știe că în schimbul cafelei ce o prime ște, va putea
obține oricând, orice alt bun de care ar avea nevoie, ca: încălțăminte,
îmbrăcăminte, hran ă, etc. în acest caz, cafeaua , pentru cel care o prime ște
îndepline ște funcția de instrument de schimb – nu este moned ă – el
trebui e privit sub noțiunea de ban.)
După schimbul direct de bunuri a urmat sch imbul de bani -marf ă
care a evoluat cu timpul, după nevoi și după popoare, oprindu -se în cele
din urm ă la un anumit fel de marf ă și anume la metale, recunoscute și
întrebuin țate aproape peste tot. Între metale, cele mai folosite în acest
scop au fost metale le prețioase .
Renun țarea la diferitele bunuri care au făcut serviciul de etalon de
schimb, se datorează faptului ca acest sistem de schimb, era departe de a
satisface cerin țele impuse. Mai întâi bunul folosit ca atare varia de la
popor la popor. Apoi natu ra perisabil ă a acestor bunuri, cum și greutatea
de a le deplasa, având un volum mare pentru valoarea lor, îngreuna mult
schimbul. Faptul de a atribui unui obiect o utilitate sau o funcțiune de
instrument de schimb depinde de voința posesorului sau. Un obi ect care
îndepline ște funcțiunea de instrument de schimb și este ban în nici un caz
nu este moned ă.
Evolu ția și diversificarea, multiplicarea schimburilor au impus
perfec ționarea mijloacelor de schimb și au condus la apari ția monedei.
Epoca de folosire a banului, care poate fi privit ă ca o epoc ă premonetară
și care a încetat pentru Asia occidental ă și sud-estul european cam în
secolul VIII înainte de Hristos, este împărțită de cei care au cercetat
istoria și evolu ția instrumentului de schimb în două mari p erioade.

14
Prima perioad ă este aceea în care instrumentul de schimb era
confec ționat sau reprezentat din bunuri diferite, altceva decât metalele,
perioada care se nume ște pre-metalic ă, iar epoca următoare este aceea în
care metalele ocupau locul principal în confec ționarea monedelor, numit ă
și epoca metalic ă.
Moneda, ca și banul, servind ca instrument pentru mijlocirea
schimbului, nu este creația sau inven ția vreunui geniu omenesc. Moneda
este rezultatul firesc al unei evolu ții. S-a născut în decursul vremu rilor,
din nevoia de schimb a omului, care îl împinge către forma de viața
social ă.
Apari ția monedei este condiționată deci de formarea unei
societăți omene ști cu preocupări economice, ale cărei caracteristici
principale sunt:
a) Proprietatea particular ă;
b) Diviziunea muncii;
c) Schimbul de bunuri și servicii.
Moneda apare ca un instrument de o creație superioar ă. Ea naște
din puterea statului, prin cel care îl conduce, prin suveran. De aceea s -a
spus c ă dreptul de a bate moned ă din punct de vedere ju ridic, este un
drept regalian . Puterea ei eman ă de la colectivitate, de aceea condi țiile
de batere și de folosire a monedei, trebuie regăsite într-o lege dat ă în
numele colectivită ții și obligatorie pentru ea.
În dreptul tuturor popoarelor găsim trei ele mente esențiale ale
monedei și anume:
•Legea
•Materia
•Forma monedei.
Primul element, "legea", nu poate fi conceput fără existen ța
prealabil ă a Statului. Noțiunea de moned ă este legat ă de existen ța și de
interven ția Statului, în confec ționarea semnului monetar, iar
caracteristica lui este efigia Statului pe care o poartă .
În ceea ce prive ște "materia" , moneda poate fi confecționată
dintr -o marf ă oarecare, ca și banul. Deosebirea între bani și moned ă,
const ă în faptul c ă moneda fiind bătută de către puterea suveran ă a
Statului, se asigur ă, prin aceasta, respectarea condi țiilor de confec ționare
material ă a semnului, în conformitate cu prescrip țiile legale.
În ceea ce prive ște "forma" , ea este fixat ă după cum corespunde
nevoilor de circula ție, cu preocupa rea principal ă de a îngreuna
contrafacerile.
Momentul când apare moneda nu se cunoa ște precis, ca o dat ă
fixă. Este cert însă că ea apare numai în momentul când statul ca o putere

15
politic ă suveran ă, preia asupra sa controlul, iar mai târziu chiar
confec ționarea semnului monetar. Acest moment este arătat ca fiind
aproximativ între secolul al VIII -lea și al VII -lea înainte de Hristos când
chaldeo -babilonienii au inventat cei dintâi un sistem de greutăți ordonat
științific, care apoi s -a răspândit în toata lu mea antic ă.
Tot aceștia au fost între primii care au folosit la schimb în mod
definitiv aurul și argintul, făcând loc epocii monetare , cuvânt ce
corespunde numai lingourilor de metal prețios ștampilate de stat , care
îi garantează greutatea și titlul, dând u-i putere circulatorie înăuntrul
grani țelor sale.
Primele semne monetare (monede) au apărut la lydieni și la greci
și se apreciază că primele mone de au fost bătute (aur = stateri, argint =
didrahme, drahme) sub domnia regelui Croesus. După scrieri mai re cente
(Jacques Gernet Lumea Chineza Ed itura Meridiane , București 1985 ) se
pare c ă primele monede au fost cele din China (sec XI i.Hr.).
Moneda metalic ă a cunoscut trei mari etape:
1. Moneda cântărită – apărută în Babilon și în Egipt sub forma
de ling ouri care trebuiau cântări te la fiecare tranzac ție.
2. Moneda numărată – către anul 800 î.Hr. – lingourile au
fost divizate în piese, inven ție ce a cunoscut o mare difuzare.
3. Moneda bătută – sub controlul autorit ăților, mai întâi
religioase, apoi po litice care garantau valoarea pieselor, adică titlul și
greutatea metalului conținut.
Dintre toate bunurile, cele care s -au dovedit a corespunde cel mai
bine scopului de a servi ca instrument de circula ție, au fost metalele, care
s-au dovedit a avea o uti litate general ă la toate popoarele, în toate
timpurile și pentru toate straturile sociale, putând fi oricând obiecte de
podoab ă, arme de apărare , ornamente, etc.
Metalele prețioase , aurul și argintul au fost cunoscute cu peste o
mie de ani înainte de epoc a în care se presupune c ă s-au bătut primele
semne monetare.
Acestea au îndeplinit cel mai bine rolul de bani, având în primul
rând avantajul unor valori mari în volume mici, precum și unele
proprietăți ca: divizibilitatea fără pierdere de valoare, omogen itatea
tuturor părților , inalterabilitatea în timp.
În literatura monetar ă după unii moneda este o realitate căreia
trebuie sa i ne supunem; după alții, moneda este numai o ficțiune ce
trebuie subordonat ă intereselor noastre. Oricum ar fi privit ă moneda
rămâne ceva conven țional , având de îndeplinit anumite funcțiuni.
Prima încercare de a defini moneda apar ține lui Aristotel care
în "Politica" (V.I. Cap.3 și 14) prezintă moneda ca o materie util ă prin ea
însăși , ușor de a o folosi în diferite nevoi ale vieții. Ea poate fi metal, fier,

16
argint sau orice alt ă substan ță căreia i se va determina mai întâi
dimensiunea și greutatea. Tot Aristotel spune c ă cei care se folosesc de
moned ă făcând alte conven țiuni, pentru ei moneda nu mai are nici
valoare, nici utilit ate, servind numai pentru procurarea bunurilor
necesare. Moneda este un mediu și măsura comun ă tuturor bunurilor
evaluând prețul superior al unora și prețul inferior al altora.
Moneda trebuie sa fie acceptat ă de către toți, peste tot și în toate
timpurile (oricând ). Pentru a fi acceptat ă de către toți, valoarea monedei
trebuie s ă fie fondat ă pe încrederea pe care o au în ea purtătorii .Aceast ă
încredere nu se manifest ă decât în sânul comunități i monetare, care este
în general națiunea . Totu și anumite instru mente monetare pot fi utilizate
în afara frontierelor căpătând caracterul de moneda internațională .
Moneda este expresia unor situa ții și imperative economice
(produc ție, schimb) dar ea este totodată și o expresie a suveranită ții, a
voinței statului, al cărui gir îl poart ă și al cărui control îl accepta. Moneda
este în acela și timp unul din instrumentele puterii de stat.
Moneda este intermediarul modern al schimburilor și unitatea de
cont prin care sunt exprimate prețurile și datoriile. Controlând evolu ția
monedei și a creditului, statul și banca sa de emisiune poate spera s ă
favorizeze echilibrul dintre economii și cheltuielile pentru investi ții.
Primele forme de moned ă au fost sub forma unor piese – discuri
metalice – din bronz, argint, aur, pe care era bătută efigia (o stem ă cu
chipul unei persoane care reprezenta forța public ă, etc.) care garanta
valabilitatea monedei, iar cifrele înscrise pe moned ă consemnau
informa ția despre mărimea valorii cuprins ă în moned ă.
Pe măsura evolu ției societăți i umane, a diversificării schimburilor
și creșterii complexită ții acestora, moneda sub forma de piese metalice
din argint și aur care cunoscuse o dezvoltare deosebit ă spre sfârșitul sec.
XVIII a început să cedeze locul monedei de hârtie , așa numitele
bancnote . Timp de 26 de secole, p ână la primul război mondial omenirea
a folosit mone de metalice de aur și argint. Au urmat 3 secole (1600 –
1914) de la apari ția bancnotelor ( în Europa) în care a existat o etap ă de
tranzi ție, în care omenirea a folosit deopotrivă mone de cu valoare proprie
de aur, argint și sume băne ști fără valoare proprie, bancnotele, care
reprezentau în circula ție aurul și argintul și care din aceasta cauz ă erau
deplin convertibile în aur și argint. Începând cu primul război mondial și
până azi s -a trecu t la circula ția exclusiv ă a bancnotelor convertibile și
neconvertibile și a banilor de cont. Moneda de hârtie apare prima dat ă în
China.
După modul de utilizare și scopul utilizări i, moneda cunoa ște mai
multe forme sau tipuri:

17
a) Moneda de calcul – este moneda fictiv ă utilizat ă ca numitor
comun în cazul circula ției paralele a mai multor feluri de monede, sau în
cazul circula ției unor monede supuse unor deprecieri progresive din
cauza inflației.
b) Moneda de cont – (bani scripturali sau de bancă) =
dispon ibilită țile aflate în conturile bancare, altfel spus, în soldurile
creditoare ale conturilor deschise de către agen ții nebancari la bănci și
circulând între aceste conturi prin virament sau transfer între conturi.
Aceste disponibilități sunt bani veritabi li deoarece circul ă cu ajutorul
unor instrumente specifice, stingând datorii.
Disponibilități le în cont pot proveni din depuneri sau acordări de
credite de către bănci în favoarea unor titulari de cont. Orice creație de
bani de cont echivalează pentru bănci cu emiterea unor crean țe asupra
lor. În condi țiile actuale banii de cont constituie principala mas ă a banilor
în circula ție.
Faptul c ă disponibilități le în cont la bănci au o natur ă monetar ă
autonom ă, distin ctă de cea a numerarului, face deosebire statistică între
următoarele două categorii de moned ă:
a) „moneda central ă” adică emis ă direct de autoritatea
monetar ă a statului și este reprezentat ă de biletele de banca emise de
Banca Central ă și de soldurile creditoare ale conturilor deschise la
aceast ă banc ă pe numele băncilor comerciale.
b) „moneda de cont în sens restrâns ” reprezentat ă de
soldurile creditoare ale conturilor deschise la băncile comerciale pe
numele agen ților nebancari ( întreprinderi , institu ții, popula ție etc.)
Alături de aceste categorii de bani, întâlnim și o categorie aparte
de bani, reprezentat ă de o serie de titluri pe care le vom asimila cu
denumirea de cvasibani .
c) Moneda de credit – denumire generic ă pentru sumele băne ști
care au la origine o opera ție de credit: bancnotele (biletul de bancă),
cecurile, cambiile.
Biletul de banca (bancnota)
 Este rezultatul unei îndelungate evolu ții istorice. În antichitate,
bancherii romani emiteau o serie de înscrisuri denumite „RECEPTA”
prin care se atesta depunerea la banca a unei cantități de aur s au argint.
Recepta era transferabil ă, stingând datorii. În evul mediu, bancherii
italieni și olandezi procedau similar emițând „certificate de depozit”
(recipise) care atesta depunerea unei cantități de aur sau argint . Aceste
„certificate” nu constituiau însă o veritabil ă form ă de bani, pentru c ă
atestau o cantitate individual ă de metal prețios ce se returna numai
proprietarului. Depunerile respective nu aduceau nici o dobândă ,
depunătorul fiind cel care plătea o tax ă de păstrare bancherului.

18
La vremea res pectiv ă „banca” nu era decât o mas ă prevăzută cu multe
sertare, iar împrejurul mesei erau bănci pe care cei ce vroiau s ă depună se
așezau și așteptau . Adesea, posesorii certificatelor de depozit se
prezentau s ă-și ridice aurul și argintul și constatau c ă nu mai exist ă.
Atunci ei rupeau banca de unde aveau denumirea modern ă de
BANCRUTĂ (BANCAROTTA) care a dat faliment.
 La începutul secolului XVI, în 1609, banca din Amsterdam ia
o inițiativă interesant ă. În Țările de Jos, datorit ă comer țului intensiv
circula u o mulțime de monede emise de autorități diferite. Acest lucru
îngreun ă schimbul, deoarece negustorii trebuiau s ă le verifice permanent.
Banca a propus negustorilor s ă aducă aceste monede la banca,care le
verifica și le oferea în schimb bilete de hârtie , care apoi circulau din
mână în mână.Aceste bilete se deosebeau de vechile certificate de
depozit, c ăci nu mai corespundeau unei cantități individualizate de metal.
Încep să apară trăsăturile biletului de banc ă, adică apare înscrisă
autoritatea emitent ă și sunt impersonale (nu mai conțineau numele
individului) .
 În 1656 – Palmstruch – fondatorul Băncii Suediei, are inițiativa
și ideea genial ă de a combina cele doua opera țiuni care p ână atunci erau
distincte și anume: emisiunea de bancnote (așa cum se făceau la
Amsterdam) cu opera țiunea de scontare a efectelor de comer ț.
În epoc ă scontul era o opera țiune obișnuită , adesea negustorii
prezentându -se la banca cu efecte comerciale pentru a obține credite pe
termen scurt.
Originalitatea lui Palmstruch a f ost s ă propună prezentatorilor la
scont s ă le remită nu piese metalice din aur, ci simple bilete de banca,
conținând angajamentul băncii de a pune la dispozi ția posesorilor, la
simpla cerere și fără nici o formalitate, suma corespunzătoare în monede
metali ce.
Aceast ă combinare de opera ții era avantajoas ă atât pentru banc ă
cât și pentru negustori sau clien ții băncii :
– pentru banc ă – aceasta poate s ă emită o cantitate mai mare de
bilete de banc ă păstrând aceeași rezerv ă de acoperire;
– pentru clien ții băncii avantajele erau multiple, ei acceptând noile
bilete fără să protesteze datorit ă avantajelor biletelor de banc ă față de
efectele comerciale.
Avantajele ar fi:
– biletele de banca sunt exprimate (libelate) în cifre rotunde
denumite cupiuri în vreme ce efect ele comerciale nu;
– bancnota se transmite prin simpla remitere manual ă, în timp ce
tratele etc. necesit ă formalitatea andosării (girului);

19
– noile bilete purtau sigla autorității motiv pentru care puteau
circula pe un teritoriu mult mai mare decât efectel e de comer ț care aveau
și au și acum o piață specific ă;
– noile bilete erau și sunt liberatoare de datori ( adică orice
furnizor, creditor, vânzător avea și are obliga ția de a le primi ca plat ă și
stinge datoria).
Toate aceste trăsături au făcut apari ția lor pe scară largă însă apare
și inconvenientul fiind emise cu acoperire parțială apare pericolul
multiplicării lor p ână la punerea în pericol a echilibrului monetar în
economie.
Emisiunea biletelor de banca a fost supus ă strictei reglement ări, o
singur ă autoritate le poate emite, Banca Central ă, deoarece fiind
elementele de activ cele mai lichide, apare pericolul inflației.
Biletele de banc ă moderne, ca bani -simbol sunt caracteriza ți prin
2 tipuri de valori:
– valoare nominal ă înscrisă pe bilet ;
– cupiul este valoarea oficial ă și decretat ă de către autoritatea
monetar ă prin semnătura băncii emitente. Societatea accept ă aceasta
valoare chiar dacă biletul (bucata de hârtie ) nu are valoare intrinsec ă,
datorit ă faptului c ă se pot procura mărfuri și servicii în mod legal. În
momentul în care valoarea nominal ă se confund ă cu realitatea
economic ă, cu cantitatea pe care o poate achizi ționa apare valoarea real ă
a biletului de banca. Întâlnim aici puterea de cumpărare a biletului.

d) Moneda de tezaur
Biletele de tezaur sunt banii de hârtie emiși de Ministerul
Finan țelor sau de Trezoreria Statului, fără garan ție material ă, de obicei în
scopul acoperirii unor nevoi financiare ale statului. Așadar emisiunea lor
acoperă deficitele.
Biletele de tezaur se prezin tă sub forma unor bucăți de hârtie
imprimate artistic, pe care se afla o inscrip ție indicând forul emitent și o
cifra tipărită pe una sau ambele fe țe care indica valoarea lor nominal ă.
Posibilitatea Ministerului de Finan țe de a emite asemenea bilete
depind e de gradul de autonomie , față de Guvern , a Băncii Centrale și
posibilitatea sa de a se opune unei asemenea opera țiuni (de notorietate
este Banca Centrala a Olandei care își are sediul la Amsterdam, pe când
Guvernul olandez își are sediul la Haga).
Din pun ct de vedere al circula ției, nu exist ă nici o diferență între
biletele de tezaur și cele de banc ă. Ambele au curs forțat în sensul c ă
societatea le accept ă datorit ă puteri i de cumpărare și nu pentru valoarea
lor intrinsec ă. Apare din nou latura convenționa lă a banilor, așa cum a
fost inițial în economia banilor marf ă.

20

e) Moneda divizionar ă și moneda metalică – submultiplii ai
unității monetare .
Sunt reprezentate de piesele metalice care servesc pentru
efectuarea plăților de valori mici. Valoarea metalului încorporat este și
trebuie s ă fie mult inferioar ă valorii lor nominale, înscrise pe moned ă,
altfel exista pericolul retragerii din circula ție și tezaurizării .
Emisiunea mone delor trebuie s ă se facă într-un raport bine
determinat fa ță de biletele de banc ă. Dacă se afl ă în circula ție o cantitate
prea mare de monede divizionare și monedă metalică, popula ția, care nu
are nevoie pentru plățile mărunte decât de o cantitate limitat ă de astfel de
piese, le va returna casieriilor băncilor, re ținând biletele de banc ă.
Moneda divizionar ă are toate funcțiile banilor, emisiunea lor este supus ă
acelora și reguli ca biletele de banc ă.

f) Moneda fictiv ă – (fiduciar ă) = bani fără valoare proprie, cu sau
fără existen ța material ă, care circul ă numai în virtutea încrederii acordate
de deținători emitentului.
1.2. FUNCȚIILE MONED EI

După profesorul Ștefan I. Dumitrescu (Tratat de Moneta
(Tehnica schimbului Monetar, București , 1948 ) moneda prezintă trei
funcții principale și anume:
a) Dreptul sau posibilitatea oricărui posesor de a participa la
bunurile sociale, ca instrument legal de plat ă, fiind în acela și
timp denominator al tuturor bunurilor ;
b) Mijlocul de participare la bunurile sociale ca instrument de
schimb mijlocitor ( vânzare -cumpărare );
c) Măsura de care ne servim pentru a putea participa la
distribuirea bunurilor sociale, ca instrument măsurător al
prețurilor bunurilor ce se vând și se cumpără .
Orice instrument, dotat cu calitățile și caracteristicile de mai sus, poate fi
considerat ca ban, iar dacă este recunoscu t de stat devine moned ă.
Costin Kirițescu – în lucrarea intitulata " Însemnări despre valoarea
monedei" – stabile ște următoarele 7 func țiuni ale monedei :
1) Func țiunea de evaluare, de măsurare a valorilor economice ;
2) Func țiunea de mijlocire a schimbul ui de bunuri și servicii ;
3) Func țiunea de mijlocire a plăților ;
4) Func țiunea de mijlocire a creditului ;
5) Func țiunea de mijlocire a economiilor (tezaurizare) ;
6) Func țiunea de păstrare și transfer al valorilor ;

21
7) Func țiunea social ă de distribu ire a bunurilor și serviciilor.
Toate aceste funcțiuni sunt mai mult sau mai puțin recunoscute și
acceptate de alți gânditori , dar ceea ce este de remarcat este faptul c ă ele
se întrepătrund și se intrecondiționează reciproc. Dacă la începuturile
monedei când încă nu primise consacrarea legii, moneda era o marf ă
utilizat ă numai în opera țiuni de schimb, ulterior noțiunea de preț monetar
(funcția de evaluare) s -a precizat odată cu apari ția monedei metalice. Cu
timpul conceptul de moned ă se separ ă de acela de marf ă utilă. Moneda
devine tot mai mult putere de cumpărare , intrând cu aceasta putere de
cumpărare în angrenajul complex și dinamic al relațiilor de schimb.
Ca mijlocitor al circula ției mărfurilor , banii trebuie s ă apară
nemijlocit în procesul de schimb , funcțiunile lor sociale decurgând
necondi ționat din nevoile reale ale omului în procesul de exercitare a
activită ții economice și sociale.
Se pune întrebarea dacă numim moned ă numai ceea ce
îndepline ște toate funcțiunile de mai sus, numai o parte din el e sau
numai una? Kirițescu susține că un ban este moned ă chiar dacă
îndepline ște numai una din aceste funcții. Dacă are sau nu are dreptate
este o tem ă de analiz ă.
Analizând și recapitulând funcțiile monedei, acestea se pot grupa
în două mari categorii:
a) funcții principale și anume:
-instrument de schimb și de circula ție a bunurilor;
– unitate de exprimare a prețului bunurilor și serviciilor ce se
schimb ă în activitatea economic ă sau denominator comun al acestora;
– mijloc legal de plat ă pentru stinger ea drepturilor și obliga țiilor
către indivizi;
b) funcții secundare:
– mijloc de păstrare sau tezaurizare de valori în timp;
– mijloc de transport sau deplasare de valori în spațiu;
– mijloc de circula ție a capitalurilor pe calea creditului.
Aceasta cl asificare a funcțiunilor monedei poate suferi critici dar
preciz ăm că funcțiile monedei depind de felul cum este privit ă moneda.
Gândirea monetar ă evoluează prezentând instrumentul monetar sub
aspecte diferite în funcție de punctul de vedere social -evoluti v, politico –
juridic sau social -economic.

22
1.3. MONEDA NAȚIONA LĂ – LEUL

Numele de moned ă provine de la monetăria roman ă de lângă
templul zeiței Junon Moneta. Formarea statelor naționale a permis ca
baterea monedei s ă se facă de către stat, ele devenind un atribut al puterii
centrale statale.
Pe teritoriul țării noastre, folosirea primelor monede autohtone a
avut loc încă în secolul V-VI i.Hr. . Ele purtau denumirea de drahme și
erau confec ționate din argint de către orașul pontic Histria. Monedele
proprii emise de geto -daci au fost o imita ție după cele macedonene.
Documentele istorice, confirm ă că statele feudale românești au avut
sisteme monetare proprii.
Astfel, primele emisiuni monetare au avut loc:
– în Țara Româneasc ă în timpul lui Vladislav – Vlaic u 1364 –
1377 ;
– în Moldova pe timpul lui Petru Musat 1374 -1392 ;
– iar în Transilvania în perioada stăpânirii lui Ion Zapadie
(1533 -1540) și în perioada autonomiei 1541 -1590.
Azi leul este unitatea monetar ă a României cu subdiviziunea sa
banul, 1leu = 100 ban i. Denumirea unității monetare a țării noastre de leu
se presupune c ă deriv ă de la denumirea unei monede de argint Leöwen,
ajuns ă la noi, după răscoala care eliberase Țările de Jos de sub tirania lui
Filip al II -lea al Spaniei. De pe la 1551 el circula pe teritoriul țării noastre
și a continuat s ă circule p ână spre mijlocul secolului XVIII. Pe reversul
acestei monede era reprezentat un leu ridicat în doua labe, din care motiv
talerul olandez a căpătat denumirea de taler -leu, iar cu timpul leu.
Comer țul în creștere al Olandei cu Imperiul Otoman a dus la creșterea
rolului talerilor olandezi în circula ția monetar ă din Țările Rom âne. Între
1650 -1700 leul -taler era moneda predominant ă atât în Moldova cât și în
Țara Româneasc ă.
După aceast ă perioad ă de circula ție efectiv ă, talerii olandezi
dispar treptat din circula ție, dar rămân sub forma de bani de calcul.
Astfel, atât în secolul XVIII cât și în secolul XIX, leul devine
unitatea de măsur ă în Țările Române, numitorul comun pentru toate
celelalte monede care au c irculat efectiv pe teritoriul rom ânesc. Având în
vedere și acest fapt, la 4 mai 1867 când se aproba legea prin care a fost
adoptat primul sistem monetar național al României leul devine
unitatea monetar ă a țării noastre.
Acest sistem avea o baz ă bimetali stă definind leul printr -o
cantitate de 5 grame argint cu titlul de 835/1000 și 0.32258 grame aur cu
titlul de 900/1000.

23

2. ORGANIZAREA MONETARĂ

2.1. Banii și sistemele monetare
2.2. Conținutul și elementele sistemelor monetare
2.3. Evoluția siste melor monetare
2.4. Sistemul monetar internațional de la Bretton Woods
2.5. Sisteme monetare regionale

2.1. BANII ȘI SISTEM ELE MONETARE

Pe parcursul apari ției și dezvoltării societăți i omene ști, de-a
lungul unei îndelungate perioade istoric e rolul de bani a fost îndeplinit ,
ca echivalent general, de diferite mărfuri metale și mai apoi de monedele
metalice din metal și argint. Pe măsura dezvoltării vieții economice și
sociale, a dezvoltării și amplificării produc ției și schimbului de mărfuri ,
bunuri și servicii, circula ția monetar ă a început să fie deservit ă și de
monede fără valoare deplin ă, bătute din metale nepre țioase .
Mai târziu pe măsura ce produc ția de mărfuri a devansat
produc ția de metale prețioase , și pe măsura ce volumul tranzac țiilor
comerciale a crescut spectaculos, reclamând și un volum sporit de
moned ă, de bani în circula ție, au apărut și biletele de banc ă. Statul a
recurs la emiterea biletelor de hârtie , la început convertibile în metal
prețios iar mai apoi, după primul război mondial și neconvertibile.
Convertibilitatea biletelor de banca în aur a fost abandonat ă de
drept în anii 1970. Bancnotele s -au transformat astfel din banii de credit
cu acoperire în metal prețios în bani fiduciari, fără valoare intrinsec ă, fără
acoperire , s-au transformat în simple semne băne ști. Banii au apărut
spontan, în procesul de dezvoltare a schimbului, ca urmare a unor
necesități , a unor nevoi reale ale oamenilor, prin separarea din lumea
mărfurilor a unor mărfuri și mai apoi a unei singure mărfi , ca echivalent
general. Acest rol, a fost îndeplinit în anumite perioade de timp și în
anumite zone de variate mărfuri (animale, blănuri , scoici, tutun, sare,
ulei, ceai ).
Mai apoi rolul de bani a început sa fie deținut pe o scar ă tot mai
extins ă de meta le și în mod deosebit de cele prețioase . Folosirea
metalelor ca instrument datează din cele mai vechi timpuri .
La început se foloseau în schimburi lingourile, dar acestea
prezentau inconvenientul c ă trebuiau divizate și cântări te în momentul

24
vânzării . Pent ru ușurarea circula ției și comer țului s-a trecut la marcarea
lingourilor. Amplificarea relațiilor de schimb ca urmare a extinderii ariei
geografice a acestora, necesita transportul lingourilor, opera țiune greoaie
și costisitoare. Ca urmare lingourile au fo st înlocuite cu monedele
propriu -zise.
Odată cu apari ția monedelor, au apărut primele semne de
organizare monetara. Primele încercări au apărut în Lydia, odată cu o
centralizare și uniformizare a opera țiunilor de batere a monedelor de aur
și argint. Au apărut astfel germenii sistemelor monetare, care reprezintă
forme de organizare a baterii și circula ției monedei într-o țară sau alta,
organizare realizat ă prin normele dictate de stat, dar și prin norme ce
decurg din cutume.
Pe măsura dezvoltării societăți i, statele au elaborat norme și au
creat institu ții care s ă reglementeze, organizeze și supravegheze relațiile
monetare. S -au constituit treptat sistemele monetare naționale care
reglementau emisiunea, punerea în circula ție și retragerea din circula ție a
monedei. Caracteristicile monedei, succesiunea în timp a formelor sale de
existen ță au determinat un conținut specific al normelor, cât și un anumit
profil al institu țiilor monetare.
Sistemele monetare din Antichitate și Evul Mediu au fost
caracterizate, în principal, prin dou ă trăsături : fărâmițare și deteriorarea
monedei.
Fărâmițarea monedei era dat ă de descentralizarea baterii
monedei, de lipsa de unitate a circula ției monetare la nivelul unei țări. în
Grecia antic ă fiecare oraș avea propria moned ă, existând 1500 -2000 de
monet ării și specii de monede. În Germania Evului Mediu funcționau
aproximativ 600 monet ării, metalul cel mai răspândit fiind argintul, dar
circulau și monede de aur.
Deteriorarea monedelor prin uz și falsificare era o practic ă
curent ă și o caracteristic ă a circula ției monetare în epoc ă. Reducerea
conținutului de metal pre țios sau titlului din care erau confec ționate
monedele, a fost practicat ă și de conducătorii statelor (regi, împărați), de
seniori, dar și de negustori și cămătari. De multe ori monedele erau
bătute din metal comun fiind doar spoite cu argint sau aur, alte ori
conținutul de metal prețios era diminuat în aliaj, sau prin diminuarea
greută ții monedei fa ță de cea declarat ă legal. Astfel s -a ajuns ca banii
buni s ă fie retrași din circula ție și tezauriza ți conducând la emiterea de
către Thomas Gresham (1519 -1579) a așa-numitei legi Gresham,
conform căreia “moneda rea alung ă pe cea bun ă”. În lumea antic ă și în
Evul Mediu, rolul de echivalent general a fost îndeplinit mai ales d e
argint dar și de aur. În istoria monedei, funcția de etalon a fost îndeplinită
la începuturi de mărfuri obișnuite , pentru ca treptat, aceasta poziție să fie

25
cucerit ă de metale prețioase , aur și argint, locul acestora fiind luat ulterior
de valute și devize.
Etalonul monetar a variat de la o perioad ă la alta și de la o țară la
alta, fiind adoptat și dimensionat prin legea monetar ă din fiecare țară.
Unii istorici monetari consider ă că perioada Evului Mediu s -a
caracterizat prin monometalismul argint, alții prin bimetalism, cu
preponderen ța argintului.
Începând cu secolul al XI -lea și până la jumătatea secolului al
XIX-lea sistemele băne ști au fost bimetaliste . În cadrul acestui sistem
baterea monedelor etalon pentru ambele metale era liber ă, circula ția lor
fiind simultan ă și paralel ă. În funcție de modalitatea de stabilire a
raportului valoric dintre cele dou ă metale, bimetalismul a cunoscut trei
variante :
1- bimetalismul integral ;
2- bimetalismul paralel ;
3- bimetalismul parțial.
a. Bimetalismul integ ral se caracteriza prin următoarele trăsături :
– Statul fixa prin lege un raport de schimb de 1 parte aur la 15,5
părți argint, pentru menținerea unui raport fix de schimb în circula ția
monedelor;
– Baterea monedelor din ambele metale era nelimitat ă, mon edele
având putere liberatorie egal ă.
Acest sistem avea avantajul c ă asigura o cantitate suficient ă de
moned ă pentru nevoile schimburilor, dar avea în același timp
dezavantajul c ă raportul de schimb fix nu putea fi respectat pe piață . La
schimbarea pe piață a raportului de valoare dintre cele dou ă metale intra
în funcțiune “Legea lui Gresham”. Moneda din metal mai slab cotat
alunga moneda bun ăa care era tezaurizat ă. Aceast ă variant ă a fost
adoptat ă în SUA, Franța, Rom ânia și alte țări. În Romania bimetalis mul
introdus în 1867 stabilea un raport de 1kg aur la 14,30 kg argint .
b. Bimetalismul paralel se caracteriza prin aceea c ă raportul de
valoare dintre cele dou ă metale monetare era liber. Legea monetar ă
prevedea c ă moneda putea fi confecționată ca și în prima variant ă din
ambele metale. Monedele de argint și aur circulau independent, după
valoarea lor proprie, având putere liberatorie nelimitat ă. Mărfurile aveau
doua rânduri de prețuri , în aur și argint. Aceast ă varianta s -a practicat în
Germania.
c. Bimetalismul parțial (șchiop sau compozit ) s-a caracterizat
prin:
– Aurul era metalul din care era bătută moneda etalon în mod
nelimitat ;
– Argintul era folosit atât la baterea monedei etalon pe baza unui

26
raport de valoare stabilit prin lege, cât și la baterea de moned ă
divizionar ă care se găsea în alt raport valoric fa ță de moneda etalon,
având o putere liberatorie limitat ă. Tipul clasic de bimetalism șchiop a
fost cel adoptat de Uniunea Monetar ă Latin ă.
În condi țiile permanentelor modificări al e valorilor de schimb
între cele dou ă metale ca urmare a fluctua țiilor cantităților de metale
extrase și puse pe piață, raporturile fixate nu au putut fi men ținute și
specula țiile făcute, au condus la scoaterea uneia sau alteia din monede
din circula ție în special a celei de aur. Treptat s -a trecut de la bimetalism
la monometalismul aur.
Tranzi ția de la bimetalism la monometalism s -a făcut mai întâi în
Anglia în 1816. Germania trece la monometalismul aur în 1875 având ca
suport despăgubirile de război plătite de Franța. România renunță la
bimetalism și trece la monometalismul aur în 1890. SUA trece la
monometalismul aur în 1900. La sfârșitul secolului XIX și începutul
secolului XX monometalismul aur s -a introdus în majoritatea țărilor,
rămânând numai câteva în care s -a mai practicat monometalismul argint
(Indochina p ână în 1930 și China p ână în 1935 ).
2.2. CONȚINUTUL ȘI E LEMENTELE SISTEMELOR
MONETARE

Potrivit dicționarelor prin sistem bănesc (monetar) se înțelege
ansamblul normelor legale și institu țiilor care reglementează ,
organizează , respectiv supraveghează relațiile băne ști dintr -un stat.
Prin sistem bănesc (monetar) sunt reglementate aspectele
esențiale ale utilizării banilor, cunoscute sub denumirea de „elemente ale
sistemului bănesc (monetar)”.
Conținutul sistemelor monetare evoluează odată cu dezvoltarea
economic ă și social ă. Sistemele monetare au o serie de trăsături generale,
dar și particularități de epoc ă și naționale . Sistemele monetare au
înregistrat de-a lungul vremurilor o anumit ă evolu ție cu caracter general,
dar și particularități naționale .
Elementele sistemului monetar clasic sunt:
1. unitatea monetar ă;
2. etalonul monetar;
3. baterea și circula ția monedei;
4. emisiunea și circula ția bancnotelor.

27
1.Unitatea monetar ă
Unitatea monetar ă reprezintă "uniforma națională " pe care o
îmbracă banii. Definirea prin lege a acesteia este atribut al institu țiilor
monetare naționale . Denumirea unității monetare a decurs din metalul
folosit pentru baterea monedei , din cantitatea de metal folosit ca etalo n,
sau era împrumutată dintr -o alt ă țară. Unitatea monetar ă are trei
elemente caracteristice:
a. valoarea paritara;
b. paritatea monetara.;
c. cursul de schimb ;
a.Valoarea paritar ă este definit ă prin cantitatea de metal prețios
stabilit ă prin lege de autoritatea monetar ă, să stea la baza monedei în
cadrul sistemelor monetare bazate pe etalonul aur, aur -devize. Spre
exemplu: dolarul american a fost definit în 1785 prin 1 dolar = 1,504g
aur fin, iar din 1934, 1USD = 0,888671 g aur fin, menținut până în 1971.
Lira sterlin ă a fost definit ă la început printr -o livr ă de argint (0,500gr.).
Din 1949 conținutul în aur al unei lire sterline a fost stabilit la 2,488 gr.
aur fin, iar din 1967 la 2,132 gr. aur fin. Leul aur instituit prin Legea din
1867 ca unitate monetar ă națională a fost definit prin 290 mg. aur fin,
iar în 1929 a ajuns la 9 mg aur fin.
În funcție de etalonul care st ă la baza unității monetare valoarea
paritar ă se poate defini și altfel decât printr -o cantitate de aur, prin
raportarea la o alt ă moned ă sau la un co ș de monede, spre exemplu la
USD sau la DST. Începând cu 1973 -1974 majoritatea țărilor renunță la
valorile paritare.
b.Paritatea monetar ă exprim ă raportul dintre valorile paritare a
două monede. În funcție de etalonul care a st at la baza unităților
monetare aceasta a fost paritate metalic ă, paritate valutar ă, paritate DST.
c.Cursul de schimb reprezintă prețul unei monede naționale sau
interna ționale , exprimat într-o altă moned ă cu care se compar ă. Ca ordin
de mărime paritatea m onetar ă este sinonim ă cu cursul oficial. În
condi țiile etalonului aur valorile paritare au fost menținute multă vreme
nemodificate și pe aceast ă bază parită țile erau și ele fixe, reflectându -se
în final în fixitatea cursurilor oficiale (paritare). În perio ada de aplicare a
etalonului aur, compara ția unităților monetare se realiza, prin raportare la
o altă moned ă ($ USA). În cadrul sistemelor monetare actuale cursul de
schimb este dat de piață , de raportul cerere -oferta.

28
2. Etalonul monetar
Este repreze ntat de marfa care este luat ă ca referin ță atunci când
se stabile ște valoarea în circula ție a banilor. Inițial, la baza organizării
sistemelor monetare s -a situat metalul monetar. Acesta a fost aurul,
argintul sau chiar ambele. În funcție de conținutul etalonului monetar
adoptat s -au consacrat mai multe tipuri de sisteme monetare:
– sistemul monetar având ca etalon metalul monetar în raport cu
care au funcționat sistemul monetar monometalist și bimetalist ;
– sisteme monetare bazate pe etalonul combinat aur – devize ;
– sisteme monetare bazate pe etalonul putere de cumpărare .
Principalele momente ale detașării sistemelor băne ști de metalul
prețios au fost:
– primul război mondial, când s-a sistat baterea monedelor din metalul
prețios și convertibilitatea ba ncnotelor în aur;
– anul 1971, când s-a sistat convertibilitatea în aur a dolarului SUA;
– anul 1973, când s-a realizat trecerea de la cursurile fixe la cele flotante;
– anul 1978, când s-a adoptat al doilea amendament la statutul FMI, prin
care țările membre renunță la a-și defini monedele printr -o cantitate de
metal prețios.Ca atare circula ția monetar ă se disociază de metalul prețios.

3.Baterea și circula ția monedei
Sistemele monetare clasice au cuprins reglementari privind
baterea și circula ția monedelor cu sau fără valoare deplin ă. Cele cu
valoare deplin ă erau bătute din aur și argint iar cele fără valoare deplin ă
din zinc, aluminiu ca și din diverse aliaje cu metale nepre țioase .
Monedele cu valoare intrinsec ă (deplin ă) aveau o valoare care
cores pundea cu valoarea metalului din care erau confec ționate . De
exemplu dacă un dolar SUA avea un conținut de 1,5 gr. aur , moneda de
10 $ cântărea 15 gr. aur , era o moned ă cu valoare integral ă.
Pentru monedele cu valoare integral ă era specific ă baterea liber ă,
ceea ce însemna dreptul oricărei persoane de a prezenta la monetăria
statului metalul sub form ă de lingouri pentru a -l transforma în aur
moned ă contra unui comision, stabilit procentual din valoarea aurului
monetar.
Monetarizarea liber ă, ca și libera t ezaurizare, asigurau adaptarea
spontan ă a cantității de bani în circula ție la necesitățile economiei.
Cheltuielile de monetizare, ca și pierderile de metal prețios prin uzura în
timpul circula ției erau mari, făcând ca acest model al organizării
monetare s ă nu reprezinte idealul. Aceasta, cu atât mai mult cu cât
cantitățile de metal prețios extras au rămas mult în urmă față de
amplificarea schimburilor.
Baterea monedelor fără valoare integral ă a fost determinat ă de

29
rațiuni tehnice, de nevoile schimbului. Circula ția monetar ă are nevoie și
de monede de valoare redus ă, de monede divizionare. Dacă acestea ar fi
fost bătute din metal prețios, ele ar fi avut dimensiuni foarte mici și ar fi
generat costuri mari. Monedele fără valoare integral ă nu pot face
obiectul baterii libere, ci constituie monopol de stat, ap ărat cu stricte țe.
Cantitatea de astfel de monede fără valoare deplin ă, puse în circula ție,
trebuia menținută la nivel redus. Valoarea acestor monede nu era
reprezentat ă de valoarea metalului din care erau confec ționate ci de
valoarea aurului pe care -l reprezentau în circula ție. Prin limitarea baterii
monedei fără valoare intrinsec ă se urm ărea evitarea scoaterii din
circula ție a monedei cu valoare integral ă (de aur și argint ) și a tezaurizării
acestora.
Mone dele cu valoare deplin ă au dispărut din circula ție odată cu
primul război mondial. Sistemele băne ști contemporane nu mai cuprind
ca regul ă general ă reglementari privind monetizarea metalelor prețioase .

