Teoria Integrarii
T E O R I A I N T E G R Ă R I I
NOTE. STUDII. COMENTARII. CONSPECTE
CUPRINS
PARTEA I : BAZELE TEORETICE ALE INTEGRĂRII
Introducere
Cap. 1. TEORIA INTEGRĂRII. PROBLEME ALE CONCEPTUALIZĂRII. DEFINIȚII.
1.1 Argument pentru o teorie a integrării
1.2. Importanța teoriei
1.3. Conceptul de integrare
1.4. Teoria integrării europene
Cap. 2. EUROPA ÎNTRE COMUNITAR ȘI INTERGUVERNAMENTAL
2.1. Interguvernamentalismul
2.2. Realismul și neorealismul
2.3. Politicile interne și jocul la două nivele
2.4. Interguvernamentalismul liberal
2.5. Limitele și limitările interguvernamentalismului
2.6. Economia politică a firmei și integrarea europeană
Cap.3. MODELELE INTEGRĂRII POLITICE EUROPENE
3.1 Bazele istorice
3.2. Federalismul
2.2.1 Evaluarea și critica
3.3. Funcționalismul
3.3.1. Mitrany și funcționalismul
3.3.2. Funcționalismul și integrarea europeană
3.3.3. Monnet și funcțional-federalismul.
O evaluare critica
3.3.4. Evaluarea și critica modelului
federalismul-funcțional
3.4. Fedralismul – functional si Tranzacționalismul
3.4.1. Evaluarea și critica tranzactionalismului
3.5.Neofuncționalismul in sistemul teoriilor integrarii
3.5.1.Neofuncționalismul și arhitecții construcției europene
3.5.2. Premizele si limitele neofuncționalismului
3.5.3. Logica neofuncționalistă și
dinamica integrării europene
3.5.3.1.Conceptul de spillover și
mecanismul integrării europene
3.5.3.2. Conceptul de loyalty
(obligație, credință, loialitate
3.5.3.3 Neofuncționalismul și teorie generală
a integrării regionale
PARTEA a II-a : MODELUL EUROPEAN DE INTEGRARE
Cap.4. INTEGRAREA ECONOMICĂ EUROPEANĂ
4.1. Etapele integrării economice europene
4.2. Dinamica și viitorul integrării europene
4.3. Depășirea statutului de stat națiune și păstrarea identității
naționale, o formulă de viitor
4.3.1. Dinamica integrării diferențiate și
un nou model de integrare politică
PARTEA a-III-a UNIUNEA EUROPEANA
Cap. 5 UNIUNEA EUROPEANA
ANEXA I
ANEXA II
BIBLIOGRAFIE
PARTEA I : BAZELE TEORETICE ALE INTEGRĂRII
Introducere : Ce tip de organizație sau sistem politic este UE?
Este o întrebare la care este greu de răspuns deoarece în documentele UE nu se încearcă să se definească și nu se descrie caracterul său politic într-o manieră clară. Documentul care încearcă să dea unele explicații ce este UE, este Tratatul de la Maastricht (Tratatul asupra UE) și în special partea lui revizuită de Tratatul de la Amsterdam.
Termenul de Uniune Europeană (UE) a apărut oficial în Tratatul de la Maastricht intrat in vigoare la 1 noiembrie 1993 . Uniunea este bazată pe Comunitățile Europene (CECO, CEE, CEEA) și este completată prin politici și forme de cooperare interguvernamentale potrivit articolului B din Tratat. Uniunea europeană, potrivit Tratatului de la Maastricht are următoarele obiective:
Să promoveze progresul economic și social precum și un nivel de ocupare ridicat și de a realiza o dezvoltare echilibrată și durabilă îndeosebi prin realizarea unui spațiu fără frontiere interne, prin întărirea coeziunii economice și sociale și prin realizarea unei uniuni economice și monetare care să se bazeze pe o monedă unică, în conformitate cu prevederile prezentului contract;
Să-și afirme identitatea pe plan internațional, mai ales prin desfășurarea unei politici externe și de securitate comună, inclusiv prin definirea progresivă a unei politici de apărare comună care ar putea conduce la o apărare comună;
De a întări protecția drepturilor și intereselor cetățenilor statelor membre prin instituirea unei cetățenii a Uniunii;
De a menține și dezvolta Uniunea, atât ca spațiu și libertate de securitate și de justiție în cadrul căreia să fie asigurată libera circulație a persoanelor, în legătură directă cu măsurile corecte în materie de control a frontierelor externe de emigrare, de azil, precum și de prevenire a criminalității și de luptă contra acestor fenomene;
De a menține integral acquis-ul comunitar și de a dezvolta în sensul de a asigura ca reformele și politicile de cooperare instaurate prin Tratatul Uniunii trebuie să fie perfecționate pentru a asigura eficacitatea mecanismelor și instituțiilor comunitare.
Articolul I al Tratatului asupra UE arată: acest Tratat marchează o nouă etapă în procesul de creare a unei Uniuni mult mai aproape de oamenii din Europa, etapă în care deciziile sunt luate cât se poate de deschis și cât se poate de aproape de cetățeni . Articolul 6 spune : Uniunea este fondată pe principiul libertății, democrației, respect pentru drepturile omului și a libertăților fundamentale și în respectul pentru lege care sunt comune pentru statele membre. În felul acesta Tratatul ne da anumite indicatii, dae nu clare, despre ceea ce ar putea fi Uniunea Europeana ca sistem politic.
Un punct de plecare in incercarea de conceptualizare si teoretizare a UE este a o compara cu cea mai importanta unitate politica a sistemului international, statul și cu modul obișnuit în care statele interacționează între ele, organizațiile interguvernamentale (OIG). Definițiile statului sunt multe și variate. În general caracteristicile de bază ale statului sunt : teritorialitatea – statul este din punct de vedere geografic legat de un spațiu; suveranitatea – statul este deasupra tuturor asociaților sau grupărilor din aria sa geografică și jurisdicția sa se întinde către toată populația din zonă ; caracterul legitim – autoritatea statului este larg recunoscută, intern și extern; monopolul guvernarii – instituțiile statului monopolizează luarea de decizii publice și executatea lor.
Aceste patru caracteristici nu este obligatoriu să fie toate prezente în forma pură, nediluată și de necontestat pentru ca un stat să existe. Ele trebuie totuși să fie bine conturate și să constituie fundamentul esențial al sistemului. Cât privește UE, fără îndoială că toate cele patru caracteristici sunt prezente, dar cu excepția teritorialității, ele există numai parțial și limitate. Astfel, UE se bucură de ceva suveranitate – așa cum dovedește superioritatea legii UE și faptul ca jurisdicția UE se aplică la întreaga populație UE, dar raza de acțiune a acelei suveranități se limitează la zonele politicii unde este stabilită de tratatele UE. De asemenea, UE impune legitimitatea, dar studiile asupra acestei opinii arată că autoritatea internă a acesteia nu are o bază prea solidă, în timp ce autoritatea externă a acesteia este în general slabă, dincolo de Politica Comercială Comună. Și în ceea ce privește monopolul guvernării, departe de a fi într-o astfel de dominare, UE monopolizează guvernarea în doar câteva zone politice și chiar și atunci depinde foarte mult de statele membre pentru aplicarea politicii. La aceste neajunsuri s-ar putea adăuga evoluția foarte limitată a cetățeniei UE și resursele financiare comparativ limitate ale UE.
Astfel UE este neadecvată pentru a fi un stat, în înțelesul tradițional . Totuși conceptul de stat este încă luat în considerare pentru promovarea înțelegerii naturii UE, din două motive. În primul rând, așa cum s-a arătat, UE are unele caracteristici tradiționale ale unui stat și continuarea desăvârșirii procesului de integrare înseamnă în mod inevitabil că aceste caracteristici se vor întări. În al doilea rând, realitățile statului tradițional dispar în lumea modernă, mai ales sub presiunea interdependenței internaționale. Astfel, de exemplu, nici un stat modern nu poate fi privit acum ca deplin suveran, de fapt și statele membre UE nu pot nici măcar să pretindă că sunt pe deplin suverane, de drept. Aceste schimbări în realitățile statului înseamnă că trebuie să existe schimbări și în modul în care este teoretizat statul. Și în astfel de teoretizări noi – care implică de exemplu noțiuni ale statului tradițional și a statului postmodern – UE are, așa cum se mai argumentează, multe caracteristici ale unui stat, dar nu este un stat și nu este de dorit să devină un megastat de tip imperiu.
Un imperiu ca să existe trebuie să îndeplinească câteva condiții: 1. o putere centralizată unică, materializată printr-o capitală , 2. un spațiu vast (teritoriu) compus din entități etnice, culturale, religioase diferite și cărora puterea imperială le impune, mai mult sau mai puțin prin forță, un model unic de „civilizație”, 3. teritoriul este controlat de la un capăt la altul de o administrație condusă de guvernatori investiți cu autoritate de o putere centrală, comunicând cu acesta printr-un sistem de legături prin care circulă într-un sens ordinele și în celălalt sens informațiile pentru puterea centrală pentru a formula ordinele și a cunoaște resursele necesare susținerii politicii de stat. Un imperiu se menține atât cât se extinde. Extinderea se realizează atât prin forță cât și pe calea infuziei ideologice și de corupție a elitelor și structurilor de putere ale spațiilor din imediata vecinătate sau din spații mai îndepărtate, dar cu importanță pentru imperiu. Un imperiu, când își încetează expansiunea, începe să decadă. Imperiile pot să dispară din mai multe cauze: din prea multă violență (Imperiul sovietic și napoleonian), dezintegrarea internă prin naționalism, dezintegrarea internă prin împărțirea puterilor între urmașii la conducere
Întorcându-ne la OIG-uri – acestea sunt organizații în care reprezentanții guvernelor naționale se adună pentru a coopera în mod benevol în scopul unor beneficii reciproce. OIG-urile au o foarte mică autonomie în luarea deciziilor și nu-și pot impune voința asupra statelor membre care le compun. Printre cele mai elocvente exemple de OIG-uri se numără: ONU, OECD, NATO, OSCE și Consiliul Europei .
Diferențele dintre UE și OIG-uri sunt semnificative:
UE are o structura instituțională mult mai dezvoltată și mai complexă decât OIG-urile. Modelul standard al OIG-urilor avansate – secretariale și delegațiile atașate – își au replica într-o formulă mai grandioasă și mai elaborată în UE prin Comisia și Reprezentanții Permanenți, la care se adaugă multe alte caracteristici . Printre cele mai evidente dintre aceste caracteristici sunt ședințele frecvente și periodice la cele mai înalte nivele politice dintre reprezentanții guvernelor statelor membre, formele de contact constante, foarte variate între oficialitățile naționale: Curtea de Justiție și E.P. (Parlamentul European) – singura adunare multi-statală aleasă în mod direct din lume.
Nici un OIG nu are ceva asemănător cu responsabilitățile politice ale UE. În ceea ce privește aria de cuprindere, puține zone politice semnificative au scăpat complet atenției UE. În ceea ce privește gradul de pătrundere în adâncime, aspectele diferă, dar în multe domenii importante cum sunt comerțul exterior, agricultura și politica concurenței puterile cheie de inițiere și de luare a deciziilor au fost transferate de la statele membre la autoritățile UE.
UE a depășit mult natura interguvernamentală a OIG-urilor pentru a încorpora multe caracteristici supranaționale în structura și operațiile sale.
UE poate fi considerată, în privința aspectelor importante, ca fiind mai puțin decât un stat, dar mai mult decât un OIG.
În termenii Tratatului de la Maastricht, Uniunea Europeană presupune două componente: 1. Uniunea Economică și Monetară și 2. Uniunea Politică. Aceste două componente fundamentale desemnează angajarea statelor membre:
de a se dota cu o monedă unică;
de a largi aria de competente a Comunității pe noi domenii, mai ales în ceea ce privește protecția consumatorilor, sănătatea publică rețelele de transport transeuropene, cooperarea pentru dezvoltare politică, industrială, educația, formarea, cultura, protecția mediului, cercetarea și dezvoltarea tehnologică, politica socială;
de a crea o cetățenie europeană;
de a spori puterile Parlamentului European ;
de a instaura între statele membre o politică externă și de securitate comună;
Tratatul asupra Uniunii Europene este de o structură deosebit de complexă, rod al compromisului între membrii Uniunii, adepț. Printre cele mai evidente dintre aceste caracteristici sunt ședințele frecvente și periodice la cele mai înalte nivele politice dintre reprezentanții guvernelor statelor membre, formele de contact constante, foarte variate între oficialitățile naționale: Curtea de Justiție și E.P. (Parlamentul European) – singura adunare multi-statală aleasă în mod direct din lume.
Nici un OIG nu are ceva asemănător cu responsabilitățile politice ale UE. În ceea ce privește aria de cuprindere, puține zone politice semnificative au scăpat complet atenției UE. În ceea ce privește gradul de pătrundere în adâncime, aspectele diferă, dar în multe domenii importante cum sunt comerțul exterior, agricultura și politica concurenței puterile cheie de inițiere și de luare a deciziilor au fost transferate de la statele membre la autoritățile UE.
UE a depășit mult natura interguvernamentală a OIG-urilor pentru a încorpora multe caracteristici supranaționale în structura și operațiile sale.
UE poate fi considerată, în privința aspectelor importante, ca fiind mai puțin decât un stat, dar mai mult decât un OIG.
În termenii Tratatului de la Maastricht, Uniunea Europeană presupune două componente: 1. Uniunea Economică și Monetară și 2. Uniunea Politică. Aceste două componente fundamentale desemnează angajarea statelor membre:
de a se dota cu o monedă unică;
de a largi aria de competente a Comunității pe noi domenii, mai ales în ceea ce privește protecția consumatorilor, sănătatea publică rețelele de transport transeuropene, cooperarea pentru dezvoltare politică, industrială, educația, formarea, cultura, protecția mediului, cercetarea și dezvoltarea tehnologică, politica socială;
de a crea o cetățenie europeană;
de a spori puterile Parlamentului European ;
de a instaura între statele membre o politică externă și de securitate comună;
Tratatul asupra Uniunii Europene este de o structură deosebit de complexă, rod al compromisului între membrii Uniunii, adepți ai federalismului si membrii Uniunii cu vocație spre confederalism mai precis spre o uniune bazată pe cooperare interguvernamentală.
Uniunea Europeană actuală este rezultatul a unei construcții a cărei baze au fost puse prin Tratatul de la Roma din Actului Unic European adoptat în 1987, de către șefii de state și guverne membre care reprezintă și prima revizuire a Tratatului de prevede în preambul „voința de a transforma ansamblul relațiilor între statele membre într-o Uniune Europeană” și aproba „obiectivul de realizare progresivă a unei Uniuni Economice și Monetare”.
Caseta 1.1. Un rezumat al teoriilor integrării
FEDERALIȘTII
Din anii 20 (sec.XX) federaliștii, cum ar fi Coudenhove-Kalergi considerau că națiunile europene care se războiesc aparțin acelorași entități care dacă ar fi dotate cu o constituție federală ar putea deveni o forță globală (Pan-Europa).
După al doilea război mondial (secXX) – Altiero Spinelli observă că statele naționale (statele națiuni) și-au pierdut rațiunea de a fi pentru că ele nu pot garanta securitatea politică și economică a cetățenilor lor, ci ar trebui să facă loc unei federații de tipul „Uniunea Europeană” bazată pe o constituție pregătită de o adunare constituantă și aprobată prin referendum.1
FUNCȚIONALIȘTII
David Mitrany principalul reprezentant al curtentului ( „A Working Peace Systeme, 1936) și Paul Taylor remarcau că organizațiile internaționale nu sunt scopuri în sine ci instrumente de gestiune a unor priorități umane și trebuie să fie flexibile modificându-și sarcinile (să fie funcționale) potrivit nevoilor momentului. În optimismul lor privind creerea unei rețele de organizații internaționale specializate, fiecare într-o funcție globală, funcționaliștii neglijau potențialul de pace și bunăstare al unor organizații regionale cum era CEE.
TRANSNAȚIONALIȘTII
Reprezentantul acestui curent, Karl Deutsch, definește integrarea internațională drept crearea într-un teritoriu a unui sentiment de comunitate, instituții și practici destul de puternice pentru a asigura așteptările schimbărilor pacifiste în folosul populațiilor. Sentimentul de comunitate depinde de gradul de comunicare între națiuni și de o rețea multinațională de tranzacții. El spunea că dezvoltarea liniilor funcționale prin interacțiuni economice și sociale a diferitelor popoare ar împinge elitele politice să le instituționalizeze și să formalizeze liniile inițiale.
NEOFUNCȚIONALIȘTII
Apropiați de metoda Monnet, reprezentați de Ernst Haas, resping idealismul federalist și aduce funcționalismul lui Mitrany la nivel regional concret. Declarația lui Robert Schuman din 9 mai 1951, inspirată din acțiunile lui J. Monnet era explicită privind drumul de urmat al integrarii europene: „Europa nu se va face dintr-o dată și nici într-o construcție de ansamblu, ea se va face prin realizări concrete, creând mai întâi o „solidaritate de fapt” care a devenit metoda comunitară de integrare – sau așa numita metodă indirectă.
Logica neofuncționalistă a fost construită pe „efectul de propagare” (spillover effect).
Integrarea trebuie să înceapă, spuneau funcționaliștii, în sectoare puțin numeroase, dar importante și trebuie să fie dotată de la început cu instiutții supranaționale care ar putea gestiona și promova o integrare mai avansată. Aceasta ar urma datorită presiunilor funcționaliste de integrare de mai multe sectoare, dacă nu de toate sectoarele economice având legături între ele.
Leon Lindberg a definit „efectul de propagare” ca fiind o situație în care o anumită acțiune, legată de un obiectiv specific generează o situație în care obiectivul original poate fi asigurat munai prin declanșarea altor acțiuni care la rândul lor crează alte condiții și nevoi de acțiuni suplimentare și tot așa în continuare, în lanț.
Multe alte poziții neofuncționale au fost corectate de către experiența europeană, mai ales că acțiunile grupurilor de interes nu sunt motivate de urmărirea idealistă a unui bun comun, ci de interese proprii: percepția de către aceste grupuri a schimburilor în liniile de autoritate și de putere îi împinge spre supranațional, un guvern supranațional la nivel regional.
Guvernul supranațional a unei regiuni din lume ar fi contraponderea statului națiune, conform acestei opinii, care nu mai este capabil să-și îndeplinească sarcinile într-un anumit teritoriu.
În termeni economici, creerea unei Uniuni Vamale ar fi axpresia presiunii pentru stabilirea unei Piețe Comune și a unei Uniuni Monetare (UM). Acest proces poate culmina cu integrarea economică totală a țărilor participante – o integrare economică aprofundată completă cere o capacitate regulatoare supranațională.
INTERGUVERNAMENTALIȘTII
Unele teze neofuncționale au generat practici interguvernamentale.
Tratatele de la Maastricht și Amsterdam au dezmințit ideea că statele își pierd suveranitatea prin organele supranaționale.
Analiza liberală interguvernamentală nu poate explica cum interesele naționale exprimate prin negocieri interguvernamentale pot fuziona pentru a permite integrării europene să avanseze.
CRITICA NEOFUNCȚIONALISMULUI. NEOINSTITUȚIONALISMUL
Chiar dacă teoria neofuncționalistă este apropiată de integrarea reală europeană, mai ales datorită efectului de propagare (spillover) se pot vedea o serie de limite ale acesteia.
Neoinstituționaliștii, semnalând posibilitatea diferitelor nivele de guvernare (european-național-regional) și interacțiunea actorilor politici la aceste nivele au arătat că instituțiile pot juca un anumit rol în relațiile dintre state.
Ei au subliniat rolul instituțiilor (nu numai organelor supranaționale formal instituite, dar și acțiuni informale) în pregătirea contextului în care actorii pot duce un mare număr de negocieri cu sumă pozitivă pentru realizarea integrării.
Caseta 1.2. Cadrul intelectual
David Mitrany nu a fost un teoretician al integrării europene, dar ideile lui au influențat ulterior pe mulți avocați ai integrării.
Preocuparea să principală a fost de a preveni războiul dintre state și a propus să se realizeze aceasta prin preluarea unor sarcini funcționale de rutină din mâna guvernelor naționale și să fie oferite unor agenții internaționale.
El s-a opus unui guvern mondial din cauză că ar fi un opozant al libertății, dar și federațiilor naționale, pentru că acestea ar reproduce doar condițiile care au produs războaie între state lumii, la un nivel tot mai înalt.
Federalismul european a atras o susținere puternică din partea grupurilor de rezistență din Europa în perioada războiului.
Figura intelectuală conducătoare a fost Altiero Spinelli. El a fost avocatul unei distrugeri constituționale la sfârșitul războiului, vizând o mutație directă pentru a înlocui sistemul statelor suverane cu o constituție federală pentru Europa.
Mișcările de rezistență nu au gestionat organizarea Congresului, ce urma să adopte această nouă Constituție până în 1948, moment în care elitele politice naționale erau deja instalate în statele europene.
Rezultatul Congresului de la Haga a fost Consiliul Europei, un organism interguvernamental, dar care nu a corespuns aspirațiilor federaliștilor europeni.
Planul Schuman pentru ECSC a fost divizat de Jean Monnet, șeful Comisiei Franceze de Planificare Economică.
Jean Monnet a realizat inadvertența statului-națiune european, ca unitate economică în lumea modernă, și a crezut că este necesar de a crea o economie la scală europeană.
El a fost, deasemenea, preocupat cu alte două probleme: cum să fie controlată Germania și cum să se asigure furnizarea de cărbune pentru industria franceză de oțel.
Ideea unificării industriilor cărbunelui și oțelului a rezolvat toate aceste
probleme, prin adoptarea unor pași limitați către o zonă economică la scală europeană, luând industriile strategice din mâna guvernului german și oferind Franței acces la cărbunele din Ruhr.
Caseta 1.3. Teoriile relațiilor internaționale și integrarea europeană
Teoria relațiilor internaționale, în anii 1950, a fost dominată de realism. Această teorie a tratat statele națiune ca unități fundamentale ale relațiilor internaționale. Nu a dus la nici o așteptare prin care guvernele statelor ar ceda în mod voluntar controlul suveranității lor asupra politicii.
Pentru că realismul nu a fost în stare să explice apariția integrării europene, primii teoreticieni ai procesului au avut abordări directe asupra teoriei realiste a relațiilor internaționale.
Neofuncționalismul a sugerat că integrarea europeană a fost un proces care, o dată pornit, ar submina suveranitatea statelor spre o limită mai mare decât au prevăzut guvernele când ele ar face primul acest pas.
Provocările la realism au produs un răspuns care a accentuat natura interguvernamentală a procesului.
Neofuncționalismul a susținut că statele nu sunt actori unificați, ci că definirea interesului național este rezultatul unui proces politic pluralist, în care guvernul statului negociază cu grupurile de interes.
Grupurile de interes au fost, deasemenea, percepute a fi importanți actori internaționali, activitățile lor trecând frontierele statale.
Conceptul de spill-over este conceptul principal al teoriei neofuncționaliste. Spill-overul funcțional, spill-overul politic și spill-verul cultivat/rafinat au trebuit să ducă la procesul integrării europene, în scopul de a scăpa de sub controlul guvernelor naționale.
Hoffmann a argumentat că neofuncționaliștii au făcut trei greșeli: a. integrarea regională nu a fost un proces auto-controlat, dar a fost influențat de un context internațional mai larg; b. statele au fost actori puternici unici pentru că ele au posedat suveranitate formală și legitimitate democratică; c. integrarea în sectoarele politicii joase nu ar crea, în mod necesar, un spill-over în sectoarele politicii înalte.
Interguvernamentalismul liberal al lui Moravcsik a încorporat abordarea neofuncționalistă, prin care interesele naționale sunt definite ca parte a unui proces pluralist de politică internă, dar el a negat importanța actorilor supranaționali și a insistat că guvernele au rămas la controlul procesului de integrare europeană.
Moravcsik a propus o analiză la două nivele a negocierilor în Uniunea Europeană, în care preferințele guvernelor au fost determinate la nivel intern, național, și apoi folosite ca o bază pentru negocierile interguvernamentale la nivel european.
Pentru Moravcsik, determinantul primar al preferințelor guvernelor a fost echilibrul între interesele economice în cadrul statului.
Moravcsik a împărțit negocierile interguvernamentale în: a. atingerea unui acord pe un răspuns al politicii comune la o problemă; b. atingerea unui acord pe baza unor aranjamente instituționale adecvate.
Caseta 1.4.: În 1972 Donald Puchala a comparat conceptualizarea UE cu povestea unor orbi și elefanți: toți orbii au atins animalul și au oferit descrieri diferite a elefantului. De asemenea, astăzi problema conceptualizării UE, nevorbind de teoretizarea privind integrarea, rămâne o sarcină academică formidabilă.
În această lucrare voi încerca să tratez câteva aspecte ale acestei probleme:
În științele politice din anii 60 și 70 o școală majoră în teoria relațiilor internaționale a fost constituită de către „teoria integrării regionale”. Focalizarea majoră a fost pe Europa și în cadrul Europei, asupra Comunității Europene, dar și-a extins obiectivul teoretic, în general asupra „regiunilor”. S-a căutat explicarea fenomenului numit „integrare”. Dar această teorie a dispărut din cadrul teoriei relațiilor internaționale. Teoreticianul principal, Ernst Haas și-a fundamentat conceptele teoretice pe procesul integrării. El a remarcat trei probleme majore în cadrul neofuncționalismului:
-un model instituțional care se poate defini trebuie să marcheze consecințele integrării;
-integrarea se va deplasa într-o direcție;
-incrementalismul reprezintă forma majoră a procesului luării deciziilor.
Zone mai promițătoare ale urmărilor teoretice s-au concentrat în literatura emergentă a interdependenței. Principalii teoreticieni ai neofuncționalismului au părut să contribuie cu toții la decesul ei, eg. Lindberg și Scheingold au concluzionat că „legăturile funcționale au jucat cel mult o mică parte în transformarea sistemelor (de la ECSC la EEC). Un articol privind monitorizarea din 1973 a pornit cu o analiză a tuturor autocriticilor neofuncționaliștilor”.
Teoria integrării regionale a dispărut. Teoreticienii ei s-au îndreptat spre alte zone empirice dar Europa și conceptele ei au fost redefinite și subsumate conceptului de interdependență.
Un studiu al lui Haas din 1970 a fost tipic. Studiul s-a numit „Zona interdependenței” (Haas, 1970). Este neclar până la ce limită, neofuncționalismul a fost abandonat din cauza problemelor teoretice.
Holsti a scos în evidență importanța noilor evenimente politice: „Integrarea a fost exclusă și brusc i s-a dat importanță” interdependenței și „regimurilor internaționale”. Acum SUA, ca un actor cheie ar putea fi inclus și noi probleme ar putea fi explorate.
O literatură bogată în teoria interdependenței s-a dezvoltat, fără nici o relație cu preocupările anterioare privind integrarea.
S-a căzut de acord, în cea mai mare parte, că integrarea a fost ceva dincolo de interdependență dar a existat un foarte mic interes în cadrul conceptului la acel moment. Ca și integrarea înaintea ei, conceptul de interdependență a fost supus atacului deoarece avea un caracter normativ în sensul că teoreticienii săi au văzut interdependența acescută ca un fenomen progresiv și deziderabil, ce crează condiții de pace pentru interacțiuni internaționale.
Pentru studii asupra Comunității Europene în anii 1970 a fost folosită adesea o variantă a neorealismului, implicit sau explicit. Percepția prevalentă a fost că o mică viziune empirică a luat naștere în termenii de integrare în această perioadă. Astfel, o perspectivă teoretică neo-realistă privind statul, ca actor principal, a fost cea mai potrivită. Aceasta a fost numită adesea interguvernamentalism (IG), un termen inventat în vocabularul politic britanic. Webb a rezumat abordarea interguvernamentalistă ca: „Interguvernamentalismul neagă (respinge) unicitatea Comunității Europene (EC) ca și cadrul pentru cooperarea internațională …” el neagă dealtfel faptul că sistemele economice și politice naționale ale Europei sunt așa de interdependente și penetrate de Comunități astfel încât Guvernele încetează de a fi singurii arbitrii ai succesului extern al țării.
Imaginea pluralistă a rețelei de participanți în procesul politicii Comunității Europene este respinsă în favoarea unei imagini mai convenționale a guvernelor care agreghează cu grijă pozițiile naționale la nivel național.
Instituționalizarea Consiliului de Miniștrii în anul 1974 pare să justifice logica unei asemenea abordări.
În această perioadă de dezvoltare a Comunității Europene, predominanța acestewi abordări este adesea reliefată ca o teoria alternativă la teoria integrării regionale. Oricum interguvernamentalismul nu este așa de mult o abordare teoretică la integrare ca un set de presupuneri privind rolul statului în cooperarea multilaterală, în general.
În anii 1980, au existat două evenimente majore în legătură cu Comunitatea Europeană care au revigorat interesul în ceea ce privește integrarea: primul a fost Actul Unic European și Piața Internă; al doilea eveniment a fost Tratatul asupra Uniunii Europene. Atenția politică acordată integrării, în …. și de către politicieni nu a fost disputată și un număr foarte mare de analiști politici și-au îndreptat atenția către analiza la nivel academic. Au apărut un număr de studii de caz asupra „integrării” în domenii specifice, cum ar fi: telecomunicațiile, energia, politici regionale, politica noilor tehnologii, politica mediului înconjurător. Aceste studii au avut un caracter procesual în sensul că ele s-au preocupat cu identificarea și măsurarea gradelor de integrare, adică, până la ce limită s-a extins integrarea în cadrul unei politici amunite și într-o perioadă dată de timp și de obiecei ca parte a unui program al pieței interne.
Au fost elaborate un număr de studii de cazt ale celor două evenimente integrative majore: Actul Unic European și Tratatul asupra Uniunii Europene. Aici atenția a căzut pe echilibrul dintre state și instituțiile Comunității Europene asupra transferului de suveranitate, adică asupra acordului asupra felului cum statele cedează o parte a autorității lor farmale către Comunitatea Europenă. Acetse instanțe particulare, de acest tip de integrare, au constat în acceptarea majorității procedurilor din Actul Unic European, ca și crearea competențelor formale ale Comunității Europene în zona noilor politici cum ar fi mediul înconjurător, din tratat și alt exemplu: acordul privind Uniunea Monetară din Traty on Political Union (TPU), introducerea procedurii majoritare pentru mai multe politici ca piața internă și introducerea unor competențe mai detaliate și mai multe ale Comunității Europene în acest domeniu.
Definirea integrării în aceste studii – implicit în multe dintre ele – nu a fost procesuală dar în mod tipic transferul de suveranitate ca o instanță a integrării.
Oricum, pentru ambele seturi de studii trebuie să remarcăm că discuția conceptuală a integrării este nesatisfăcătoare.
„Genul” nu este definit prin menționarea „speciilor”. În literatura asupra integrării în Comunitatea Europeană, lucrări dezvoltate de la sfârșitul anilor 1970 și în anii 1980 există puțin material sofisticat din punct de vedere teoretic s-au întâlnit tipuri de eclectism în multe studii de caz, în timp ce multe alte studii se bazau pe teoria interguvernamentalismului.
În plus multe studii privind aspectele variate ale Comunității Europene și ale dezvoltării sale sunt numai descriptive.
Această stare nefirească are un set de explicații: pauza cu vechile teorii ale integrării s-a încheiat. Puțini analiști au resuscitat părți ale acestei teorii, în special neofuncționalismul în încercarea de a-l aplica la dezvoltările curente, actuale din Comunitatea Europeană și au existat chiar unele motive pentru aceasta.
Deși în mod special în gândirea neofuncționalistă există importante elemente care pot constitui argumente pentru teoretizarea contemporană, nici una dintre aceste teorii de început nu este viabilă în totalitatea ei. Aceste teorii au fost în multe cazuri înlăturate de către dezvoltările ulterioare ale teoriei interguvernamentaliste.
Abordarea interguvernamentalistă, dominantă în studiile privind Comunitatea Europeană în anii 1980, rămâne încă principalul punct de pornire, dar este prea istoric și prea static a explica mai mult decât influența intereselor naționale de bază asupra rezultatelor politicii Comunității Europene. Studiile actuale asupra integrării sunt adesea teoretice; deși acestea sunt studii de caz empirice, aceasta nu înseamnă că ele trebuie să fie teoretice, dar că numai contribuția lor teoretică trebuie să fie limitată la nivelul la care ele operează. Problema este dacă aceste rezultate empirice, care se referă la o varietate de probleme, pot asigura baza pentru o sistematizare și către construirea unei teorii crescute a integrării. Eclectismul (diversitatea) teoretică ce rezultă din cercetările acestor studii pare să ia în considerare o realitate complexă, dar încă nesatisfăcătoare din punct de vedere teoretic. Activitatea interguvernamentalismului constă precis în simplitatea sa.
În mod clar, ceea ce numim teoria integrării va depinde de modul cum definim integrarea. Datorită presupunerilor epistemologice, cred în folosirea deplină a unei deefiniții descriptive. Cu alte cuvinte, putem defini integrarea chiar dacă definițiile variază în funcție de modul cum observatorul vede „obiectul” și dacă cineva are nevoie de o mai largă sau mai limitată definiție operațională.
Integrarea poate include multiple tipuri de interacțiuni politice. Unele pot vorbi cu succes despre integrarea europeană referindu-se la întregul proces al interacțiunii politico-economic dintre Est și Vest, deci însemnând astfel un proces foarte general care conduce spre o mai mare unitate. Sau alți pot privi, în mod specific, integrarea, doar în contextul Comunității Europene și aici specificând sub-tipuri de integrare. Kelstrup propune că integrarea se referă la coerența internă a sistemului politic.
Uneori, o concluzie poate lua forma unui anumit fel de comunitate politică și folosită drept criteriu, alteori crearea unei asemenea comunități implică o mutare, o delegare de loialități.
Lindberg și Scheingold, de exemplu, leagă definiția de o creștere în puterea luării deciziilor a sistemului.
Deși aspectele identității politice sau aspectele comunitare sau de loialitate sunt importante, ele nu sunt totuși importante, de obicei, în cadrul definiției operaționale a integrării pentru că ele sunt dificil de studiat empiric (și puțini analiști, dincolo de „pionierul” Haas s-a preocupat de această variabilă).
Punctul de pornire uzual în recentele studii empirice – implicite sau explicite – a fost și este căutarea unui eveniment care să fie un exemplu al integrării, cum ar fi o „echilibrare majoră în negocierea dintre părți sau o evidență empirică a integrării în cadrul unei anumite politici.”
Mai mult, un criteriu prin care se poate denumi un eveniment integrativ ar trebui să îl reprezinte o schimbare în sensul „creerii a ceva nou”. Este cazul folosirii statului ca un punct de pornire analitic vis-a-vis de Comunitatea Europeană, un eveniment integrtiv sau proces ce va duce la un transfer formal sau informal al procesului și puterii luării deciziilor în Comunitatea Europeană.
Cuvântul latin „integrare” înseamnă reînoirea sau restaurarea a ceva (refacerea a ceva) și nu se referă la crearea a ceva nou. În limbajul britanic, înțelesul oricum include înțelegerea actuală, cuvenită de a face, de a crea ceva
nou, un întreg, prin combinarea unor părți sau elemente separate. Deci este de fapt vorba despre asocierea cu ideea de creare a ceva nou din părți disparate. Aceasta are o calitate mai solidă și mai de durată decât simpla cooperare și voi argumenta folosirea acestui termen.
Integrarea este deci mai mult decât simpla cooperare, pentru că ea poate avea drept rezultat noi unități sau noi entități politice sau cel puțin să provoace o schimbare spre entitățile politice.
Asupra acestei definiții, nu este integrarea cea care își face apariția, conform teoriei interguvernamentaliste, pentru că statul rămâne neschimbat ca actor pivotal după evenimentul integrării. Cu ceea ce ne vom preocupa atunci este cooperarea multilaterală.
Așa după cum s-a afirmat, pentru a distruge conceptul de integrare față de cooperarea internațională sau multinațională trebzuie să rezervăm termenul unui proces și/sau unei stări finale care este, formal, sau informal, schimbată, în comparație cu punctul ei de pornire. Această distincție nu este o distincție pur teoretică, dar se referă direct la dezvoltările empirice din cadrul Comunității Europene în perioada post 1985 și care prezintă cazuri cum ar fi SEA și TPU și care invită la explicații.
Această discuție între integrare și cooperare de asemenea, permite argumentul că Comunitatea Europeană este o organizație internațională unică comparată cu regimurile mai puțin instituționalizate și organizațiile internaționale fără puteri supranaționale.
Milner afirmă că definiție comună a cooperării internaționale este reprezentată de coordonarea politicilor în care este reglat comportamentul actorilor. Aceasta lasă actorii neschimbați „după” procesul integrării și este ușor de conceptualizat, de ai privi diferiți unul de altul și ca unități. Cum vom vedea mai târziu, există o problemă majoră a conceptualizării actorilor inerentă în teoria integrării.
Mai mult, termenul de integrare nu trebuie să fie folosit pentru o stare de interdependență unde nu există un proces care are ca rezultat o poziție schimbată pentru unitățile participante, nici nu trebuie folosit exclusiv pentru a ne referi la transformări formale către puterea de luare a deciziilor. El trebuie să fie în stare să cuprindă, să subsumeze atât procesul cât și evenimentul final, ca și revizuirile majore ale tratatelor.
Oricum, foarte adesea termenul nu este definit în mod specific, dar folosit pentru a ne referi în general la Comunitatea Europeană și la procesele europene.
Integrarea, deci, are un înțeles comun al sensului care are nevoie să fie explicitat înainte de a putea vorbi despre „teoriile integrării”. Dificultatea ia naștere când distincția dintre o asemenea realizare și o definiție specifică sau operațională nu este făcută. Mai mult, fără ca unei persoane să-i fie clar despre cât de mult diferă definițiile teoreticienilor asupra integrării, are puțin sens de a compara și evalua esența și valoarea teoriilor lor. Aceasta poate părea a fi foarte clar, dar discuțiile neo-funcționalismului versus interguvernamentalism par să afirme cam aceleași lucruri. Dar explicațiile nu sunt la fel. În abordările asupra interguvernamentalismului nu există proces al integrării ci doar un eveniment sau o negociere în care statele își reglează și sincronizeză interesele lor cu cele ale altor state.
Când statele cad de acord să renunțe la unele puteri de luare a deciziilor în favoarea Comunității Eruopene, aceasta este făcută într-un mod unilateral, într-o negociere unul cu altul. Acest proces nu implică Comunitatea Europeană în nici o acțiune majoră. Tradiția inspirată de neo-funcționalism privește integrarea ca un proces care implică mai multe tipuri de actori naționali și ai Comunității Europene într-un proces incremental de luare a deciziilor în care instituțiile Comunității Europene sunt actori cu propriile lor drepturi.
Orice conceptualizare aduce riscul de a fi statică privind unitățile: Statele și Comunitatea Europeană ca rămânând neschimbați după evenimentul integrativ.
Există deci o dublă sarcină teoretică ce ajunge la o conceptualizare adecvată a statului semi-integrat ca și găsirea unui mod de a studia cum integrarea schimbă atât statul cât și Comunitatea Europeană.
Kelstrup afirmă că suveranitatea statului este indivizibilă, sugerând că punctul de pornire trebuie să fie acela prin care Comunitatea Europeană și statul deja sunt integrate în diferite zone și în grade diferite.
Comunitatea Europeană este o țintă mișcătoare: ea se schimbă în interacțiunea cu statul și este un punct de plecare a analizei, chiar când este conceptualizată în mod static.
Cum Wessels ne reamintește, obiectul integrării nu este reprezentat de nici un sistem.
Există mai multe tipuri de organizații în cadrul Comunității Europene să nu ocupe doar diferite roluri formale. Ele joacă la fel de bine și diferite roluri informale.
Dacă ne gândim la o zonă de creare a politicilor ca împrejmuită de către rețele informale și formale ale celor ce iau deciziile politice, grupuri alcătuite din: birocrați naționali, oficiali ai Direcțiilor din cadrul Comisiei Europene, membrii ai Parlamentului European, grupuri de interes, nu există nici o logică să presupunem că aceste rețele specifice „conectează” în mod necesar unele cu altele în orice manieră sistematică. Într-adevăr, nivelele variate de integrare ale diferitelor chestiuni, sugerează că interacțiunea stat-Comisia Europeană este diferită dintr-o zonă a politicii în altă zonă a politicii, după cum notează Kelstrup. În unele zone Comisia și nu statul danez reprezintă indicația empirică și de fapt zonele politice în Comunitatea Europeană sunt, în mod onorabil, independente și că ele transced diviziunea stat-Comunitatea Europeană.
Fără a analiza foarte profund, în detaliu, este suficient de a studia că implicațiile acestor probleme pentru logica noastră despre integrare reprezintă procesul prin care statul, ca o unitate, transferă procesul luării deciziilor către Comunitatea Europeană, privită ca o unitate. Această logică impune o categorizare foarte simplistă și statistică asupra acestei probleme.
Diviziunea stat-Comunitatea Europeană nu este absolut clară și interrelația între zonele politicii din cadrul Comunității Europene este variată. Rămâne problema ca această definiție – poate fi procesuală sau despre un eveniment integrativ – se bazează pe un punct de pornire care conceptualizează statul și Comunitatea Europeană ca entități unitare și distincte
CAP. 1.
TEORIA INTEGRĂRII. PROBLEME ALE CONCEPTUALIZĂRII. DEFINIȚII
1.1. Argument pentru o teorie a integrării
Teoria integrării a reprezentat și încă reprezintă aspectul teoretic fundamental al complexului de discipline subsumat studiilor europene. Apariția și dezvoltarea instituțiilor implicate în integrarea economică din Europa Occidentala, după al doilea război mondial, a oferit experiențe novatoare atât pentru aplicarea teoriilor deja existente cât și pentru dezvoltarea unor noi perspective în vederea construcției europene și desăvârșirii unei Uniuni Politice in Europa
Demersurile teoretice ce au luat naștere în anii 1950 și 1960 au oferit modele privind dezvoltarea formelor (regimurilor) guvernanței supranaționale și modul în care cooperarea în domenii relativ înguste din sfera tehnică și economică ar putea genera o integrare politică accentuată și rapidă între state. Există două aspecte majore ce trebuie subliniate în acest context:
relația între economic și politic,
viitorul statului-națiune ca o metodă, fundament viabil și dezirabil de organizare a societății umane în societățile avansate.
În timp ce Comunitățile europene au oferit un laborator empiric ideal pentru implementarea acestor chestiuni, ambiția acestor teorii era de a a le extrapola dincolo de Europa. Experimentul politic, economic și social al celor șase state europene fondatoare reprezenta doar o parte a unei tendințe care a cuprins și alte părți ale lumii. Totuși, se poate aprecia că dinamica universală a integrării regionale își are rădăcinile în acest prim demers european .
Teoreticienii au putut să orienteze factorii creativi răspunzători de conceperea deciziilor politice înspre proiectarea de instituții raționale apte de a promova și apăra cele mai evoluate forme ale guvernanței într-o lume modernă, interdependentă.