4.Emisiunea și circula ția bancnotelor
Insuficien ța metalului monetar, greută țile apărute în utilizarea lui
pentru satisfacerea nevoilor schimburilor, care au luat o mare amploare
odată cu noile descoperiri geografice și cu dezvoltarea produc ției de
mărfuri , a condus la emiterea și punerea în circula ție a banilor de hârtie , a
bancnotelor.
Acestea au fost la începuturi convertibile iar mai apoi au devenit
neconvertibile, căpătând un curs forțat. Utilizarea monedei de hârtie în
locul monedei de metal prețios a însemnat un moment decisiv în evolu ția
monedei și a sistemelor monetare, ea contribuind alături de moneda
marf ă la realizarea în practic ă a funcțiilor monetare. Are loc treptat
retragerea din circula ție a monedei marf ă în depozitele băncii emitente de
moned ă de hârtie , aceasta din urma împreună cu mon eda de cont,
preluând treptat funcțiile monetare și devenind instrumentul monetar
dominant.
Pentru impunerea în circula ție a monedei de hârtie a fost necesar ă
menținerea pentru o anumit ă perioad ă de timp a legăturii cu metalul
monetar prin mecanismul conv ertibilită ții. Bancnotele, biletele de banc ă,
sunt cambii ale băncilor de emisiune cu următoarele atribute:
– au putere circulatorie în toată țara;
– sunt polițe la vedere asupra băncii centrale;
– sunt convertibile în metalul monetar ce st ă la baza
etalonului;
– sunt numi ți bani reprezentativi, moned ă fiduciar ă.
Inițial, la emisiunea banilor de hârtie , băncile asigurau
convertibilitatea acestora în aur, prin preschimbarea la cerere a

30
bancnotelor cu monede aur, publicul manifestând încredere în
mecanism ul monetar.
Treptat, funcționarea mecanismului a cunoscut contradic ții între
cantitatea de metal monetar din rezerva băncii de emisiune și cantitatea
de moned ă de hârtie emis ă și pusă în circula ție, cerut ă de tranzac țiile
comerciale aflate în ascensiune. Ca urmare, convertibilitatea bancnotelor
a fost limitat ă și lichidat ă.
În actualele condi ții, sistemele monetare nu mai cuprind norme și
propor ții specifice pentru acoperirea metalic ă a emisiunii de bancnote,
dar cuprind reglementari privind relațiile create pe linie de emisiune,
norme privind legăturile dintre băncile centrale și cele comerciale.
Aceste reglement ări proliferează și tind s ă fie folosite drept
instrument de combatere a emisiunii cu caracter excesiv. Absen ța
mecanismelor de autoreglare a ma sei monetare în circula ție și deosebita
acuitate a proceselor inflaționiste în anii 70, au determinat intensificarea
și diversificarea formelor de interven ție în sfera monetar ă, atât din partea
băncilor centrale, cât și a autorit ăților guvernamentale.
2.3. EVOLUȚIA SISTEMELO R MONETARE

În dezvoltarea lor modern ă, sistemele monetare au cunoscut mai
multe etape, care de la statornicirea monometalismului aur au evoluat în
timp, cunoscând următoarele forme:
1. Sistemul monetar bazat pe etalonul aur – moned ă (Gold Specie
Standard)
2.Sistemul monetar bazat pe etalonul aur -lingouri (Gold Bullion
Standard )
3. Sistemul monetar bazat pe etalonul aur -devize (Gold Exchange
Standard)
4. Sistemul monetar bazat pe etalonul devize (Exchange Standard ).

1. Sistemul mon etar bazat pe etalonul aur -moned ă (Gold Specie
Standard )
Etalonul aur s -a impus asupra bimetalismului aur -argint la
sfârșitul secolului trecut, ca expresie a dezvoltării capitalismului la scar ă
mondial ă. Acest sistem a răspuns necesita ților dezvoltării schimbului și
circula ției întărind sistemul de credit și lărgind relațiile interna ționale .
Acest sistem a fost caracterizat de stabilitate relativ ă prin aceea c ă
nu a putut elimina anumite mișcări de prețuri, chiar mi șcarea general ă a
prețurilor, legat ă de evolu ția ciclic ă a economiei, de fazele ciclului, de

31
evolu ția pre țului aurului, generat ă de schimbările în productivitatea
muncii , în extrac ția metalului pre țios.
Principalele sale caracteristici erau:
1. Stabilirea prin lege a conținutului în aur al unității monetare (valoare
paritara) ;
2. Stabilirea parităților monetare ca raport între valorile paritare ale
respectivelor unități monetare ;
3. Baterea liber ă a monedelor de aur, fiecare cetățean având dreptul s ă
predea monetăriei statului o cantitate de aur și să obțină în schimb un
numă r corespunzător de mone de de aur ;
4. Convertibilitatea liber ă și nelimitat ă a bancnotelor în monede de
aur (realizându -se astfel echivalen ță între valoarea nominal ă a
bancnotelor și valoarea proprie a monedelor de aur corespunzătoare );
5. Circula ția liberă a aurului atât în interiorul țării cât și în exterior.
Unită țile monetare naționale se raportau numai la aur, numai prin el se
defineau și se schimbau între ele. Având un conținut aur stabilit de
fiecare stat în mod suveran, monedele naționale se schim bau unele pe
altele la un curs fix stabilit în funcție de paritatea monetar ă, ce era o
paritate metalic ă, determinat ă ca raport între conținutul în aur a dou ă
monede.
Aurul, în calitate de bani universali îndeplinea funcțiile de măsur ă
a valorilor mărfuri lor, etalon al prețurilor , mijloc de rezerv ă și de plat ă,
atât pe plan intern cât și interna țional . Sistemul asigura automatismul
autoreglării spontane a echilibrului balan ței de plăți externe. Banii de aur,
atât cei cu valoare intrinsec ă, cât și cei de hârtie convertibili în aur,
asigurau spontan legătura dintre sistemele monetare naționale . Acest
etalon a fost adoptat de Anglia în 1816, de țările europene după 1870
(Germania 1873,Franța în 1876, Austo -Ungaria 1892) , iar de SUA în
1900. Romania l -a adoptat în 1890 . Sistemul a funcționat relativ bine
până la primul război mondial, când a început să-și atingă limitele.
2. Sistemul monetar bazat pe etalonul aur -lingouri (Gold Bullion
Standard )
După primul război mondial, datorit ă dereglărilor apărute în
sistemul etalonului aur, unele țări ca Anglia, Franța, etc., au adoptat
sistemul bănesc aur-lingouri, prin care s -a renun țat la punerea în
circula ție a aurului sub form ă de moned ă efectiv ă, aceasta rămânând în
depozitele băncii centrale ca acoperire a semnelor monetare puse în
circula ție, confec ționate din diverse aliaje și din hârtie . Acest sistem
reprezintă o variant ă a etalonului aur -moned ă caracterizat ă prin

32
eliminarea monetizării aurului, ca și a convertibilită ții bancnotelor în
monede de aur.
– 1 lingou s tandard = 400 uncii = 12,444 kg. aur
– 1 uncie = 31,1035 gr. aur
Etalonul aur -lingouri limitează convertibilitatea, rămânând
convertibile numai sumele care au cel puțin valoarea unui lingou.
În Anglia, care a introdus acest etalon în 1925, convertibilit atea
era admis ă când un deținător de bancnote prezenta la schimb o sum ă
egală cu un lingou (1557lire) .
În Franța etalonul aur -lingouri a fost introdus în 1928 iar suma
minim ă necesar ă pentru preschimbarea într-un lingou era de 215.000
franci francezi.
În România a fost instituit în combinație cu Sistemul aur -devize
în anul 1929 ca urmare a stabilizării monetare.
Etalonul aur -lingouri s -a dovedit o soluție de organizare monetar ă
neviabil ă, limitând excesiv posibilită țile de adaptare a masei monetare la
necesitățile circula ției.
Aceasta a condus la căutarea unor soluții de a depă și rigidită țile
etalonului aur și a se asigura capacitatea de plat ă necesar ă, introducându –
se etalonul aur -devize.
3. Sistemul monetar bazat pe etalonul aur – devize Gold Exchange
Standard
Etalonul aur -devize a fost adoptat de mai toate statele pe baza
recomandărilor Conferin ței Monetare Interna ționale de la Geneva din
1922, de a introduce în sistemele băne ști naționale , ca mijloace de
rezerv ă și de plat ă interna ționale , alături de aur și a monedelor naționale
ale unor țări dezvoltate (dolar SUA, lira sterlin ă, francul francez, etc.). în
categoria devizelor, la aceste valute se adaugă treptat și toate efectele
comerciale și publice exprimate în aceste unități monetare ($, lir ă sterlină
și FF).
Aceast ă stare de lucruri a fost impus ă de marile rezerve de aur
deținute mai ales de SUA și Anglia dar și de suprema ția lor economic ă și
politica, în calitate de lideri ai câștigării primului război mondial. După
marea criz ă economic ă din anii 1929 rolul lirei sterline și al francului
francez a început să scadă și a crescut mult importan ța dolarului. În 1934
s-a stabilit prețul unciei de aur la 35 dolari, consolidându -se rolul
dolarului în cadrul etalonului aur -devize.
Principalele caracterist ici ale sistemului aur -devize au fost:
1. Definirea unității monetare naționale printr -o cantitate de aur

33
sau în funcție de o anumit ă moned ă mai puternic ă, convertibil ă în aur;
2. Excluderea aurului din circula ția intern ă în care apar exclusiv
semne ale valorii (bancnote, mone de divizionare, bani scripturali );
3. Convertibilitatea extern ă, la alegerea băncii , în aur sau în
valute -aur, adică în mijloace de plat ă ale unor țări în care moneda era
convertibil ă în mod legal și practic în aur, la un curs ofici al;
4. Deținerea unor rezerve de mijloace de plat ă interna ționale ,
compuse atât din aur cât și din valute de rezerva și alte active ;
5. Transferabilitatea liber ă sau cu anumite restric ții a fondurilor.
Nu se poate face o demarca ție precis ă între trecere a de la
sistemul etalonului aur -lingouri la sistemul etalonului aur -devize , între
acestea existând , între cele dou ă războaie mondiale , o competi ție și o
întrepătrundere determinat ă atât de legită țile economice cât și de politica
monetar ă promovat ă de difer ite state.
Istoria etalonului aur -devize dovede ște lipsa de stabilitate a
banilor în acest sistem. El a favorizat starea de dependen ță a sistemelor
băne ști ale țărilor mai slab dezvoltate de cele dezvoltate. Astfel, aurul din
rezerva statului de provenien ța a devizelor servea nu numai la acoperirea
bancnotelor proprii ci și a bancnotelor emise de statul care obține
devizele. Aceeași cantitate de metal prețios serve ște la acoperirea unei
circula ții băne ști cu atât mai mari cu cât sistemul de includere în stocul
de acoperire al devizelor este mai răspândit . A apărut astfel posibilitatea
emisiunii excesive de semne băne ști și a proliferării inflației.
Treptat s -au făcut simțite în cadrul acestui sistem puternice
fenomene de dezechilibru financiar -valutar inte rstatal, mai ales în timpul
crizei din 1929 -1933.
Pentru contracararea acestor fenomene s -a făcut simțită nevoia
creării unui cadru juridic și institu țional general care s ă reglementeze
politica valutar ă a statelor și agen ților economici pe plan interna țional.
A devenit presant ă necesitatea creării prin negocieri și
reglementari comune, a unui sistem monetar interna țional pentru a se
introduce mai mult ă ordine și disciplin ă în relațiile financiar -valutare
interna ționale . Ca urmare, în iulie 1944 la Bretto n – Woods (SUA ),
reprezentan ți a 44 state au hotărât crearea celui dintâi sistem monetar
interna țional , prin trecerea de la relațiile pur bilaterale la o structur ă a
relațiilor multilaterale care implic ă contractul participan ților.Acum se
pun bazele creeri i Fondului Monetar Internațional (FMI) și a Băncii
Internaționale pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BIRD).

34
4. Sistemul monetar bazat pe etalonul devize Exchange Standard

În prezent, aurul nu mai îndepline ște funcții monetare, nu se mai
bat monede decât în scopuri jubiliare, metalul galben fiind cotat la burs ă
ca orice alt ă marf ă. În condi țiile etalonului devize sistemele monetare ale
principalelor țări ale lumii nu mai au ca referin ța aurul. Aurul nu mai are
preț fix ci acesta, se determin ă pe baza rap ortului cerere -ofert ă. Monedele
nu se mai definesc în aur, vechile defini ții în aur sunt pur declarative.
FMI recomand ă țărilor membre s ă nu-și mai definească monedele în aur
sau fa ță de vreo moned ă singular ă a altei țări ci fa ță de coșuri valutare de
genu l DST.

2.4. SISTEMUL MONETA R DE LA BRETTON WOOD S

Pentru a se înlătura dezordinea monetar ă ce apăruse la sfârșitul
celui de al doilea război mondial și a se introduce mai mult ă rigoare în
relațiile financiare interna ționale , la 1 -22 iulie 1944 , la Brett on Woods –
SUA, reprezentan ți a 44 state din coali ția antifascist ă au pus bazele
primului sistem monetar interna țional . La baza tratativelor purtate au stat
doua proiecte:
a.Proiectul american elaborat de H. White , care conferea un mai mare
rol aurului, având în vedere ca SUA deținea cea mai mare parte a aurului
lumii și vroia s ă-și păstreze un rol esențial în acest sistem. Se preconiza
plasarea dolarului SUA în centrul sistemului, ca moned ă internațională și
crearea unui fond de stabilizare prin contribu ția statelor membre.
b. Proiectul englez elaborat de J.M. Keynes care prevedea restabilirea
echilibrului balan țelor de plăți deficitare prin realizarea unei solidarități
între creditori și debitori. În acest sens prevedea crearea unei Uniuni
Interna ționale de Clearing și a unei unități monetare interna ționale de
cont definit ă în aur, denumit ă bancor.
În final, acordul a adoptat în mare parte proiectul american
datorit ă poziției mai tari a economiei naționale americane în economia
mondial ă, reconsolidându -se sistemul monetar aur -devize prin întărirea
poziției dolarului. Ca urmare a sistemului adoptat, definirea și convertirea
monedelor naționale ca și constituirea rezervelor valutare urmau s ă se
facă numai prin aur și dolari SUA și nu prin aur și mai multe d evize ca
mai înainte . Aceasta a reflectat poziția economic ă și financiar valutar ă
dominant ă a SUA , care a ieșit întărită din război comparativ cu
concurentele. Dou ă treimi din rezervele de aur ale țărilor dezvoltate erau
deținute de SUA.
Sistemul monetar interna țional se define ște ca fiind ansamblul de

35
reguli convenite la nivel interna țional pe baza acordurilor dintre state,
privind desfă șurarea raporturilor de plăți și de lichidare a
angajamentelor existente între țări, determinate de schimburile
comercia le, de mișcările de capital și de creșterea economic ă.
Scopul principal al sistemului monetar interna țional creat în 1944
și cunoscut ca Sistemul monetar interna țional de la Bretton Woods, l -a
constituit asigurarea prin intermediul mecanismelor sale de funcționare a
unei largi cooperări monetare și pe aceast ă bază creșterea echilibrat ă a
comer țului interna țional , ca o condi ție a dezvoltării economice a fiecărei
țări și a economiei mondiale în ansamblul s ău.
La baza sistemului de la Bretton Woods au fost p use următoarele
principii mai importante:
1. Universalitatea – orice stat care recunoa ște prevederile
statutului FMI poate adera la acest organism și implicit la principiile
Sistemului Monetar Interna țional .
2. Stabilitatea cursului de schimb
Este unul din principiile fundamentale de funcționare a SMI ,
aplicarea lui în practic ă fiind condi ția de baz ă pentru realizarea cooperării
monetare și asigurarea stabilită ții monetare și economice. Acest principiu
presupunea fixitatea parităților și cursurilor valut are. Pentru aceasta
moneda națională a statului membru trebuia s ă aibă o valoare paritar ă
stabilit ă în aur sau dolari, 1$ = 0.888671 g aur fin. Modificarea acesteia
putea fi efectuat ă numai la propunerea țării membre în urma consultării
cu FMI și numai pen tru corectarea unui dezechilibru fundamental al
balan ței de plăți externe. Fa ță de paritatea oficial ă cursurile de piață ale
monedelor naționale , puteau oscila în cadrul unor marje de +/ – 1%, țările
membre având obliga ția să supravegheze strict aceast ă evoluție. Alături
de cursurile oficiale (la paritate) și cursurile de piață, au func ționat și
noțiunile de curs -planșeu și de curs -plafon. Cursul -planșeu este valoarea
oficial autorizat ă cea mai scăzută ce poate fi atins ă pe piață de către
moneda unei țări în raport cu dolarul SUA, iar cursul plafon reprezintă
valoarea de schimb oficial autorizat ă cea mai ridicat ă în raport cu dolarul
SUA.
Menținerea cursului de piață între aceste limite majorate după
1971 la +/ – 2,25% se realiza printr -un mecanism special de interven ții
repetate pe piață cu opera țiuni de vânzări cumpărări de moned ă. Dacă nu
se ajungea la rezultatul așteptat se trecea la modificarea valorii paritare
dar numai pentru corectarea unui dezechilibru fundamental în economia
țării. Refacerea echilibr ului între conținutul valoric al unei monede și
puterea de cumpărare a acesteia, se realiza în ultima instanță prin
opera țiuni de devalorizare sau revalorizare oficial ă a monedei.
3.Convertibilitatea reciproc ă a monedelor

36
Prin desfiin țarea restric țiilor asupra plăților curente, precum și
convertibilitatea în aur a dolarului. Dolarul reprezintă singura moned ă
convertibil ă în aur, în calitatea sa de etalon, moned ă de rezerva și de plat ă
în cadrul sistemului, autorită țile monetare americane garantând
converti rea la cererea băncilor centrale, a deținerilor acestora în dolari, la
prețul oficial de 35$ uncia. Pentru celelalte monede na ționale
convertibilitatea însemna pe de o parte, desfiin țarea restric țiilor în
domeniul plăților și transferurilor interna ționale , iar pe de alta parte
obliga ția băncii centrale, de a cumpără propria moned ă deținută de o
banc ă central ă străină la cererea acesteia. Suma respectiv ă trebuia s ă
provină însă din tranzac țiile curente sau s ă fie necesar ă pentru plăți
curente. Transformarea oficial ă a unei monede în alta era limitat ă la
relațiile dintre autorită țile monetare. Opera țiunile de plăți generate de
tranzac țiile comerciale și financiare desfă șurate între persoane fizice și
juridice se efectuau pe piață fără interven ția direct ă a băncilor centrale. A
fost instituit ă deci o convertibilitate reciproc ă oficial ă și de piață ,
monedele putând fi transformate indirect în aur prin intermediul dolarului
SUA.
4.Crearea unui volum de rezerve adecvat
Autorită țile monetare ale țărilor membre la FMI sunt obligate s ă
constituie rezerve monetare adecvate nevoilor de echilibrare a balan ței de
plăți compuse din: rezervele oficiale de aur;rezervele valutare;crean țe
față de FMI (excedentul cotei de participare fa ță de de ținerile FMI în
moneda națională a țării respective;de ținerile de DST (după 1970 ).
5. Echilibrul balan țelor de plăți
Țările membre ale FMI aveau obliga ția să supravegheze și să
asigure menținerea echilibrului balan țelor de plăți. Pentru asigurarea și
menținerea acestui echilibru, precu m și pentru ajustarea deficitelor sau
excedentelor exagerate, se utiliza de comun acord cu FMI, tehnica
devalorizării sau revalorizării monedelor naționale .Singura țară care
făcea excep ție de la acest principiu era SUA pentru care deficitul balan ței
lor de plăți se acoperea prin emisiune de moneda proprie, dat fiind rolul
privilegiat al dolarului în cadrul sistemului.
Pe parcursul anilor, ca urmare a evolu țiilor fenomenelor
economice și monetar -valutare, aceste principii au fost abandonate
treptat, consfin țindu -se prin aceasta abandonarea sistemului conceput sa
funcționeze pe baza lor. Actualmente sistemul monetar interna țional este
în căutarea unei noi identități, care trebuie s ă țină cont de noile muta ții
apărute pe scena internațională în materie monetar ă și valutar ă și, în mod
deosebit de constituirea și intrarea în funcțiune a Uniunii Economice și
Monetare cu noua ei moned ă EURO .

37
Institu ții monetare și de credit interna ționale
Acordurile de la Bretton Woods din anul 1944 au prevăzut
crearea a dou ă noi institu ții: Fondul Monetar International (FMI ) și
Banca Internațională pentru Reconstruc ție și Dezvoltare (BIRD).
Fondul Monetar International este o institu ție creat ă în vederea
asigurării dezvoltării relațiilor economice interna ționale prin facilitarea
schimburilor valutare, echilibrarea și armonizarea balan țelor de plăți și
realizarea stabilită ții cursurilor valutare.
Principala func țiune a FMI o reprezintă creditarea temporar ă a
deficitelor balan țelor de plăți ale țărilor care se angajează să aplice
politicile de redresare economic ă stabilite prin acordurile încheiate cu
FMI. În general aceste politici sunt politici de austeritate economic ă și
financiar ă (restrângere a cuantumului investi țiilor, cheltuielilor statului
etc.). Pentru majoritatea țărilor și mai ales pentru cele în curs de
dezvoltare FMI reprezintă principala surs ă de creditare și sprijin
economic.
Organizarea și func ționarea FMI se bazează pe așa numitele “
cote părți”, termen care exprim ă aportul țărilor membre pus la dispozi ția
Fondului , cote care depind de poten țialul fiecărei țări și determin ă
numărul de voturi al fiecărui stat membru în organele de conducere și, de
asemenea, natura și importanta împrumuturilor de care statul respectiv
poate beneficia. Cotele părți subscrise se varsă în propor ție de 25% în
devize ( inițial aur) și 75% în moneda națională . Aceste cote părți se
revizuiesc din cinci în cinci ani de către Consiliul de Administra ție al
FMI în general prin majorare.
Drepturile Speciale de Tragere (DST) reprezintă o lichiditat e
internațională creat ă de FMI la finele anilor '60. Acestea sunt puse la
dispozi ția membrilor propor țional cotelor deținute , în scopul de a spori
rezervele valutare ale acestor țări. Alocările de DST nu sunt
rambursabile, iar deținerile de DST au pentru țările respective rolul unor
devize și pot fi utilizate pentru achizi ția de devize efective, efectuarea de
plăți, acordarea de credite, în principiu în relațiile dintre băncile centrale
ale țărilor interesate. Alocările și deținerile de DST sunt purtătoare de
dobânzi .
DST funcționează ca o moned ă de cont a FMI și reprezintă o
moned ă convențională constituită pe principiul coșului de valute fiind o
“moned ă coș”. Inițial DST a avut o valoare paritar ă egală cu dolarul, dar
în 1988 la baza DST sta un co ș de cin ci valute cu voca ție internațională :
$(40%), DM(21%), YEN(17%), F ranc Francez (11%) și Lira Sterlin ă
(11%). În prezent DST -ul are doar patru componente: dolarul american
yenul japonez, euro și lira sterlin ă. Un euro puternic va deține o pondere
de 30% în cadrul DST -ului.

38
DST -urile se caracterizează printr -o valoare stabil ă fiind o
moned ă-coș bazat ă pe cele mai puternice și utilizate monede în
tranzac țiile interna ționale . Aceast ă moned ă este mult mai puțin afectat ă
de varia ția brusc ă a cursurilor decât orica re din monedele naționale ce o
compun. Datorit ă acestei calități DST are funcție de: etalon monetar,
moned ă de contract, moned ă de exprimare a emisiunilor obligatare
interna ționale .
Obiectivele fundamentale ale FMI sunt:
– Promovarea cooperării monetare interna ționale în cadrul unei
institu ții permanente ;
– Stimularea dezvoltării și creșterii armonioase a comer țului
interna țional și a realizării și menținerii unui nivel ridicat al gradului de
ocupare și venitului național real;
– Promovarea stabilită ții cursurilor valutare, menținerea în statele
membre și în relațiile dintre acestea a unor regimuri valutare ordonate și
evitarea deprecierilor concuren țiale ale monedelor statelor participante ;
– Sprijinirea stabilirii unui sistem multilateral de reglare a
tranzac țiilor curente între statele membre și eliminarea restric țiilor
valutare care împiedică dezvoltarea comer țului mondial ;
– Întărirea credibilită ții statelor membre, punând la dispozi ția lor
în mod temporar cu garan ții adecvate resursele generale ale Fondului,
pentru a -și corecta dezechilibrele balan țelor de plăți;
– Scurtarea duratei și reducerea amplorii dezechilibrelor balan țelor
de plăți ale statelor membre.
Cea mai mare parte a acestor obiective se încearcă a fi atinse prin
mecanismul de credi tare practicat de FMI. În general împrumuturile
acordate urmăresc să permită statelor membre s ă-și atenueze
dezechilibrele temporare ale balan țelor de plăți, acordând acestora
răgazul pentru a lua m ăsurile de reechilibrare a balan ței de plăți.
Banca Mond ială
Grupul Băncii Mondiale este format din : Banca Internațională
pentru Reconstruc ție și Dezvoltare (BIRD), Corpora ția Financiar ă
Internațională (CFI), Asocia ția Internațională pentru Dezvoltare (AID),
Agen ția pentru Garantarea Multilaterala a Investi țiilor (MIGA) și ceea ce
se nume ște “Cel de al treilea ghișeu”.
Banca Internațională de Reconstruc ție și Dezvoltare (BIRD) a
fost creat ă în 1946 având inițial ca scop “facilitarea reconstruc ției
economiilor țărilor membre“. Fiecare țară membr ă a FMI dev ine și
membr ă a BIRD. Resursele financiare ale BIRD constau în:
– cotele subscrise de fiecare țară membr ă;
– veniturile nete rezultate din propriile opera țiuni bancare;
– fondurile obținute din vânzarea (plasarea) pe piețele financiare a

39
obliga țiunilor emise sau prin contracte directe cu băncile
centrale ale țărilor membre;
– veniturile realizate din dobânzi și comisioane percepute la
creditele acordate;
– împrumuturile de capital contractate pe piețele financiare; BIRD
acord ă credite guvernelor sau institu țiilor desemnate și garantate de
guverne cu o perioad ă de gra ție de 5 ani și perioad ă de rambursare de
până la 20 ani. Acordarea creditelor se face pe baz ă de analize economice,
urmărind scopul productiv, refacerea structurilor productive, a
infrastructuril or economice și sociale.
Rom ânia este membr ă a BIRD din anul1972.
Corpora ția Financiar ă Internațională este o filial ă a Băncii
Mondiale având ca scop stimularea creșterii economice prin încurajarea
înființării în țarile în curs de dezvoltare de întreprind eri private cu scop
lucrativ. Ea stimulează și susține crearea și dezvoltarea infrastructurilor
în țările cele mai puțin dezvoltate și de asemenea apari ția și dezvoltarea
întreprinderilor private în economie prin mobilizarea capitalului național
și interna țional . C.F.I. are dreptul s ă obțină participa ții de capital în
întreprinderi , să se angajeze în proiecte productive private, s ă se degaje
ulterior din aceste proiecte, cedând drepturile ce i se cuvin țărilor,
reinvestind fondurile, s ă lanseze împrumuturi pe piață .
Corpora ția Financiara Internațională are ca principal ă activitate
finan țarea proiectelor de investi ții private în țările în curs de dezvoltare
fără garan ția statelor. Ea este catalizator al investi țiilor atrăgând și alți
investitori la opera țiile pe care le efectuează (cofinan țare). Din 1990
Rom ânia a aderat la CFI unde.
Asocia ția Internațională pentru Dezvoltare (AID) este o filial ă a
Băncii Mondiale creat ă în 1960 urmărind acelea și obiective ca și BIRD,
dar care sprijină statele cele mai sărace, aflate în curs de dezvoltare.
Resursele AID sunt constituite din contribu țiile țăarilor membre,
reconstituirile periodice consim țite de țările dezvoltate, contribu țiile
speciale vărsate de unele state, împrumuturile și contribu țiile acordate de
țările membre, dona țiile BIRD și beneficiile acumulate de AID însăși .
Împrumuturile acordate de AID sunt foarte avantajoase, fiind
nepurtătoare de dobânzi , rambursabile în perioade lungi p ână la 50 ani,
cu perioade de gra ție de p ână la 10 ani. AID percepe o tax ă de
comisioane de 0.75 % pe an asupra sumelor efectiv utilizate.
Aceste împrumuturi sunt acordate numai celor mai sărace țări
care înregistrează un venit pe locuitor foarte scăzut și de aceea au un
acces scăzut pe piață de credit privat ă.
Sporirea acest or credite este îngreunată de dou ă obstacole:
capacitatea limitat ă a țărilor debitoare de a utiliza în mod eficient

40
creditele și caracterul limitat al resurselor pe care țările dezvoltate
accept ă să le pună la dispozi ția AID.
Asocia ția pentru Garantarea M utuala a Investi țiilor – MIGA
înființată în 1991 , are ca scop aplanarea diferendelor determinate de
investi ții. Ea pune la dispozi ția investitorilor și guvernelor interesate o
procedura neimperativ ă, de natur ă să faciliteze rezolvarea diferendelor .
"Cel de-al Treilea Ghișeu"
Începând cu anul 1976 în cadrul Băncii Mondiale a început să
funcționeze un mecanism intermediar de finan țare, denumit de obicei
“Cel de -al Treilea Ghișeu”. Acesta are ca scop crearea posibilită ții de a
acorda împrumuturi în condi ții intermediare între cele aplicate normal de
BIRD (primul ghișeu) și cele aplicate de AID (cel de -al doilea ghișeu).
Resursele sunt create prin dona ții ale unor țări membre. Cea mai mare
parte a împrumuturilor este rezervat ă țărilor în curs de dezvoltare a l căror
venit pe locuitor nu depășește un anumit prag.

2.5. SISTEME MONETAR E REGIONALE

Conferin ța monetar ă internațională de la Kingston, Jamaica din
1976 a modificat radical unele elemente esențiale ale sistemului monetar
interna țional , în mod deosebit regimul cursurilor valutare. Ea a fost
urmat ă de o mare instabilitate monetar ă, caracterizat ă prin ample mișcări
speculative de capitaluri. Pentru a se apăra și preveni astfel de mișcări
speculative și a evita consecin țele negative ale acestora, țările eu ropene
au creat un sistem monetar propriu cunoscut sub numele de Sistem
Monetar European (SME).
Sistemul Monetar European
Suspendarea convertibilită ții monetare în aur a dolarului SUA în
1971 a dat naștere la o mare libertate de fluctua ție a cursurilor de schimb.
În vederea limitării consecin țelor economice și financiare ale acestui
fenomen, țările membre ale Comunități i Europene, au adoptat un
mecanism monetar denumit “ Șarpele monetar” prin acordul de la
Bale, în decembrie 1971. Acest mecanism a constit uit predecesorul
viitorului Sistem Monetar European.
Mecanismul “ șarpelui monetar” (1972 -1978) a avut în funcțiune două
tipuri de “ șarpe monetar”. Primul a funcționat între 1971 și 1973 și s-a
caracterizat printr -o dubl ă limitare a fluctua țiilor cursurilo r de schimb ale
monedelor naționale europene în raport cu dolarul SUA, pe de o parte și între
ele pe de alt ă parte. Acest mecanism a fost rapid abandonat. Al doilea tip de
“șarpe monetar” a funcționat între 12.03.1973 și 12.03.1978, fiind caracterizat
prin numeroase intrări și ieșiri ale monedelor din cadrul acestui mecanism.

41
În cadrul mecanismului " șarpelui monetar" s -a încercat limitarea
fluctua țiilor monedelor europene fa ță de dolarul SUA și între ele. Cursurile
valutare ale monedelor puteau fluctua cu + /- 2,25% fa ță de dolar și cu
maximum 4,5 % între ele. Când se atingeau marginile extreme ale acestor
benzi de fluctua ție, băncile centrale europene trebuiau s ă intervină pe piață
pentru a readuce monedele în interiorul benzilor de varia ție.
Marjele de fluctuație fiind mici iar unele monede fiind
supraevaluate, cu efecte negative asupra exporturilor, din mecanism s -au
retras unele țări precum Franța și Anglia care au trecut la flotarea liber ă a
monedelor naționale .
Ca urmare, la 5 dec embrie 1978, mecanismu l "șarpelui monetar"
s-a desfiin țat. În aceste condi ții, șefii de state europene au hotărât să
reconstruiască o zon ă de stabilitate monetar ă în Europa.
La 13 martie 1979, Consiliul Europei la reuniunea de la Paris a
hotărât crearea Sistemului Monetar Euro pean (SME). Acest sistem face
parte din categoria sistemelor cu flexibilitate limitat ă, fiind o combina ție
între cursurile fixe și fluctuante. Sistemul Monetar European a fost gândit
astfel încât să reziste presiunilor speculative exercitate pe piețele de schimb
asupra monedelor comunitare și a avut la baz ă două mecanisme:
– un sistem de interven ții pe piețele de schimb;
– un acord asupra manierei de finan țare a acestor interven ții.
Caracteristicile și func ționarea SME
Sistemul Monetar European a avut la baza următoarele principii:
– O moned ă comun ă ECU definit ă ca o moned ă “coș” format ă
din monedele tuturor țărilor participante. Fiecare moneda intra în “coș”
într-o cantitate care reflecta importan ța economic ă a țării emitente.
Aceast ă cantitate înmul țită cu cursul monedei respective determina
ponderea monedei în cauza în cadrul “ coșului”. Aceste ponderi se
revizuiesc din cinci în cinci ani sau ori de cate ori este nevoie.
– Cursurile de schimb sunt fixe , dar ajustabile la perioade de
timp relativ lun gi. Aceste cursuri se stabilesc prin definirea și respectarea
unui “curs pivot” al fiecărei monede participante fa ță de etalonul comun
reprezentat de ECU. În jurul acestor “cursuri pivot” bilaterale sunt
stabilite marje de varia ție de +/ – 2,25% iar pentru unele țări (Spania,
Italia ) marja a fost fixat ă la +/ – 6%. Dacă aceste marje sunt depă șite
băncile centrale sunt obligate s ă intervină pentru susținerea monedei lor.
De comun acord, țările participante pot modifica cursurile pivot.
Interven țiile băncilor de emisiune se produceau când cursul pieței tindea
să iasă din marjele cursului pivot și fluctua țiile admise.
– Pentru fiecare moned ă participant ă se stabile ște un “indicator
de divergen ță” menit s ă permită repartizarea echilibrat ă a sarcinilor de
interven ție între băncile centrale ale statelor membre. Acest indicator de

42
divergen ță a fost situat la +/ – 1,70 %, limit ă care odată atins ă declan șa în
mod preventiv acțiuni de interven ție pe piață monetar ă (vânzări ,
cumpărări de valuta etc.) adoptarea de m ăsuri d e politic ă monetar ă sau
economic ă, sau în ultim ă instanță modificarea cursului pivot.
– Solidaritatea țărilor membre realizat ă în principal prin crearea
unei rezerve valutare și prin credite reciproce acordate în caz de dificultăți
în ceea ce prive ște balanța de plăți sau finan țarea interven țiilor. Pentru
finan țarea interven țiilor a fost instituit Fondul European de Cooperare
Monetar ă (FECOM). Băncile centrale ale țărilor participante la SME s -au
obligat s ă depună la acest fond 20% din deținerile lor de au r și dolari în
schimbul unei cantități echivalente de ECU. Mecanismele de creditare
reciproc ă au fost instituite pe termen foarte scurt în volum nelimitat, pe
termen scurt, de 6 -9 luni și pe termen mediu ,de 2-5 ani, în volum mai mare
și condi ționat . La ace ste credite reciproce se adăugau creditele acordate de
FECOM pe baza rezervei valutare comune. Pentru fiecare țară participant ă
la sistem se stabilea un plafon atât pentru datorii cât și pentru crean țe în
funcție de starea balan ței sale de plăți. Caracteri sticile SME au fost ulterior
perfec ționate prin adoptarea unei serii întregi de m ăsuri care au permis
folosirea pe scar ă din ce în ce mai mare a ECU -ului în relațiile dintre
băncile centrale ( piață ECU) și în opera țiunile băncilor comerciale și ale
sectoru lui privat ( piață privat ă a ECU).
ECU (European Currency Unit) a constituit o unitate monetar ă de
cont creat ă în cadrul SME utilizat ă ca numitor comun pentru
mecanismele cursurilor valutare și tranzac țiilor FECOM, precum și ca
mijloc de decontare între autoritățile monetare ale Uniunii Europene. El a
fost definit ca un “co ș”, o sum ă de 12 monede, fiind o moned ă compozit ă
care are un curs teoretic rezultat din cursurile de schimb ale monedelor ce
îl compun și un curs de piață stabilit de piață .
Sistemul Mon etar European, s -a născut în epoca bulversărilor
create de șocul petrolier , care a fost resim țit de economiile europene , și a
fost cerut și de experien ța nereușită a “ șarpelui valutar” ale cărui
mecanisme nu au rezistat crizei interna ționale. Dacă inițial, fluctua țiile
dolarului au introdus o instabilitate cronic ă în cadrul SME, ulterior
mecanismele acestuia s -au dovedit capabile s ă declan șeze ajustările
necesare pentru corectarea dezechilibrelor din economiile europene.
După intrarea în funcțiune a SME st abilitatea cursurilor a fost
relativ ă, având loc o serie de devalorizări ale monedelor europene (lira
italian ă, peseta spaniol ă) precum și mai multe realinieri generale ale
“cursurilor pivot” ale tuturor monedelor participante. Asemenea
fenomene au intrat în logica sistemului deșfășurăndu -se în conformitate
cu procedurile acestuia.
Reajustările de cursuri nu au fost foarte dese, existând perioade

43
lungi de timp în care cursurile au rămas stabile și ele nu au dat naștere la
reacții ostile de tipul “ devaloriz ărilor concuren țiale” din perioada
interbelic ă. SME și mecanismele sale au avut o contribu ție însemnată la
reducerea de -a dreptul spectaculoas ă a inflației în țările participante. Cu
toate atuurile sale, SME nu a dus la apari ția unei identități monetare și
aceasta datorit ă rolului limitat conferit ECU -ului. Ca moned ă “coș” el nu
este o moned ă unică, fapt confirmat de comportamentele de pe piață
valutar ă, de evolu ția ratelor dobânzii etc., care au fost influen țate de
evolu ția monedelor din compunerea “ coșului” și nu de evolu ția unui
instrument monetar compact.
Motivul principal pentru care ECU nu a devenit o adevărată
moned ă a Europei nu a fost lipsa sa de calități ci absen ța voin ței
politice a statelor membre. O alt ă lipsă a SME este aceea c ă el nu a dus
la o asemenea coordonare a politicilor monetare și valutare naționale ,
care s ă fie considerat ă satisfăcătoare de către toate statele participante.
Costurile implicate de ajustările economice și de interven țiile pe piețele
valutare nu au fost egal repartizat e iar orientările generale de politica economic ă
au fost determinate de interesele unui singur partener – Germania a cărui banca
Bundesbank a dat liniile directoare. Imperfec țiunile SME se încearcă a fi depășite
prin urmărirea realizării unui nou proiect d e unificare monetar ă european ă.
Uniunea Monetară
Prima tentativ ă spre o uniune monetar ă în Europa apare odată
cu raportul Werner în 1970. Raport ul schițează un obiectiv de
uniune monetar ă pentru anul 1980 și prevedea:
– convertibilitatea monedelor;
– diminuarea fluctua țiilor ratelor de schimb p ână la fixitatea revocabil ă a
parităților ;
– liberalizarea mișcărilor de capital.
Acest plan nu a fost realizat, dar obiectivele sale apar ca
precursoare ale planului de mai târziu .
Ideea unificării monetare eur opene a fost relansat ă în anul 1986
de către guvernul francez, care a adresat în acest sens un memorandum
partenerilor săi din Comunitatea European ă. Consiliul Europei a decis la
27-28 aprilie 1988 s ă încredin țeze unui comitet prezidat de Jackes
Delors, președintele Comisiei Europene, misiunea de a stabili și a
propune etapele concrete pentru a ajunge la Uniunea Economic ă și
Monetar ă (UEM). Raportul rezultat din lucrările acestui grup a fost
aprobat de Consiliul Europei din 27 iunie 1989 de la Madrid.
Arhi tectura definitiv ă a UEM a fost stabilit ă prin reuniunea de
la Maastricht, Olanda, unde la 9 -10 decembrie 1991, șefii de state și de
guverne ai CE au semnat tratatul care a pus bazele juridice și politice ale
Uniunii Monetare Europene. Acest tratat prive ște evolu ția spre Uniunea

44
Monetar ă în trei etape și define ște principiile esențiale ale procesului:
a. moneda unic ă
b. convergen ța în trei faze
c. ireversibilitatea procesului
a. Principiul “monedei unice” presupune emisiunea unei
monede unice europene – denumita “euro” ca o nou ă moned ă cu putere
circulatorie legal ă. Moneda European ă va fi emis ă de “Sistemul
European de Bănci Centrale”(SEBC), format din “Banca Central ă
European ă”(BCE) și din Băncile Centrale Naționale (BCN) al cărui rol
principal va fi to cmai aceast ă emisiune.
b. Principiul “convergen ței în trei faze” prevede următoarele :
Faza I – La 1 iulie 1990 a debutat prima faz ă a Uniunii Economice
și Monetare care a durat p ână la finele anului 1993. În aceast ă
perioad ă s-au pus bazele pieței euro pene unice, s -au liberalizat
mișcările de capital dintre statele membre ale Uniunii.
– În 1 ianuarie 1993 s -a instituit piață unică, iar începând cu
1 noiembrie 1993 s -a definitivat compozi ția coșului valutar de la
baza ECU și a intrat în vigoare tratatul asupra Uniunii Europene
semnat la Maastricht.
Faza II – Începând cu 1 ianuarie 1994 a debutat cea de a doua faz ă a
UEM care durează până la finele anului 1998 și a consemnat următoarele
evenimente:
– Crearea Institutului Monetar European (IME) cu sediul la Frankfurt, ca
precursor al Băncii Central Europene;
– S-au inițiat procedurile de coordonare a politicilor economice la nivel
european;
– S-a declan șat lupta contra "deficitelor excesive" și s-au pus în aplicare
politicile de convergen ță economic ă de către statele membre;
– La 31 mai 1995 Comisia a adoptat " cartea verde " a monedei unice
(scenariul de referin ța pentru trecerea la moneda unic ă);
– Între 15-16 decembrie 1995 la Madrid, Consiliul European a adoptat
numele de "euro" pentru moneda unic ă. De asemenea, a stabilit scenariul
tehnic de introducere a euro și calendarul de trecere la moneda unic ă
începând cu anul 1999;
– Între 16-17 iunie 1997 Consiliul European de la Amsterdam a stabilit
Acordul final asupra cadrului juridic relativ de utili zare al euro, pactul de
stabilitate și de creștere, precum și mecanismul de schimb care va înlocui
SME. Au fost prezentate de asemenea desenele bancnotelor euro;
– La 2 mai 1998, șefii de stat și de guvern au decis care state membre vor
participa primele la moneda unic ă, pe baza criteriilor de convergență și în
funcție de rezultatele economice ale anului 1997. Aceste state au fost :
Germania, Franța, Belgia, Luxemburg, Spania, Portugalia, Irlanda, Italia,

45
Olanda, Austria și Finlanda. Consiliul a fixat în mod irevocabil ratele de
conversie între monedele țărilor participante începând cu 1 ianuarie 1999.
Ratele oficiale de schimb ale celor 11 monede europene fa ță de Euro la 1
ianuarie 1999 sunt: Marca german ă -1,955830 ; Francul francez –
6,559570 ; Francul belgia n -40,33990 ; Francul luxemburghez -40,33990 ;
Peseta spaniol ă -166,386 ; Escudo portughez -200,482 ; Lira irlandez ă –
0,787564 ; Lira italian ă -1936,27 ; Gulden olandez -2,203710 ; Șilingul
austriac -13,7603 ; Marca finlandez ă -5,945730 . Din ianuarie 2000
drahma g receasc ă intră și ea în grupul monedelor participante la euro,
rata de schimb a acesteia fiind de 374,5000.
În urma acestor decizii, statele participante și-au numit membri în
conducerea Băncii Centrale Europene (BCE), iar Sistemul European al
Băncilor Centrale (SEBC) a început imprimarea bancnotelor euro. Înainte
de 1 ianuarie 1999 au început pregătirile finale ale BCE ai SEBC.
Consiliul adopt ă legisla ția referitoare la cheia de repartizare pentru
subscrip ția de capital, colectarea informa țiilor statisti ce, rezervele
minime etc. BCE, care a înlocuit în iulie 1998 Institutul Monetar
European (IME) și SEBC, constituit din băncile centrale naționale se
pregătesc pentru faza operațională , adoptarea cadrului de reglementare,
punerea în practic ă a politicii mon etare unice.
Faza III – pornind de la 1 ianuarie 1999. Aceasta faza cuprinde dou ă
etape B și C ale scenariului de tranzi ție:
Etapa B – de la 1 ianuarie 1999 la 31 decembrie 2001
Aceast ă etapă denumit ă și perioad ă tranzitorie este cea mai lung ă
și cea m ai delicat ă, ea reprezintă un veritabil demaraj al Uniunii
Economice și Monetare. La 1 ianuarie 1999, Euro a devenit o realitate,
dar el nu exista decât sub forma scriptural ă.
Principiile majore ale acestei etape sunt:
– Ratele de schimb între unită țile monetare participante la Euro
sunt fixate de o manier ă irevocabil ă de la 1 ianuarie 1999;
– ECU a fost înlocuit de Euro la rata de 1 la 1;
– Aplicarea principiului de continuitate a contractelor existente
care nu -și modific ă conținutul la introducerea Eu ro;
– Aplicarea principiului "nici obliga ții nici interdic ții",
menținându -se libertatea de a alege utilizarea sau nu a Euro, cu excep ția
piețelor monetare care funcționează în Euro de la 1 ianuarie 1999;
– Conversia între monedele naționale și Euro este făcut ă după
reguli precise de conversie;
– Banca Central European ă începe să definească politica monetar ă
unică. Executarea acesteia va fi asigurat ă de băncile centrale naționale
(BCN) și de la pornire toate opera țiunile sunt efectuate în Euro;
– Piețele monetare basculează către Euro, unită țile monetare

46
participante la Euro nu mai sunt cotate, Euro va fi cotat în raport cu
monede terțe (USD, Yen) sau cu monedele statelor membre care nu au
aderat încă la Euro;
– Plățile între bănci se efectueaz ă printr -un nou sistem de plăți
TARGET;
– Statele membre emit efecte publice în Euro;
Etapa C – de la 1 ianuarie 2002 la 30 iunie 2002 și mai târziu
Aceast ă perioad ă este numit ă "perioada de dubl ă circula ție".
Începând cu 1 ianuarie 2002 SEBC a pu s progresiv în circula ție bilete în
Euro, care au circula t în paralel cu monedele și biletele naționale care
treptat au fost retrase din circula ție. Pentru a reduce la minim elementele
perturbatoare ale acestei duble circula ții, aceast ă etapă a fost scurtat ă la
minim posi bil. În aceast ă perioada cumpărăturile putea u fi făcute atât în
Euro cât și în monede naționale . Plățile scripturale, prin virament, cecuri,
cărți de credit sau debit nu se putea u face decât în Euro.
Începând cu 1 iulie 2002, unită țile monetare naționale au fost
retrase total și numai Euro putea fi utilizat. Toate tranzac țiile comerciale,
financiare și investi ționale care se vor face de către statele membre
participante vor fi denominate numai în Euro.
c. Principiul “ ireversibilită ții procesului de unif icare
monetar ă” rezult ă din modalitatea de trecere de la faza a treia, care este
condiționată de îndeplinirea unor criterii de convergen ță foarte precise:
– rata infla ției nu trebuie s ă depășească mai mult 1,5% fa ță de
performan ța celor mai bune trei econ omii ale Comunități i;
– deficit bugetar de cel mult 3% din PIB;
– datorie public ă de cel mult 60% din PIB;
– respectarea marjelor de fluctua ție restrânse ale cursurilor
valutare din cadrul SME (+/ -2,25%);
– marja anual ă a ratei dobânzii nu trebuie s ă depășească cu mai
mult de 2% media dobânzilor din trei țări cu infla ția cea mai mic ă.
Practic de la 1 ianuarie 1999 în Europa a intrat în vigoare
funcționarea efectiva a Uniunii Economice și Monetare (UEM ) și
lansarea Euro ca moneda unica a Uniunii Europe ne.
Avantajele unei monede unice : reducerea costurilor, stimularea
tranzac țiilor, reducerea riscurilor valutare, extinderea piețelor, prevalează
pentru unii asupra inconvenientului renun țării la suveranitatea monetar ă.

47

3. AGREGATELE MONETARE

3.1. Masa monetară și agregatele monetare
3.2. Contrapartidele masei monetare în circulație

3.1. MASA MONETARĂ Ș I AGREGATELE MONETAR E

O prima defini ție dată masei monetare este aceea a unei mărimi
eterogene constând din totalitatea activelor care pot fi utiliza te pentru
procurarea bunurilor și serviciilor și pentru plata datoriilor.
Altfel spus, masa monetar ă reprezintă ansamblul mijloacelor de
plată respectiv de lichiditate, existente la un moment dat în economie.
Ea pune în eviden ță faptul c ă banii care circul ă în economie trebuie să
aibă la baz ă nevoile monetare ale activită ții economice.
O alt ă defini ție desemnează masa monetar ă ca fiind agregatul
sau agregatele financiare care sunt strâns corelate cu P rodsul Național
Brut sau cu alt indicator al activită ții economice. Condi ția necesar ă
pentru definirea masei monetare și pentru evaluarea corect ă a structurii
unui agregat monetar este ca setul de produse monetare s ă fie ușor de
identificat și separat de bunurile nemonetare.
Majoritatea monetari știlor au apre ciat c ă în structura masei
monetare pot fi incluse următoarele active;
1. moneda efectiv ă sau numerarul (bilete de banc ă și moneda
divizionar ă);
2. moneda de cont – respectiv disponibilități în conturi curente;
3. depunerile la termen și în vederea eco nomisirii;
4. alte active, cu grad mai mare sau mai mic de lichiditate .

1. Moneda efectiv ă este solicitat ă de agen ții economici, nu în
calitate de marf ă, ci pentru bunurile și serviciile ce pot fi cumpărate cu
ea. Ea este activul cel mai lichid fiind totodată una din componentele
importante ale masei monetare.
2. Moneda de cont reprezintă disponibilități le în conturi curente
sau la vedere. Ea are acela și grad de lichiditate ca și moneda efectiv ă.
Asupra ei pot fi trase cecuri și efectu a plă ți fără preaviz. O sum ă depus ă
în cont poate fi considerat ă moned ă întrucât titularul depozitului
respectiv poate s ă-și achite datoriile sau poate s ă-și procure bunuri și
servicii cu cecuri trase asupra sa. Disponibilități le în conturi la vedere au

48
acelea și calități ca și moneda efectiv ă putând fi transformate fără
restric ții una într-alta. Efectuarea plăților prin viramente economise ște
numerarul.
3. Depozitele la termen și în vederea economisirii – sunt incluse
în structura masei monetare, pentru c ă din punct de v edere al influen ței
pe care o exercit ă aceste tipuri de plasamente asupra volumului și
structurii cheltuielilor titularilor, deci asupra cererii solvabile, nu exist ă
nici o deosebire, fa ță de depunerile la vedere. Asupra acestor depozite
constituite la bănci sau case de economii nu se pot trage cecuri și efectu a
plăți imediate, dar, ele pot fi retrase după un preaviz. Aceste depozite la
termen sunt de preferat celor la vedere datorit ă dobânzii mai mari la
aceste depozite, dar ele au o lichiditate mai mic ă.
4. Alte active . În categoria aceasta intr ă activele plasate în diferite
titluri emise și puse în circula ție pe piață financiar -monetar ă, ele având
un grad mai mare sau mai mic de lichiditate. Astfel de titluri sunt:
cambiile, biletele de trezorerie, bonu rile de cas ă și de tezaur care fiind pe
termen scurt au un grad mai mare de lichiditate decât cele emise pe
termen mediu și lung – acțiunile , obliga țiunile . Investi ția în astfel de
titluri se datorează câștigului ce -l aduc și caracterului lor negociabil,
posibilită ții de a fi transformate în lichidități și faptului ca ele sunt
alternative de plasament a unor sume de bani ale agen ților economici și
popula ției.
Nu toate aceste titluri sunt la fel de frecvent folosite pentru plăți
curente și imediat, motiv pe ntru care modificarea masei monetare este
funcție de gradul lor de lichiditate, în raport de care se întâlnesc trei
situa ții:
a)o gam ă minim ă de active – pe care deținătorii le pot
transforma în timp scurt în moned ă – modificând masa monetar ă. Este
cazul bonurilor de tezaur emise de stat sau al obliga țiunilor care se pot
schimba la ghișeele băncii centrale sau la casieriile statului contra
moned ă. La cumpărare de la emitent se retrage moneda din circula ție
diminuând masa monetar ă iar la vânzare se procedea ză invers,
crescându -se masa monetar ă.
b)o gam ă medie de active – care pot determina lichiditatea
deținătorilor, ca înlocuitori ai monedei fără a ține seama de gradul lor de
negociabilitate sau de posibilitatea de realizare a acestor active, de faptul
că circul ă numai în interiorul țării sau și în afara ei, precum și de faptul
că vânzarea -cumpărarea lor influen țează mărirea masei monetare.
Deținerea unor asemenea active, titluri emise pe piață financiar –
monetar ă, permite efectuarea plăților și permite pose sorilor o lichiditate
apropiat ă de cea oferit ă de moneda propriu -zisă (acțiuni, obliga țiuni,
etc.). Aceste active influen țează masa monetar ă în măsura în care sunt

49
cumpărate sau vândute de banca central ă prin politica sa de open -market.

c)o gam ă largă de active – mai mult sau mai puțin lichide, care
cuprinde toate instrumentele financiare, pe lângă cele amintite care pot
influen ța lichiditatea și masa monetar ă. Trebuie luate în considerare nu
numai diversele forme de plasament monetar ci și celelalte form e de
avuție disponibile, care pot spori sau diminua lichiditatea agen ților
economici și deci influen ța cererea de moned ă și de bunuri a acestora.
Este important de precizat faptul c ă este greu de stabilit cu
exactitate și pentru totdeauna, sfera de cuprin dere a masei monetare,
punctul la care aceast ă extensie trebuie s ă se oprească .
În măsura în care piață crează noi produse, inovează noi
instrumente de plasare a activelor monetare disponibile, este firesc ca
speciali știi să le includă lărgind sfera de cu prindere a masei monetare.
Noile produse inovate sunt susceptibile într-o măsur ă mai mare
sau mai mic ă să îndeplinească anumite func ții monetare (de plata și de
economisire) și să înlocuiască avantajos în anumite utilizări moneda
propriu -zisă (numerarul și moneda de cont).
Autorită țile monetare din numeroase țări, ca și autorită țile
monetare interna ționale , recurg la segmentarea masei monetare și la
studierea structurii ei, ca modalitate de identificare a efectelor acesteia,
asupra dezvoltării economiei și situa ției monedei. Multe țări
predetermin ă evolu ția agregatelor monetare în limita unor marje
considerate ca obiective de atins.
Indicatori și agregate monetare
Analiza situa ției monetare, a structurii și evolu ției diferitelor
componente ale masei m onetare este subordonat ă proiectării politicii
monetare viitoare. Se remarc ă în acest domeniu o tendință de aplicare a
unor metode cantitative de dimensionare și dirijare a acesteia.
Dimensionarea masei monetare și urmărirea evolu ției acesteia, a
diferitel or tendin țe pe care le înregistrează activele componente cu grade
diferite de lichiditate, se realizează folosind anumi ți indicatori monetari
integra ți într-un model de analiz ă monetar ă de natura s ă explice și să
orienteze procesele și politica monetar ă.
Indicatori monetari
Definirea, calcularea și interpretarea indicatorilor monetari
trebuie apreciat ă în contextul elaborării unei concep ții generale de analiz ă
a interac țiunii dintre varia țiile masei monetare și a celorlalte fenomene
monetare, pe de o par te, și principalele procese economice, pe de alt ă
parte, cum sunt: plasarea și utilizarea resurselor, produc ția și
comercializarea bunurilor și serviciilor, formarea prețurilor, oscila țiile

50
cursurilor de schimb, situa ția general ă a balan ței de plăți extern e etc. De
derularea acestor procese depinde în ultima instanță mărimea și dinamica
masei monetare, iar evolu ția și tendin țele acesteia din urma influen țează
la rândul lor procesele respective. Dimensionarea masei monetare și
urmărirea evolu ției acesteia, a tendin țelor pe care le înregistrează activele
componente cu grade diferite de lichiditate, se realizează folosind
anumi ți indicatori monetari.
Pentru ca indicatorii monetari s ă permită cuantificarea acestor
influente reciproce este necesar ca ei s ă reliefeze dinamica și evolu ția
masei monetare și să permită evaluarea conexiunilor între procesele
monetare și cele economice. În raport de aceste aprecieri, monetari știi
grupează indicatorii monetari în două categorii (Cezar Basno, N.
Dardac, C. Floricel. Mon eda Credit Bănci Ed. Did. și Ped. R.A.
București – 2003 pag.80):
Un prim set de indicatori sunt cei care oferă informa ții privind
estimarea evolu ției masei monetare și care exprim ă caracterul politicii
monetare , ca expansionist ă sau restrictiv ă.
A doua categorie grupează acei indicatori care oferă informa ții
privind estimarea efectelor exercitate de politica monetar ă asupra celei
economice, exprimând în acest caz obiectivele politicii monetare . Se
face o distinc ție între indicatorii care exprim ă obiectiv ele pe termen scurt
(short term targets) și cei care exprima obiectivele monetare pe termen
lung (long term targets). Primii sunt considera ți “indicatori monetari
propriu -ziși” oferind informa ții atât despre caracterul evolu ției masei
monetare cât și despr e obiectivele pe termen scurt urmărite de autorită țile
monetare pentru influen țarea proceselor extramonetare. Cei din urm ă
sunt considera ți “indicatori economici ”, ei reflectând legătura dintre
obiectivele politicii monetare și scopul politicii economice g enerale.
Utilizarea acestor dou ă categorii de indicatori este necesar ă și
posibil ă în condi țiile în care în economia unei țări funcționează o piață
financiar monetar ă dezvoltat ă și complex ă. În economiile cu procese
monetare relativ simple, unde relațiile monetare și structura financiar –
bancar ă sunt puțin diversificate utilizarea unei singure categorii de
indicatori care s ă exprime atât caracterul, cât și obiectivele politicii
monetare, este considerat ă suficient ă.
În practica monetar ă din țările dezvolta te se utilizează ca
indicatori de reflectare a caracterului și obiectivelor politicii monetare –
rata dobânzii și agregatele monetare. În prezent predomin ă practica
utilizării agregatelor monetare, ca indicatori monetari chiar și în țări unde
exist ă o îndel ungată tradiție în folosirea ratei dobânzii ca instrument
important în aprecierea evolu ției și dinamicii masei monetare. Folosirea
prioritar ă a agregatelor monetare ca indicatori monetari nu presupune

51
eliminarea folosirii ratei dobânzii în analizele mon etare, inclusiv pentru
aprecierea politicii monetare adoptate de autorități .
Agregatele monetare
Unul din scopurile majore ale analizei monetare îl reprezintă
selectarea acelor grupe de agregate monetare care s ă răspundă cel mai
bine cerin țelor de refle ctare a caracterului și obiectivelor de politic ă
monetar ă, adoptat ă de autoritatea monetar ă a unei țări pe o anumit ă
perioad ă.
Agregatele monetare sunt mărimi definite de autorită țile
monetare care servesc ca suport politicii monetare ale acelei autorităț i.
Moneda este deținută de agen ții nefinanciari, gospodăriile
familiale, societăți industriale și comerciale, de toți cei care intervin pe
piață bunurilor și serviciilor. Deși principiile de baz ă au rămas
nemodificate, totuși, în ultimii ani sfera monetar ă a cunoscut importante
modificări ale căror incidente asupra comportamentului agen ților
economici au făcut necesar ă delimitarea între formele clasice ale
monedei și noile tipuri de plasamente monetare.
Deși agregatele monetare diferă în general de la țară la țară în
funcție de condi țiile existente, respectiv de gradul de dezvoltare a pieței
financiare, de conceptele și politicile care domin ă scena monetar ă și de
nevoile practice imediate și de perspectiv ă, totuși, ele au anumite
caracteristici comune care permit gruparea lor în trei categorii:
1. Moneda primar ă (baza monetar ă sau moneda de rezerv ă) care
cuprinde moneda pus ă în circula ție și controlat ă de banca de emisiune.
Ea se define ște ca diferență între total activ și total pasiv din bilan țul
băncii centrale.
Activul băncii centrale reflect ă în general modalită țile prin care
aceasta creează moneda și anume:
– distribuirea de credite băncilor comerciale, altor institu ții de credit și
tezaurului;
– rescontarea efectelor comerciale și a celor publice;
– cump ărarea de moned ă străină și devize.
Pasivul reflect ă mărimea și repartizarea pe deținători a monedei
primare (bilete de banc ă, moneda divizionar ă, disponibilități le în contul
tezaurului și în conturile băncilor creatoare de moned ăa scriptural ă etc.).
Modul de definire a agregatelor monetare din aceast ă grupă
cunoa ște mai multe variante în funcție de concep ția mai cuprinzătoare
sau mai restrânsă în ceea ce prive ște moneda primar ă.
Modul concret de definire a monedei primare mai diferă de la o
țară la alta și în funcție de metoda adoptat ă în analiza varia țiilor
agregatelor monetare. De exemplu în cea mai utilizat ă metod ă se
operează cu doi factori determinan ți:

52
– modificarea bazei monetare (care cuprinde activele băncilor în cont la
banca central ă și biletele deținute de bănci );
– multiplicatorul monetar sau al creditului.
2. Moneda ca mijloc de plat ă – respectiv masa monetar ă în sens
restrâns (money suply) cuprinzând produsele monetare, respectiv
mijloacele de plat ă create de banca central ă și celelalte bănci și institu ții
financiar -bancare.
3. Moneda ca avuție netă care include produsele monetare
amintite, inclusiv acele active care nu se utilizează ca mijloace de plat ă în
mod curent, dar care se pot transforma mai rapid sau mai lent în
lichidități .
Compozi ția agregatelor monetare
Alegerea unui agregat monetar, ca indicator al politicii monetare,
presupune parcurgerea următoarelor etape mai importante:
1. selectarea grupului de active monetare ce trebuie incluse în
compozi ția unui agregat sau altul;
2. evaluarea performantelor agregatelor monetare în corelare cu
evolu ția produsului național brut și cu indicele prețurilor , respectiv cu
rata inflației;
3. agregarea corespunzătoare a diferitelor categorii de active selectate .
Agregatele mo netare cuprind atât mijloacele de plat ă (moneda
efectiv ă, depunerile la vedere) de ținute de agen ții financiari reziden ți, cât
și acele plasamente financiare susceptibile de a fi transformate cu
ușurință și rapiditate în instrumente de plat ă, fără riscul pi erderilor de
capital. Agregatul mai larg, cel al lichidită ții, înglobează, în sens
general, titluri ale pie ței financiar -monetare pe termene de la câteva zile
la câțiva ani, emise de institu țiile de credit (certificate de depozit, bonuri
ale institu țiilor bancare) și de agen ții nefinanciari (bonuri de tezaur în
conturi curente, bilete de tezaur etc.). Plasamentele financiare definite
astfel, în sens larg, sunt inventariate nu numai în pasivul institu țiilor
financiar -bancare, dar în egală măsură pentru sigur anță, și în cel al
agen ților nefinanciari.
În sens restrâns sau larg, agregatele monetare pot fi definite prin
integrarea succesiv ă a produselor monetare create în scopul asigurării
lichidită ții agenților financiari și nefinanciari.
În raport cu gradul d e integrare a diferitelor active în structura
masei monetare s-au construit agregatele monetare, simbolizate cu M1,
M2, M3, L în care:
-M1 regrupează toate mijloacele de plat ă sub forma monedei
efective (bilete de banca și moneda divizionar ă) și a depuner ilor în
conturi curente nepurtătoare de dobânzi și care reprezintă partea cea mai
activ ă a masei monetare sau lichiditatea primar ă. Aceast ă component ă

53
mai poart ă denumirea și de mas ă monetar ă propriu -zisă, sau baz ă
monetar ă.
Fiecare unitate monetar ă este folosit ă de mai multe ori într-o
perioada dat ă. Numărul mediu de utilizări , respectiv viteza de circula ție
(V) permite calculul capacității tranzac ționale a monedei. M1 reprezintă
un stoc, iar tranzac țiile un flux. V reprezintă deci raportarea fluxului la
stoc. Pentru aprecierea lui V putem utiliza ecuația schimbului:
M1*V = P*Y
în care: P = nivelul prețurilor și Y= venitul real
Produsul dintre P și Y reprezintă valoarea bunurilor
tranzac ționate într-o perioad ă sau produsul intern brut la prețul pieței.
Deci V= P*Y/M1 sau = PIB/M1
P*Y reprezintă valoarea final ă care nu include valoarea tranzac țiilor
intermediare intervenite între diferitele stadii ale produc ției care au
necesitat moneda.
Numim viteza tranzac țiilor sau viteza de circula ție a monedei
raportul dintre valoarea tuturor tranzac țiilor și M1 concretizat ă în
numărul de tranzac ții la care serve ște o unitate monetar ă, într-o unitate de
timp, în procesul circula ției mărfurilor și serviciilor, în cel al achitării
datoriilor, precum și cel al mișcării capitalurilor. Aceasta valoare nu se
poate calcula în mod direct ci indirect prin utilizarea unui indice sintetic
bazat pe:
– mișcările biletelor de banc ă și a monedei divizionare la ghișeele
băncilor raportate la soldul mediu al acestora în circula ție.
– mișcările debitoare și creditoare ale depozitelor la vedere
raportate la soldul mediu al acestora . Acest prim agregat M1 multiplicat
prin viteza sa, indica capacitatea monedei de a se cheltui în totalitate.
Pe lângă agregatul M1 se mai utilizează și agregatul M2 care
înglobează pe M1 și agregatul M3 care înglobează pe M2.
Agregatul M2 include în plus de M1 ansamblul plasamentelor la
termen și în vederea economisirii susceptibile de a fi mobilizate și
transformate în lichidități prin emis iune de cecuri cu preaviz denumit ă
“cvasimoneda ” sau “lichiditate secundar ă”. Aceste plasamente sunt
făcute sub forma depozitelor la termen în cadrul băncilor , depozitelor în
conturile de economii, depozitelor cu destina ție special ă, cum sunt
depozitele pe certificate de depozit la bănci , depunerile pe termen fix la

54
bănci și alte institu ții de credit, bonurile de tezaur etc. Gradul de
lichiditate al cvasimonedei este mai redus fata de cel al monedei propriu –
zise (M1).
Agregatul M3 cuprinde mai mult decât M2 și alte active cu grade
diferite de lichiditate și în structura cărora pot fi incluse certificate de
depozit, bonuri de cas ă, conturi de economii pe termen mediu, alte titluri
emise de agen ții economici pe piață financiar -monetar ă.
Agregatul L regrupa t cu M3, înglobează , în general, titluri emise
pe termen mediu și lung negociabile și care pot fi transformate mai rapid
sau mai lent în mijloace de plat ă, respectiv în lichidități .
Componen ța agregatelor monetare diferă de la țară la țară, funcție
de gra dul de dezvoltare a piețelor financiare, de gradul de inova ție în
materie de active financiare al fiecărei piețe.
În buletinele lunare sau trimestriale ale Băncii Naționale a
României, componentele masei monetare sunt prezentate după cum
urmează:
MASA MO NETARĂ
M1
– Numerar în afara sistemului bancar
– Disponibilități la vedere (agenți economici, populație,
alte disponibilități)
Cvasi Bani
 Depozite ale populației (economii)
– a vedere
– pe termen
 Depozite în lei (agenți economici)
– depozite pe termen
– depozite condiționate
– certificate de depozit
 Depozite în valută ale rezidenților (agenți economici,
populație, alte depozite)
– la vedere și pe termen
– condiționate
Pe baza structurii prezentate, “algebra“ agregatelor monetar e
poate fi exemplificată astfel:
M1 = Numerar în afara sistemului bancar + Disponibilități la
vedere
Cvasi Bani = Economii ale populației + Depozite în lei ale
agenților economici +Depozite în valută ale rezidenților
M2 = M1 + Cvasi bani

55
3.2. CON TRAPARTIDELE MASEI M ONETARE ÎN CIRCULA ȚIE

Masa monetar ă în circula ție este constituit ă din numerar și bani
de cont. Ea exprim ă angajamentele de plat ă și se reflect ă în pasivul băncii
de emisiune. În acela și timp, masa monetar ă în circula ție are
contrapost uri în activul bilan țului băncilor de emisiune, acestea fiind
crean țele băncii de emisiune asupra partenerilor străini (devize ), ca și
crean țe rezultate din credite interne acordate statului, din creditele
acordate băncilor comerciale și altor agen ți econ omici nefinanciari. Deci
contrapartidele masei monetare se pot grupa în două categorii :
a) crean țe monetare interne;
b) crean țe monetare asupra străinătății ;

a) Crean țele monetare interne cuprind în structura lor crean țele
asupra statului și crean țele asupra economiei, ele reprezentând baza
monetar ă, fundamentul crea ției monetare și implicit al form ării și
modificării masei monetare, respectiv, a structurii acesteia. Aceste
crean țe decurg din relațiile ce se stabilesc în cadrul pieței monetare între
banca central ă și celelalte institu ții financiar -bancare.
Crean țele monetare generate de opera țiunile statului îmbracă două
forme:
– una rezult ă ca urmare a creditelor acordate de tezaur institu țiilor
bancare și financiare și a creșterii depunerilor mone tare administrate de
tezaur sau puse la dispozi ția sa;
– alta este reprezentat ă de achizi ția de titluri publice ( împrumuturi de
stat, bonuri de tezaur, negociate de toți agen ții economici ) de către
institu țiile de credit;
Evolu ția acestei contrapartide a masei monetare (a lui M3), “ crean ța
asupra statului” depinde de mai mulți factori dintre care cei mai
importan ți sunt:
– mărimea deficitului bugetar;
– reparti ția titlurilor publice negociabile intre institu țiile de credit și
agen ții nefinanciari;
– structura portofoliului de active deținute de agen ții nefinanciari.
Daca titlurile publice subscrise de către bănci sunt ulterior
cumpărate de agen ții nefinanciari , atunci creațiile monetare inițiale vor fi
anulate având loc o modificare a masei monetare în sensul restrângerii .
Invers, cumpărarea de către bănci a titlurilor de pe piața financiar –
monetar ă provoacă creația monetar ă și măre ște masa monetar ă în
circula ție.

56
Crean țele asupra economiei grupează finan țările consim țite de
bănci agen ților nefinanc iari reziden ți, societăți , gospodarii particulare și
antreprenori individuali, administra ții publice, asigurări , case de pensii,
administra ții private.
Ele cuprind creditele distribuite de institu țiile de credit și titlurile
care au fost obținute și care reprezintă în viitor o parte negociabil ă a
activului lor bilan țier. Ca și crean țele asupra statului, crean țele asupra
economiei evoluează nu numai în funcție de nevoile financiare ale
agen ților nebancari, dar în egală măsura în funcție de alegerea structur ii
portofoliului în vederea optimizării acestuia.
În structura acestui modul, creditul intern reprezintă principala
contrapartida a lui M3 și reflect ă numai o parte din finan țarea economiei,
el fiind garantat și asigurat prin institu țiile de credit.
În acest caz rolul de intermediar financiar al acestor institu ții de
credit devine predominant, iar finan țarea monetar ă poate fi asociat ă cu
noțiunea de agregat de finan țare global ă, numit credit intern global.
b) Crean țele asupra străinătății
Evolu ția creanțelor asupra străinătății se reflect ă în balan ța de
plăți externe. Activele monetare ale reziden ților sunt afectate de soldul
tranzac țiilor curente realizate de agenții nefinanciari și de fluctua țiile
capitalurilor pe termen scurt și lung. Aceast ă contrap artida a lui M3
reflect ă impactul rela țiilor cu străinătatea asupra cantității de mas ă
monetar ă în circula ție și este afectat ă de regulile contabilită ții privind
echivalentul în moneda națională a crean țelor și angajamentelor în
devize. Din acest punct de vedere este de men ționat faptul ca reevaluările
semestriale ale stocurilor de aur, în funcție de pre țul pie ței, după 1975, n –
au avut nici un efect asupra crean țelor monetare și a structurii masei
monetare, rezultatele lor fiind înscrise într-un cont de pa siv în bilan țul
băncii de emisiune. În schimb varia ția cursului valutelor are o dubl ă
inciden ță asupra componentelor principale ale lui M3, dar în acela și timp
și o influen ță, este adevărat marginal ă, asupra agregatului monetar.
Crean țele asupra străinătă ții se prezintă sub dou ă forme, și
anume : soldul opera țiilor externe ale băncilor de emisiune cu
nereziden ții, respectiv soldul opera țiunilor externe ale celorlalte bănci și
institu ții financiare.

57

4. CEREREA ȘI OFERTA DE MON EDĂ

4.1. Cererea de monedă
4.1.1 Cererea de monedă
4.1.2. Cererea de bani și cererea de capital
4.1.3. Viteza de circulație a banilor
4.1.4. Identificarea statistică a cererii de bani
4.2. Creația monetară și oferta de monedă
4.2.1. Conceptul de “emis iune monetară”(bănească)
4.2.2. Emisiunea numerarului (pe cazul bancnotelor)
4.2.3. Crearea și desfiin țarea banilor de cont
4.2.4 Oferta de monedă. Limitele procesului de crearea a monedei

4.1. CEREREA DE MONE DĂ

4.1.1. C ererea de monedă

Moneda este căutată , este dorită, nu pentru calitățile ei intrinseci
ci, în mod special pentru ceea ce ea poate face pentru agenții deținători și
utilizatori, pentru funcțiile pe care ea le îndepline ște în procesul
producției, circulației și distribuției avuției.
Cererea de monedă exprimă cantitatea de bani necesară,
justificată de caracteristicile și proporțiile economiei. Ea cunoaște trei
forme de manifestare și anume:
a. cererea tranzacțională de monedă;
b. cererea de precauție;
c. cererea speculativă;
Cererea tranzacțională de monedă este determinată de nevoile
consumatorilor – agenților economici și populației – de a procura bunurile
și serviciile necesare satisfacerii trebuințelor lor și de a -și achita datoriile.
În teoria clasică , cantitatea de mone dă necesară satisfacerii
tranzacțiilor depinde în primul rând de volumul total al tranzacțiilor
mijlocite efectiv de monedă și de viteza de rotație a acesteia. Teoria
cantitativă clasică se bazează pe un model simplu, ce conține doua
variabile:
– una mone tară – masa monetară “M” și una nemonetară – volumul
tranzacțiilor bănești “T” sau volumul veniturilor “Y” și o constantă –

58
viteza de circulație a monedei. Economiștii clasici au privit cererea de
bani în termenii celebrei ecua ții a schimburilor a lui Irvi n Fisher :
M x V=P x Q
în care: M= masa monetara
V = viteza de circula ție a banilor
P = nivelul prețurilor
Q = volumul tranzac țiilor.
Potrivit acestui mod de analiz ă masa monetar ă necesar ă (cerut ă)
pentru un anum it nivel al prețurilor și un anumit nivel al schimburilor
este data de relația:
Mc= PQ/V în care: Mc – cererea de bani.
În aceast ă variant ă tradițională , banii sunt privi ți doar ca
instrument de plata și prin urmare, cere rea de bani se exprim ă prin
volumul tranzac țiilor bănești. Viteza de circula ție a banilor depinde strict
de condi țiile tehnice ale circula ției băne ști și arată de câte ori o unitate
monetar ă este încasată chiar dacă nu este venit. Echilibrul monetar se
realizează în situa ția în care masa monetar ă este egal ă cu cererea de bani.
Dacă echilibrul monetar se dereglează ca urmare a modificării masei
monetare (cererea de bani și viteza de circula ție a banilor rămân
neschimbate) el se poate restabili fie ca urmare a creșterii volumului fizic
al tranzac țiilor, fie prin reducerea vitezei de circula ție a banilor.
O a doua faz ă a dezvoltării teoriei cantitative a banilor o
reprezintă varianta “venit” sau “ ecua ția de la Cambridge” elaborat ă de
Alfred Marshall și Arthur Cecil Pigou, de la Universitatea Cambridge.
Conform acestei ecuații masa monetara este o funcție determinata astfel:
M=KYP unde:
M – masa monetar ă;
K – o constant p ce reprezintă propor ția dintre venitul nominal
dintr -o perioad ă pe care oamenii o păstrează ca bani ;
Y – venitul național exprimat în prețuri curente;
“K” poate lua diverse valori, 3/12 spre exemplu, arat ă că oamenii
păstrează sub form ă de bani, în medie, o sum ă egală cu venitul lor pe trei
luni. Echilibru l monetar se păstrează în condi țiile în care masa monetar ă
M este egal ă cu cererea de bani Mc. Cererea de bani depinde de mărimea

59
venitului exprimat în prețuri curente – Y și de partea pe care oamenii o
vor păstra sub forma băneasc ă – K. Cererea de bani se poate sintetiza
astfel Mc=KY iar echilibrul se atinge când M=Mc=KY.
Atât varianta “ tranzacțională ” cât și cea a “venitului” pleacă de la
următoarele premise:
a. modificarea masei monetare nu influen țează raporturile dintre
prețurile relative, nemodificâ nd evolu ția economiei reale;
b. viteza de circula ție este o mărime constant ă.
Aceste premise sunt azi contestate, ele fiind practic neconforme
cu realitatea condi țiilor actuale. Cererea de moned ă mai este determinat ă
și de comportamentul agen ților econom ici fa ță de moned ă, concretizat ă
în celebra teorie a lui Keynes privind clasificarea mobilurilor deținerii
de bani și a inclina ției spre lichiditate . După Keynes preferin ța pentru
lichiditate a agen ților economici și popula ției este determinat ă de patru
mobiluri:
1. mobilul veniturilor, adică tendință agen ților economici de a păstra bani
lichizi, de a nu -i cheltui pe măsura încasării lor;
2. mobilul afacerilor care const ă în păstrarea unui volum de bani în
așteptarea unor plasamente viitoare avantajoase;
3. mobilul pruden ței, acțiunea de pregătire a agen ților spre a face fa ță
unor situa ții viitoare neprevăzute ;
4. mobilul specula ției, ce const ă în aceea c ă deținerea de bani lichizi
poate fi o ac țiune mai avantajoas ă din punct de vedere al câștigului, de cât
deținerea altor titluri de valoare, ceea ce determin ă pe realizatorii de
economii s ă le plaseze în astfel de active .
J.M.Keynes a conceput și a interpretat o funcție a cererii de
moned ă notat ă cu L, format ă din dou ă componente L1 și L2. Sumele
necesa re pentru efectuarea opera țiilor pe piață mărfurilor și serviciilor,
care satisfac mobilul afacerilor și al pruden ței ale economiei reprezintă
segmentul L1, a cărui mărime este mai pu țin influențată de rata dobânzii
și în mod determinant de modificarea ven itului (Y), L1(Y), L1>0. O alt ă
parte a cererii de moned ă, L2 este orientat ă spre a satisface preferin țele
spre specula ție a persoanelor implicate, iar aceast ă opțiune a lor depinde
de nivelul dobânzii de pe piață L2(i), (i- rata dobânzii ). Dacă dobânda
este mare cererea pentru bani scade, deținătorii preferând să-i fructifice,
dacă dobânda scade cererea pentru bani cre ște, deținătorii
nemaiangajându -se în astfel de opera țiuni. Cererea totală de bani se
obține prin însumarea celor dou ă componente : Mc=L1(y) +L2(i).
Aceast ă formul ă este considerat ă azi prea rigid ă, repro șându -i-se
supra -accentuarea legăturii dintre dobând ă și cererea de bani. În perioada
actual ă, cererea de bani este adesea explicat ă pornind de la importan ța pe
care deținătorii de bani o aco rdă lichidită ții în contextul unui portofoliu

60
de active echilibrat.
Milton Friedman, reformulează teoria cantitativă a banilor ,
analizând cererea de bani, plecând de la considerentul c ă banii sunt
ceruți ca element al averii. El consider ă că exist ă 5 form e de avere:
banii, obliga țiunile , acțiunile , sumele fizice și capitalul uman sau
capacitatea de munc ă a omului (“human weallth”). Fiecare din aceste
forme de avere permite obținerea unui venit. Prin “venit” Friedman se
refer ă la venitul permanent, consider ând că acesta este un rezultat al
averii ce corespunde tendin ței pe termen lung a evolu ției venitului.
Venitul permanent este un venit așteptat , firmele și indivizii se bazează
pe experien țele anterioare și prognozează un anumit rezultat.
4.1.2. C ererea de bani și cererea de capital

Cererea de bani reflectă necesitățile de instrumente susceptibile
să îndeplinească funcțiile monedei (monedă, bani de cont).
Cererea de capital reflectă necesarul subiecților economici de
surse, căi sau mijloace de procurar e a instrumentelor monetare
respective.
Analiza cererii de bani își propune își propune să lămurească
următoarele aspecte :
– motivele pentru care subiecții economici tind să dețină o cantitate
de bani;
– factorii care determină mărimea cantității de bani;
– cauzele care conduc în timp la modificarea cantității de bani
deținută.
a) Factorii care determin ă cererea de bani pot fi și ei
clasifica ți:
a1)Factori care țin de c ăile de procurare a mijloacelor b ănești,
venitul și averea
Potrivit teoriei decizilor economi ce factorul venit influen țează
cererea de bani în calitatea sa de restric ție bugetar ă. În cadrul acestei
restric ții subiec ții economici decid asupra modului în care își vor utiliza
veniturile.
Variabila venit – opinia dominant ă este aceea c ă nu avem de -a
face cu venitul efectiv realizat la un moment dat, ci dimpotriv ă este vorba
de venitul permanenet a c ărui ac țiune se manifest ă pe întrega durat ă a
ciclului de via ță.
Venitul permanent se define ște ca fiind venitul din care au fost
excluse oscila țiile întam platoare și pe termen scurt sau este venitul
curățat de oscila țiile pe termen scurt și care nu influenteaz ă

61
comportamentul subiec țiilor economici, în ceea ce prive ște cererea de
mărfuri și servicii, economiile și plasamentele sale financiare.
Conceptul de ciclu de via ță al venitului desemneaz ă faptul c ă
fluxurile de venit ale unui subiect economic nu sunt constante. La
începutul ciclului de via ță, venitul este redus, cre ște ating ând un maxim
după care scade din nou p ână la completa sa dispari ție.
Alături de factorii avere și venit se utilizeaz ă și noțiunea de avere
uman ă și care reprezint ă capacitatea zilnic ă de munc ă a subiectului
economic și potentialul s ău de a realiza venituri.
a2) Factori care țin de prețuri le relative ale diferitelor forme de
avere și venituri pe care le procur ă aceste forme de avere.
Dintre toate prețuri le dintr -o economie cel mai important este rata
dobân zii. Aceasta este o m ărime invers propor țional ă față de cererea de
bani.Cu cât dobân da cre ște înseamn ă că are loc o cre ștere a cer erii pentru
active financiare și scade cererea de bani și invers dacă rata dobân zii
scade, scade cererea pentru active financiare și crește cererea de bani.
Rata dobân zii este important ă și este pre țul cel mai urm ărit
deoarece reprezint ă indica torii pentru eficien ța minim ă pe care societatea
este dispus ă să o accepte. Nimeni nu -și poate permite să realizeze
investi ții care au o rat ă de rentabilitate mai mic ă decât rata dobân zii
pentru c ă ar lucra în pierdere.
Varia țiile ratei dobân zii determin ă evolu ția în timp și valoarea
cererii de ținute de un subiect economic.
a3) Factori care țin de avantajele pe care le confer ă deținerea
banilor lichizi .
Unii factori țin de asigurarea capacit ății de plat ă permanente
deoarece deținător ul banilor poate s ă facă față obliga țiilor sale scadente.
Alți factori țin de posibilitatea de achizi ționare în condi ții
avantajoase de bunuri reale și financiare dat fiindc ă deținător ul banilor
poate s ă profite de oportunit ățile avantajoa se care se ivesc în compara ție
cu cel care nu de ține bani lichizi.
Ținând cont de ace ști factori, un subiect economic poate s ă decid ă
dacă își va cheltui venitul pentru achizitionarea de bunuri și servicii, de a
achizi ționa active financiare sa u dacă va de ține bani lichizi în funcție de
eficien ța pe care o apreciaz ă pentru asemenea opera țiune.
Comportamentul unui subiect economic vizeaz ă pe de o parte
cererea de bani în vederea tranzac țiilor, se nume ște și cerere de moned ă
activ ă, și o cerere de bani ca rezerv ă de valoare numit ă și cerere de
moned ă inactiv ă.