Deci, teoria integrării trebuie să fie luată foarte serios în considerație în studiul integrării europene. Dar în același timp teoria integrării nu este concepută pentru studierea unei teorii doar de dragul teoriei. Se încearcă o perspectivă care provoacă, amenință teoria, reliefând integral toate fațetele cercetării științifice. Astfel, profesionalizarea in domeniul teoretic este o condiție esențială pentru studiul eficace a oricărui aspect al lumii sociale. Aceasta nu înseamnă că toți trebuie să fim cunoscători fideli ai aspectelor teoretice înainte de a descifra aspectele empirice ale integrării europene.
Mai degrabă, este de sugerat faptul că trebuie să fim constant conștienți de importanța teoriei și de faptul că perspectivele teoretice ale acestei construcții ne ajută să abordăm în alt registru universul pe care îl observăm.
1.2. Importanța teoriei
Teoriile sunt absolut necesare dacă urmează să realizam observații logice și coerente ale fenomenelor sociale. Pentru a dezvolta științele sociale în mod corespunzător cercetătorii trebuie să orienteze cercetarea sub auspiciile unei perspective toretice particulare. Practic, este imposibil de a emite observații valoroase privind fenomenele sociale într-un vacuum teoretic. Toți suntem informați de existența și performanța perspectivei teoretice chiar dacă adoptăm un demers ne-teoretic al cercetării științifice. Astfel, toate cercetările din domeniul integrării europene, efectuate în mediul academic, mass-media, ONG-uri sunt fundamentate pe un set particular de presupuneri privind modul în care funcționează societatea umană, ca sistem. Neînțelegerea fenomenelor poate să reflecteze puncte de pornire alternative.
Pentru a înțelege problemele și mecanismele intime ce stau în spatele fenomenelor trebuie să realizăm o percepție mai nuanțată a dezbaterii și deci să decriptăm problema esențială a ceea ce denumim prin sintagma studii europene. Dar nu doar teoriile sistemice asupra societății pot diferi substanțial sau crea neînțelegeri. Este important de a recunoaște contextul istoric și interdisciplinar în cadrul cărora apare cercetarea. Cunoașterea științifică nu este neutră. Realizăm această cunoaștere științifică în funcție de unele reguli asupra cărora s-a căzut în prealabil de acord de către comunitatea academică și care se schimbă în timp, influențând, prin feedback, atitudinile și preocupările cercetătorilor. Procesul cunoașterii se reflectă în propria sa sociologie și orice încercare de a recrea secvențe intelectuale, ca parte a sistemului, trebuie să țină seama de aceste mutații.
Teoretizarea intelectualizează percepțiile. Sistemele teoretice ne ajută nu doar la identificarea a ceea ce este semnificant. Orice eveniment poate implica o serie de fapte care pot fi pline de substanță.
Evenimentele sunt multidimensionale și teoreticienii trebuie să se decidă ce doresc să explice din complexitatea multiplelor evenimente/secvențe/jocuri ce se reunesc într-o situație particulară. Teoreticienii trebuie să genereze speculații sau ipoteze de lucru privind importanța unui eveniment. Totodată, ei trebuie să realizeze o convergență a naturii relațiilor între diferitele dimensiuni identificate.
Dezbaterea teoretică ar trebui să fie interpretată ca o dispută privind diferitele modalități de obținere și producere a cunoașterii științifice. Acest fapt este important pentru că diferitele perspective teoretice produc și reproduc diferite tipuri de cunoaștere. Fiecare perspectivă teoretică distinctă are propriile sale origini, în ceea ce privește descrierea și explicarea fenomenelor și care influențează nivelul la care sunt analizate datele. Fiecare teorie se bazează pe anumite principii ale realității sociale (sfera ontologică) peste care se suprapune o suprastructură teoretică incluzând o metodologie specifică privind introspecția cunoașterii (sfera epistemologică).
În timp ce teoreticienii experimentați construiesc sisteme de analiză coerente, ei pot intra în conflict în probleme privind o gamă largă de aspecte, cum ar fi:
care actori sunt semnificativi,
care este variabila dependentă, adică variabila pe care încearcă să o explice teoria,
ierarhia proceselor, adică care procese sunt mai importante.
Importanța acestei descrieri a teoriilor ca paradigme consecvente, cu arhitecturi structurate logic, poate fi apreciată în mod pozitiv, în sensul avansării cunoașterii pe baza eficienței și a rigorii. Orice divergență între perspective poate fi percepută ca o zonă a conceptelor contestate în mod esențial (Gallie, 1956) în care fundamentele, cum ar fi natura puterii, cad sub incidența unei cercetări filosofice susținute. Există întotdeauna contestatari în științele sociale, adepți ai mai multor paradigme, care caută să stabilească dialoguri constructive și să realizeze sinteze teoretice. Esențial este faptul că există o relație clară între premizele teoretice și modul în care sunt descrise procesele și rezultatele acestui proces, cum ar fi de exemplu, integrarea europeană.
Dacă teoria este neconvingătoare, s-ar părea că argumentele tradiționale ale teoriei sunt complet lipsite de valoare. Dar nu este așa. În timp ce analiza procesului de integrare europeană este folositoare, nu toți analiștii par să fie conștienți de importanța acestui aspect. În scopul conștientizării teoretice este de importanță faptul cui îi este destinată această teorie. Oricum există o oarecare ambiguitate. Există, în mod clar tipuri diferite de teorii, toate având scopuri și finalități alternative. Uneori, teoria este concepută în forme rigide. În alte situații teoria poate fi privită ca un instrument prin care investigatorii pot să testeze ipotezele privind fenomenele sociale. Pentru unii teoretizarea este o activitate cu consecințe normative. Pentru alții reprezintă un act politic: modul în care criticăm prezentul cu o viziune de maximizare a perspectivelor ființei umane în viitor. În final, teoria poate implica, de asemenea contemplarea procesului de teoretizare însuși. Cea mai mare parte a acestor finalități și-au găsit calea proprie în domeniul teoriei integrării.
În concluzie, pe ce criterii judecăm teoriile? Care ar fi logica preferinței uneia sau alteia din teorii? Putem menționa șase criterii pe baza cărora pot fi evaluate teoriile (Burchill, 1996: 24):
o percepere a teoriei ca problemă sau proces;
o capacitate explicativă a teoriei;
un succes al teoriei în cazul evenimentelor predictibile;
consecvență, coerență și rigoare intelectuală a teoriei;
scopul teoriei;
capacitatea teoriei pentru autoreflecție critică și angajament intelectual cu teoriile concurente.
Cu alte cuvinte, teoriile pot să-și dovedească viabilitatea sau să eșueze în funcție de capacitatea lor de a descrie cu succes un fenomen sau de a prezice consecințele acelui fenomen.
1.3. Conceptul de integrare
Cuvântul « integrare » a fost utilizat de la prima lui atestare grafică, în anul 1620, și până la începutul secolului XX exclusiv în științele exacte. El a fost preluat și utilizat intens în special în ultima jumătate a acestui secol pentru a denumi fenomene, procese, acțiuni sau stări care au loc în sfera socialului, politicului, filozoficului și culturalului. Cum economia există în societate alături de cultural, politic și social, și acestea sunt foarte greu de disociat, atâta vreme cât realul este o globalitate, rezultă că termenul a fost și este folosit și în sfera economicului.
În limba română, ca de altfel și în limbile de circulație internațională (engleză, franceză, germană sau italiană), cuvântul « integrare » este preluat din limba latină în care « integratio – integrationis » era utilizat în limbajul uzual cu sensul de a renova, a restabili, a întregii, a completa. Prima definire a termenului de integrare în sens generic o găsim în Ediția întâia a “ The Oxford English Dictionary”, respectiv “combinarea părților dintr-un întreg”. În sens economic, termenul a fost utilizat inițial pentru a descrie combinarea intrasectorială a unităților de producție și de desfacere, fie prin încheierea de acorduri și formarea de trusturi, carteluri sau fuziuni între firme concurente (sub forma integrării orizontale), fie pentru reflectarea combinărilor în cadrul relațiilor furnizor-client (sub forma integrării verticale).
Procesul de teoretizare este, într-o mare măsură, un mecanism de generare și organizare a divergențelor. Dintr-o perspectivă mai optimistă, conștientizarea acestui proces, adâncește sensul în care analiștii au propriile percepții privind modul în care se desfășoară procesele la nivel global.
Așa cum Ernst Haas scria în 1971, reflectând după un deceniu și jumătate de cercetări teoretice intense privind integrarea europeană, “un pas uriaș pe drumul către o teorie a integrării regionale…s-ar putea face dacă s-ar putea clarifica problema pe care o propunem a fi explicată și/sau prevăzută” (Haas, 1971: 26). Aceasta era o declarație succintă a așa numitei “probleme a variabilei dependente” în teoria integrării. Astfel Haas sublinia că “scopul selectării și justificării variabilelor și explicarea interdependențelor presupuse nu pot fi realizate fără o înțelegere cum ar fi condițiile posibile la care se așteaptă să ajungă procesul. Pe scurt, este nevoie de o variabilă dependentă.” Acest citat reprezintă o primă posibilă definiție a integrării.
O problemă esențială este dacă integrarea este un fenomen economic sau politic. Dacă este un fenomen economic, problemele ce se pun sunt: nivelele de interdependențe realizate între un grup de economii naționale pentru a fi descrise ca “integrate”, realizarea unei zone de comerț liber, a uniunilor vamale, a pieței comune, a Uniunii Economice și Monetare și dacă integrarea economică implică integrarea politică. Dacă este un fenomen politic, problemele ce se ridică sunt: integrarea poate duce la disoluția autorităților naționale dintr-o regiune geografică dată, dacă integrarea constă în înlocuirea structurilor tradiționale de guvernanță cu noi tipuri de instituții și noi forme de autoritate, dacă un grup de state vecine realizează o uniune federală sau un sistem de securitate comun. Problema esențială este dacă trebuie să percepem integrarea ca pe un proces sau ca rezultat, această preocupare reprezentând o dilemă.
Karl Deutsch (Deutsch et al., 1957) percepea integrarea ca o creare a unor comunități de securitate, sau zone ale păcii, între statele dintr-o regiune. Acest fapt nu necesita în mod neapărat transcendența statelor formale. Alți scriitori definesc integrarea în termeni de restructurare radicală atât a ordinii internaționale convenționale cât și a structurilor de guvernanță existente.
Haas definește integrarea ca și “crearea voluntară a unor unități politice mai mari ce implică renunțarea conștientă la forță, la o poziție dominantă, în relațiile dintre instituțiile participante” (Haas, 1971).
O altă definiție dată de Haas integrării (Haas, 1968): integrarea reprezintă “ procesul în care actorii politici din diferite areale naționale distincte sunt determinați, convinși, de a-și schimba loialitatea, așteptările și activitățile politice în funcție de un nou centru, a cărui instituții posedă sau cer, revendică jurisdicție asupra statelor naționale pre-existente. Rezultatul final al unui proces de integrare politică îl reprezintă o nouă comunitate politică suprapusă peste cele pre-existente.“
Hodges definește integrarea ca “formarea de noi sisteme politice situate în afara sistemelor politice separate de până acum “ (Hodges, 1972).
Alți autori, cum ar fi Harrison, accentuează importanța instituțiilor centrale : “Procesul integrării poate fi definit ca realizarea în cadrul unei anumite zone geografice a unor relații ce implică comunitatea politică și instituțiile centrale cu puteri de concepere a deciziilor și metode de control ce stabilesc alocarea valorilor la nivel regional și deasemenea prezintă mecanisme adecvate de formare a consensului“ (Harrison, 1974).
Dificultățile în a defini procesul de integrare au fost surprinse memorabil de către Donald Puchala (1974) care a comparat încercarea omului de știință de a defini integrarea cu cazul unui bărbat orb care a fost confruntat cu sarcina definirii unui elefant.
William Wallace definește integrarea ca procesul de “ creare și susținere a unor modele diversificate și intense a interacțiunii dintre unitățile autonome anterioare“ (Wallace, 1990).
Din definițiile de mai sus rezultă clar că etapa clasică a ceea ce în mod normal am înțeles ca teorie a integrării este astăzi desuetă, în sensul că acum teoria integrării implică, primordial, integrarea politică. Acest fapt nu înseamnă că mutațiile economice au fost excluse din analiză. Analiza lui Wallace chiar pune accent pe relația dintre integrarea politică și cea economică, ele neexcluzându-se reciproc, ci fiind complementare.
Wallace face distincție între integrarea formală și cea informală. Integrarea formală constă în rezultate ( instituții, politici, schimbări legislative) ce au apărut ca o consecință a unor acțiuni/aprobări politice deliberate. Integrarea informală reprezintă procesele care au consecințe eficace fără o intervenție autoritară, formală. Această teorie a lui Wallace se aseamănă cu distincția făcută de Higgott între regionalizarea structurală de facto, pe de-o parte, și cooperarea economică instituțională de jure, pe de cealaltă parte (Higgott, 1997). În ambele cazuri problema în discuție intră în sfera economiei politice, care se focalizează pe relația între procesele politice și cele economice într-o lume în schimbare, caracterizată de o geometrie variabilă.
1.4. Teoria integrării și integrarea europeană
Orice cercetător care abordează, din punct de vedere academic, un anumit obiect de studiu trebuie să fie conștient nu doar de compatibilitatea cu aparatul teoretic al obiectului de studiu ci și de natura acestuia. Combinând aceste două aspecte ale cercetării teoretice, se poate argumenta că tipul de abordare teoretică pe care îl adoptăm se va potrivi cu obiectul de studiu supus cercetării. Obiectul de studiu nu reprezintă doar evenimente sau/și fenomene ce urmează a fi interpretate de către cercetător, ci reprezintă genuri de generalizări și abstractizări ce constituie o adevărată provocare intelectuală pentru omul de știință.
Studiul integrării europene urmează să fie fundamentat pe cunoștințe teoretice complexe, iar cercetătorului i se cere să fie reflexiv vis-à-vis de obiectul de studiu. În concluzie, trebuie să știm ce dorim să aflăm din studiul integrării europene, în sensul finalității demersului investigativ. Studiul Uniunii Europene/integrării europene pare să fie caracterizat prin patru abordări majore:
Prima dintre aceste abordări ar fi perceperea Uniunii Europene ca o organizație internațională. Literatura privind organizațiile internaționale este substanțială și se dezvoltă încă în continuare. Organizațiile internaționale sunt tradițional concepute și percepute ca organisme interguvernamentale, proiectate în contextul explicit al concentrării preferințelor statelor sau al intereselor comune, publice.
Pentru teoreticienii liberali tradiționali ai relațiilor internaționale, organizațiile internaționale reprezintă un mijloc principal prin care poate fi apărată și întărită armonia dintre state, asigurându-se astfel pacea. Uniunea Europeană este în mod evident mai mult decât o pură organizație interguvernamentală. Dacă este dominată de preferințele statelor, acesta este un fapt controversat, dar Uniunea Europeană este în mod deosebit instituționalizată și configurația forțelor astfel create militează mai curând împotriva dezbaterilor privind integrarea europeană în termenii stabiliți de dezbaterile organizațiilor internaționale.
A doua abordare tratează integrarea europeană ca un exemplu de “regionalism” în economia si politica globală. Scopul final a unui asemenea demers este de a oferi o imagine asupra acestei probleme și de a oferi posibile generalizări privind tendința grupurilor statelor adiacente teritorial de a se grupa în blocuri. Cercetarea acestui gen poate fi motivată de un număr de întrebări ajutătoare. În mod evident, este posibil a se face comparații pline de substanță între Uniunea Europeană și alte grupuri regionale cum ar fi NAFTA (North American Free Trade Agreement), APEC (Asia Pacific Economic Cooperation) sau MERCOSUR în America de Sud? Pot apare exemple de regionalism în cazuri similare de circumstanță, fără să se țină seama de timp și de loc? Pot presiunile globale economice și politice să forțeze sau să permită creearea unor asemenea organizații? Cum pot variațiile din nivelurile de instituționalizare din blocurile regionale să afecteze interesele și preferințele actorilor? Poate crearea formelor regionale să aibă implicații pentru construcția unor noi identități și deconstrucția identităților stabilite atât la nivel de elită cât și la nivel de masă? Poate regionalismul accelera sau încetini comerțul liber și schimburile multilaterale între state? Pot acordurile regionale și instituțiile regionale să formeze o amenințare statelor naționale și sistemului internaționale de state?
Răspunsul la aceste întrebări explică de ce mulți specialiști în relații internaționale și în economie politică internațională consideră Uniunea Europeană ca fiind un domeniu ce merită cercetat.
A treia abordare majoră tratează Uniunea Europeană ca un cadru pentru studiul dinamicii conceperii politicilor comune. Uniunea Europeană este un exemplu de sistem de politici complex în care perspectivele privind conceperea politicilor s-a dezvoltat în contextul formelor de guvernământ, putând fi testate și poate dezvoltate. Atenția este focalizată pe interacțiunea actorilor interesați și a proceselor din agenda de lucru, formularea politicilor, legislație, investiția dobânzilor și implementarea politicilor. Analiza acestor procese ridică chestiuni privind localizarea puterii și relația dintre procesele formale și informale privind politicile. Dezvoltarea Uniunii Europene permite o oportunitate atrăgătoare de a lua în calcul rețelele de politici și rolul instituțiilor în condițiile unde vechile politici naționale și noile politici supranaționale se suprapun.
Abordarea finală e mai puțin înclinată de a trata Uniunea Europeană și integrarea europeană ca un exemplu a altceva decât o reprezintă ele însele. O asemenea abordare trebuie să accepte Uniunea Europeană ca un fenomen sui generis. Integrarea europeană nu poate fi un spațiu de testate teoretică pentru elaborarea unor generalizări mai largi. UE se poate trata mai degrabă ca un fenomen de sorginte istorică ce a luat naștere în condiții specifice și deci fără precedente istorice pline de substanță sau în condiții alternative.
Fiecare din aceste abordări generale sunt deschise studiului din perspectivă interdisciplinară, iar unul din scopurile definirii integrării este de a investiga aceste perspective într-o mai mare profunzime. Cea de-a patra abordare înclină către un empirism pur cu tendințe către complicațiile sistemului UE. Astfel, deci mai puțin posibil să se ofere o viziune internă a problemelor teoretice mai largi sau într-adevăr, în chestiunile normative privind problemele reale la care trebuie să facă față Europa și cetățenii ei.
Un răspuns la această poziție critică din perspectiva celei de-a patra abordări ar fi argumentarea că este nepotrivit a încerca să se extragă generalizări din studiul asupra UE. Deoarece aceasta este o organizație unică care a apărut in circumstanțe istorice unice. UE este caracterizată de o arhitectură instituțională și juridică spre deosebire de sistemele politice naționale și alte organizații internaționale. Astfel de caracteristici se înscriu problemei fundamentale a ceea ce poate realiza teoria integrării și în special dacă ea ar putea realiza o generalizare sistematică privind integrarea europeană.
Fondatorii teoriei integrării și-au imaginat că generalizările ar rezulta din studiile de caz clasice privind Comunitățile Europene. Rezultatele ar putea apoi genera ipoteze pentru studiul integrării regionale, într-un sens mai general. Astfel de preocupări se reflectă în opera primilor teoreticieni ai integrării europene cum ar fi Karl Deutsch, Ernst Haas și Joseph Nye precum și în cea a cercetătorilor care au avut au interes particular în tratarea problematicii Uniunii Europene ca un exemplu de regionalism. Aspectul comparativ dintre, de exemplu, ASEAN (Association of South East Asian Nations) și NAFTA, pe de o parte și UE pe de altă parte, este pus sub semnul îndoielii dacă se poate stabili că UE este fundamental diferită din multe puncte de vedere.
Se poate atrage atenția și spre specificitățile experienței istorice în Vestul Europei. „Experiența adâncirii integrării în Vestul Europei nu furnizează un model de urmat pentru unii. Dezvoltarea sa istorică a fost înrădăcinată într-un stadiu de dezvoltare economică și a unui cadru de securitate care au dispărut. Structurile instituționale cu care guvernele vest europene au fost de acord în circumstanțele trecute au răspuns diferitelor provocări impuse de transformările economice și industriale din anii 1970 și 1980. Motivațiile politice, economice și de securitate încurcă evoluția integrării regionale a Europei Occidentale din anii 1940 până în anii 1990.” (Wallace, 1994).
Inițiatorii unor noi blocuri regionale, de exemplu în regiunea Asia-Pacific identifică în mod explicit UE ca un exemplu de „practică greșită” care nu ar trebui să fie urmat (Kohler, 1995). Sau poate că teoreticienii în domeniul regionalismului sunt prost informați sau sfătuiți în procesul de a cerceta compatibilitatea sau chiar imitarea Uniunii Europene. Ce fac teoreticienii? Dacă Uniunea Europeană este unică, atunci avem o dilemă. Constatările nu pot fi generalizate la alte cazuri din cauza acestei unicități și ca o consecință teoriile generale ale integrării nu sunt tangibile. Mai mult, s-a argumentat că unicitatea Uniunii Europene reprezintă deasemenea o barieră în procesul de a teoretiza Uniunea Europeană în termeni generali. Așa cum remarca un analist politic, “Nu avem o teorie generală a politicii SUA sau a Germaniei, deci de ce ar trebui să existe o teorie generală a Uniunii Europene?“ (Hix, 1996) Această problemă ridică o serie întreagă de chestiuni privind segmentarea disciplinară și chestiuni particulare privind studiul și teoretizarea Uniunii Europene. Aceasta nu este datorată faptului că Uniunea Europeană a luat naștere și a evoluat în circumstanțe istorice specifice. Problema este că “studiile în domeniul Uniunii Europene“ au devenit o specializare îngustă, practic, un subdomeniu al științelor politice și relațiilor internaționale.
Obiecția lui Simon Hix se bazează pe faptul că trebuie construite sau reconstruite punți de legătură între teoriile politicilor comparative și studiile privind Uniunea Europeană și că modul cel mai adecvat de a studia Uniunea Europeană este studiul formei de guvernământ și a managementului profesional al afacerilor publice mai degrabă decât studiul fenomenelor relațiilor internaționale. Cercetările circumscrise acestor câmpuri de studiu au devenit o rutină în studiile privind uniunea Europeană, generând aspecte comparative prin segmentarea formelor de guvernământ și a managementului afacerilor publice în subsisteme, cum ar fi grupurile de interes, elaborarea politicilor, rețele de politici, etc.
Ca o concluzie, dacă dorim să explicăm conceptul de “integrare“ și toate consecințele pe care le implică, atunci Uniunea Europeană este într-adevăr singurul caz disponibil.
Identificarea unei teorii generale privind integrarea europeană (Uniunea Europeană) poate fi într-adevăr neavenită. Dar așa cum admite și Simon Hix, potențialul pentru studiile privind Uniunea Europeană reprezintă un domeniu plin de semnificații al științelor sociale. Atât politicile americane cât și germane reprezintă repere pentru dezvoltarea unor ramuri particulare a științelor politice, concentrându-se pe ideea pluralismului, federalismului, liberalismului intereselor de grup, structurilor de putere comunitare, statului de drept, dacă ar fi să numim doar câteva elemente. “Teoria integrării“, definită în termeni largi, are importanță nu doar pentru ce poate relata privind dezvoltarea Uniunii Europene sau despre procesele regionalizării, ci și pentru utilizarea unui câmp de studiu empiric pentru dezvoltarea conceptuală și teoretică a științelor politice.
CAP. 2.
EUROPA ÎNTRE COMUNITAR ȘI INTERGUVERNAMENTAL
Dezbaterile academice privind procesul integrării europene durează de mai mult de 40 de ani. Punctul central al dezbaterii îl reprezintă natura și rolul statului. În perspectiva interguvernamentală, integrarea europeană este un proces prin intermediul căruia guvernele statelor intră voluntar în acorduri pentru a lucra împreună în scopul rezolvării problemelor comune. Există unele constrângeri care acționează asupra autonomiei guvernelor naționale, dar totuși aceste guverne controlează întreg procesul.
Perspectiva alternativă sugerează că deși guvernele au pornit procesul, el prezintă o dinamică internă care merge dincolo de controlul guvernelor. Această dezbatere supranațional-interguvernamentalistă formează prima temă de interes. Problemele merg dincolo de interesul academic. Natura Uniunii Europene, spre ce se îndreaptă procesul, reprezintă astăzi problema fundamentală a dezbaterii politice în cadrul statelor membre ale Uniunii Europene. Oricum, există o ironie privind modul cum au fost utilizate explicațiile procesului integrării europene.
În anii 1950 și 1960, ideile neofuncționaliste au fost îmbrățișate de membrii Comisiei ca un ghid pentru construcția Europei unite. Astăzi, oponenții integrării ulterioare invocă implicit ideile neofuncționaliste, prin care procesul nu mai este sub control și amenință identitatea națională.
Argumentele interguvernamentaliste sunt îmbrățișate de avocații etapelor integrării ulterioare, care au avut în Hoffmann și Moravcsik cei mai buni avocați, în a reasigura opinia publică ezitantă europeană că guvernele statelor rămîn în funcție: suveranitatea este doar pusă laolaltă, dar nu este pierdută.
Subliniind argumentele politice privind natura Uniunii Europene, acestea reprezintă o presupunere privind legitimitatea transferului suveranității de la statul-națiune, problemă care formează a doua tema de recurență a acestei teme. Aceasta este uneori prezentată ca o problemă a deficitului democratic, care există la nivelul Uniunii Europene, cu implicarea prin care problema poate fi rezolvat prin creșterea puterilor Parlamentului European.
Euroscepticii argumentează adesea că responsabilitatea, rigoarea democratică nu poate fi stabilită la nivel european, pentru că nu există un corp omogen, cum ar fi poporul european. Democrația poate să funcționeze doar în interiorul contextului culturilor naționale.
Dacă este făcută o încercare de a forța diverse popoare ale Europei de a alcătui o uniune artificială, naționalismul va stârni și nu se va aboli. Popoarele Europei sunt prea diferite unul față de celălalt, istoriile, culturile și valorile prea diverse pentru a le readuce împreună într-un stat. Astfel, problema nu reprezintă în mod simplu un deficit democratic, ci un deficit de legitimitate (vezi tabela 2.1.)
Caseta 2.1. Legitimitatea
Guvernul legitim este acceptat de popoarele cărora li se adresează ca fiind mai mult decât un sistem de legi impus extern. Ei cred că aceasta este justificată într-un fel oarecare.
Beetham și Lord (1998), Beetham (1991) au identificat trei dimensiuni diferite ale legitimității. Ei argumentează că autoritatea politică a fost legitimă până la limita la care:
regulile stabilite sunt urmate în realizarea dobândirii autorității,
se aderă la credințele acceptate social privind sursele justificate ale autorității și obiectivele potrivite și standardele guvernului,
autoritatea este recunoscută de către autorități legitime și de către subordonați.
În general instituțiile internaționale apără legitimitatea prin guvernele legitime și aprobate de către statele membre. Aceasta este o formă indirectă, mai degrabă decât directă formă de legitimitate. Extinderea integrării europene cere o legitimitate politică mai mare decât pentru alte instituții internaționale.
Într-adevăr, este acceptat că instituțiile Uniunii Europene sunt supranaționale, mai degraba decit internaționale (vezi tabelul 1.1), deci ele pot cere legitimare directă, în mod clar. Problema pentru Uniunea Europeană o reprezintă distanța între instituțiile sale și cetățeni, și o absență a unei identități comune europene.
Unii apărători ai unei integrări ulterioare trebuie să fie de acord că există deficit de legitimitate, dar trebuie deasemenea să argumenteze că legitimitatea poate fi construită la nivel european prin edificarea unui sens al identității europene.
Accentul pe neofuncționalism și teoria lui Moravcsik privind rolul intereselor investite, sau grupurile de presiune, naște o a treia temă de investigație. Aceasta este o temă centrală, de asemenea, în teoriile guvernanței Uniunii Europene.
2. 1. Interguvernamentalismul
Ca răspuns la analiza neofuncționalistă a integrării europene, Stanley Hoffmann (1964, 1966) a lansat un contra-argument. Acest argument își are originile în teoria realistă privind rolul statelor, sau mai exact, privind rolul guvernelor statelor în cadrul relațiilor internaționale.
Au existat trei idei esențiale privind critica lui Hoffmann asupra neo-funcționalismului.
Ele sunt:
Integrarea europeană trebuie să fie văzută într-un context global. Integrarea regională a reprezentat doar un aspect al dezvoltării sistemului internațional global. Teoreticienii neofuncționaliști au prevăzut un progres inexorabil, implacabil, integrării complete, dar toate acestea au fost prognozate pe baza unei dinamici interne și implicit pe ipoteza că condițiile mediului internațional ar rămâne fixe. Această critică a devenit în mod particular relevantă în lumina evenimentelor din situația globală de pe scena internațională, la inceputul anilor 1970.
Guvernele naționale au fost actori puternici, remarcabili, în procesul integrării europene. Ele au controlat natura și pasul, ritmul integrării, ghidate de preocuparea lor de a proteja și promova interesul național.
Deși, acolo unde interesele naționale au coincis, guvernele ar putea accepta o integrare mai apropiată în sectoarele tehnice funcționale, dar procesul integrării nu s-ar răspândi în zonele sensibile ale “politicilor înalte”, cum ar fi securitatea națională sau apărarea.
Hoffmann a respins viziunea neofuncționalistă prin care guvernele ar fi copleșite de presiuni din partea grupurilor de interes ale elitelor pentru a se integra. Oricum, argumentul său a plecat de la teoria realismului clasic, în care statele erau tratate ca actori raționali, unificați, cu o mică importanță asupra politicilor interne.
Poziția interguvernamentalistă a lui Hoffmann a fost mult mai sofisticată decât aceea a teoreticienilor realiști, în această problemă, iar know-how-ul său politic a fost de asemenea la un nivel mai ridicat ca acela al teoreticienilor neofuncționaliști, care au avut tendința de a adopta, mai degrabă, o viziune pluralistă simplificată a proceselor politice.
Hoffmann a susținut că argumentul neofuncționalist s-a bazat pe o “falsă aritmetică“, care a presupus că puterea fiecărui grup al elitelor, incluzând guvernele naționale, a fost aproximativ egală, astfel încât dacă guvernele ar fi mai multe ca număr ele ar pierde.
În plus, el a argumentat că deciziile guvernelor nu ar putea fi înțelese, în mod simplu, ca un răspuns la presiunile grupurilor de interes, dar că adesea calculele politice au condus guvernele să adopte decizii la care grupurile de presiune au fost ostile.
Aceste calcule politice au fost direcționate de către interese și preocupări interne. În particular, impactul deciziilor integratoare asupra economiei naționale și asupra perspectivelor electorale al partidului de guvernământ au fost de asemenea determinate de către calcule politice.
Hoffmann a recunoscut, a admis, că actorii, alții decât guvernele naționale au jucat un rol important în procesul integrării. El a recunoscut că în “zonele joase ale politicii”, cum ar fi po
-litica regională și socială, grupurile de interes au influențat puternic acțiunile guvernelor, dar așa cum a subliniat, acestea nu au fost singurele influențe.
Alte influențe au venit din partea oficialilor guvernamentali, în particular pe probleme economice, și de asemenea din partea unor atitudini electorale al partidului sau partidelor aflate la guvernare. Oricum, el a considerat guvernele naționale a fi ultimii arbitrii privind deciziile cheie. Guvernele statelor au fost cele mai puternice instrumente, din două motive.
În primul rând, pentru că ele posedă suveranitatea legală, juridică și în al doilea rând pentru că ele au avut legitimitatea politică ca singurii actori aleși democratic în procesul integrării. În acest context, în care puterea instituțiilor supranaționale a crescut, acest fapt s-a produs din cauza faptului că guvernele au crezut că acest fapt este în interesul lor național.
În viziunea lui Hoffmann privind procesul integrării europene, guvernele au avut mult mai multă autonomie decât în viziunea neofuncționaliștilor. Procesul integrării a rămas, esențial, interguvernamental. Acest proces va înainta atât de departe pe cât guvernele au fost pregătite să îi permită să meargă.
Hoffmann a subliniat, deasemenea, faptul că procesul integrării europene a fost doar un aspect al dezvoltării politicii internaționale. Această analiză a condus la o viziune mai restrictivă a autonomiei guvernamentale. Pe această linie de conduită, Hoffmann, ca și teoreticienii realiști, au accentuat limitările externe asupra autonomiei: statele au fost văzute ca actori independenți, dar guvernele lor au fost constrânse de către poziția statului în sistemul mondial.
Așa cum a afirmat Stanley Hoffmann (1966), statul națiune european a fost mai degrabă refractar față de procesul integrării europene decât s-ar fi putut aștepta neofuncționaliștii timpurii. Instituțiile formale și procesele de concepere a politicilor ale Uniunii Europene ar putea reprezenta apariția unei noi organizări politice/statale complexe, dar cei mai mulți analiști consideră că este dificil de a plasa statul în afara acestui cadru teoretic, deoarece mulți teoreticieni consideră, încă, statul ca un actor principal în dezvoltarea integrării europene.
Wallace (1990) stabilește o distincție categorială între integrarea formală și integrarea informală. Integrarea informală desemnează categoriile de interdependențe economice și sociale ca și influențele care se dezvoltă fără aprobarea unei decizii politice deliberate. Integrarea formală constă din acele procese ale creării de instituții, care apar din cooperarea deliberată a elitelor naționale. Este posibil să se susțină că integrarea formală reprezintă o reacție la integrarea informală, cu scopul de a o susține, de a o domina sau de a o constrânge.
Integrarea formală contează mai mult decât integrarea informală, pentru că deciziile luate în cadrul acestui tip de integrare determină natura, scopul și competența guvernării la nivel european și astfel se păstrează mecanismele pentru supraviețuirea statului-națiune și a guvernelor naționale ca entități autoritare. Integrarea formală este procesul prin care se promovează integrarea informală, ea neputând exista fără integrarea formală. Interacțiunile dintre rețelele internaționale de piețe nu sunt posibile fără decizii politice, cum ar fi acelea stipulate în Actul Unic European.
2.2. Realismul și neorealismul în domeniul teoriilor integrării
Curentul dominant în operele teoretice din ultimii 50 de ani din domeniul relațiilor internaționale a fost realismul. Teoria realistă s-a dezvoltat ca o prezentare sistemică a politicii internaționale prin intermediul operelor unor teoreticieni, cum ar fi Hans Morgenthau (1985), din perioada imediat următoare celui de-al doilea război mondial.
Realismul își are originile în demersul critic al idealismului interbelic, care accentua idei ca: perfectabilitatea umanității și virtuțile securității colective, sistemele post- naționale de menținere a păcii și sprijinirea organizațiilor internaționale. Esența teoriei realiste este ideea că politica internațională reflectă interacțiunea actorilor interesați (statele) într-un mediu înconjurător anarhic, o situație în care nu există o autoritate globală pentru a asigura ordinea la scară globală.
Statele sunt percepute ca actori raționali, unitari, care își extrag interesele lor dintr-o evaluare a poziției proprii în cadrul sistemului de state. În cadrul teoriei realismului clasic, aceste interese sunt definite în termeni de supraviețuire, care la rândul lor generează politici interstatale axate pe capacități militare și de securitate. În contextul anarhiei, luarea deciziilor politice în cadrul statelor ce adoptă o atitudine rațională implică minimizarea riscului și maximizarea beneficiilor.
Urmărirea securității de către orice stat, din necesitate, lasă toate celelalte state mai puțin asigurate. Formele de cooperare internațională pot fi percepute ca încercări de a trata această dilemă a securității, dar orice încercare de a cauza disoluția sistemului de state prin intermediul instituțiilor a unei guvernări post-naționale este greșită. Este natural, în acest sens, un sistem de într-ajutorare, adaptabil la cerințele părților, o modalitate etică de a conduce afacerile internaționale.
În ultimii 20 de ani, abordarea realistă a trecut și trece printr-o regenerare o dată cu asaltul teoriei neorealiste. Relațiile internaționale, pe o bază neorealistă, sunt de obicei asociate cu cartea lui Kenneth Waltz Theory of International Politics (Waltz, 1979). Waltz aduce la zi analiza realistă, acordând atenție nivelului sistemic al analizei. Conduita/dirijarea relațiilor internaționale nu poate fi explicată, în mod simplu, cu referire la natura umană sau la caracteristicile statelor. Trebuie luată în considerare și structura. Neorealismul reprezintă o teorie privind felul cum proprietățile structurale ale anarhiei asigură limitări particulare asupra posibilităților de acțiune în politica internațională.
Pentru Waltz, sistemul internațional este caracterizat de anarhie, mai degrabă decât de ierarhie. El este compus din unități, care sunt formal și funcțional egale (statele) și variabila cheie o reprezintă distribuția capacității/randamentului între aceste unități, acest fapt reprezentând un atribut al nivelului sistemului. Aceasta se referă la cât de multă putere posedă statul a în relație cu statele b și c, și așa mai departe. Comportamentul statului va varia în funcție de această distribuție a capacităților astfel încât schimbarea structurală va modifica modelele de conflict și cooperare. Anarhia poate produce ordine, dar ea inhibă cooperarea efectivă și pe termen lung dintre state, din cauza naturii esențial competitive și raționale a jocului dintre state. Supraviețuirea unei unități (stat) este întotdeauna pusă sub semnul întrebării. Statele ce acționează pe o bază rațională înțeleg acest lucru și caută să maximizeze posibilitățile pentru supraviețuirea lor. Aceasta nu înseamnă că cooperarea nu poate apare niciodată. Apariția alianțelor și a formelor de cooperare reprezintă mijloace raționale clasice și natura acestui comportament de echilibrare este legat de problema capacităților relative.
Interesele și acțiunile a celor mai puternice state constituie natura sistemului și orice modificare în această distribuție a capacităților urmează probabil să inducă modificări în comportamentul unității. Este dificil de a crea o teorie neorealistă a integrării europene. Teoreticienii neorealiști, ca Waltz, nu au fost prea interesați în procesele de integrare europeană (Stone, 1994). După Stone “neorealismul este o teorie care explică de ce în societatea politicii internaționale, stabilirea de norme stabile este puțin probabilă sau imposibilă, de ce instituțiile formale nu dezvoltă o autonomie semnificativă și de ce, deci, un regim constituțional internațional este de neimaginat“ (Stone, 1994).
Din cauza accentului pus pe nivelul sistemic, impulsul neorealismului urmează să plaseze formarea instituțiilor, cum este Uniunea Europeană, într-un context structural mai larg. Integrarea europeană postbelică este văzută, în mod esențial, ca un rezultat al deplasării spre un sistem bipolar, răspunzând dinamicii rivalității superputerilor. Din punct de vedere istoric, integrarea europeană contemporană reprezintă o intensificare a cooperării interstatale în cadrul contextului global al războiului rece.
Acestă logică a condus câțiva teoreticieni realiști contemporani la speculații privind consecințele sfârșitului bipolarității superputerilor. John Mearsheimer (1990) susține că cooperarea dintre statele europene va deveni mai puțin ușoară în absența atât a amenințării reale din partea blocului comunist cât și a aripii protectoare a Statelor Unite. Va apare o neîncredere internațională ca o consecință a autonomiei pierdute cât și dezechilibrelor avantajelor/acumulărilor obținute în urma cooperării. Într-un context al multipolarității, Europa este mai probabil de a deveni o arenă a conflictului, mai degrabă decât un spațiu al cooperării.
Accentul neorealist pus pe seama sistemului nu trebuie să ne distragă de la înclinația sa către o instituție activă, statele jucând jocuri interstatale corecte. Uniunea Europeană este percepută ca un mecanism pentru cooperare interstatală care a îndeplinit imperativele de supraviețuire a unui grup de state vest europene în contextul apariției bipolarității și poate a fost condusă de către preferințele a celor mai puternice state din acest joc. Ar fi incorect de a acuza teoreticienii neorealiști în eșecul explicării complexității guvernanței Uniunii Europene. Aceasta nu a constituit , într-adevăr, o parte a agendei de cercetare a neorealismului, și s-ar putea argumenta că această abordare poate fi limitată la a furniza o posibilă explicație a nivelului sistemului, care nu caută și nu are nevoie de a explica alte nivele ale procesului integrării sau funcțiile guvernanței Uniunii Europene.
Neorealistul Joseph Grieco (1995) a tratat subiectul aparentei abdicări a neorealismului din studiile privind Uniunea Europeană. Plecând de la negocierea cu succes a Tratatului asupra Uniunii Europene (1992) și de la perspectiva Uniunii Economice și Monetare ca punct de plecare, Grieco recunoaste că teoria neorealistă are de făcut față unor serioase provocări dacă urmează să continue să ofere explicații privind traictoria politicii internaționale în Europa. Acesta ar fi și în cazul când procesele preconizate la Maastricht vor ajunge la colaps. Neorealiștii au dorit totuși să explice de ce o asemenea chestiune majoră și plină de riscuri a fost luată în considerare. Proiectul Tratatului asupra Uniunii Europene pare să contracareze ipotezele neorealiste privind considerația scăzută în care probabil statele urmează să trateze instituțiile internaționale. Teama de amăgire, înșelare, subordonare și doar câștiguri relative, ipotetice, nu sunt probabil argumente viabile pentru existența unei instituții internaționale. Mai mult, neorealiștii pot explica longevitatea inconsecventă, contradictorie, a Uniunii Europene în termenii echilibrului postbelic al politicilor privind puterea.
Grieco identifică patru probleme pentru neorealiști.
Prima privește ipotezele neorealiste de bază ale caracterului rațional instrumental dintre state. O cale ar fi să privim negocierile de la Maastricht ca “iraționale“, dar apoi ar fi necesar să se dezvolte argumente motivând de ce o astfel de abandonare a caracterului rațional al statelor a apărut. Alternativ, neorealiștii ar putea presupune că caracterul rațional instrumental a funcționat în acest caz, dar aceasta le-ar lăsa lor impresia ca trebuind să recunoască, să confirme că statele ce se ghidează după principii logice pot uneori să acorde importanță instituțiilor internaționale.
În al doilea rând, acordare progresivă de puteri instituțiilor comunitare sugerează faptul că anarhia nu este caracteristica structurală principală a politicii internaționale în această regiune.
În al treilea rând, creșterea importanței Germaniei în Comunitate în decada anilor 1980 crează așteptări, perspective, dintr-o perspectivă neorealistă, astfel că celelalte state membre trebuie să caute să rectifice aceste asimetrii crescătoare. În plus, daca nu altceva, procesul de la Maastricht a consolidat statutul hegemonic al Germaniei în cadrul Uniunii Europene.
În al patrulea rând, poziția relativă a neorealismului ca un program serios de cercetare este pus în primejdie de către funcționalism, instituționalism și alte teorii capabile de a genera teorii plauzibile mai empirice.
Răspunsul lui Grieco la această criză este de a dezvolta o ipoteză alternativă derivată din ipotezele neorealiste de bază, care nu oferă doar o explicare potențială pentru intensificarea integrării europene în anii 1980 și 1990, dar deasemenea, în viziunea sa, are o valoare mai ridicată decât teoriile rivale. El descifrează în negocierile privind EMU – EUROPEAN MONETARY UNION ca un proces inter-state, fără o tutelă supranațională inițială. Aceasta crează enigma și complicația următoare: cum și de ce statele au ajuns să aleagă modelul EMU dezvoltat în Tratatul asupra Uniunii Europene. El oferă o ipoteză a oportunităților care stipulează că: “dacă statele împărtășesc un interes și întreprind negocieri asupra unor reguli/decizii ce constituie un aranjament, o ordine comună, atunci cei mai slabi, dar încă parteneri influenți, vor căuta să se asigure că deciziile astfel construite vor prevedea suficiente oportunități pentru ei, pentru a-și exprima preocupările lor și interesele și deci să prevină sau cel puțin să amelioreze dominația lor din partea partenerilor mai puternici.“ (Grieco, 1995)
Aceasta este o încercare ingenioasă de a utiliza premizele neorealiste pentru a explica instituționalizarea, dar ea nu se bazează pe premize majore, polemice, remarcabil fiind că statele sunt actori primari și că sunt concepute ca entități unitare care prezintă o raționalitate instrumentală. Validitatea acestor ipoteze nu e provocată doar de statele non-centriste. Alte teorii privind statele larg centriste, ce au în centrul atenției integrarea, pornesc de la puncte de vedere alternative, mai ales acelea care accentuează importanța politicilor interne.