62
b) Factori care influen țează cererea de moned ă activ ă
b1) Valoarea tranzac țiilor efectuate cu ajutorul banilor – tehnic
valoarea tranzac ților se poate ex prima prin totalul pl ăților implicate în
procesul de circula ție a m ărfurilor inclusiv pl ățile din fazele intermediare .
Exprimarea valorii tranzac ților cu ajutorul produsului social sau
venit na țional , variant ă care exclude pl ățile intermediare punând accentul
pe rezultatul final al activit ății. Volumul tranzac ților poate fi privit la un
moment dat în termeni de stoc sau în dinamic ă în termeni de flux.
b2) Cererea activ ă este influen țată de un complex de factori care
actioneaz ă în mod indirect. Complexul de factori poate fi:
– interdependen ța dintre încasarile și plățile zilnice – cu cât
intervalul de timp dintre cele dou ă momente , încasari și plăți este mai
mare cu at ât cererea de bani este mai mare;
– cheltuielile implicate de de ținerea banilor – dobân da care
trebuie platit ă când se solicit ă bani cu împrumut dar și câștig ul la care se
renun ță atunci c ând banii sunt p ăstrați în form ă lichid ă și care nu aduc
nici un venit;
– incertitudinile cu privire la încasarile și plățile viitoare
respectiv perturba țiile care împiedic ă procurarea ritmic ă a banilor;
– dezvoltarea suprastructurii financiare, bancare , capacitatea
sa de a crea bani și care influen țează intensitatea cu care subiec ții
economici pot s ă procure banii necesari;
– numărul participan ților la tranzac țiile b ănești, ritmul de
creștere a veniturilor mecanismul în care se deruleaz ă plățile și factori
nemonetari numi ți și factori fric ționari mai greu de cuantificat, d eoarece
țin de gusturi și referin țe, obiceiuri , care sunt de natur ă pshihologic ă.
Aceștia sunt suscectibili s ă modifice comportamentul
subiec ților economici , le influen țează previziunile, anticipa țiile care nu
concord ă cu inten țiile autori tății monetare îngreun ând activitatea
acesteia.

c) Factori ce influen țează cererea de moned ă inactiv ă
Cererea de bani ca form ă de de ținere a averii rezult ă din
tendin ța subiec ților economici de a p ăstra o cantitate de bani mai mare
decât cea necesar ă pentru efectuarea tranzac țiilor. Acest comportament
pare ira țional deoarece me ținerea banilor ca atare nu procur ă nici un venit
dar implic ă un cost.
Acest comportament este ra țional dat fiindc ă banii nu au numai
funcția de mijloc de plată ci îndeplinesc și funcția de rezerv ă de valoare .
În aceast ă calitate , rezerva de valoare , banii determin ă subiectul
economic s ă decid ă asupra urm ătoarelor elemente:
– părții din venit pe care urmeaz ă să o cheltuie ;

63
– părții din venit pe care o economises c;
– formelor în care își vor de ține economiile.
Trebuie s ă decid ă asupra c ăilor de sporire a venitului, printre care
se num ără și reducerea m ărimii unor elemente de avere deja existente în
patrimoniu subiec ților economici și să transf ormarea ac estora în bani.
– asupra structurii averii existente astfel încât venitul
procurat de avere s ă fie maxim;
– asupra p ărții din avere pe care urmeaz ă să o păstreze în
form ă baneasc ă, ceea ce face ca stocul de lichidare s ă depășească
necesarul pentru pl ăți.
Factorii care influen țează cererea de bani ca form ă a averii sunt:
– mărimea și structura averilor existente, inclusiv averea uman ă a
subiec ților economici;
– mărimea existent ă și așteptat ă a veniturilor;
– evolu ția așteptat ă a prețuri lor;
– evolu ția previzibil ă a cursurilor valutare;
– cheltuieli implicate de transformarea unor forme de avere în altele;
– posibilit ăți concrete de a realiza acest lucru în măsura în care exist ă
piețele specifice;
– factorii fric ționari care deturneaz ă comportamentul subiec ților
economici de la comportament ul socotit optim.

4.1.3. V iteza de circulație a banilor

În legatur ă cu cererea de bani se pune problema stabilirii vitezei de
circula ție a banilor.Viteza de circul ație arat ă cât de repede se rotesc banii
într-o economie sau cât de intens sunt ei folosi ți.
Prezentăm dou ă posibilit ăți de exprimare a vitezei de circulatie.
a) Calcularea vitezei de circulatie ca raport între ansamblul
tranzac țiilor b ănești și masa de bani care deserve ște fiecare
tranzac ție.

q1.p1+q2.p2+……………………….q n.pn P∙Q
Vc= =
n1+n2+…………………………n n M

q1,q2……q n – cantitățile fizice tranzac ționate
p1,p2…….pn- prețul fiecărei tranzac ții
n1,n2…….nn- masa de bani care deserve ște fiecare tranzac ție

64
Q-produsul social total Q٠P=PIB
P-indicele general al prețurilor
M-masa de bani existen ți în economie

Rezult ă din aceast ă formul ă că dacă tranzac țiile cu mijloace
generatoare de produs social se efectuează încet , viteza de circula ție a
banilor este mic ă și dimpotrivă dacă cantitatea de bani deținută de agenții
economici tinde să scadă în raport cu valoarea mijloacelor tranzac ționate
atunci viteza de circula ție crește.
b) Păstrăm la numărător valoarea tranzac țiilor încheiate , dar
compar ăm la numitor cu masa necesar ă pentru fiecare tranza cție:

q1.p1+q2.p2+……………………….q n.pn P٠Q
Vc= =
n1c+n2c+…………………………n nc Mc

sau sintetic raport ăm valoarea produselor re alizate q.p la cererea de bani
manifestat ă în economie .
Prima formul ă conduce la un rezultat global în timp ce a doua
conferă un rezultat analitic deoarece exprim ă dependen ța dintre cererea
de bani și mărimea fiecărei tranzac ții individuale resp ectiv venitul
procurat de fiecare.
Viteza de circula ție poate fi interpretat ă ca decalaj (interval) în care
se realizează circuitul marf ă – bani – marf ă. Cu cât decalajul în timp între
procesele succesive este mai mic, cu atât viteza de circula ție este mai
mare.
Teoretic exist ă și situa ții extreme în care viteza de circula ție este
infinit de mare sau infinit de mic ă.În primul caz, infinit de mare, adică
bani nu se folosesc încă, adică circuitul anumit se reduce la marf ă contra
marf ă sau situații în care bani au încetat să se mai folosească , ceea ce
înseamnă că intervalul de timp între procesele executive este infinit de
mare sau altfel vânzătorii unor mărfuri nu cumpără altele noi.
Cererea de bani și viteza de circula ție au fost tratate ca
mărimi omogene, adică la scara macroeconomic ă fără să se țină seama
de domeniile care compun economia.
În realitate dacă ținem cont de acest lucru constatam că
cererea de bani și viteza de circula ție sunt definite pentru sectoarele
economiei. Într-un fel se manifest ă la agen ții economici, altfel se
manifest ă în rândul popula ției, într-un fel se manifest ă în sectorul
industrial , altfel în sectorul agricol , într-un fel se manifest ă în mediul
urban , altfel în mediul rural. Ceea ce este va labil pentru toate sectoarele
este caracterul mai mult sau mai puțin rezidual al unuia fa ță de celalalt.

65
A fi rezidual un sector înseamnă că deciziile sale în materie de
încasări și plăți depind de deciziile în aceeași materie ale parteneril or de
afaceri. Sectorul cel mai puțin rezidual este sectorul bancar pentru c ă
acesta are posibilitatea sa creeze banii de care are nevoie fără să
depindă de deciziile partenerilor săi.

4.1.4. I dentificarea statistică a cererii de bani

Acest lucru se realizează cu mai mult ă dificultate decât în
cazul ofertei de bani care poate fi constatat ă foarte simplu prin
consultarea pasivului băncii centrale.
Două orientări se manifest ă în legătura cu identificarea statistic ă
a cererii de bani:
– Prima a rată că cererea de bani este identic ă cu masa de
bani,ceea ce în principiu este corect însă numai pe termen lung și cu
îndeplinirea unor condi ții stricte: toate piețele din economie s ă fie
echilibrate, sistemul mone tar să fie suficient de elastic pentru a crea orice
masă suplimentar ă reclamat ă de către economie, sau s ă absoarbă orice
supliment ca urmare a scăderii cererii de bani și cheltuielile implicate de
transformarea unor forme de avere în altele s ă fie minime p entru a
descuraja acest proces .Asemenea condi ții între masa de bani și cererea de
bani o s ă fie practic imposibil de realizat.
– Cele dou ă mărimi sunt diferite iar diferență dintre ele depinde
de decalajul de timp necesar pentru aj ustarea celor dou ă mărimi .
Calcul efectiv al cererii de bani dintr -o economie se face pornind
de la trăsăturile economiei de piață dezvoltat ă, considerând că aici sunt
îndeplinite majoritatea condițiilor care stau la baza determi nării cererii
de bani.
În elaborarea cererii de bani au fost identificate trei probleme
majore care trebuie rezolvate :
1. Identificarea factorilor care influen țează mărimea cererii de
bani care se transform ă în variabil e ale ecua ției cererii de bani ;
2. Determinarea formei analitice sau expresia matematic ă a cererii
și determinării parametrilor ecua ției astfel încât să se confere stabilitate
formulei deoarece va trebui s ă se verifice în cât mai multe tipur i de
economii.
La elaborarea ecuației au contribuit toate școlile de gândire
economica și anume :
Școala clasica, cantitativă, keynesiană, monetaristă.

66
S-a ajuns la
M xα
concluzia c ă cererea de bani exprimat ă: = a٠
P iβ
reprezintă cererea de bani real ă corectat ă cu indicele prețurilor .
în care: x -volumul venitului sau averii
i-rata dobânzii
a, α, β – sunt parametri statistic i
Aplicarea unei asemenea formule înseamnă definirea corect ă a
agregatelor care compun masa băneasc ă și determina rea econometric ă a
variabilelor care compun ecuația.
Prima dificultate este determinarea alfabetarului , adică trebu ie să
se decidă care nivel al prețurilor este cel mai corect a fi considerat: prețul
de produc ție, prețul cu ridicata sau prețul la consumator . Este bine s ă se
lucreze cu prețuri efective sau cu prețurile previzionate .
În ceea ce prive ște variabila x , uneori este interpretat ă ca venit ,
alteori ca avere . Dacă este considerat venit trebuie stabilit cel mai corect
tip de venit utilizat și anume venitul curent sau venitul permanent. dacă x
se interpretează ca avere atunci, avere se poate considera totalitatea
activelor reale și financiare sau totalitatea activelor reale și financiare la
care se adaugă averea uman ă.
Rata dobânzii este considerat ă de către unii ca fiind
corespunzătoare împrumuturilor pe termen lung , iar de alții, dimpotr ivă
împrumuturilor pe termen scurt.
Pentru a ajunge la soluția cea mai corect ă s-a ajuns la o soluție a
exprimării indirecte a ratei dobânzii prin intermediul randamentelor
specifice activelor financiare care compun averea .
Se ma i pune problema de a considera dacă rata dobânzii trebuie
sa fie cea nominal ă sau cea real ă, dacă rata dobânzii este cea previzionat ă
sau cea practicat ă pe piață .
3. Ecua ția cererii de bani se poate adapta tuturor tipurilor de
economii astfel:
a) în economiile în curs de dezvoltare trăsăturile specifice care
influen țează cererea de bani sunt următoarele :
– rolul limitat al ratei dobânzii în influen ța deciziilor economice
îndeosebi următoarele cauze :
– numărul redus al institu țiilor creatoare de bani;
– cererea mare de credite în raport cu oferta;
– ritmul relativ înalt al inflației, care face ca rata real ă a dobânzii
să fie negativ ă;
– coeficientul de monetizare redus – o parte a tranzac țiilor nu se
derulează în form ă băneasc ă ci în natur ă (Marfă contra Marfă );

67
– modificare rapid ă a principalelor legături economice și a parametrilor
specifici.

Economia cererii de b ani pune problema interpretării variabilelor :
– Se consider ă ca este mai bine s ă se considere cererea nominal ă de bani,
deoarece prețurile nu sunt suficient de relevante datorit ă inflație ridicate,
se renunță la deflatorul P.
– Variabila „X” este inter pretat ă ca venit deoarece banii se folosesc
preponderent pentru tranzac ții iar structura averilor este cât se poate de
simpl ă. Cel mai adesea este format ă din bunurile reale și eventual din
bani lipsind în totalitate activele financiare.
– Rata dobânzii „i” pierde din relevan ță pentru c ă lipsesc randamentele
activelor financiare .
Ecua ția este M=a ٠xα
M – cererea nominala de bani
x- se interpretează ca venit
a, α- parametrii statistici

a) în economia planificat ă- Cererea de bani s -a elaborat pe baza
legii circula ției băne ști formulata de către Marx, fără să se țină cont c ă ea
a fost scris ă în condi țiile monometalism ului Aur.
Trăsăturile economice planificate care influen țează ecuația cererii
de bani su nt:
– caracterul dual al banilor – aceștia îndeplinesc funcții diferite pe
de-o parte pentru întreprinderii și pe de alt ă parte pentru popula ție;
– planificare centralizat ă a tranzac țiilor băne ști inclusiv cele din
domeniu financiar ;
– utilizarea liber ă a venitului de către popula ție dar cu limitări în
ceea ce prive ște structurile averilor, se exclud pământurile și mijloacele
de produc ție;
– caracterul limitat al economiei băne ști, deoarece au ca surs ă
numai venitul popula ției nu și venituri din capital;
– suprastructura financiar ă monetar ă simpl ă, sistemul bancar fiind
compus dintr -o singur ă banca structurat ă pe mai multe nivele;
– importan ța redus ă a ratei dobânzii care se stabile ște exclusiv
administrativ dar care datorit ă fixită ții prețurilor prezintă o rată reală
pozitiv ă.
Datorita acestor trăsături distingem :
– Cererea de bani a întreprinderilor – se consider ă că aceasta este una
pentru moneda activ ă, deoarece în structura patrimoniului întreprinderii
nu intr ă și activele financiare, întreprinderea folos ește banii numai pentru

68
tranzac ții. Ecua ția ia în calcul prețurile pentru c ă sunt fixe și pot juca
rolul de deflator, dar nu ia în considerare rata dobânzii pentru ca „x” se
interpretează ca venit și nu ca avere .
– Cererea de bani a popula ției avem cerere pentru moned ă activ ă și
pentru moned ă inactiv ă.
Rata dobânzii este fix ă, popula ția este sensibil ă la existen ța acesteia
și rata dobânzii revine în economia cererii de bani .
Deși formula este identic ă cu cea din economia de piață de
dezvolt ată se aduc unele corec ții:
M xα
= a ٠
P iβ
Lui „x” i se d ă sensul și de avere însă banii ca element al
averii nu provi n dintr -o decizie economic ă proprie a individului ci
economiile au un caracter forțat datorită cantității limitate de bunuri și
servicii care pot fi procurate .
Mai mult fixitatea prețurilor face ca în condi țiile rigidită ții
acestei economii planificate, produc ția să rămână în urmă, ca urmare
bunurile și serviciile dispar de pe piață , se raționalizează ceea ce numim
inflație mascat ă. Ea nu se manifest ă deschis prin creșterea prețurilor , ci
pur și simplu prin dispari ția de pe piață produselor .
Interpretarea l ui „i” nu mai este cea de rat ă a dobânzii ci
înlocuie ște acest termen cu ceea ce se nume ște penuria de credite sau de
fonduri .
c) în economiile în tranzi ție – studiul cererii de bani nu este
încheiat , dar se poate constata c ă tranzi ția se poate împărți în etape , ceea
ce face ca la începuturile sale s ă predomine trăsăturile economice
planificate ca urmare a cererii de bani , ia forma cererii de bani din
economia planificat ă, dar pe măsur ă ce intervin trăsăturile economiei de
piață, ecua ția tinde s ă se modific e și interpretarea care se d ă variabilelor
se apropie de interpretarea în economia de piață.

4.2. CREAȚIA MONETAR Ă ȘI OFERTA DE MONED Ă
4.2.1. Conceptul de “emisiune monetară ” (bănească )

Prin „emisiune băneasca ”(monetar [) se înțelege tradițional
ansamblul opera țiunilor de confec ționare a semnelor băne ști, de păstrare
a acestora la emitent în vederea punerii lor în circula ție și de punere în
circula ție a numerarului (bancnote, bilete de hârtie , monede divizionare
etc.) de către emitent. Având în vedere util izarea pe scar ă largă a banilor
de cont, prin extensie, prin emisiune băneasc ă (monetar ă) se înțelege de

69
asemenea crearea de disponibilități în conturile bancare și acordarea de
credite subiec ților economici.
Efectul evident al emisiunii băne ști este creșterea masei băne ști
ceea ce influen țează pe multiple c ăi activitatea economic ă. Principala
problem ă care se pune în acest domeniu este crearea unei mase băne ști în
concordan ță cu necesarul de bani al economiei.
În literatura de specialitate exist ă 2 concep ții cu privire la crearea
instrumentelor monetare în condi țiile sistemelor economice și băne ști
contemporane.
Un punct de vedere este acela c ă băncile nu fac altceva decât să
atragă fondurile temporar disponibile din economie și să le redistribuie
integrându -le din nou în economie pe calea creditelor. Ele nu crează
nimic, jucând rolul de intermediari.
Al doilea punct de vedere arat ă că băncile au o capacitate
nelimitat ă de a credita economia și deci de a crea bani, c ăci își constituie
prin simplul joc al înregistrărilor contabile resursele de creditare de care
au nevoie (ele își crează bani din nimic).
În realitate se poate demonstra c ă o banc ă privit ă izolat nu are
capacitatea (cu excep ția cazului în care se afl ă într-o situa ție de monopol)
de a acor da mai multe credite decât volumul de disponibilități pe care îl
mobilizează .
Banca privita în sistemul bancar poate crea o masa de bani mai
mare de ordinul multiplicatorului fata de depozitele inițiale care au fost
atrase.
Amploarea acestui fenomen de mul tiplicare a masei banilor de cont
depinde de numărul băncilor existente în economie și de volumul
opera țiunilor care se derulează între ele, de relațiile interbancare și
instrumentele de interven ție pe care le utilizează banca centrala.

4.2.2. E misiunea n umerarului (pe cazul bancnotelor)

Pentru a înțelege mecanismul: luăm cazul unei bănci aflată la
începutul activită ții sale având un capital de 10 milioane de unități
monetare (USD, EURO, etc.), pentru simplificare, ea utilizează capitalul
pentru achizi ționarea de active corporale necesare funcționarii .
– În bilan țul băncii capitalul se înscrie în partea de pasiv iar activele
corporale în partea de activ.
– Banca începe sa funcționeze și atrage depozite de 300 milioane
unități monetare; în bilan ț depozitele se înscriu în pasiv.
– Cu ajutorul acestor depozite banca poate s ă sconteze un număr
de efecte comerciale sau acordarea de credite economiei de maxim 300

70
milioane unități monetare; în bilan ț vor fi trecute la efecte scontate sau
credite acordate în activ.
Din punct de vedere al creației monetare nu s -a întâmplat nimic.
Este demonstrat ă opinia cum c ă băncile nu fac decât să atragă resurse
disponibile și le integrează pe calea creditului.
Beneficiul băncii este egal cu diferenț a dintre dobânda plătită
depunătorilor (să spunem 1%) și dobânda cerut ă prezentat ă la scont sau
constrânsă de împrejurare (să spunem 3%). Astfel beneficiul va fi de 2%
din 300 milioane unități monetare, adică 6 milioane unități monetare.

Bilan țul simplificat se prezintă astfel :
Activ Pasiv
– mil.u.m.
Imobil 10 Capital propriu 10
Portofoliu de efecte comerci ale 300 Depuneri la vedere 300
TOTAL 310 TOTAL 310

Banca poate duce însă o politic ă mult mai subtil ă. Banca constituie
capitalul social de 10 milioane unități monetare și achizi ționează active
corporale de 10 milioane unități monetare. Începe să funcționeze și atrage
depuneri de 300 milioane unități monetare. Banca se orient ează după
inova ția lui Palmstruch și anume: ea știe că nu toți depunătorii se vor
prezenta în acela și timp s ă-și retragă depozitele și ca atare depune aceste
sume în rezerv ă, îi spune rezerve de acoperire în valoare de 300 milioane
unități monetare ( în bilanț în Activ).
În 1656 – Palmstruch – fondatorul Băncii Suediei, are ini țiativa și ideea
de a combina cele dou ă opera țiuni care p ână atunci erau distincte și anume:
emisiunea de bancnote – așa cum se făceau la Amsterdam – cu opera țiunea de
scontare a efecte lor de comer ț. În epoc ă scontul era o opera țiune obișnuită ,
adesea negustorii prezentându -se la banc ă cu efecte comerciale pentru a obține
credite pe termen scurt. Originalitatea lui Palmstruch a fost s ă propună
prezentatorilor la scont s ă le remită nu pie se metalice din aur, ci simple bilete de
banc ă, conținând angajamentul băncii de a pune la dispozi ția posesorilor, la
simpla cerere și fără nici o formalitate, suma corespunzătoare în monede
metalice. Aceast ă combinare de opera ții era avantajoas ă atât pentru banc ă cât și
pentru negustori sau clien ții băncii : pentru banc ă – aceasta poate s ă emită o
cantitate mai mare de bilete de banc ă păstrând aceeași rezerva de acoperire;
pentru clien ții băncii avantajele erau multiple, ei acceptând noile bilete fără să
protesteze datorit ă avantajelor biletelor de banc ă față de efectele comerciale) și
în prezent băncile care au monopolul emisiunii crează propriile resurse de
creditare și cu ajutorul lor caută să ramburseze inclusiv depozitele inițiale.
Datorit ă monopolul ui său asupra emisiunii banca poate s ă imprime
bilete de banc ă și cu ajutorul lor s ă sconteze cambii. Așadar creează ea
singur ă bilete de banc ă în valoare de 500 milioane unități monetare (le

71
înscrie în pasiv). Cu ajutorul acestora scontează titluri, în contrapartid ă
crește portofoliul de efecte monetare ( înscrise în activ ).
Ea consider ă că cu cele 300 milioane de unități monetare resurse
obținute de la deponen ți va putea face fa ță cererilor de rambursare într-o
perioad ă de timp suficient de lung ă pentru ca efectele scontate s ă ajungă
la scaden ță, iar banca s ă-și recupereze toate fondurile. Banca accept ă
deci un risc, însă foarte mic. Pe de alt ă parte, ea își procur ă fonduri
suplimentare de 200 milioane de unități monetare care nu cost ă decât
cheltuielile d e confec ționare a biletelor. Aceste fonduri vor fi plasate
avantajos iar beneficiul băncii va cre ște.
Suntem tenta ți în aceste momente s ă dăm dreptate celor care susțin
capacitatea nelimitat ă a băncii de a crea bani.

Bilan țul băncii – care exploatează ideea lui Palmstruch se prezintă astfel:

Activ Pasiv
mil.U.M.
Imobil 10
Capital 10
Rezerve pentru acoperirea
depunerilor 300 Depune ri la vede re 300
Portofoliu de efecte comerciale 500
Bilete de banca în circula ție 500
TOTAL 810 TOTAL 810

Observ ăm c ă procentul de acoperire a biletelor de banc ă în
circula ție este de 60% (raportul dintre rezervele din activ -300 u.m. și
valoarea biletelor emi se în pasiv -500 u.m.) în timp ce procentul de
acoperire a tuturor angajamentelor pe termen scurt (bancnote 500 u.m. +
depuneri la vedere 300 u.m.) este de 37,5%. Pentru bănci emisiunea de
bancnote este foarte avantajoas ă, deoarece cu aceste re zerve de cre ditare
poate să-și sporească creditele acordate primind la scont un volum mai
mare de efecte și majorări beneficiului. Opera țiunile respective trebuie s ă
fie însă acceptate de clien ții băncii în deseori de cei care îi prezintă la
scont efectele.
Clien ții nu obiectează deoarece ca instrument de circula ție, biletul
de banc ă prezintă avantaje incontestabile fa ță de efectele comerciale
(biletul la ordin, cambie etc.). Astfel :biletul de banca are o valoare
constant ă, în timp ce valoarea cambiei cre ște pe măsur ă ce se apropie de
scaden ță, biletul de banc ă este exprimat în cifre rotunde, în timp ce
efectele comerciale nu, biletul de banc ă se transmite simplu prin remitere
manual ă iar efectele necesit ă un gir, biletele circul ă într-un cerc mai larg

72
decât cambia. Pe ntru aceste avantaje, clien ții plătesc de fapt o dobând ă
(taxa scontului) .
Reglementarea emisiunii bancnotelor în țara noastră
În țara noastră primele bancnote au fost emise de Banca Națională ,
potrivit legii nr.17 din 29 aprilie 1880 care avea acest privi legiu.
Bancnotele au fost puse în circula ție la 28 noiembrie/10 decembrie 1880,
fiind de fapt, vechile bilete ipotecare de diferite valori, transformate în
bancnote prin aplicarea unei ștampile cu titulatura Băncii Naționale pe
vechea denumire de „bilet ip otecar”. Ulterior au fost emise bancnote
propriu -zise.
În prezent, bancnotele și celelalte categorii de numerar sunt emise
în exclusivitate de B anca Națională a României , unica banc ă de emisiune
a țării.
Capacitatea de a crea bilete de bancă este strict r eglementat ă pentru
simplul motiv c ă biletele fiind activele cele mai lichide sunt primele
susceptibile s ă alimenteze inflația.
Confec ționarea biletelor moderne se afectează de „Imprimeria
Statului” iar mone dele metalice de „ Monetăria Statului” – unități cu
gestiune economic ă, fără personalitate juridic ă aflate în subordinea
Băncii Naționale a României .
Biletele și mone dele confec ționate sunt depuse tezaur la BNR .
Atâta timp cât se afle în tezaur, biletele nu sunt decât „imprimate”. Ele
devin bani în momentu l în care trec din tezaur în „casa de circula ție” a
băncii devenind „numerar pus în circula ție” adică „bani”.
Rulajul creditor al acestor bilete de banc ă în circula ție ne arat ă care
este emisiunea în perioada respectiv ă. În momentul în care biletele de
bancă revin prin casieria băncii în tezaur se spune ca are loc o retragere
de numerar, biletele devenind din nou „imprimate”. Eviden țierea
totalului retragerilor dintr -o perioad ă se ilustrează prin rulajul debitor al
contului de bilete de banca în circula ție.
În tezaur eviden ța numerarului se face cu ajutorul contului în afara
bilan țului numit „Bilete de banc ă și monede în tezaur”.
La finele perioadei de bilan ț în bilan țul Băncii Centrale apare
soldul contului „Bilete de banca în circula ție” care arat ă totalu l
numerarului existent pe piață .Înscrierea contului în pasiv nu înseamnă că
Banca Central ă are vreo obliga ție față de deținătorii de bilete cel mult
poate fi considerat ă o reminescență din perioada în care băncile aveau
obliga ția să preschimbe biletele în cantitatea echivalent ă în aur.
În prezent „unica obliga ție” a Băncii Centrale este de a conferi
biletelor emise o putere de cumpărare cât mai mare și cât mai stabil ă,
limitând emisiunea p ână la nivelul cererii de bani.

73
Contul nu se dezvolt ă pe analitice, este c ont sintetic, în caz contrar
oricare deținător de bilete de banc ă (persoane fizice sau juridice) ar trebui
să apară în bilan țul Băncii Centrale.
Pentru motivele arătate emisiunea biletelor rămâne monopolul
Băncii Centrale.

4.2.3. Crearea și desfi nțarea banilor de cont

Spre deosebire de numerar, în ceea ce prive ște banii de cont,
situa ția este diferit ă, se complic ă ușor deoarece sunt mai multe părți
implicate în apari ția acestora și anume : subiec ții economici care
constituie depozite la băncile c omerciale, băncile comerciale , care în
funcție de politica lor de afaceri dau utilitate depozitelor sau fac
plasamente în economie, și nu în ultimul rând Banca Central ă care cu
ajutorul instrumentelor de interven ție reglementează în sensul delimitării
abilității băncilor comerciale de a crea bani. Toate aceste părți acționează
simultan la crearea banilor de cont, în absen ța unei părți procesul nu se
poate derula.
O banc ă izolat ă nu poate crea o cantitate mai mare de bani decât
nivelul depozitelor atrase. Dacă este privit ă în ansamblu sistemului
bancar aceast ă cantitate de moned ă creat ă poate cre ște de ordinul
multiplicator fa ță de depozitele constituite.

Crearea banilor de cont de către întreg sistem bancar
Consider ăm că un subiect intr ă în relație cu o banc ă (Banca A) și
face un depozit inițial de 100 de unități monetare.
Accept ăm că Banca A este nevoit ă să țină în rezerva obligatorie
20% din depozitele constituite. Din suplimentul de 100 de unități
monetare, 20 vor constitui rezerve obligatorii. Diferenț a de 80 de unități
monetare majorează rezervele excedentare și banca le folosește pentru a
le acorda sub form ă de credit.
Presupunem ca un agent economic solicit ă Băncii A un credit de 80
de unități monetare cu ajutorul căruia va achita o datorie față de un
furnizor sau un creditor al s ău la Banca B. Creditul este virat în contul
furnizorului unde vine s ă suplimenteze contul și „depozite la vedere”.
Banca B se ghidează după același comportament ca Banca A în
sensul că îș i constituie rezervele obl igatorii în procent de 20% din
depozite (80 x 20% ) adică 16 unități monetare. Diferenț a de 64 unități
monetare este dispus ă să o acorde sub forma de credit pentru c ă altfel nu
are nici un câștig . Un agent economic se prezintă la Banca B și solicit ă
acordar ea unui credit de 64 unități monetare pentru a achita o datorie
către un furnizor care își are contul deschis la Banca C. Suma este virat ă

74
la Banca C unde suplimentul conturilor de „depunere la vedere”, care
constituie rezerva obligatorie în procent de 20% depozitele la vedere,
adică 12,8 unități monetare. Diferenț a de 51,2 unități monetare le
transform ă în credite.
În aceast ă manier ă procesul continu ă până la epuizarea întregului
poten țial de creditare a sistemului bancar.
Consider ăm că în exemplul nostru , sistemul bancar este format din
aceste trei bănci .Putem întocmi bilan țul consolidat al băncilor comerciale
și constat ăm că depozitele la vedere au avut următoarele evolu ții:
-la Banca A au crescut cu 100 unități monetare;
-la Banca B au crescut cu 80 unități monetare;
-la Banca C au crescut cu 64 unități monetare.
Totalul depozitelor la vedere au crescut cu 244 unități monetare.
Acest rezultat provine de pe o p arte din:
a) constituirea rezervei obligatorii la fiecare banc ă astfel:
-la Banca A au fost con stituite 20 unități monetare
-la Banca B au fost constituite 16 unități monetare
-la Banca C au fost constituite 12,8 unități monetare .
Totalul rezervelor obligatorii au crescut cu 48,8 unități monetare.
b)acordări de credite la:
– Banca A a acordat 80 unități monetare
– Banca B a acordat 64 unități monetare
– Banca C a acordat 51,2 unități monetare
Totalul creditelor acordate 195,2 unități monetare.
Avem egalitatea totalului depozitelor (244 u.m.) = TRO (48,2 u.m.) + ACR (195,2 u.m.)
Bilanțul final al băncilor care receptează fluxul monetar inițial
este prezentat schematic mai jos:

Banca A Banca B Banca C

A P A P A P
Numerar
+20 Disponibil
în conturi
+100 Numerar
+16 Disponibil
în conturi
+80 Numerar
+12,8 Disponibil
în conturi
+64 Credite
+80 Credite
+64 Credite
+51,2
Total +100 Total +100 Total +80 Total +80 Total +64 Total +64

Multiplicatorul creditului și a masei monetare
Am constatat c ă pornind de la un depozit inițial de 100 de unități
monetare și parcurgând verigile sistemului bancar care constituie pe de o
parte rezervele o bligatorii dar acord ă și credite, se poate multiplica masa
banilor de cont ( în cazul nostru am ajuns la 244 unități monetare).

75
Se poate calcula capacitatea maxim ă a sistemului bancar de a crea
bani de cont utilizând multiplicatorul creditului .
Mbc = Di x K
în care: Mbc=masa banilor de cont;
Di=depozitele inițiale;
K=1/R – rezerve obligatorii
În exemplul nostru indicatorul rezervei obligatorii este 20%,
înseamnă că K=1/0.20=5 deci sistemul bancar are capacitatea de a crea
bani de cont la poten țial maxim de 500 unități monetare .
(Mbc= 5×100 = 500 u.m)

Desfiin țarea banilor de cont
Desfiin țarea banilor de cont are loc prin restituirea de către bănci a
numerarului pe seama disponibilități lor în cont existente și corelativ,
rambursarea creditelor acordate pe baza acestor disponibilități .
Pornind de la datele exemplificate mai sus, c onsider ăm c ă
depunătorul inițial dorește să retragă cele 100 unități monetare. Banca în
cazul nostru nu deține decât 20 unități monetare în numerar (rezerva
obligatorie) dar acestea nefiind suficiente, solicit ă și rambursarea celor
80 de unități monetare (credit e).Dacă nu ar apela la rambursarea
împrumutului banca ar trebui s ă utilizeze 80 u.m. din rezervele lichide
(numerar) păstra ți pentru acoperirea disponib ilități lor existente în
conturile celorlal ți clien ți.
Retragerea creditelor înseamnă retragerea depozitelor în vederea
constituirii la Banca B, care pentru a le rambursa folose ște rezervele
obligatorii și solicit ă rambursarea credit elor de 64 u.m. Procesu l se
propag ă în întregul sistem bancar, iar în bilan țul consolidat constat ăm
scăderea depozitelor la vedere, epuizarea rezervei obligatorii,
constrângerea creditului și în final constrângerea masei de bani cu
ordinul multiplicatorului creditelor .
Mecanismu l de creare a rezervei obligatorii și acordare a creditelor
pe baza rezervelor excedent are este în măsur ă să alimenteze economia cu
bani de cont sau s ă restrângă aceast ă masă de bani „ aspirând ” banii creați
într-o perioad ă anterioar ă.
Mecanismul prezentat în manierele de mai sus se respect ă în
principiu în practic ă fără a se derula atât de simplificat din mai multe
cauze :
– băncile existente în sistemul bancar funcționează concomitent
atrăgând depozite și acordând credite și „K” se modific ă;
– un agent poat e constitui depozite la vedere la o banc ă, solicit ă
credite la aceast ă banc ă și să plătească un furnizor cu contul la aceast ă

76
banc ă și modific ă procesul de derulare a multiplicării pentru c ă totul se
petrece în bilan țul aceleia și bănci ;
– apare fenomenul d e fug ă spre circula ție a numerarului. Primul
solicitant de credite, cel cu 80 u.m. folose ște numai 60 u.m. pentru plata
furnizorului iar 20 u.m. le folose ște pentru folosul propriu astfel bilan țul
Băncii B va înregistra o creștere a depozitelor cu 60 u.m. și astfel
influențează multiplicatorul creditului .

4.2.4. O ferta de monedă . Limitele procesului de creare a monedei

Piață monetar ă a cunoscut o diversificare continu ă a
instrumentelor monetare și o perfec ționare și dezvoltare neîntreruptă a
sistemelo r financiar bancare.
Toate componentele nou create ale sistemului financiar -bancar,
caută să satisfacă cererea de moned ă, de instrumente monetare a
economiei , a agen ților și indivizilor. Moneda numerar începe să existe
atunci când intră în circula ție ieșind din tezaurele Băncii Centrale și ale
celorlalte institu ții bancare și încetează să mai existe când se reîntoarce în
aceste tezaure.
Atunci când o banc ă acord ă un credit unui agent economic, se
realizează o ofert ă de moned ă, o monetizare a unei crean țe bancare.
Opera țiunea invers ă de rambursare a creditului, echivalează cu o
reducere a ofertei, o restrângere a acesteia și implicit a masei monetare.
Oferta de moned ă este generat ă de sistemul financiar -bancar care
emite și pune în circula ție moned ă prin următoarele mecanisme:
1. Banca Central ă oferă și crează moneda sa prin:
– atragerea de capitaluri din exterior în valute și devize străine
prin interven ții pe piață schimburilor și punerea în
contrapartid ă pe piață a monedei centrale;
– achizi ționarea de pe piață a unor crean țe ale agen ților
economici;
– împrumuturi pe care le acord ă băncilor comerciale sub forma
reescontului sau primirea în pensiune a efectelor
reprezentative ale crean țelor;
2. Băncile comerciale oferă moned ă prin acordarea de credi te
clien ților lor și prin mecanismul formarii și utilizării depozitelor bancare
din care în anumite limite pot acorda apoi credite.
3. Trezoreria oferă moned ă, prin aceea c ă execut ă opera țiuni de
trecere dintr -un cont bugetar într-un cont la vedere și în mod indirect prin
împrumuturile pe care le contractează la diferitele bănci comerciale,
banca central ă și agen ți, prin emiterea și negocierea bonurilor de tezaur,
certificatelor de trezorerie, pentru a acoperi deficitul bugetar.

77
Banca de emisiune oferă moneda sa în primul rând pentru a
acoperi nevoile statului, prin opera țiunea de subscriere și vânzare de către
Trezorerie a titlurilor de stat. Băncile comerciale și alte institu ții de credit
subscriu bonurile de tezaur plătind pentru ele bani cash. Ulterior aceste
bonuri se pot
revinde Băncii Centrale, care le achita băncilor contravaloarea în cont sau
numerar, aceasta opera țiune fiind o oferta de bani.
De c âte ori Banca Central ă cumpără valut ă de pe piață intern ă sau
extern ă,ea face în contrapartid ă o ofer tă de moned ă central ă.
O alt ă modalitate de a spori oferta monetar ă o reprezintă
refinan țarea băncilor comerciale de către Banca Central ă prin
opera țiunile de reescont, atunci când acestea sunt în deficit de lichidități .
Prin aceast ă opera țiune Banca Cen trală remonetizează crean țele primare
(cambii, trate, etc.) și pune în circula ție moneda sa, crescând oferta
monetar ă.
Băncile comerciale sunt prin activitatea lor complexa, creatoare și
ofertante a monedei scripturale, a monedei de cont. Creația monedei de
cont are loc sub impulsul diferi ților agenți economici ( societăți , persoane
fizice, Trezorerie) care solicit ă credite sectorului bancar. Acordând un
credit, băncile achizi ționează active nemonetare (cambii, devize, bonuri
de tezaur) și plăte ște aceste achizi ții prin înscrieri în contul vânzătorului ,
realizându -se o monetizare a acestor active. Banii de cont fiind
instrumente de plat ă se produce o creștere a ofertei monetare.
O alt ă cale de creare a monedei scripturale și de sporire pe aceasta
baza a ofe rtei monetare o constituie inițiativa proprie a băncilor , prin
politica lor de credit. Un depozit inițial constituit la o banca, se poate
multiplica apoi în credite de un număr de ori printr -un proces de
expansiune al depozitelor, proces limitat de nivelul rezervelor minime
obligatorii, sporind astfel oferta monetar ă.
Procesul de multiplicare a
monedei scripturale este cuantificat de așa zisul multiplicator monetary
(multiplicatorul creditelor) care exprima raportul între volumul noilor
depozite și noile re zerve.
Oferta de moned ă provine din surse variate, ea este variabil ă și
depinde de rata dobânzii . În general, creșterea ratei dobânzii reduce
achizi țiile, diminuează oferta global ă de moned ă iar scăderea ratei
dobânzii încurajează achizi țiile și măre ște oferta global ă de moned ă.
Comportamentul băncilor comerciale de a acorda credite și a crea
moned ă depinde atât de nivelul dobânzii de referință cât și de
comportamentul în sfera investi țiilor, de sursele de a obține profit.
O mare influen ță asupra ofertei de moned ă în economie o are
Banca Central ă, prin politicile sale monetare, care pot fi expansive sau
restrictive, urmărind fie creșterea ofertei monetare, fie restrângerea

78
acesteia.
Procesul ofertei monetare are în derularea sa anumite limitări
care decu rg din:
a. necesitatea folosirii pe scar ă largă a monedei materiale, care
determin ă băncile să nu transforme în credite și deci în moned ă de cont
toate depozitele constituite. Ele mențin o parte sub form ă de lichidități
care s ă poată fi date la cerere deponen ților;
b. constrângerile procesului de recreditare, care limitează la rândul
lor mecanismul de multiplicare a creditului. Băncile trebuie s ă fie foarte
atente cu creditele acordate, s ă selecteze agentul după criterii stricte de
lichiditate, solvabilit ate și eficacitate, pentru c ă recreditarea este limitat ă
și costisitoare;
c. amenin țarea procesului inflaționist , fapt ce determin ă autorită țile
monetare și financiare s ă impună limitări ale ofertei monetare prin
politicile monetare de credit și financiar e.
Mijloace de intervenție ale Băncii Centrale asupra emisiunii
banilor de cont
În economiile moderne Banca Central ă are o funcție primordial ă în
controlul aprovizionării economiei cu moned ă și credit.
Dacă situa ția se deteriorează , iar gradul de ocupar e a forței de
munca se reduce, Banca Central ă acționează în direc ția creșterii
volumului monedei și a creditului. Dacă dimpotrivă cheltuielile globale
tind s ă devin ă excesive, astfel încât prețurile cresc rapid, iar oferta de
locuri de munc ă rămâne nesatis făcută , Banca Central ă face tot posibilul
pentru a contracta volumul monedei și al creditului. Politica monetar ă
este de a „ înota împotriva curentului” adică Banca Central ă acționează
invers fa ță de tendin țele economiei.
Indiferent de instrumentele de intervenție folosite, Banca Central ă
are ca scop influen țarea cheltuielilor globale din economie, a cererii
solvabile.
Schematic se pot urmări 5 pași întreprin și de Banca Central ă pentru
influen țarea cererii solvabile.
a) Pornind de la premisa c ă economia se îndreaptă către inflație:
Primul pas – pe care îl face Banca Central ă este s ă restrângă
rezervele excedentare ale b ăncilor comercial e astfel încât poten țialul lor
de creditare s ă scadă .
Al doilea pas – apare contrac ția cu multiplu a masei băne ști create .
Al treilea pas – contrac ția masei băne ști generează restrângerea
creditului, adică scumpirea lui, și cererea de credite scade astfel.
Al patrulea pas – cererea mai mic ă de credite conduce la reducerea
investi țiilor publice și private.

79
Al cincilea pas – reducer ea activelor înseamnă reducerea cre șterii
P.I.B., veniturile personale cresc mai încet, are loc reducerea relativ ă a
cheltuielilor de consum și în final reducerea cererii solvabile conduce la
reducerea prețurilor iar oferta rămâne excedentar ă față de cerer e.
b) Dacă situația economiei este orientat ă către deflație Banca Centrală
procedează în felul următor :
Primul pas – cu ajutorul unui instrument sau altul provoacă
creșterea rezervei excedentare și deci poten țialul de creditare al
economiei;
Al doilea pas – acesta conduce la creșterea masei de bani de
ordinul multiplicator ului;
Al treilea pas – creșterea ofertei de credite înseamnă ieftinirea
acestuia, cre ște cererea pentru asemenea credite;
Al patrulea pas – cererea suplimentara de credite înseamnă
sporirea investi țiilor private și publice;
Al cincilea pas – dezvoltarea activelor înseamnă creșterea mai
rapida a PIB, creșterea relativ ă a veniturilor, creșterea cheltuielilor
globale, creșterea mai rapid ă a cererii solvabile fa ță de ofert ă, creșterea
prețurilor și din nou restabilirea echilibrului.