2.3. Politicile interne și jocul la două nivele
O critică mai degrabă caustică se adresează versiunii neorealiste privind originea intereselor statului și a priorităților sale. Aceasta este una dintre principalele dezbateri recente în domeniul relațiilor internaționale între neorealism și neoliberalism (Baldwin, 1993). Neoliberalii au tendința de a fi mai interesați în interacțiunea/interdependența priorităților statelor mai degrabă decât în distribuția capacităților între state. Ca o consecință, neoliberalii sunt tot așa de interesați în formarea priorităților statelor pe cât sunt de implicați în procesele negocierilor care au loc între state. Asemenea teorii a formării preferințelor reprezintă inevitabil un factor în procesele politicilor interne.
Realiștii au avut tendința de a minimaliza semnificația politicii în cadrul națiunilor, considerând că este mai importantă politica între națiuni. Pentru realiști, politica externă nu este produsul nu este produsul presiunilor politice și a negocierilor la nivel intern. Interesele derivă din percepțiile executivelor privind politica externă a contextului extern. Una dintre trăsăturile importante ale teoriei contemporane centrată pe stat a fost modul în care preocupările neoliberale privind factorii interni au fost aduse în centrul analizei.
Încercarea lui Simon Bulmer de a construi o abordare a politicii interne față de conceperea și luare deciziilor a Comunității Europene a reprezentat o încercare timpurie în această direcție (Bulmer, 1983). Bulmer a susținut că guvernele naționale au fost actorii cheie în sistemul comunitar și că interacțiunea preferințelor guvernamentale naționale a fost modalitatea cea mai eficace de a înțelege dinamica integrării. Bulmer a subliniat că guvernele au jucat rolul de adevărați gardieni ai comunității europene și ale sistemelor politice naționale. Acesta este punctul original al teoriei lui Bulmer, care oferă o teorie a formării preferințelor naționale, sau spus în alt fel o politică europeană a guvernării. El consideră că unitatea de bază a sistemului Comunității Europene este reprezentată de politicile naționale și nu de executivele statelor membre. Politicile naționale reprezintă sursa legitimității pentru actori, ce sunt reprezentați de state.
Pentru a înțelege negocierile care se desfășoară între guverne, la nivel european, trebuie să studiem realitățile interne ale preferințelor statelor care au negociat aceste acorduri. Analiza lui Andrew Moravcsik (1991) privind originile Actului Unic European-Single European Act oferă un studiu de caz care este consecvent cu ideile dezvoltate de Bulmer.
Ideea lui Moravcsik a fost aceea că SEA a apărut din cauza preferințelor convergente a trei importante state membre ale Comunității Europene: Franța, Marea Britanie și Republica Federală a Germaniei în jurul versiunii unei economii politice neoliberale. În fiecare caz, preferința pentru o piață mai europenizată și mai liberală își are originea într-un set foarte specific de circumstanțe interne. Există un accent cvasi-realist pe centralitatea statului și puterea relativă în dinamica negocierilor. Moravcsik a subliniat că ‘sursa primară a integrării stă în interesele statelor și în puterea relativă cu care fiecare se prezintă la Bruxelles‘(Moravcsik, 1991:75).
Există de asemenea o orientare pluralist-liberală, care permite analizei interguvernamentale să dobândească unul din avantajele cheie ale teoriei integrării neofuncționaliste ca și, în general, a teoriilor economiilor politice internaționale, și anume explorarea interfeței dintre spațiul intern și cel extern (Underhill, 1994).
Lucrările mai recente au atras atenția asupra ideilor fundamentale ale lui Robert Putnam privind jocurile la două nivele (Putnam, 1988). Ideea jocurilor la două nivele reprezintă o încercare de a oferi o metaforă pentru procesul legăturii între nivelul politicii naționale interne și relațiile internaționale. Esența gândirii lui Putnam este că executivele (guvernele) naționale sunt angrenate în jocuri pe două arene, mai mult sau mai puțin simultan.
La nivel intern, deținătorii puterii executive au ca scop construirea unor coaliții care să susțină grupurile interne. La nivel internațional, aceiași actori caută să negocieze modurile prin care pot intensifica poziția lor, pe plan intern, prin realizarea cererilor componenților interni cheie.
2.4. Interguvernamentalismul liberal
Andrew Moravcsik (1993) a oferit o viziune ulterioară și mult mai riguroasă a teoriei interguvernamentaliste privind Comunitatea Europeană (European Community). Ca și Hoffmann, Moravcsik a pornit de la critica neofuncționalismului. El a reafirmat argumentul că neofuncționalismul a eșuat în a explica dezvoltările în cadrul Comunității Europene, dar el a pus un accent pe critica teoretică.
În particular, el a argumentat că auto-critica făcută de însăși neofuncționaliști trebuie să fie luată în serios. El a identificat (Moravcsik, 1993) trei asemenea auto-critici:
1.Teoriile integrării europene ar fi trebuit să fie suplimentate, sau chiar înlocuite, prin teorii mai generale a reacției, a răspunsurilor naționale, la interdependența internațională;
2.Dezvoltarea unor răspunsuri politice comune ar fi trebuit să fie percepute într-o așa măsură cât au permis transferele instituționale de competență. Accentul pe transferele formale de autoritate, către Comunitatea Europeană, au ascuns adesea un eșec în apariția, cauzarea, unei reale cedări a suveranității;
3.Teoriile unicauzale au fost inadecvate pentru a trata fenomenul luat în considerație. Era nevoie de mai mult decât o singură teorie pentru a înțelege complexitatea conceperii și luării deciziilor politice în cadrul Comunității Europene.
În loc de a revigora teoria neofuncționalistă, Moravcsick a argumentat că aceste critici trebuie să fie luate foarte serios în considerare și este nevoie de o nouă construcție teoretică care să țină seama de ele. El a fost convins că toate punctele pot fi luate în considerare, pentru această analiză, dacă analiză Comunității Europene a fost legată de ceea ce el a numit “teoriile actuale ale economiei politice internaționale“(Moravcsik, 1993).
Abordarea teoretică a lui Moravcsik, ca și cea a lui Hoffmann, a presupus că statele au fost actori raționali, dar s-au abătut de la teoria realismului tradițional în a nu trata statele ca și cutii negre sau bile de biliard.
În loc, s-a presupus că guvernele statelor au jucat rolul a ceea ce Putnam a denumit “jocurile la două nivele” (two-level games) (Putnam, 1988). Un proces plitic intern a determinat definirea lor ca și a interesului național. Aceasta a constituit prima parte a analizei și a determinat poziția adoptată de guverne în cadrul negocierilor internaționale.
Această abordare construită pe argumentul subdezvoltat a lui Hoffmann, privind rolul politicilor interne, era în unele privințe mai puțin sofisticată, în fondul ei, privind politicile interne decât accea care a fost propusă de Hoffmann. Viziunea lui Moravcsik privind politicile interne, pe care el a denumit-o o viziune liberală, a fost în mod esențial aceiași ca aceea a neofuncționaliștilor, pe care am denumit-o mai sus o viziune pluralistă.
Determinantul primar al preferințelor unui guvern a fost echilibrul între interesele economice în interiorul statului. El a fost criticat frecvent pentru această viziune restrictivă a procesului politicii interne (Wincott, 1995 a, 1995 b; Wallace, Wallace, 1999).
A doua parte a analizei a fost să vedem cum interesele naționale aflate în conflict, divergență, au fost reconciliate în forumul de negociere al Consiliului de Miniștrii. Acest proces a fost divizat în două etape secvențiale logice. Prima etapă a fost de a se ajunge la un acord privind răspunsul politicii comune la problema că guvernele au incercat să soluționeze conflictele.
A doua etapă a fost de a se ajunge la un acord privind aranjamentele instituționale cele mai potrivite. Moravcsik (1993, 1998) a dat exemplul uniunii monetare. Ar fi nepractic să se încerce a se înțelege negocierile asupra funcționării și chartei Băncii Centrale Europene fără a înțelege prima dată obiectivele pe care banca trebuie să le atingă.
Cadrul analitic al interguvernamentalismului liberal a fost aplicat de Moravcsik (1993,1998) la cinci episoade cheie în construcția Uniunii Europene:
1. Negocierea Tratatului de la Roma (1955-1958),
2. Consolidarea Pieței Comune și a Politicii Agricole Comune (1958-1983),
3. Punerea bazelor primului experiment în cooperarea monetară și a Sistemului Monetar European (1969-1983),
4. Negocierile Actului Unic European-SEA (1984-1988),
5. Negocierile privind Tratatul asupra Uniunii Europene-TEU (1988-1991).
Pe baza acestor studii de caz, Moravcsik a ajuns la următoarele concluzii:
Opțiunile majore în favoarea Europei au fost o reflecție a preferințelor
Guvernelor naționale și nu o preferință a organizațiilor supranaționale.
2. Aceste preferințele naționale au reflectat echilibrul intereselor economice mai degrabă decât înclinarea politică a politicienilor sau a preocupărilor de securitate strategică națională.
3. Rezultatele negocierilor au reflectat puterea relativă de negociere a statelor. Delegarea autorității privind conceperea și luarea deciziilor către instituțiile supranaționale au reflectat dorința guvernelor de a se asigura că implicarea tuturor părților în acord ar fi realizată pe deplin, mai degrabă decât prin ideologia federalistă sau prin credința în eficiența inerentă a organizațiilor internaționale. Oricum, el a fost criticat pentru alegerea sa privind studiile de caz.
Scharpf (1999:165) a remarcat că: „Pentru că doar negocierile interguvernamentale sunt luate în considerare, de ce nu ar trebui ca preferințele guvernelor naționale să își pună amprenta asupra rezultatelor? Pentru că toate studiile de caz au punctat integrarea economică, ca punct focal, de ce nu ar trebui ca preocupările economice să marcheze pozițiile de negociere ale guvernelor? Și pentru ce numai deciziile ce necesită acordul unanim sunt analizate, de ce nu ar trebui ca rezultatele să fie afectate de puterea relativă de negociere a guvernelor implicate?”
Alternativa ar trebui să o reprezinte observarea deciziilor zilnice la o scală mai mică, ce constituie grosul deciziilor luate în interiorul UE. Aici imaginea ar putea fi foarte diferită. Actorii supranaționali ar putea avea mai multă influență și preferințele naționale ar putea fi mai puțin clar definite și mai puțin viguros de apărat.
2.5. Limitele și limitările interguvernamentalismului
În această parte se dezvoltă două puncte critice ale interguvernamentalismului ca teorie a integrării. Prima este că în cel mai bun caz reprezintă o teorie parțială a integrării, fiind o abordare folositoare pentru a explica „echilibrele majore”, dar nu și a altor tipuri principale ale integrării ale integrării în Comunitatea Europeană pe care le voi denumi „probleme specifice”. Al doilea punct critic este de ordin meta-teoretic și are legătură cu presupunerile interguvernamentalismului privind statul ca actor și formarea unui interes ca factor exogen în procesul luării deciziei. Interguvernamentalismul este abordarea predominantă în studiul Comunității Europene în perioada prezentă și a rămas așa încă din anul 1970. tradiția sa intelectuală este aceea a neorealismului și accentul său cade pe rolul pivotal al statului și este adesea implicit – presupunerea că prevalează anarhia.
Întrebarea deci devine „de ce cooperează statele” și în cazul Comunității Europene, de ce se integrează în AUE și TUE. Statul este singurul actor independent care caută să maximizeze un interes dat. Integrarea pe această logică devine o formă mai puternică de cooperare. Într-un studiu extensiv a literaturii specifice pe problemele cooperării internaționale, Millner identifică șase abordări care încearcă să explice cooperarea, definită ca coordonarea politică a actorilor cu scopul de a regla comportamentul lor la preferințele reale sau anticipate ale altora. Din aceste tradiții abordarea regimului este aplicată de CE. CE definită ca un regim care poate reduce în mod semnificativ costurile tranzacției pentru statele membre și adițional prin capacitatea caracterului juridic.
Milner conclude că el tinde să se bazeze pe câteva presupuneri de bază cu scopul de a se focaliza pe valori sistemice și structurale și pe teoria jocurilor. Aceasta duce la două scăderi majore care sunt legate între ele: negarea politicilor interne ca și presupunerea anarhiei: „condiția anarhiei este folosită pentru a justifica concluziile contradictorii ca și rezultatele: statele sunt maximizatori absoluți ai câștigului. Anarhia crează candiții asemănătoare negocierilor. Fiecare din aceste seturi de presupuneri reprezintă o teorie diferită a relațiilor internaționale. Motivațiile statelor depind de alți factori, câțiva dintre ei fiind sistemici, dar mulți dintre ei sunt localizați la nivel intern.”
Negarea politicilor interne se datorează a doi factori: centralitatea anarhiei ca o condiție pentru diferențierea dintre politica internă și internațională și folosirea teoriei jocurilor cu presupunerea existenței actorilor raționali și unitari.
În abordările recente privind interguvernamentalismul, unde teoria lui Maravcsik este cea mai comprehensivă, există un interes major în includerea politicilor interne în teoretizarea strategiei statelor către CE. Nu numai în studiile privind CE, dar în lucrările privind cooperarea internațională, ecistă în prezent un accent pe rectificarea negării acestui factor. Studii recente încearcă să aplice o teorie în care statele joacă două roluri: unul intern și unul extern.
Modelul pe două nivele este că statele joacă un dublu rol, simultan, un rol intern și un rol internațional. Strategiile de pe o arenă trebuie să fie concepute cu o altă zonă (arenă) în gândire. Ca un exemplu, un acord internațional re nevoie de ratificare națională și deci este necesar să obțină susținere acasă. În acest sens dacă statul se implică într-un acord internațional care impune politici care sunt dificil de realizat pe plan intern, statul se poate bucura de această oportunitate de a avea politici impuse asupra lui însuși. Depinzând de presiunea și relațiile relative ale statului vis a vis de grupările de pe plan intern și de poziția sa din negocierile de pe arena internațională, statul poate juca diferite „jocuri” ofensive sau defensive.
Comparat cu jocurile de pe „un singur nivel” unde punctul de pornire este statul și un anumit interes, metafora „două nivele” este mult mai dinamică.
Oricum este mult mai dinamică în sensul că strategiile statului sunt determinate într-o lume mult mai complexă decât dacă le-am obține într-un joc „pe un singur nivel”. Este vorba despre dinamism în sensul că statul trebuie să ia în considerare consecințele și rezultatele potențiale ale strategiilor nu doar la nivel internațional dar și de asemenea, la nivel intern. Există astfel un dinamism în actul determinării strategiei ce urmează a fi abordată, dar nu dincolo de ea.
Nu există alternativă pentru modificarea strategiei care să fie de natură endogenă în procesul de luare a deciziei. Acesta este un punct critic major asupra interguvernamentalismului.
Unii autori încearcă să aplice această perspectivă în mod empiric.
Impactul politicii interne asupra cooperării economice internaționale este o nouă temă majoră în relațiile internaționale, Friman aducând dovezi privind condițiile în care statele vor alege să redefinească o problemă în loc de a oferi plăți către constituenți.
Nedefinirea, de exemplu, a unei probleme ca fiind parte a unei probleme economice sau prezentarea unei probleme ca o chestiune de securitate, este exemplul cel mai grăitor.
Cu referire la caracterul teoretic static al strategiei sau definirea interesului, este interesant că unii teoreticieni pornesc, în explicarea conceptului, cum ar fi redefinirea, pe baza unor argumente ce implică dinamismul. Friman critică literatura bazată pe alegerea rațională în această privință: „negocierile interne, prin tacticile lor, ca și factorii lor hotărâtori rămân relativ nestudiați. Literatura tinde să accentueze utilitatea și frecvența plăților către părți neglijând alte tactici de negociere și o înțelegere mai profundă a factorilor de decizie politică atunci când aceștia trebuie să aleagă tactici diferite”. Aici am putea avea în vedere structura instituțiilor interne și statismul lor și să observăm felul cum variabilele orizontale atentează la capacitatea statului de a-și alege o strategie adecvată.
Schoppa studiază „variabila internă”. Ea definește contribuția lui Putnam la deschiderea unei „ferestre a oportunității” pentru a înțelege cum statele interacționează cu CE, fapt ce crește „puterea” lor în asigurarea celor două arene în domeniul conceperii și luării deciziilor politice, atât pe plan intern dar și către alte state, pentru că se formează o viziune asupra faptului „cum un negociator șef poate schimba jocul pe plan intern extinzând nivelul participării în procesul de luare a deciziilor și prin specificarea alternativelor ce vor fi luate în considerare în cadrul procesului de politică internă”.
O altă strategie este „specificarea alternativă”, o încercare de a influența definirea problemelor politice în alt stat. Per global se confirmă utilitatea teoriei lui Putnam, „jocul pe două nivele” ca un mod superior de a examina jocul pe două nivele. În opinia autorului, „negocierile internaționale afectează nivelul dee participare în procesele de politică internă și modul în care sunt generate noile propuneri de politici și modul în care negociatorii pot urma strategii sinergice care aduc avantaje privind capacitatea lor de a influența ambele procese”.
Lehman și McCoz afirmă că „o analiză pe două nivele arată cum politicile interne servesc atât ca o constrângere asupra negociatorului cât și ca o sursă potențială de influență în negocierile internaționale”. Acesta este, de asemenea, un argument cheie al interguvernamentalismului – regimul CE fiind o sursă a puterii statului și acesta este principalul argument pentru care statele se integrează: „prin convertirea politicii interne într-o resursă, statul poate folosi, de asemenea, constrângerile interne ca pe o influență a negocierilor”.
„Modelul pe două nivele poate explica rezultatul surprinzător a unui negociator perceput ca slab ce câștigă concesii prin convertirea slăbiciunilor interne în puncte tari (avantaje) internaționale”.
Pasul următor logic este apoi teoria punctelor tari/punctelor slabe ale statului, pentru a ne referi la capacitatea statului. Aici literatura privind economia politică internațională ca și statismul devin cele mai relevante surse pentru teoreticienii interguvernamentalismului și atât Miravcsik cât și Matlary încearcă să dezvolte această parte ca teorie a interguvernamentalismului.
Moravcsik caută să apropie teoria integrării de teoriile economiei politice internaționale argumentând că avem nevoie de două tipuri de terorii: una a formării preferințelor naționale și una a negocierii interstatale. Prima dintre ele este denumită „interguvernamentalism modificat” prin care s-a încercat dezvoltarea unei abordări de a determina puterea statului sau autonomia sa, ca și strategia optimală a statului.
Moravcsik propune focalizarea pe grupurile de interese și pe negocierea care are loc deasupra formării „interesului național”. Astfel, putem ajunge la strategiile statului. Politicile energetice au fost rezultatul unui proces intern, pentru că cunoașterea empirică în acest caz a indicat că într-adevăr a fost așa.
Într-o teorie trebuie să luăm în considerare felul cum interesele sunt influențate de factori exogeni statului. Bibliografia care tratează legătura dintre stat și mediul internațional provine din teoriile privind interdependența și mai ales cea economică.
Preocuparea centrală este reprezentată aici de modul în care interdependența afectează formarea interesului statelor ca și acțiunea statelor. Termenul comun pentru politică în acest fel de bibliografie este strategia de scenă. Aceasta pune accentul pe felul în care se gestionează interdependența în modul cel mai avantajos pentru interesul statelor ca și felul cum se pot folosi oportunitățile la nivel internațional și pe plan intern. Relațiile internaționale și politicile interne sunt legate în mod intim și ele trebuie să fie analizate simultan (Gonrevitch).
Dacă acest tip de conceptualizare este unul folositor la start, cum procedăm în cazul unei variabile interactive?
În relația cu CE, încercări recente s-au referit la acest aspect. Dacă interdependența este acceptată ca o ipoteză, împreună cu presupunerea existenței unui actor rațional, atunci ea devine un corolar necesar pe care acest tip de actor va dori să o joace în cadrul acestei interdependențe, adică să caute nu doar să gestioneze interdependența dar, de asemenea, să o folosească. Cum am văzut, mulți autori din cadrul tradiției alegerilor raționale încearcă încearcă să includă politica internă în opera lor și de aici tradiția statică a economiei politice internaționale este folositoare. Vechea problemă a neo-ralismului și raționalismului cu privire la generarea intereselor statelor sau a strategiilor este tratată în literatura actuală sub cele mai recente dezvoltări teoretice.
De unde vin interesele? Este statul capabil să aleagă o strategie preferată? În timp ce Lehman și Mc Coy trebuie să revină la punctele tari variabile ale statului, prezicând că „negociatorii puternici trebuie să adopte o strategie dură, căutând concesii de la oponenții lor pentru a-și realiza obiectivele lor. Negociatorii slabi …. trebuie să minimizeze numărul concesiilor”, ei nu intră în problematica punctelor tari ale statului.
Aceasta este în mod general adevărată în majoritatea literaturii privind cooperarea internațională.
Considerarea politicii interne pare esențială pentru înțelegerea cooperării internaționale pentru că reprezintă spațiul în care sunt generate interesele și unde structura statală poate fi de o mare importanță.
Caracterul instituțiilor politice interne poate condiționa atât preferințele unui stat cât și capacitatea sa de a negocia pe arena internațională.
Astfel, dacă interguvernamentalismul este o abordare folositoare, el are nevoie de includerea capacității de determinare a potențialului statului (puncte tari/puncte slabe) și generarea intereselor statale. Aceasta este o cerință logică a metaforei „la două nivele” pentru că se referă la relația dintre negocierea internă și cea internațională. Este necesar a ști dacă statul este „slab” sau „puternic” într-o problemă oarecare în scopul predicției dacă el va fi capabil să acționeze ofensiv sau defensiv pe scena internațională.
Datorită acestei „extensii” a interguvernamentalismului în considerarea politicilor interne, cât de folositoare este aplicarea interguvernamentalismului în varianta „pe două nivele” în studiul CE?
Teoria lui Moravcsick asupra faptului că de ce statele acceptă integrarea în forma „negocierilor majore” reprezintă teoria cea mai credibilă la această dată. El folosește teoria negocierii argumentând că „în justificarea selecției presupunerilor, teoria formală, acolo unde este folositoare, nu poate substitui cunoașterea empirică detaliată a contextului în care are loc negocierea”.
Acest context este în viziunea sa caracterizat de capacitatea statelor de a nu fi de acord, adică de a dezvolta o alternativă unilaterală prin amenințarea excluderii via formarea unei coaliții și prin capacitatea sistemului CE de a oferi legături și plăți. În analiza sa două negocieri majore pot fi explicate prin aceste categorii: Anglia a semnat acordul AUE din teama excluderii.
Moravcsik nu împarte orice putere independentă către instituțiile CE. De fapt unica structură instituțională a CE este acceptabilă de către guvernele naționale numai referitor la punctele tari, mai degrabă decât punctele slabe, controlul lor asupra afacerilor interne permițându-le să atingă obiective altfel de neatins.
CE crește astfel puterea statelor în două moduri: făcând negocierile interstatale mai eficiente (legi comune, penalități pentru neimplementare) CE fiind esemțial un regim ce reduce costurile tranzacțiilor; CE întărește rolul statului față de grupurile societale. Dar acestea pot și ele întări statul, depinde de distribuția puterii între stat și grupurile societale.
Moravcsik vede CE ca pe un regim care întărește autonomia și inițiativa liderilor politici naționali.
CE (dacă este acceptat așa, el e un actor independent, pe când interguvernamentalismul nu este) poate impune reguli asupra guvernelor recalcitrante în susținerea grupurilor societale care invocă o asemenea susținere. Acesta este cazul în care Comisia și-a impus vederile sale (asupra subsidiilor de cărbune) asupra Guvernului german ca și asupra guvernului francez când și-a exercitat statutul monopolistic a companiilor sale energetice.
Se mai poate lua în calcul alt aspect teoretic, nu doar rolul Comisiei, dar și a actorilor care nu sunt state și care pot face apel la CE ca un factor de negociere împotriva propriului stat.
Marks a observat că acest gen de strategie este folosit atât de Comisie dar și de actorii care nu reprezintă state.
Schmitter face rferire la aceasta în lucrările privind posibila apariție a unui neomedievalism în Europa, care e o referire la apariția actorilor non-state ca: NGO, regiunile, organizațiile internaționale ca CE. Nu doar statele ca actori au strategii ci și instituțiile CE ca și alți actori ne-state.
Interguvernamentalismul presupune că numai statele sunt actori și astfel doar statele pot avea strategii. Moravcsick vede instituțiile CE ca pasive în întregime, dar admite că atunci când o instituție își îndreaptă atenția spre politicile de fiecare zi, acest fapt nu este pentru mult timp. Aici teoria regimurilor contemporane trebuie să fie extinsă. S-ar putea folosi logica „contractului incomplet” care susține că statele pot găsi, în avantajul lor, o modalitate de a delega puterea către „agenți neutrii” din cauza nesiguranței viitorului.
Moravcsik vede Comisia ca și Curtea de Justiție ca pe agenți „neutrii”. Ele asigură sisteme de luare a deciziilor ca și agende de lucru care sunt tehnice. Comisi e privită ca un facilitator și ca o sursă de propuneri „neutre”. „Ca o sursă sigură de propuneri independente” Comisia asigură că informațiile tehnice necesare pentru decizii sunt disponibile. Capacitatea de a selecta printre propunerile viabile ale Comisiei fac Comisia să reprezinte o putere de fixare a unei agende formale considerabile și aceasta cel puțin în teorie ca pe un actor pivotal în domenii variate. Marks a studiat rolul Comisiei în politicile structurale și a găsit că ea s-a comportat ca un gestionar în formarea reformelor complete adică: schimbări majore în diferite zone ale politicilor; căutând să stabilească legături permanente cu actori regionali, uneori în opoziție directă față de guvernele naționale.
Sandholz privind rolul de antreprenor al Comisiei într-un studiu privind politica telecomunicațiilor, ajunge la concluzia că inițiativele Comisiei au fost sistematic situate deasupra celor mai multe state membre „harnice”, cum ar fi Anglia. „Evidența susține clar rolul independent al Comisiei…”
Matlary afirmă că nu doar Comisia a fost forța motrice în spatele politicilor energetice, unde statele membre au avut rolul lor răspunzător dar Comisia a folosit oportunitățile pieței interne energetice pentru a construi o politică energetică comună, facilitând o mai mare intergrare în acest domeniu.
Au apărut cercetări recente privind rolul Curții Europene de Justiție care își crește puterile sale instituționale în mod sistematic. Moravcsick susține că CEJ dezvoltă puterile sale instituționale dincolo de ceea ce reprezintă „minimul necesar de a realiza funcțiile sale”. Oricum, rolulCEJ așa cum a evoluat el reprezintă o anomalie în opinia sa.
Nu există nici o susținere prezentată pentru această concluzie. Rolul CEJ reprezintă un „număr de factori idiosincratici pentru CE”. În fața unei evidențe empirice a rolului CEJ și al Comisiei, opiniile lui Moravcsick asupra rolului lor este oricum neconvingător.
Mai mult, el pune un prea mare accent asupra puterii guvernelor naționale. Se poate ajunge la acordul că „ele folosesc instituțiile CE ca parte a strategiei” pe două nivele „cu scopul de a-și permite să depășească opoziția internă cu mai mult succes”, dar nu pe supoziția că instituțiile CE sunt create cu scopul de a atenua acest fapt.
Negarea rolului independent al instituțiilor Comunității nu este garantată nici pe baze teoretice, nici pe baze empirice. E o altă chestiune, prin care interguvernamentalismul, ca teorie, nu este pregătit să țină cont de CE. Nu este nici în stare de a lua în considerare alți actori ne-state de la nivel sub-național. Oricum pe baza logicii interguvernamentalismului, care accentuează că statul este un actor strategic, se poate …infera… că alți actori au de asemenea strategii. Când există actori multiplii în jocul pe două nivele, jocul jucat devine mai complex. Complexitatea jocului pe două nivele ia în considerare pe deplin geneza și rezultatele strategiilor și negocierilor, în comparație cu jocul „la un singur nivel”.
Lehman și McCoy afirmă: „În folosirea analizei a două nivele, sugerăm că, din cauza complexității crescute, acest model are o putere de explicare mărită decât jocul pe un singur nivel, modelul unitar pe un sungur nivel”.
Cameron remarcă faptul că politicile interne și orientate spre exterior se întrepătrund pentru că liderii politici naționali în negocierile dintre ei în cadrul Comunității concep simultan atât politicile interne cât și politicile externe.
Această „întrepătrundere” crește și continuă în cadrul CE în anii 1990 fiind considerată chiar organică.
Dacă oricum, nivelul „2 nivele” urmează să fie aplicat CE, este necesar a se specifica ce feluri de „jocuri” au loc pe scena internațională, în acest caz fiind vizată CE.
Cameron remarcă faptul că interacțiunea stat-CE este mult mai complexă decât jocul pe 2 nivele, iar Peters argumentează că există cel puțin 3 jocuri care se pot juca: unul între state și CE; unul între instituțiile CE în lupta pentru puterea internă; una între Directoratele Generale. Al patrulea îl reprezintă jocul emergent dintre diferitele Directorate Generale și grupurile de interese, ambele sub naționale și pan-europene.
Pare puțin probabil că statul ca un actor unitar ar fi capabil să joace un astfel de joc într-o manieră calculată, ceea ce înseamnă că el trebuie să fie capabil de a lua în considerare interrelația dintre el însuși și alți actori la diferite nivele.
Complexitatea modelului pe „2 nivele” care s-a afirmat că este avantajos, poate fi, când e aplicată în cazul CE, neavenit, distructiv. Aceasta este probabil dacă țintim teoria generală a integrării.
Oricum, dacă ceea ce dorim este mai puțin, teoriile parțiale ale integrării, putem folosi această schemă complexă ca un model pentru studierea problemelor specifice integrării, negocierile majore, rolul CEJ, fără a trebui să tratăm modul în care întregul se raportează la părțile sale în orice moment.
Interguvernamentalismul, în versiunea sa „la 2 nivele” devine deci o teorie parțială a integrării aplicabilă doar la „negocierile majore”.
Schema de mai sus este de asemenea statică în sensul că nu pomenește nimic despre felul cum „negocierile majore” inițiale – tratatele și revizuirile la tratate – se raportează la activități specifice diferitelor probleme.
S-a sugerat că putem înțelege această relație ca una în care statele cedează suveranitate la un anumit moment, exemplu ca în AUE și astfel permițând Comisiei să lucreze pe probleme specifice, pe politici. Jocurile variate care au loc după asemenea evenimente între grupurile de actori primesc legitimitatea lor de la aceste negocieri majore.
În concluzie, interguvernamentalismul puțin în versiunea sa „extinsă” care ia în considerare atât jocurile pe 2 nivele cât și capacitatea statului și geneza strategiilor statului este o abordare folositoare pentru ameliorarea a ceea ce aici a fost numit „negocierile majore” între state și CE ca actor unitar.
Este oricum argumentat a fi sever limitată în utilizarea sa empirică drept o abordare privind studiul felului cum instituțiile CE lucrează și interacționează atât cu actorii non state cât și cu statele. Aceasta este logic pentru că interguvernamentalismul nu are nici o teorie pentru actorii non-state. oricum, după cum au arătat studiile eempirice, acești actori chiar contează. Pe măsură ce „jocurile” devin mai complexe, s-a criticat raționalitatea presupunerii care este importantă pentru abordarea interguvernamentalismului. Aceasta reprezintă un paradox teoretic pentru interguvernamentalism.
În concluzie, critica interguvernamentalismul nu este originală. Mulți autori au relevat limitările inerente în observarea doar a „negocierilor majore, dar de fapt există numeroase evenimente în integrarea în CE, care nu epuizează „repertoriul” integrativ. Integrarea pe probleme specifice nu este luată în considerare de această abordare. De asemenea, interguvernamentalismul aduce riscul de a deveni statică în viziunea sa. Chiar dacă adăugăm o teorie a formării intereselor naționale și a capacității statului, așa cum au făcut mulți autori, există încă o limitare în incapacitatea de a privi interesele în mod dinamic.
Dacă cineva folosește jocul pe două nivele ca o analogie, statul poate cu siguranță folosi ambele „jocuri” sau nivele pentru a-și optimiza interesele sale, dar atâta timp cât nu există o teorie dinamică asupra felului cum interesele sunt modificate sau chiar inițiate, e dificil de a afla exact modul cum statele și CE interacționează în sensul că percepția intereselor statelor este influențată de existența și importanța CE și vice-versa.
Chiar dacă se asigură că actorii din interguvernamentalism iau în considerare strategiile și punctele tari ale altor actori (CE, alte state), când ei formulează propriile lor strategii, o dată formulate, strategiile rămân statice. Această critică este una generală în sensul că ea reprezintă e asemenea, critica presupunerilor neo-realiste despre stat și interesele sale. Este probabil neoriginală, dar poate nouă privind teoria integrării.
Al doilea punct critic, ca cel de mai sus, se referă la presupunerile că: interguvernamentalismul este o teorie generală (aceasta e în mod esențial critica presupunerilor neo-realiste) – ca și la faptul că folosirea acestei abordări la explicarea integrării în CE, în particular.
De la critica meta-teoretică a presupunerilor neo-realiste se poate infera faptul că consecințele ultimei pentru cazul integrării în CE ca și teoria integrării sunt importante în mod particular.
Primul argument: viziunea statică a formării intereselor și a medierii exclude atenția față de proces. Exemplu: luarea la cunoștință a importanței „limbajelor” CE ca element de structurare în cadrul luării deciziilor.
Al treilea argument: divizarea național-internațional, care e o presupunere implicită în neo-realism, exclude orice conceptualizare a actorilor ca fiind parte a scenei naționale sau parte CE.
S-ar putea spune că limitările inerente în perceperea statului ca actor în relațiile internaționale sunt în general bine cunoscute și acceptate dar se poate observa că aceste critici sunt chiar mai importante în cazul CE pentru că aici avem de a face cu două seturi de actori statele membre și CE care sunt deja integrate funcțional în diverse arii. Integrarea a avut loc deja în aceste domenii și acest fapt trebuie recunoscut ca început (punct de plecare) în specificațiile privind structura actorilor și interesele.
O breșă în distincția rigidă stat-CE poate fi foarte folositoare în tratarea problemei cum putem dezvolta o teorie dinamică a formulării interesului și a medierii. Dacă actorii sunt în același timp birocrați naționali sau experți în problematică, parte a unei rețele informale, e probabil că ei ajung la interesele lor, ca rezultat al studierii politicilor CE.
E aprioric cel puțin nu mai mult ca acești factori de decizie să prefere noțiunea „interesului național” conceput înaintea procesului de luare a deciziilor la nivel CE.
În explorarea acestui tip de abordare cineva ar fi capabil să ajungă la teorii dinamice despre integrare.
2.6. Economia politică a firmei și integrarea europeană
Este importantă revizuirea „vechii dezbateri” dintre neofuncționalism și interguvernamentalism pentru a înțelege contextul în care aceste teorii au apărut (Rosamond 2000). Activitățile timpurii ale elitelor din anii 1950 și 1960 au modelat înțelegerea rolului instituțiilor supranaționale neofuncționaliste. Criza scaunului gol din anuii 1970, desigur, a ajutat interguvernamentaliștii să confirme „dispariția (învechirea)” teoriei. Interesant, în timp ce școala interguvernamentalistă liberală a încercat să bată în cuie sicriul neofuncționalist închis în 1990, un număr de accese au aiesit la iveală pentru a dezgropa unele dintre cele mai importante idei funcționaliste. Teoreticienii politici publici, au reintrodus rolul actorilor non-stat în guvernarea Uniunii Europene. Așa cum din punctul de vedere al lui Jan Kooiman, privind contextul actual, „dezvoltare socială, tehnologică și științifică” pune noi provocări semnificative care, pe rînd, necesită noi forme de interacțiuni publice/private (Kooiman 1993). Așa cum notează Beate Kohler-Koch, aceste apropieri teoretice sunt necesare de luat în considerare astăzi „în lumea reală” (Kohler-Koch 1996).
Pentru unii care analizează mobilizarea și activitățile politice a marilor firme, introducerea teoriilor de guvernare și recunoșterea interacțiunii publice/private sunt bine adăugate studiului integrării europene. Munca mereu crescută privind analizele rețelelor politice, de exemplu, a adăugat un nivel important al sifisticărilor în înțelegerea noastră a reglării procesului de formare a politicilor și meso-nivelul sau realizarea deciziilor de zi cu zi în Uniunea Europeană (Peterson 1995). Oricum, exista o tendință în apropierile noastre teoretice și metodologice pentru a limita scopul actorilor non-stat. Într-adevăr, una trebuie avut în grijă pentru a nu „ghetto-ize” actorii non-stat la un fel de interacțiune politică în Uniunea Europeană cînd, de fapt, actorii non-stat joacă un rol important crescut la toate nivelele activității UE, în afara ținutului UE și mai ales în zona de guvernare globală. Similar, trebuie avut grijă de a nu limita folosirea noastră a apropierilor teoretice prin recunoașterea că actorii non-stat de asemenea iau decizii, reguli de formare, participă în la fel de bine la forma instituțiilor și desfășurarea ideilor.
În acest eseu, aș intenționa să extind rolul actorilor non-stat în UE prin sugerarea modului de reintroducere economiei politice a firmei la apropierile metodologice și teoretice ale noastre. Din punct de vedere istoric, rolul firmelor a fost teoretizat pe larg în teoria relațiilor internaționale și a politicilor comparative (Eden 1991). În ultimii ani, oricum, unele burse importante au arătat că, dacă aplicat UE, este necesară o informare pentru a înțelege politica publică a UE, realizarea regulilor, instituțiile, ideile, normele, la fel de bine ca și rolul extern al încăși Uniunii Europene. Nu sugerez că este necesară o dezvoltare separată a teoriei economiei politice pentru a relata și urmării actorii non-stat. Mai precis, una trebuie acordată la felul cum și de ce incorporarea firmelor poate intensifica existența la fel de bine cum promovează noileapropieri teoretice. În paragraful de mai sus, am schițat pe scurt cum economia politică a firmei poate îmbogăți bursele noastre din UE și încurajează încorporarea altor actori non-stat în analizele noastre.
Luarea deciziilor
Procesul de luare a deciziilor este o zonă în care introducerea firmelor poate înbunătăți procesul de înțelegere. Interguvernamentaliștii liberali, desigur, au fost interesați în deslușirea faptului de ce guvernele cooperează și de ce, în schimb, integrarea europeană câștigă spațiu (Moravcsik 1993). Conform acestei abordări teoretice, guvernele cooperează, în cele din urmă, la reducerea costurilor de tranzacție și firmele sunt doar actori interni ai căror expresie de interes ajută forma „câștig” sau negociind limita de manevră a șefilor de guverne. În schema interguvernamentalistă liberală, rolul firmei este cam circumscris.
Deja au existat un număr de abordări teoretice noi – atât în interiorul cât și în exteriorul studiilor UE – care desemnează un rol mult mai important pentru firme în luarea deciziilor corecte dincolo de nivelul meso al politicilor de zi cu zi. Odată ce abordarea UE se referă la teoria de guvernare supranațională care subliniază cum activitatea de piață a firmelor aduc prin presiuni din partea guvernului la cooperare (Stone Sweet and Sandholtz 1998). Firmele care participă într-o cantitate însemnată la activitățile tranzacționale au un interes în căutarea deciziilor realizate la nivel regional (UE) ca opoziție nivelului național. Așa cum explica Rosamond, „actorii transnaționali sunt văzuți ca agenți care aduc agendele la globalizarea în sistemul Comunității Europene…(ei) conduc creșterea nivelului european de guvernare” (Rosamond 2000, 128). Walter Mattli (1999) aduce argumente similare iar abordarea sa economică și politică sugerează în mod clar că rolul firmelor în luarea deciziilor în UE nu necesită limitarea la o activitate de nivel mediu dar poate, de fapt, să facă parte din faza de creare a istoriei integrării UE.
Lucrarea lui A. Claire Cutler, Virginia Haufler și Tony Porter (1999) de asemenea aruncă lumină în procesul de decizie și, dacă este aplicat studiilor UE, poate provoca unele realizări importante în procesul decizional al UE. Interesant, în loc de a întreba de ce statele cooperează, Cutler și ceilalți sunt interesați în înțelegerea de ce firmele cooperează și cum cooperarea lor poate rezulta în final din ieșirea la guvernare a autorității private. În analiza lor, firmele – considerate ca și state – sunt de asemenea capabile să producă bunuri publice. Ctler et co sugerează că firmele cooperează și autoritatea privată este creatăîn cel puțin trei feluri diferite (337). În primul rând, reflectând școlile interguvernamentaliste și raționaliste, autoritatea privată poate să apară când firmele cooperează la reducerea costurilor de tranzacție. Conturând un exemplu pe care-l știu bine, unul poate combate că firmele cooperează în Runda Europeană a Masei Industrialiste (ERT) pentru a promova programul Piaței Unice Europene care, în schimb, poate demonstra un mod mai eficient de a conduce afacerile în Europa (Cowles 1995). În al doilea rând, autoritatea privată poate fi creată deliberat prin meri companii pentru a „controla piețele și de asemenea să crească profitabilitatea lor” (Cutler et co 1999:344) – și argument găsit de asemenea în literatura Marxistă. Folosind din nou ERTcompaniile se alătură unui tip de putere structurală care le privilegiază activitățile (Cowles 1995, Van Apeldoorn 1999). În al treilea rând, autoritatea privată poate apare datorită „unor mari schimbări epocale sau sistemice” care pot corija balanța dintre forțele publice și cele private. Acesta a fost, desigur, explicarea dată de Sandholtz și Zysman (1989) pentru mobilizarea firmelor ERT și rezultarea cooperării cu Comisia Europeană în promovarea programului Pieței Unice.
Crearea regulilor
Așa cum sublinia Peterson, firmele au participat la „luarea deciziilor” sau la nivelul mediu al formării politicilor UE. Într-adevăr, există numeroase studii care au subliniat participarea firmelor – la fel de bine ca alți actori non-stat – în procesul de creare a regulilor în UE și realizarea standardelor (Mazey și Richardson 1993). Chiar și aici, oricum, există un loc considerabil pentru aducerea în economia politică a firmelor, în analiza noastră, deoarece natura procesului însuși de realizare a regulilor se schimbă în UE. Sarcina unui proiect mult promovat de ERT (Betts2001), Comisia a publicat recent raportul interimar privind „Îmbunătățirea și Simplificarea Mediului Regulator” în UE (Comisia 2001). Raportul interimar va fi urmat de către raportul final la Samitul Gothenberg din iunie și de adoptarea formală din iulie a Cărții Albe privin guvernarea europeană. raportul promite revoluționarea procesului de realizare a regulilor UE prin promovarea „politici fără legislație” (Héritier 2001) în tr-o formă de coregulare (cooperare dintre guvern și actorii non-stat), proprie regulare (darea regulilor făcută de firme pe plan larg în formă de coduri de comportament) și legi ușoare (instrumente politice nemărginite destinate a schița modificarea comportamentului actorilor non-stat). Rezultatul va reprezenta probabil o mare schimbare de la procesul de luare a politicilor publice la private în zone cheie ca de exemplu „noua economie” sau „economia digitală” care include internetul, e-comerțul, telefonia mobilă etc. Deci, înțelegerea de ce firmele cooperează și cum ele își exercită autoritatea în UE va fi foarte semnificativă.
Recunoașterea autorității private a acestor firme în afara UE este de asemenea necesară deoarece presiunile pentru facerea regulilor în UE provine în mare parte din surse externe. Comisia estimează că în jur de 30% din toate presiunile legislative apar din obligațiile internaționale a unei comunității. Aceste obligații sunt, de fapt, singura sursă importantă a presiunii legislative a UE (Comisia 2001:6). În ultimii ani, savanții au început să documenteze cum corporațiile transnaționale caută să contureze agendele internaționale ale WTO, WIPO, OECD etc (a se vedea de exemplu Sell 1995). La un minim, influența observată a acestor companii – evidențiată de protestele din Seattle și Quebec – segerează că creșterea utorității private internaționale merită studii mai aprofundate.
Desigur, nevoia de elaborare a regulilor vine nu doar din obligațiile internaționale. Elaborarea regulilor „de facto” se pot de asemenea realiza cînd însăși piața sau alți regulatori ai statului pun standarde dominante în industrii cheie. În economia rețelelor sau digitală, de exemplu, „standardele impuse în UE pot devenii efectiv standarde europene fără participare europeană în procesul cadru standard” (EIF 2001:10). Într-adevăr, companiile americane însele pot fi cheia forță din spatele acestor standarde. Rezultatul, conform unui grup de studiu al Parlamentului European, este că „variate forme ale elaborărilor legilor private… sunt inevitabile și importante” (EIF 2001:10). Urmează ca examinarea rolului firmelor din sectorul privat este de asemenea „inevitabil și important”.
Instituții și idei
Noul instituționalism – forte importantă alegerea rațională a instituționalismului – privește regulile care formează și constrâng actorii. Instituționaliștii istorici au o viziune mai mare, adesea îmbrățișând definiția lui Peter Hall a instituțiilor ca „reguli formale, proceduri în conformitate și practici standard de operare care structurează relațiile dintre unitățile individuale ale potiticii și economiei” (1986:19). Dând contextul de schimbare în care UE operează, provocările pentru instituționaliști în viitor vor fi să examineze mai puțin instituțiile formale, particular relațiile publice/private care se ivesc la nivelul UE. Crearea Dialogului de Afaceri Transatlantic (TABD), de exemplu, conduce la instituționalizarea noilor forme de relații guvern-afaceri la nivel UE în comerțul extern și probleme regulatorii (Cowles 2001 a) care are în unele cazuri, relații similare la nivel intern în state ca Germania. Crearea grupurilor publice/private a legat Parlamentului European astfel încât Kangaroo Group sau Fundația Europeană de Internet au luat forma colectivă de alegeri politice. Așa cum s-ar putea afirma că veniturile politice ale UE nu depind doar de preferințele statelor membre sau de puterea lor relativă (Pollack 1996), astfel s-ar putea ca analiza instituțiilor să includă pe cea a dimensiunilor publice/private…
Încă un rând de instituționalism, abordarea instituționalismului sociologic, poate fi, de asemenea, extins la a considera relațiile dintre actorii non-stat și ideile, credințele și discursurile și cum ultimele devin reductibile (Jachtenfuchs, 1997; Risse Kappen, 1996). Se poate de asemenea examina crearea și rolul normelor în ghidarea atât a UE cât și a interacțiunilor globale. În ultimii ani, o sumedenie de specialiști au examinat actorii non-stat și construcția normelor în afacerile internaționale (Klotz 1995; Finnemore 1996; Keck și Sikkink 1998). Așa cum Virginia Haufler a punctat, oricum, există o „tendință de a trata corporațiile ca ‚diferite’ față de alți actori nonstat deoarece ei sunt singurii actori înșiși interesați a căror activități de lobby sunt destinate să promoveze maximizarea profitului, extinderea părților de piață și maximizarea valorii acționarilor” (în Cutler et al.1999: 199,201). Haufler, deci, argumentează că normele de afaceri pot structura, de asemenea, „mediul în care fiecare actor politic ia loc, astfel afectând atât participanții direcți la regimul afacerilor, cât și structurarea activităților în afară”. Eforturile privind propria reglare intră în această categorie,. De exemplu, participanții la Dialogul Afacerilor Globale (GBDe) punctează că GBDe nu este o organizație de lobby, dar, mai degrabă acționează mai mult ca un tanc imaginat. Scopul grupului – cuprins din furnizorii de servicii de internet, furnizorii mulțumiți, bănci, manufacturieri de echipamente și industrii înrudite care deseori se află în competiție una cu cealaltă – este de a dezvolta principiile privind industria de e-comerț care se focalizează pe propria reglare sau, dacă este necesar, pe co-regulare (Cowles 2001 d). Totuși, grupul caută să dezvolte principiile privind relațiile cu guvernele (juridic, taxe), cu consumatorii (date private, simboluri de încredere) și cu țările dezvoltate (așa numita „divizare digitală (numarică)”). Desigur, faptul că aceste firme urmăresc să dezvolte principiile nu ușurează preocupările altor „stakeholders” a căror discurs privind internet-ul și e-comerțul se află în proces de dezvoltare de către multe companii. Corporațiile transnaționale nu au nevoie să fie singurii ingineri ai acestor reguli și principii. Aceasta nu deconectează faptul , oricum, deoarece ei caută în primul rând să dezvolte aceste norme.
Afacerile externe
Un alt domeniu în dezvoltare cu privire la UE ca actor extern (Allen și Smith 1991). În ultimii ani, de exemplu, UE a jucat un rol important în relațiile cu țările balcanice. Astfel, de asemenea, au avut companii europene ai căror investiții sunt dur criticate privind stabilitatea economică în regiune. Firmele, de exemplu, au fost invitate să participe la activitățile Pactului de Creștere și Stabilitate divizând domeniile privind investițiile și sfătuind liderii guvernelor naționale (Cowles 2001 c). Companiile individuale au servit, de asemenea, la înlăturarea regulilorde cooperare dintre guverne. În Bosnia, de exemplu, una din condițiile impuse de Volkswagen a fost ca guvernele Bosniac și Croat să coopereze cu privire la problemele specifice pentru a asigura ca liniile de aprovizionare a companiilor să nu fie impiedicate. Astfel, „condiționalitatea” firmelor a fost condusă spre o mare cooperare între aceste guverne.
Desigur, UE a servit, de asemenea, ca un actor extern important în sfera economică mai largă cum sunt negocierile de comerț transatlantic și global (OECD/WTO). Și încă o dată, firmele – la fel de bine ca și alți actori non-stat – figurează proeminent în aceste activități ale „actorilor externi”. Dialogul Transatlantic de Afaceri (TABD) este un prim exemplu cum firmele pot contura comerț bilateral și globa și agende regulatorii (Cowles 2001 b). În esență, firmele europene și americane își conduc negocierile de comerț transatlantic și-și prezintă „punctul de vedere privind consensul” și agenda negociatorilor guvernamentali. Cel puțin o dată pe an, compania CEO și oficialii guvernamentali la nivel înalt se întâlnesc pentru a purta discuții deschise și a furniza „deliberări” tangibile în forma acordurilor de recunoaștere reciprocă sau schimbări în politica de reglare. Așa cum negociatorul american a comandat, „TABD demonstrează o cale de focalizare pe care guvernele să o facă și cum o pot face” (așa cum cita Cowles 2001 c). Cele două comunități de afaceri de asemenea demonstrează un ținut de mijloc comun care poate aduce cele două guverne când sunt tractate de aceeași parte de evenimentele globale astfeș încât disputele ministeriale sau bileterale Seattle WTO privind bananele. Dezvoltând abordările teoretice pentru a înțelege această creștere a interacțiunilor publice/private la nivel global este importantă.
CAP. 3.
FUNDAMENTELE FILOSOFICE / CONCEPTUALE ALE INTEGRĂRII
3.1. Bazele istorice
De-a lungul perioadelor istorice, oamenii de stat au încercat să conceapă soluții pentru aplanarea conflictelor inter-statale. Încă înainte de Immanuel Kant s-a urmărit identificarea unor mecanisme pentru eradicarea conflictelor și instaurarea unei păci perpetue. Dintr-o perspectivă mai puțin normativă, alți gânditori au teoretizat condițiile pentru realizarea și menținerea păcii prin stabilirea unei îmbinări între factorii socio-politico-economici și/sau instituțiile necesare a fi funcționale pentru ca riscul unui conflict armat să fie cât mai redus. Preocuparea de a elimina conflictul a fost și este o provocare intelectuală și politică de-a lungul secolului XX, din motive pline de înțeles. Asemenea preocupări formează, odată cu declanșarea primului război mondial, subiectul unei noi discipline academice, relațiile internaționale. În timp ce ideile idealiste care susțin că conflictul ar putea fi ameliorat printr-un mecanism constituțional au fost contestate viguros de teoria Relațiilor Internaționale realiste, experiența conflictului global de-a lungul secolului a impus o agendă obligatoria atât pentru politicieni cât și pentru cercetătorii din științele sociale.
Europa a fost un punct focal particular pentru astfel de dezbateri. Pentru mulți, experiența anilor 1914-1918 a demonstrat declinul sistemului statelor europene și sfârșitul tendințelor autocorectoare presupuse ale sistemului, prin intermediul echilibrului mecanismelor de putere. Conform teoreticienilor echilibrului de putere, pentru cea mai mare parte a secolului al nouăsprezecelea, ordinea europeană a fost fondată pe un sistem relativ fluid de alianțe oportuniste și inconstante care, datorită unui proces de autoreglare sistemică, nu a permis acumularea de putere excesivă de către oricare din state. Ideea echilibrului de putere devine foarte importantă, în mod particular la cercetătorii realiști și neorealiști ai relațiilor internaționale deși s-a remarcat o elasticitate potențială a conceptului. De asemenea, este adevărat că ideea a avut o prezență semnificativă în discursurile politice ale elitei secolului al XIX-lea în Marea Britanie.
Consolidarea națiunii germane în a doua jumătate a secolului XIX a oferit o provocare directă la adresa acestui mecanism de echilibru și a degenerat în conflicte majore pe continentul european, cum a fost războiul franco-prusac din 1870-1871 și primul război mondial (1914-1918). Chiar și gânditorii care au conceptualizat lumea în termeni centrați pe ideea de stat au argumentat că a fost necesară o restructurare a sistemului statelor europene. Alți gânditori cu viziuni liberal-idealiste privind statul națiune ca ultimă formă de guvernanță umană, au tratat experiențele conflictelor europene majore ca o dovadă a naturii inerent-nesatisfăcătoare a sistemului statelor. Pentru teoreticienii liberali ai relațiilor internaționale moderne conflictul nu a fost de natură endemică la adresa politicilor internaționale. Viziunea liberal-optimistă a concluzionat că imperfecțiunile politicilor internaționale ar putea fi gestionate pe mai departe. „Anarhia” sistemică (absența oricărei forme de autoritate privind statul națiune) ar putea fi înlocuită. Alternativa, „securitatea colectivă” ar trebui să fie realizată parțial prin diseminarea progresivă a valorilor liberale, cum ar fi democrația și justiția, ca și a proceselor liberale (în mod notabil comerțul), dar, de asemenea, și prin stabilirea organizațiilor internaționale și a organismelor de drept internațional. Impulsionat de formalizarea succesivă a studiului relațiilor internaționale, mediul intelectual al perioadei interbelice era pregătit pentru gândire creativă privind viitorul Europei. Inițiativa a fost luată de un grup de intelectuali și politicieni, care au conceput perceptele „ideii europene”. Mulți istorici au scos în evidență faptul că această construcție destinată unificării Europei, sau cel puțin a unor părți substanțiale a continentului european, nu a fost o simplă preocupare a secolului XX. De exemplu, Heater (1992) a trecut în revistă un număr semnificativ de proiecte începând cu secolul al XIV-lea.
Perioada interbelică a fost importantă pentru activismul în numele modelului de „Europă unită”. Acest activism s-a manifestat la frontiera dintre sfera intelectuală și sfera politică. Poate cea mai importantă intervenție intelectuală unică a reprezentat-o cartea „Pan-Europa” scrisă de Richard Coudenhove-Kalergi, care a fost publicată pentru prima dată în 1923 (Coudenhove-Kalergi, 1926). Autorul și-a imaginat o Europă unită care să aibe la bază o constituție federală. Acest fapt a fost motivat de două argumente cheie. Privind partea pozitivă a fenomenului, s-a apreciat că Europa a fost în multe privințe o entitate ce ar putea deveni o forță globală semnificativă. Din punct de vedere negativ, a existat afirmația că fără schimbări fundamentale ce ar fi urmat în organizarea politică europeană, continentul ar fi fost pus în fața unor conflicte naționaliste sângeroase. Ordinea post-Versailles a eradicat imperii cu tendințe hegemoniste, înlocuind acest sistem cu unități naționale potențial problematice care s-au comportat incoerent pe plan internațional. Această carte și mișcarea pe care a declanșat-o au constituit un catalizator pentru politicienii acelei perioade istorice. Ministrul Afacerilor Externe al Franței, Aristide Briand, în numele guvernului francez, a elaborat în anul 1930 “Memorandumul privind organizarea unui regim al Uniunii Federale Europene“. Deși acest memorandum a fost primit cu scepticism și a fost depășit curând de evenimente, el rămâne important pentru că reprezintă, pentru secolul XX, o propunere pentru un guvern european destinat unității Europei.
Discursul lui Coudenhove-Kalergi este dificil de a fi decriptat în contextul domeniului științelor sociale moderne. Există conexiuni tematice clare cu gânditorii interbelici idealiști ai relațiilor internaționale, al căror reprezentant tipic este David Mitrany. Problematica unității europene a suferit o mutație, intrând direct în agenda politică și intelectuală a politicienilor de după primul război mondial, și în special în perioada târzie a anilor 1920. A existat o relație directă între demersul și provocarea intelectuală, pe de-o parte și acțiunile concrete ale unor politicieni, pe de altă parte.
Eforturi intelectuale concentrate s-au făcut remarcate după cel de-al II-lea război mondial cu o legitimitate sporită. S-au invocat argumente privind extinderea până la care creșterea nazismului în Germania ar fi putut fi atribuită sistemului de state ca și problemei conexe a relațiilor dintre sentimentele naționaliste și conflictele internaționale. La nivelul politicii reale, elitele occidentale au fost confruntate cu o serie de preocupări imediate și care se suprapuneau. Hotărârea privind recurenta “problemă germană“ a stat la baza noilor calcule europene care au fost nevoite să ia în calcul tensiunile istorice dintre Franța și Germania. Problema franco-germană trebuia să soluționeze chestiuni ca:
– punerea bazei unei alianțe între aceste două puteri,
– ar putea exista modalități prin care acestor state li s-ar fi putut oferi interdependența?
– ar exista modalități certe pentru a asigura că militarismul nu va mai reprezenta o trăsătură de bază a politicii externe a noii Germanii?
În plus, îndepărtarea pericolului unui război rece în Europa a creat numeroase preocupări între elitele politice europene pentru a se asigura că viitorul Germaniei este circumscris viitorului alianței occidentale. Climatul politic în care au apărut primele manifestări ale teoriei integrării a trebuit să ia în calcul diferitele perspective teoretice care au privilegiat anumite elemente în defavoarea altora. Pentru Europa Occidentală, perioada postbelică timpurie reprezintă un moment când teoria și practica nu au fost compatibile pe deplin. În continuare, vom încerca să teoretizăm condițiile pentru eradicarea conflictelor internaționale și să analizăm instrumentele conceptuale folosite în procesul de analiză al Europei Occidentale postbelice.
3.2. Federalismul
O abordare complet diferită în garantarea păcii a fost dezbătută, în timpul războiului, în rândurile diferitelor mișcări ale Rezistenței. A fost o mișcare specific europeană, și pe când Mitrany viza explicit să depolitizeze procesul transferului de putere în afara guvernelor naționale, federaliștii vedeau un transfer clar de autoritate politică.
Uniunea Europeană a Federaliștilor a fost formată în luna decembrie 1946 din mișcările de rezistență din timpul războiului. Mișcarea a fost puternică în Italia, unde mentorul ei a fost Altiero Spinelli. Federalismul a apelat la grupurile de rezistență pentru că ele vizau înlocuirea naționalismului. Este important să ne amintim că în timp ce în Marea Britanie și Rusia, al doilea război mondial a fost un război naționalist (în cazul fostei Uniuni Sovietice putându-se vorbi despre marele război patriotic), în țări cum ar fi Franța și Italia, a fost cazul unui război ideologic. Luptătorii din rezistență erau de sorginte comunistă, socialistă și creștin democrată.
În timp ce erau deținuți ca prizonieri politici de către fasciști pe insula Ventotene, Altiero Spinelli și Ernesto Rossi (1897-1967) au conceput Manifestul de la Ventotene, în anul 1941 (Spinelli, Rossi, 1988; Spinelli, Rossi, Colorni, 1941), denumit în original: "Ventotene Manifesto: Towards a Free and United Europe” –Manifestul de la Ventotene: Spre o Europă unită și liberă. Acest manifest chema spre o Federație Europeană. Manifestul argumenta că, lăsate singure, clasele cele mai privilegiate de sub vechile sisteme naționale ar căuta să reconstruiască ordinea statelor națiune la sfârșitul războiului. În timp ce aceste state ar putea apărea democratice, ar fi fost doar o chestiune de timp până când puterea să se întoarcă în mâinile claselor privilegiate. Aceasta ar determina reîntoarcerea invidiilor naționale, și în mod ultimativ, s-ar ajunge din nou la războaie între statele națiune. Pentru a preveni această dezvoltare, Manifestul a chemat la abolirea diviziunii Europei în state naționale, suverane. Manifestul a îndemnat la propagandă și acțiune, pentru a reuni mișcările separate ale Rezistențelor naționale de pe tot cuprinsul Europei, pentru a forța crearea unui stat european federal.
Uniunea Europeană a Federaliștilor a adoptat Manifestul Ventotene și a început să se agite pentru o conferință internațională și care ar trebui să elaboreze o constituție federală pentru Europa. Această propunere ambițioasă a fost concepută pentru a construi ceea ce Milward a numit “valul de speranță pentru o lume mai bună și un viitor schimbat pentru rasa umană care se întinde pe cuprinsul Europei“ și care a inclus un “val extraordinar de entuziasm pentru federația europeană“ (Milward, 1984:55)
Strategia Uniunii Europene a Federaliștilor a fost de a exploata discontinuitatea cauzată de război structurilor politice existente, cu scopul de a demara o bază diferit radicală pentru Europa statelor naționale. Federaliștii au vizat realizarea unei despărțiri complete de ordinea veche a statelor-națiune și de a crea o constituție federală pentru Europa. Congresul a necesitat ceva timp pentru a fi organizat. El a avut loc la Haga în luna mai 1948.
La acel moment sistemele politice naționale au fost restabilite, și ceea ce a rezultat din Congres a fost o organizație interguvernamentală, Consiliul Europei, și nu o nouă ordine constituțională federală, pentru care au sperat federaliștii. Mulți federaliști s-au întors apoi către abordarea gradualistă, care s-a materializat cu succes în European Coal and Steel Community-ECSC-Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului.
Datorită diversității care există între statele europene, atracția federalismului pentru studiul integrării europene este mai mult decât evidentă. Nu există un curent teoretic academic care să definească federalismul european și nici tendințe de a compara acest curent cu teoriile lui Karl Deutsch, David Mitrany și Ernst Haas. Această realitate se datorează faptului că federalismul a înclinat mai mult spre un proiect politic.
Spinelli, un pionier al mișcării federaliste europene a declarat: “Federaliștii planifică să formeze mici nuclee de non-conformiști care caută să evidențieze faptul că statele naționale și-au pierdut propriile lor drepturi pentru că ele nu pot garanta siguranța politică și economică a cetățenilor lor. Acești teoreticieni insistă pe faptul că Uniunea Europeană trebuie să fie rezultatul voinței populației europene și nu a diplomatilor, prin alegerea directă a unei Adunări Constituante și prin aprobarea printr-un referendum a constituției pe care trebuie să o pregătească această adunare.” (Spinelli, 1972)
Federalismul a fost caracterizat de unii teoreticieni ca “un concept foarte convenabil, cu priză la populație, întotdeauna ambiguu și uneori privit ca un concept periculos “ (Bulpitt, 1996). Această elasticitate conceptuală nu implică o definiție facilă, deși când vorbim despre federalism, mulți oameni tind să se gândească la ideea impunerii, stabilirii, unei constituții, prin care autoritatea este fărâmițată în două sau mai multe nivele de guvernare. Federalismul descrie sistemele politice în care există o separație a autorității între organismele centrale și regionale sau guvernul statului respectiv.
“Procesul integrării federaliste necesită stabilirea a două nivele de guvernare, separate dar coordonate, fiind guvernarea pentru întreg sistemul, nivelul federal, și guvernarea părților constituente ale sistemului, nivelul statal sau local“ (Taylor, 1993).
Sistemele federale sunt de obicei percepute ca fiind tributare compromisurilor istorice ce implică acordurile între unități teritoriale. Aceste unități teritoriale cedează o măsură a autorității către instituții centralizate, comune, dar rămân în mare parte intacte ca unități păstrând cel puțin o măsură de autonomie.
“Formula magică”, optimală pentru sistemele federale implică o combinație optimă a unității și diversității. Adepții formelor federale de guvernare argumentează că această formulă permite unităților constituente de a realiza sarcini comune cu eficiență maximă, în același timp, maximizând descentralizarea și autonomia, reprezentând o formă de a asigura o guvernare constituțională în societățile democratice liberale pluraliste.
Burges (1986) definește federația ca o “formă organizațională distinctă sau o structură instituțională care există în scopul punerii de acord, prin mijloace constituționale, a unităților constituente ale unei uniuni în procesul de concepere a deciziilor guvernului central.“
Cercetătorii fac o importantă distincție analitică între fedelalism și federație. Federalismul este un termen prin care se descrie o ideologie, în timp ce federația înfățișează un principiu organizațional derivat. Prin urmare, se pot face distincții suplimentare între abordările normative sau ideologice cu privire la dezvoltarea federațiilor naționale și aplicarea analitică a federalismului ca formă de guvernanță.
Sunt identificate trei tendințe în ideologia federalismului: centralizat, descentralizat și echilibrat, indicând spectrul larg al federalismului, care se întinde din zona guvernării globale, mondiale, până aproape de anarhism. Acest fapt explică de ce federalismul a devenit un concept atât de elastic și de controversat în politica integrării europene.
În termeni practici, soluțiile federale prezintă ambiguități inerente. Confuzia privind principiul federației este explicat prin faptul că nu există prescripții de bază privind diviziunea puterii. Federația sugerează că “reprezintă o autonomie constituțională care este importantă“ (Burgess, 1986), dar ceea ce efectiv înseamnă acest lucru poate fi similar cu o serie întreagă de rezultate organizaționale.
Genealogia istorică a abordărilor federaliste vis-a-vis de integrarea europeană este lungă și complexă. Moștenirea federalistă înseamnă un complex de scheme de guvernare concepute de toreticieni și care a implicat susținători ai unității europene în moduri variate. Ar mai fi de adăugat experiența statelor federale cum ar fi SUA. Cazul SUA demonstrează posibilitățile practice pentru aplicarea principiilor federale la sisteme compuse din unități diferite.
Există trei caracteristici ale teoriei federaliste care au avut influență, în mod direct, asupra procesului integrării europene (Forsyth, 1996). Prima abordare se referă la ideile lui immanuel Kant care a pledat pentru o federație în expansiune, constituind cea mai potrivită precauție constituțională împotriva amenințării cu un război. A doua abordare pune în evidență acele elemente ale teoriei statului democratic care dau naștere unor măsuri care să asigure o guvernare eficientă în cadrul unei structuri democratice, astfel încât autoritatea este suplinită, cât de mult posibil, cu poporul. A treia abordare o reprezintă o viziune academică a tendințelor și proceselor federaliste. Aceasta implică analiza condițiilor de bază, cadru, ca și mișcările sociale care induc rezultate din sfera federală.
Abordările federale pot avea două puncte de pornire, unul “sociologic”, celălalt “constituțional” și din aceste abordări rezultă un număr de modele în cadrul teoriei integrării. Abordarea sociologică reflectă progresul și pacea indusă de către popoare. Abordarea constituțională reflectă armonia și stabilitatea care decurg din proiectarea unei constituții coerente și raționale, prin care se temperează tendințele agresive ale statelor. În termeni federaliști, ambele puncte de pornire vor conduce, în final, la aceiași destinație: un stat supranațional definit în mod clar.
“Poziția federalistă este în mod clar poziția unui maxim scepticism privind natura umană și privind potențialul de bunăvoință și cooperare între state. Federalismul duce, deci, în forma sa cea mai radicală, la o profundă neîncredere în soluțiilor confederale, organizații internaționale și a integrării economice ca instrumente ale integrării.“ (Harrison, 1974)
Perspectivele unui stat federal, privit ca o entitate, ca o finalitate a proiectului a proiectului federalist, sugerează că teoreticienii federaliști percep statalitatea/suveranitatea statală atât ca un dezirabil cât și ca un inevitabil mod de guvernare. Acest fapt deosebește federalismul de alte abordări care susțin sau prevăd procesele care culminează în transcendența statului națiune, ca și înlocuirea sistemelor statale cu un model alternativ al ordinii mondiale.
Pentru federaliști, statul supranațional generează eficiență prin intermediul unui grad de centralizare și o degradare ascendentă a competențelor politicii. Aceasta ne ajută să distingem o federație de o confederație, în care competențele politicii în domenii cheie ce afectează suveranitatea rămân în mare măsură în mâinile statelor membre componente. Centralizarea urmează a fi echilibrată prin creșterea impulsurilor democratice produse de prevederile constituționale ale suveranităților multiple realizate prin involuția autorității în anumite domenii ale politicii.
Proiectul federalist își propune realizarea unui echilibru potrivit între nivele diferite și rivale de autoritate, pe de-o parte, și între eficiență și democrație, pe de cealaltă parte. Federaliștii consideră că este posibil de a armoniza autonomia unei unități cu armonia globală în urmărirea obiectivelor comune. Urmărirea acestor obiective trebuie să fie prevăzute în constituție și nu lăsate la îndemâna tradiționalelor instrumente diplomatice.
Formula federalistă are, în ochii susținătorilor ei, două avantaje majore. Primul este prevenirea capturării/confiscării sistemului de către unul dintre grupările interesate. Federalismul respinge dominația, și deci toate modelele particulare ale politicilor totalitare. Al doilea avantaj este acela că statul federativ devine o unitate mai puternică în fața amenințării externe. Acest fapt prezintă o dilemă potențială pentru partizanii variantei federaliste a integrării europene, prin aceea că logica lor este potențial duală. Logica ce stă în spatele pledoariei pentru soluțiile federaliste este speranța că tendințele conflictuale, inerente în sistemul de state europene pot fi înfrânte. În plus, rezultatul normal al demersului federalist este reproducerea unei entități asemănătoare cu cea statală, copiind formatul statului națiune, chiar dacă în formă supranațională. Limita până la care un astfel de rezultat ar putea dizolva, cu succes, ordinea internațională existentă, este pusă sub semnul întrebării. Dacă o parte a impulsului ce animă gânditorii federaliști urmează a fi transmisă actorilor mai capabili în tratarea stării de fapt existente, atunci cauza conflictului internațional nu a fost încă abordată. S-ar putea ca ea să se exacerbeze pentru că punctul culminant al logicii federaliste ar putea fi punctul de plecare al sistemului global de superstate.
Metoda de a realiza punctul final constituțional a fost un punct cheie al discordiei dintre gânditorii federaliști și a contat pentru unele sciziuni care au slăbit mișcarea federalistă în Europa occidentală, încă de la apariția ei după primul război mondial.
Un punct de vedere a fost acela că federația trebuie să fie un act care să confere o imediată primordialitate constituției. Cealaltă viziune ar putea fi descrisă ca și graduală. Federalismul urma să fie cultivat ca o mișcare populară pentru a crea o forță care să ducă la formarea unui pact federal între elitele politice. Practic, federaliștii erau activiști ai cauzei lor, ca formatori de conștiință în rândul maselor, persuadând actorii comerciali și industriali.
Dar asigurarea unei instituții federale trebuia să apară din crearea unei adunări constituante alese popular pentru a schița o constituție federală în vederea ratificării în parlamentele naționale. Nici unul dintre aceste obiective nu ar fi putut fi realizat fără voința populară și câțiva partizani înfocați ai cauzei. Se căuta exploatarea situațiilor de criză ca momente pentru propagarea pe o scală largă a ideilor federaliste. Oportunitățile trebuie fructificate când apar. Dezvoltarea tacticilor și strategiilor sunt de o importanță specială în momentul când guvernele naționale investesc interes în păstrarea vechii ordini în stat.
Analizele federaliștilor s-au finalizat prin tratări academice asupra subiectului în context european. Carl Friedrich (1968) a argumentat pentru o schimbare a teoriilor convenționale ale federalismului, la nivel academic, în sensul ca focalizarea să se deplaseze dinspre elaborarea unor principii constituționale clasice spre investigarea tendințelor federalismului.
Federalismul trebuie perceput ca un proces, ca un model ce evoluează al unor relații în schimbare, mai degrabă decât o construcție statică proiectată pe baza unor legi ferme și care nu se modifică.
Opera principală a unui alt teoretician, Amatai Etzioni, Political Unification (Etzioni, 1965) caută să sfideze categorisirea principalelor școli ale teoriei integrării. El a propus un set federalist de ipoteze de lucru și a confirmat câteva percepte ale federalismului gradual, opera lui Etzioni tratând integrarea ca pe un rezultat sau ca pe o condiție terminală. El a oferit o abordare riguroasă a fenomenului, operaționalizând ideile federaliste clasice cu o nouă viziune pentru a înțelege funcționarea procesului de federalizare.
În ciuda diferitelor accente și a diferitelor abordări, analizele federaliste au în comun ipoteza primatului “politicului“. Problemele politice necesită soluții politice și mijloacele de a ajunge la aceste rezultate dezirabile sunt tot politice.
3.2.1 Evaluarea și critică
Orice discuție asupra federalismului aplicată unificării europene demonstrază în mod clar cât de vagă poate fi frontiera dintre analiza teoretică și practica politică. Discursul federalist a devenit o parte integrantă a practicii integrării europene de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial. Mișcarea federalistă europeană s-a maturizat în jurul unor opere majore elaborate în perioada interbelică și mulți din arhitecții Comunităților Europene au fost pregătiți de a susține scopurile federaliste, chiar dacă poate ei au fost pregătiți să folosească alt mijloace, cum ar fi funcționalismul, pentru a le atinge.
Politologii americani, care au o înclinare vădită către federalism, au fost cei mai adecvați sfătuitori în consiliere politică pentru arhitecții soluțiilor federaliste europene postbelice (Friedrich, Bowie, 1954). Este foarte dificil de a separa teoria federalistă de propaganda în favoarea federalismului, deasemenea fiind dificil de identificat un corp unic și coerent al unei teorii federaliste europene. Scopul multora dintre federaliști, observatori fideli ai federalismului și federației, a fost să descopere cele mai potrivite tactici și formule juridice pentru implementarea propriilor planuri normative.
Influențele actuale ale conceptului federalismului în practica funcționării Uniunii Europene și în mod special în dezbaterile privind Europa, din cadrul statelor membre, fac dificilă acceptarea viziunii că perspectiva federalistă a marcat nesemnificativ stabilitatea politică europeană.
Organizațiile federaliste pot apărea ca având influențe marginale în istoria Comunităților, dar ideile federaliste cuceresc Comunitatea și ajută la definirea problemelor sale.
Câțiva dintre cei mai înfocați critici ai abordării federaliste a Europei gândesc într-o manieră negativistă. Mai notabilă a fos critica federalistă “evoluționară” a supozițiilor timpurii că integrarea, în sens federalist, ar putea fi realizată rapid după un proiect constituțional rațional și riguros. Elementele teoriei federaliste au condus la o separare parțială între teorie și propagandă, acest fapt nereprezentând o încercare conștientă de a interpreta federalismul ca fiind un curent mai puțin ideologic.
Preocuparea federalistă față de politică a direcționat atenția către crearea unei ordini instituționale asemănătoare celei de stat la nivel european. Acest fapt conduce către temerea că teoria federalistă înțelege greșit natura problemelor pe care caută să le rezolve sau, cel puțin, că ea caută o soluție total inadecvată.
Alte școli de gândire bazate pe noțiunea de “stat“, înțeles în termenii unei forme organizaționale ce guvernează teritorii legate între ele prin diferite motivații, reprezintă esența irațională a guvernării umane sau este caracterizată de înclinații inerente spre conflicte. Greșeala federalistă este de a pleda pentru reproducerea acestei forme organizaționale la nivel european. De aici decurg două pericole. Primul este că concentrarea unor elemente semnificative ale capacității de guvernare la nivel european crează o distanță periculoasă între guvernanți și guvernați. Avantajul statelor-națiune este că ele se bazează pe loialitatea cetățenilor și în multe privințe constituie comunități politice viabile în direcții în care entități federate puternice nu pot face același lucru. Al doilea pericol rezultă din proiecția externă a logicii federaliste. Aceasta conduce, în viziunea unora, spre un coșmar orwellian a rivalităților inter-regionale, așa cum suprastatele reproduc punctele slabe al unui sistem internațional bazat pe statul-națiune, dar la o scală mai mare.
Aceste preocupări conduc la preocupările particulare ale gânditorilor federaliști care au în gând procesul integrării europene. Problema principală este dacă o Uniune Europeană federală ar reprezenta un rezultat dezirabil pentru promovarea guvernelor democratice și eficiente. Dar cum va arăta o Europă federală este un fapt complet ambiguu. Pentru unii, acest fapt ar însemna transformarea statelor membre existente în entități teritoriale analoage statelor SUA, provinciilor canadiene sau landurilor germane. Acest fapt ar putea însemna acceptarea logicii aparente a “integrării diferențiate”, unde viitorul UE este caracterizat prin modele variate de integrare și unde profunzimea până la care statele membre sunt integrate poate varia considerabil de la caz la caz.
O Europă federală ar putea semăna cu “Europa regiunilor“, unde rigiditatea barierelor teritoriale naționale începe să dispară și cele două nivele primare de guvernare sunt regionale și europene. O Europă federală ar putea însemna o delimitare serioasă a puterilor instituțiilor centrale europene, cu principii constituționale corect concepute în scopul protejării drepturilor statelor membre. Acest fapt ne aduce la o problemă esențială a federalismului: elasticitatea sa conceptuală. Acest fapt înseamnă că proiectul potențial folositor la o varietate de proiecte politice și este deci incredibil de dificil de a-l decripta în termeni academici.
În plus, pretenția că constituțiile federale sunt cele mai reușite mijloace de a proteja libertățiile individuale este nedovedită. Cercetările publicate în anii 1960 sugerează că sistemele federaliste au fost concepute și pentru protejarea minorităților naționale (Riker, 1964), dar a rezultat că o asemenea protecție ar putea fi acordată adesea unor mișcări a căror întreagă rațiune de bază de a exista ar fi subversiunea tendințelor democratice. Așa numitele mișcări privind drepturile oferite de stat, în SUA, au utilizat limbajul federalismului constituțional ca un instrument de a păstra rasismul instituționalizat protejat și operativ în anumite state din sud împotriva preocupărilor exprese ale legislatorilor.
În concluzie, eforturile politice și intelectuale ale federaliștilor europeni nu trebuie subestimate. Poate că cel mai semnificativ lucru ce poate fi spus despre federalism este că el continuă să fie un discurs foarte puternic, foarte distinct, privind posibilitățile și alternativele inerente ale procesului de integrare europeană. Aceasta este o idee vehiculată mai puțin de către teoreticieni și mult mai mult de către politicieni, care sunt adesea temători de federalism, ceva diferit de conceptul lor preferat de “Europă a statelor”.
3.3. Funcționalismul
3.3.1. Mitrany și funcționalismul
David Mitrany (1888-1974) s-a născut în România, dar a petrecut cea mai mare parte din viața lui în Marea Britanie și SUA. El nu a fost un teoretician al integrării europene. Preocuparea să a fost construcția unui Sistem de Pace (Funcțional-Working Peace System), o sintagmă ce se identifică cu titlul pamfletului său de sorginte fabiană (Mitrany, 1966; prima dată publicat în anul 1943).
Pentru Mitrany, rădăcina cauzei războiului a fost naționalismul. Eșecul Ligii Națiunilor de a preveni agresiunea a determinat dezbateri chiar înainte de izbucnirea celui de al doilea război mondial, apărând discuții inerente privind un nou tip de sistem internațional. Pentru aceia care au blamat eșecul Ligii Națiunilor la nivelul puterilor sale limitate, răspunsul a fost dezvoltarea unei federații internaționale. Cu alte cuvinte, Liga Națiunilor nu a mers destul de departe și aceiași greșeală nu mai trebuia repetată: de aici rezulta ideea clară că națiunile trebuie să fie unite mai mult între ele.
Mitrany nu a agreat ideeea unei federații ca mijloc de a uni statele împreună. El s-a opus ideii unui unic guvern mondial, deoarece a crezut că acesta ar reprezenta o amenințare la libertatea individuală. El s-a opus, deasemenea, la crearea federațiilor regionale, crezând că acestea ar reproduce, în mod simplu, rivalitățile naționale la o scală mai mare. Orice reorganizare politică, în unități separate, trebuie să producă, mai devreme sau mai târziu, aceleași efecte. Orice sistem internațional care urmează să conducă într-o lume nouă trebuie să producă efectul opus, în sensul de a stăpîni divizarea politică.
În locul ambelor acestor posibilități, o federație mondială sau o federație regională, Mitrany a propus crearea unei serii întregi de agenții funcționale internaționale separate, fiecare din ele avînd autoritate asupra unei arii specifice a vieții umane. Modelul său era de a prelua sarcinile tehnice individuale de sub controlul guvernelor și de a le repartiza acestor agenții funcționale. El a crezut că guvernele ar fi pregătite de a ceda controlul, pentru că ele nu s-ar fi simțit amenințate prin pierderea suveranității, să zicem, de exemplu, asupra sănătății, sau asupra coordonării mersului feroviar, și deci ar fi în stare să aprecieze avantajele unor asemenea sarcini, care sunt realizate la nivel mondial sau regional. Pe măsură ce tot mai multe zone de control ar fi cedate, statele ar deveni mai puțin capabile la acțiune independentă. Într-un orizont de timp, guvernele naționale ar descoperi că ele au fost “integrate într-o pânză de paianjen de agenții și activități internaționale“ (Mitrany, 1966:35; 1975)
Aceste agenții internaționale ar funcționa la nivele diferite, depinzând de funcțiile pe care le-ar îndeplini. Mitrany oferă exemplul sistemului de comunicații. Căile ferate ar fi organizate la scară continentală; transportul maritim la o scară intercontinentală, iar aviația ar fi organizată la o scară universală. Nu doar dependența statelor de aceste agenții, privind existența și funcționarea lor, ar crea dificultăți guvernelor în a trata cu ele, dar experiența funcționării acestor agenții ar trebui să socializeze politicienii, funcționarii publici, ca și societatea civilă, în adoptarea atitudinilor mai puțin naționaliste.
Abordările funcționaliste reprezintă o parte importantă a studiului relațiilor internaționale, fomând, în general, deasemenea un element central al studiului relațiilor internaționale. Paul Taylor (1994) identifică funcționalismul ca “un strămoș intelectual” nu doar a teoriei neofuncționaliste a integrării, ci și a diverselor abordări recente în studiul ordinii internaționale, cum ar fi: teoria interdependenței, abordări ale societății mondiale, politici de ramură și teoria regimurilor.
Cercetătorii funcționalismului trebuie să recunoască locul său în cadrul tradiției liberal-idealiste a relațiilor internaționale ce se întinde de la Kant până la Woodrow Wilson și chiar dincolo de el.
Fundamentele funcționalismului constau într-o viziune pozitivă a posibilităților umane și, într-o oarecare măsură, a naturii umane. Progresele raționale, cele bazate pe primatul păcii sunt posibile în cadrul acestei teorii, considerându-se că conflictul și lipsa de armonie nu sunt endemice la adresa condiției umane. Funcționalismul reprezintă o componentă centrală a studiului organizațiilor internaționale ca și a organizațiilor ne-guvernamentale. Ipotezele sale formează baza pentru, poate, cea mai susținută provocare la adresa viziunii “puterii politice” a statului în afacerile internaționale.
De departe, figura cheie a teoriei funcționaliste este David Mitrany. Mitrany s-a născut în România, a studiat la London School of Economics, și și-a elaborat operele cheie în Anglia. Funcționalismul lui Mitrany, după cum este reprezentat în opere ca A Working Peace System (1943) (Mitrany, 1966) este subliniat cu optimism în scopul unei inginerii sociale luminate. Ideile de bază ale lui Mitrany au apărut în același moment intelectual cu apariția cărții lui John Maynard Keynes General Theory of Employment, Interest and Money (1936) și a raportului lui William Beveridge privind schemele de asigurare socială (1942).
Faptul că prima ediție a cărții A Working Peace System a apărut către sfârșitul celui de-al doilea război mondial este foarte important. Ca și federalismul, funcționalismul a reprezentat o ramură a unei mișcări largi care încerca să teoretizeze condițiile pentru sfârșirea conflictelor și care a găsit spațiul intelectual într-un climat politic turbulent, acela al anilor 1940. Prin intermediul operei sale, Mitrany s-a autodeclarat a fi un cercetător social consecvent, scopul său urmând să fie evitarea dogmelor normative în elaborarea prescripțiilor privind viitorul guvernanței. Mitrany s-a preocupat de a recomanda strategii pentru realizarea sistemelor de pace perpetuă, dar deasemenea, scopul său a fost să construiască argumente și să respingă rigiditățile asociate cu idealismul inter-belic. Pentru David Mitrany, punctul de pornire nu trebuie să fie problema privind forma ideală a societății internaționale, ci care ar trebuie să fie funcțiile sale esențiale.
Funcționalismul, după cum observă Taylor și Groom, reprezintă “o abordare, mai degrabă decât o teorie coerentă“ (1975). Ea nu pornește de la un set rigid de probleme fundamentale care sunt împărtășite de toți funcționaliștii. Abordarea funcționalistă a politicii mondiale, și deci a integrării europene, are tendința de a a prelua diferitele elemente în cadrul unei agende distincte, foarte largi. Esența acestei agende o reprezintă prioritatea nevoilor umane sau a bunăstării publice, ca valori opuse “religiozității“ statului național sau a celebrării oricărei convingeri ideologice particulare. Funcționaliștii își exprimă nervozitatea considerabilă privind capacitatea statelor-națiune de a îndeplini condițiile umane. Acest fapt nu este datorat faptului că unele nevoi au un aspect trans-național, ci și datorită faptului că existența timpurie a statelor – națiune are tendința de a susține anumite dogme care distrag politica de la maximizarea bunăstării publice.