80

5. CREDITUL ȘI DOBÂNDA

5.1. Piața creditului
5.2. Formele creditului
5.3. Funcțiile creditului. Riscurile creditării
5.4. Dobânda și scontul

5.1. Piața creditului

Creditul este opera țiunea prin care se iau în stăpânire imediat ă
resurse în schimbul unei promisiuni de rambursare viitoare și de plat ă a
unei sume suplimentare numit ă dobând ă, sum ă ce remunerează pe
împrumutător . Opera țiunea prive ște doua părți. O parte acord ă creditul,
cealaltă îl prime ște, se îndatorează .
Relații de credit au existat și în economiile premonetare, deci
creditul poate exista și în economiile fără moned ă. Este evident însă
faptul c ă, în ansamblul lor relațiile de credit din perioada actual ă nu se
pot debarasa de haina monetar ă.
Oper ațiunile de credit pot interveni într-o gam ă ampl ă de la relații
între indivizi sub forma unor acorduri personale, simple, p ână la
tranzac țiile formalizate ce se efectuează pe piețele monetare sau
financiare foarte dezvoltate și formulate în cadrul unor co ntracte
complexe.
Esen ța opera țiunii de creditare const ă în aceea c ă o parte numit ă
creditor (investitor sau împrumutător ) transmite o valoare actual ă unei
alte părți numit ă debitor ( împrumutat ) care se angajează la un anumit
termen și în anumite condi ții specificate în cadrul acordului s ă
ramburseze valoarea împrumutată și de asemenea s ă plătească o anumit ă
dobând ă pentru a -l remunera pe creditor.
Termenul de credit își are etimologia în latinescul credere(di) = a
da cu împrumut , verb care urmat de dativ înseamnă a se încrede , a se
bizui. În dezvoltarea sa istoric ă, creditul a cunoscut mai multe forme care
au avut și perioade de existen ță simultan ă în viața economic ă a omenirii.
Diferen țierea formelor de credit este dat ă de complexitatea relațiilor ce se
stabilesc între parteneri cu ocazia acordării și primirii creditului și ea
rezult ă din cumularea elementelor constitutive ale creditului.
Termenul de " piață a creditului" desemnează , de fapt, trei piețe
relativ distincte: piața creditelor pe termen scurt, piața creditelor pe

81
termen mediu mobilizabile și piața creditelor pe termen mediu și lung
nemobilizabile.
1. Piața creditelor pe termen scurt

Poate fi definit ă ca fiind piața pe care diver și agenți economici
împrumut ă sau se împrumut ă cu bani de la bănci și alte institu ții
financiare, în schimbul cedării unor crean țe la vedere sau cu scaden ță
relativ apropiat ă.
Dacă scopul opera țiunilor pe piață monetar ă este redistribuirea
monedei primare, pe piața creditelor pe termen scurt se urmăre ște
exclusiv acordar ea și primirea de împrumuturi în bani.
1.1. Creditele pe termen scurt acordate de agen ții nebancari
băncilor și celorlalte institu ții financiare
Modalită țile cele mai obi șnuite de creditare iau forma depozitelor
în conturi (la vedere, la termen, cont cure nt și cont de economii) și
subscrierea de bonuri de cas ă (oferite de bănci spre subscrierea
particularilor și care pot fi bonuri cu scaden ță de la câteva luni la câțiva
ani și bonuri de economii, cu scaden ță mai mare, dar care pot fi
rambursate anticipat, după un barem prevăzut ini țial).
Datorit ă faptului c ă în bilan țul băncilor depozitele constituite și
celelalte împrumuturi apar ca opera țiuni pasiv e, dat fiind faptul c ă banca
are obliga ția să le restituie, remunerarea lor poart ă denumirea de condi ții
creditoare iar dobânda se nume ște dobânda pasiv ă.
După natura depozitelor, dobânzile plătite se prezintă în felul
următor :
– depozitele la vedere sunt purtătoare de dobânzi reduse, iar în
țările dezvoltate și USA ele nu sunt purtătoare de dobânzi . Acest fapt se
explica prin aceea ca ponderea importanta în totalul plăților o au plățile
fără numerar astfel încât subiec ții economici, în schimbul avantajelor pe
care le conferă acestor plăți, sunt dispu și sa renun țe la remunerarea
acestor conturi.
– conturi la ter men și bonurile de casă sunt purtătoare de dobânzi
în funcție de volumul disponibil și termenele pentru care se afla la
dispozi ția băncii .
În atragerea disponibilități lor pe diferite termene, băncile au în
vedere plasamentele pe care le pot face, adică pe ce termene pot sa
investească banii respectiv prin opera țiunile de creditare.
Dacă cererea de credite este mai mare pe termen scurt decât pe
termen lung, banca va stabili astfel condi țiile de creditare încât să atragă
mai multe depozite pe termen scurt. Apare un fenomen paradoxal . Se știe
că rata dobânzii se formează pornind de la rata de referin ța a băncii
centrale la care se adaugă coeficientul inflaționist și prima de risc. Se

82
poate deduce de aici c ă rata dobânzii pe termen lung trebuie s ă fie mai
mare decât rata dobânzii pe termen scurt. Dacă însă cererea de credit pe
termen scurt este mai mare decât cererea de credit pe termen lung banca
va trebui s ă calculeze astfel încât să remunereze mai favorabil depozite
pe termen scurt decât pe termen lung. Aces t lucru e posibil deoarece
fiecare piață a creditului e segmentat ă iar rata dobânzii se stabile ște
preponderent prin negociere.

1.2. Creditele pe termen scurt acordate de bănci și celelalte institu ții
financiare agen ților nebancari
Modalită țile de credit are pe termen scurt cele mai des întâlnite sunt:
a) Scontul – se poate desfă șura atât cu efecte private cât și publice.
Atunci când e vorba de creditele acordate economiei ne referim la scontul
efectelor comerciale. Opera țiunea este avantajoas ă deopotrivă pentru
agen ții economici cât și pentru banc ă:
– pentru agen ții economici – avantajul este obținerea într-un timp
relativ scurt a fondurilor de care are nevoie, nu se solicit ă garan ție,
garan ția fiind chiar crean ța cedat ă, iar taxa de scont este mai mic ă decât
dobânda pieței.
– pentru banca – avantajul este c ă își poate plasa fonduri cu risc
mic iar sumele se recuperează într-un timp relativ scurt la scaden ța
titlului. De asemenea băncile comerciale înainte de scaden ță au
posibilitatea s ă resconteze titlul la banca central ă.
– riscul pentru banc ă apare când între trăgător și tras poate s ă
existe o înțelegere astfel încât să nu existe o tranzac ție comercial ă reală ci
s-a convenit la emiterea trate de complezență sau trate de bronz, cu
scopul de a fi doar scon tate. În aceast ă situa ție banca nu deține garan ții că
la scaden ță își va recupera creditul prin simplul fapt c ă trasul ar putea s ă
refuze s ă onoreze trata.

b) Creditul de mobilizare a crean țelor comerciale (C.M.C)
Este o forma mai noua de creditare venita sa remedieze
inconvenientele scontului. în cazul scontului tradițional întreprinderea
emite trate urmărind un dublu scop ( obține imediat un credit de la bănci
și transfera asupra actualei formalități de încasare dat fiind ca banca
devine beneficiar a trat ei. Opera țiunea nu este întotdeauna egala la bănci
mai ales când e vorba de trate de valori mici și care sunt prezente la scont
chiar cu câteva zile înainte de scadenta.
C.M.C. se caracterizează prin faptul că disociază operațiunile de creditare
de operaț iunile de încasare a tratelor.
El se practică în 2 variante: CMC negarantat și CMC garantat.

83
– În formula de CMC negarantat întreprinderea care deține un
număr important de creanțe asupra clienților săi, grupează aceste creanțe
pe decade. Ea calculează totalul creanțelor pentru fiecare decadă și emite
un bilet la ordin de egală valoare în favoarea băncii pentru fiecare decadă
(3 B.O.). În loc să transmită băncii sute de trate repartizate pe tot cursul
lunii remite numai 3 Bilete la ordin prin care se angajea ză ca la scadență
să ramburseze creditul. Astfel sarcina băncii rămâne doar de creditare iar
în sarcina întreprinderii rămâne lichidarea tratelor adică încasarea
creanțelor. De asemenea întreprinderea adresează băncii o scrisoare prin
care se angajează să nu sconteze tratele în cauză la o altă bancă,
prevenindu -se astfel acordarea de 2 credite pe baza acelorași creanțe.
– În formula de CMC garantat se menține disocierea dintre
operațiunea de creditare și cea de încasare însă se conferă băncii
creditoare o gar anție similară cu cea rezultată din scontul tradițional. Pe
lângă biletele la ordin scontate banca solicită și o factură sau un borderou
de facturi zise protestabile și care nu sunt altceva decât facturi pe care
întreprinderea le -a întocmit atunci când a livrat marfa clienților săi. În
cazul în care întreprinderea care a solicitat scontul nu poate să restituie
împrumutul la scadență, banca deține o garanție și se întoarce împotriva
clienților întreprinderii prezentându -le facturile emise asupra lor și care
pot fi executate silit.
c) Creditul pentru acceptare sau pentru aval este un credit
mai particular care predomină în domeniul internațional dar se utilizează
și în plan național.
Avalul înseamnă că o terță persoană de obicei o bancă în
schimbul unor garanț ii reale este dispusă să se substitute debitorului și să
plătească în locul acestuia dacă la scadență acesta este falit.

2. Piață creditelor pe termen mediu mobilizabile

Creditele pe termen mediu sunt creditele a căror scadenta se
situează intre un an și câțiva ani (5 -7ani) . dacă creditele pe termen scurt
se utilizează pentru plăți curente , creditele pe termen mediu servesc
pentru procurarea de mijloace de produc ție și pentru finan țarea unor
exporturi. Cele mai multe cereri prov in din partea agen ților economici cu
caracter public sau privat , din partea societăților imobiliare , din partea
particularilor care doresc sa achizi ționeze o locuință, din partea
comercian ților care vând mărfuri cu plata în rate.
Creditele pe te rmen mediu mobilizabile se caracterizează prin doua
trăsături :
a) scadenta lor cuprinsa intre 1 an și 5- 7 ani;

84
b) în anumite condi ții ele pot fi mobilizabile, adică băncile pot
recupera prin diverse proceduri sumele împrumutate pe mai mulți ani (se
poate ca băncile comerciale sa se refinan țeze la un alt organism).
Aceste credite sunt acoperite din disponibilități le la termen și din
conturile de economii dar și din resurse cvasimonetare sau monetare care
sunt disponibile pe termen scurt , dar care pe piață acest or credite se pot
transforma în fonduri disponibile pe termen lung.
Mecanismul pieței credite pe termen mediu mobilizabile
Distribuirea creditelor pe termen mediu este asigurata în principal
de către următoarele institu ții:
– băncile agricole – pentr u achizi ționarea de echipaj agricol;
– băncile de investi ții – care acorda credite speciale pentru
construc ții.
Volumul creditelor acordate este stabilit de creditor în funcție de
valoarea investi ției, de capacitatea debitorului de a se autofin anța, de
situa ția sa financiara etc. Întreprinzătorul care dorește un astfel de credit
trebuie sa facă dovada ca poate împărți riscul finan țării cu banca
suportând o parte de finan țare (aport propriu).
Întreprinzătorul contractează asemenea împrumuturi atunci când
prin calcule financiare se ajunge la concluzia ca finan țând investi ția prin
resurse proprii și prin împrumuturi se declan șează acțiunea pârghiei
financiare, creste rata profitului și cresc acțiunile întreprinderii .
Prin planul de afaceri care îl întocmesc , întreprinderile studiază :
daca rata preconizata a randamentului investi ției este mai mare decât rata
dobânzii pentru creditul contractat . dacă acest lucru este adevărat
întreprinderea recurge la împrumut știind ca față de creditor nu datorează
decât o plata fixa sub forma de dobânda indiferent de nivelul profitului.
Profitul anticipat fiind mare , înseamnă ca o parte mai mare din el va
rămâne la dispozi ția întreprinderii . dacă rata de randament a investi ției
se preconizează a fi mai mica decât rata dobânzii , va prefera sa finan țeze
investi ția din fonduri proprii sau eventual prin emisiune de noi acțiuni.
În momentul în care se convine suma creditelor intre banca și
întreprindere se încheie fie un contract , fie întreprinderea emite în
favoarea băncii un bilet la ordin prin care se angajează sa restituie băncii
împrumutul și dobânda . Acest înscris nu este el însuși mobilizabil ci
poate sta la baza emiterii altor efecte având semnătura băncii . În ipoteza
în care banca creditoare inten ționează sa r efinan țeze total sau par țial
creditul acordat , ea trebuie sa solicite în prealabil, acceptul organismelor
refinanțatoare inclusiv al băncii centrale. Solicitarea acestui accept are
cauze bine întemeiate.

85
Creditele pe termen mediu au valoare mare si cel puțin într-o
mare măsură atunci când se acord ă ele nu au corespondent în mărfuri și
servicii fiind susceptibile s ă agraveze inflația.
Refinan țarea acestor credite înseamnă punerea pe piață a unei
cantități suplimentare de moned ă și care poate influen ța mu ltiplicatorul
masei băne ști în sensul creșterii.
Banca creditoare trebuie s ă constituie în favoarea organismelor
refinanțatoare o seam ă de garan ții. Băncile care acord ă credite pe termen
mediu nu suport ă ele întregul credit , ci transfer ă aceste sarcini asupra
unor organisme refinanțatoare , în momentul refinan țării, în baza unui
bilet la ordin în favoarea organismelor refinanțatoare . În acest caz
garan ția pentru creditele de refinan țare o constituie biletele la ordin emise
de către debitori.
Organismul refinanțator pe baza biletului la ordin deschide băncii
creditoare un așa numit ,, drept de tragere” sau linie de credit . În
momentul în care banca are nevoie de bani poate utiliza sumele alocate
pe numele s ău.
Așadar o banc ă acord ă creditul însă o alt ă institu ție îl suport ă
efectiv. Organismele refinanțatoare pot recupera sumele creditelor
adresându -se bănci centrale în calitatea sa de creditor de ultima instanță .
Din acest flux care se naște din opera țiunile de creditare și
refinan țare rezult ă practic că fondul băncilor nu se imobilizează pe toat ă
durata de acordare a creditului, ceea ce permite alimentarea în
permanen ță a economiei cu fondurile necesare dezvoltării , motiv pentru
care creditul pe termen mediu este considerat a fi motorul dezvoltăr ii.
Fluxurile intense de bani care au loc între piaț a bancar ă și
economia real ă face ca rata dobânzii s ă aibă cel mai apropiat nivel de
realitate economic ă și să constituie de fapt un indiciu pentru întreaga
societate în ceea ce prive ște rata de eficien ță pentru orice activitate . Într-o
economie nici un subiect economic nu își permite s ă deruleze o activitate
care s ă aibe o rat ă de eficien ță mai mică decât rata dobânzii fiindcă
creditul reprezintă sursa principala din care se finan țează orice activitate.

3. Piață creditelor pe termen mediu și lung nemobilizabile

Aceste credite se caracterizează prin faptul c ă sunt pe termen
mediu și lung, mergând de la 5 ani și ajungând până la 50 de ani.
În trecut aceste credi te nu comportau, de regul ă nici o
posibilitate de mobilizare ( refinan țare). În prezent, într-o serie de țări au
fost adoptate dispozi ții pentru crearea unei piețe a crean țelor ipotecare.
Pe acest segment de piață pot fi negociate crean țe mobilizate în efecte pe
termen lung.

86
Piață creditelor pe termen mediu și lung, poate fi delimitat ă în
două piețe:
a) piață creditelor ordinare pe termen mediu și lung
b) piață creditelor ipotecare

a) Piață creditelor ordinare pe termen mediu și lung
Aceste credite cu scaden ța medie și îndepărtată se
caracterizează prin faptul c ă pentru ele nu este prevăzută nici o
posibilitate de refinan țare și ca atare : nu se materializează în efecte de
comer ț la un organism oarecare. Singura posibilitate de transmite re a
crean țelor este cesiunea de crean ța după regulile dreptului comercial , cale
lungă, costisitoare și deci puțin utilizabil ă.
Cele mai importante credite sunt următoarele :
a) Credite acordate de trezorerie – sunt prevăzute ca atare în bugetu l de
stat. Spre deosebire de subven ții și dotații ele sunt rambursabile în cursul
exerci țiilor bugetare ulterioare. În exerci țiul în care se acorda creditele
reprezintă o cheltuial ă care este acoperit ă prin resursele fiscale ordinare
sau extraordinare . În exerci țiul în care se rambursează , creditele apar ca
venituri ale bugetului de stat.
Pot s ă beneficieze de asemenea credite întreprinzătorii din
sectorul public și sectorul privat pentru a le permite s ă deruleze inven ții
conforme cu planurile guvernamen tale.
Sumele sunt transferate către beneficiari prin intermediul
organismelor financiare care intervin ca intermediari , însă trezoreria (cea
care se afl ă la originea resurselor ) este cea care suport ă riscul.
Pentru a putea solici ta credite din partea trezoreriei,
întreprinzătorii trebuie s ă prevadă asemenea investi ții, încât să contribuie
la dezvoltarea comunități i și să creeze noi locuri de munca iar resursele
respective s ă nu poată fi procurate de la bănci sau alte așezăminte
financiare.
Ca orice credit , trebuie s ă fie compatibil cu forța financiar ă a
întreprinderii și capacității sale de rambursare.

b) Credite acordate de bănci și organisme specializate
Creditele respective sunt consim țite pe seama resurselor proprii ale
băncii , a depozitelor la termen și a beneficilor realizate. Băncile care intervin
sunt îndeosebi bănci de afaceri , case de economii , case de pensii etc.
Aceste credite sunt acordate pe baza normelor de creditare
stabilite de fiecare banc ă contra garan ții reale .

87
c) Credite acordate de către particulari
Sunt consimțite de către particulari , fie în mod direct , fie cel
mai adesea prin intermediul notarilor publici. Atunci când sunt acordate
direct riscuril e creditorului sunt mari , deoarece sumele se acord ă sub
semnătura privat ă, fără un alt angajament de rambursare. Cel mai des se
apelează la serviciile unui notar. Acesta pretinde c ă pe lângă semnarea
unui contract între părți să se constituie și garan ții reale constatate în acte
autentice. Apare riscul c ă debitorul s ă nu efectueze întotdeauna cu
punctualitate plata dobânzilor și rambursarea ratelor scadente .
Pentru a evita acest inconvenient, notarul ia legătura cu o
societate de asigurări care în schimbul unei prime plăți de către debitor ,
accept ă să se substituie acestuia , dacă la scaden ța este falimentar.
În unele țări notarii au creat centre na ționale de informare care
permit unui notar , care are un client în căutare de plasament dar car e are
în rândul clientelei sale un eventual debitor , să găsească cu ușurință un alt
notar, care are clien ți dornici sa se împrumute.
Valoarea creditelor acordate pe aceast ă cale se limitează la un
anumit procent din volumul garan țiilor constituite . De asem enea ele sunt
costisitoare , deoarece nivelul garan țiilor este mare , primele către
societăți le de asigurări sunt mari și de asemenea comisioanele notarilor
sunt mari.

b) Piață creditelor ipotecare
Aceast ă piață a apărut în anii 60 -70. Scopul înființări i este s ă
se permită băncilor care acord ă credite pe termen lung, s ă aibă
posibilitatea s ă refinan țeze creditele acordate și astfel o categorie tot mai
largă a popula ției să aibe acces la asemenea credite, destinate în general
construirii de locuin țe.
S-au creat și organisme refinanțatoare și care în mare parte
sunt așezăminte tradiționale creditoare de pe piață monetar ă și care la
rândul lor au posibilitatea s ă se refinan țeze la creditorul de ultim ă
instanță și care este Banca Central ă.
Institu țiile participante pe piață ipotecara se pot grupa în trei
categorii:
– Institutii debitoare admise , dornice sa mobilizeze (refinan țeze)
crean țele aflate în posesia lor .
– Organisme creditoare și care sunt institu ții specializate în
colectarea economiilor (societăți de asigurări , case de pensii, societăți de
investitori etc.).
– Eventualele organisme naționale de tutela a pieței care intervine
atât în calitate de creditori cât și de debitori. Asemenea organisme atunci
când exist ă ,,derulează opera țiunea ”, asemănătoare opera țiunilor de

88
OPEN -MARKET, derulate de Banca Central ă. Scopul acestor organisme
nu este refinan țarea cu orice preț a crean țelor ipotecare, ci mai degrabă
reglarea acestei piețe și asigurarea bunei funcționări .
Crean țele admise pe piață ipotecar ă
Nu toate crean țele însoțite de o ipotec ă sau alt privilegiu imobiliar
sunt admise în opera țiuni de pe piață ipotecara ; ele trebuie s ă
îndeplinească niște condi ții dintre care cele mai importante sunt
următoarele :
a) creditul s ă fie destinat finan țării construc ției de locuin țe
sau îmbunătă țirii construc ției ipotecate .
b) locuin ța să nu fi fost ipotecat ă în favoarea altui creditor .
c) durata creditului s ă fie cuprins ă între limite minime și
maxime , între 10 -40 ani ; în prezent se manifest ă tendință
de creștere a termenului de scaden ță.
d) debitorul s ă participe într-o anumit ăa măsur ăa cu fonduri
proprii , la finan țarea construc ției astfel încât riscul s ă fie
împărțit între banc ă și debitori.
Instrumentul de negociere
În momentul în care o persoan ă dorește obținerea unui credit pentru
construirea unei locuin țe sau cumpărarea acesteia intr ă în contact cu o
banc ă și constituie în favoarea acesteia o garan ție reală sub form ă de
ipotec ă de rangul întâi asupra clădirii .
Banca creditoare nu poate s ă folosească ipoteca pentru a refinan ța
creditul acordat, ci în baza ipotecii emite un bilet la ordin în favoarea
organismelor refinanțatoare prin care se angajează că va rambursa datoria
la scaden ță.
Beneficiarii biletului la ordin , beneficiază de o garan ție împotriva
riscului de insolvabilitate a băncii refinan țate deoarece aceasta din urm ă
trebuie s ă pună la dosar pe numele refinanțatorului înscrieri ipotecare de
valoarea biletului la ordin . Aceast ă punere la dosar înseamnă constituirea
fără nici o formalitate a unui ga j în favoarea tuturor beneficiarilor
biletului la ordin .
Dacă organismul refinanțator , dorește la rândul său, să se
refinan țeze nu are decât să sconteze biletul la ordin la Banca Central ă.
Tranzac ția pe perioada ipotecar ă se poate efectua direct sau prin
intermediul caselor de scont și la fel ca pe piață monetar ă pot lua forma
vânzărilor , cumpărărilor ferme sau form a opera țiunilor de swap.
Prin posibilitatea de refinan țare a creditelor pe termen lung se
crează posibilitatea ca o categorie larg ă a popula ției să beneficieze de
asemenea credite , fiindcă băncile consimt creditul , deoarece pot s ă se
refinan țeze la un alt organism.

89
Mai mult sunt atrase fonduri către domeniul construc țiilor, se
echilibrează oferta de fonduri cu cererea de fonduri, iar rata dobân zii
devine favorabil ă atât creditorului cât și debitorului.
Elementele constitutive ale creditului
Esen ța raportului de credit se dezvăluie prin analiza elementelor
constitutive ale creditului care sunt următoarele :
1. subiectele raportului de credit – creditorul și debitorul;
2. promisiunea de rambursare;
3. termenul de rambursare – scadenta;
4. dobânda ;
5. tranzac ția sau acordarea creditului;
6. consemnarea și transferabilitatea;
1. Subiectele raportului de credit , respectiv creditorul și
debitorul , prezintă o mare diversitate în ceea ce prive ște apartenen ța la
structurile social -economice, motivele angajării în raportul de credit și
durata angajării. În cadrul procesului de creditare se înregistrează trei
categorii principale și de ampla cuprindere : întreprinderile , statul și
popula ția. Raportul de credit implic ă primordial redistribuirea unor
capitaluri aflate în stare de disponibilitate ceea ce presupune preexisten ța
unor procese de economisire sau de acumulări monetare.
Se afirm ă puternic în calitate de creditori societățile comerciale
care manevrează importante disponibilități monetare și care în anumite
perioade pot fi angrenate în procesul de creditare.
De asemenea, ca urmare a creșterii veniturilor popula ției, ca
urmare a câștigurilor obținute din procesul de produc ție și prin
amplificarea spiritului de prevedere și economisire, popula ția a devenit
un factor major al raportului de credit în postura de creditor.
În țările dezvoltate aportul popula ției la formarea resurselor de
creditare tind e să-l ajungă pe cel al întreprinderilor . Pe lângă acești doi
participan ți se înscriu în propor ție foarte mare ca și creditori intermediarii
financiari și în special băncile . În calitate de debitori alături de
întreprinderi și popula ție se afirm ă amplu în toate țările dezvoltate –
statul.
2. Promisiunea de rambursare – este element esențial al
raportului de credit, presupune riscuri și necesit ă în consecință adesea,
angajarea unei garan ții. În raporturile de credit riscurile probabile sunt:
– riscul de nerambursare
– riscul de imobilizare.
Riscul de nerambursare, const ă în probabilitatea întârzierii
plății sau incapacită ții de plat ă datorit ă conjuncturii, dificultă ților
sectoriale sau deficien țelor împrumutatului . Pentru prevederea riscului
trebuie s ă se analizeze temeinic împrumutatul prin prisma cerin țelor

90
respectării raportului de credit sub diverse aspecte: umane (competen ța,
experien ța, moralitate), economice (situa ția intern ă, internațională, cadrul
profesional), financiare (situa ția financiar ă, bo nitatea, solvabilitatea,
lichiditatea, îndatorarea existent ă, capacitatea de rambursare), juridice
(forma juridic ă, legăturile juridice cu alte întreprinderi).
Se poate acționa pentru diviziunea riscului prin colaborări cu alte
întreprinderi , institu ții de credit prin sindicalizarea opera ției de creditare.
Prevenirea riscului este strict legat ă și de procedurile de garantare a
împrumutului .
Riscul de imobilizare , survine la banc ă sau la deținătorul de
depozite, care nu este în măsur ă să satisfacă cererile titularilor de
depozite din cauza unei gestiuni nereu șite a creditelor acordate. Creditele
care se acord ă de regul ă prin bănci , angajează fonduri care nu aparțin
băncii . De aici necesitatea, în scopul unei ferme gestiuni a fondurilor ce îi
sunt încredin țate, ca bancherul s ă-și întărească poziția sa de creditor prin
solicitarea și obținerea de garan ții personale și reale.
Garan ția personal ă este angajamentul luat de o terță persoana
(girant) de a plăți, în cazul în care debitorul este în incapacitate de pl ată.
Garan ția personal ă este de dou ă feluri simpl ă și solidar ă. În cazul
garan ției simple girantul răspunde numai pentru partea sa putând cere
executarea primordial ă a debitorului. În cazul garan ției solidare girantul
poate fi tras la răspundere pentru a plăti concomitent sau înaintea
debitorului dacă este mai solvabil decât acesta. Garan țiile reale cuprind
reținerea , gajul, ipoteca și privilegiul. Dreptul de reținere , asigur ă
creditorului posibilitatea de a re ține un bun corporal, proprietatea
debitorului, atât timp cât el n-a fost achitat integral cu respectarea unor
condi ții ca: bunul corporal deținut să aibă legătur ă cu crean ța iar crean ța
să fie cert ă și exigibil ă.
Gajarea este actul prin care debitorul remite creditorului un bun
în garan ția creditului , gajul. Gajarea poate avea loc cu sau fără
deposedare.
Ipoteca este actul prin care debitorul acord ă creditorului dreptul
asupra unui imobil, fără deposedare și cu publicitate. Ipoteca conferă
creditorului dreptul de preferin ța și dreptul de urmărire și ea poate fi
legal ă (prevăzută de lege), convenit ă (consimțită de contract) sau juridic ă
(acordat ă de organele judecătore ști).
Privilegiul este dreptul conferit prin lege unor creditori, de a avea
prioritate în a fi plătiți atunci când dispun de o garan ție asupra unei părți
sau asupra totalității patrimoniului debitorului. Creditorul privilegiat
dispune de dreptul de preferin ță și de dreptul de urmărire .
Oricare ar fi garan țiile oferite, creditorul trebuie s ă aibă în vedere
că o bun ă garan ție nu trebuie s ă fie decât o precau țiune suplimentar ă și

91
nu un suport al unui risc mai mult decât probabil. Executarea garan țiilor
presupune pentru creditor eforturi și cheltuieli suplimentare și implic ă
imobilizări îndelungate ale fondurilor, deturnând pe creditor de la
preocupările sale obișnuite ceea ce -i poate aduce prejudicii nerecuperate
pe calea executării garan țiilor.
3. Termenul de rambursare, ca trăsătură specific ă a creditului,
are o mare varietate. De la termene foarte scurte (24 ore termen practicat
între bănci pe piețele bancare) și încheindu -se cu termene de 30 -50 și
chiar 100 ani (pentru construc ția de locuin țe). Pentru creditele pe termen
scurt este caracteristic ă rambursarea integral ă la scaden ță. Creditele pe
termen mijlociu și lung implic ă adesea rambur sarea eșalonată , la termene
stabilite lunare, trimestriale, odată cu plata dobânzii .
4. Dobânda este o caracteristic ă esențială a creditului ea
reprezentând remunera ția acordat ă creditorului. În acordurile de credit s -a
încetățenit clauza dobân zii fixe pe toat ă durata împrumutului și pentru tot
împrumutul .
În condi țiile presiunii inflaționiste s-a instituit regimul dobânzilor
variabile. În aceast ă situa ție nivelul dobânzilor se modifică periodic (de
regul ă semestrial) în funcție de nivelul dobâ nzii pe piață națională și
internațională .
5. Tranzac ția. Acordarea creditului
Creditul poate fi consim țit în cadrul unei tranzac ții unice
acordarea unui împrumut , vânzarea unei obliga țiuni, angajarea unui
depozit. În ultimul timp s -a dezvoltat sistemul de credit deschis în cadrul
căruia împrumuturile efective intervin la intervale liber alese de debitor.
Cărțile de credit sunt modalită țile cele mai răspândite pentru aceast ă
form ă. Acordarea creditului este un act de mare importan ță în vederea
căruia creditorul trebuie s ă-și asigure o bun ă informare și documentare
asupra calității debitorului, pentru evitarea riscurilor asociate creditului.
6. Consemnarea și transferabilitatea
Acordurile de credit sunt consemnate în marea lor majoritate prin
înscrisuri , instrumente de credit, a căror form ă de prezentare implic ă
aspecte multiple și diferen țiate. Esen țial în aceste instrumente este
obliga ția ferm ă a debitorului de a rambursa împrumutul , respectiv dreptul
creditorului de a i se plăți suma angajat ă. Astfel de înscrisuri și
instrumente de credit sunt: contractul de credit, cambia, biletul la ordin,
cecul, certificatul de depozit, bonurile de tezaur, obliga țiunile etc.
Prin intermediul transferului instrumentului de credit se realizează
cesiunea crean ței, respe ctiv a dreptului de a încasa suma înscrisă în
instrumentul de credit precum și veniturile accesorii. Negocierea
instrumentelor de plăți și a crean țelor ce sunt reprezentate poate avea loc:
– direct intre investitori;

92
– în cadrul piețelor de capital și financiare.
De regul ă, transferul direct este desfă șurat în cadrul raporturilor
directe ale creditelor sau între bănci privind circula ția cambiei (scontare,
rescontare), a cecului, etc., în timp ce obiect al piețelor financiare sunt
obliga țiile statului (bo nuri de tezaur în principal) sau ale întreprinderilor
și alte hârtii de valoare.
5.2. FORMELE CREDITU LUI

O prim ă form ă a creditului a fost creditul juvenil care a reprezentat
o form ă de întrajutorare între indivizi și grupuri de indivizi afla ți unul în
vecinătatea celuilalt. El se acord ă între persoane cunoscute și se restituia,
de regul ă, în aceeași cantitate și acela și fel de bun material cu cel
împrumutat. Acestei forme de credit îi lipse ște un element de baz ă,
dobânda , ceea ce ar ăta caracterul s ău de întrajutorare într-o economie
închisă . Caracterul acestui credit este eminamente neproductiv.
O alt ă form ă de credit, este creditul cămătăresc . Caracteristica
acestui credit o constituie, dobânda , deosebit de ridicat ă, înrobitoare , la
acordarea creditulu i, utilizat de regul ă în scop neproductiv.
De-a lungul vremii raporturile de credit s -au cristalizat în 5 tipuri
principale: creditul comercial, creditul bancar, creditul obligator, creditul
ipotecar și creditul de consum.
Creditul comercial
Acordarea de credite sub forma de marf ă este o practic ă secular ă
care își are originea în procesul diviziunii primare a muncii, atunci când
din masa producătorilor s-au desprins comercian ții, agenți economici
specializa ți în desfacerea mărfurilor .
Creditul comercia l const ă în aceea c ă producătorul cedează
produsele sale, marfa sa, comerciantului pe credit (pe datorie) p ână în
momentul în care comerciantul după vânzarea acesteia plăte ște
producătorului contravaloarea mărfii primite de la acesta.
Prin actul de credit care acționa în sprijinul realizării mărfurilor se
îmbinau pe de o parte, interesul producătorului de a asigura vânzarea
mărfurilor , produselor sale, și pe de alt ă parte, interesul comerciantului
lipsit de capital, care se învoia de fapt s ă plătească marf a după vânzarea
ei. Pe măsur ă ce produc ția mărfurilor s-a diversificat și rețelele de
distribu ție s-au amplificat, propor țiile creditului comercial au crescut.
În zilele noastre, în țările dezvoltate și chiar în țara noastră ,
creditele comerciale, credite le între întreprinderi , acoperă o parte
semnificativ ă din resursele financiare ale întreprinderilor . Creditul
comercial acționează în economia beneficiarului ca o surs ă suplimentar ă

93
de capital circulant scutindu -l pe acesta de a recurge în acest scop la al te
resurse, de pild ă la creditul bancar sau capital suplimentar de la
acționari .
Beneficiarul, la rândul său producător de mărfuri , este implicat în
legături de afaceri cu clien ții săi și le livrează mărfuri pe credit. În acest
sens creditul comercial pr imit de la furnizorii săi prin materiile prime
cedate, permite acestuia la rândul său să ofere credite distribuitorilor
mărfii sale, comercian ți cu ridicata sau amănuntul , fără sa angajeze
resurse proprii sau din credite bancare. Astfel, creditul comercial primit
devine surs ă de acoperire a creditelor sub form ă de mărfuri acordate.
În cadrul creditului comercial durata și dimensiunile acestuia sunt
influen țate de trei componente:
– componenta tradițională care decurge din interesele comune ale
părților , de creștere a fluidită ții schimburilor și diminuarea costurilor de
organizare;
– componenta comercial ă implic ă utilizarea creditului ca o arm ă
comercial ă de promovare a vânzărilor , practicat ă de fiecare furnizor în
condi ții date și de aici varietatea terme nelor de plat ă;
– componenta financiar ă care implic ă punerea la dispozi ția
clientului pentru o perioad ă dată a unei părți a capitalului s ău sub forma
de marf ă a cărei plată este amânat ă.
În desfă șurarea raporturilor de credit comercial societățile
comerc iale sunt polivalente, pe de o parte ele primesc credite în calitate
de comparatori , fapt ce le asigura un aflux de resurse, pe de alt ă parte la
rândul lor ele acord ă credite propriilor cumpărători. Pe ansamblul
relațiilor de credit comercial nu se realize ază un echilibru decât pentru o
anumit ă parte a opera țiunilor , și de aceea, pentru realizarea echilibrului
global este nevoie s ă se apeleze la credit bancar. Creditul comercial
supline ște fluxuri financiare într-o sfer ă largă a economiei naționale și
astfe l societăți le comerciale (nonbancare) asigur ă circuitul, repartizarea și
redistribuirea de fonduri financiare în economie.
O parte important ă a creditelor comerciale sunt acordate prin
înscrisuri de credit specializate: cambii, bilete la ordin și alte efe cte, ceea
ce permite transferabilitatea crean țelor, cedarea lor unui alt beneficiar, de
regula bănci sau societăți financiare. În cadrul acestor opera ții, la
termenul de plat ă, obliga ția de restituire devine operant ă față de noul
beneficiar banca.
Transfe rul crean ței către banc ă înseamnă modificarea calitativ ă a
creditului, creditul comercial se transform ă în credit bancar. Când un
beneficiar al unui titlu de credit cedează crean ța sa unei bănci în vederea
obținerii unei sume de bani înainte de scadenta ti tlului el plăte ște un preț
băncii și anume dobânda cuvenit ă pentru suma respectiv ă din momentul

94
opera țiunii până la scaden ța efectului. Aceast ă dobând ă revine băncii sub
forma scontului. Pentru bănci , cuantumul angajării opera ției are la baz ă
valoarea actu ală a crean ței:
Va= VN -S,
în care: Va – valoarea actual ă,
VN – valoarea nominal ă,
S – scontul ( dobânda ).
Atunci când se recurge la scontare, valoarea actuala este de fapt
prețul de cumpărare al crean ței de către bănci .
Creditul bancar
Creditul bancar este unul dintre cele mai răspândite credite având
o sfer ă largă de raporturi angajând modalități diferite, pe termen scurt, pe
termen mijlociu și lung. Creditul bancar se acord ă atât persoanelor fizice
cât și celor juridice.
Raporturile de credit ale agen ților economici cu băncile sunt de
regul ă reciproce. Pe de o parte, întreprinderile având conturi deschise la
bănci formează depozite care pot fi folosite de către acestea ca resurse.
Pe de alt ă parte, băncile acord ă credite întreprinderilor pentru nevoile lor
de produc ție curent ă sau cu recuperare ulterioar ă, pentru investi ții.
Esen țial în raporturile de credit bancar este faptul c ă unul din
parteneri este banca, iar relațiile între banca și partener se desfă șoară pe
termenul valorificării capitalurilor disponibile și realizarea de profituri, în
principal sub forma de dobânzi .
Principalele credite acordate de bănci :
– Creditele de trezorerie , reprezintă raporturile de credite
întemeiate pe o deplin ă cunoa ștere a activită ții întreprinderii , fără a fi
consemnate prin înscrisuri relative la fiecare angajament. Aceste credite
nu sunt garantate formal. Ele sunt menite s ă satisfacă necesitățile curente
privind acoperirea cheltuielilor de produc ție cu caracter im previzibil și
greu de localizat, în obiecte care s ă reprezinte o garan ție veridic ă. Aceste
credite nu au termene de rambursare iar acordarea lor este întemeiată pe
depozite compensatorii. Sistemul general de acordare este linia de credit,
în condi țiile căreia se stabile ște limita maxim ă a creditului acordat în
acest cadru.
Într-o form ă primar ă, aceasta linie conferă întreprinderii un credit
provizoriu, întrucât banca poate cere oricând acoperirea debitului.
O form ă mai favorabilă întreprinderii este linia de credit
confirmat ă, pe baza unui acord scris, în care posibilitatea de acordare a
creditului se men ține pentru o perioad ă stabilit ă în contract.
Linia de credit revolving implic ă utilizarea curent ă a acestui mod
de obținere de fonduri de către întrepri nderi , întrucât rambursările

95
efectuate reducând nivelul creditului permit în etape ulterioare obținerea
unor noi credite, în limitele stabilite, deoarece potrivit condi țiilor acestui
acord posibilitatea de creditare se reînnoie ște.
Băncile mai acord ă și alte tipuri de credite printre care cele mai
uzuale sunt:
– Credite pentru stocuri, cheltuieli și alte active constituite temporar, prin
cont separat de împrumut . Termenul de creditare este de regul ă de 12
luni;
– Credite pentru stocuri și cheltuieli sez oniere (stocuri de produse
agricole, agro -alimentare, etc.), ce se consum ă într-o perioad ă mai mare
de un trimestru fără a depă și 12 luni ;
– Credite pentru produse de export și export de produse pe baza
documenta ției și în condi țiile existen ței contractel or sau comenzilor
ferme de desfacere, a acreditivelor irevocabile deschise, sau a altor forme
de plat ă;
– Facilități de cont care reprezintă credite pe perioade scurte și foarte
scurte de timp (p ână la 15 zile calendaristice) acordate pentru acoperirea
unor deficite temporare de lichidități ;
– Credite pe documente în curs de încasare , se acord ă agen ților
economici pentru documente remise de aceștia la încasare (cecuri sau
bilete la ordin ) precum și pentru ordine de plata aflate pe circuitul bancar.
În cadrul creditului bancar se întâlnesc și credite pentru
echipament pentru investi ții pe o perioad ă de la 1 -5 ani și chiar de peste 5
ani, dar aceste opera țiuni au o extindere mai redus ă datorit ă riscului mai
mare pe care -l presupun și al volumului mare de re surse necesare.
Creditele pe termen scurt sunt majoritare în activitatea băncilor în general
și a celor comerciale în special.
Creditul obligatar
Creditul obligatar reprezintă o grupa a opera țiunilor de credit cu
existenta seculara și se refera la relațiile de credit în care partenerii sunt
institu țiile statale sau întreprinderile economice în calitate de debitori,
care emit obliga țiunile în aceasta calitate pe de o parte, și creditorii,
subscriitori și deținători ai acestor obliga țiuni, care -si angajeaz ă astfel
capitalurile în vederea obținerii unui venit sigur sub forma principala de
dobânzi , pe de alta parte.
Obliga țiunea este înscrisul care consemnează raportul de credit și
forma prin care în principal se desfășoară . Obliga țiunea este un titlu de
credit care reprezintă o crean ță financiar ă pe care deținătorul (creditorul)
o are asupra emitentului (debitor) sau altfel spus este o promisiune scris ă
de a plăti o sum ă de bani la o dat ă stabilit ă. Deținătorul încasează de
regul ă dobânzile convenite în raportul de credit. O mare parte a

96
obliga țiunilor sunt emise de stat în procesul de creare a datoriei publice.
O altă mare parte a obliga țiunilor sunt emise de societăți le comerciale ca
sursa preferat ă de capital decurgând din ieftinătatea și comoditatea
soluției. Creditorul este remunerat prin dobânzi care de regul ă sunt mai
mici decât dividendul acordat acționarilor . Creditorii nu se amestec ă în
activitatea unității și nici nu au putere de decizie ca acționarii .
Creditul obligatar a cunoscut o important ă dezvoltare și constituie
una din formele principale de formare a surselor de dezvoltare a
întreprinderilor economice, de majorare a capitalului fix, fie în noi
investi ții în clădiri , echipamente, utilaje, tehnologii noi.
În domeniul creditului obligatar exi stă de regul ă creditori
specializa ți ai întreprinderilor decurgând din deținerea de obliga țiuni.
Aceștia sunt companiile de asigurări pe viață, fondurile de pensii
particulare și publice, băncile mutuale de economii, fondurile comune de
plasament, fonduril e funda țiilor, institu țiilor de educa ție religioase și de
caritate, investitorii străini , etc.
Procurarea de resurse prin emiterea de obliga țiuni s-a dezvoltat și
în domeniul capitalului circulant – obliga ții cunoscute și sub numele de
bonuri de depozit, certificate de depozit. Aceste hârtii de valoare
(commercial papers ) sunt bilete la ordin negarantate, pe care
întreprinderile le vând pe piață pentru a -și acoperi necesitățile de resurse
pe termen scurt. Fiind hârtii de valoare negarantate, firmele care l e emit
trebuie s ă aibă o reputa ție neștirbit ă și să se bucure de o încredere ferm ă
să aibă un credit excelent. Numai firmele importante și puternice din
punct de vedere financiar, cunoscute sub denumirea de “ debitori de prim
ordin “ pot practica cu rezult ate o asemenea emisiune.
Dezvoltarea larg ă a creditului obligatar a reactivat și a extins
activitatea institu țiilor de rating. Ratingul este un proces de evaluare a
standingului financiar al unui titlu de împrumut în scopul de a exprima o
apreciere asupra riscurilor legate de rambursarea sau plata dobânzilor .
Agen țiile de rating se situează ca institu ții neutre, desfășurând o
activitate de expertizare, în ultim ă instanță în favoarea investitorilor.
Emiten ții sunt interesa ți să aibă o bun ă apreciere a aces tor agen ți,
promovându -și astfel propriile emisiuni.
Obliga țiunile , ca obiect în sine, se vând în mod curent între
întreprinderi și bănci și între acestea și Banca Central ă, și creează temei
unor opera țiuni de împrumut declan șate de deținătorii care prime sc
credite prin angajarea acestora. Prin aceasta, pe de o parte, deținătorii
obțin cu u șurință lichidități în momente considerate oportune, în condi ții
avantajoase, iar pe de alt ă parte, păstrează în continuare calitatea de
proprietar al acestor obliga țiuni și deci privilegiul de a încasa la
termenele stabilite dobânzile ce li se cuvin. În Romania creditul obligatar

97
este încă la începuturile sale, datorit ă lipsei de putere financiară a
emiten ților și legat de aceasta a lipsei de încredere a subscriitorilo r în
capacitatea emiten ților de a -și onora la timp obliga țiile asumate la
emitere.
Creditul ipotecar
Creditul destinat activită ții imobiliare prezintă una din cele mai
importante categorii de credit din sistemul național în economia de piață ,
economie care cultiva și dezvolt ă, sprijină și susține, proprietatea
individual ă.
Creditul ipotecar presupune o conven ție între creditor și
împrumutat în care se prevede în general:
– proprietatea ce serve ște ca garan ție a creditului;
– condi țiile de remunerare și scadentele de rambursare;
-penalită țile în caz de rambursare anticipat ă, parțială sau
complet ă a împrumutului ;
-circumstan țele în care prin nerespectarea condi țiilor de
împrumut , debitorul poate pierde proprietatea. Principalul tip de
împrumut pe ipo teca comport ăa o sum ă de rambursare și o rat ă a
dobânzii fixă. Rambursările periodice sunt prevăzute pe întreaga perioad ă
și fiecare rambursare cuprinde deopotrivă dobânda și suma cu care se
reduce datoria în curs. În ultima perioad ă s-au dezvoltat și alte tipuri de
credite ipotecare cum sunt:
– împrumutul pe ipoteca cu dobânzi variabile;
– împrumutul pe ipoteca cu rambursare progresiv ă;
– împrumutul pe ipoteca inversat, purtător de anuități .
Creditul ipotecar inversat, purtător de anuități , urmăre ște să
valorifice capitalul imobilizat în locuin țe proprietate, fără a renunț a la
dreptul de proprietate și la uzufruct. Ca atare, împrumutul obținut prin
ipotecarea unei părți a proprietăți i serve ște la achizi ționarea unui contract
de anuități și aduce astfel proprietarului un venit regulat.
Dimensiunile ample ale creditului ipotecar în toate țările
dezvoltate implic ă o mobilizare vast ă de resurse, de regul ă capitalurile
disponibile pe termen lung.
Între băncile și institu țiile ce constituie asemenea resurse, se
afirm ă în mod primordial: casele de economii, băncile mutuale de
economii, companiile de asigurări pe viața , băncile și societăți le ipotecare
și chiar băncile comerciale.
Opera țiunile pe aceast ă piață se desfășoară între institu ții de
credit, după modelul pieței monetare iar influen țele reciproce orientează
adesea evolu ția prețurilor pe piață în acela și sens deși nivelul acestora
este pe fiecare piață diferit.