Rezultă că ființele umane trebuie să fie atât raționale privind nevoile lor, cât și creative în ceea ce privește construcția unor instituții autoritare care pot realiza funcția repartizată lor. De aici rezultă și termenul de funcționalism.
Funcționalismul lui David Mitrany oferă o viziune tehnocrată privind guvernarea umană. Privit global, guvernarea de către politicieni implică că motivul predominant al politicii este preluarea și menținerea puterii mai degrabă decât urmărirea bunăstării comune. Ernst Haas a făcut aluzie la ideea că funcționalismul prezintă unele asemănări cu aspirațiile marxist-leniniste de a înlocui “guvernarea oamenilor“ cu “administrarea obiectelor“ (Haas, 1964). Poate că este adevărat acest lucru, dar e la fel de adevărat că Mitrany a fost un critic la adresa aspectelor marxismului și a teoriei socialiste în general. Anti-dogmatismul tehnocratic al lui David Mitrany s-a extins până la nivelul statului. Acestă realitate nu se datora doar faptului că organizarea mondială în state a generat tendințe dogmatice dăunătoare. S-a investit prea mult în stat de dragul statului. A privi statul ca un dat a implicat impunerea unei inflexibilități ce nu era necesară în momentul în care s-au abordat modalitățile prin care cerințele cetățenilor pot fi servite cel mai bine. Astfel, s-a ajuns la ideea că unele nevoi trebuie să fie onorate cel mai bine prin ignorarea convențiilor teritoriului național.
S-ar putea ca instituțiile transnaționale ar reprezenta furnizori mai buni și mai eficienți ai bunăstării în comparație cu guvernele naționale. Mai mult, crearea unor asemenea organisme ar avea două efecte probabile.
Primul efect a fost că performanța eficientă a sarcinilor prin intermediul instituțiilor inter- sau transnaționale ar avea ca rezultat un proces de transfer popular, loial, de la statul națiune. Al doilea efect, mai important, ar viza ca șansele unui conflict internațional să fie reduse.
Aplicarea unei abordări tehnocratice și raționale în sfera guvernanței a reprezentat baza unui sistem de pace viabil. În concluzie, funcționalismul are două fațete, una tehnocrată și rațională/logică, cealaltă înalt normativă. Ambele aspecte sunt evidențiate în opera lui Mitrany.
Ar putea fi exagerat sau chiar redundant a descrie suveranitatea națională ca “inamicul principal” al lui Mitrany, dar nu există nici o îndoială că identificarea formelor clare ale guvernării cu scopul maximizării bunăstării sociale s-a bazat pe o schimbare totală a aramjamentelor poliice formale care au provocat cele două războaie mondiale din secolul XX.
Esența funcționalismului are tendința de a fi o formă ce urmează funcției. Nevoile speciei umane se schimbă în timp și variază în funcție de spațiu. Aceasta înseamnă că proiectarea soluțiilor instituționale trebuie să fie complet transparente și să reprezinte un proces flexibil. Prin aceasta stă marea putere a funcționalismului. El nu este tributar niciunui proiect particular vizând organizațiile internaționale. Prioritatea nevoilor umane reprezintă preocuparea centrală, și nu realizarea unui stat integrat. Flexibilitatea reprezintă un cuvânt de ordine. Nevoile pot apare sau se pot schimba, uneori pot dispare. Fixarea rigidă a unor anumite genuri a rezultatelor instituționale asupra altora este o greșeală fatală.
Până într-o anumită măsură, funcționalismul ne este într-adevăr o teorie a integrării pentru că termenul integrare este sugestiv pentru o etapă finală instituțională particulară.
Opera timpurie a lui Mitrany, exemplificată de seria de conferințe susținute la Yale, publicate sub titlul The Progress of International Government, a prezentat principiile cheie care ulterior au devenit formalizate în cadrul teoriei funcționalismului. O preocupare centrală pentru Mitrany în acea perioadă a fost încercarea sa de a demitiza “concentrarea statului“ care a caracterizat atât de mult conceperea primiilor principii în politica internațională. Pentru Mitrany, statul, privit esențial ca un mijloc al realizării umane, a devenit un sfârșit, un final prin el însuși. Această critică se bazează pe trei observații :
Prima ar fi că a fost o greșeală de a privi lumea în termenii unei
imagini juridice convenționale a entităților suverane separate formal. Mitrany a preferat să vorbească despre state în termenii interdependenței lor materiale, termen care a intrat într-adevăr în circuitul relațiilor internaționale 40 de ani mai târziu.
În al doilea rând, concentrarea statului a constrâns posibilitățile unei
gândiri inovatoare prin asumarea că singura substituire disponibilă a sistemului statelor a fost o entitate asemănătoare statului care furnizează guvernare întregii lumi. Opera lui Mitrany poate fi citită ca o încercare de dezvolta un fel de a treia cale între acestă logică dihotomică și stagnarea sa conceptuală asociată. Într-adevăr, Mitrany a fost deosebit de critic la adresa gânditorilor contemporani care au propus scheme pentru un guvern mondial. În conferința sa “The Communal Origin of World Affairs“, el a criticat dur ipoteza că un stat mondial ar putea produce o ordine stabilă. Aceste construcții teoretice erau percepute de Mitrany ca analoage construirii unui imperiu și deci ar induce probabil antagonisme care ar slăbi și eventual ar dizolva ordinea imperială.
A treia dificultate, referitoare la concentrarea statului, apare în
contextul provocărilor interne la adresa capacității statelor care au pus probleme la tehnici de organizare a guvernării. Pentru Mitrany, statul anilor 1930 a devenit “hibrid“. Noul sistem al bunăstării relative al momentului respectiv a confruntat vechea imagine a statului cu imaginea gardianului apărător al păcii și ordinii.
Imperativele gîndirii creative în contextul organizării politice interne au fost prezente și în sfera internațională din cauza:
a. disoluției și/sau reorganizării guvernării pentru scopuri interne ar putea prin ea însăși să reordoneze sistemul internațional,
b. ”interdependenței materiale“ a statelor a însemnat că gândirea inovativă necesară a trebuit să ofere cel puțin o măsură a creativității transnaționale pentru a rezolva problemele managementului public, distribuției, bunăstării și comunicațiilor. Aceste procese au inceput să apară informal o dată cu creșterea contactelor interstatale în sfera tehnologiei, acțiuni care au fost proiectate pentru a înlocui tradiționalele forme de diplomație.
Funcționaliștii au anticipat proliferarea unor organizații internaționale flexibile, orientate pe scopuri specifice, ca mijloace la care să se adreseze priorităților dictate de nevoile umane. Ele urmau să fie flexibile prin aceea că activitățile sunt selectate specific și organizate separat, fiecare corespunzător cu natura sa, cu condiția specifică sub care operează și în contextul nevoilor momentului. Consecința acestui principiu esențial ar fi o rețea, ca o “pânză de paianjen“, a diverselor instituții guvernamentale, care se suprapun, diferind în formă, pe măsură ce funcțiile variază.
S-a ridicat problema privind modul în care aceste organizații funcționale ar putea fi conectate și dacă ar fi necesară o autoritate care să le înglobeze. Dar problema unui nivel potrivit de influență rămâne deschisă. Problema legăturii dintre organizații și realizarea unei “societăți internaționale“ a fost prezentată în termenii ce au anticipat concepția neofuncționalistă a spillover-ului (Groom,Taylor, 1994). (Spillover reprezintă efectul de antrenare ce rezultă din logica internă a integrării, trecându-se automat de la un stadiu al integrării la altul, integrarea sectorială creând condițiile pentru trecerea la integrarea generală.)
Faptul că organizațiile funcționaliste au fost fondate pe baza unui angajament rațional, care să reflecte într-adevăr nevoile umane, a însemnat că activitatea lor ar furniza beneficii concrete care la rândul lor ar induce, ar încuraja, o mai mare participare în cadrul acestor organisme și ar soluționa cazurile “concentrării statului“. În plus, rețeaua complexă de organizații ar ajuta la coagularea proceselor privind interdependența crescută dintre state și societăți.
3.3.2. Funcționalismul și integrarea europeană
Unul dintre cele mai importante aspecte ale operei lui David Mitrany a fost respingerea, dezaprobarea, puternică și constantă, a schemelor de integrare regională. Această critică a situat funcționalismul la o parte de contribuțiile majore privind dezbaterea stabilirii condițiilor pentru pace. Antipatia lui Mitrany pentru integrarea vest-europeană a fost evidentă în critica sa privind planul Briand, respins ca partizan al unei economii planificate și exclusiviste. Argumentul funcționalist a obiectat în mod evident față de închiderea teritorială implicită în schemele de integrare regională.
Într-o încleștare energică privind noțiunea de pan Europa, a lui Coudenhove-Kalergi (Mitrany, 1975), Mitrany a pus câteva întrebări fundamentale, pertinente privind definirea conceptului Europa în termenii privind hotarele sale și privind impactul asupra lumii exterioare. Proiectul unificării continentale a fost criticat aspru de Mitrany pentru statismul său: “Între concepția uniunilor continentale și cea a unei ligi universale există o diferență nu numai de rang, ci și de esență. Una ar continua în vechea modalitate prin definirea teritoriului, cealaltă prin definirea funcțiilor; și în timp ce uniunile ar defini teritoriul lor ca mijloc de diferențiere între membrii și nemembrii, o ligă ar selecta și defini funcțiile pentru scopul contrar al integrării cu privire la interesul tuturor.“ (Mitrany, 1933)
Cu alte cuvinte, regionalismul a fost o soluție pentru a reproduce neajunsurile/erorile sistemului de state. Dezvoltarea continuă a logicii teritoriale, ca opuse logicii funcționale a creat un potențial pentru antagonisme inter-regionale. Acest punct de vedere a fost explicitat în 1965 în eseul The Prospect of Integration: Federal or Functional (Mitrany, 1975), care a aplicat analiza funcționalistă la proiectul bine gândit al integrării regionale reprezentat de Comunitățile Europene. Mitrany a atacat ceea ce a denumit premisele false regionale și federale, ambele orientări găsindu-și expresie in Comunitățile europene.
Premiza falsă a regionalismului a descris tendința stabilirii frontierelor și de a impune limite asupra privind calitatea de membru în cadrul unor entități cum sunt Comunitățile. Premiza falsă a federalismului s-a referit la tendința de a construi asemenea aranjamente pentru scopuri politice, și anume Statele Unite ale Europei în contextul Comunităților Europene.
“O uniune politică trebuie să fie naționalistă; și…ca atare ea trebuie să împiedice și poate distruge cercetarea unui sistem generalal păcii și dezvoltării. Sub presiunile unei transformări sociale radicale și planificate ea se va îndrepta către un sistem centralizat – închis, exclusiv, competitiv, un asemenea sistem cu greu ar putea media între noile orientări ideologice sau să tempereze naționalismul dur al noilor state pentru a le conduce către noi orizonturi a comunității mutuale internaționale.“ (Mitrany, 1975)
În accepțiunea susținătorilor, formulele regionale nu ar reproduce doar funcțiile teritoriale asemănătoare statului, la nivel supranațional, dar ar păstra deasemenea intacte structurile de luare a deciziilor ale statelor componente. Acest fapt ar conduce, în viziunea lui Mitrany, la dominația celor mai puternice state. Uniunile regionale sunt construite într-o manieră asemănătoare proceselor construcției statelor, dar le lipsețte coeziunea naturală a națiunilor.
Proiectele de integrare regională au ofensat unele principii de bază ale funcționalismului. Ele au fost atavice pentru că au generat antagonisme și au recidivat pentru că au orientat guvernarea înapoi spre formele/fundațiile anacronice ale statalității și a teritoriului.
Mitrany a avut un considerabil respect pentru Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului și pentru Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, văzând în ele elemente clare ale logicii funcționale, mai ales în domeniul mecanismelor tehnocratice consultative care au legat oficialii de grupurile producătorilor/furnizorilor ca și în domeniul posibilităților firești pentru contacte de cooperare cu statele ne-membre.
Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului a fost atractivă pentru David Mitrany pentru că ea părea să reprezinte o soluție funcțională corespunzătoare pentru un set particular de necesități sectoriale care au apărut în Europa postbelică. Ea a reprezentat o instanță în care problemele au avut o țintă geografică definită. Problema integrării europene a fost aceea că, cel puțin la mijlocul anilor 1960, a fost dominată de procesele formale asociate cu Comunitatea Economică Europeană (CEE). Aceasta a reprezentat un organism mult mai complex, care a rezultat din schemele funcționale pre-existente. Nu a existat nici o logică pentru ca problemele care au depășit sfera energiei atomice și a cărbunelui și oțelului să fie prioritare în instituții definite regional. Integrarea europeană a reprezentat aplicarea unei logici teritoriale, mai degrabă decât a unei logici funcționaliste.
3.3.3. Monnet și funcțional-federalismul (federalismul funcțional). O evaluare critică
Planul pentru conceperea ECSC a fost cunoscut ca Planul Schuman, pentru că a fost făcut public de către Ministrul de Externe Francez Robert Schuman, dar este general acceptat că a fost conceput în cadrul French Economic Planning Commission-Comisariat du Plan, care a fost prezidat de tehnocratul Jean Monnet. A fost sarcina Comisiei de Planificare de a ghida reconstrucția postbelică și de a moderniza economia franceză și s-a bazat pe experiențele în domeniu ale lui Jean Monnet. El a realizat imperfecțiunea economică a statului-națiune european în lumea modernă. El a văzut nevoia de a crea “o piață comună largă și dinamică“, o piață continentală enormă, la scală europeană. El a țintit, deci, de a crea mai mult decât o piață comună.
Monnet a fost un vizionar, un planificator. El nu a arătat o prea mare încredere în sistemul pieței libere, a economiei de piață, sistem care a servit Franța, mai mult prost, în trecut. El și-a plasat încrederea și efortul în dezvoltarea instituțiilor supranaționale (vezi caseta 1.1) ca o bază pentru construirea unei comunități economice autentice, care ar adopta politici economice comune și proceduri de planificare raționale. Cărbunele și oțelul, considerate materiale industriale strategice, au fost menite ca puncte, repere, de pornire.
Caseta 3.1. Instituțiile supranaționale
Supranațional înseamnă, literal, deasupra naționalului. O instituție supranațională este una care are putere sau influență care merge dincolo de aceea permisă ei de către guvernele naționale. O institutie internațională, prin contrast, este una care rezultă din cooperarea guvernelor naționale și nu are putere dincolo de aceea permisă ei de către acele guverne.
Scopul a fost de a extinde integrarea spre toate aspectele economiei Europei Occidentale, dar o asemenea schemă ar fi fost prea ambițioasă pentru a câștiga acceptare dintr-o dată. A existat o indicare clară a acestui fapt în eșecul eforturilor anterioare de a integra economiile Franței, Italiei, Olandei, Belgiei și Luxemburgului.
A existat deasemenea un nou factor în ecuație, un factor cheie, ce a determinat planul lui Monnet: apariția în 1949 a statului suveran vest german. Pentru Monnet, existența Republicii Federale a Germaniei a pus două probleme complementare la aceea privind crearea unei economii integrate vest europene :
Prima problemă a privit modul de organizare a relațiilor politice franco
germane într-un asemenea mod ca un alt război între cele două state să trebuiască a deveni imposibil. Din punctul de vedere al logicii franceze aceasta însemnă, efectiv, modul în care Germania poate fi controlată. Punerea la olaltă a producției de cărbune și oțel ar asigura baza pentru o dezvoltare economică, ca prim pas către o federație a Europei. De asemenea, prin stimularea expansiunii acestor industrii, în scopuri pașnice, s-ar asigura o alternativă economică la producerea materialelor de război pentru acele regiuni din Europa care au fost dependente de furnizarea materialului militar.
A doua problemă la care a trebuit să îi facă față Jean Monnet a fost una
foarte practică, privind modul de asigurare adecvată a furnizărilor de cărbune din regiunea Ruhr către industria de oțel franceză. Ideea de a pune în comun cantitățile de cărbune și oțel franco-germane ar lega cele două state într-o dependență economică mutuală, scoțând de sub controlul imediat al guvernelor naționale materiile prime de bază, considerate strategice, pentru purtarea altui război.
Mitrany (1966) a descris strategia lui Monnet ca funcționalism federal. Nu este clar, deci, dacă Monnet a fost un federalist complet, pur. El ar putea fi perceput, sub aspectul discursului său, ca pragmatic, care a propus ECSC ca o soluție la problema foarte practică descrisă a rezolva aceste probleme, Monnet a adoptat o soluție similară cu aceea a lui Mitrany: să îndepărteze controlul industriilor strategice, cărbunele și oțelul, din sfera guvernelor și punerea acestora sub gestionarea unei agenții independente. Acest organism a fost Înalta Autoritate a ECSC, și în planul original al lui Monnet a fost singura instituție propusă. Dezvoltarea altor instituții supranaționale a venit din partea altor presiuni. Înalta Autoritate a fost prototipul pentru Comisia EEC-CEE, care a devenit un punct central al teoriei neofuncționaliste privind integrarea europeană.
3.3.4. Evaluarea și critica modelului federalismul – funcțional
Cea mai evidentă afirmație privind importanța funcționalismului este că acest curent a pus bazele, fundamentele, teoriei integrării neofuncționaliste, ce reprezintă ramura teoriei relațiilor internaționale cel mai apropiat asociată cu dezvoltarea Comunităților Europene. Mulți teoreticieni neofuncționaliști l-au revendicat pe David Mitrany ca pe un strămoș intelectual direct. În multe privințe, accentul pe realizarea tehnocratică a nevoilor, ca bază pentru sisteme de pace profunde și care să dureze în timp, denotă o legătură apropiată. Dovezile sugerează că Mitrany a fost mai degrabă incomodat de această asociere, nu doar pentru că el a perceput o legătură între teoria integrării neofuncționaliste și strategiile quasi-federaliste promovate de fondatorii Comunităților Europene. Mitrany a obiectat la adresa asocierii dintre neofuncționalism și construcția noilor comunități politice, această construcție fiind, în viziunea sa, o anatemă la proiectul funcționalist (Navari, 1995).
Funcționalismul este de obicei perceput de a fi furnizat o abordare distinctă și innovativă studiului politicilor internaționale și a organizațiilor internaționale, ce au deschis posibilități concrete pentru a gândi dincolo de categoriile convenționale. Funcționalismul a oferit o alternativă distinctă la metodologia gândirii privind ordinea internațională post-westfaliană. O dată cu renașterea recentă a interesului privind regionalismul în politica mondială și economia politică internațională, alternativa funcționalistă, sectorialismul, devin mai evidente și mai remarcabile (Taylor, 1993). Acesta este un fapt foarte important pentru că, cel puțin din punct de vedere normativ, funcționalismul concentrează critica regionalismului post-național.
Afinitățile cu teoria integrării neofuncționaliste fiind clare, opera lui Mitrany poate fi citită ca o anticipare a teoriilor interdependenței (Keohane, Nye, 1977), transnaționalismului și a guvernanței fără guvern (Rosenau, Czempiel, 1992).
Deși mulți teoreticieni actuali ai integrării neagă o afiliere directă la funcționalism, cercetări recente asupra guvernanței Uniunii Europene împărtășesc exemplificări ca: autorități la mai multe nivele, complexe, care se suprapun și pe care le întâlnim în registrul funcționalist.
Funcționalismul oferă “poate cel mai bun cadru teoretic pentru înțelegerea naturii tehnice a Comunităților Europene“ și “este posibil a vedea în doctrina lui Mitrany privind organizațiile funcționale din cadrul relațiilor internaționale o expunere sumară corespunzătoare a ipotezelor ce stau în spatele procesului de integrare.” (Forsyth, 1996)
Criticii funcționalismului sunt grupați în patru categorii principale.
Prima poziție critică apare din ipoteza funcționalistă că determinarea
nevoilor reprezintă un exercițiu tehnocratic și obiectiv. Este dificil nu doar a vedea acest fapt ca pe unul politic fundamental și astfel o sarcină inerent conflictuală. Un exemplu relevant din A Working Peace System este relevant. Mitrany nu și-a pus mari probleme în stabilirea formelor adecvate pentru administrația căilor ferate, a navigației și aviației, dar a admis că coordonarea în domenii cumar fi producția, comerțul și distribuția ar fi inerent mai complexe datorită naturii lor concurențiale. Este dificil de a observa felul în care logica funcționalistă ar putea funcționa în condițiile normale ale unei economii de piață, atât interne cât și internaționale datorită imperativelor concurenței și a înclinației asociate de a crea învingători și învinși.
Mare parte din dinamismul ce stă în spatele operei lui Mitrany a fost o respingere a capitalismului de tip laissez-faire, dar aplicarea unui model funcționalist la sistemele producției, finanței și comerțului ar fi o sarcină ce necesită schimbări fundamentale asupra logicii comportamentale a firmelor, piețelor și a oamenilor de afaceri.
Această constatare a dus la cel de-al doilea aspect critic și
anume că funcționalismul lui Mitrany este fără speranță naiv și se bazează pe ipoteze iraționale privind capacitatea oamenilor și a guvernelor de a se orienta în direcții raționale. Până într-o anumită măsură, funcționalismul a fost surprins de propria sa rațiune, care a fost o rațiune percepută ca o premiză asupra supremației nevoilor umane. Acesta este un mod de gândire care își are originea în tradiția utilitaristă a lui Bentham, unde scopul guvernării trebuie sa fie urmărirea fericirii maxime a ființei umane. Alte aspecte raționale decurg din premisele alternative, cum ar fi caracterul normativ al conceptului de națiune și ipoteza că guvernele naționale sunt cele mai eficace entități pentru o guvernare reprezentativă și eficientă, ambele aceste argumente constituind esența pozițiilor intelectuale bine argumentate.
Fundamentele rațional-tehnocrate ale relațiilor internaționale de factură funcționalistă poate că au fost prezente în gândirea teoreticienilor funcționaliști dar ele nu au fost în nici un caz sensibilizate în cadrul publicului larg și a elitelor politice. Accentul tehnocratic al funcționaliștilor a condus la o subestimare /subevaluare a accentuării continue a politicii.
Aceasta s-a datorat percepției că politica este un comportament ce primează asupra dogmelor, întrucât administrarea diferitelor probleme implică grupuri de oameni ce iau decizii colective.
Ideea funcționalistă că integrarea a reprezentat “triumful gradual al sferei tehnocratice și raționale asupra politicului“ (Pentland, 1981) prezintă o falsă dihotomie. Tehnocrația este adânc înrădăcinată politic și este dificil de a susține că anumite probleme sunt inerente și sunt doar tehnice. Ernst Haas a criticat funcționalismul lui Mitrany pentru asumarea unei separări între putere și bunăstare (Haas, 1964). Argumentarea funcționalistă a conținut ipoteze privind capacitățile și probabilitățile pentru schimbarea cognitivă. Argumentul pare a fi că împlinirea obiectivă a nevoilor va genera aproape automat susținere pentru forma instituțională ce urmează a fi folosită pentru a se adresa acestor nevoi. Mecanismele prin care aceste nevoi sunt identificate sunt deasemenea specificate superficial. Ceea ce îi lipsește deasemenea funcționalismului a fost o teorie a acțiunii comunicative: felul cum actorii ajung sau ar trebui să ajungă să descifreze anumite fapte despre lume. Resursa funcționalistă privind raționalitatea obiectivă este incompletă, cu certitudine în termenii științei sociale actuale.
Al treilea aspect critic al funcționalismului îl reprezintă faptul că
are o experiență nesatisfăcătoare în domeniul proiecțiilor în viitor/ previziunilor (Haas, 1975). Dar de fapt lucrurile nu au ieșit din tiparul pe care l-a creat Mitrany. Putem spune că a existat o critică ineviabilă. Opera lui Mitrany s-a focalizat pe susținerea curentului funcționalist mai degrabă decât pe predicții și deci a judeca funcționalismul pe această bază este de a folosi o formă de evaluare teoretică care nu este potrivită teoriei judecate. După Haas (1964), “intenția prescriptivă este un element central al teoriei funcționaliste”.
Mitrany a continuat să susțină ordinea funcționalistă a lumii tot restul vieții sale fiind deosebit de critic la adresa tendințelor regionaliste, considerate eronate, din cadrul economiei politice globale. Opera lui Mtrany a reprezentat o teorie pură ca instrument al intervenției politice, mai degrabă decât o teorie producătoare de generalizări juridice. A existat, totuși, un element predictiv în funcționalism. Accentul pus pe progresul și natura schimbării sociale au însemnat că recomandările pentru organizațiile internaționale concepute de Mitrany au reflectat ipotezele privind evoluția nevoilor umane și tendința spre forme de guvernare la care să se adapteze.
Critic, Haas a clarificat poziția funcționaliștilor care “au pretins că posedă un aparat teoretic capabil de a analiza societatea existentă și de a identifica cauzele aspectelor sale nedorite; ei au pretins, în continuare, că au descifrat căile prin care poate fi creat un stat de drept, superior, normativ.“ (Haas, 1964)
În al patrulea rând, funcționalismul a fost criticat pentru lipsa
rigorii științifice (Thompson, 1980). Pentru unii cercetători, teoria funcționalistă suferă de o construcție neconvingătoare și, din punct metodologic, este naivă. Este adevărat că nu există o construcție teoretică fundamentală a funcționalismului, aceasta necesitând unele competențe. Funcționalismul lui Mitrany a apărut în cadrul dezbaterilor idealiste interbelice unde rigoarea metodologică era aproape absentă. Mitrany a continuat să reflecteze asupra problemelor funcționalismului încă treizeci de ani după publicarea lucrării A Working Peace System. În același timp încercările lui Hans Morgenthau de a pune fundamentele științifice a gândirii realiste internaționale datează din anul 1948. Mai degrabă, poziția profesională a lui Mitrany ca o figură publică, fiind când jurnalist, când consultant al unor firme, când analist de afaceri externe, a însemnat că audiența, segmentul de piață căruia i se adresa nu era neaparat unul academic.
Paradoxal, influența largă a ideilor lui Mitrany poate fi pusă pe seama acestei dispersii. Afirmând acest lucru, ar fi tentant de a anula orice critici la adresa funcționalismului ca fiind “științific“. S-ar putea întâmpla acest lucru, în accepțiunea actuală a exigențelor științelor sociale, dar în ipotezele dezbaterilor interbelice, David Mitrany a fost un analist politic reflexiv care a proiectat dezvoltarea argumentelor sale prin reflectarea exactă a realității, prin reflectarea dinamismului realității politice, mai degrabă decât printr-un impuls idealist.
Pentru Mitrany, rigoarea teoretică, academică, în accepțiunea modernă a sensului, a fost problematică, pentru că ea a denotat o rigiditate practică și o izolare creativă.
3.4. Federalismul – funcțional și Tranzacționalismul
Ambele curente, federalismul și funcționalismul au culminat în transcendența sau cel puțin în limitarea conceptului de stat-națiune. Alte abordări au încercat să teoretizeze condițiile pentru stabilizarea sistemului stat-națiune. Din acest punct de vedere, existența organizațiilor internaționale au furnizat condiții cadru pentru crearea și menținerea acestui echilibru. O asemenea realitate rezultă din interacțiunea la nivel internațional a tuturor proceselor economice, sociale și culturale. Problema cheie a relațiilor internaționale a fost și rămâne aceiași: problema războiului. Integrarea devine realizarea unui prag de securitate în cadrul unei regiuni, astfel încât războiul este evitat ca o modalitate de rezolvare a diferendelor naționale, în condițiile în care statele-națiune nu sunt dizolvate în mod necesar.
Abordarea tranzacționalistă privind problematica integrării internaționale este asociată cel mai adesea cu opera lui Karl Deutsch. Deutsch a fost un teoretician remarcabil atât în domeniul politicii internaționale cât și în domeniul construirii conceptului (complexului) termenului de națiune. În multe privințe, aceste două ramuri ale operei sale au fost convergente în analizele lui Karl Deutsch privind integrarea.
În cartea sa Naționalism și comunicare socială, publicată în anul 1953, Deutsch a explicat clar că studiul naționalismului și integrarea comunităților naționale împărtășesc mult din studiul proceselor integrării supranaționale, care era un proces emergent în acele timpuri (Deutsch, 1966).
Abordarea sa privind naționalismul a subestimat importanța comunicației, privită ca un mecanism cheie al mobilizării sociale a comunităților, care la rândul ei era responsabilă de procesele istorice a dezvoltării naționale. Au fost concepute procese similare pentru a caracteriza sfera internațională în circumstanțe în care statele au construit comunități de securitate colective. Astfel, integrarea internațională este definită ca fiind realizarea securității în cadrul unei regiuni sau între un grup de state. Integrarea de succes privește reducerea radicală a mijloacelor violente folosite de state cu scopul de a rezolva diferendele dintre ele.
Karl Deutsch a fost teoreticianul cheie al proiectului care a pus bazele a ceea ce se cunoațte prin sintagma Political Community and the North Atlantic Area-Comunitatea Politică și Zona Nord Atlantică (Deutsch et al., 1957).
Această carte este considerată ca fiind primul manifest al perspectivei tranzacționaliste. Scopul principal al proiectului îl reprezenta studiul unor mijloace posibile prin care umanitatea ar puta, într-o bună zi, să abolească razboiul. Accentul a fost pus pe mecanismele de funcționare ale comunităților de securitate, ce reprezintă comunității politice în interiorul cărora incidența războiului era minimizată. Definirea “comunităților de securitate“ a fost strâns legată de conceptul de integrare așa cum a fost conceput de Deutsch și colaboratorii lui.
Comunitățile de securitate au reprezentat grupuri de oameni care au devenit “integrați“. În plus, integrarea a fost definită ca “realizarea, înăuntrul unui teritoriu, a unui sentiment al comunității și a unei semnificații a instituțiilor și ea se comportă destul de puternic și este difuzată pe o suprafață mare pentru a asigura pentru o perioadă lungă de timp perspective credibile a unei schimbări pașnice în cadrul populației sale.“ (Deutsch et al., 1957)
Această definiție a fost concepută cu prezentarea a două tipuri distincte a comunității de securitate :
Primul tip, comunitățile de securitate amestecate, au implicat fuziunea
formală a unităților separate, cum ar fi statele, într-o unitate mai largă prin intermediul unor moduri de fuziune instituțională. În sfera internațională, aceasta a apărut a fi ceea ce teoreticienii altor școli de gândire, și in mod special cea federalistă și neofuncționalistă le-au avut în minte când au vorbit despre “integrare“ (Pentland, 1981).
Al doilea tip, comunitățile de securitate pluraliste, au fost definite ca
entități unde guvernele componente păstrează identitățile lor juridice separate și astfel integrarea apare fără o fuziune instituțională sau crearea unei autorități supreme. Acest al doilea tip a părut a fi modelul favorit al lui Deutsch pe baza logicii că era mai probabil de a apărea în practică și era, potențial, mai durabil decât comunitățile de securitate amestecate. Comunitățile de securitate amestecate erau vulnerabile la un număr de factori potențial destabilizatori din mediul înconjurător, cum ar fi: povara cheltuielilor militare crescute, creșterea foarte rapidă în mobilizarea socială și participarea politică din cadrul unităților componente, schimbări relativ rapide în diferențierea socială, un declin al capacității administrative, o închidere a elitelor politice și o disonanță/clivaj între acțiunea guvernului și așteptările societății (Deutsch, 1968).
Comunitățile pluraliste necesită doar trei condiții pentru a exista: compatibilitatea valorilor majore între unități, o capacitate pentru grupurile relevante din punct de vedere politic de a răspunde în timp real la stimulii externi fără violență și o anticipare/previziune mutuală asupra aspectelor relevante al celorlalți jucători, și anume, aspectele politice, economice și ale comportamentului social.
În domeniul politicii internaționale, sociologul german Ferdinand Toennies a făcut o distincție între doi termeni: Gemeinschaft și Gesellschaft.
Gemeinschaft (comunitatea) denotă o situație când oamenii sunt ținuți împreună prin sentimente comune și credințe comune. Relațiile cu ne-membrii grupului de referință sunt considerate mai puțin semnificative decât sentimntul de asemănare care se dezvoltă în interiorul grupului.
Termenul Gesellschaft (societate) reprezintă o condiție ce leagă oamenii între ei mai puțin prin încredere și crezuri și mai mult printr-un complex al auto-interesului, diviziune a muncii și contract. Distincția este adesea percepută ca cea echivalentă cu aceea dintre o loialitate ne-contractuală și o obligație quasi-contractuală.
Deutsch a fost interesat în Gemeinschaft, ca o condiție a integrării. Punctul final al integrării, din această perspectivă, îl reprezintă sensul comunității, un salt calitativ cre își are originea în tratatele și alianțele dintre state. Sarcina lui Karl Deutsch a fost investigarea condițiilor și proceselor prin care acestea au luat naștere.
Ipoteza primară a teoriei tranzacționaliste privind integrarea a fost că un sentiment al comunității intre state ar reprezenta o funcție a nivelului comunicării dintre state. Drumul către acel Gemeinschaft internațional a constat în stabilirea unei rețele de tranzacții mutuale. Încrederea reciprocă este catalizatorul unei interacțiuni/interdependențe continue, superioară calitativ asupra proceselor precedente. Un barometru empiric ar putea măsura raportul schimburilor fluxurilor tranzacțiilor cât și gradul sensibilității mutuale în cadrul sistemului. Integrarea potențială maximă ar apare, după Deutsch, în situațiile unor tranzacții internaționale intense. Existența integrării ar fi asigurată acolo unde primează responsabilitatea mutuală. Responsabilitatea, în acest sens, a fost definită ca “probabilitatea de a primi un răspuns adecvat în cadrul unei limite acceptabile de timp.“ (Deutsch, 1964) Responsabilitatea nu este doar o simplă consecință a bunăvoinței actorilor de a interacționa, ci ea trebuie să țină seama, în mod primordial de capacitatea reală a actorilor de a face față exigențelor interacțiunii. Cererile au reprezentat o funcție a nevoilor ocazionată de “schimbările industriale, economice și tehnologice, migrații, schimbări în atitudinea consumatorilor; dinamica culturii ; și provocările internaționale“
( Deutsch, 1964).
În concluzie, pentru ca procesul integrării să fie realizat, capacitățile au avut nevoie de a rămâne înaintea dezvoltării nevoilor. Accentul pe nevoi este sugestiv pentru stabilirea unei legături cu funcționalismul. După cum se cunoaște, Karl Deutsch a fost critic cu unele aspecte specifice ale logicii funcționaliste. În particular, el a privit nivelele de comunicare preluate de către organizațiile internaționale de sorginte funcționalistă ca insuficiente pentru a genera loialitățile necesare în cadrul maselor și astfel de a asigura o pace perpetuă.
Funcționarii internaționali civili, acele persoane care completează grilele organizațiilor funcționale, eliberați de mentalități și de necesitate tind să comunice, primordial, cu guvernele, mai degrabă cu oamenii față de care sunt direct responsabili. Acești funcționari evită comunicarea directă cu publicul și chiar evită de a face ceva pentru ei. În aceste circumstanțe, loialitatea populară față de simbolurile și instituțile internaționale este improbabil de a crește și apelul/referința la imaginile și simbolurile naționaliste este improbabil să slăbească. Metodele funcționaliste ale integrării nu reușesc să îndeplinească condițiile necesare, în accepțiunea lui Deutsch, pentru o mutație cognitivă larg răspândită, absolut necesară, pentru a face o diferență clară în ordinea mondială.
În opera sa asupra integrării, Deutsch s-a arătat interesat și a fost influențat de teoria sistemelor, în vogă în acele timpuri. Câteva din ideile sale privind comunicațiile și integrarea internațională au fost implicite în opera sa ulterioară, care a încercat să conecteze studiul ciberneticii cu științele politice. Cibernetica a fost preocupată cu funcționarea comunicațiilor și controlului înăuntrul sistemelor.
Cercetarea dezvoltată de Deutsch în The Nerves of Government (Deutsch, 1963) și-a concentrat atenția asupra fluxurilor de informații prin intermediul sistemelor politice și asupra modului cum sistemele acceptă, triază sau resping aceste fluxuri de comunicații.
3.4.1. Evaluare și critica tranzacționalismului
Opera lui Karl Deutsch a influențat științele politice, a fost inovativă din punct de vedere teoretic, deschisă pentru aplicarea unor noi tehnici în studiul fenomenelor politice și s-a dedicat urmăririi rigorii în explicarea fenomenelor și a generării unor programe de cercetare. În domeniul relațiilor internaționale el a oferit o redefinire a disciplinei care a ghidat studenții și cercetătorii dinspre domeniul îngust al interacțiunii inter-state spre studiul general al relațiilor dintre societăți și oameni. Deutsch s-a bazat pe separarea analitică a statului de drept de națiune, privită din punct de vedere sociologic. Acest fapt a constituit o provocare directă la concepțiile realiste, ortodoxe, care au avut tendința de a combina ideile privind naționalitatea (identitatea) și suveranitatea statală (guvernul) prin intermediul unor idei cum ar fi “interesul național“. Într-o asemenea perspectivă, guvernele conduc oamenii prin intermediul unui aparat complex, denumit statul-națiune. În timp ce statele pot fi caracterizate prin diversitatea internă, pentru teoreticienii realiști ele sunt unite în arena internațională prin interese comune, interese care sunt stabilite, într-o mare măsură, de către guverne.
Viziunea contrarie, pe care a dezvoltat-o Deutsch, este aceea că identitățile comune sunt produsul unor tranzacții intensive și al comunicațiilor. Dezvoltarea interacțiunilor multiple între diferiți oameni poate reprezenta baza pentru o înțelegere mutuală crescută, astfel rezultând un sentiment al securității larg răspândit.
Contribuția lui Karl Deutsch la studiul integrării europene este, poate, un pic mai puțin precisă. Preocuparea sociologică privind comunitățile de securitate a asigurat o problematică distinctă, diferită de arhitectura constituțională a demersului rațional federalist și funcționalist privind nevoile umane. Deutsch a fost puțin preocupat cu transcendența statului-națiune și cu construcția asociată a instituțiilor internaționale. Teoria lui Karl Deutsch poate fi plasată în cadrul unei abordări a integrării care a căutat să păstreze statul-națiune ca un actor predominant în politica internațională, dar în același timp a sperat de a reduce probabilitatea conflictelor internaționale. Aspirațiile normative ale unei asemenea tradiții anticipează o combinație elocventă a valorilor auto-determinării naționale, ca și a securității și păcii internaționale.
Spre deosebire de teoreticienii contemporani de factură neofuncționalistă, Deutsch nu a fost preocupat cu teoria construcției Comunităților Europene.
Dezvoltarea instituțională supranațională postbelică în Europa a reprezentat doar un caz istoric printre multe altele. Până într-un anumit grad, tranzacționalismul a avut revendicarea de a fi reprezentat o teorie generală superioară a integrării, focalizându-se pe instanțe istorice multiple privind crearea comunităților de securitate. În orice caz, preferința lui Deutsch s-a îndreptat către comunitățile de securitate pluraliste în care Comunitățile Europene nu au reprezentat în mod clar o instanță. Totuși, Deutsch a dezvoltat un argument important privind evoluția comunităților de securitate amestecate, pentru care Comunitatea Europeană “a celor șase” a oferit un studiu de caz.
Dezvoltarea legăturilor funcționale prin intermediul interacțiunilor economice și sociale informale între comunitățile vest-europene separate crează, în intervalul unui ecart de timp, tendințe socio-psihologice și procese de studiu care au condus la asimilare și integrare. În timp, acestea au indus încercări, conduse de elite, pentru a instituționaliza și formaliza legăturile funcționale inițiale. Această construcție instituțională formală reprezintă un mijloc de a conserva comunitatea, cea care a creat modele de comunicare bine conturate. Acest argument a anticipat modelul lui William Wallace (1990) privind integrarea formală și informală care sugerează că, în anumite cazuri, construcția regională este realizată, în prima instanță, prin intermediul interacțiunilor economice informale, pe care statele le consolidează ulterior.
Un alt fapt interesant, în această privință, a fost dezacordul dintre tranzacționaliști și neofuncționaliști. Tranzacționaliștii au sugerat că integrarea a atins apogeul la sfârșitul anilor 1950, o afirmație care a condus la o respingere clară a argumentelor neofuncționaliste.
Criticii abordării tranzacționaliste încep cu observația că teoria lui Deutsch și a discipolilor săi ridică serioase probleme privind măsurarea și operaționalizarea. După cum observa Donald Puchala, Deutsch a privit integrarea și conceptul de amestecare/amalgamare ca pe niște “concepte cantitative ce urmează a fi măsurate cu privire la grad sau intensitate și care se întind de la stadiul incipient la realizare” (Puchala, 1981). Avantajul principal al unei asemenea gândiri l-a reprezentat numărul mare de cazuri istorice pe care l-a generat, facilitând o cercetare comparativă a tuturor cazurilor prin intermediul unei schimbări atitudinale și a unei identificări politice. Datele sofisticate necesare cercetătorilor de a măsura aceste fenomene și de a testa ipotezele nu ar fi disponibile ușor. Acest fapt a fost evident adevărat pentru încercările de a efectua comparații longitudinale/istorice pentru că datele privind examinarea populației, tehncile sofisticate de cercetare și formele variate de analiză erau tehnici doar emergente în anii 1950.
Al doilea aspect critic se referă la lipsa clarității în opera lui Karl Deutsch, privind mecanismele prin care funcționează anumite procese cheie. Un aspect l-a reprezentat natura tranziției din stadiul de “integrare” în cel de “amalgamare“ și anume modul în care interacțiunile informale generează construcția instituțiilor formale și cum schimbările socio-psihologice, atât la nivel de elite cât și la nivel de masă favorizează acțiunea . Practic, se poate vorbi de un eșec în înțelegerea politicii motivației în procesele descrise de tranzacționalism, care la rândul său devine o problemă a puterii.
Ipoteza în teoria tranzacționalistă a constat în faptul că schimbările în sentimentele maselor ar forța în cele din urmă schimbările politicilor formale din partea guvernelor, dar s-ar putea argumenta că modelele atitudinale în rândul publicului provin din mass media națională, în care autoritățile naționale sunt implicate din greu.
Teoriile convenționale privind conflictul în cadrul luării deciziilor de politică externă cad sub incidența tranzacționalismului lui Deutsch. Teoria de sorginte realistă accentuează caracterul particular al luării deciziilor care, după cum se presupune, ies în afara analizelor guvernelor, din locul lor strategic în cadrul sistemului internațional de state, mai degrabă decât să reflecteze politica internă sau dinamica atitudinală a oganizării politice interne.
În timp ce poziția ontologică a lui Karl Deutsch era diferită de cea a realiștilor convenționali, ar fi încă posibil să înțelegem politica externă ca un spațiu al inactivității din partea actorilor–state în cadrul unei concepții pluraliste a echilibrului actorilor în politica internațională.
În orice caz, dacă procesul integrării urmează modelul gradual al ajustării preconizat de Deutsch, atunci construcția formală a comunităților de securitate pluraliste sau amestecate ar necesita să fie realizate de către guverne într-un mediu înconjurător detașat de oscilații bruște în conștiința publicului.
Al treilea aspect critic: Deutsch și adepții săi au fost atacați pentru ipotezele ce susțineau că creșterea comunicațiilor ar duce, în mod necesar, la o schimbare cognitivă.
Dovada dezvoltării comunicațiilor internaționale și intersocietale în perioada anilor 1950 și 1960 nu poate fi contestată. Dar limita până la care s-a produs o transformare profundă socio-psihologică este cu siguranță ambiguă. Țn unele aspecte, aceasta a fost o problemă pur empirică, afectată de capacitatea limitată a cercetătorilor sociali în a măsura schimbarea cognitivă și de a face unele observații rezonabile privind conexiunile ipotetice intre interacțiune, atitudini și comportament.
În măsura în care măsurătorile au fost posibile dovada pare să releve atașamentul continuu al cetățenilor la modelul statelor – națiune europene. Dar a existat deasemenea și o problemă teoretică privind specificarea parțială a principalilor actori și a dinamicii luării deciziilor, care forțează salturi de o magnitudine considerabilă (Puchala, 1981).
3.5. Neofuncționalismul în sistemul teoriilor integrării
Pentru mulți, “teoria integrării“ și “neofuncționalismul“ reprezintă sinonime virtuale. Abordarea a devenit esențială pentru studiul construcției europene în a doua jumătate a secolului XX. Principiile abordării au fost definite, testate, reformulate și reevaluate de unii dintre cei mai buni analiști politici ai acelor timpuri. Cercetătorii au folosit modelul funcționalist pentru a dezvolta cercetările despre Europa și despre integrarea regională. În ciuda eforturilor unor profesioniști de a declara această teorie pe cale de dispariție (Haas, 1975), neofuncționalismul a prezentat și prezintă calități indiscutabile, persistând și revitalizându-se în ultimii ani. Deși poate nu mai există azi mulți neofuncționaliști “fundamentaliști“ în domeniul științelor politice contemporane, există cu certitudine mulți cercetători care folosesesc elemente ale logicii neofuncționaliste în analizele lor.
Fie că vrem sau nu, nu putem analiza fenomenele complexe ale integrării europene fără a lua în calcul teoria neofuncționalistă. Există două argumente care denotă importanța neofuncționalismului :
În primul rând, o studiere atentă a sa relevă aspecte privind teoria,
logica construcției teoriei ca și importanța unor momente sociale particulare, toate aceste elemente ajutând, complementar, la studierea fenomenelor sociale. Neofuncționalismul, ca și tranzacționalismul, a fost un produs al noilor mentalități din științele sociale care au apărut în Statele Unite după cel de-al doilea război mondial, ajungând la maturitate spre sfârșitul anilor 1950 și pe toată perioada anilor 1960.
În al doilea rând, proiectul neofuncționalist a avut în mod evident
conexiuni cu strategiile concepute de arhitecții fondatori ai Comunităților Europene. Există o asemănare evidentă între “metoda Monnet“ a integrării și principiile dezvoltate de teoreticienii neofuncționaliști, cum ar fi Ernst Haas. Se poate vorbi de o interfață teorie-practică, care reprezintă un element al teoriei sociale.
3.5.1 Neofuncționalismul și arhitecții construcției europene
Neofuncționalismul, cel puțin în perioada sa timpurie, ar putea fi perceput ca o încercare de a teoretiza strategiile elitelor intelectuale fondatoare ale unității europene postbelice. Personalități ca Jean Monnet și Robert Schuman au fost deschizători de drumuri ai Europei integrate. Abordarea lor a reprezentat o respingere a idealismului mișcării federaliste.
Federaliștii au pierdut în mod clar argumente privind destinul unității Europei postbelice încă de la începutul anilor 1950. În timp ce un rezultat federal ar putea reprezenta încă scopul final, fundamental, acesta nu ar putea fi realizat prin urmărirea unor argumente raționale și a unui proiect constituțional, ci prin mijloace strategice și incrementale. Abordarea a fost descrisă ca tehnocrată și funcționalistă, nu doar de către Ernst Haas, cel mai important teoretician neofuncționalist.
Pentru Haas, metoda Monnet își avea originea într-o analiză a preferințelor convergente și a intereselor particulare ale actorilor politici din Europa.
Strategia care a apărut în scopul construcției comunităților europene poate fi concentrată în următoarele principii:
Integrare modestă în zonele “politicilor nedezvoltate“, într-o primă fază, cu asigurarea că aacestea reprezintă sectoare economice strategice cheie, cum ar fi de exemplu cărbunele și oțelul;
Crearea unei înalte autorități fără a amenința interesele naționale cu scopul de a controla procesul integrării și de a-i oferi oportunitatea de a se comporta ca un inițiator/garant al integrării ulterioare;
Integrarea sectoarelor economice particulare la nivelul statelor va crea presiuni funcționale pentru integrarea sectoarelor economice înrudite. Acest moment poate continua, probabil, în mod specialcu rolul călăuzitor jucat de înalta autoritate. Consecința o reprezintă armonizarea progresivă și graduală a economiilor naționale;
Integrarea mai profundă nu va fi garantată doar de înalta autoritate. În mod gradual, interesele sociale, a căror loialitate a fost direcționată, până în zilele noastre, către formele naționale de autoritate, vor incepe să perceapă o mutație în localizarea/identificarea unei autorități semnificative. In consecință, ele vor transfera obligațiile lor și își vor redirecționa activitățile lor, pentru că vor căuta calea cea mai eficientă pentru realizarea intereselor lor materiale. Aceste interese au devenit legitime în cadrul sistemului european pe măsură ce noul cadru european supranațional a început să funcționeze ;
Integrarea economică mai profundă va crea necesitatea pentru o instituționalizare europeană ulterioară, pe măsură ce o integrare mai expansivă va necesita o complexitate ce limitează regulile și principiile,
Integrarea politică reprezintă un efect inevitabil al integrării economice;
Rezultă că această integrare economică graduală însoțită de un grad al instituționalizării supranaționale reprezintă o cale eficace în vederea creării unui sistem de pace în Europa pe termen lung.
Gradul până la care această metodă a construcției comunitare ar putea fi atribuită gândirii lui Jean Monnet este o chestiune discutabilă și există și acum controverse privind apartenența gândirii lui Jean Monnet la curentul federalist sau funcționalist sau la o combinație între aceste două curente (Burgess, 1989).
Monnet apare a fi partizanul organizațiilor funcționale sectoriale cum ar fi European Coal and Steel Community-Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului și Euratom. În consecință, nu ar trebui să se facă referire la rolul dominant stabilit de către Comunitatea Economică Europeană în cadrul primilor zece ani al existenței Comunităților. În ciuda acestui fapt, biografii și cercetătorii operei lui Jean Monnet sugerează că Monnet trebuie să fie privit ca “tatăl comunității“. Metoda lui Monnet era foarte riguroasă, în sensul de a schimba cadrul în care conflictul a fost perceput ca o soluție pentru a rezolva un impas actual și de a fi sursa unor noi evenimente. Aceasta a implicat antrenarea unor procese dinamice astfel că momentul unor profunde transformări nu a fost pierdut niciodată.
A fost evident că arhitecții integrării postbelice au avut în minte, ca scop final, o formă a unității politice între statele europene sau, cel puțin un plan de a integra Germania Occidentală în complexul vest-european, în scopul prevenirii reîntoarcerii la un conflict franco-german. Unitatea politică și, în final, pacea ar trebui să reprezinte consecința ultimă a problemei economice. Dar aceasta nu s-ar fi putut întâmpla fără crearea unor instituții semnificative. Acestea trebuiau să fie proiectate cu intenția specială de a orienta procesul de integrare. Instituțiile supranaționale trebuiau să devină depozitarul cunoațterii teoretice pentru a asigura perpetuarea momentului integrativ ca și durabilitatea realizărilor integrării. Pentru Jean Monnet, instituțiile pot întruchipa și concretiza domeniul politicii reale cu scopul final de a promova o schimbare de durată.
3.5.2. Premizele și limitele neofuncționalismului
Trebuie să fie clar că neofuncționalismul a apărut într-un cadru de circumstanțe politice pariculare și el nu poate fi evaluat fără recunoașterea acestui fapt. Neofuncționalismul a reprezentat, ca teorie, rezultatul unui moment social particular, luând naștere în mijlocul revoluției comportamentale din cadrul științelor politice americane. Mișcarea comportamentală a direcționat interesul de studiu către analiza comportamentului politic și, deci, mai aproape de studiul proceselor politice, în comparație cu formele mai timpurii ale analizei politice care erau, primordial, focalizate pe aspectele instituționale și constituționale.
Dezvoltarea teoriei neofuncționaliste, de la sfârșitul anilor 1950 până la începutul anilor 1970, trebuie să fie înțeleasă în termenii acestei provocări intelectuale și imaginea auto-asumată a abordării a contribuit decisiv la posibila sa respingere de către unii dintre teoreticienii săi cheie.
Ideile neofuncționaliste au apărut cel mai clar în opera lui Ernst Haas. Cartea sa fundamentală, The Uniting of Europe, publicată în anul 1958 (Haas, 1958), a reprezentat un studiu teoretic al primilor ani ai Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului. Această carte a fost urmată de alte cărți de referință: The Political Dynamics of European Economic Integration a lui Leon Lindberg (Lindberg, 1963) și Beyond the Nation-State, a lui Ernst Haas (Haas, 1964).
După cum sugerează și denumirea acestui curent, această abordare a integrării se îndreaptă spre funcționalismul timpuriu, deși într-un spirit al criticii și cu o oarecare deviație conceptuală. Principala diferență față de abordările funcționaliste timpurii a ordinii internaționale a fost că neofuncționaliștii au vizat reintegrarea politicului în procesul integrării. Motivația care ar conduce către comunitățile politice postnaționale nu a fost doar comportamentul tehnocratic sugerat de funcționalismul lui Mitrany, deși acesta a jucat un rol.
Analizând retrospectiv primele declarații ale abordărilor sale teoretice privind integrarea, Haas a sugerat că: “experiența Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului a dat naștere la o teorie a integrării internaționale pe căi ocolite, prin încercare și eroare, prin calculul greșit din partea actorilor ce doresc integrarea, prin manipularea elitei forțelor sociale din partea unor grupuri mici de administratori pragmatici și politicieni, în scopul creării unei opinii publice vagi dar permisive. Funcționalismul și incrementalismul mai degrabă decât federalismul și planificarea comprehensivă sunt termenii cheie folosiți în descrierea acestei teorii.“ (Haas, 1968)
Accentul pe actori și pe interacțiunea lor a fost emblematică pentru accentul neofuncționaliștilor în problemele integrării în termenii unui proces și mai puțin în termenii rezultatelor. Procesul a luat naștere pornind de la o rețea complexă de actori ce își urmăresc interesele lor în cadrul unui mediu înconjurător politic pluralist. Astfel, a doua ipoteză a fost aceea că politica este o activitate bazată pe grup. Apariția neofuncționalismului a coincis cu dezvoltarea pluralismului în științele politice, în multe cazuri, neofuncționalismul putând fi perceput ca o teorie pluralistă. Acest fapt este confirmat în mod explicit de către Lindberg (1963). Științele politice pluraliste explorează politicile diversității și astfel au tendința de a vedea societatea ca o entitate compusă dintr-o multitudine de interese care se auto-configurează în grupuri distincte. Politica devine, mai mult sau mai puțin, competiția între diverse grupuri, aceasta devenind o mărime de intrare în procesul de luare a deciziilor, influențând rezultatele politicii. În cadrul organizării politice/statale pluraliste, statul este obiectul cererilor concurente a acestor grupuri.
Pentru unii pluraliști, politicile publice sunt definite ca reprezentând sinteza statului privind aceste cereri. Pentru alții, ele reflectă interesele celor mai puternice grupuri sociale asupra statului. Cheia pluralismului o reprezintă respingerea modelului clasic, elită-masă, din cadrul societății.
Aceasta conduce spre o supoziție adițională. Pionierii neofuncționalismului și-au imaginat transpunerea organizării politice/statale pluraliste de la nivelul național la cel supranațional. Cum remarcă Heathcote (1975), neofuncționalismul a fost conceput în jurul problemei că o societate internațională de state poate să dobândească caracteristicile procedurale ale sistemului politic intern. Actorul interesat și ipotezele politice emise de grupuri au însemnat că neofuncționaliștii au susținut că natura birocratică, pluralistă și industrializată a Europei moderne a asigurat prezența inevitabilă a grupurilor auto-interesate.
Acumularea acțiunilor acestor grupuri a creat modele de comportament ce au constituit un sistem. Acțiunea unor astfel de grupuri ar fi auto-reflexivă și orientată pe scop și ea nu ar fi motivată de un interes idealist în urmărirea bunului comun. Modelele integrării au devenit aparente în comportamentul schimbat din partea grupurilor. Procesele integrării schimbă atitudinile și strategiile grupurilor de interes care caută să influențeze rezultatele politicii.
Percepțiile cauzate de aceste mutații în spațiul autoritate-putere sunt acompaniate de modele de ale transferului de loialitate prin care grupurile încetează de a-și îndrepta activitatea lor către guvernele naționale și caută să-și dezvolte activitățile într-un spațiu supranațional. Ar mai putea exista cazul când grupurile pot să își schimbe organizația lor politică și tacticile pentru a câștiga acces și a influența noi centre de luare a deciziilor. Grupurile pot deci nu doar să își schimbe loialitățile lor, dar ele pot de asemenea să își transnaționalizeze forma organizației lor.
Deci europenizarea organizării politice/statale este evidentă în apariția asociațiilor de interes european. Pentru ca aceste schimbări să poată apărea, a fost important ca instituțiile să facă un salt calitativ, fiind diferite calitativ de acelea asociate cu organizațiile tradiționale interguvernamentale. Noile instituții la nivel regional cer acces direct la grupurile societale. E nevoie de a exista mecanisme funcționale pentru a șunta filtrele tradiționale ale guvernelor naționale, în ipoteza că se dorește un dialog între interese și noile instituții, generându-se astfel procesele integrative.
Haas a prevăzut organizarea politică/statală ca o fațetă a modernității, ca o etapă dincolo de națiune, în armonie cu dinamica vieții politice din a dua jumătate a secolului XX. Pentru Haas, modelul politicii internaționale a fost un avans clar atât față de vechile modele de guvernanță națională cât și asupra a ceea ce el a perceput a fi corolarul lor internațional: interguvernamentalism, confederație și federalism (Haas, 1964).
Unii teoreticieni au încercat să recupereze ideea de de supranaționalitate în numele modelelor interguvernamentale de comportament (Keohane, Hoffmann, 1991), dar este evident că Haas s-a gândit la altceva, diferit. Opera sa timpurie a prezentat integrarea ca având legătură cu tipurile de politici care s-au depărtat de modelele tradiționale ale interacțiunilor internaționale.
Acest fapt conduce la alt aspect al abordării lui Haas. În ciuda criticii operei lui David Mitrany, o ipoteză majoră a neofuncționalismului era de natură funcționalistă: problema cheie reprezentând-o satisfacerea bunăstării și a nevoilor materiale.
Tehnocrația a însemnat că guvernul a devenit un depozitar de sarcini manageriale, mai degrabă decât să treacă la acțiuni ghidate de către mari doctrine, reprezentând ideologii particulare.
Neofuncționaliștii au avut tendința de a se alinia viziunii conform căreia luarea deciziilor la nivel supranațional ar căpăta atribute tehnocratice crescute a echivalentului ei intern. Termenul tehnocrație își are originea în perioada imediat următoare primului război mondial, deși conceptul își are rădăcinile în socialismul utopic al secolului al XIX-lea, ca și în primele analize sociologice.
Termenul de tehnocrație este folosit pentru a indica autoritatea acelora care controlează mijloacele de producție, sau mai exact spus a celor care sunt înzestrați cu know-how-ul necesar de a înțelege mecanismul intern al modului capitalist de producție. Tehnocrația reprezintă o modalitate de a oferi un cadru teoretic atât guvernului, cât și procesului de luare a deciziilor în economiile industriale avansate. În teoria integrării timpurii, luarea deciziilor pe baze tehnocratice a reprezentat o ipoteză reușită. În perioada anilor 1950 și la începutul anilor 1960 ea a reprezentat o parte a teoriei “sfârșitul ideologiei” (Lipset, 1960). Luarea deciziilor politice a constat, în principal, în administrarea acțiunilor, mai degrabă decât urmarea, de către guvern, a convingerilor ideologice.
Guvernul a fost perceput ca fiind implicat într-un proces managerial major, utilizând metode raționale, științifice și nedogmatice.
3.5.3. Logica neofuncționalistă și dinamica integrării europene
Confruntați cu experiența empirică furnizată de Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, după 1951, cu Comunitatea Economică Europeană și cu Euroatom-ul, după 1957, teoreticienii neofuncționaliști au conceput cadrul studiului integrării regionale. În continuare vom prezenta câteva argumente de bază ale logicii neofuncționaliste.
Două sau mai multe state cad de acord să coopereze în vederea integrării în cadrul unui sector economic dat (sectorul a). Pentru a realiza această sarcină în mod eficient, ele cad de acord să numească o organizație birocratică supranațională, o înaltă autoritate conform titulaturii din acele timpuri, cu scopul de a supraveghea și controla funcționarea proceselor. În timp ce integrarea sectorului a realizează câteva din beneficiile presupuse, avantajul întreg al integrării nu se va putea realiza fără ca sectoarele economice asemănătoare să fie atrase în rețeaua integratoare. Integrarea sectorului a crează presiuni funcționale asupra legăturilor cu sectoarele asociate b și c de a deveni a parte a mecanismului.
Mai există două procese ale modelului funcționalist. În primul rând integrarea economică generează, în mod automat, un nivel crescut al tranzacțiilor între actorii dinăuntrul regiunii de integrare. În al doilea rând, există o tendință de a se forma, la nivel regional, noi organizații bazate pe profit. Acest fapt este adevărat pentru grupurile producătoare, a căror interese suferă mutații pe măsură ce se realizează noi nivele de integrare. În acest timp, înalta autoritate devine un catalizator al integrării ulterioare. Astfel , ea dezvoltă strategii, corespunzătoare propriilor interese emergente, pentru a realiza ambele obiective ale unei integrări economice mai profunde în cadrul unui domeniu în extindere al sectoarelor economice ca și o instituționalizare crescută a autorității la nivel regional.
Înalta autoritate realizează aceasta prin interpretarea rolului de susținător constant al avantajelor integrării și prin punctarea relației care există între sectoarele a, b și c. Înalta autoritate are, în multe privințe, un caracter antreprenorial (acest fapt fiind văzut în sensul clasic al termenului, și anume, dorința de a-și asuma un risc pentru a realiza profit). De exemplu, ea poate susține apariția unor organizații de tip profit la nivel regional ca o modalitate de a genera subordonare față de ea însăși.
Neofuncționaliștii au avut o teorie privind modul în care aceste procese influențează procesele politice interne ale organizării politice/statale din statele membre. Aici devin esențiale ipotezele neofuncționaliste. Beneficiile integrării ar trebui să devină evidente grupurilor de interes naționale care ar trebui să facă lobby pe lângă guvernele lor, pentru că integrarea ar servi interesele lor materiale. Acest fapt ar avea un impact asupra actorilor statali de orientare tehnocrată, care ar tinde, deasemenea, să devină conștienți de mecanismele de legătură și a tranzacțiilor crescute ce apar la nivel regional. Efectul net ar reprezenta o creștere în susținerea integrării, aceasta provenind de la sistemele politice naționale, combinată cu o înclinație din partea actorilor-state de a negocia acorduri de integrare și de a ceda autoritatea (acolo unde este necesar) către instituțiile la nivel regional.
Leon Lindberg a elaborat cu atenție ipotezele neofuncționaliste (Lindberg, 1963). El a emis ipoteza că anumite condiții trebuie să prevaleze înainte ca procesele integrării politice să apară.
În primul rând, ar trebui să fie prezente instituțiile centrale, la nivel regional, și politicile aferente. În al doilea rând, acestor instituții trebuie să le fie acordate/încredințate competența și puterea de a iniția procesele economice și sociale, prin aceasta depășind mandatul normal al unei organizații internaționale. În al treilea rând sarcinile repartizate instituțiilor trebuie să fie, așa cum preciza și Jean Monnet, în mod inerent, vaste. Ele nu ar trebui să aibă un caracter integrativ dacă nu au generat tensiuni care ar putea fi rezolvate numai printr-o acțiune ulterioară, de amplitudine, și dacă nu reușesc să atragă mai mulți actori în cadrul politicilor lor. În al patrulea rând, statele participante ar trebui să perceapă un anumit grad de acord între interesele lor și proiect, asociat cu noile instituții și politicile comune.
Această cerință consolidează extinderea până la care neofuncționaliștii au văzut urmărirea intereselor ca punct central al procesului integrării și pune sub semnul întrebării ipoteza, întâlnită des în literatura de profil, că neofuncționaliștii nu au avut o concepție privind modul cum guvernele naționale au fost implicate în procesul integrării.
3.5.3.1. Conceptul de spillover și mecanismele integrării europene
Cel mai important și cel mai discutat concept în teoria neofuncționalistă a fost conceptul de spillover, care a fost folosit pentru a descrie mecanismele care pun în mișcare procesele integrării regionale. În definiția dată de Haas (Haas, 1968), conceptul se referă la modul în care crearea și adâncirea integrării din cadrul unui sector economic ar crea presiuni pentru o integrare economică ulterioară, adițională în cadrul și dincolo de acel sector ca și o capacitate/competență autoritară mai mare la nivel european.
Neofuncționaliștii au folosit conceptul de spillover pentru a explica cum o dată ce guvernele naționale se orientează spre integrare, procesul decurge de la sine, demarat de un mecanism intern, propriu și catalizează guvernele de a continua procesul într-un grad mai mare decât ele au anticipat inițial.
După cum a remarcat Lindberg (1963:10): În formularea sa cea mai generală, conceptul de spillover se referă la o situație în care o acțiune dată, ce se referă la un scop specific, crează o situație în care scopul original poate fi asigurat doar prin urmarea unor acțiuni ulterioare, suplimentare, care la rândul lor crează o condiție ulterioară și o nevoie pentru mai multă acțiune, și așa mai departe.
Două tipuri de spillover au fost foarte importante pentru autorii neofuncționaliști timpurii: modelul funcțional și cel politic. Un al treilea tip, spillover-ul rafinat (cultivated spillover) a fost adăugat de teoreticienii maturi pentru a explica rolul jucat de Comisie în procesul accelerării integrării.
Spillover-ul funcțional susține că economiile industriale moderne au fost compuse din elemente interconectate, în așa fel că nu a fost posibil să izolăm un sector de altul. Urmărind această logică, neofuncționaliștii argumentează că dacă statele membre integrează un sector funcțional al economiilor lor, conexiunea între acest sector și alte sectoare trebuie să conducă la un spillover în cadrul altor sectoare. Presiunile tehnice trebuie să determine integrarea în acele sectoare interconectate, și integrarea unui sector se va realiza numai dacă alte sectoare interconectate funcțional au fost de asemenea integrate.
De exemplu, dacă a fost făcut o încercare, un efort comun, de a crește producția de cărbune între statele membre, se va dovedi necesar să se atragă și alte forme de energie în această cooperare. Altfel, o schimbare în atitudine a unui stat membru vis-a-vis de industria cărbunelui, preferând o încredere mai mare în petrol sau în combustibilul nuclear, va compromite toate calculele legate de producția cărbunelui.
În plus, orice planificare efectivă privind oferta de energie globală ar implica strângerea de date privind cererea totală și previziunile viitoare, implicând dezvoltarea unor planuri globale pentru producția industrială în toate statele membre. (Pentru exemplificare vezi caseta1.3.)
Caseta 3.2. Trei ilustrări ale spillover-ului funcțional
1.De la îndepărtarea barierelor tarifare la o politică monetară comună.
Dacă barierele tarifare, adică taxele de import, sunt îndepărtate în comerțul dintre statele membre, acest fapt nu va crea prin el însuși o piață comună. Atât timp cât proporțiilor schimbului între monedele naționale le-a fost permis să fluctueze, prețurile ar fi impredictibile și nici o piață unificată autentică nu s-ar putea dezvolta. În același timp, guvernele naționale ar considera mult mai dificil să controleze performanțele economiilor lor, o dată ce ele nu mai pot controla tarifele pentru a regulariza importurile. Ele ar fi forțate să folosească puterile lor individuale asupra politicii monetare pentru a schimba rata de schimb cât mai des, din cauza asta crescând instabilitatea monetară și făcând dintr-o piață comună autentică un obiectiv puțin probabil.
Îndepărtarea tarifelor ar crește deci presiunile, pentru guverne, de a ceda controlul asupra ratelor lor de schimb naționale. S-ar dovedi necesar o orientare către o politică monetară comună în scopul de a realiza o piață comună funcțională.
2.De la o politică monetară comună la o politică economică comună, spre o politică regională comună.
O politică monetară comună ar face aproape imposibil ca guvernele să controleze economiile lor naționale, pentru că ele ar trebui să fie lipsite de instrumentele lor ultimative pentru reglarea importurilor și exporturilor.
Astfel, uniunea monetară ar implica, în întregime, uniunea economică, politica economică fiind reglată la nivel central pentru întreaga arie a pieței comune. În lipsa unei adoptări a unei politici economice comune, ar fi ambiguu dacă uniunea monetară ar fi viabilă, pentru că politica economică reprezintă unul dintre determinanții cheie ai stabilității monedei. Dacă unele guverne au adoptat mai multe politici inflaționiste decât au făcut-o alte guverne, valoarea monedei folosite în statele care au încercat să evite inflația ar fi subminată. Astfel, politica macro-economică trebuie să fie controlată la nivel central, dar acest fapt ar împiedica guvernele de a ajuta regiunile slab dezvoltate, în ceea ce privește economia națională, iar această responsabilitate ar trebui să fie, deasemenea, asumată de la centru, implicând o politică regională comună.
3.De la o politică agricolă comună la o politică monetară comună.
O viziune diferită a progresului față de aceiași concluzie ca în exemplul 2 ar putea fi trasată prin pornirea de la o încercare de a construi o politică agricolă comună, ce are ca scop egalizarea prețurilor produselor între statele membre. Această politică ar intra în sfera unor dificultăți severe, dacă monedelor naționale le-ar fi permis să fluctueze relativ una față de alta.
Ceea ce ar putea porni un nivel comun al prețurilor, exprimat într-o unitate neutră de contabilitate, ar deveni multiple niveluri de prețuri dacă toate ratele de schimb urmează să se transforme. Astfel, presiunile ar trebui să se bazeze pentru ca politicile agricole să fie complementate prin conexiunea ratelor de schimb, în acest mod restricționându-se fluctuațiile. Din perspectiva acestui punct de vedere, logica spillover-ului funcțional parcurge același drum ca în exemplul 2, de la o uniune monetară la o uniune economică și în final la politică regională comună.
La această logică tehnică a spillover-ului funcțional, teoreticienii neofuncționaliști au adăugat conceptul spillover-ului politic, considerându-l poate mai important decât spillover-ul funcțional în explicarea procesului integrării.
Spillover-ul politic a implicat presiuni politice în favoarea continuării integrării în cadrul statelor implicate în proces. O dată ce un sector al economiei a fost integrat, grupurile de interes ce se focalizează pe acel sector își vor exercita o presiune la nivel supranațional, privind organizația ce are în sarcină funcționarea acelui sector. Astfel, crearea ECSC ar fi trebuit să ducă la faptul că reprezentanții industriilor cărbunelui și oțelului, din toate statele membre, să își modifice o parte din lobby-ul lor politic, și anume de la guvernele naționale spre o nouă agenție supranațională, Înalta Autoritate. Uniunile sindicale ca și grupurile de consumatori ar urma acest trend.
S-a argumentat faptul că o dată ce aceste grupe de interes și-au modificat atenția activității lor către nivelul european , ele trebuie să aprecieze rapid beneficiile disponibile lor, ca un rezultat al integrării sectorului lor. În plus, ele vor înțelege barierele care au împiedicat ca aceste beneficii să fie pe deplin realizate pe deplin. Pentru că bariera ar fi acea integrare într-un sector, aceasta nu ar putea fi efectivă fără integrarea altor sectoare. Aceste grupuri de interes trebuie să devină avocați și sprijinitori ai integrării profunde și ar executa un lobby eficace pe lângă guvernele lor, până spre un final încununat de succes.
În același timp, ele ar trebui să formeze o barieră împotriva guvernelor care se retrag din fața nivelului integrării și care, oricum, a fost atins. Acest fapt este important, pentru că o asemenea retragere ar reprezenta o alternativă prin care presiunile cauzate de spillover-ul funcțional ar putea fi rezolvate. În plus, guvernele ar putea fi supuse la presiune din partea altor grupuri de interes, care ar vedea avantajele ce rezultă pentru partenerii lor în sectorul integrat și ar realiza că ele ar putea profita, în mod similar, dacă sectoarele lor economice ar fi deasemenea integrate.
Pentru Haas, forța vector a integrării politice a reprezentat-o auto-interesul calculat al elitelor politice. După cum remarca Haas, “bunii europeni“ nu sunt principalii creatori ai comunității regionale, care este în continuă creștere; procesul formării comunității este dominat de grupurile constituite pe o bază națională, cu interese și scopuri specifice, dorind și fiind în stare să își adapteze aspirațiile lor printr-o orientare spre mijloacele supranaționale, când acest curs al acțiunii apare profitabil.
Neofuncționaliștii au căutat ca presiunile privind procesul de spillover să fie încurajate de către Comisie. S-a așteptat atât apariția unor grupuri de presiune largi din cadrul Comunității Europene, cât și cultivarea contactelor cu grupurile de interes naționale, ca și de altfel, cu birocrații din serviciile publice ale statelor membre, care reprezintă alt grup de aliați potențiali împotriva guvernelor naționale (Tranholm-Mikelsen, 1991)
Acest model a reprezentat cel de al treilea tip de spillover, care este cunoscut sub sintagma de spillover cultivat/rafinat, pentru că el a implicat Comisia, instituție care cultivă contacte și presiuni asupra guvernelor.
În anii 1950, teoria neofuncționalistă a încercat să pătrundă cât mai bine evenimentele, în mod particular prin explicarea tranziției de la ECSC la Comunitatea Europeană (CE). Evenimentele din anii 1960 au fost mai puțin relevante. Începutul sfârșitului teoriei neofuncționaliste, sub aspectul manifestării sale originale, a venit la începutul anilor 1960, și în mod particular prin folosirea unui veto al lui De Gaulle, ce a condus la criza preșidenției vacante (“empty chair”) din 1965-1966.
Guvernele naționale au deținut puterea și au fost pregătite să o folosească pentru a stabili natura și pasul, ritmul integrării: În 1967 Haas încerca să facă față situației prin care De Gaulle a omorât Piața Comună, prin revizuirea teoriei ei, pentru a da socoteală perspectivei “dezintegrării“, și prin anul 1975 el anunța că“teoria integrării regionale este învechită“. (Caporaso, Keeler, 1995:36-37)
Ipoteza spillover-ului a susținut că integrarea sectoarelor cărbunelui și oțelului ale unui grup de state industrializate vest-europene ar aduce beneficii substanțiale pentru actorii economici cheie implicați în proces.
Dar integrarea completă a sectoarelor cărbunelui și oțelului nu ar fi fost terminată fără integrarea în sectoarele asemănătoare din economie, cum ar fi transportul.
Lindberg (1963) definește conceptul de spillover ca “o situație în care o acțiune dată, legată de un obiectiv specific, crează o situație în care obiectivul original poate fi asigurat doar urmând acțiuni ulterioare, suplimentare, care la rândul lor crează condiții ulterioare și o nevoie pentru un câmp mai mare de acțiune, și așa mai departe“.
Ideea de spillover presupune că economiile statelor membre au fost acceptabil de interdependente anterior inițierii programului de integrare. Nu numai că integrarea a fost percepută ca un obiectiv global pozitiv pentru toate părțile implicate, dar problemele dintr-un sector economic nu ar putea fi remediate fără a recurge la acțiuni în alte sectoare.
Logica spillover-ului privea parțial generarea unei logici expansive, unde un domeniu larg al funcțiilor economice au fost atrase în cadrul unei rețele integratoare. Mai există însă, deasemenea, o logică a adîncirii în cadrul conceptului de spillover. O uniune vamală între un grup de state, adică o zonă de comerț liber cu tarife comune percepute celor din afară, ar putea funcționa cu o eficiență sporită dacă satele participante încearcă să creeze parități stabile ale ratelor de schimb. Coordonarea ratelor de schimb ar implica ulterior nevoia pentru o cooperare mai largă în cadrul politicii monetare. Procesul spillover-ului funcțional poate fi folosit pentru a explica tranziția istorică de la Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului la Uniunea Economică și Monetară. Logica funcțională expansivă trasată de Haas și Lindberg a reprodus gândirea economiștilor care au cercetat integrarea economică internațională la acel moment. Această concepție reține că decizia de a creea o zonă de comerț liber ar genera presiuni pentru întemeierea unei uniuni vamale, respectiv a unei piețe comune și a unei uniuni monetare. Aceasta ar putea culmina într-o integrare economică totală printre economiile participante la proces. O situație economică dlicată, progresivă, ar putea avea consecințe instituționale. O integrare economică mai adâncă ar necesita o competență regulatoare supranațională, privind deciziile și principiile.
De aici se trage concluzia că politicul trebuie să urmeze economicului.
Haas, ca și Monnet, au înțeles că introducerea conceptului de spillover în economie a necesitat o măsură de activism politic. Economia nu a învins politica (Haas, 1968), iar procesele spillover-ului funcțional au necesitat stabilirea unei direcții și a unei coordonări din partea unei înaltei autorități. Au existat asemănări clare între această idee și scopul declarat a lui Monnet atunci când a conceput Înalta Autoritate a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului.
Înalta Autoritate a reprezentat prima sursă a “spillover-ului cultivat” (Tranholm-Mikkelsen, 1991). Acest concept de spillover cultivat descrie acțiunile înaltei autorități pentru a promova interesul comun a diferitelor părți angajate în noua construcție instituțională. Acest agent/broker ar permite incursiuni progresive în domeniul spillover-ului funcțional. Haas (1961) a argumentat că un grup de state dintr-o organizație internațională, lăsate la propriile lor intenții și proiecte, vor negocia până la poziția comună denominatoare cea ma scăzută.
În contextul integrării europene, pot fi aduse un număr de argumente pentru a pune sub demnul întrebării poziția lui Haas. Observația lui Scharpf (1988) privind “capcana deciziei comune“ sugerează că, chiar în situația unde este cerut un acord unanim între părți pentru o înnoire a politicilor, poziția lipsă va fi întotdeauna status quo-ul care prin el însăși ar putea să nu reflecte oricare din preferințele părților care negociază, unele dintre ele poate dorind încă să dea înapoi.
Crearea unei Inalte Autorități cu puteri autentice ale autonomiei de definire și de inițiere din partea statelor membre a devenit un pas vital în explicarea faptului de ce unele comunități s-ai integrat în timp ce altele nu au reușit integrarea. Ceea ce a contat cel mai mult pentru succesul unui proces integrativ, în accepțiunea lui Haas, a fost faptul că instituțiile centrale trebuie să fie capabile să asigure destulă autonomie pentru a scăpa de tendințele statelor de a dizolva organizațiile internaționale, o dată ce preferințele acelor state au fost satisfăcute și/sau contextul politicii s-a schimbat.
Este important de observat că unele sectoare au conținut un grad mai înalt de spillover potențial decât altele. Haas a specificat că în timp ce sarcinile specifice au trebuit să fie alese pentru a iniția dinamismul integrării, aceste sarcini trebuiau să fie semnificative din punct de vedere economic, ele trebuind să aibă legătură cu nevoile și așteptările. S-a insistat asupra unor zone ale politicii minore, care au un impact zilnic asupra vieții cetățeanului, mai degrabă decât pe probleme majore cum ar fi cultura sau apărarea.
Accentul pe spillover-ul funcțional a permis teoreticienilor neofuncționaliști să explice integrarea prin mijloace tehnocrate și pentru ca consecințele majore sistemice să se deplaseze de la deciziile necontroversate spre domeniul tehnocratic al politicilor “minore”. Tranziția la consecințele politice și întinderea până la care spillover-ul a reprezentat o dinamică unidirecțională și/sau automată a necesitat o gândire mult mai elaborată și neofuncționaliștii au perfecționat argumentele lor asupra acestei probleme, deosebit de semnificative în anii 1960.
Accentul s-a deplasat de la spillover-ul funcțional către un impuls dinamic, care a apărut pe măsură ce actorii s-au angajat și au regenerat procesul integrării. În timp ce Haas a descris actorii de elită ca legați de imperativele funcționale, Lindberg a folosit exemple empirice pentru a descrie modul cum actorii au creat presiuni politice pentru o integrare mai adâncă pe măsură ce ei au fost tot mai implicați în proces. Schimbul de accent a fost important, ideea de spillover devenind astfel “pur și simplu un concept privind organizarea sau o ipoteză privind probabilitatea integrării când sunt prezente anumite condiții specificate“ (Pentland, 1973).
Comentariile lui Lindberg privind accelerarea foii de parcurs a pieței comune, în primii ani ai Comunității Europene, a pus un mare accent pe rolul pivotal al asociaților de afaceri, care odinioară erau sceptice, privind o adâncire rapidă a integrării. O dată ce deciziile privind investițiile au fost făcute pe baza presupunerii că piața comună ar deveni o realitate, aceste grupuri au devenit motoarele esențiale în crearea realității care va apărea curând. Sectoarele cheie ale economiei comportându-se, cu anticipație, ca un mediu economic particular, au determinat elitele să își dea girul formal pentru adâncirea integrării economice. Observațiile lui Lindberg au semănat cu modelul de feedback al lui Deutsch, unde acțiunile au apărut ca răspuns la un input (mărime de intrare în sistem) al informației și unde informația este transmisă prin rețea pentru a lua contact cu noile acțiuni, acesta fiind un proces iterativ. Procesul a conectat de asemenea ideea de spillover cu procesele complexe ale schimbării socio-psihologice.
Retragerea din automatismul funcțional a apărut ca o anticipare a câtorva critici ale viziunii neofuncționaliste a dinamicii spillover-ului. Importanța conceptului pentru întreg proiectul neofuncționalist a făcut din spillover o preocupare majoră a teoreticienilor integrării la sfîrșitul anilor 1960 și la începutul anilor 1970. Ipoteza spillover-ului părea să sugereze ideea că integrarea a fost un proces liniar și un fenomen progresiv, în care dinamica sistemului avea un rol esențial. Acesta a fost cu siguranță argumentul întâlnit în două opere majore (Haas, 1968, Lindberg, 1963) și au existat dovezi puține care să sugereze că sistemul instituțional al Comunității Europene ar putea intra brusc în colaps. În plus, predispozițiile lor teoretice au alarmat neofuncționaliștii în privința tensiunilor emergente dintre realitatea experienței Comunității Europene și capacitatea anticipativă a modelului Haas-Lindberg.
Au apărut adaptări ingenioase, variate, la ipoteza spillover-ului. Linberg a fost primul care a afirmat ideea că progresul în integrare ar putea, cu toate acestea, să împiedice și chiar să oprească integrarea ulterioară. Integrarea ar putea reprezenta o sursă de stress între state pe măsură ce intervenția asupra competențelor guvernelor a ridicat miza politică în cadrul și între statele membre. Acest fapt are legătură cu o reconsiderare generală de la sfărșitul anilor 1960 prvind modul în care neofuncționaliștii au subestimat în mod clar importanța naționalismului ca un sentiment predominant în politica europeană (Haas, 1971). Lindberg a depus un efort considerabil într-o încercare de a salva ideea de spillover și astfel să păstreze multe dintre ideile centrale ale neofuncționalismului.
Conceptul de spill-back a reprezentat o componentă plină de substanță a analizei lui Linberg și Stuart Scheingold din studiul Europe’s Would Be Polity (Lindberg, Scheingold, 1970). Conceptul a fost definit ca unul dintre cele patru rezultate posibile, referitoare la transformare, ce pot apărea în cadrul limitelor obligațiilor impuse de tratate.
(Celelalte trei rezultate sunt:
forward linkage (relație asociativă orientată spre viitor), care înlocuiește ideea de spillover,
equilibrium (echilibrul), sau rutina unei sarcinii,
output failure (eșecul valorilor, mărimilor de ieșire, ce rezultă din sistem), situație în care sistemele eșuează în a procesa un acord.)
Conceptul de spill-back a fost definit ca “un model de rezultat care este caracterizat printr-o descreștere în competența sectorială sau în competențele/capacitățile instituționale sau în amândouă.“ (Lindberg, Scheingold, 1970) Conceptul a ajutat la explicarea câtorva dintre sincopele la care a trebuit să facă față procesul de integrare europeană în timpul anilor 1960.
Schmitter (1971) a căutat să reintroducă ideea de spillover ca “strategii posibile de integrare a actorilor”, care ar putea să apară în contextul ciclurilor decizionale. Acestea acceptă actorii dincolo de modelele normale și necontroversate ale comportamentului și interacțiunii, așa numita "zona de indiferență." Pentru Schmitter, o teorie dinamică a integrării, trebuie să se concentreze pe aceste strategii ale actorilor și trebuie să prevadă circumstanțele în care ele ar putea apare. Spillover-ul ar putea reprezenta ruta strategică cea mai eficientă pentru crearea unei noi comunități politice, dar strategiile actorilor ar putea implica o combinație de spillover cu opțiuni alternative. Schmitter a dat definiții acestor strategii alternative ale actorilor:
Spillover: crește simultan atât competența cât și nivelul implicației/angajamentului actorului,
Spill-around: crește doar competența în timp ce se păstrează constant nivelul autorității sau în interiorul zonei de indiferență,
Buildup: de acord de a crește autonomia decizională sau competența instituțiilor care conlucrează, dar se refuză intrarea acestora în noi arii de probleme,
Retrench: crește nivelul deliberărilor comune, dar se retrag instituțiile,
Muddle-about: dezbatere între birocrații regionali; propuneri, discuții, obiecții asupra unei varietăți de probleme, dar descrește competența lor efectivă de a aloca valori,
Spill-back: retragere la nivelul și competența autorității, poate reîntoarcerea la status quo-ul anterior inițierii integrării,
Encapsulate: răspundere la o criză prin modificări marginale.
Schmitter a fost de asemenea de acord cu Lindberg asupra faptului că luarea deciziilor în comun induce costuri și aceasta ar putea conduce la o polemică a luării deciziilor. Schimbarea tratării strategiilor actorilor ca punct central al investigării a permis neofuncționaliștilor să rămână în cadrul unui larg domeniu al perspectivei lor, dar le-a permis de a fi mai adativi la schimbările din cadrul Comunității Europene.
Caseta 3.3 . JOSEPH NYE ȘI NEOFUNCȚIONALISMUL
Construind pe contribuția lui Haas și Mitrany înaintea lui, câțiva savanți au făcut un efort să rafineze teoriile neofuncționaliste ale integrării. Dintre acești savanți amintim pe Joseph Nye, a cărui contribuție stă în dezvoltarea unui model neofuncționalist bazat pe „mecanismul proces” și „potențialul integrativ”. Nye pune accent pe cadrul teoretic bazat pe o apropiere neofuncționalistă care, într-un grad mai mare decât aceea a lui Haas sau Mitrany, nu este „Eurocentric”. Astfel Nye își bazează concepțiile sale pe o analiză a condițiilor integrării trasate în mod specific, de experiențele Europene și non-vestice și modifică mult noțiunile de „politicizarea automatică” și „spill-over” („împrăștierea”).
Nye sugerează că literatura neofuncționalistă conține șapte „mecanisme proces”, în jurul căruia el reconceptualizează și reformulează teoria neofuncționalistă.