98
Întrucât creditul ipotecar are un rol deosebit în expansiunea și
propă șirea proprietăți i, sprijinul statului se manifest ă pe scar ă largă în
toate țările pe multiple planuri: supraveghere, asigurare, impozitare,
gestiunea datoriei, etc.

Creditul de consum
Creditul de consum este creditul pe termen scurt sau mijlociu, acordat
persoanelor indivi duale destinat a acoperi costul bunurilor și serviciilor de
care beneficiază prin rețeaua de comercializare și servicii sau pentru
recreditarea crean țelor contractate în acest scop.
Creditul de consum s -a afirmat de timpuriu între celelalte forme
de credi t și într-o form ă inițială a existat sub forma creditului deschis ,
respectiv a posibilită ții pe care comerciantul o acord ă clien ților, de regul ă
celor solvabili, de a achizi ționa mărfuri potrivit nevoilor, urmând ca
lichidarea sau regularizarea datoriilor să se facă ulterior, potrivit
angajamentelor personale diferite de la caz la caz. Forma astfel practicat ă
a fost considerat ă drept credit cu rambursare neeșalonată .
Cea mai mare parte a creditelor de consum exist ă și se acord ă sub
forma creditelor eșalonate, form ă în care termenii creditării , scadente,
cuantumul ratelor, etc., se stabilesc la acordarea creditului.
O form ă deosebit ă, ce aparține creditelor eșalonate , îl reprezintă
creditul revolving, apărut la finele anilor „30. Aceast ă form ă s-a extins
odată cu amplificarea utilizării cărților de credit. Elementele
caracteristice acestui credit sunt:
– se acord ă în cadrul unei conven ții stabilite între părți;
– permite consumatorului s ă efectueze cumpărăturile sau s ă
obțină împrumuturi fie direct asupra creditorului, fie indirect prin cărțile de
credit, în momentul oportun pentru el;
– consumatorul are posibilitatea s ă efectueze plata fie în
totalitate pentru creditul în curs, fie prin plăți parțiale, periodice,
după posibilități .
Prin facilitățile acordate beneficiarilor și prin costurile diminuate,
aceast ă form ă s-a impus în ultima vreme și tinde s ă devin ă preponderent ă
în opera țiile de credit de consum. Creditul de consum acționează ca un
factor de expansiune a economiei de consum și a contribuit dir ect la
creșterea în ritmuri rapide a nivelului de trai a unei mari părți a
popula ției.

99
5.3. FUNCȚIILE CREDI TULUI. RISCURILE CREDITĂRII

În economie, creditul are un rol deosebit pentru buna funcționare
a mecanismului economic în ansamblul sau, în reluar ea pe o scar ă lărgit ă
proceselor de produc ție, reparti ție, consum. Acest rol se manifest ă prin
intermediul unor funcții ale creditului, care realizează în final finan țarea
operatorilor economici pe seama disponibilități lor latente din economie.
Privite di n acest punct de vedere, se eviden țiază ca principale
funcții ale creditului:
a. Func ția de mobilizare a disponibilități lor băne ști și de
redistribuire a acestora, se manifest ă prin aceea c ă disponibilități le
băne ști latente în activitatea agen ților econ omici, institu țiilor, popula ției,
statului, surplusul de astfel de disponibilități sunt concentrate de bănci și
alte institu ții financiare și de credit și redistribuite ulterior celor care au
nevoie temporar ă sau pe termen mediu și lung de ele, sub forma u nuia
sau altuia din tipurile de credit. Constituind depozite și acordând în baza
acestora și a resurselor proprii credite, băncile și institu țiile financiare și
de credit, pun în operă funcția de mobilizare și de redistribuire a
creditului.
Prin intermedi ul creditului se realizează înlocuirea monedei active
cu moneda pasiv ă, trecerea unei componente a masei monetare într-o altă
component ă, fără o modificare a masei acesteia.
b. Func ția de emisiune a creditului – prin intermediul acestei
funcții se realizează crearea de noi mijloace de plat ă în economie, se
realizează sporirea masei monetare.
Băncile , prin rolul lor deosebit de intermediari financiari, au
capacitatea de a spori masa monetar ă prin emisiune de moned ă
scriptural ă. Aparent, capacitatea acest ora de a face emisiune este
nelimitat ă, dar aceast ă emisiune trebuie corelat ă cu necesitățile reale ale
economiei.
Orice acordare de credit de către banc ă, credit bazat pe depozitele
constituite anterior în banca, constituie în fapt o emisiune de moned ă, o
sporire a masei monetare în circula ție. Acest fenomen trebuie însă
controlat astfel încât prin emisiune s ă se asigure o corect ă dimensionare a
creditului care s ă satisfacă nevoile reale ale economiei. Atât
supracreditarea , supraemisia cât și subcreditare a, subemisia sunt
dăunătoare economiei și produc perturba ții cu consecin țe ce pot scăpa de
sub control.
c. Func ția de reflectare și stimulare a eficien ței activită ții
agen ților economici .
În activitatea agen ților economici cu o activitate eficient ă

100
creditele, ocup ă un loc marginal în asigurarea resurselor de finan țare a
activită ții acestora.
Exist ă un raport invers între eficien ța în activitatea economic ă și
necesarul de fonduri . Cu cât eficien ța economic ă a unei activități date
este mai ridicat ă, cele lalte condi ții fiind constante, cu atât necesarul de
fonduri este mai redus. Gradul și nivelul eficien ței economice se exprim ă
în mărimea fondurilor totale necesare, însă în mod foarte pregnant, în
situa ția creditelor, întrucât acestea intervin ca resurse marginale de
completare. Cu cât nevoia de credit este mai mare, cu atât eficien ța
economic ă este mai scăzută.
Creditul este deci, un barometru al eficien ței economice al
agen ților economici și în acela și timp un instrument de influen țare în
direc ția stimu lării activită ții profitabile, eficiente. Prin intermediul
creditului se pot stimula agen ți eficien ți cu activitate profitabil ă,
acordându -le credite fără restric ții în acela și timp cu restric ționarea
creditelor la agen ții ineficien ți, cu deficien țe de ges tiune și răi platnici.
Creditul, prin funcțiile pe care le realizează , induce în economie o
serie de efecte favorabile cum sunt:
– sporirea capacității productive și comerciale a agen ților
economici prin redistribuirea capitalurilor;
– concentrarea capitalului prin mobilizarea disponibilități lor
latente;
– reducerea cheltuielilor pe care le generează circula ția masei monetare;
– dimensionarea și adaptarea masei de bani în circula ție la necesarul
economiei.
Un element esențial al raportului de credit este promisiunea de
rambursare, care implică asumarea riscurilor și necesită în consecință,
angajarea unor garanții. În raporturile de credit, riscurile cele mai
probabile care pot să apară sunt : riscul de nerambursare și cel de
imobilizare.
Riscul de nerambursare constă în probabilitatea întârzierii plăților
sau de apariție a incapacității de plată, generată de conjuncturi generale
sau sectoriale. Pentru a preîntâmpina producerea acestui risc, creditorul
trebuie să analizeze competența și morali tatea debitorului, co njunctura
economică previzibilă pentru perioada de acordare a împrumutului,
situația financiară a debitorului și, nu în ultimul rând, statutul juridic al
acestuia.
Riscul de imobilizare poate să apară în circuitul bancar în situația
în care gestionarea ineficientă a procesului de acordare de credite
conduce la dificultăți în satisfacerea cererilor de retragere a depozitelor
bancare din partea titularului de cont.
Întrucât creditul este o alocare de resurse prezente în virtutea

101
anticipăr ii unor încasări viitoare, a unui flux de încasări , el comporta
riscul ca aceste încasări sa nu se realizeze sau sa se realizeze numai
parțial, datorita insolvabilită ții sau conjuncturii nefavorabile.
O categorie aparte a riscurilor de creditare o constit uie riscurile
asociate creditelor acordate debitorilor din alte țări, dintre care cel mai
important este riscul de țară.
Riscul de țară se define ște ca fiind riscul de nerambursare,
generat de o insolvabilitate determinat ă de localizarea sa geografic ă a
debitorului și nu de deteriorarea situa ției sale financiare.
Riscul de țară are dou ă dimensiuni:politic și economic. Riscul
politic exprim ă gradul de instabilitate politic ă. Aceasta se manifest ă
pentru creditor prin:
– repunerea în discu ție sau renegocier ea unor contracte;
– limitarea sau interzicerea investi țiilor străine ;
– limitarea sau interzicerea ieșirilor de capital;
– naționalizarea cu sau fără despăgubire ;
– refuzul de a recunoa ște angajamentele guvernelor anterioare;
– anularea datoriei extern e sau suspendarea plăților. Ace ști factori
pot afecta negativ rambursarea creditelor contractate și a dobânzilor
aferente.
Riscul economic, este generat de incapacitatea autorit ăților
monetare ale unei țări de a asigura transferul drepturilor creditorilor .
Debitorul poate fi solvabil și capabil s ă ramburseze creditul dar lipsa de
rezerve în devize nu permite realizarea transferului spre exterior.
Cel mai adesea riscul politic și cel economic se împletesc , situa ția
economic ă și politic ă a țării putând fi deteriorat ă semnificativ.
Prevenirea riscurilor, reducerea și eliminarea acestora trebuie s ă
fie una din preocupările de baza ale creditorilor. Aceasta presupune
obținerea unor informa ții pertinente asupra situa ției patrimoniale,
financiare, morale a debi torilor asupra naturii și caracterului opera țiunilor
economice în care aceștia se angajează .
Limitarea și prevenirea riscurilor în creditare se face prin
constituirea unor garan ții personale și reale acoperitoare, prin cunoa șterea
și aprecierea bonită ții debitorilor și o buna evaluare a evolu țiilor viitoare.
De asemenea creditorii și în special băncile trebuie sa -si constituie
fonduri de rezerva , risc și provizioane fiind astfel propriul lor asigurator.
În sistemul bancar aprecierea calității debitorilor se face prin
clasificarea clien ților ținând cont de performantele financiare ale
clien ților și de capacitatea acestora de a -si onora la scadenta datoriile. În
acest sens în Rom ânia, Banca Națională a României , a elaborat un set de
norme și regulamente care reglementează modul de acordare creditelor ,
limitele impuse în acordare, precum și modul de clasificare a creditelor și

102
de constituire și regularizare a provizioanelor de risc de credit. Astfel au
fost elaborate Normele 8/1999, privind limitarea risculu i de credit al
băncilor , Regulamentul nr.5/2002, referitor la clasificarea creditelor și
plasamentelor, precum și la constituirea, regularizarea și utilizarea
provizioanelor specifice de risc de credit, care se constituie intr -un
îndreptar pentru toate băncile comerciale.
Potrivit acestor norme și regulamente, băncile nu pot acorda
împrumuturi unor persoane aflate în relații speciale cu banca,
totodată ,vor supraveghea împrumuturile acordate altor persoane aflate în
relații speciale cu banca și personalului propriu. Suma total ă a acestor
împrumuturi nu poate depăși 5% din fondurile proprii ale băncii în cazul
creditelor acordate personalului propriu și 20 % din fondurile proprii,
pentru personalul aflat în relații speciale cu banca. De asemenea se
limitează nivelul unei expuneri mari la 20 % din fondurile proprii, iar
suma total ă a expunerilor mari, nu va putea depă și de opt ori fondurile
proprii ale băncii .
Clasificarea creditelor și plasamentelor se face prin aplicarea
simultană a următoarelor criterii:se rviciul datoriei; performanța
financiară; inițierea de proceduri judiciare.
Corespondența între categoriile de clasificare și criterii, este
prevăzută în Regulamentul nr. 5/23.08.2002 al Băncii Naționale a
României referitor la clasificarea creditelor și plasamentelor, precum și la
constituirea, regularizarea și utilizarea provizioanelor specifice de credit
(în vigoare de la data de 1 ianuarie 2003).
Potrivit acestei clasificări băncile sunt constrânse să-și ia masuri
de reducere a riscurilor de creditare prin constituirea de provizioane de
risc de credit și sa dispună alte masuri de reducere a pierderilor .
Aplicarea coeficientului de provizionare asupra bazei de calcul
determinate , având în vedere coresponden ța între categoriile de
clasificare și coefici enții de provizionare, este redat ă în tabelul următor :

Coeficien ți de provizionare aferen ți categoriilor de clasificare
Categorie de clasificare Coeficient
Standard 0
În observa ție 0.05
Substandard 0.2
Îndoielnic 0.5
Pierdere 1

103
Constituirea d e provizioane specifice de risc de credit se face prin
includerea pe cheltuieli a sumei reprezentând nivelul necesarului de
provizioane, opera țiune ce are loc lunar.
Când analizează situa ția agen ților economici solicitan ți de credite,
în vederea cuantific ării și reducerii riscului de creditare, băncile
românești au posibilitatea s ă consulte fișierele constituite de către
Centrala Riscurilor Bancare (CRB ) din cadrul Băncii Naționale a
României , care conțin date referitoare la volumul de credite, inclusiv
restante, pe care un anumit solicitant îl are angajat la alte bănci . Centrala
Riscurilor Bancare este un centru de intermediere care gestionează în
numele BNR, informa ția de risc bancar ( acordări de credite și asumarea
de angajamente de către bănci în numele debitorului) pentru scopurile
utilizatorilor, în condi țiile păstrării secretului bancar.
Raportarea la CRB a informa ției de risc bancar pentru fiecare
debitor care îndepline ște condi ția de raportare (adică banca sa fi
înregistrat față de acesta un risc i ndividual) se face în mod obligatoriu de
așa numitele persoane declarante (centralele băncilor și sucursalele BNR)
Orice unitate bancara poate solicita Centralei Riscurilor Bancare,
prin intermediul propriei persoane declarante, informa ția de risc bancar
referitoare la orice persoana fizica sau juridica nonbancara rezidenta,
solicitând în prealabil acordul scris al persoanei respective. Informa țiile
ce se pot solicita de bănci sunt:
– informa ții referitoare la riscul global înregistrat în ultima luna pe
numele persoanei recenzate;
– informații referitoare la creditele restante înregistrate fata de întregul
sistem bancar, în cel mult 2 ani (după doi ani informa ția de risc bancar se
arhivează ). Aceste informa ții ajuta băncile în analiza lor asupra voca ției
unui client de a primi credite , fiind evident ca un client înregistrat la CRB
cu credite restante are șanse foarte mici de a mai primi credite de la orice
banca din Romania.
Stabilirea performanței financiare a împrumutaților are la bază un
sistem de ana liză și clasificare a agenților economici în cinci categorii,
după cum urmează:
– Categoria "A" – performanțele financiare sunt foarte bune,
permit achitarea la scadență a dobânzilor și a ratelor. Se prefigurează că
și în viitor performanțele financiare s e mențin la un nivel ridicat.
– Categoria "B" – performanțele financiare sunt bune și foarte
bune, dar nu se pot menține la acest nivel în perspectivă mai îndelungată.
– Categoria "C"- performanțe financiare satisfăcătoare, dar cu o
evidentă tendință de înrăutățire.
– Categoria "D" – performanțele financiare sunt scăzute, cu o
evidentă ciclicitate la intervale scurte de timp.

104
– Categoria "E" – performanțele financiare arată pierderi, există
perspective clare că nu pot fi plătite nici ratele nici dobânz ile.
Măsurarea riscului de credit în vederea constituirii provizioanelor de
risc impune evaluarea performanțelor financiare ale tuturor clienților băncii.
La analiza situa ției economico -financiare a unui client bacile mai
utilizează și informa ții puse la dispozi ția lor de Centrala Incidentelor de
Plăți (CIP) din BNR, care stochează date referitoare la incidentele de
plăți ale agen ților economici cu instrumentele de debit (cecuri, cambii,
bilete la ordin) dacă un client este înregistrat în baza de date a CIP, ca
fiind un rău platnic, el va întâmpina greutăți la ob ținerea unui credit,
banca fiind pusa în garda asupra bonită ții și seriozită ții lui. Pentru
reducerea riscurilor asociate creditului, băncile trebuie sa facă analize
foarte serioase asupra situa ției prezente și viitoare a fiecărui solicitant de
credite, și sa-si ia din vreme masuri de prevedere și de acoperire a
oricăror riscuri.
5.4. DOBÂNDA ȘI SCON TUL

Dobânda este în mod firesc comun ă cu conceptul de capital și cu
elementele timp și risc. Ace ste concepte și elemente se regăsesc în cele
mai succinte formulări ale dobânzii.
Dobânda poate fi considerat ă ca o remunerare pe care capitalistul
o primește pentru folosirea capitalului propriu (dobânda original ă a
capitalului) sau pentru capitalul înc redințat spre utilizare altor persoane
(dobânda împrumutului) pe o durata dat ă, pentru o folosire oarecare.
Creditul este inseparabil de dobând ă, aceasta fiind forma de
remunerare a creditorului de către debitor pentru folosirea capitalului de
împrumut .
Teoria dobânzii a constituit una din problemele cele mai discutate de
filozofi, sociologi și economi ști, care s -au confruntat din cele mai vechi
timpuri în termeni economici. În general se considera în cadrul dat, dobânda
ca ceva contrar eticii, în ciuda faptului c ă realitatea rela țiilor economice afirm ă
permanent prezenta acestui “accident“ economic în cadrul procesului de
creditare.
Formă a capitalului purtător de dobândă, capitalul împrumutat are
ca sursă capitalul degajat temporar din circuitul de ansamblu al
economiei și care la rândul său depinde de o serie de factori, cum sunt :
modalitatea specifică de derulare a circuitului economic și financiar,
nesincronizarea momentului încasării produselor cu momentul plății
materiilor prime utilizate, nesi ncronizarea momentului realizării
profiturilor cu momentul utilizării lor, la care se adaugă economiile și
disponibilit ățile deținute de populație, etc. Capitalul de împrumut are o

105
serie de caracteristici, care îl fac să se deosebească de creditul comercia l.
Din acest punct de vedere, capitalul de împrumut reprezintă "capital
proprietate", deoarece creditorul, sau proprietarul fondurilor, are dreptul,
ca, la scadență, să pretindă rambursarea î mprumutului și a dobânzii
aferente, în timp ce debitorul are drep tul de a utiliza banii respectivi după
propriile nevoie, având obligația de a rambursa la termen suma
împrumutată și de a plăti dobânda convenită.
Pentru capitalul împrumutat un flux de ieșire aferent îl reprezintă
dobânda. Având în vedere că o caracteris tică importantă a creditului este
capacitatea ace stuia de a crea plusvaloare, atunci când este utilizat eficient,
creditorul are dreptul de a încasa dobânda ca " preț al capacității capitalului
de a crea plusvaloare " (oricum va încasa dobândă și când nu a duce
plusvaloare în schimbul cedării cap italului său sub formă de împrumut .
Factorii determinanți ai ratei dobânzii
Stabilirea ratei dobânzii în economie se realizează ținând cont de
o serie de elemente și anume: rata inflației, politica investițională p e plan
național, ratele de schimb din economie, precum și de nivelul
lichidităților existente.
Datorită impe rfecțiunilor pieței monetare și financiare, al
existenței fenomenului inflaționist ori al fluctuațiilor economice, se
manifestă două nivele ale ra tei dobânzii și anume rata nominală și rata
reală.
Rata nominală a dobânzii este valoarea sa observabilă.
Rata reală, care reprezintă, de fapt o rată anticipată, calculată pe
baza ratei nominale a dobânzii și a ratei anticipate a inflației, după
relația :

d‟r = d‟ n – rai
în care :
d‟r – reprezintă rata reală a dobânzii;
d‟n – reprezintă rata nominală a dobânzii;
rai – reprezintă rata anticipată a inflației
sau:
1 + d‟n
d‟r = ––––- – 1
1 + r ai

Într-o accepțiune larg acceptată, rata dobânzii este prețul
capitalului împrumutat.
Calculul ratei dobânzii se bazează în mare măsură pe conceptul de
valoare prezentă. Acest lucru înseamnă că o sumă încasată peste un an

106
are o valoare mai mică decât echivalentul său în prezent, deoarece suma
se poate fructifica într -un depozit bancar și astfel este purtătoare de
dobândă.
În cazul unui împrumut, rata simplă a dobânzii se obține prin
împărțirea valorii absolute a do bânzii promise la capitalul împrumutat:

în care:
rd este rate dobânzii
D este dobânda
Cî capitalul împrumutat

La termenul scadent, suma rambursată va fi egală cu valoarea
principalului plus dobânda:

Cr = C î *(1 + r d)

Cr este suma rambursată
Dacă ace astă sumă este fructificată în continuare un număr de n
ani atunci valoare sumei împrumutate inițial este:

Cr1 = C î *(1+ r d)n

Formalizând se poate arăta că valoarea prezentă a unei sume
încasate în viitor este:

unde

Vv este valoarea viitoare

Dobâ nzile sunt antecalculate atunci când creditul se acordă pe
baza unui suport de hârtie (efecte comerciale sau financiare).
b) În schimb, dacă creditul nu are un asemenea suport atunci
dobânda este postcalculată .
În cazul în care dobânda este antecalculată, rata dobânzii se
determină astfel:

100CiDrd

n
drVvVP
) 1(

107
d‟n . m
Dobânda = –––– R
360
unde d‟n – este rata nominală a dobânzii
m – este durata în zile a creditului
R – este datoria de r ambursat
Valoarea împrumutului obținut se diminuează cu dobânda
datorată:
d‟ nx . m
I0 = I – –––––––– R
360
Ca urmare rata reală (d‟ r) a dobânzii pentru perioada considerată
este:
Dobândă (d‟n . m) / 360 . R 1
d‟r = –––––- = –––––––––- = –––––––
R Rts [1 -(d‟n . m) / 360] [360 / (d‟ n . m)] -1

Dacă dobânda este postcalculată atunci pornind de la relația și
ținând cont de numărul de capitali zări anuale, atunci rata reală a dobânzii
este:

d‟n . m
d‟r = [1 + ––– . d‟ n] . 360/m – 1
360

În concluzie se poate arăta că pentru a determina costul finanțării
pe termen scurt este convenabil să se utilizeze rata echivalentă anuală
pentru estimarea costului unei surse de finanțare bancară mai mică de un
an. Băncile corespondente, având la dispoziție canale de informare au
interesul și posibilitatea să evalueze, monitorizeze și să controleze
riscurile la care se supun băncile cliente.
Decontările pe baze brute elimină într -o mare măsură riscurile,
deoarece băncilor li se cere să facă aranjamentele de plăți în moneda
primară, astfel încât se exclude posibilitatea transmiterii sistemice a
imposib ilității uneia dintre bănci de a -și achita datoriile. Acest mecanism
este însă costisitor. Băncile pot lua sau acorda sub formă de credit
moneda primară altor bănci, însă condiția sine qua non este existența
resurselor reale în depozite bancare.
Modificăr ile ratelor dobânzii pot determina schimbări
semnificative în profitabilitatea unei bănci și în valoarea de piață a
capitalului său. Fiecare bancă își calculează o rată activă de bază a

108
dobânzii care trebuie să asigure venitul net din dobânzi de care are
nevoie banca pentru a fi profitabilă în măsura în care au stabilit acționarii
săi.
La stabilirea acestei rate se iau î n considerare următorii factori:
a) nivelul ratei dobânzii de pe piața monetară care constituie pentru bănci
costul dobânzii aferent resu rselor pe care acestea le achiziționează pentru
a depăși probleme de lichiditate;
b) nivelul prognozat al inflației deoarece există o relație direct
proporțională între nivelul inflației și al ratei dobânzii. Este important ca
ratele dobânzilor atât activ ă cât și pasivă să fie real pozitive pentru ca
banca să -și protejeze capitalul propriu împotriva eroziunii generate de
inflație și pentru protecția deponenților care altfel fie nu ar mai fi
motivați să economisească, fie ar alege surse alternative de plasa ment.;
c) politica monetară practicată de Banca Centrală care prin instrumentele
utilizate (de exemplu rata rezervelor minime obligatorii) vizează
reducerea lichidităților din economie și a inflației;
d) costurile de achiziție a resurselor care cuprind a tât costurile cu
dobânda pe care o bancă o bonifică, cât și alte costuri, cum ar fi cele de
operare, de asigurare a resursei, de promovare. Costurile de achiziție
sunt specifice fiecărei categorii de resurse, constituind un reper în
funcție de care fiecare bancă își restructurează pasivele;
e) rata de rentabilitate a capitalului propriu care constituie obiectivul
fundamental al managementului din fiecare bancă responsabil în fața
acționarilor. La stabilirea nivelului de rentabilitate trebuie avute în
veder e rata inflației prognozate și rata dobânzii la depozitele la termen
practicate în sistemul bancar, pentru ca dividendele distribuite să fie mai
mari decât eventuala dobândă la termen, iar rata dividendelor mai mare
decât inflația.
Nu întotdeauna anticipa țiile făcute de bancă se realizează în
totalitate. Schimbările neanticipate în nivelul ratei dobânzii și compoziția
pasivelor băncii pot ridica sau coborî în mod semnificativ profiturile
băncii deoarece cheltuiala cu dobânda poate crește mai mult decât ven itul
din dobândă.
Riscul ratei dobânzii este acel risc de deteriorare a situației
patrimoniale a băncii, sub influența unei modificări adverse a nivelului
dobânzilor pe piață. De asemenea, putem considera riscul ratei dobânzii
ca exprimând sensibilitatea rezultatelor financiare la variația nivelului
ratelor dobânzii.
Apariția și dezvoltarea riscului ratei dobânzii se află sub influența
unor factori endogeni (importanți pentru gestionarea riscului, acțiunea
asupra lor generând minimizarea expunerii la risc ) și a unor factori
exogeni (determinați de evoluția condițiilor economice generale).

109
Dintre factorii endogeni care determină apariția riscului ratei
dobânzii amintim:
-strategia băncii care poate stabili marje nerealiste;
-volumul și structura activel or și pasivelor bancare, existând diferențe
între ele ca sensibilitate la variația ratei dobânzii, între volumul activelor
și pasivelor purtătoare de dobânzi;
-volumul, structura și calitatea portofoliului de credite. Cu cât volumul
creditelor este mai mar e, cu atât activele sensibile la dobândă vor fi mai
mari, știindu -se că dobânda la creditele în lei în băncile românești este
variabilă. Referitor la structură, cu cât termenele de acordare sunt mai
lungi, cu atât ele sunt supuse mai mult la risc, indifere nt de utilizarea
dobânzii fixe sau nu, pentru că pe termen lung modificarea ratei dobânzii
este greu de anticipat. Calitatea creditelor implică resurse mai mari
pentru finanțare deci cheltuieli mai mari cu dobânda. Un portofoliu de
credite de calitate treb uie finanțat permanent, în totalitate, deoarece nu
necesită acțiuni împotriva debitorilor și în consecință nici o creanță nu
este scoasă în afara bilanțului; -concordanța între scadențele activelor și
pasivelor purtătoare de dobândă, ceea ce nu ar ridica p robleme de
lichiditate deci nu ar exista costuri suplimentare ca în situația în care
scadențele activelor ar fi mai îndepărtate și nici venituri mai mici ca
atunci când scadențele pasivelor ar fi mai îndepărtate și ar exista
dificultăți în plasarea exceden tului de resurse.
Printre factorii exogeni care influențează apariția riscului ratei
dobânzii se pot enumera:
– mediul economic existent în care este suficient să amintim inflația,
arieratele, creditele neperformante;
-politica economică, monetară, fi nanciară practicată de autorități ca de
exemplu nivelul rezervelor minime obligatorii, modificări de prețuri în
funcție de cursul valutar fără corelație cu veniturile populației etc.;
– necorelarea politicii băncii centrale cu politica economică a guvernu lui,
situație posibilă datorită independenței băncii centrale și a unor priorități
diferite;
– factori de ordin psihologic de obicei au influență în sens negativ,
zvonurile în sistemul bancar fiind de natură să reducă capacitatea de
plată a unei bănci, să o oblige să -și crească cheltuielile cu dobânda
datorită unor împrumuturi forțate pe piața interbancară ca urmare a
retragerilor depozitelor de către deponenții panicați;
– evoluția pieței interbancare afectează banca dacă are deficit de acoperit,
deoarec e rata dobânzii pasive pentru operațiuni interbancare (inclusiv
B.N.R.) este mai mare decât rata dobânzii pentru sursele atrase de la
clienții nebancari.
Riscul ratei dobânzii trebuie gestionat având în vedere obiectivul

110
fundamental, constând în obținerea unei marje nete a dobânzii cât mai
mare și mai stabilă în timp.
Modalitatea prin care se apreciază modul de gestiune a ratei
dobânzii este analiza GAP.
Aceasta nu este altceva decât o planificare strategică a profitului
realizat și evaluarea activelor ș i pasivelor băncii.
Analiza dobânzilor active și pasive ale băncilor constituie un
instrument specific în gestionarea trezoreriei. Această analiză are în
vedere potențiala variație a venitului net din dobânzi datorată
modificărilor ratei dobânzii pe piață .
Principalul instrument utilizat în managementul ratei dobânzii
este analiza GAP de diferență . GAP ul reprezintă diferența dintre activele
și pasivele sensibile la rata dobânzii. Când volumul activelor sensibile >
decât pasivele sensibile GAP ul poate în registra o valoare pozitivă și o
valoare negativă în situația inversă.
Etapele analizei GAP sunt:
– selectarea orizontului de timp pentru analiză,
– gruparea activelor și pasivelor pe intervale de timp, în funcție de
sensibilitate la variația ratei dobânz ii și la scadență,
– calcularea GAP, venitul net din dobânzi și marjei procentuale brute a
dobânzii,
– interpretarea GAP fie în scopul protejării venitului net din dobândă față
de modificarea ratei dobânzii, fie cu scop speculativ pentru a modifica
mărimea GAP în încercarea de a majora venitul din dobândă.
Dintre factorii care afectează venitul net din dobânzi amintim:
a. Modificările nivelului ratei dobânzii depind de componența
portofoliului, sensibilitatea lui la rata dobânzii și valoarea GAP ului
(pozi tiv sau negativ).
Aceste modificări ale ratei dobânzii pot mări, diminua sau nu
venitul net din dobânzi.
În condițiile unor valori GAP pozitive sau negative creșterea sau
scăderea nivelului dobânzii, la un anumit portofoliu, are următoarele
influențe asu pra venitului net al băncii:

111
Evoluția nivelului dobânzii
Valoare
GAP Modificarea
ratei
dobânzii Modificarea
veniturilor
din dobânzi Modificarea
cheltuielilor
cu
dobânzile Modificarea
venitului
net din
dobânzi
Pozitivă Crește Crește Crește Crește
Pozitivă Descrește Descrește Descrește Descrește
Negativă Crește Crește Crește Descrește
Negativă Descrește Descrește Descrește Crește
Zero Crește Crește Crește Nici una
Zero Descrește Descrește Descrește Nici una

b. Modificarea volumului activelor și pasivelor sensibile la rata dobânzii
determină, indiferent de nivelul ratei dobânzii o variație direct
proporțională a nivelului net din dobânzi.
c. Modificarea marjei dintre activele și pasivele sensibile la dobândă
(modificarea relației între rata dob ânzii active și costul cu dobânda
pasivă) în condițiile în care componența portofoliului nu se schimbă
venitul crește dacă marja crește și scade dacă marja scade.
d. Modificările în componența portofoliului pot influența nivelul venitului
net din dobândă f ără a exista o relație între acestea, impactul variind în
funcție de mărimea marjei de dobândă între active și pasive, modificarea
mărimii activelor care nu generează câștig și a pasivelor nepurtătoare de
dobândă, veniturile generate de rata sensibilă și r ata fixă, etc.
Pentru reducerea riscului ratei dobânzii este necesar ca băncile să
tindă către GAP zero, având în vedere că indiferent de modificarea ratei
dobânzii, venitul net din dobândă nu se modifică.
Dacă se prognozează o creștere a dobânzii, atunc i este necesar să
se stabilească un GAP pozitiv (activele sensible să fie mai mari decât
pasivele sensibile).
În situația în care prognozele pe termen scurt și mediu ale băncii
prevăd o scădere a dobânzii este bine să se stabilească un GAP negativ.
Pentr u a reduce GAP -ul la zero, băncile iau în considerare și
aplică: calcularea periodică a GAPului pe intervale scurte de timp,
dimensionarea finanțării activelor sensibile la rata dobânzii cu pasive de
același volum și scadență reziduală, astfel încât GAPul să se apropie de
zero, dimensionarea activelor pe termen lung pe măsura pasivelor
nepurtătoare de dobândă.
Ca element al contractului de credit, nivelul dobânzii este
acceptat în fiecare caz în parte de creditor și debitor ca urmare a unei
negocieri.

112
Scontul
Este o form ă particular ă a dobânzii care operează în legătura cu
înscrisurile cambiale (titlurile de credit) . Scontarea este una din
principalele opera țiuni active ale băncilor comerciale.
Prin mijlocirea scontului, întreprinzătorul care a vândut mărfuri
pe credit și deține un înscris cambial și care este confruntat cu o lips ă de
lichiditate, de disponibilități nemaiputând aștepta scaden ța titlului,
cedează băncii comerciale titlul de credit (cambie și bilet la ordin) ,
aceasta plătind pe loc suma înscrisă în titlu, mai puțin dobânda pentru
perioada cuprins ă între data scontării și data scaden ței titlului. Astfel,
scontul (scontarea) este o opera țiune de creditare prin care un credit
comercial exprimat printr -o cambie se transform ă într-un credit banca r
prin avansarea de către banc ă a unor disponibilități în contul debitorului
înainte de scaden ța titlului. Dobânda pentru acest credit bancar numit ă și
scont se calculează după următoarea relație:

S= V x D x P , în care:
360 x 100

S – scontul
V – valoarea nominala a titlului de credit
D – durata de la scontare p ână la scaden ță exprimat
în zile sau luni (în acest caz la numitor în loc de 360 ca re reprezintă
numărul de zile vom avea 12 de la numărul lunilor dintr -un an)
P – procentul dobânzii sau taxa scontului.
Pe parcursul activită ții lor, băncile comerciale însele pot fi confruntate cu
o lipsa temporar ă de lichiditate, fapt ce le determin ă să resconteze portofoliul lor
de efecte de comer ț, de titluri de credit, la alte societăți financiare sau la banca
central ă. Rata dobânzii perceput ă de banca central ă la rescontarea portofoliului
băncilor comerciale este numit ă dobândă de referință a BNR și aceasta este de
regulă mai mic ă decât rata scontului practicat ă de băncile comerciale, numit ă și
taxa scontului privat. Opera ția de rescontare efectuat ă de băncile centrale
reprezintă una din modalită țile de baza prin care se face emisiunea monetar ă, se
pun bani în circula ție și se modific ă structura masei monetare. Rata dobânzii de
referință a BNR este cea care d ă tonul dobânzilor practicate în economie și
modificarea acesteia într-un sens sau altul, are consecin țe asupra prețurilor din
economie, balan ței de plăți externe, sporind sau diminuând creditul în economie,
înviorează sau temperează activitatea economic ă.

113

6. PIAȚA MONETARĂ

6.1. Piața monetară – definire, evoluție
6.2. Piața interbancară și principalele operațiuni
6.3. Funcționarea pieței m onetare în România

6.1. PIAȚA MONETARĂ – DEFINIRE, EVOLUȚIE

Definirea pieței monetare este adesea marcat ă de o anumit ă
ambiguitate a vocabularului. Piață monetar ă este o piață a capitalurilor pe
termen scurt și foarte scurt, existen ța ei fiind legat ă de faptul c ă unele
bănci sunt beneficiare ale unui surplus de încasări , iar altele au de
efectuat un surplus de plăți. Pe de o parte, băncile își acord ă credite sau
își rambursează credite acordate anterior. Pe de alt ă parte, la dispozi ția
clien ților lor, băncile , efectuează plăți prin unele bănci și sunt beneficiare
de încasări de la acelea și, sau de la alte bănci . Din fiecare opera țiune
efectuat ă o banc ă devine creditoare sau debitoare fa ță de alt ă banc ă.
La finele fiecărei zile bancare, băncile au în raport unele cu altele
o serie de poziții și sume debitoare. Aceste poziții se sting reciproc într-
un cadru organizat, de regul ă sub egida băncii de emisiune. Procesul de
stingere se derulează în doua etape. În prima etapa, în prima parte a zilei,
se face reu nirea reprezentan ților băncilor care în cadrul unor ședințe de
compensare reciproc ă a plăților , confirm ă preten țiile reciproce, și se
stabilesc soldurile aferente fiecărui participant, care pot fi debitoare sau
creditoare. În etapa a doua, băncile care au solduri creditoare oferă
credite celor cu solduri debitoare, sau intervine banca de emisiune pentru
acoperirea soldurilor debitoare.
Piață monetar ă se derulează în principal la băncile care crează
moned ă, de la care se pot procura disponibilită țile necesa re pentru a face
față fluxurilor de plăți. Ea este o piață a monedei centrale, a numerarului
în general și a disponibilități lor în cont create la banca de emisiune. Piața
monetar ă este o piață delocalizată , tranzac țiile pe aceasta piață se încheie
prin tel efon, telex, fax ,swift.
Aceasta piață este în continu ă schimbare și transformare
cunoscând evolu ții spectaculoase, cunoscând noi deschideri. Dacă la
începuturi ea a fost o piață cunoscut ă doar unor speciali ști, și se adresa în
principal băncilor , actualme nte ea are doua componente:
– piața interbancar ă, rezervat ă băncilor , institu țiilor de credit. Pe

114
aceast ă piață aceste institu ții își procura lichidități , fie de la alte institu ții
similare, fie de la Banca Central ă, opera țiunile realizându -se aproape
întotdeauna prin viramente din conturile deschise la Banca Central ă;
– piața titlurilor pe termen scurt negociabile, deschis ă tuturor
agen ților economici, însă accesibil ă numai agen ților puternici (față în
față). Aceste titluri se diferen țiază de obliga țiuni prin perioada de
scaden ță mai scurt ă și prin absen ța negocierii la burs ă. Emiten ții de titluri
sunt institu țiile de credit, Trezoreria, marile întreprinderi , iar subscriitorii
sunt fondurile de pensii, companiile de asigurări , alte întreprinderi .
Deci, piață monetar ă poate fi privit ă în sens restrâns ca o piață
interbancar ă, o piață a monedei centrale și în sens larg ca piață
deschis ă, o piață a capitalurilor pe termen scurt (o zi la 1an) care din
rațiunea prezenței întreprinderilor în circuit, este simul tan atât o piață a
monedei centrale, cât și a monedei bancare.