Înlănțuirea funcționalistă a sarcinilor, sau conceptul de împrăștiere. Nye susține că acest mecanism a fost aplicat, necorespunzător in opinia sa, să includă „orice semn de cooperare crescută”, crescând, de exemplu, de la verigile, sau relațiile, printre probleme datorită inerentelor lor caracteristici tehnice, sau datorită eforturilor actuale ale elitelor integraționiste pentru a cultiva împrăștierea. Nye presupune că „neechilibrul creat de interdependența funcțională sau verigile inerente ale sarcinilor poate fi o forță ce presează actorii politici să-și redefinească sarcinile comune”. Oricum, astfel de redefiniri a sarcinilor nu este necesar să ducă la un „progres al sarcinilor comune. Experiența poate de asemenea să fie nagativă”. Totuși, dacă înlănțuirea sarcinilor poate cauza împrăștierea, poate produce de asemenea spill-back (mecanismul de întoarcere). (Observația lui Nye privind acest aspect poate fi aplicat Comunității Economice Europene, unde elitele și grupurile interesate au beneficiat în stagiul primar al integrării, dar cu creșterea economică ei au devenit mai târziu refractari în a face pași aditivi atunci când ratele de schimb au scăzut. Când ratele de schimb au simțit un declin ca rezultat al crizei energetice, sentimentul protecționist național s-a făcut simțit și guvernele au ezitat să progreseze interesel comune dacă ei respectă efectele adverse privind angajarea, inflația, plățile și problemele monetare).
Tranzacțiile crescătoare. Așa cum s-a notat în acest capitol, integrarea este presupusă a fi acompaniată de o creștere a tranzacțiilor, incluzând comerțul, mișcările de capital, comunicațiile și schimburile de oameni și idei. Actorii politici dintr-o schemă de integrare regională, cu cereri puternice privind instituțiile comune rezultate din creșterea volumului tranzacțiilor, pot alege să se înțeleagă cu ele pe baze strict naționale, sau decid să întărească instituțiile comune. Conform lui Nye, „creșterea tranzacțiilor necesită nu determinarea unei lărgiri semnificative a scopurilor (domeniul sarcinilor) integrării, dar și intensificarea capacității centrale instituționale de a manevra o sarcină particulară.”
Înlănțuirile deliberate și formația de coaliție. Aici, Nye se focalizează încă o dată pe împrăștiere, sau ceea ce el numea accentuarea împrășrierii, în care „problemele sunt înlănțuite deliberat împreună în pachete de afaceri, nu datorită proiectelor politice și ideologice și fesabilităților politice.” Trasată puternic pe experiența Comunității Europene, Nye punctează eforturile politicienilor, birocraților internaționali și grupurile interesate a crea coalițiilebazate pe chestiuni legate una de alta. Deși astfel de eforturi pot promova integrarea, pot avea efect negativ dacă, de exemplu, averea politică a unui grup ce suportă integrarea, sau un rezultat identificat cu integrarea, scade. Măsura în care integrarea poate fi lărgită este o funcție de măsura în care o coaliție în favoarea integrării se bucură de un suport public larg.
Socializarea de elită. Nye citează numeroase exemple de creștere a suportului pentru integrare atinse de elitele care au participat în mod activ într-o schemă integrativă. Măsura în care birocrații naționali devin participanți în integrarea regională va determina nivelul lor de considerat de socializare important deoarece birocrații naționali sunt presupuși a fi variații ale integrării datorită unei posibile pierderi a controlului național. Oricum, dacă alte „mecanisme-proces” considerate de Nye sunt negative, elitele socializate, în special grupuri birocratice, în favoarea integrării regionale pot servi la izolarea lor de atitudinile principale și politice în țara lor proprie.
Formarea grupurilor regionale. Integrarea regională se spune că stimulează creația, atât formală cât și informală, ale grupurilor nonguvernamentale sau asociațiilor transnaționale. Văzut atât în contextul Comunității Europene cât și în alte circumstanțe, cum ar fi America Centrală și Africa, Nye afirmă că astfel de asociații rămân slabe. Doar cu cât interesele generale sunt agregate de astfel de grupuri, la nivel regional, deoarece cu atât interesele specifice rămân în interiorul grupurilor nivelului național.
Cerințele ideologico-identitive. Stabilirea unui sens al identității reprezintă o forță puternică în sprijinul integrării regionale. Conform lui Nye, „cu cât este mai puternic sensul de permanență și cu cât este mai mare adresarea identitivă, cu atât mai mică este dorința grupurilor oponente de a ataca în mod frontal o schemă de integrare”. Sub astfel de condiții, membrii sunt mult mai probabil decât alții de a tolera pierderile pe termen scurt și afacerile sunt mult mai posibil de a investi în așteptări decât beneficiul ce-l vor aduce, pe o bază continuă, din prezența unei piețe mari. Oricum, existența instituțiilor integrative raționale poate satisface un „sens popular slab de identitate regională”. Creșterea sensului ideologico-identitiv în câteva grupuri pot servi doar la creșterea opoziției insecurității liderilor naționaliști și grupurilor sectorului privat, în special dacă câștigul perceput din integrare la nivel regional este nesigur.
Implicarea actorilor externi în proces. Într-o măsură mai mare decât teoria neofuncționalistă de mai devreme, Nye accentuează importanța actorilor externi și implicațiile lor active în modelul său neofuncționalist ca parte a mecanismului procesului. El notează importanța guvernelor externe și organizațiilor internaționale, la fel de bine ca și actorii nonguvernamentali, ca și catalizatori în schema de integrare regională.
În centrul modelului neofuncționalist al lui Nye este ceea ce el numea potențial integrativ – care reprezintă condițiile integrative stimulate de „mecanismul procesului”. Aici, el lansează patru condiții care influențează atât natura angajamentului original cât și evoluția ulterioară a schemei integrative.
Simetria sau egalitatea unităților. Depinde nu atât de mult dacă există „arie întreagă” pentru integrare sau dacă participanții din perspectivă sunt relativi egali în dimensiune. În schimb, o relație se spune că există printre comerț, integrare și nivelul dezvoltării, măsurată prin venitul per capita. Astfel de compatibilități par a fi importante pentru integrarea regională. Mărimea participanților potențiali, măsurată prin totalul de PNB, pare a fi de importanță relativ mai mare în schemele integrative printre statele mai puțin dezvoltate decât în cazul țărilor mari industrializate. Nye susține că „arată aproape ca și cum cu cât mai mic este venitul per capita a zonei respective, cu atât mai mare trebuie să fie omogenitatea în mărimea economiei”.
Complementaritatea valorii elitei. Nye recunoaște că măsura în care grupurile de elită din gândirea entităților de integrare este de o importanță considerabilă. De fapt, el sugerează cu cât este mai mare nivelul de complementaritate al elitei, cu atât sunt mai posibile prospectele pentru impulsul susținut spre integrarea regională. Oricum, el susține de asemenea că elitele care lucrează efectiv împreună la o bază transnațională pot ulterior să îmbrățișeze politicile divergente care nu conduc la integrare.
Existența pluralismului. În mod funcțional, grupurile specifice se spune că sporesc probabilitatea integrării. Aici, Nye punctează o mre diferență între experiența Europei de Vest și aceea a Lumii a Treia, unde câteva grupuri sunt relativ absente. Conform lui Nye, „cu cât este mai mare pluralismul în toate statele membre, cu atât sunt mai bune condițiile pentru un răspuns integrativ spre feedback de la mecanismele procesului”.
Capacitatea statelor membre de a se adapta și de a răspunde. Se spune că acest factor depinde în mod vital de nivelul de responsabilitate reciprocă în interiorul unităților politice de a fi integrate într-o entitate regională mai largă. Cu cât este mai mare nivelul stabilității interne și cu cât este mai mare capacitatea decidenților cheie de a răspunde cererilor din interiorul unităților politice proprii respective, cu atât mai mare este posibilitatea lor de a fi în stare să participe efectiv într-o unitate integrativă mai mare.
Apoi, Nye expune trei condiții ce se percep ca fiind afectate de procesul de integrare. Ele includ: (1) echitatea percepută a distribuirii beneficiului – cu ipoteza că „cu cât este mai mare distribuția echitabilă percepută din toate țările, cu atât sunt mai bune condițiile pentru o integrare mai îndepărtată”; (2) convingere externă percepută – ce înseamnă percepția preocupărilor decidenților față de problemele externe, inclusiv dependența față de export, amenințată de marile puteri și pierderea statului în cadrul sistemului internațional de schimb; și (3) costuri scăzute vizibile (sau exportabile), sau extinderea la care integrarea poate fi făcută perceptibilă ca relativ fără costuri, mai ales în fazele sale inițiale – un concept, așa cum sublinia Nye, care este centrul teoriei și strategiei neofuncționaliste.
În final, patru condiții sunt presupuse să caracterizeze procesul de integrare: (1) politizarea, sau mijloacele prin care problemele sunt rezolvate și interesele rivale sunt remaniate sau măsura în care beneficiile rezultate sunt suficient de împrăștiate pentru a asigura suport lărgit și aprofundat; (2) redistribuirea, cu rezultatele cruciale fiind faza schimbărilor în statut, putere și profil economic printre grupurile din interiorul unității de integrare. Central cu procesul integrativ este măsura în care redistribuirea, beneficiul unor regiuni mai mult decât altele este compensat prin creșterea beneficiului unităților ca un întreg; (3) redistribuirea alternativelor sau măsura în care, așa cum continuă procesul integrativ, decidenții fac presiuni de creștere a nivelului și domeniului integrării și concluzionează că alternativele de integrare sunt mai puțin satisfăcătoare; și (4) externalizarea, sau măsura în care membrii unei unități de integrare găsesc necesar să dezvolte o poziție comună referitor la colaborarea cu nonmembrii, așa cum s-a întâmplat cu Comunitatea Europeană în variantele de negociere cu părțile exterioare, incluzând Statele Unite. Nye presupune că „profitul integrării suplimentare, mai mult probabil trei părți vor reacționa, ori ca suport ori cu ostilitate”.
Un model neofuncționalist ca acela dezvoltat de Nye prevede un cadru pentru compararea procesului integrativ în regiuni mai malt sau mai puțin dezvoltate ale lumii și pentru evaluarea măsurii în care specificul microregional sau funcțional, organizațiile economice au potențial pentru o dezvoltare ulterioară spre federații. Mai probabil, construcția modelului neofuncționalist poate prevedea, și a prevăzut, mai explicit propunerile teoretice esențiale pentru a înțelege limitele, la fel de bine și potențialul, a acestor segmente ale teoriei atât în explicarea integrării cât și prevederea unei strategii pentru avansarea unui proces integrativ.
Analizând rolurile, respectiv, ale organizațiilor politice regionale [cum ar fi Organizația Statelor Americane (OAS), Organizația Unității Africane (OAU) și Liga Arabă] și organizațiile economice de micronivel [incluzând Comunitatea Economică Europeană (EEC), Piața Centrală Comună Americană (CACM) și Comunitatea Africană de Est (EAC)], Nye conturează câteva tentative de concluzii cu respectarea neofuncționalismului. Organizațiile economice microregionale nu sunt posibil de a se dezvolta în interiorul unităților care încalc foarte mult, sau înlocuiesc, statele naționale existente. Oricum, organizațiile economice microregionale și politice macroregionale au contribuit la dezvoltarea „insulei păcii” în lume și „costurile lor pentru pacea lumii în termen de creare de conflict au fost mai mici decât beneficiul lor modest al lumii aflate în diversiunea conflictului”. Dând rezultatele limitate organizațiilor regionale studiate, creșterea întreprinderilor multinaționale poate fi o tendință mult mai importantă în organizațiile internaționale.
Deși impactul tehnologiei asupra unităților politice existente este în așa măsură să reducă autonomia statelor naționale, numai o parte a puterilor sale naționale sunt redistribuite la nivel regional. În sumar, organizațiile economice microregionale au legături funcționale puternice care au îmbunătățit relațiile dintre membrii. Organizațiile politice macroregionale au jucat un rol constructiv în controlul conflictului interstatal dintre membrii, deși astfel de organizații au fost fără succes în cazul, în primul rând, conflictului intern – o limitare serioasă, Nye admite, în virtutea importanței unui asemenea conflict în jumătatea a doua a secolului douăzeci. Într-adevăr, ideea poate fi realizată și chiar a fost, ceea ce în multe țări ale lumii cele mai multe provocări imediate la sentimente naționale în ultimele decade nu vin din integrarea universală sau regională, ci din forțele centrifuge subnaționale în favoarea autonomiei locale, succesiunii, expulzării unui grup nedorit de pe domeniul național și substituirea dominației unui grup lingvistic, etnic sau religios în favoarea altuia.
Caseta 3.4. LEON LINDBERG ȘI NEOFUNCȚIONALISMUL
Teoreticianul neofuncționalist al decadelor recente s-a bazat pe teoria sistemelor și teoria deciziilor pentru studiul integrării – pentru analiza pe care Leon Lindberg o identifică drept „proprietăți multiple ale sistemului de luare a deciziilor colective”. Totuși, Lindberg vede integrarea ca „un proces multidimensional interactiv” care poate fi identificat, comparat, măsurat și analizat. Procesul integrativ conține proprietăți ce ”dă naștere unei relații sistematice fiecăruia, la orice situație dată în timp și …peste timp la fel de bine”. Nivelul procesului de decizie colectivă – a integrării – la orice moment specific este produsul deciziilor trecute ale sistemului, un sistem în care fiecare decizie este luată.
Lindberg prezintă ceea ce el numește proprietățile variabile care descrie modul în care un grup de națiuni se angajează în procesul de formare a deciziei colective:
Scopul funcțional al procesului de luare a deciziilor sau măsura în care el îmbrățișează un mare număr sau câteva zone;
Etapa din procesul de luare a deciziilor la care procesele colective sunt implicate – doar la început sau la nivelul întregului șir de etape decizionale, inclusiv alegerea opțiunilor și implementarea lor;
Importanța procesul de luare a deciziilor colective în determinarea alocațiilor publice la zonele importante sau doar cele marginale;
Măsura în care cererile, multe sau puține la număr, sunt articulate în zona colectivă de acțiune;
Gradul în care decidenții colectivi au resurse disponibile adecvate nevoilor lor;
Continuitatea și puterea liderilor la nivel de colectivitate;
Măsura în care modalitățile de încheiere a afacerilor sistemului maximizează interesele individuale ale națiunilor sau sporirea acestora;
Efectul deciziilor colective privind comportamentul indivizilor, indiferent dacă un număr mare sau mic de număr de oameni sunt afectați;
Gradul în care deciziile colective se întâlnesc cu bunăvoința, apatia sau opoziția totală; și
Consecințele distributive ale deciziilor colective, chiar dacă sunt importante sau foarte marginale pentru sistemul constituent și pentru actorii din interior.
Anumite concepte exprimate de paradigma lui Lindberg au fost studiate într-o analiză a Comunității Europene de către Leon N. Lindberg și Stuart A. Scheingold. De exemplu, o tabulare a numărului de subiecte din aria problemelor să întâlneascădecidenții din EEC în perioada selectată dintre 1950 și 1970 evidența crescută a creșterilor substanțiale – de la zona fără probleme în 1950 la 7 în 1957, la 17 în 1968. aranjarea ordinală a fost încredințată ariei problemelor ce depind de „ proceselor de luare a deciziei” în Comunitatea Europeană la momente diferite în perioada 1950-1970. Indicatorii capacității instituționale și creșterea structurală au fost dezvoltați: mărimea domeniului administrativ, cantitatea subunităților organizaționale, numărul întâlnirilor și propunerile făcute de unitățile colective și acționează. Datele de comerț au fost utilizate pentru a evalua percepțiile de interes economic și datele atitudinilor au fost analizate pentru a determina nivelul așteptărilor câștigurilor viitoare, încrederea în legitimitatea procesului de creere a deciziilor colective, concepții ale interesului comun și un sens al identificării politice reciproce. În Comunitatea Europeană, Lindberg și Scheingold au concluzionat, au existat „ un consens permisiv printre publicul general și grupurile de elită atât cât privește legitimitatea Comunității și instituțiilor sale. Aceasta s-a extins într-un domeniu foarte larg al economiei și funcțiilor sociale și la un rol mare, independent pentru Comisia supranațională”.
3.5.3.2. Conceptul de loyalty (obligație, credință, loialitate)
Pentru a fi realizat, spillover-ul politic, sub orice formă pe care acesta o ia, ar trebui să necesite un proces de transfer al obligației (loyalty). Conceptul de obligație a fost un element central al definiției lui Haas privind integrarea politică:
“Integrarea politică este procesul cu ajutorul căruia actorii politici din multiple medii naționale distincte sunt convinși/determinați de a efectua o mutație în obligațiile/credințele, loialitatea, așteptările și activitățile lor politice înspre un nou centru a cărui instituții posed sau revendică jurisdicție/competență juridică peste statele naționale pre-existente.“ (Haas, 1968)
Haas (1968) a definit inițial loialitatea ca un atribut plin de substanță al comunității politice, în sensul că populația este “loială unui set de simboluri și instituții când ea, de obicei, predictibil, lungi perioade de timp, s-a supus hotărârii autorităților lor și se orientează spre acestea pentru satisfacerea așteptărilor importante.“
Un alt termen cheie este comunitatea politică. Comunitatea politică a fost definită ca “ o condiție în care grupuri specifice și indivizi acordă mai multă loialitate față de instituțiile politice centrale ale lor decât față de orice altă autoritate politică, într-o perioadă specifică de timp și într-un spațiu geografic definibil.“ (Haas, 1968) Termenii și conceptele neofuncționaliste privind procesul și rezultatul interacționează, dar rezultatul fiind o caracteristică esențială a comunității politice pluraliste.
Transferul de loialitate a fost un aspect mult discutat al logicii funcționaliste privind integrarea. În acest caz, constituirea organizațiilor funcționale sectoriale trebuia să conducă la o mutație a loialității maselor mult diferită de modelele de autoritate stabilite ca esențiale nevoilor umane și cărora trebuiau să li se adreseze noile entități.
Neofuncționaliștii au mers mai departe în ceea ce privește transferul loialității elitelor și grupurilor semnificative, minimizând mutațiile cognitive în rândul maselor, deși ele au rămas încă o componentă majoră în procesul de tranziție la o nouă formă de comunitate politică.
O problemă cheie pentru neofuncționaliști a reprezentat-o chestiunea mecanismelor prin care acest fapt să se întâmple. Au fost examinate mai multe ipoteze privind transferul de loialitate în cadrul teoriei neofuncționaliste. Prima dată, a fost studiată ipoteza că dacă o organizație asigură premizele bunăstării, acest fapt va fi înregistrat în conștiința beneficiarilor. Neofuncționaliștii presupun nu numai că organizația este acum un agent furnizor, ci chiar apare în mod clar un joc cu sumă pozitivă.
Este posibil ca noi organizații, cum ar fi Comunitatea Europeană, să rămână aproape invizibile față de beneficiari. Acest fapt se poate întâmpla, contrar realității, adică apariției unei guvernanțe supranaționale. Actorii continuă să presupună că nevoile lor sunt încă satisfăcute de către organizațiile naționale. Dacă acest lucru se întâmplă cu adevărat, atunci transferul de loialitate nu va mai apare în modelul preconizat.
Neofuncționaliști, mai ales în operele lor timpurii, s-au folosit de conceptele utilitariste și raționale privind funcționarea organizațiilor. Aceasta a condus la scoaterea loialității politice din sfera analizei și la supraestimarea măsurii până la care organizațiile apolitice ar putea fi capabile de a pretinde loialitate. Aceasta nu poate reprezenta o premiză viabilă pentru crearea comunităților politice. Comunitățile au apărut, din punct de vedere istoric, în ipoteza că loialitățile sunt datorate unui suveran recunoscut sau unui simbol concret, mai degrabă decât unei idei abstracte.
Haas a argumentat că integrarea indusă de logica funcționalistă ar fi fi mult mai puțin probabil de a iniția imaginația politică decât procesul integrării condus de un “actor dramatic” care promovează o viziune unificatoare, mai ales dacă acest actor este dublat și de o autoritate carismatică. Dar acest fapt ar putea fi deasemenea vulnerabil dacă nu a apărut un consens între elitele guvernamentale și neguvernamentale. Dacă elitele economice percep deasemenea rezultatele integrării politice, atunci integrarea ar avea loc fără piedici, prevăzând că scopurile împărtășite au fost susținut construcția comunității. Dacă scopurile elitelor politice și neguvernamentale sunt divergente, ar putea exista riscul unui potențial conflict sau riscul ca integrarea să eșueze. În circumstanțele în care elitele guvernamentale și neguvernamentale împărtășesc scopuri economice incrementale, integrarea va urma etapele teoriei neofuncționaliste. Haas a înțeles că un consens deplin nu poate fi așteptat să apară des, cel puțin în cadrul societăților pluraliste vest-europene. Pluralismul, prin definiție, naște conflict și progresul integrării s-ar baza doar pe echilibrul obiectivelor între elite și grupurile cheie. Această reflecție privind natura și implicațiile pluralismului au pus probleme dificile neofuncționaliștilor.
Haas a refuzat să abandoneze viziunea că gândirea tehnocrată și procedurile adiacente au determinat integrarea, dar a recunoscut cât de fragilă a fost această bază pentru avansul unui proces integrativ, mai ales acolo unde finalul acelui proces a necesitat transaferul loialității.
3.5.3.3. Neofuncționalismul și teoria generală a integrării regionale
Pornind de la analiza ECSC făcută de Ernst Haas, în 1958, un corp de idei privind integrarea europeană, cunoscut prin termenul de neofuncționalism, a fost construit pe scrierile unui grup de universitari americani (vezi caseta 1.2.) Aceste teorii sunt extrase din operele lui David Mitrany și Jean Monnet. Alături de Haas, principalele figuri ale acestei școli de analiză au fost teoreticienii Leon Lindberg (1963, 1966) și Philippe Schmitter (1971, 1996).
Neofuncționalismul a reprezentat o teorie pluralistă a politicii internaționale. În contrast cu teoriile realiste mult mai tradiționale, această teorie nu a presupus că un stat a reprezentat unicul actor unificat și nici nu a presupus că statele au fost singurii actori pe scena internațională. În conceptele pe care le-a folosit, ea a anticipat scrierile ulterioare privind interdependența globală (Keohane, Nye, 1977).
În prima perioadă a integrării europene, neofuncționalismul părea că urma să câștige dezbaterea teoretică. Neofuncționalismul a căutat să explice “cum și de ce statele se amestecă în mod voluntar și fuzionează cu vecinii lor până la limita a-și pierde atributele existente de suveranitate, în timp ce dobândesc noi tehnici pentru rezoluția conflictelor între ele“(Haas, 1970).
Au existat patru puncte cheie pentru argumentul neofuncționalist:
1.Conceptul de stat este mai complex decât au sugerat realiștii.
2.Activitățile grupurilor de interese și a actorilor birocratici nu sunt limitate la arena politică internă.
3.Actorii non-state sunt importanți în politica internațională.
4.Integrarea europeană avansează prin presiuni de tip spill-over.
În contrast cu realiștii, neofuncționaliștii au argumentat că activitățile internaționale ale statelor au fost rezultatul unui proces politic pluralist în care deciziile guvernelor au fost influențate de presiuni din partea unor grupuri de interese variate și a actorilor birocratici. S-a presupus adesea că aceste presiuni au constituit explicația completă pentru deciziile guvernelor. Astfel, dacă analistul a putut identifica cu precizie puterea și direcția diferitelor presiuni ar fi posibil să facă predicții privind comportamentul guvernelor în cadrul relațiilor internaționale.
Caseta 3.5. Integrarea europeană
Integrarea europeană prezintă un număr de aspecte, dar focalizarea principală o constituie integrarea politică. E.B. Haas (1968:16) oferă o definiție a integrării politice europene, ca reprezentând procesul prin care: actorii politici din numeroase instituții, medii naționale distincte sunt persuadați, convinși, să își modifice lealitățile lor, așteptările și activitățile politice către un nou centru, ale cărui instituții posedă sau cer, revendică, jurisdicție asupra statelor naționale pre-existente. Rezultatul final al unui proces de integrare politică este o nouă comunitate politică, suprapusă peste cele pre-existente.
Implicit în definiția lui Haas a existat ideea dezvoltării unui stat federal european.
Mai precaut, Lindberg a oferit o definiție a integrării politice ca reprezentând un proces complex, dar fără nici o referință privind un punct final al acestui proces: integrarea politică este (1) procesul prin care națiunile au urmat dorința și capacitatea de a conduce politicile interne cheie și politica externă, independent una de alta, căutând în schimb să ia decizii comune sau să delege procesul de concepere și luare a deciziilor către noi organe centrale; și (2) procesul prin care actorii politici din numeroase instituții, medii naționale distincte sunt persuadați, convinși să își reorienteze așteptările lor și activitățile politice către un nou centru. (1963:149)
Prima parte a acestei definiții se referă la două moduri legate intim privind procesul de concepere și luare a deciziilor: împărtășirea valorilor și delegarea.
A doua parte a definiției se referă la “modele de comportament arătate de cei care iau deciziile politice înalte, funcționari publici, parlamentari, lideri ai grupurilor de interes și alte elite“(Lindberg 1963:149) care răspund noii realități privind o mutație în autoritatea politică către un centru prin reorientarea activităților lor politice către nivelul european.
Caseta 3.6. Funcționalism și procesul integrării politice
Studenții contemporani în domeniul integrării politice au o mare datorie intelectuală față de conceptul de funcționalism care, așa cum a sugerat Johan K.de Vree, a furnizat o alternativă concepțiilor legale tradiționale despre state și suveranitate. Centrul funcționalismului este reprezentat de contribuția lui David Mitrany, a cărui lucrări au influențat substanțial teoriile cu privire la integrare. Mitrany s-a manifestat în timpul anilor dintre cele două războaie mondiale la fel de bine ca și generația de după cel de-al doilea război mondial. El a sugerat că creșterea complexității sistemului guvernamental a determinat augmentarea, mai ales a orientării sarcinilor tehnice, nonpolitice ale guvernelor. Astfel de sarcini nu doar au creat o cerere pentru specialiștii cu un nivel înalt de pregătire la nivel național , dar de asemenea a contribuit la manifestarea problemelor tehnice esențiale la nivel internațional, a căror soluții depind de colaborarea dintre tehnicieni mai degrabă decât de elitele politice. Creșterea în importanță a chestiunilor tehnice în secolul XX se spune că a făcut necesară crearea cadrelor și contextelor de cooperare internațională. Astfel de organizații funcționale se poate aștepta să se extindă atât ca număr cât și ca proporții și competențe deoarece problemele tehnice confruntând omenirea cu sporirea atât în imensitate cât și în importanță. Ca un rezultat, organizațiile pentru colaborarea funcțională trebuie eventual să înlăture, ori să facă de prisos, inutile instituțiile politice ale trecutului.
În teoria lui Mitrany există o doctrină a ’’ramificării’’, cu ajutorul căreia dezvoltarea colaborării intr-un domeniu tehnic conduce la compararea comportamentelor în alte domenii tehnice. Colaborarea funcțională într-un sector generează o nevoie simțită a unei colaborări funcționale în alt sector. Efortul de creare a unei piețe comune, de exemplu, oferă accentuarea presiunii pentru colaborările îndepărtate în domeniul prețului, investițiilor, transport, taxelor, impozitelor, salariilor, securității sociale, băncilor și în politicile monetare. Mitrany concluziona că activitatea funcțională poate reorienta activitatea internațională și să contribuie la pacea mondială. Eventual, o astfel de colaborare ar înlătura, sau chiar ar absorbi, sectorul politic. Totuși, funcționalismul contrastează foarte mult cu teoria realistă, care plasează accentul pe competiție și conflict, ca o principală, dacă nu dominantă, trăsătură a politicilor internaționale. În contrast, funcționalismul, așa cum sugerau Paul Taylor și A.J.R.Groom, „începe prin chestionarea presupunerii că statul este ireductibil și interesele guvernelor prevalează și acționează conform considerațiilor active ale schemelor de cooperare; are o orientare pacifistă și caută să evite un cadru de impas, punct mort, de câștig-pierdere”.
Până acum am examinat problemele particulare legate de ideea neofuncționalistă de “loialitate“ ca și de experiența empirică a Comunității Europene în anii 1960. Dar aceste idei au apărut deasemenea în contextul lărgirii teoriilor neofuncționaliste ale integrării cu scopul de a trata procesele analoage din alte zone ale lumii.
Neofuncționalismul a apărut ca o încercare de a explica procesele dinamice ale integrării europene, dar Europa a fost percepută ca un studiu de caz al felurilor de procese ce ar putea funcționa în orice regiune a lumii. Haas și Lindberg au descris experiența “celor șase“ din Europa Occidentală ca și traictoria integrării europene în cadrul contextului Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului și a Comunității Europene. Haas a fost mai preocupat decât Lindberg de a elabora tipurile ideale și conduita generală, dar încercarea de a extrapola întinderea analitică a neofuncționalismului a apărut mai târziu. Acest demers a reprezentat o dezvoltare inevitabilă a atributelor științelor sociale ale neofuncționalismului care au condus la generarea ipotezelor pentru o aplicare mai largă, dincolo de singurul studiu de caz european (Pentland, 1981).
Teoria aplicată într-un caz ar putea deveni o descriere mult prea sofisticată a acelui caz. Deasemenea, o trăsătură distinctă a analizei neofuncționaliste, opusă funcționalismului, a fost revendicarea sa că integrarea ar putea avea loc înăuntrul unor regiuni delimitate teritorial.
Funcționalismul a reprezentat o teorie a guvernării post-teritoriale, în timp ce neofuncționalismul a fost o teorie timpurie a regionalismului. Au apărut semne reale la începutul anilor 1960 că integrarea regională s-a dezvoltat la nivel global cu propuneri serioase în curs de finalizare pentru formarea zonelor de comerț liber în Pacific, America Latină, America de Nord, ca și în alte părți. Datorită potrivirii și caracterului aparent închis al neofuncționalismului cu tendințele integratoare din Europa de Vest, a devenit clar că, pe măsură ce a apărut disciplina relațiilor internaționale și s-a focalizat pe noile tendințe de regionalizare, ea trebuia să exploreze competența neofuncționalismului de a face anticipări dincolo de limitele europene.
Această problemă a fost abordată de Haas, în termeni intelectuali și normativi, în eseul: “International Integration: the European and the Universal Process“ (Haas, 1961). Provocarea intelectuală se preocupa de implicațiile procesului de integrare europeană pentru alte zone de pe glob, în sensul ori a imitării procesului original al integrării europene, ori al creării unor grupuri de state care să conceapă propriile proiecte de integrare. În termeni normativi, Haas a presupus că răspândirea scemelor/modelelor de integrare a fi un lucru potrivit. Blocurile regionale au avut potențialul și vocația de a reprezenta insule de cooperare, ce ar putea construi punți către pacea universală.
Privind extrapolarea modelului, Haas și-a pus două probleme privind:
condițiile de fond ce ar trebui specificate pentru a determina integrarea,
elementele teoretice ce ar putea fi extrase din experiența europeană a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului ca și a Comunității Economice Europene.
Haas a identificat trei condiții de fond ce ar conduce spre o integrare de succes, și care sunt compatibile cu teoria neofuncționalistă:
structuri sociale pluraliste,
dezvoltare industrială și economică substanțială,
modele ideologice comune între unitățile participante.
Toate aceste elemente au existat în Europa de Vest și experiența europeană ne-a învățat că momentul propice pentru integrare poate fi susținut în condițiile în care organizațiilor supranaționale li s-au dat sarcini care au facilitat progresul intereselor comune. O integrare rapidă și un spillover maxim ar apărea în situațiile unde interesele de masă au fost implicate în sarcini specifice selectate pentru schema de integrare, și în mod particular unde acele sarcini au avut de a face cu soluția compromisurilor imperfecte la nivel național. Controlul procesului integrării de către elitele industriale urbane, urmărind rațional interesele lor, ar contribui decisiv la rezultate integrative pozitive.
Haas a concluzionat că integrarea în alte contexte regionale sau chiar la nivel global prin intermediul ONU ar fi serios limitate. Progresul către o comunitate politică ar fi improbabilă din cauza nerealizării precondițiilor cadru. Aceasta a determinat o generalizare empirică privind integrarea: “Integrarea europeană va continua într-un ritm mai rapid ca integrarea universală. În plus, alte regiuni caracterizate de factori puternici din mediul înconjurător, dar variabili, au puține șanse de reușită de a imita cu succes exemplul european“ (Haas, 1961). Deasemenea, a fost posibil ca condiții specific locale, sau echivalentele funcționale la condițiile cadru, de fond, din Europa de Vest, ar putea fi suficiente pentru generarea unui potențial integrativ în alte regiuni. Acest argument l-a plasat mai degrabă pe Haas într-o poziție ambiguă privind aplicabilitatea la scară largă a teoriei neofuncționaliste.
Dacă condițiile cadru, de bază, ar putea fi identificate, atunci ar fi relativ usor de a descifra potențialul integrativ al oricărei regiuni. Dar dacă condițiile cadru ar putea fi specifice din punct de vedere regional, atunci încercările de a generaliza pe o bază transregională ar fi relativ fără sens.
De aici ar rezulta că modelele de integrare ar fi specifice la nivel regional și concluzia logică ar putea fi aceea că orice încercare de a teoretiza integrarea ca un fenomen general ar putea fi greșită.
Problema condițiilor cadru, de fond, a devenit o preocupare majoră a încercărilor neofuncționaliștilor pentru a dezvolta un cadru teoretic de început pentru studiul a ceea ce este cunoscut prin sintagma “regionalism comparativ” (Pentland, 1973). Unii teoreticieni au argumentat că integrarea a reprezentat un derivat inevitabil al modernității. Pe măsură ce societățile s-au industrializat și urbanizat gradual, procesul integrării politice internaționale s-a accentuat.
În timp ce neofuncționaliștii au înțeles elementele acestei premize de modernitate, preocuparea lor privind influența politică i-a condus la respingerea elementelor liniare și deterministe suplimentare ale unor asemenea revendicări, chiar dacă problema automatismului procesului integrării era încă importantă pentru ei.
Problema privind condițiile de fond a fost formalizată de către Haas și Schmitter (1964) care, acționând la apariția Zonei de Comerț Liber a Americii Latine-Latin America Free Trade Area au devenit interesați asupra condițiilor de fond necesare pentru generarea spillover-ului da la integrarea economică la unitatea politică. Haas și Schmitter au conceput un model în trei trepte, pentru a permite analiza condițiilor pe tot parcursul procesului de integrare:
Condițiile de fond:
mărimea unității,
ritmul negocierilor,
pluralism,
complementaritatea elitei,
Condițiile în momentul uniunii economice:
posibile obiective guvernamentale,
puteri și funcții ale noilor instituții la nivel regional,
Condițiile procesului:
stilul de luare a deciziilor,
rata de creștere a negocierilor,
adaptabilitatea actorilor guvernamentali / privați.
Fiecare din aceste seturi de condiții ar putea fi evaluate la rândul lor și s-ar putea face unele aprecieri pentru fiecare categorie, ajungându-se la o evaluare finală asupra șanselor unei politizări automate în orice proiect regional dat. Haas și Schmitter au realizat această evaluare pentru zece proiecte de integrare regională și au ajuns la concluzia că doar în cadrul Comunității Economice Europene au existat șanse pentru o politizare automată corectă.
În America Latină, la mijlocul anilor 1960, condițiile de fond poate că fuseseră parțial îndeplinite, dar o serie de obiective guvernamentale ambigue și capacități limitate ce au caracterizat instituțiile regionale aproximative au fost evocatoare pentru un avans minim dincolo de frontierele unei simple zone de comerț liber.
Perfecționarea modelului Haas-Schmitter a condus la dezvoltarea unor modalități prin care ar putea fi măsurate fenomenele ce conduc sau pot inhiba procesul integrării. Ei au continuat să afirme că integrarea a apărut, în toate cazurile, prin intermediul politizării sarcinilor tehnico-economice prin intermediul mecanismului de spillover. Încercări ulterioare pentru a dezvolta criteriile pentru operaționalizarea variabilelor diferitelor situații au condus la studierea lor explicită, în scopul stabilirii unei comparații cu studiul dinamicii spillover-ului politic.
Pe de altă parte, după cum remarca și Joseph Nye (1965), spillover-ul nu ar fi singurul element dinamic integrator și din acest motiv căutarea condițiilor ce duc spre politizare ar putea fi în cel mai bun caz nepotrivită și în cel mai rău caz eurocentrică.
Nye a argumentat că spillover-ul a reprezentat un instrument limitat de investigare și explicație, chiar și în cazul vest european, unde a căutat să explice fenomenele din anii de formare ai Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, dar a avut mai puțin succes în explicarea politicilor Comunităților Europene de la mijlocul anilor 1960.
Integrarea trebuia investigată prin alte mijloace. Nye a dezvoltat ideea că, într-adevăr, condițiile de fond sunt importante, dar ele trebuie să fie subdivizate în categorii structurale și de percepție (Lindberg, Scheingold, 1971).
Condițiile structurale, în accepțiunea clasică a neofuncționaliștilor, au inclus limita până la care unitățile (statele) implicate într-o schemă de integrare au fost simetrice, sub următoarele aspecte:
capacitatea statelor membre de a răspunde și a se adapta unor stimuli,
nivelele de pluralism în interiorul statelor membre,
gradul până la care valorile elitelor poliicii economice au fost complementare.
Condițiile de percepție au adăugat noi elemente la disputa neofuncționalistă privind instituțiile prin introducerea și sublinierea importanței interpretărilor subiective a contextului obiectiv. Cele trei aspecte menționate de Nye mai sus au fost justificări plauzibile ale capacității schemelor de integrare pentru ca acestea să poată continua. Primul aspect a reprezentat percepțiile echității distribuției beneficiilor ce derivă din procesul integrării. Înțelegerea larg răspândită a integrării ca mai puțin decât un joc cu sumă pozitivă ar constitui un argument pentru o reducere a naționalismului. În al doilea rând, Nye a argumentat că percepțiile actorilor asupra situațiilor externe au fost importante. Ar apărea strategii care să trateze oportunitățile și amenințările percepute și acestea ar fi contra productive, opunându-se integrării.
Promovarea integrării ar putea fi explicată prin percepțiile comune asupra amenințărilor externe combinate cu un acord privind strategiile optime ale politicilor. În final, dacă costurile integrării vor fi văzute ca a fi scăzute sau experiența integrării ar putea fi exportată, atunci șansele unei integrări profunde ar avansa. Nye a considerat că factorii istorici accidentali au trebuit, deasemenea, a fi luați în considerare. Întrebarea cheie ce se ridică este dacă Europa de vest a fost într-un fel un caz special ca instanță a integrării.
Opera teoretică a lui Nye, compatibilă cu logica neofuncționalistă, s-a apropiat de ideile cele mai critice ale neofuncționalismului, cum ar fi acelea ale lui Stanley Hoffmann. Nye a considerat că multe dintre instrumentele standard de investigare ale teoriei neofuncționaliste ar putea fi sever limitate ca utilizare în explicarea nu numai a modelelor în continuă schimbare ale guvernării economice europene în anii 1950 și 1960, dar și în experimentele privind integrarea regională între orice grup de state, la orice moment.
Dezbaterea privind regionalismul comparativ, la care se adaugă dificultățile empirice puse de experiența Comunităților Europene în anii 1960, au evidențiat câteva dintre dilemele centrale la care a trebuit să facă față teoria neofuncționalistă a integrării.
PARTEA a II-a : MODELUL EUROPEAN DE INTEGRARE
Cap. 4.
INTEGRAREA ECONOMICĂ EUROPEANĂ
Etapele integrării economice europene
Caseta 4.1. Etapele integrării economice europene
Sursa: Huart și Rollet (1995)
Modalitățile de coordonare pot fi foarte variate (simple proceduri de consultare, reguli, instituții specifice) și uniunea economică poate deci corespunde unor formule mai mult sau mai puțin complete de integrare.
Forme incomplete (ex. Tratatul de la Maastricht) – moneda și politica monetară, dar alte politici sunt cel mult coordonate.
Forme complete – principalele politici economice sunt duse în principal la nivel supranațional.
Integrarea, așa cum este definită, mai ales pentru Europa, nu poate fi decât un proces progresiv, o acțiune în etape prin trecerea de la o treaptă inferioară la una superioară. Problema de fond în privința Europei este dacă ea reprezintă în etapa actuală un proces intens integrativ sau slab integrativ. O organizație interstatală așa cum este Uniunea Europeană în prezent, nu poate fi decât puternic integrativă.
Caracterul progresiv al procesului Europei de integrare e definitoriu pentru această zonă, progresivitatea realizându-se indirect, obiectivul final, integrare politica, fiind realizat prin obiective intermediare de altă natură decât cel final (integrarea politică se realizează indirect prin fapte, adică prin realizarea unor formule economice de integrare).
Etapele parcurse pentru realizarea integrării economice europene sunt:
Zona de Liber Schimb (ZLS): este aceea în care în interiorul organizației taxele vamale și restricțiile cantitative (bariere netarifare) sunt eliminate. AELS – 1960 între 12 state europene, promotor Anglia;
Specificul zonei de liber schimb este că mărfurile pot circula liber, fără restricții cantitative, tarifare. Astfel un produs creat în Anglia poate circula liber în toate țările membre zonei, organizației. În spațiul UE o asemenea situație s-a realizat la început în 1957 între cele șase țări fondatoare iar până în 1968 ea s-a generalizat urmând ca din 1970 să se extindă ca efect și la alte țări.
Zona de Liber Schimb ca primă treaptă de integrare are și o insuficiență, poate genera deturnare de trafic, de comerț, de circulație între țările membre deoarece statele membre deși se liberalizează în interior păstrează față de terți tarife naționale. Astfel o țară terță urmărind să intre cu mărfuri în Zona de Liber Schimb de regulă se folosește de țara cu tariful cel mai mic pentru a extinde circulația la toate țările.
În prezent domină treapta primară de integrare. Din perspectiva teoriei optimului, liberul schimb generalizat apare ca optim prim, ca optim Pareto de gradul I. Negocierile multilaterale au ca obiectiv instaurarea unei Zone de Liber Schimb globale.
Uniunea Vamală: formula de integrare prin Uniunea Vamală definește situația în care membrii organizației elimină între ele atât taxele vamale cât și contingentările, cotele și realizează o politică comercială comună față de exterior.
Adică se stabilește un tarif vamal comun. Acesta este elementul care permite eliminarea deturnărilor de trafic pentru că orice poartă de intrare, țara aleasă, tariful e același rezultă că țările terțe nu pot profita de disparitățile vamale ale țărilor. În Europa primul tarif vamal comun a fost în 1968 și a reprezentat o medie aritmetică a tarifurilor vamale ale celor șase, fiind apoi redus periodic în conformitate cu negocierile desfășurate în cadrul GATT și apoi în OMC. Caracteristica unei faze ca Uniunea Vamală e că o dată cu eliminarea taxelor vamale se instituie o serie de norme tehnice, fizice, fiscale care îngreunează circulația liberă a produselor. În esență Uniunea Vamală completă generalizează libera circulație a mărfurilor dar menține restricții la circulația factorilor de producție (a forței de muncă, a capitalului financiar, nu e permisă libera stabilire a agenților în spațiul uniunii).
Integrarea sub forma Uniunii Vamale este una din cele mai vechi forme de integrare, ea pleacă de la realizarea unei înțelegeri între țări și apoi se extinde. Deosebirea față de Zona de Liber Schimb este că ea presupune o vecinătate geografică a partenerilor, Zona de Liber Schimb nu presupune neapărat o vecinătate geografică.