6.2. PIAȚA INTERBANC ARĂ ȘI PRINCIPALELE OPERAȚIUNI

Piață interbancar ă este o piață a monedei centrale, pe care băncile
și institu țiile de credit își plasează excedentele sau își acoperă deficitele
de lichiditate. Func ția pieței interbancare este de finan țare. Băncile și
organismele de credit bancare pot avea, în orice moment, nevoie de
lichidități pentru a face fa ță plăților scadente. Piață interbancar ă este o
piață care funcționează între o rganisme ce pot schimba între ele, cu
operativitate, excedentele și deficitele lor de trezorerie.
Actorii pieței interbancare sunt: băncile de depozit, băncile de
afaceri, instituțiile financiare, casele de economii și consemna țiuni care
se pot afla în următoarele situa ții:
– de împrumutanți structurali: organisme care gestionează mai mult
depozite decât acorda credite (case de economii și consemna țiuni, bănci
populare, credit mutual, etc.);
– împrumutați structurali: organisme care nu pot gestiona depoz itele
de la popula ție (soc. financiare) sau care prin tradiție nu gestionează
depozite decât în mod nesemnificativ;
– celelalte institu ții: băncile care gestionează depozite și care sunt
alternativ împrumutanți și împrumuta ți.
Organizarea pieței
Piața interbancar ă nu se derulează într-un loc precis, operatorii
intră în relații și decid tranzac țiile prin telefon, fax, telex, tot timpul zilei.
Majoritatea institu țiilor de credit intervin pe piață dar nu toți o fac în mod
direct, iar anumi ți participan ți au un rol preponderent sau specific, ca de
exemplu:

115
– băncile de trezorerie, care sunt " speciali ști" ai pieței. Acestea sunt
adesea bănci care aparțin unui grup bancar și care centralizează
opera țiunile ansamblului institu țiilor de credit, făcând parte di n acest
grup;
– casele de rescont, care dețin adesea monopolul opera țiunilor efectuate
cu banca centrala, fiind supuse controlului direct al acesteia;
– agenții pieței intermediare, fiind curtierii, adică simpli intermediari care
pun în legătură pe împru mutan ți și împrumuta ți, lăsându -le riscul
finalizării acestor opera țiuni.
Banca Central ă are un loc particular pe piața interbancar ă.
Reglarea tranzac țiilor se efectuează de regul ă, prin mișcările de fonduri
în conturile pe care institu țiile de credit le au deschise la Banca Central ă.
Deci Banca Central ă este cea prin intermediul căreia se finalizează , se
închid , opera țiunile dintre participan ții de pe piața interbancar ă.
Scopul interven țiilor pe piață este de a asigura agen ților deficitari
resurse lichi de, iar agen țiilor excedentari – active remunerate. Zilnic pe
piața interbancar ă apar dou ă categorii de participan ți: ofertan ții și
solicitan ții de credite.
Ofertan ții de credite sunt titularii de conturi de disponibilități la
banca central ă. La finele z ilei bancare ei au solduri creditoare ( dețin
moneda băncii centrale) și sunt interesa ți să-și fructifice aceste
disponibilități , neremunerate de banca de emisiune, prin acordarea de
credite.
Solicitan ții sunt băncile care rămân cu solduri debitoare în
raporturile cu celelalte bănci și au nevoie de resurse de acoperire a
acestor solduri.
Piața interbancară este deci, cadrul care permite efectuarea
opera țiunilor de transfer a excedentelor de la o banc ă la alta, dar mai ales,
transferul de resurse între bănc ile care au acces la creditele băncii de
emisiune și băncile care, prin specificul lor n -au acces la aceste credite.
În postura de debitor banca, analizează posibilită țile de a obține
credite de la banca de emisiune prin: rescontarea efectelor de comer ț,
punerea în pensiune sau gaj a acestor efecte, sau vinderea de titluri de
stat.
Pe piața monetar ă cererea și oferta de credite este influențată de
nivelul dobânzilor practicate. În cazul creditelor de rescont, a creditelor
acordate în interiorul sistemului bancar, nivelele dobân zii stabilite de
banca central ă, determin ă nivelul creditelor acordate pe ansamblul
economiei. Pentru creditele acordate în afara sistemului bancar, pe piața
deschis ă, nivelul acestora este determinat de raportul zilnic cerere -oferta
de fonduri de împrumut și de rata zilnica a dobân zii. În primul caz, piața
este interbancar ă și o asemenea piața a predominat în Franța. În al doilea

116
caz, piața monetar ă are caracter deschis și ea este specifica SUA și
Angliei, dar tine sa se generalizeze .
Deci, pe piața monetar ă, se fac opera țiuni de acordare și primire
de credite pe termene de la 24 ore la un an. Solicitatorii de credite sunt
constrân și să-și evalueze atent încasările și plățile pentru anumite
perioade de timp, iar pe baza evaluării, s ă-și formuleze cererile pe pia ța
monetar ă. Opera țiile de transfer de fonduri pe piața interbancar ă se fac cu
ajutorul unor instrumente, utilizând anumite tehnici, pe anumite durate și
cu plata unor dobân zi.
a) Instrumentele
– unele opera țiuni se fac în absența instrumentelor – sunt opera țiuni în
alb (en blanc). Remiterea de lichidități se face fără contrapartid ă, fără
garan ție, fără remitere de titluri, și are la baza încrederea în debitor;
– alte opera țiuni, cele mai frecvente, se întemeiază pe titluri de
creanță , se produce o titrizare a datoriei. Astfel de titluri cedate în
schimbul creditelor primite sunt: bilete la ordin negociabile, certificate
interbancare , bonuri de tezaur, certificate de trezorerie etc.
La această dată principalele titluri util izate pe piața monetară sunt:
certificatele de depozit, bonurile instituțiilor și societăților financiare, biletele
de trezorerie emise de întreprinderi, bonuri de trezorerie ale statului.
Certificatele de depozit sunt emise pentru sume minime, pe
termen e de la 7 zile la 7 ani. Ele sunt destinate tuturor deținătorilor de
lichidități, inclusiv întreprinderilor. Suma minim ă ridicat ă pentru anumite
certificate, limitează accesul pe piața monetar ă permițând accesul numai
deținătorilor mari de lichidități.
Bonurile instituțiilor și societăților financiare sunt rezervate
unor instituții financiare specializate nebancare, emise pe termen de la 10
zile la 7 ani, sunt plasate și negociate ca bilete de trezorerie ale
întreprinderilor putând fi garantate de banca de emisiune.
Biletele de trezorerie ale întreprinderilor sunt titluri care asigur ă
accesul întreprinderilor pe piața monetar ă în calitate de creditori. Ele au
sume minime, durate între 10 zile și 7 ani. Aceste titluri sunt negociabile
prin intermediul bănci lor, caselor de titluri și agenților pieței
interbancare.
Bonurile de tezaur negociabile sunt titluri publice emise de
Trezoreria statului pe termene de la 90 zile la 7 ani, vizează marii
deținători de lichidități. Emise și administrate prin intermediul băncii de
emisiune și garantate de stat, bonurile de tezaur negociabile sunt
instrumentele privilegiate ale pieței monetare.
b) Tehnicile
Opera țiunile în alb sunt simple „jocuri‟ de înscrisuri care constat ă
crean țele și datoriile respective, urmate de tra nsferuri de moned ă central ă

117
între parteneri. În cadrul opera țiunilor titrizate, opera țiunile se efectuează
prin tehnica cesiunii ferme , caz în care titlurile care stau la baza
opera țiunii de credit, sunt cedate definitiv ( vândute ) sau tehnica
pensiunii , caz în care titlurile sunt cedate pe perioada împrumut ului,
plătindu -se un comision la retrocedare.
Pensiunea este o opera țiune prin care o persoana (cedantul)
cedează pe o perioada de timp, în proprietatea altei persoane (cesionarul)
efecte publice sau pri vate, titluri de creanță negociabile, care -i sunt
retrocedate la o dat ă convenit ă contra unei dobân zi. Pe perioada păstrării ,
cesionarul este proprietarul titlului care i -a fost cedat, putând dispune de
titlu. El poate s ă-l cedeze la rândul său, sa -l pună în pensiune sau s ă-l
utilizeze ca garan ție.
O alta tehnic ă de efectuare a opera țiunilor pe piața monetar ă
interbancar ă o constituie vânzările cu răscumpărarea titlului, care sunt
conven ții prin care vânzătorul stipulează că va putea, după o perioad ă
fixată la încheierea tranzac ției, să-și răscumpere , titlul cedat pentru un
preț convenit.
S-au extins pe piața interbancar ă și o serie de inovații financiare,
cum sunt: opera țiunile de schimb cu plata unei rate a dobân zii (swap -ul
ratei), tranzac ții prin cont racte la termen cu rata a dobân zii, sau contracte
opționale .
c) Duratele. Acestea sunt foarte variate, de la 24 ore p ână la câțiva
ani. Opera țiunile la termen cuprind active financiare cu durate relativ
scurte. Opera țiunile cu preaviz sunt fără scaden ță precis ă, părțile având
posibilitatea de a denun ța opera țiunea dar cu preaviz. Duratele sunt în
funcție de poziția structural ă a împrumut ului, precum și în funcție de
anticipările asupra evolu ției ratei dobân zii.
d) Ratele dobân zii.
Pe piața interbancară s e formează 2 categorii de rate al e dobân zii:
1) Ratele dobânzii practicate în interven țiile băncii centrale – sunt fixate
unilateral de Banca Central ă în funcție de politica sa și sunt specifice
fiecărui tip de interven ție și ținând cont de efectele utiliz ate (se stabilesc
la fixing sub forma ratei de referință).
2) Ratele dobân zilor practicate de bănci în relațiile dintre ele – sunt
foarte numeroase, în funcție de natura opera țiunilor : de la o zi la alta, la
termen pentru diverse scadente, cu preaviz, etc. Dobân zile cele mai des
practicate sunt determinate prin confruntarea cererii și ofertei.
Rata dobân zii cea mai urmărită este rata dobân zii la împrumut uri de
bani de la o zi la alta contra efecte private , care sunt cedate simplu prin
"punerea în dosar" în numele cesionarului.
Rata de pe piața interbancar ă, se constituie ca o referință pentru
celelalte instrumente financiare. Banca Central ă poate calcula zilnic o

118
rata medie ponderat ă a opera țiunilor la zi, pe care o difuzează pieței. În
cazul României se calculează zilnic rate medii ale dobân zii pieței
interbancare pe termen de o săptămână 1;3;6;9;12 luni. Aceste rate sunt
BUBID – rata dobân zii pentru depozitele atrase de bănci și BUBOR – rata
dobân zii pentru depozitele plasate de bănci. Toate opera țiunile
desfășurate pe piața monetar ă interbancar ă au ca scop ultim creșterea
profitului.
Intervenția băncii centrale pe piața monetară
În derularea opera țiunilor pe piața monetar ă banca de emisiune
are un rol regulator. Interven țiile băncii centrale pe piața moneta ră, care
este pentru ea o piața "liber ă" sau "deschis ă", poart ă în multe țări
denumirea de opera țiuni de "open market". Prin interven țiile sale pe
aceast ă piața lichiditatea sistemului cre ște sau se reduce. Când piața se
manifest ă ca solicitatoare de moned ă central ă se spune ca este " în banc ă"
(en banque) pentru c ă este nevoie de interven ția Băncii Centrale pentru
satisfacerea cererii de lichiditate.
Aceast ă nevoie se satisface prin cumpărarea de către Banca
Central ă de titluri de stat de pe piața monetar ă, în cadrul opera țiunilor de
"open market". Când piața dispune global de excedente de trezorerie, se
spune c ă ea se afl ă în "afara băncii " (hors banque) și se afl ă în afara
controlului băncii de emisiune. Pentru a steriliza excedentul de
lichiditate din piața, banca de emisiune vinde titluri de stat, atrăgând de
pe piața moneda central ă. Banca de emisiune intervine pe piața monetar ă
în mod diferit:
– fie prin stabilirea nivelului de dobân zi, urmând ca volumul negocierilor
sa varieze în raport de aceasta mărime (procedeu agreat de banca
Franței);
– fie prin stabilirea volumului creditului pe care aceasta îl acorda zilnic,
cererea și oferta adaptându -se acestui plafon, prin determinarea nivelului
dobân zii. Acest procedeu este aplicat în Anglia și SUA.
Atun ci când piața monetar ă nu se poate regla singur ă intervine
Banca Central ă în calitatea sa de creditor de ultima instanță . Ea este
principiul furnizor de moned ă primar ă, o difuzează în economie sub
form ă de bilete de banc ă sau solduri creditoare în conturil e deschise la ea.
Banca Central ă are posibilitate s ă fixeze dobân da pentru opera țiunile
sale, s ă fixeze volumul opera țiunii cu care intervine influen țând decisiv
dobân da format ă pe piața monetar ă.
Relațiile dintre piața monetar ă și Banca Central ă se stabi lesc în 2
moduri: prin intermediul opera țiunilor "cu tax ă fixă" și prin intermediul
opera țiunilor cu "taxă variabil ă". Primele opera țiuni sunt reprezentate de
scontul de efecte private sau publice și de credit în cont curent acordate
de banca centrala. Celelalte opera țiuni sunt de " open market" , prin care

119
Banca Central ă oferă solicitan ților moneda primar ă cu o dobân dă care
variază în funcție de situa ția conjunctural ă a pieței. Acestea au ponderea
cea mai mare.
Interven țiile băncii centrale comport ă 2 tipu ri de acțiuni:
1. Interven ții anun țate – pot lua forma cumpărărilor ferme sau a
opera țiunilor Swap. În primul caz, Banca Central ă procedează la
cumpărări ferme de efecte private de categoria I sau a II -a, cu diverse
scaden țe anun țând aceast ă inten ție caselor de scont. Banca Central ă nu
precizează însă nici cantitatea, nici dobân da la care ar dori sa le
achizi ționeze . Casele de scont contractează băncile (clien ții) care fac
propuneri de titluri cantități și dobân zi la care ar dori s ă le tranzac ționeze .
După centralizarea propunerilor casele de scont le transmit Băncii
Centrale care decide singur ă dacă dă curs titlurilor propuse. Ea poate s ă
admită parțial propunerile dar poate s ă le și respingă în totalitate dacă nu
sunt conforme cu inten țiile sale. Refuzul este anun țat caselor de scont, în
consecință clien ții acestora putând să-și reconsidere propunerile inițiale.
Asemenea interven ției anun țate pot avea loc o dat ă, de 2 ori, de 3
ori pe lun ă în funcție de nevoile pieței și de aprecierile Băncii Centrale.
În cazul interven țiilor acțiunilor Swap, Banca Central ă consimte
opera țiunea swap pe termen de o lun ă, la trei luni cu efecte reprezentative
pentru creditul pe termen mediu .
2. Interven țiile neanun țate pot fi regulate sau neregulate.
a) în cazul opera țiunilor regulate , Banca Central ă consimte zilnic
opera țiuni swap cu termen de 1, 3 sau 6 luni, opera țiuni care au ca obiect
bonuri de tezaur și obliga țiuni emise de institu țiile financiare cu caracter
public sau semipublic.
b) în cazul opera țiunilor neregula te scopul este echilibrarea pieței
prin furnizarea lichidită ților necesare în perioad ă de retrageri masive de
depozite, astfel încât dobân da pieței să se stabilizeze la un nivel apropiat
de cel dorit de Banca Central ă.
6.3. FUNCȚIONAREA PIEȚEI MONETARE ÎN ROMÂNIA

Restaurarea unor mecanisme de piaț ă prin declanșarea tranziției
de la economia centralizat ă la economia de piaț ă, a creat premisele
apariției și dezvoltării și în Rom ânia a pieței monetare.
Deschiderea pieței monetare în ultima perioad ă de timp și trecerea
de la piața interbancar ă rezervat ă institu țiilor de credit, la o piață
monetar ă deschis ă subiec ților economici, a fost determinat ă de
necesitatea evitării unei excesive compartimentări a pieței banilor.
Posibilitatea emisiunii titlurilor pe ter men scurt negociabile,
adresate tuturor agen ților economici a fost valorificat ă de sistemul

120
bancar, creându -se un sistem distinct al pieței monetare, prin care sunt
introduse relații de piață în finan țarea pe termen scurt, relaxându -se
condi țiile acestui t ip de refinan țare, care înainte erau fie reglementate, fie
stabilite bilateral.
Deținătorii de titluri disponibile pe termen scurt nu puteau decât
să le fructifice într-un depozit bancar. Opera țiunile față în față erau de
regul ă interzise și astfel aceste fonduri nu puteau fi împrumut ate direct
altui agent economic nefinanciar. Acest fapt conducea la
compartimentarea pieței băncilor , cu consecință creșterea creditului.
Deschiderea pieței monetare, permite reducerea ponderii intermediarilor
financiari în acordarea creditelor și, de asemenea, permite tuturor
debitorilor s ă emită titluri cu scaden țe diferite pe o piață la care au acces
toți creditorii. Se asigur ă totodată ofertan ților de capitaluri posibilitatea
de a arbitra între plasamentele pe termen lung și cele pe termen scurt,
potrivit anticipărilor privind rata dobân zii. Piața monetar ă este foarte
concurențială în domeniul creditului pe termen scurt și mijlociu. Aceste
credite se derulează prin intermediul unor instrumente, titluri de creanță
cu o durat ă de 7-10 zile p ână la câțiva ani. După 1985 mai întâi băncile
au fost autorizate sa emită asemenea titluri sub forma certificatelor de
depozit, treptat aceasta posibilitate fiind extinsa la majoritatea agen ților
economici ( întreprinderi , Trezorerie, socie tăți financiare).
Aceste titluri au anumite caracteristici, care depind de categoria
emitentului, dar unele sunt totuși comune:
– un anumit minim al sumei angajate ;
– o rata fixa a dobân zii pentru titluri cu o anumita scaden ță;
– uniformit ate fiscal ă.
Prin intermediul acestor instrumente s -a creat o piață a banilor
accesibil ă tuturor categoriilor de agenți economici. Pentru firme s -a creat
posibilitatea accesului la piața monetar ă fără să mai recurgă la bănci și
fără să mai suporte condi țiile de finan țare impuse de acestea.
Ele se pot finan ța sau pot plasa disponibilități le proprii emițând
bilete de trezorerie sau achizi ționate fără a mai recurge la bănci . Se
produce astfel o dezintermediere a opera țiunilor pieței monetare.
Prin deschiderea pieței monetare și accesul direct la aceasta al
agen ților economici, s -a spart monopolul deținut de bănci , care sunt
nevoite sa caute noi inova ții financiare în domeniul finan țării,
plasamentelor și al economisirii.
Piața monetar ă este o piața specific ă economiei de piața, ea a
apărut și s-a dezvoltat ca urmare a unor procese economico -sociale
naturale. Reapari ția pieței monetare este legat ă de vânzarea pe credit a
mărfurilor și punerea în circula ție a înscrisurilor cambiale și a titlurilor de stat.

121
Germenii pieței monetare în Romania au fost puși atunci când s-a
readoptat mecanismul de refinan țare al băncilor comerciale nou apărute .
Opera țiunile de refinan țare au fost primele opera țiuni realizate pe piața
monetar ă. Prin refinan țarea de către BNR a băncilor comerciale se pune
lichiditate pe piața, iar acest mecanism s -a realizat prin acordarea de către
BNR băncilor comerciale a patru tipuri de credite:
– credit structural este un credit acordat în cadrul unui plafon
stabilit pentru fiecare ba nca comerciala și pentru fiecare tip de garan ție.
Creditul poate fi garantat cu efecte comerciale sau publice. Acest credit
prefa țează creditul de rescont iar dobân da anticipează taxa oficiala a
scontului. Deși creditul comercial și emiterea de înscrisuri cambiale au
fost legal autorizate, în actuala reprezentare a proprietăți i și în prezenta
cvasigeneralizata a blocajului financiar, recursul la aceste înscrisuri este
foarte redus, fiind preferate titlurile de stat;
– creditul de licita ție a reprezentat în perioada anilor 1994 -1996
principala cale de refinan țare a băncilor comerciale. El prefigurează
opera țiunile de open -market. Acest credit se acorda pe maxim 15 zile,
este garantat cu titluri de stat și se acorda în mod plafonat la o rata a
dobân zii rezult ata prin licita ție. Creditul de licita ție reprezintă un
instrument flexibil la dispozi ția BNR de influen țare prin mecanismul
pieței, a lichidită ții în sistemul bancar și prin consecință în economie;
– creditul special este un credit care se acorda băncilo r comerciale
aflate în criza de lichiditate, pe o perioada de 30 zile, în condi țiile unor
garan ții financiare și în active reale, pe baza prezentării unor programe
eficiente de redresare;
– creditul lombard (overdraft) sau creditul peste noapte este
credi tul care se acorda unei bănci aflate în criza pentru acoperirea plăților
zilnice exigibile. Acest credit se acorda la nivelul soldului debitor al
contului curent al băncii la BNR, în limita a 75% din fondurile proprii ale
băncii . Creditul se garantează cu hârtii de valoare acceptate de BNR, iar
atunci când garan țiile nu acoperă limita de credit lombard stabilita, acesta
se diminuează în mod corespunzător .
Odată cu apari ția Normelor nr.4/1995 ale Băncii Naționale a
României , privind funcționarea pieței monetare interbancare , piața
monetar ă româneasca a înregistrat o extindere și o consolidare, și a făcut
un prim pas în tranzi ția de la piața interbancar ă la piața monetar ă
deschis ă.
Conform acestor norme pia ța monetar ă interbancar ă se define ște
ca o pia ța continu ă, în care se efectuează opera țiuni de atragere și plasare
de depozite la vedere și la termen, în moneda națională, la nivelurile
ratelor dobânzii determinate liber de societățile bancare participante.
Banca Națională reglementează și supraveghează pi ața monetar ă

122
interbancar ă, supraveghează societățile bancare participante pe pia ța
monetar ă interbancar ă și public ă zilnic un nivel de referință al ratei
dobânzii pentru depozitele atrase (BUBID) și plasate (BUBOR).
Piața monetar ă interbancar ă din Rom ânia funcționează zilnic între
orele 9 și 14. Marja dintre rata dobân zii la depozitele atrase și cea la cele
plasate este determinata liber pe piața. Pe piața monetara interbancara se
cotează cel puțin următoarele scadente:
– o săptămână ; o luna; 3 luni; 6 l uni; 9 luni; 12 luni.
Pe aceasta piață instituțiile de credit își asigur ă necesarul de
lichidități pentru acoperirea deficitului de resurse și își plasează
excedentele înregistrate în urma opera țiunilor zilnice.
Odată cu începerea func ționării acestei piețe refinan țarea de la
BNR sa diminuat ca volum, BNR devenind un împrumutător de ultim ă
instanță. Opera țiunile și dobân zile de pe aceast ă piață sunt încă puternic
influen țate de acțiunile BNR, de dobân zile practicate de aceasta la
creditele de refinan țare.
De asemenea, dobân zile înregistrate pe piața monetar ă
interbancar ă sunt influen țate de dobân zile practicate pentru emisiunile de
titluri de stat, iar toate la un loc și fiecare în parte influen țează dobân zile
active și pasive practicate de băncile come rciale la opera țiunile acestora.
Tranzi ția de la piața monetar ă interbancar ă la o piață monetar ă
deschis ă, se efectuează prin punerea în circula ție a titlurilor de stat, prin
crearea pieței primare a acestor titluri și trecerea treptat ă la dezvoltarea
pieței secundare a acestora.
În luna martie 2000, Banca Națională a emis Regulamentul
nr.1/30.03.2000 privind opera țiuni de piața monetar ă efectuate de BNR
și facilitățile de creditare și de depozit acordate de către aceasta
băncilor .
Potrivit acestui regul ament se modific ă modul de refinan țare a
sistemului bancar de către BNR și se instituie noi opera țiuni de piața
monetar ă ale Băncii Naționale . Astfel se renunță la cele patru tipuri de
credite pe care BNR le acorda băncilor și se instituie noi forme de
creditare și anume; acordare de credite colateralizate cu active eligibile
pentru tranzac ționare și facilitatea de creditare, care este un credit
lombard ce se acorda pe o perioada overnight.
Opera țiunile de piața monetar ă ale Băncii Naționale a României ,
potrivit noului Regulament, sunt opera țiuni executate la inițiativa Băncii
Centrale ce implic ă una din următoarele tranzac ții:
a) cumpărări /vânzări reversibile – repo/revers repo – de active
eligibile pentru tranzac ționare ;
b) acordare de credite cola teralizate cu active eligibile pentru
garantare;

123
c) vânzări /cumpărări de active eligibile pentru tranzac ționare ;
d) emitere de certificate de depozit;
e) swap valutar;
f) atragere de depozite.
Scaden ța opera țiunilor de piața monetar ă nu poate fi mai mare de
90 de zile calendaristice, cu excep ția celor de emitere de certificate de
depozit pentru care scaden ța este de maximum un an.
Aceste opera țiuni de piața monetar ă se desfășoară astfel:
– prin licita ție – pe baze multiple competitive, în cazul tranzac țiilor
prevăzute la literele a), b), d), e), și f)
– prin proceduri bilaterale – baze bilaterale , cu excep ția
tranzac țiilor de la litera b).
Prin intermediul acestor opera țiuni Banca Națională a României,
instituie noi modalități de injectare a lichidită ții în piața și de sterilizare a
excesului de lichiditate de pe pia ța, utilizând tehnicile de open -market.
Se extinde gama operațiunilor de piață monetar ă bazate pe
tranzac ții cu active monetare eligibile (titluri de stat, alte categorii de
active negociabile) lărgind astfel accesul băncilor la finan țarea de pe
piața monetar ă româneasc ă.

124

7. ECHILIBRUL MONETAR

7.1. Realizarea echilibrului monetar
7.2. Politicile monetare
7.2.1. Obiectivele politicii monetare
7.2.2. Instrumentele politici i monetare

7.1. REALIZAREA ECHILIBRULUI MONETAR

Echilibrul monetar se refer ă la un ansamblu de rela ții și
variabile cu caracter monetar, put ându-se defini ca fiind starea de
egalitate realizat ă în economie între masa monetar ă existent ă la un
moment dat și cererea de bani. Altfel spus echilibrul monetar, reprezint ă
egalitatea dintre cererea de bani din economie și oferta de bani din
economie. Echilibrul monetar presupune acea stare în care nu exist ă nici
exces de bani in circula ție, nici lips ă de bani in circulatie, deci este
punctul neutru dintre infla ție și defla ție. Este necesar a fi luate în
considerare anumite caracteristici ale echilibrului monetar :
– echilibrul monetar este un proces obiectiv, determinat și
influen țat de procesele reale de producti e și de circula ție din economie;
– echilibrul monetar are un caracter dinamic, determinat de
muta țiile din sfera economiei reale care influenteaza sfera monetar ă;
– existen ța unei dependen țe relative și biunivoce a proceselor
monetare de cele reale, circ ulația monetar ă exercitand o influen ță activ ă
asupra proceselor materiale;
– echilibrul monetar se realizeaz ă în corela ție și îin concordan ță
cu echilibrele realizate pe celelalte pie țe din economie și în special pe
piețele financiare .
În teoria economic ă, tratarea echilibrul monetar, modalit ățile de
atingere a acestuia se face în cadrul a dou ă curente de gandire:
– curentul keynesist;
– curentul monetarist (friedmanian).
Abordarea Keynesiană
Conform acestei teorii, evoluția circulației monetare se des fășoară
în funcție, de comportamentul agenților economici și dobândă, într -un
cadru dat de nivelul venitului național.
Modelul Hicks -Hansen reprezintă în părțile ei esențiale teoria
Keynesiană, privind echilibrul macroeconomic real și echilibrul monetar,

125

prin intermediul, curbei I.S -L.M, care corelate conduc la echilibrul
global. Prima reprezentare a echilibrului este reprezentată de curba I.S
(investitii -economii), care redă echilibrul pe piața de bunuri și servicii
inclusiv pe cea a pieței de muncă. Se c onsideră urmatoarele notații:
– venitul național este repartizat între consum (C) și economii (S) de o
manieră semiautomată,
-consumul (C) depinde exclusiv de venitul național și de preferința
pentru consum,
-economia (S) reprezint ă diferen ța între venit și consum S=Y -C,
-productia (Y) are în structur ă bunuri de consum (C) și bunuri de
echipament (I) deci I=Y -C.
Echilibrul pe pia ța mărfurilor și serviciilor se realizeaz ă când I =
S (investi țiile = economii). M ărimea investi țiilor este determinat ă de
nivelul ratei dobanzii i deci I(i), iar economiile sunt dependente de
mărimea venitului Y deci S(Y).
Astfel definit, echilibrul este reprezentat grafic de curba I.S, care
exprim ă relația dintre rata dobanzii și nivelul venitului, fiecare punct al
curbei corespunz ând unei situa ții în care I=S, în condi țiile date de nivelul
dobânzii și volumul venitului national.
Există o singură valoare a lui Y pentru care I optim = S optim. Pe
piața mărfurilor și serviciilor venitul Y este o funcție descrescatoare a lui
i, scăderea dobânzii determină majorarea investițiilor și deci a veniturilor.

PE PE’ Y

Figura nr. 7.1. Punctul de echilibru global

Graficul din figura 7.1, sugerează acțiunile de politic ă economică
pentru a face față unei situații de criză sau de inflație.

126
A doua reprezentare a echilibrului este reliefată de curba LM,
rezultată din confruntarea dintre cererea totală de monedă L și oferta de
monedă M.
Echilibrul monetar rezultă din ega litatea L=M, fiind o succesiune
de puncte de echilibru între cererea de monedă (L) și oferta de monedă,
corespunzător unor dimensiuni date ale venitului național (Y) și ale
nivelului de dobanzi (i). Curba LM exprimă pentru o cantitate dată de
monedă în cir culație, relația dintre cererea totală de monedă, dobândă și
venit.
Dacă se admite o ofertă constantă de monedă, orice creștere a lui
Y adică a tranzacțiilor, necesită o cantitate sporită de monedă
determinând creșterea dobânzii (i). Astfel pe piața monet ară venitul Y
este o funcție crescătoare de dobândă i. În teoria keynesiană, echilibrul
global al pieței se asigură prin corelarea celor două echilibre, cel de pe
piața bunurilor și serviciilor și cel de pe piața monetară.
Acest echilibru este reprezentat grafic la intersecția IS si LM.
Punctul “a” reprezintă punctul în care se asigură echilibrul global, fiind
expresia echilibrului pieței bunurilor și serviciilor când I = S, și al
echilibrului monetar L=M.
În acest punct se echilibrează nivelul venitului și acela al ratei
dobânzii pentru fiecare volum de monedă. Cantitatea de monedă
existentă determină o rată a dobânzii suficient de scăzută și o investiție
suficient de ridicat ă pentru a atinge un nivel de venit de echilibru.
Rata dobânzii asigur ă, dup ă Keynes, legatura dintre echilibrul real
și echilibrul monetar: și influen țează pe I și, prin intermediul lui pe Y,
care influen țează la rândul s ău cererea de moneda L.
Această reprezentare a echilibrului nu satisface, toate cerințele de
echilibru apreciat d e Keynes și de aici recomandările sale de intervenție
în economie a statului fie prin politici monetare fie prin politici bugetare.
Prin politica monetar ă se propune deplasarea curbei LM în jos.
Creșterea ofertei de moned ă M va determina sc ăderea nivelul ui dobanzii
(i) punctul de echilibru situ ându-se la un nivel inferior în punctul (b). O
alternativ ă la politica monetar ă este politica bugetar ă care presupune
deplasarea curbei IS spre dreapta, prin cre șterea deosebit ă a investi țiilor
ca efect al major ării cheltuielilor bugetare, se atinge astfel un nou punct
de echilibru (c).
Utiliz ând simultan politicile monetare și bugetare, prin deplasarea
ușoară a curbelor LM si IS, se poate ajunge la un punct de echilibru (a)
situat între punctele b și c, situat mer eu sub linia utiliz ării depline a for ței
de munc ă. În abordarea keynesist ă, fenomenele monetare joac ă un rol
secund în raport cu cele reale, solu țiile de asigurarea echilibrului se
orienteaz ă primordial c ătre politicile bugetare, c ătre ac țiuni directe de

127
finanțare prin intermediul cheltuielilor publice.
Teoria keynesist ă a echilibrului monetar, este dominant ă în
practica monetar ă între anii 1930 – 1960 și continu ă să existe și azi prin
intermediul discipolilor lui Keynes.
Abordarea friedmanian ă
Aceast ă abordare reprezint ă o alternativ ă la cea keynesist ă și
presupune c ă varia țiile masei monetare regleaz ă ritmurile activit ăți
economice, afirm ând importan ța ofertei de moned ă în activitatea
economic ă.
Teoria monetarist ă dezvoltat ă de profesorul american Mil ton
Friedman, este dominant ă azi în practica economic ă de ac țiune asupra
echilibrului economic și monetar. Potrivit acestuia orice schimbare a
cantit ății de moned ă, modific ă echilibrul activelor și declan șează reacții
de substitu ție între moned ă și alte ac tive.
Astfel, o modificare a cantit ății de moned ă pusă la dispozi ția
agen ților economici îi va obliga s ă încerce s ă scape de excedentele de
lichiditate, în functie de venitul permanent estimat. Excedentul va fi
alocat consumului sau investi țiilor, care vo r genera expansiunea
economic ă și cre șterea nivelului general al pre țurilor. Acest proces,
cunoscut ca proces de multiplicare monetar ă se va confrunta cu o limit ă
datorat ă creșterii lichidit ății dorite de agen ții economici, simultan ă cu o
creștere al nivel ului general al pre țurilor și venitului permanent.
Cererea de monedă se adaptează ofertei de monedă în așa fel
încât procesul de realocare a activelor care a fost cauza mecanismului de
alocare monetară, se va opri. Se va realiza astfel un nou echilibru, l a un
nivel mai înalt al venitului, al cantit ății de moned ă și al pre țurilor.
În cadrul abord ării friedmaniene, de realizare a echilibrului
monetar, rata dob ânzii joac ă un rol minim, (cererea de moned ă are o
elasticitate redus ă în raport cu rata dobanzii). Conform acestei teorii,
masa monetar ă determin ă fluctua țiile venitului, cererea de moned ă este
considerat ă stabil ă iar oferta de moned ă este definit ă ca variabil ă exogen ă
(decis ă de autoritatea monetar ă). Fluctuațiile ofertei de moned ă
determin ă fluctua țiile venitului, moneda este deci un factor exogen al
instabilit ății economice. În consecin ță după Friedman, pentru a se
asigura un echilibru economic, o dezvoltare armonioas ă, este necesar s ă
se asigure o cre ștere anual ă a circula ției monetare, cu o anumit ă rată
regulat ă (teoria celor K procente a șa numita “regula de aur”
friedmanian ă). Întruc ât numai reglarea masei monetare exercit ă un efect
global asupra economiei, pentru a se asigura o cre ștere echilibrat ă,
creșterea masei monetare trebuie aplicat ă cu co ntinuitate, f ără a ține
seama de anumite evolu ții conjuncturale.

128
Se poate trage concluzia că echilibrul monetar este legat de
echilibrul economic general, că este o altă fațetă a acestuia. În acelasi timp,
echilibrul monetar are autonomia sa și presupune că masa monetară
existentă în circulație, să fie egală cu cererea de bani a economiei, o cerere
justificată de nivelul dezvoltării economice. Dezechilibrele monetare conduc
în final la inflație cu consecințe dintre cele mai rele, inflația fiind o formă de
manifestare a acestor dezechilibre la nivel macroeconomic.
Realizarea echilibrului monetar
Moneda este o marfă cu caracteristici specifice, o marfă deosebită
de toate celelalte mărfuri tranzacționate pe diverse piețe. Cererea și oferta
manifestate pen tru aceasta marfă “specială” se exprimă și se întâlnesc pe
piața monetară. Pe piața monetară nu se cumpără și nu se vând bani în
sensul clasic al acestor operațiuni, ci aici se întâlnesc cererea cu oferta de
monedă, iar prețul monedei este dat de costul op țiunii de a deține sau nu
bani, cost măsurat prin rata dobanzii. Cererea și oferta de bani
interacționează pe această piață stabilind o situație de echilibru dinamic.
Prețul tranzacțiilor cu monedă este determinat de mai mulți
factori: termenul scadenței, gradul de risc, sumele tranzacționate, etc.
Rata dobânzii influențează cererea și oferta de monedă care la rândul lor
influențează această rată. Echilibrul monetar se atinge atunci c ând oferta
de monedă egalizează cererea de monedă. Acest echilibru este di namic
fiind influențat de mai mulți factori între care rata dobânzii are un rol
determinant. Schematic modul în care se atinge echilibrul monetar este
prezentat în graficul de mai jos:

Mme Mm
Figura nr. 7.2. Echilibrul moneta r

La un anumit nivel al ratei dobânzii (i), celelalte condiții fiind
constante, oferta de monedă (Om) care este funcție crescătoare de rata

129
dobânzii, se întâlnește cu cererea de monedă (Cm) în punctul E numit
punct de echilibru. În acest punct piața mon etară este în echilibru,
cantitatea de monedă oferită este egală cu cea solicitată (Mme).
Datorită modificării condițiilor de pe piață, ale ofertei și cererii, ca
și a ratei dobânzii acest punct se deplasează fie la stânga fie la dreapta,
asigur ând pieței monetare un echilibru în dinamică.

Fig.7.3. Modificarea echilibrului Fig. 7.4. Modificarea chilibrului
monetar ca urmare monetar ca urmare
a creșterii cererii a creșterii ofertei
După cum reiese și din graficul prezentat în figura 7.3. o cre ștere
a cererii de moneda Cm1 la Cm2 (deplasarea spre dreapta a curbei
cererii), are ca efect sporirea masei monetare de l a Mm1 la Mm2
echilibrul stabilindu -se în punctul E2, iar rata dob ânzii va cre ște de la i1
la i2. Ca urmare a cre șterii ratei dob ânzii, oferta de moned ă tinde s ă
creasc ă. Așa cum se observ ă în graficul din figura 7.4, cre șterea ofertei
face ca punctul de ec hilibru al pie ței monetare s ă se modifice din nou.
Creșterea ofertei de la Om1 la Om2 are ca efect cre șterea masei monetare
de la Mm1 la Mm2, punctul de echilibru fiind deplasat de la E1 la E2 iar
dobânda sc ăzând de la i1 la i2, fapt ce face s ă creasc ă din nou cererea de
moned ăa. Ciclul se reia iar echilibrul pie ței monetare cunoa ște o
permanent ă mobilitate.
Mecanismele echilibr ării masei monetare, ale ofertei cu cererea
de moned ă sunt mult mai complexe, ele fiind influen țate de gradul de
dezvoltare și fun cționare a economiei, de dimensiunile și complexitatea
sistemului financiar -bancar. Modificarea echilibrului monetar prin
fluctuarea dobânzii se desfășoară lent și este determinat de gradul de
integrare a sistemului bancar, de nivelul venitului, de gradul de
diversificare a activelor monetare, de nivelul și evolu ția costurilor de

130
transformare a acestor active. De asemenea, o influență deosebit ă asupra
acestui echilibru o au a șteptările anticipate ale agen ților economici și
indivizilor asupra ratei dob ânzii. Cererea de monedă este o funcție
crescătoare față de venit și descrescătoare față de rata dob ânzii. Oferta
este o funcție crescătoare față de rata dobânzii.
Practica a arătat că abordările monetariste, ca și cele Keynesiste,
nu au rezolvat problemele eco nomiilor care le -au aplicat. Teoriile
monetare luate ca atare , deși pun în lumină laturi esențiale ale
fenomenelor și proceselor monetare nu pot asigura prin ele însele,
soluții valabile pentru varietatea factorilor multiplii care acționează
diferit ca ti mp și loc în economiile naționale și pe plan mondial . Este
necesară o permanentă adaptare a acestora la acești factori și realizarea
unui efort permanent de îmbunătățire și perfecționare a acestor teorii
ținând cont de cre.terea complexității proceselor ec onomice și monetare,
de multiplicarea și diversificarea factorilor de influență.
7.2. POLITICILE MONETARE

Recunoscut ă ca o component ă de baza a politicii economice,
politica monetar ă, are un rol determinant în limitarea proceselor
inflaționiste din econo mie. Politica monetar ă reprezint ă ansamblul
măsurilor luate prin intermediul b ăncii centrale sau al autorit ății
monetare, pentru a exercita o anumit ă influen ță asupra dezvolt ării
economiei sau pentru a asigura stabilitatea pre țurilor și a cursurilor
valuta re.
Prin politicile monetare aplicate se urmare ște ca prin reglarea
cantit ății de moned ă, să se controleze lichiditatea în economie spre a
satisface necesit ățile acesteia, urm ărindu -se în acela și timp evitarea
inflației sau limitarea și reducerea acesteia atunci c ând ea este declan șată.
Acțiunile în materie de politic ă monetar ă, trebuie s ă acționeze asupra
activitatilor bancare, care constituie suportul monedei na ționale.
Mobilizarea și colectarea economiilor, gestiunea depozitelor bancare și
cu deosebire acordarea creditelor, sunt activitati de risc, iar falimentul
bancar poate avea consecin țe economice și sociale grave cu impact și în
inflație.

7.2.1. Obiectivele politicii monetare

Obiectivele politicii monetare se înscriu în obiectivele generale ale
politicii economice, iar realizarea acestora vine în susținerea realizării
obiectivelor economice generale. Obiectivele politicii monetare sunt
intermediare în realizarea politicii economice generale, urmăresc lupta

131
contra inflației și păstrarea valorii i nterne și externe a monedei și constau în:
– Realizarea unui nivel optim al cre șterii masei monetare la un
nivel c ât mai apropiat de rata de cre ștere real ă a economiei, constituie
pentru monetari ști, obiectivul principal al autorit ăților monetare.
Creșterea volumului de moned ă în circula ție însoțește sporirea
volumului de bunuri și servicii, datorit ă rolului activ, recunoscut al
monedei. C ând masa monetar ă crește foarte rapid, f ără corela ție cu
creșterea economic ă reală, ea antreneaza dezechilibre și reacții în lan ț.
O distribuire generoas ă și excesiv ă a creditului, antreneaz ă o
cerere crescut ă de bunuri și servicii, gener ând o expansiune cumulativ ă,
care nu poate fi sus ținută în acela și ritm de ofert ă, provoc ând cre șterea
prețurilor și un deficit al com erțului exterior.
De aceea politica monetar ă trebuie s ă aibă ca obiectiv, controlul
masei monetare și adaptarea acesteia la nevoile reale și sustenabile ale
economiei. Controlul mijloacelor de plat ă de către autoritatea monetar ă,
în vederea evit ării unui dezechilibru infla ționist sau defla ționist este un
obiectiv de prim ă importan ță al politicii monetare.
– Atingerea unui nivel corespunzator al ratei dobanzii este un
alt obiectiv al politicii monetare urm ărit în anumite țări. În acest domeniu
se confrunt ă două concepte. În timp ce keynesi știi urm ăresc s ă fixeze rata
dobânzii la un nivel c ât mai scazut posibil, monetari știi nu se preocup ă de
nivelul acesteia , aceștia urmărind numai cantitatea de moned ă în
circula ție. Legat de rata dob ânzii, prezint ă import anță nivelul real al
acesteia și nu cel nominal. Rata dob ânzii trebuie s ă fie real pozitiv ă și cât
mai stabilă în timp.
– Nivelul cursului de schimb are un important rol simbolic.
Cursul de schimb fiind “pre țul pre țurilor” apare ca o expresie a puterii
economice a na țiunii. Aprecierea sau deprecierea monedei na ționale are
însă efecte deosebite asupra activit ății economice și asupra comer țului
exterior în special.
Aprecierea monedei na ționale poate avea un impact negativ
asupra exporturilor, scumpindu -le și descuraj ându-le. Scade astfel
competitivitatea la export a produselor proprii și se încurajeaz ă
importurile, cu consecin țe negative asupra balan ței comerciale și de pl ăți.
Deprecierea monedei na ționale stimuleaz ă exporturile și descurajeaz ă
importurile. Dar un curs supraevaluat presupune o sus ținere valutar ă a
acestuia, și o epuizare a rezervelor valutare.
Găsirea unui nivel optim al cursului valutar care s ă susțină
exporturile dar s ă și inhibe importurile și să permit ă menținerea unei
balan țe de pl ăți echilibrate este o acțiune foarte dificil ă. Opțiunea între
politica monedei forte și a monedei slabe este dependent ă de starea
structurilor economice și sociale ale unei țări.

132
– Realizarea unei bune aloc ări a resurselor financiare prin
aceasta se urm ărește alocarea resurselor de finan țare a economiei și în
special a creditului spre acele domenii care aduc o recuperare rapid ă a
investi țiilor, aduc profit, și o inova ție permanent ă. Sunt descurajate
sectoarele mari consumatoare de resurse, cu viitor incert și care sunt
susceptibile de a aduce pierderi în viitor.
Obiective le politicii monetare pot ac ționa în mod contradictoriu,
ele sunt interdependente și realizarea unuia sau altuia poate influen ța în
sens negativ pe celelalte. Modific ări ale ratei dob ânzii co nduc la
modific ări ale masei monetare și ale cursului, și de asemenea provoac ă
distorsiuni în modul de alocare a resurselor. G ăsirea echilibrului în
atingerea acestor obiective este sarcina autorit ății monetare, care prin
acțiunea sa asupra unuia sau altui a din obiective, trebuie s ă asigure
condi țiile unei dezvolt ări durabile ale economiei. Politicile monetare sunt
subordonate realiz ării obiectivelor globale ale economiei.

7.2.2. Instrumentele politic ii monetare

Pentru realizarea obiectivelor politicii monetare banca central ă
utilizeaz ă anumite instrumente de politic ă monetar ă. Acestea sunt:
a) instrumente indirecte , utilizate de c ătre banca central ă în rela țiile cu
celelalte b ănci și cu agen ții nefinanciari. La modul tradi țional, aceast ă
categorie de instrumente include instrumente care permit controlul asupra
costului și asupra cantit ății de moned ă central ă – instrumentele indirecte
corespund ac țiunilor asupra pie ței.
b) instrumente directe sunt reprezentate de m ăsurile care afecteaz ă, în
mod direct, utilizatorii și deținătorii de moned ă, inclusiv institu țiile
financiare. Dintre acestea prezint ă importan ță: încadrarea creditului,
fixarea administrativ ă a unor rate ale dobânzii și controlul asupra ratei de
schimb – instrumentele directe consti tuie m ăsuri ale autorit ăților
monetare.
Prin fiecare tip de instrument pot fi urm ărite anumite obiective ,
astfel încât exist ă posibilitatea clasific ării instrumentelor dup ă
următoarea structur ă:
a) Instrumente prin care banca central ă furnizeaz ă și retra ge
moneda central ă – pot fi incluse urm ătoarele tipuri de opera țiuni și
măsuri adoptate de banca central ă:
– opera țiunile de open -market și acordarea de credite cu rat ă variabil ă a
dobânzii pe pia ța monetar ă sau financiar ă;
– opera țiunile de rescont are; plafonarea disponibilit ăților pentru
rescontare și stabilirea costului rescont ării (rata de rescontare sau taxa
special ă a scontului);

133
– avansurile acordate de c ătre banca central ă statului și celorlalte b ănci:
determinarea plafonului și a costulu i (ratei de dobând ă) pentru aceste
avansuri;
– constituirea rezervelor obligatorii obi șnuite și cele constituite asupra
depozitelor și creditelor;
b) Instrumente care afecteaz ă direct activele sau pasivele
băncilor – pot fi încadrate obiective cantita tive globale și obiective
selective, dintre care pot fi enumerate urm ătoarele:
– încadrarea creditului bancar sau a finan țărilor;
– încadrarea sau limitarea depozitelor remunerate și gestionate de c ătre
bănci;
– raporturile bilan țului (raportul di ntre credite și fonduri proprii);
– coeficientul de utilizare obligatoriu concretizat în portofoliul minim de
obliga țiuni, bonuri de tezaur sau alte utiliz ări;
– controlul emisiunilor de titluri pe pia ța financiar ă;
– stabilirea ratei de dobând ă debitoare sau creditoare;
c) Instrumentele care permit controlul opera țiunilor cu
străinătatea includ urm ătoarele:
– controlul schimburilor (împrumuturi externe autorizate, pia ța
devizelor, reglementarea pozi ției exterioare a b ăncilor, depozitele
constituite la banca central ă din devizele achizi ționate de c ătre agen ții
nefinanciari);
– reglement ările aplicabile dobânzilor pl ătite pentru depozitele
nereziden ților și nivelul ratelor de dobând ă;
– rezervele obligatorii constituite pentru depozi tele nereziden ților;
– interven țiile b ăncii centrale pe pia ța schimburilor valutare;

A) Limitarea creditului
Încadrarea creditului se concretizeaz ă în controlul cantitati v
direct, respectiv în fixarea unui plafon al cre șterii volumului creditelor, în
decursul unei anumite perioade. Fixarea normelor poate prezenta o
multitudine de modalit ăți, fie prin referin ță la nivelul creditelor care
figureaz ă în activ, aceasta fiind regula general ă, fie prin referin ță la
elementele de pasiv. Normele sunt formula te în procente sau în sum ă
absolut ă, prin raportare la o dat ă de referin ță unică sau la media unei
perioade. Exprimarea poate fi realizat ă în valoare brut ă (fără luarea în
considerare a ramburs ărilor) sau în valoare net ă. De asemenea, încadrarea
creditului poate viza anumite categorii de credit sau de institu ții bancare.
Examinarea sistemelor utilizate eviden țiază că normele de
limitare sunt fixate, cel mai adesea, procentual în raport cu nivelul
creditelor distribuite la o anumit ă dată. Numeroase țări apl ică un
asemenea dispozitiv cu variante; b ăncile olandeze aleg între dou ă date de

134
referin ță, în timp ce autorit ățile italiene stabilesc nivelul creditelor prin
raportare la volumul mediu dintr -un trimestru dat. În Japonia se aplic ă un
sistem de ”încadrare” a creditului identic cu cel practicat de Elve ția în
anul 1962 și const ă în exprimarea procentual ă a cre șterii creditelor
înregistrate în anul precedent.
Ca baz ă de referin ță în calculele pentru autorizarea creditului se
pot folosi elementele de pasiv, și în mod particular evolu ția depozitelor .
Un asemenea sistem a fost utilizat în Austria și Finlanda. În Marea
Britanie, în perioada 1973-1980, s -a practicat încadrarea creditului prin
limitarea progresiei resurselor remunerate de banc ă (depozitele la termen
ale popula ției, certificatele de depozit, depozitele interbancare). Tehnica
respectiv ă a prezentat avantajul lu ării în considerare a evolu ției
contrapartidelor masei monetare și asigurarea, din punct de vedere
teoretic, a unui mai bun control asupra lichid ității monetare.
Eficacitatea politicii de “limitare a creditului” depinde, într -o
mare m ăsură, de sanc țiunile care sunt aplicate acelor institu ții financiar –
bancare, care dep ășesc limitele stabilite. În acest sens, un sistem de
penalit ăți a fost prezent în majoritatea țărilor, ceea ce afecteaz ă, în mod
direct sau indirect, costul de exploatare bancar ă (de exemplu: în Elve ția,
Danemarca, Italia și Norvegia, penalit ățile sunt propor ționale cu
depășirea constatat ă; alt tip de penalit ăți este cel practicat în Japonia și
Belgia care const ă în reducerea posibilit ăților de refinan țare a b ăncilor de
la Banca Central ă, ceea ce semnific ă o sporire considerabil ă a costului
procur ării resurselor de pe pia ța monetar ă).
Succesul politicii de limitare a creditelor depin de și de câmpul de
aplicare al acestor m ăsuri, de timpul necesar pentru punerea în aplicare
a reglement ărilor respective și de gradul de substituire a diferitelor
forme de finan țare. Trebuie remarcat c ă atât debitorul cât și creditorul nu
suport ă decât pân ă la un anumit nivel cre șterea costurilor antrenate de
trecerea de la un tip de finan țare la altul. De asemenea, acele institu ții
care nu sunt supuse limit ării creditului, nu -si pot majora opera țiunile lor,
decât dac ă beneficiaz ă de o majorare a resurselor lor, respectiv dac ă
publicul este preg ătit să accepte alte forme decât depozitele bancare
tradiționale. Astfel, se manifest ă o inelasticitate a ofertei de finan țare, în
raport cu gradul de substituire, dar care se diminueaz ă în timp.
Un inconvenient majo r al politicii de încadrare a creditului îl
constituie absen ța controlului asupra schimburilor, întrucât, în aceast ă
ipotez ă, întreprinderile î și pot procura de pe pia ța extern ă fondurile
estimate ca necesare. La acest inconvenient se adaug ă acela al
inega lităților pe care le genereaz ă “încadrarea creditului” atât la
nivelul b ăncilor, cât și la nivelul întreprinderilor. Aceast ă măsură
conduce la stabilizarea cre șterii relative a institu țiilor de credit și

135
manifestarea puternic ă a tendin ței de specializare și dezvoltare a
opera țiunilor de implantare a unor institu ții financiar -bancare nesupuse
încadr ării creditului.
Instrumentul limit area creditului prezint ă o serie de avantaje, astfel:
– timpul de r ăspuns al variabilelor monetare la utilizarea acestui
instrument este relativ scurt. Spre deosebire de instrumentele tradi ționale
ale politicii monetare, încadrarea creditului reac ționeaz ă rapid și eficient
chiar și în perioadele de infla ție puternic ă și de cerere sporit ă a creditului.
– în condi țiile în care b ăncile din sistemul bancar nu pot majora
excesiv volumul creditelor, Banca Central ă poate diminua rata de
dobând ă pe pia ța monetar ă, chiar atunci când situa ția pie ței valutare
reclam ă acest aspect.
– la modul general, statistica eviden țiază o diminuare a ratei de
creștere a masei monetare în luna imediat urm ătoare celei în care a fost
pus în func țiune dispozitivul de încadrare a creditului.
Printr -un control autoritar al creditului, nu se ajunge, în mod
automat, la restrângerea cre șterii monetare. Eficac itatea încadr ării
creditelor depinde, în mare m ăsură, de importan ța altor surse autonome
de crea ție monetar ă, de opera țiunile țării cu str ăinătatea și de deficitul
bugetar, ceea ce demonstreaz ă că eficien ța încadr ării creditului este cu
atât mai limitat ă cu cât nivelul contrapartidelor masei monetare sunt mai
importante.

B) Acțiunile autorității monetare asupra cererii de monedă –
sistemul rezervelor obligatorii
Mecanismul rezervelor obligatorii const ă în obligativitatea
băncilor de a -și constitui depozit e la banca central ă, în func ție de
mărimea resurselor atrase sub form ă de depozite.
Scopul urmărit, printr -un astfel de mecanism este atât pruden țial
cât și monetar. Este pruden țial, prin faptul c ă se confer ă publicului
siguran ța că băncile dispun oricând de suficiente lichidit ăți pentru a
face fa ță solicit ărilor de retragere a depunerilor. Scopul este monetar,
datorita faptului c ă este limitat ă capacitatea b ăncilor de a multiplica
credit pe baza depozitelor clien ților, situa ție eviden țiată și de formula
multiplicatorului creditului, de unde rezult ă o rela ție invers
propor țional ă între nivelul acesteia și rata rezervei minime obligatorii.
Principalele caracteristici ale sistemelor de rezerve obligatorii
În sens strict, rezervele obligatorii reprezint ă o obliga ție de
utilizare a monedei b ăncii centrale. În momentul ini țial, al conceperii
acestui instrument, obiectivul principal a fost de a permite b ăncilor
centrale s ă acționeze asupra crea ției monetare, prin influen țarea
comportamentului b ăncilor în mater ie de credite. Dincolo de acest

136
obiectiv principal, rezervele obligatorii prezint ă importan ță tehnic ă în 3
domenii:
– în primul rând , o cre ștere a ratei rezervei poate servi la
compensarea efectelor asupra lichidit ății bancare pe care le exercit ă
intrare a de devize sau creditele ob ținute direct de la Banca Central ă de
către trezoreria statului;
– în al doilea rând , sistemul poate fi utilizat pentru a putea lupta
împotriva specula țiilor antrenate de revalorizarea monedei na ționale;
– în al treilea rând , menținerea rezervelor obligatorii permite
disocierea într -o anumit ă măsură, a costului creditului datorat
interven țiilor B ăncii Centrale pe pia ța monetar ă și permite, de asemenea,
să acționeze asupra cererii de credite.
Remunerarea rezervelor obligatorii genereaz ă o serie de efecte,
astfel:
a) în toate țările, rezervele obligatorii antreneaz ă un cost care
afecteaz ă costul de exploatare bancar ă.
Activitatea practic ă face s ă apară două tipuri de situa ții:
– în mod frecvent, rezervele nu sunt remunerate ;
– în alte situa ții, rezervele sunt remunerate, dar în circumstan țe
particulare, având în vedere c ă Banca Central ă are ea îns ăși o anume
obliga ție de utilizare a acestor rezerve (de exemplu finan țarea Trezoreriei
în Italia sau Spania).
Remunerarea r ămâne, uneori, inferioar ă ratei de dobând ă de pia ță,
indiferent dac ă se aplic ă asupra rezervelor sau numai asupra unei p ărți
din acestea. Remunerarea rezervelor obligatorii la o rat ă situat ă sub
nivelul dobânzii de pia ță, reduce rolul specific al rezervelor c a instrument
al politicii monetare. În ipoteza remuner ării la o rat ă de pia ță a dobânzii,
efectul acestui instrument se diminueaz ă, întrucât se produce majorarea
rezervelor, f ără ca Banca Central ă să majoreze oferta de moned ă central ă,
ceea ce conduce la o creștere puternic ă a ratei de dobând ă.
b) din punct de vedere tehnic apar diferen țieri între sistemele
rezervelor obligatorii, în func ție de urm ătoarele elemente:
– asieta sau baza de calcul
– rata aplicat ă
– modul de constituire.
Baza de calc ul a rezervelor este, în general, constituit ă din
exigibilit ăți (resurse atrase) și manifest ă două tendin țe, astfel:
– în țările în care exist ă preferin ță pentru agregatele restrânse,
rezervele sunt bazate pe depozitele atrase de la clien ți (SUA, Canada) ;
– în țările în care prezint ă importan ță evolu ția unor agregate largi,
rezervele obligatorii sunt calculate asupra totalit ăților resurselor b ăncilor
(Spania, Fran ța, Germania, România).

137
Trebuie remarcat și faptul c ă în țările în care nu exist ă un cont rol
al opera țiunilor de schimb cu str ăinătatea, rezervele obligatorii se
calculeaz ă pe o baz ă care include și deținerile de moned ă național ă ale
nereziden ților (Germania, SUA).
Rata de rezerv ă minim ă obligatorie cunoa ște o diferen țiere de la o
legisla ție la alta, manifestându -si dou ă tendin țe, astfel:
– în anumite țări, pentru a se ține seama de gradul de lichiditate al
disponibilit ăților se aplic ă rate diferite, dup ă cum este cazul încas ărilor
din tranzac ții sau de cvasimoned ă; Situa ția se în tâlne ște în cazul Fran ței,
Germaniei, SUA, Japoniei, Canadei, unde cota variaz ă în func ție de
scaden ța depozitelor;
– cealalt ă tendin ță se manifest ă în țările în care accentul se pune
pe substituirea între resurse, caz în care se aplic ă o rată unică (Spania și
Australia, România).
Modul de constituire al rezervelor urmeaz ă o metodologie care
permite ca acestea s ă acționeze cel mai bine asupra crea ției monetare.
Referitor la acest aspect, pot fi identificate dou ă modalit ăți, și anume:
– rezervele deca late
– rezervele instantanee sau actuale
Distinc ția dintre cele dou ă modalit ăți de constituire a rezervelor
const ă în momentul și perioada de formare, respectiv, dup ă cum
rezervele sunt constituite în aceea și lun ă sau trimestru în care banca a
acordat c reditele. Rezervele decalate se diferen țiază prin aceea c ă băncile
își pot constitui rezervele cu un decalaj care ajunge pân ă la 50 zile fa ță de
data de referin ță. Diferen ța dintre cele dou ă modalit ăți eviden țiază că,
atunci când b ăncile constituie rezerve le instantanee acestea trebuie s ă
cunoasc ă precis nivelul creditelor acordate, ceea ce implic ă obliga ția
program ării exacte a distribuirii creditelor. În cazul unor gre șeli, b ăncile
vor avea, la sfâr șitul perioadei, obliga ția constituirii de rezerve obliga torii
masive, ceea ce antreneaz ă costuri sporite.
Apogeul rezervelor obligatorii s-a manifestat în anii „60 -‟70, iar
modific ările numeroase ale ratelor de rezerv ă obligatorie au demonstrat
integrarea acestui instrument în strategiile conjuncturale. Declin ul relativ al
mecanismului rezervelor obligatorii s -a produs în anii ‟80 , prin suprimarea
“de facto” în țările care, tradi țional erau ata șate de acest instrument, precum și
în celelalte țări, care practicau un control asupra expansiunii monetare, prin
acest mecanism. Enumer ăm câteva date: 1975 în Belgia; 1977 în Danemarca;
1978 în Elve ția; 1980 în Marea Britanie; 1988 în Norvegia; în 1987 Canada a
anunțat inten ția de a abandona sistemul, iar Australia a diminuat de la 7% la
1% rata unic ă a rezervei obligato rii, ceea ce eviden țiază că declinul acestui
instrument s -a datorat unor factori comuni tuturor țărilor, dintre care
importante sunt: inova țiile financiare și liberalizarea mi șcărilor de capital.

138
Diminuarea rolului rezervelor obligatorii , în calitate de
instrument al politicii monetare, poate fi cuantificat ă și prin ponderea
relativ ă scăzută a acestora în masa monetar ă. Astfel, dac ă în anii ‟70
volumul rezervelor obligatorii reprezenta între 10 și 15% din masa monetar ă
în sens larg, în prezent, în țările c are men țin un astfel de instrument,
ponderea este de mai pu țin 6% din agregatul monetar cel mai larg.
În țările f ără control asupra pie ței valutare și asupra schimburilor,
existen ța rezervelor obligatorii ridicate au provocat o delocalizare a
opera țiunilor de schimb În toate țările în care rezervele obligatorii au
înregistrat valori semnificative, s -a manifestat, pe de o parte dezvoltarea
opera țiunilor acelor institu ții financiare nesupuse mecanismului
rezervelor obligatorii, și pe de alt ă parte, dezinter medierea sau crearea de
către bănci a unor instrumente nesupuse rezervelor.
O asemenea schimbare de atitudine, din partea autorit ăților
monetare, s -a fundamentat pe con știentizarea faptului c ă rezervele
obligatorii afecteaz ă contul de exploatare bancar ă și acționeaz ă nu
numai asupra ofertei de credit, ci mai cu seam ă asupra cererii de
credit, prin efectul de pre ț, pe care îl antreneaz ă.
Deși în prezent, rezervele obligatorii îndeplinesc înc ă într-un
anumit num ăr de țări dezvoltate, un rol important în cad rul lichidit ății
bancare, men ținerea ratei nu este considerat ă un instrument major al
politicii monetare.
Experien ța țărilor care le practic ă demonstreaz ă, de asemenea, c ă
rezervele obligatorii pot îndeplini un rol structural , cu condi ția ca
volumul s ă fie, relativ, sc ăzut.
Rezervele obligatorii men țin un anumit interes conjunctural
pentru a deconecta costul creditului și rata dobânzii, atunci când exist ă un
conflict între rata de schimb și obiectivul monetar și atunci când
imperfec țiunile pie ței nu permi t altor finan țări să substituie reducerea
rapid ă a creditelor bancare. În pofida distorsiunilor concuren țiale pe care
le implic ă, o majorare a ratei de rezerv ă obligatorie permite influen țarea
cererii de credit, f ără a se modifica rata de dobând ă pe pia ța monetar ă,
ceea ce afecteaz ă costul de finan țare al tuturor agen ților economici care
nu se pot împrumuta direct pe pia ță.
Atunci când rata este relativ stabil ă și nepenalizatoare, rezervele
permit men ținerea echilibrului pe termen mediu pe pia ța de capital . Din
punct de vedere structural, rezervele constituie o “tax ă” asupra sistemului
bancar, în scopul de a face b ăncile s ă plăteasc ă serviciile pe care banca
central ă le ofer ă și de a compensa privilegiile de care beneficiaz ă: accesul
la resurse centrale și dreptul de colectare a depozitelor de la public
remunerate la nivel redus, nesemnificativ.

139
Principiul de ac țiune al rezervelor obligatorii
Politica rezervelor obligatorii oblig ă băncile s ă constituie la banca
central ă, în conturi neremunerate sau slab remunerate, o frac țiune minim ă
din exigibilit ățile lor (resurse la vedere sau pe termen scurt) și, uneori,
din creditele pe care le acord ă. Cu cât rezervele sunt mai mari, cu atât
sunt mai constrâng ătoare pentru b ănci și invers.
Dacă se manifest ă o creștere a ratei rezervelor obligatorii, atunci
nevoile b ăncilor comerciale în moned ă central ă se majoreaz ă, întrucât ele
trebuie s ă majoreze suma rezervelor de ținute în contul de la institu ția
central ă. Astfel, se reduce lichiditatea bancar ă (disponibilit ățile băncilor
deținute în moned ă central ă), ceea ce antreneaz ă probleme de trezorer ie
ale b ăncilor respective. Acestea recurg la finan țări de la banca central ă,
prin intermediul pie ței monetare. Dac ă banca central ă a determinat, prin
interven țiile sale, rate de lichiditate ridicate, atunci și băncile vor suporta
un cost de refinan țare ri dicat. Mai mult, întrucât rezervele obligatorii nu
genereaz ă dobânzi importante, rezult ă “o lips ă de câ știg”important ă.
Acest ultim efect, corelat cu costul ridicat al refinan țării incit ă
băncile s ă limiteze aportul lor la crearea de moned ă.
În sens invers , dac ă scad e rata de rezerv ă minim ă
obligatorie , atunci nevoile b ăncilor comerciale în moned ă central ă se vor
diminua. Prin urmare, se majoreaz ă lichiditatea bancar ă, ceea ce permite
băncilor s ă facă față nevoilor de moned ă central ă, care rezult ă din
activitatea cure ntă. Astfel, politica rezervelor obligatorii apare ca o
completare indispensabil ă a politicii de rat ă a dobânzii pe pia ța monetar ă,
ambele fiind constrâng ătoare pentru b ănci, în m ăsura în care b ăncile sunt
îndatorate la banca central ă.
Utilit ățile rezervei obligatorii în cadrul ac țiunii asupra lichidității
bancare se pot prezenta astfel:
– rezervele obligatorii permit a se acționa asupra costului
creditului fără a modifica rata dobânzii pe piața monetară;
– acestea conferă ac țiunii asupra lichidității bancare un suport
previzional stabil, ceea ce compensează neregulile altor factori care
influențează trezoreria băncilor;
– rezervele obligatorii sunt utile atunci când piața devine
supralichidă, respectiv atunci când deficitul b ugetar este finanțat prin
creație monetară;
– rezervele influențează costul resurselor bancare, datorită
faptului că se restrâng posibilitățile de plasament pe piața interbancară.

140
C) Acțiunile autorității monetare asupra ofertei de monedă
centrală – politica de rescontare și politica de bază monetară
Autoritățile monetare au posibilitatea realizării controlului asupra
masei monetare prin acțiuni asupra ratei de dobândă și asupra bazei
monetare .
Prin măsurile care vizează rata de dobândă , banca centrală caută
un nivel al ratei pe care îl poate obține prin restrângerea ofertei de
monedă centrală pe piața monetară, dar și prin majorarea nivelului
acesteia pentru reducerea aportului de monedă centrală.
Acțiunile asupra bazei monetare constau în contingentarea
furnizărilor de monedă centrală către bănci, prin lăsarea ratei de dobândă
să fluctueze liber.
Politica intervențiilor pe piața monetară (open -market) se
concretizeaz ă în operațiunile efectuate de băncile centrale pe piața monetară,
ceea ce antrenează două efecte: efectul cantitativ și efectul preț .
Efectul cantitativ este cunoscut și sub denumirea de politica de
bază monetară , care se manifestă atunci când banca cent rală cumpără
sau vinde efecte pe piața monetară. Astfel, dacă instituția de emisiune
monetară cumpără titluri ale pieței monetare, atunci mobilizează și
majorează lichiditatea bancară, situație care permite băncilor să facă față
cererii de monedă centrală. În cazul invers, al vânzării de efecte pe piața
monetară, este antrenată reducerea lichidității bancare, ceea ce generează
dificultăți de trezorerie pentru bănci. Această politică denumită politica
de bază monetară se bazează pe ideea existenței unei rela ții stabile între
baza monetară și agregatul monetar controlat, respectiv o dependență
strânsă între oferta de credit și cantitatea de monedă centrală
disponibilă . Băncile trebuie să dispună de un portofoliu semnificativ de
titluri, cu scopul vânzării unei părți, atunci când restricțiile de lichiditate
le-ar impune. Vânzarea unei fracțiuni din titlurile deținute provoacă o
desființare de monedă , o creștere a ratei de dobândă și o degradare a
conturilor de exploatare bancară în cazul pierderilor de capital. Ca
urmare, se va manifesta o creștere a costului creditului sau o diminuare a
ofertei de credit.
Efectul -preț se manifestă în cazul acțiunilor băncii centrale
asupra ratei de dobândă ; acest efect este foarte important întrucât
constituie fundamentul polit icii de intervenție la rate variabile ale
dobânzii. Banca centrală rescontează efectele ce sunt prezentate de
băncile comerciale mijlocind plata unui anumit preț, pe care îl determină
în mod unilateral. Acest preț este rata rescontului și exercită un rol
director asupra tuturor ratelor de dobândă, fiind legată atât de rata
dobânzii la creditele din economie, cât și de rata îndatorării publice
(atunci când Trezoreria plasează titluri în sectorul bancar, rata de

141
randament a acestora trebuie să fie egală cu ra ta rescontului). Locul
politicii de rescontare a fost luat în ultimele decenii de operațiunile pe
piața monetară ( operațiuni de open -market ).

D) Acțiunile băncii centrale asupra costului monedei centrale
– rata de dobândă
Influen țarea cantit ății de mone dă central ă prin utilizarea ca
instrument a ratei de dobânda, vizeaz ă următoarele aspecte:
 Transmiterea varia țiilor de rat ă a dobânzii pe termen scurt
Obiectivele intermediare urm ărite de majoritatea b ăncilor centrale
constau în rata de schimb și agregat ele masei monetare. Varia țiile ratei de
dobând ă influen țează evolu ția agregatelor monetare, iar canalele de
transmitere sunt urm ătoarele:
– modific ări în comportamentul agen ților nefinanciari (cererea de
moned ă) prin constituirea de portofolii formate din active monetare și
active nemonetare;
– cererea de credite bancare ale agen ților nefinanciari;
– oferta de credit a băncilor, care variaz ă în func ție de:
– costul și dificult ățile întâlnite în finan țarea prin moned ă central ă;
– utiliz ările alternative disponibile (cump ărări de titluri).
Importan ța acestor trei canale de transmitere este variabil ă, în
funcție de țară și de tipul de agregate re ținut ca obiectiv monetar (baz ă
monetar ă, mas ă monetar ă în sens larg sau restrâns).
În m ăsura în care efectele modific ărilor de rata a dobânzii se
difuzeaz ă prin trei canale de transmitere, sunt posibile rezultate
contradictorii. Astfel, o puternic ă creștere a ratei de dobând ă pe termen
scurt, poate s ă nu se repercuteze asupra ratei de dobând ă pe termen lung,
dacă operatorii anticipeaz ă caracterul temporar al acestei cre șteri, sau
dacă echilibrul între cererea și oferta de capitaluri pe termen lung
răspunde unor motive specifice, pu țin influen țate de rata de dobând ă pe
termen scurt. Se poate asista la o diminuare a cererii de credit (dac ă
anticip ările infla ționiste nu sunt foarte puternice), și care antreneaz ă
progresia masei monetare. În sens invers, diminuarea ecartului dintre rata
dobânzii pe termen scurt și cea pe termen lung, va încuraja de ținerea de
moned ă, mai degrab ă decât achizi ția de titluri, astfel încât, pe total se va
manifesta o puternic ă majorare a masei monetare.
 Obiectivele opera ționale ale ratei de dobând ă
Obiectivele referitoare la rata de dobând ă sunt fixate, la termeni
nominali, și deși se vorbe ște mult despre rata real ă a dobânzii în perioada
actual ă, aceast ă noțiune nu este considerat ă un fundament justificat al
strategiei b ăncilor centrale. Apar necesare, în acest context, utilizarea

142
prudent ă a no țiunii de rat ă reală a dobânzi i și a modific ărilor
pragmatice ale ratei nominale de dobând ă.
Băncile centrale sunt con știente de faptul c ă în perioade de
inflație, rata nominal ă a dobânzii constituie un indicator necorespunz ător
al gradului de severitate al politicii monetare.
Deși, în teorie, ratele reale ale dobânzii reflect ă corect
randamentul a șteptat de c ătre investitori sau costurile creditelor pentru
debitori, datorit ă dificult ăților întâlnite în practic ă pentru m ăsurarea
acestora, utilizarea este foarte limitat ă.
Pentru m ăsurarea corect ă a ratei reale a dobânzii este necesar:
– să se dispun ă de un indicator fiabil al anticip ărilor antiinfla ționiste;
– să se cunoasc ă indicele pre țurilor care se utilizeaz ă pentru calcule;
– să se determine rata nominal ă a dobânzii;
– să se cunoasc ă regimul fiscal al agen ților economici lua ți în
considerare.
Datorit ă acestor dificult ăți, de a dispune de anticip ările pe termen
lung, se constat ă limitarea tentativelor de utilizare a ratelor reale pe
termen scurt.
Întrucât operatorii de pe pi ața monetar ă prefer ă rata nominal ă a
dobânzii pentru a efectua arbitrajul opera țiunilor, iar agen ții economici se
raporteaz ă tot la rata nominal ă a dobânzii pentru a -și alege modalit ățile
de finan țare, rezult ă că băncile centrale nu -și stabilesc obiectivel e în
termeni ai ratei reale de dobând ă, ci în termenii dobânzii nominale.
Aceasta poate fi modificat ă, în func ție de cerin țele practicii, astfel încât
să fie îndeplinite obiectivele intermediare ale autorit ății monetare.
 Mijloacele de ac țiune ale b ăncii c entrale asupra nivelului ratei
de dobând ă
Exist ă următoarele modalit ăți de interven ție ale b ăncii centrale:
– refinan țările la o rat ă fixă a dobânzii;
– împrumuturile acordate la o “rat ă variabil ă” a dobânzii sau
opera țiunile de “open market”.
Într-o serie de țări, procedurile de refinan țare la rat ă fixă a
dobânzii (rescont ări, avansuri asupra titlurilor, cote de refinan țare) și
rolul lor în alimentarea cu moned ă central ă a pie ței monetare este în
declin. O astfel de evolu ție se explic ă prin aceea c ă modific ările de rat ă a
dobânzii la aceste opera țiuni provoac ă o inhibare a autorit ății monetare,
care, cel mai adesea, reac ționeaz ă cu întârziere. Impactul psihologic al
acestor modific ări reprezint ă sursa unor suprareac ții din partea
operatorilor pe pia ța monetar ă.
Opera țiunile de “open -market” sau împrumuturile la rata variabil ă
a dobânzii îmbrac ă forma interven țiilor asupra titlurilor pe termen scurt .
În practic ă acestea se manifest ă astfel:

143
– fie sub form ă de vânz ări / cump ărări ferme sau prelu ări în
pensiune de efecte publice sau private;
– fie sub forma opera țiunilor de “open -market” pe pia ța
instrumentelor negociabile pe termen scurt (bonuri de tezaur). Atunci
când b ăncile centrale estimeaz ă că nu dispun de pie țe suficient dezvoltate
sau suport uri suficient de diversificate pentru a ac ționa, procedeaz ă la
crearea acestora.
 Obstacolele utiliz ării ratei de dobând ă ca instrument al politicii
monetare constau în urm ătoarele:
– Conflictele între obiectivele care vizeaz ă cursul de schimb și masa m onetar ă
În plan teoretic s-au impus dou ă idei:
– nu trebuie s ă se fixeze în acela și timp, un obiectiv al ratei de
schimb și un obiectiv al cre șterii masei monetare;
– nu pot fi îndeplinite dou ă obiective cu un singur instrument (rata
dobânzii).
În practic ă, autorit ățile monetare ale țărilor europene pot fixa
două obiective:
– un obiectiv intern al cre șterii monetare (care exprim ă voința de
a limita cre șterea pre țurilor);
– un obiectiv extern, care corespunde angajamentelor în cadrul
sistemului monetar european.
În condi ții normale, obiectivul monetar re ținut trebuie s ă
corespund ă unei rate de infla ție comparabil ă cu paritatea monedei
naționale fa ță de alte monede, astfel încât s ă nu se manifeste conflicte
între obiective. Atunci când între cel e dou ă obiective se manifest ă un
conflict, trebuie s ă se acorde prioritate aprecierii monedei na ționale.
Principalele avantaje care se asociaz ă urmăririi unui obiectiv
precum rata de schimb, în cadrul sistemului interna țional, constau în
obținerea unei c redibilit ăți sporite a politicii antiinfla ționiste, f ără a
antrena costurile corelate ale unei politici monetare restrictive asupra
utiliz ării for ței de munc ă și asupra activit ății.
– Heterogenitatea sistemului bancar
De-a lungul unei perioade îndelungat e de timp, sistemele bancare
din țările dezvoltate au practicat o puternic ă majorare a ratei de dobând ă,
ceea ce a antrenat afectarea conturilor de exploatare ale debitorilor și
obținerea de câ știguri importante pentru institu țiile creditoare. Atunci
când s-a practicat majorarea ratei la rezervele minime obligatorii pentru
depozitele constituite la b ănci, efectele au constat în diminuarea
capacit ății de creditare și majorarea costului resurselor constituite la
bănci. Dac ă institu țiile financiare sunt bine gestionate, atunci ele trebuie
să adapteze structura resurselor lor în func ție de utiliz ări (durat ă și rata
dobânzii), pentru a conserva riscul de transformare în limite rezonabile.

144
De asemenea, un rol important revine, în acest sens, autorit ăților de
control și reglement ărilor pruden țiale care trebuie s ă fie respectate.
Referitor la aceste aspecte, heterogenitatea sistemului bancar nu trebuie
să constituie un obstacol în calea punerii în aplicare a unei politici de rat ă
a dobânzii, mai activ ă, în func ție de care atât b ăncile cât și autorit ățile de
supraveghere trebuie s ă se adapteze.
– Îndatorarea întreprinderilor
În general, agen ții economici se tem de majorarea cheltuielilor
financiare referitoare la dobânzi. Întreprinderile efectueaz ă, întotdeauna,
plasamente indiferent care sunt circumstan țele, și sunt constrânse de a se
îndatora pentru acoperirea nevoilor de finan țare. Ratele de dobând ă
debitoare, men ținute în mod artificial la un nivel sc ăzut, încurajeaz ă
îndatorarea destinat ă finan țării cump ărării d e active financiare, în
detrimentul investi țiilor fizice.
 Creditele cu dobând ă preferen țială
Acordarea unui volum important al creditelor, la o rat ă de
dobând ă inferioar ă celei impuse de condi țiile pie ței antreneaz ă o serie de
probleme:
– orice cre ștere a ratei de dobând ă provoac ă o deformare a structurii
debitoare și amplific ă avantajele de care beneficiaz ă creditele cu rat ă
preferen țială, cu riscul antren ării de efecte inverse în alocarea resurselor;
– distribuirea de credite, la o rat ă preferen țială a dobânzii se
bazeaz ă pe o structur ă a institu țiilor specializate, ceea ce accentueaz ă
heterogenitatea sistemului financiar și expunerea diferit ă la riscul de
varia ție a ratei de dobând ă.
Pentru o bun ă gestionare a creditelor cu dobând ă preferen țială,
autoritățile monetare adopt ă o serie de dispozi ții prin care se urm ărește
reducerea avantajelor acordate:
– aplicarea principiului bonific ării în puncte, care introduce o leg ătură
puternic ă între condi țiile preferen țiale oferite și rata dobânzii pe pia ță;
– punerea în aplicare, prin numeroase proceduri, a unor mecanisme de
revizuire a ratei de dobând ă, pentru a atenua avantajele acordate.
Pentru autorit ățile publice, impactul creditelor acordate la dobânzi
preferen țiale, constituie, de asemenea, o preocup are, și în acest sens, se
urmărește:
– partajarea echilibrat ă a distribuirii creditelor între b ănci și institu ții specializate,
ceea ce face mai difuz impactul select ării creditelor asupra ratei de dobând ă;
– reducerea ponderii creditelor preferen țiale în finan țarea economiei.
 Acțiunile b ăncii centrale asupra structurii la termen a ratei de dobând ă
Autorit ățile monetare c aută o remunerare a activelor financiare în
funcție de gradul lor de lichiditate. No țiunea de lichiditate, în condi țiile

145
unei rate a dobânzii fixe și a pie ței de capital închise este legat ă de durata
plasamentelor. Aspectul duratei plasamentelor trebuie adus în discu ție, în
contextul utiliz ării ratelor de dobând ă variabile sau revizuibile. Durata
unui plasament cu rat ă variabil ă a dobânzii trebuie apreciat ă pornind de
la perioada dintre dou ă revizuiri ale ratei de dobând ă. În condi țiile unei
piețe a obliga țiunilor, pe care investitorii î și conserv ă titlurile pân ă la
scaden ță, noțiunea de durat ă corespunde cu “durata ini țială”.
În schimb, pe pia ța instrumentelor negociabile, care sunt emise pe
o durat ă care poate varia de la 10 zile pân ă la 30 de ani, no țiunea de
durat ă reprezint ă durata r ămasă.
Pentru banca central ă, problema care se pune este aceea de a
cunoa ște în ce m ăsură structura la termen a ratei de dobând ă este
generat ă de raportul dintre cerere și oferta de capital, sau de anticip ările
de rat ă a dobânzii care se repercuteaz ă asupra ansamblului de active
financiare. În primul caz, dac ă banca central ă dorește să acționeze asupra
structurii de rat ă a dobânzii, va trebuie s ă intervin ă pe diferite segmente
ale pie ței. În al doilea caz, prin ac țiunile b ăncii centrale asupra structurii
ratei de dobând ă: se poate limita dobânda pe termen scurt; interven țiile
asupra unei categ orii de active antreneaz ă o modificare a nivelului de rat ă
a dobânzii, dar nu și a structurii dorite de c ătre operatori. Succesul
acțiunii b ăncii centrale rezult ă din modific ările de anticip ări ale
operatorilor.
O cre ștere a ratei de dobând ă pe termen sc urt poate avea repercusiuni
diferite: -fie absen ța impactului pe termen lung, dac ă interven ția respectiv ă
este considerat ă drept o reac ție la o problem ă a cursului de schimb pe
termen scurt, sau dac ă este considerat ă ca o m ăsură de a reduce
expansiune econ omic ă;- fie un impact asupra ratei de dobând ă pe termen
lung în ipoteza în care este considerat ă insuficient ă pentru a frâna
inflația.

146

BIBLIOGRAFIE

1. Basno C., Dardac N.,
Floricel C. • Monedă , credit, bănci,
Editura Didactică și Pedagogică,
Bucureș ti, 2003

• Monedă, credit, bănci, aplicații și studii de caz
Editura Didactică și Pedagogică, București,
2003

2. Cerna S. • Moneda și teoria monetară
Editura Mirton,
Timișoara, 2000

3. Dobrotă N. și colectiv • Economie Politică ,
Editura Economică, București, 1997

4. Dumitrescu Ștefan I. • Tratat de Moneta
(Tehnica schimbului monetar), București ,1948

5. Trandafir N.,
Cechin -Crista P.,
Rada D., Blaj S. • Elemente economice de specialitate,
Editura Mirton,
Timișoa ra, 2005