Piața Comună: esența integrării sub forma pieței comune presupune liberalizarea nu doar a bunurilor dar și a factorilor de producție, se instituie exercitarea celor patru libertăți: a bunurilor, a capitalurilor, a forței de muncă, libertatea de stabilire. În cadrul pieței comune apar elemente de legislație comună (fiscal, concurenți) încep să funcționeze politicile comune sau acțiuni sectorial comune: politica comercială comună, politica agricolă comună, politica transporturilor comune, politica pescuitului comună, politica mediteranei.
Noțiunea de piață comună a figurat și în Tratatul de la Roma 1957 Articolul 2. În prezent noțiunea utilizată e de „piață internă” sau „piață unică”, „marea piață a Uniunii Europene”. Aceste noțiuni reflectă pe de-o parte un element comun, liberalizarea aproape totală în cazul pieței interne, dar realizează și o diferențiere. Piața comună deși elimină tarifele vamale și netarifare menține obstacole fiscale, fitosanitare, tehnice. Noțiunea de piețe unice spre deosebire de piața comună omogenizează condițiile concurenței.
. Piața Unică (Uniunea economică) generalizează clauza națională pe spațiul integrat, piața unică e „marea piață națională a spațiului integrat”. Din perspectiva pieței, „piața unică” e treapta cea mai evoluată.
Noțiunile de piață unică, de piață comună au fost și sunt recunoscute de jurisprudența UE. Astfel 5.05.1982 – noțiunea de piață comună vizează eliminarea tuturor piedicilor față de piedicile Europei în vederea fuzionării piețelor naționale într-o piață unică realizând condițiile tot atât de asemănătoare cu cele ale unei veritabile piețe interne.
Actul juridic al statornicirii pieței interne este Actul Unic European (AUE) care precizează că obiectivul urmărit e desăvârșirea integrării europene prin marea piață internă cel mai târziu 31.12.1992. Prin acest Act se instituie Uniunea Economică.
O dată cu această etapă, Actul Unic European 1986, Uniunea Europeană reprezintă cea mai mare piață în sensul consumatorilor.
Actul Unic European ce reprezintă prima rectificare a Tratatului de la Roma e însoțit de o Carte Albă a Comisiei Europene ce cuprinde directivele, formulele pentru funcționarea pieței unice.
În 1997 Comisia Europeană elaborează un plan de acțiune pentru piața unică ce urmărește realizarea performanțelor pieței unice în vederea pregătirii uniunii de trecere la Euro.
Au fost stabilite patru obiective: a face legislația europeană eficace, eliminarea oricăror obstacole în calea funcționării pieței unice, eliminarea tuturor distorsiunilor de producție, consum, circulație, crearea unei piețe unice pentru cetățeni.
Pentru realizarea obiectivelor s-au formulat acțiuni specifice ca statornicirea liberei concurențe care presupune: interzicerea înțelegerilor anticoncurenționale, interzicerea abuzului de poziție dominantă, controlul ajutoarelor de stat, controlul sistemelor de distribuție selectivă, controlul respectării exigențelor dreptului comunitar, controlul procesului de concentrare a întreprinderilor. Actul Unic subliniază că Comisia Europeană devine garantul respectării dreptului comunitar, e principalul instrument care realizează urmărirea respectării regulilor și punerea în aplicare a lor. O altă acțiune specifică este instituirea Spațiului Economic European care cuprinde statele membre ale uniunii plus restul statelor membre ale Asociației Europene a Liberului Schimb. Spațiul urmărea să pregătească și restul țărilor din AELS să devină membre ale Uniunii Europene. Refuzul Elveției de a semna tratatul a dus la căderea obiectivului și a început procesul de intrare în Uniunea Europeană individual.
Uniunea Economică și Monetară și instituirea monedei unice
Tratatul de la Maastricht e de fapt documentul care realizează cea mai mare revizuire a Tratatului de la Roma și prevede instaurarea Uniunii Economice și Monetare, crearea monedei unice gestionată de o Bancă Centrală Europeană de la 1.01.1999. Din 1999 Uniunea Europeană devine și o zonă monetară unică. Crearea uniunii Economice și Monetare e legată de avantajele aduse de eliminarea costurilor tranzacționate și lichidarea dependenței Europei de dolar. Tratatul de la Maastricht se mai numește și Tratatul asupra Uniunii Europene.
Uniunea politică care este ultima treaptă a integrării, implică un transfer aproape total de competențe la nivel supranațional. Chiar în interiorul acestei categorii există mai multe grade ale integrării. De exemplu, în SUA, statele constituente ale federației au puteri substanțiale privind impozitele, în timp ce guvernările locale din Marea Britanie au puține puteri în acest sens.
Uniunea Politică este formă a integrării politice. Dacă primele patru etape au fost centrate pe integrare economică ele vizau însă în final integrarea politică. Integrarea politică se apreciază că poate lua forma fie a unei federații cu guvern federal, cameră a statului, cameră a poporului, curte supremă – acest model are ca exemplu Germania – sau formula confederației care are ca bază cooperarea interguvernamentală.
Proiectul integrării politice este în discuție.
4.2. Dinamica și viitorul integrării europene
Uniunea Europeană în prezent nu este o federație deoarece Comisia Europeană nu e un guvern federal, Consiliul de Miniștri, nu e o cameră a statului, Parlamentul nu are o putere a camerei popoarelor, Curtea de Justiție de la Luxemburg nu e o Curte Supremă de Justiție.
Tratatele comunitare nu sunt o constituție a Europei celor 15. Datorită acestui fapt în timp ce statele sunt constituite pe baza dreptului constituțional, Uniunea Europeană este fundamentată pe drept internațional.
Există păreri la Bruxelles ce susțin că sistemul tratatelor fondatoare ale Uniunii reprezintă un sistem constituțional comunitar doar că Uniunea Europeană nu trebuie să respecte regulile unui stat de drept (separarea puterilor, alegerea parlamentarilor).
Prin dezvoltarea tratatelor (Roma, Maastricht, Amsterdam, Actul Unic European) se consideră că a fi un proces de constituționalizare a Uniunii Europene determină aplicarea tratatelor și reprezintă procesul de federalizare. Uniunea Europeană ar fi în prezent un stat constituțional nedesăvârșit.
Istoria formării statului a mers pe linia formării statelor naționale unitare, federale și confederale. Au existat state confederale. Confederațiile sunt formule prin care statele componente nu-și pierd individualitatea, au politică externă comună, constituție, președinte.
Caseta 4.2. Federație–Confederație, dinamica opțiunilor, aspecte strategice
Statele în confederație cedează anumite părți din suveranitate, funcționează după principiul unei diete, normele constituționale sunt adoptate prin negocieri complexe. Europa nu este o confederație datorită faptului că nu funcționează după principiul unei diete; formula confederală e de domeniul trecutului. Statele con federale au devenit federații.
Teoreticienii integrării europene susțin că măsurarea procesului integrării nu se poate face în funcție de gradul de apropiere a structurilor instituționale, raportând această structură la stat-națiune, stat-federal, stat-confederal.
Deoarece toate formulele federale, confederale au fost realizate pe conceptul de stat-națiune, fie că Europa devine federală sau confederală ar trebui să dezvolte conceptul de stat-națiune.
Nu există state națiune fără sentimentul de a aparține unui popor, Europa actuală Uniunea Europeană este formată din popoare diverse cu istorie, cultură, limbă diferite si mai ales memorie istorica diferita..
Reproducerea formulelor existente de stat nu apare posibilă pentru integrarea Europei actuale, pentru viitorul acestui proces și este un drum fără ieșire.
4.3. Depășirea statutului de stat-națiune și păstrarea identității naționale, o formulă de viitor?
Conform unor formule Uniunea Europeană este o construcție specială, de tip hibrid. După expresia lui Jacque Delors, un obiect politic neidentificabil.
Caracterul hibrid decurge din structura actuală, având o componentă puternic integrată: agricultura, industria, moneda, comerțul (sfera economică). Al doilea segment neintegrat: Politica Externă și de Securitate, justiția, armata care nu se caracterizează prin suveranitate și funcționează după mecanica interguvernamentalistă.
Conform articolului F al Tratatului de la Maastricht, Uniunea Europeană trebuie să respecte suveranitatea statelor membre și a o încadra într-un ansamblu integrat.
Teza franceză plecând de la necesitatea respectării identității naționale susține formula federalizării statelor naționale, care să aibă elemente proprii actualelor state naționale dar să se bazeze pe altă dinamică si deci sa fie o federație de Națiuni si nu de state.
Legat de conceptul de federație a statelor naționale există două concepte.
federalism-cooperativ;
federalism interguvernamental.
Cele două concepte încearcă să armonizeze punctele de vedere ale diferitelor țări care au mare sensibilitate legată de detașarea suveranității de organele naționale. Cei ce susțin federalismul-cooperativ susțin că federalismul nu poate fi un exemplu de tipul unui joc cu sumă nulă pentru că statele membre au profitat de ansamblu Uniunii și că existența Uniunii e un avantaj.
Teza germană e elaborată într-o viziune federală, susținând ideea unei Uniuni Europene de tip federal considerând că ea trebuie să fie dotată cu o constituție, să definească dar competențele între Uniune și statele membre având la bază principiul subsidiarității.
Teza germană prevede că prerogativele Uniunii Europene se vor limita la regularizarea pieței unice, la conducerea politicilor comune, în timp ce în domeniile extern (securitate, armată), statele membre își vor păstra competențele actuale iar acțiunea de legiferare să fie împărțită între Parlamentul European și Parlamentele naționale iar puterea executivă să aparțină Comisiei Europene.
Concepția germană privind integrarea reține că între Uniune și state există deosebiri: Uniunea e o uniune, statele au o altă construcție.
Ideea germană cu privire la o formulă federală de concepție diferită se apropie de teza Marii Britanii care are la bază principiul suveranității și al minimizării procesului integrativ.
Regatul Unit opune tezei franceze o opțiune suveranistă și minimalistă cu privire la integrarea europeană: suveranitatea să aparțină statelor membre iar integrarea să fie cât mai redusă.
În timp ce Franța are o concepție euro-sintetică dorind să întărească eficacitatea procesului decizional dar păstrează o distanță față de teza germană a federalismului dezvoltat, concepția engleză este extrem de limitată (doar procese integrative economice).
4.3.1. Dinamica integrării diferențiate și un nou model de integrare politică
Integrarea diferențiată reprezintă actul de flexibilizare care înseamnă o Europă cu mai multe viteze sau o Europă à la charte.
O Europă cu mai multe viteze înseamnă crearea unui nucleu dur în jurul căruia gravitează noile state care doresc să adere, apoi cercuri în cadrul cărora fiecare țară participă numai la acele acțiuni pentru care e pregătită.
Acest proces a dominat și va domina procesul de lărgire în continuare.
Nucleul dur se mai numește cooperare întărită ce ar însemna o revenire la punctul inițial al coloanei franco-germane. Ideea a fost rediscutată în decembrie 1995 printr-o scrisoare ca aceea a lui Chirac-Kohl.
Nucleul dur ar reprezenta primul ansamblu al structurilor europene urmând apoi cel de-al doilea constituit din statele apropiate nucleului dur etc.
Această concepție a cercurilor concentrice se impune cu cât crește numărul membrilor comunității.
Europa à la charte a fost respinsă deoarece presupunea că fiecare ia ce îi convine din comunitate, them-selfs (service), din structurile europene.
Problematica federală (vocația federală a Uniunii Europene) provoacă mai multe teze care se confruntă. In primul rând se confruntă teza franceză cu cea germană așa cum am văzut mai sus.
Problema de fond este de a ști exact ce formulă viitoare va îmbrăca procesul integrativ european.
Europa federală a fost gândită chiar de la început de către fondatorii procesului (Schuman, Monnet). Pe temelia ideii de Europă federală s-au dezvoltat concepte ca: Europa Națiunilor, concepția lui de Gaulle, Europa Confederală (Mitterand). Alături de aceste concepte au apărut și alte denumiri ce țin de tipurile de organizație. Problema formulei este importantă, străbătând toate etapele construcției europene. Cea mai intensă discuție a fost cu ocazia negocierilor de la Maastricht, în care Franța a cerut să se includă vocația federală a Europei dar a fost nevoită să renunțe și sub presiunea Marii Britanii s-a scos cuvântul „federal” din structura Tratatului de la Maastricht.
Vocația federală ridică problema acceptării ei și ce fel de federație ar trebui creată de tipul Germaniei, SUA, ceea ce ar însemna ca Europa să reproducă modelele existente, ceea ce nu ar fi posibil și nici de dorit și așa cum se poate presupune, est un drum fără ieșire.
Problema de fond este de a realiza un asemenea model de integrare politică, ce să permită să se depășească formula statului națiune din prezent și să existe un sistem care să respecte identitățile naționale.
PARTEA a III-a – UNIUNEA EUROPEANĂ
Cap. 5.
Uniunea Europeană poate fi definita o entitate politică, socială și economică.
Uniunea Europeana este considerată o construcție sui generis, situându-se , organizational -statal, între federație și confederație.
Uniunea Europeana mai poate fi definita ca o comunitate de națiuni și popoare europene, astăzi în număr de 25, reunite în jurul unor valori politice, economice, culturale și sociale comune.
5.1 Repere istorice
Tentative de unificare a națiunilor europene au existat încă dinaintea apariției statelor naționale moderne. Acum trei mii de ani, Europa era dominată de celți, iar mai târziu a fost cucerită și condusă de Imperiul Roman, centrat în Meditarană. Aceste uniuni timpurii au fost create cu forța. Impreiul Franc al lui Carol cel Mare și Sfântul Imperiu Roman de natiune germana, au unit zone întinse sub o singură administrație pentru sute ani. Uniunea vamală a lui Napoleon și mai recentele cuceriri ale Germaniei naziste din anii 1940 au avut doar o existență tranzitorie.
Dată fiind diversitatea lingvistică și culturală a Europei, aceste încercări au implicat de obicei ocupația militară a națiunilor, conducând la instabilitate; unele încercări, însă, au durat mii de ani și au fost însoțite de porogrese economice și tehnologice, așa cum s-a întâmplat cu Imperiul Roman în timpul așa-numitei Pax Romana. Una dintre primele propuneri pentru o unificare pacifică prin cooperare și egalitatea statutului de membru a fost făcută de Victor Hugo în 1851. În urma catastrofelor provocate de primul și al doilea război mondial, necesitatea formării unei (ce a devenit mai târziu) Uniuni Europene a crescut, din cauza determinării de a reconstrui Europa și de a elimina posbilitatea unui nou război. Acest sentiment a dus în cele din urmă la formarea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului de către Germania (de vest), Franța, Italia și țările din Benelux. Acest lucru a fost posibil prin semnarea în aprilie 1951 a Tratatului de la Paris, care a intrat în vigoare în iulie 1952.
Prima uniune vamală totală, denumită inițial: Comunitatea Economică Europeană (informal chiar și Piața Comună), a fost creată prin Tratatul de la Roma în 1957 și implementată la 1 ianuarie 1958. Aceasta din urmă s-a transformat în Comunitatea Europeană care este în prezent "primul pilon" al Uniunii Europene. UE a evoluat dintr-un organ comercial într-un parteneriat economic și politic. Definitivarea Uniunii Europene s-a făcut prin ratificarea de către ansamblul țărilor membre ale Comunității Europene a Tratatului de la Maastricht (Olanda), pe 7 februarie 1992. Ca președinte al Convenției pentru Viitorul Europei, fostul președinte francez Valéry Giscard d'Estaing a propus schimbarea numelui Uniunii Europene în Europa Unită, dar această moțiune nu a fost aprobată.
La baza apariției Comunităților Europene stă declarația din 9 mai 1950 a ministrului francez de externe Robert Schuman, care prezentă un plan pus la punct împreună cu Jean Monnet, comisar al planului de modernizare a Franței de după război.
“Declarația Schuman” a devenit realitate la 18 aprilie 1951 prin semnarea, la Paris, de către 6 țări (Belgia, Olanda, Luxemburg, RF Germania, Franta, Italia) a Tratatului instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO), care a intrat în vigoare la 23 iulie 1952.
Primele succese inregistrate de CECO a determinat ministrii de externe ai celor 6 țări fondatoare să încerce continuarea procesului în domeniul economic, astfel că în anul 1956 au fost semnate Tratatul Comunitatii Europene a Energiei Atomice (CEEA) și Tratatul Comunitații Economice Europene (CEE), care au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958.
În cei aproape 50 ani de existență au fost patru valuri de aderare:
1. 1973: Danemarca, Irlanda si Marea Britanie
2. 1981 Grecia
3. 1986 Spania și Portugalia
4. 1995 Austria, Finlanda și Suedia
Dupa aceste extinderi succesive, denumirea tot mai des folosită pentru această structură a fost cea de Comunitatea Europeană, subliniind astfel unicitatea centrelor de decizie care există de fapt încă din anul 1967, când s-au unificat Comisiile și Consiliile de Miniștrii ale celor trei comunități (Parlamentul European și Curtea de Justiție au fost comune încă de la înființarea CEEA și CEE).
După intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, la 1 noiembrie 1993, Comunitatea Europeană a fost denumită Uniunea Europeană (UE). În mod concret, Comunitatea Europeană continuă să existe ca parte esențială a Uniunii Europene, fiind de altfel complet integrată deoarece domeniile Politica Externă si de Securitate Comuna (PESC) și Justitie și Afaceri Interne (JAI) au încă la bază cooperarea interguvernamentală, cu toate că Tratatul de la Amsterdam transferă o serie de competențe și în aceste domenii de la nivel național la nivel comunitar. În același context, din noiembrie 1993 Consiliul CE devine Consiliul UE, fiind desemnat astfel în special în conținutul actelor adoptate în domeniile PESC și JAI. În ceea ce privește Comisia CE, aceasta a devenit Comisia Europeană.
În timp, tratatelor inițiale ale comunităților europene le-au fost aduse dezvoltari prin:
1. Actul Unic European (1987)
2. Tratatul de la Maastricht (1992)
3. Tratatul de la Amsterdam (1997)
4. Tratatul de la Nisa (2000)
5.2. Tentativa: O “Constituție” pentru Europa
Sub președinția lui Valéry Giscard D"Estaing, Convenția pentru Viitorul Europei a propus, după luni de dezbateri și negocieri, un Proiect de Constituție pentru Europa. Acest text dă o mai mare coerență tratatelor existente și face Uniunea mai ușor de înțeles pentru cetățeni. Proiectul de Constituție a fost adoptat de Consiliul European din 17/18 iunie 2004, prin care s-au încheiat lucrările Conferinței interguvernamentale (CIG). Acest text va fi tradus în limbile oficiale ale statelor membre și va fi semnat oficial de Șefii de State și de Guverne pe 29 octombrie 2004 la Roma (el purtând neoficial titlul de “Al doilea Tratat de la Roma”). După această dată, va începe procesul de ratificare în statele membre, după regulile lor constituționale (aprobarea parlamentară și/sau referendum).
“Constituția europeană” ar fi reprezentat un pas important în construcția europeană. A fost gândită să răspundă provocărilor unei lumi în schimbare, provocări cu care se confruntă o Uniune care traversează cea mai mare extindere și, nu în ultimul rând, a unei Europe unite cu aproape 500 de milioane de locuitori. “Constituția europeană” trebuia să creeze cadrul pentru democrație, libertate și transparență, pentru o Europa eficientă care lucrează mai aproape de fiecare cetățean.
“Constituția Europeană” ar fi coexistat cu constituțiile naționale și instituțiile țărilor europene, în nici un caz nu le-ar fi inlocuit. Constituția asigură continuitatea legală a Comunităților, simplificând instrumentele legale și adaptând procesul decizional la provocările actuale.
“Constituția europeană “este împărțită în patru părți. Prima parte definește ce este Uniunea Europeană, care îi sunt valorile, obiectivele, prerogativele, procedurile decizionale și instituțiile. Partea a II-a conține Carta Drepturilor Fundamentale. Partea a III-a descrie politicile și modul de funcționare a Uniunii Europene. Partea a IV-a conține prevederile finale, inclusiv procedurile de revizuire și adoptare a Constituției.
Valorile și obiectivele Uniunii sunt consacrate formal de dreptul comunitar, la fel ca și drepturile cetățenilor europeni, datorită includerii Cartei Drepturilor Fundamentale în Constituție.
Uniunea dobândește personalitate juridică prin fuziunea Uniunii Europene cu Comunitatea Europeană.
Competențele (exclusive, partajate și de coordonare) și repartizarea lor între state membre și Uniune sunt definite în mod clar și irevocabil.
Pentru prima dată statele membre se pot retrage din Uniune datorită introducerii clauzei de retragere voluntară.
Instrumentele de acțiune legislativă ale Uniunii sunt simplificate, numărul lor fiind redus de la 15 lucru se întâmplă cu terminologia, prin introducerea legii europene și a legii cadru europene.
5.3. Procesul decizional
S-a convenit asupra unui nou sistem de majoritate calificată: 55% dintre statele membre reprezentând 65% din populație.
Majoritatea calificată în Consiliul de Miniștri se aplică pentru alte 20 de domenii existente și alte 20 nou create.
Adoptarea în comun a legilor și legilor cadru europene de către Parlamentul European și Consiliu devine norma (procedura legislativă ordinară);
Sunt create câteva clauze pentru facilitarea extinderii ulterioare a aplicării votului cu majoritate calificată și trecerea la procedura legislativă ordinară. De acum înainte, atât Parlamentul European cât și Consiliul de Miniștri sunt obligate să țină ședințe publice când analizează și adoptă o propunere legislativă (transparentă procedurilor).
5.4. Ce oferea Constituția cetățenilor europeni?
Pentru prima dată sunt definite fundamentele democratice ale Uniunii, inclusiv democrația participativă. Este introdus dreptul la inițiativa civică pentru cetățeni (la cererea a cel puțin un milion de cetățeni dintr-un anumit număr de state membre, Comisia poate fi determinată să înainteze o propunere legislativă conform doleanțelor semnatarilor);
Constituția consolidează punerea în aplicare a principiilor subsidiarității și proporționalității: de acum înainte, fiecare parlament național va avea posibilitatea să analizeze propunerile Comisiei din punct de vedere al principiului subsidiarității, concluziile putând duce la revizuirea propunerii inițiale făcute de Comisie;
Constituția consolidează politica regională a Uniunii, o politică bazată pe solidaritate și proximitate față de cetățeni. Politica regională promovează “coeziunea și solidaritatea economică, socială și teritorială între statele membre.” De acum înainte, solidaritatea și coeziunea reprezintă obiectivul principal al Uniunii Europene. Aceasta înseamnă că de solidaritatea UE, mai concret, de asistența financiară, beneficiază acum toate regiunile dezavantajate sau regiunile în dificultate;
Constituția Europeană conține prevederi suplimentare referitoare la protecția mediului. Principiul dezvoltării durabile ocupă un loc central în proiectul european.
5.5. Simbolurile Uniunii Europene
Drapelul european este albastru, cu 12 stele. A fost adoptat inițial de către Consiliul Europei, în 1955, și a devenit drapelul oficial al Comunității Europene în mai, 1986. Numărul stelelor nu are legătură cu numărul statelor membre; ele formează un cerc și sunt dispuse precum orele pe cadranul unui ceas, simbolizând plenitudinea și perfecțiunea.
Imnul european, adoptat în iunie 1985 de către Consiliul european de la Milano, este „Oda bucuriei”, preludiul celei de-a patra părți a Simfoniei a IX-a de Beethoven
Moneda unică europeană – Euro – a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1999 și a început să fie distribuită, în bancnote și monede începând cu 1 ianuarie 2002. Sigla monedei este litera inspirată din litera grecească epsilon și de prima literă a cuvântului Europa, iar cele două linii paralele simbolizează stabilitatea.
Din mai 2000, Europa are și o deviză – „ Unitate în diversitate” -, rodul unui concurs la care au participat, cu propuneri, 80.000 de tineri, între 10 și 20 de ani.
5.6. Instituții
Sub prevederile articolului 7 al Tratatului de instituire a Comunității Europene, revizuit ulterior prin tratatele integrării europene, principalele instituții ale Uniunii Europene sunt:
Parlamentul European, care reprezintă cetățenii Uniunii Europene, și care este ales prin vot direct de către aceștia;
Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de Miniștri), care reprezintă fiecare stat membru;
Comisia Europeană, care reprezintă interesele generale ale UE;
Curtea de Justiție a Comunităților Europene, care se îngrijește de respectarea legilor europene;
Curtea Europeană de Conturi, care verifică finanțarea activităților UE.
Parlamentul European este singura instituție a Uniunii Europene aleasă prin vot universal direct de către cetățeni, o data la cinci ani. Parlamentul exercită trei puteri fundamentale: puterea legislativă, puterea bugetară și puterea de control politic asupra instituțiilor europene.
Parlamentul participă la procesul de adoptare al legislației UE și controlează activitatea Comisiei Europene.
Sediul oficial al Parlamentului European este la Strasbourg unde eurodeputații se întâlnesc o săptămână pe lună în sesiuni plenare.
Sesiunile de scurtă durată se desfășoară la Bruxelles unde se află birourile permanente ale Comisiilor și deputaților.
Secretariatul Parlamentului își are sediul la Luxemburg. Membrii parlamentului european sunt grupați în funcție de partidele politice cărora le aparțin și nu în funcție de naționalitate. După alegerile din iunie 2004, Parlamentul European avea 732 de deputați. Conform Tratatului de la Nisa, până în anul 2009 România va avea 35 de deputați. Presedintele PE pentru o perioadă de doi ani și jumătate (până în 2007) este Josep Borrell Fontelles (Spania).
Consiliul Uniunii Europene este principala instanță de decizie a UE și asigură reprezentarea intereselor naționale, a statelor membre și a guvernelor lor la nivel comunitar fiind compus din miniștrii guvernelor statelor membre, responsabili de un anumit domeniu. Toate lucrările Consiliului sunt pregătite sau coordonate de Comitetul Reprezentanților Permanenți (COREPER), compus din reprezentanții permanenți ai statelor membre la Bruxelles. Lucrările acestui Comitet sunt pregătite de circa 150 de grupuri de lucru compuse din delegați ai statelor membre.
Reglementările adoptate sunt obligatorii pentru toate statele membre și devin parte a legislațiilor naționale.
Consiliul Uniunii Europene are sediul la Bruxelles.
Comisia Europeană este instituția cea mai "revoluționară" din sistemul comunitar, fiind motorul integraționist al Uniunii.
Comisia Europeană, apreciata drept "gardianul respectării tratatelor", este organul executiv al Uniunii Europene. În conformitate cu protocolul asupra lărgirii Uniunii Europene din Tratatul de la Nisa, Comisia încorporează un comisar din fiecare stat membru numiti pentru un mandat de 5 ani (potrivit Tratatului Constituțional, acest sistem va fi reconsiderat până în 2014). În prezent Comisia are 25 de comisari. Fiecare comisar este responsabil de un anumit portofoliu sau un anumit domeniu politic la fel ca ministrul unui guvern.
Comisia Europeana este condusa de un președinte, în prezent această funcție fiind ocupată de Jose Manuel Barroso ( Portugalia).
Rolul Comisiei Europene este de a asigura respectarea prevederilor tratatelor fundamentale ale UE, de a propune legislația comunitară și de a asigura aprobarea ei. Fondurile și programele UE (inclusiv cele destinate țărilor din afara UE) intră în adminstrarea Comisiei Europene.
Sediul Comisiei Europene este la Bruxelles.
Curtea de Justiție este Curtea Supremă a UE în domeniile în care se aplică legislația comunitară. Curtea este compusă din câte un judecător din fiecare stat membru și este asistată de 8 avocați generali. Curtea are drept misiune să asigure respectarea atât a ordinii juridice comunitare în interpretarea și aplicarea tratatelor constitutive ale Comunității Europene cât și a dispoziților luate de instituțiile comunitare competențe. Pentru a duce la bun sfârșit această misiune, Curtea a fost dotată, printre altele, cu largi competențe jurisdicționale, pe care ea le exercită în cadrul diferitelor categorii de recursuri. Curtea este în special competentă pentru a se pronunța asupra recursurilor în anulare sau în carență, introduse de un stat membru sau o instituție, recursurilor în constatarea neîndeplinirii de către statele membre a obligațiilor ce decurg din tratate, excepțiilor de nelegalitate și apelurilor la decizile Tribunalului.
Sediul Curtii de justitie este la Luxemburg.
Curtea de Conturi verifică legalitatea și regularitatea veniturilor și cheltuielilor Uniunii în vederea unei bune gestionări a bugetului european.
Membrii Curții de Conturi sunt aleși de către Consiliu după consultarea cu Parlamentul, pe baza propunerilor statelor membre, pe un mandat de 6 ani. Alegerea președintelui se face de către membrii Curții, pentru o perioadă de 3 ani.
Sediul Curții de Conturi este la Luxemburg.
5.7. Sistemul politic al UE
Sistemul politic al Uniunii Europene este definit într-o serie de tratate. Acestea trebuiau să fie în înlocuite de un documentul unic care ar fi fost «Constituția Europei.» Tratatele actuale și viitoare stabilesc pentru politica Uniunii Europene o serie de instituții. Sistemul politic rezultat din aceste acte reflectă prin structura sa principiul democratic al separării puterilor în stat în puterea legislativă, executivă și juridică, iar în ce privește procesul legislativ urmărește principiile subsidiarității și proporționalității.
În prezent, Uniunea are 25 membri, dintre care șase membri fondatori din 1957, România și Bulgaria urmând să devină state membre ale UE în 2007 . Alte țări au devenit membre prin extinderi succesive ala UE. Turcia este un candidat oficial la aderarea la Uniunea Europeană. Ambițiile europene ale Turciei datează de la Acordurile de la Ankara din 1963. Turcia a început negocieri preliminare la 3 octombrie 2005. Totuși, analiștii consideră ca această țară nu va adera mai devreme de 2015, datorită numărului mare de reforme economice și sociale care trebuie întreprinse. De la acordarea statutului de țară candidată, Turcia a implementat reforme permanente în privința drepturilor omului, a abolit pedeapsa cu moartea, a oferit drepturi culturale minorității kurde, și a avansat în rezolvarea diferendului cipriot. Totuși, datorită diferențelor religioase și culturale în relație cu restul Europei, Turcia se lovește de o opoziție puternică din partea unor state membre: Franța, Germania, Austria, Grecia, Cipru și Slovenia.
Croația este un alt stat candidat la aderare. Aderarea ar putea avea loc până în 2010, deși procesul de aderare a fost încetinit printre altele de necooperarea Croației cu Tribunal internațional pentru crime de război de la Haga. La 9 noiembrie 2005, Comisia Europeană a recomandat acordarea statutului de candidat Macedoniei, devenind astfel cea de a treia republică ex-iugoslavă care câștigă acest statut.
Trei dintre statele AELS (EFTA), Islanda, Liechtenstein și Norvegia sunt membre ale Spațiului Economic European (SEE/EEA), statut care le permite acestora participarea în cea mai mare parte a aspectelor pieței unice a EU, fără obligația de a adera. Elveția, cel de-al patrulea stat EFTA, a respins participarea în EEA printr-un referendum, dar a stabilit mai multe tratate bilaterale care au un rol similar.
Pentru a putea adapta instituțiile europene la o uniune de state, au fost prevăzute câteva modificări în Tratatul de la Nisa, intrat în vigoare în 2003. Teritoriul și populația UE au crescut printre altele și după reunificarea germană din 1990, în timp ce înainte fuseseră diminuate (mai ales suprafața) prin retragerea Groenlandei (parte a Danemarcei) în 1985, după un referendum .
Uniunea Europeană s-a bazat pe o Comunitate ce a evoluat catre Uniunea Economica si Monetara, precum și pe cooperarea între statele membre în domeniul politicii interne și externe.
Uniunea Europeană are misiunea de a organiza, într-o manieră coerentă și solidară, relațiile între statele membre prin:
promovarea progresului economic și social (realizarea Pieței Unice începând din 1993,
lansarea monedei unice europene din 1999);
3. afirmarea identității europene pe scena internațională (ajutoare umanitare europene țărilor terțe, politica externă și de securitate comună, intervenții pentru gestionarea crizelor internaționale, poziția comună a statelor membre în cadrul organizațiilor internaționale);
5. instaurarea unei cetățenii europene (care completează cetățenia națională fără a o înlocui, și care conferă cetățeanului european anumite drepturi politice și civile); crearea unui spațiu al libertății, securității si justitiei (strans legat de functionarea Pietei Unice si de libera circulatie a persoanelor);
6. mentinerea si dezvoltarea acquis-ului comunitar (ansamblul textelor juridice adoptate de catre institutiile europene, inclusiv tratatele fondatoare).
5.8. Politicile Uniunii
Trebuie ameliorata coordonarea politicilor economice ale tarilor care fac parte din zona euro iar rolul informal al Grupului Euro trebuie sa fie recunoscut;
“Pilonii” sunt desfiintati prin includerea celui de-al doilea pilon (Politica externa si de securitate comuna) și a celui de-al treilea pilon (Justitie si Afaceri Interne) in cadrul comunitar. Aceste domenii erau reglementate anterior prin metoda interguvernamentala.
Comunitățile Europene (plural, abreviat CE) constau în două comunități:
Comunitatea Europeană (singular, de asemenea abreviată CE; până în 1993 era denumită Comunitatea Economică Europeană, CEE)
Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (abreviată CEEA sau Euratom)
Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului a fost de asemenea una dintre comunitățile europene până în 2002, când a fost desființată. În mare, atribuțiile acesteia au transferate în tratatul Comunității Europene.
De la Tratatul de Fuziune (semnat în 1965, în vigoare din 1967) cele trei comunități au organe comune, printre care Comisia și Parlamentul. Comunitățile Europene sunt unul dintre cei trei piloni ai Uniunii Europene.
Cooperarea polițienească și judiciară în materie penală reprezintă al treilea pilon al Uniunii Europene și se referă la cooperarea interguvernamentală.
Atribuțiile acesteia sunt stipulate în articolul 30 al Tratatului de la Maastricht.
Instituțiile create pentru acest pilon sunt Poliția Europeană (Europol), care are rol de coordonare și strângere de informații. Mai există și un organism european pentru îmbunătățirea cooperării judiciare (Eurojust). Academia Europeană de Poliție (EPA) intermediază cooperarea academiilor de formare național
Politica externa si de securitate comuna este consolidata prin crearea functiei de Ministru European al Afacerilor Externe si definirea progresiva a unei politici comune de aparare, de exemplu prin crearea unei Agentii Europene pentru Aparare si autorizarea cooperarii consolidate in acest domeniu;
Este prevazuta crearea unei zone de libertate, securitate si justitie prin implementarea planificata a politicilor comune in domeniul azilului, imigratiei, controlului frontierelor externe, al cooperarii politienesti si judiciare, prin extinderea actiunilor Europol si Eurojust si crearea unui Birou al Procurorului European.
Politica externă și de securitate comună (PESC) este stabilită în Titlul V al Tratatului Uniunii Europene. Astfel, PESC a înlocuit Cooperarea politică Europeană (CPE); pe termen lung este planificată și o politică comună în domeniul apărării, care ar putea conduce la un moment dat la alcătuirea unei forțe de apărare comune.
Obiectivele acestui al doilea pilon al Uniunii sunt stabilite în Articolul 11 (fostul Articol J.1) din Tratatul UE, fiind urmărite prin intermediul propriilor instrumente legale (acțiune comună, poziția comună a Consiliului), adoptate prin vot unanim de către Consiliul Uniunii Europene. De la intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, Uniunea dispune de un nou instrument, de așa numita strategie comună (noul Articol 12). În plus, a fost creată și funcția de Înalt reprezentant pentru PESC.
Începând din 1999, în urma mai multor sesiuni ale Consiliului European s-a decis — având în vedere provocările la nivel extern (Kosovo, atacurile teroriste etc.) — dezvoltarea în direcția unei politici europene de securitate și apărare (PESA). Această hotărâre s-a regăsit în Tratatul de la Nisa.
Principalele elemente ale politicilor agricole:
Preturile
Subventionarea anumitor costuri
Politici comerciale externe de stimulare si protectie
Politica veniturilor
Politica Agricola Comuna în Tratatul de la Roma – principii:
circulatia libera a produselor agricole, piata unica, preturi comunitare, unice
preferinta comunitara: aprovizionarea pietei în primul rând din productie proprie, ceea ce presupune protectie fata de importurile la preturi mai mici ale pietei mondiale si stimularea exporturilor prin subventii
solidaritate financiara (acoperirea în comun a costurilor acestei politici prin taxe intermediul bugetului comunitar si prin redistribuire
Rolul politicii industriale constă în :
Corecteaza imperfectiunile pietei, printr-un raspuns-oferta
Elaboreaza strategii de dezvoltare pe termen lung, peste ceea ce este posibil la nivelul unei firme
Ajuta la depasirea organizarii activitatii în cazuri speciale si depasirea anumitor situatii de criza.
Să sprijine dezvoltarea industriilor "începatoare", pâna în faza în care acestea devin autosustenabile, si sa ajute competitivitatea externa a celor mai "de viitor" produse
Sa promoveze, prin instrumente specifice, dezvoltarea infrastructurii, educatia, calificarea, si cercetarea stiintifico – tehnologica
Sa faciliteze ajustarea structurala
Obiectivele politicii in domeniul concurentei sunt
Integrarea pietelor prin fluidizarea comertului peste frontiere si a alocarii resurselor în functie de cele mai avantajoase conditii
Protejarea întreprinderilor mici si mijlocii, care contribuie la mentinerea unui mediu competitiv
Protejarea consumatorilor: maximum de beneficii pentru consumatori
Favorizarea atingerii obiectivului coeziunii economice si sociale
Dezvoltarea unor întreprinderi de dimensiuni optime pentru a face față concurentei în plan globa
Forme de interventie in cadrul politicii regionale:
Asistenta din partea guvernelor/organismelor comunitare prin donatii directe; scutiri de impozite; credite subventionate.
Cheltuieli publice pentru infrastructura
Descurajarea concentrarii si stimularea investitiilor în regiunile defavorizate
5.9. România și UE
Aderarea României a avut loc la 1 ianuarie 2007. Această dată a fost propusă la summitul de la Salonic din 2003 și confirmată la Bruxelles pe 18 iunie 2004. Raportul de țară privind progresele României din octombrie afirmat de asemenea data de 1 ianuarie 2007 ca dată de aderare pentru România și Bulgaria. Cele două țări au semnat Tratatul de aderare pe 25 aprilie 2005 in Luxemburg.
România a fost prima țară din Europa centrală și de est care a avut relații oficiale cu Comunitatea Europeană. În 1974, o înțelegere a inclus România în Sistem Generalizat de Preferințe al Comunității iar un acord asupra produselor industriale a fost semnat în 1980.
Relațiile diplomatice ale României cu Uniunea Europeană datează din 1990, urmând ca în 1991 să fie semnat un Acord de Comerț și Cooperare. Acordul european a intrat în funcțiune în februarie 1995. Prevederile comerciale au fost puse în aplicare începând din 1993 printr-un "Acord Interimar". România a trimis solicitarea de a deveni membru pe 22 iunie 1995, împreună cu Declarația de la Snagov, un document semnat de toate cele paisprezece partide politice importante ale României, în care acestea își exprimau sprijin deplin pentru integrarea europeană.
În iulie 1997, Comisia și-a publicat "Opinia asupra Solicitării României de a Deveni Membră a Uniunii Europene". În anul următor, a fost întocmit un "Raport privind Progresele României în Procesul de Aderare ". În următorul raport, publicat în octombrie 1999, Comisia a recomandat începerea negocierilor de aderare cu România (cu condiția îmbunătățirii situației copiilor instituționalizați și pregătirea unei strategii economice pe termen mediu). După decizia Consiliului European de la Helsinki din decembrie 1999, negocierile de aderare cu România au început la 15 februarie 2000.
5.10. Factorii determinanți ai extinderii UE
Cu toate că în Tratate au existat încă de la început reglementări privind extinderea, nu s-a întâmplat niciodată ca CEE, CE sau Uniunea și/sau statele ei membre să depună eforturi egale și continue în vederea extinderii bazei de membri. Motivul pentru acest lucru a fost mai ales temerea, în fond pe deplin justificată, că o bază mai mare de membri presupune și un grad mai mare de eterogenitate, care va îngreuna cooperarea în mod considerabil. De aceea, cererile de aderare au fost discutate întotdeauna din perspectiva întrebării dacă și în ce măsură o extindere ar putea avea repercusiuni negative pentru aprofundarea procesului de integrare. Acest raport tensionat între extindere și aprofundare constituie cel de-al doilea factor determinant din cadrul modelului.
În tot cazul — iar acest lucru o arată foarte clar extinderile de până acum — hotărârile privind aderarea noilor membri nu au fost, până astăzi, niciodată consecința exclusivă a unei alegeri între extindere și aprofundare. Definitorii pentru comportamentul actorilor comunitari au fost, în schimb, alți trei factori centrali.
Primul dintre acești factori este reprezentat de suma intereselor speciale ale statelor membre în anumite domenii, adică de faptul că anumite ramuri ale economiei ar putea suferi unele dezavantaje de pe urma apariției produselor mai avantajoase la preț din țările candidate. Să ne gândim doar la sectorul agricol și la rezistența Franței față de extinderile către sud.
Un alt factor sunt interesele "naționale" – adică faptul că o extindere ar putea veni în detrimentul posibilității anumitor state membre de a influența luarea deciziilor. Acest lucru ar rezonanță de exemplu în ceea ce privește problema distribuției voturilor în Consiliul.
Fișa 5.10.1.: Factorii determinanți ai extinderii
Ultimul factor este cel constituit de temerile exprimate de statele membre, precum și de toți ceilalți actori, precum și a Comisiei sau a Parlamentului European, în ceea ce privește consecințele pe care o extindere o poate avea.
Fișa nr- 5.10.2. Tratatele privind extinderea
Astfel dispuneți de toate cunoștințele care vă sunt necesare pentru a supune analizei complicatul proces de extindere. Vom începe, în acest sens, în prima etapă, cu o scurtă prezentare a perioadei dintre depunerea primei cereri de aderare a Marii Britanii din 1961 și extinderea AELS din 1995, spre care vă trimite linkul următor.
Fișa 5.10.3. : Extinderea către nord :De la prima cerere de aderare a Marii Britanii și până
Fișa nr. 5.10.4. Extinderea spre sud a UE
Fișa nr. 5.10.6.: Factori determinanți ale celor trei valuri de extindere: Concluzii
Fișa nr. 5.10.7. :Extinderea către Est a UE
Fișa nr. 5.10.8. :Factorii determinanți ai extinderii către Est a UE din 2004
Fișa nr. 5.10.9. : Procesul curent de extindere (octombrie 2005)
Astfel ajungem la procesul curent de aderare. Un punct de plecare folositor în demersul nostru îl constituie harta de mai jos, care face un rezumat al dezvoltării de la CEE inițială și până la Uniunea celor 25.
În ceea ce privește evoluția extinderii în viitorul apropiat, ne interesează mai ales acele țări cu care s-au încheiat deja negocierile – Bulgaria și România –, precum și statele cu statul oficial de candidate – adică Croația și Turcia.
Fișa nr. 5.10.9.1. : Bulgaria și România
Fișa nr. 5.10.9.2. : Turcia
Aplicarea modelului de analiză pe cazul Turciei
ANEXA I
FEDERALIȘTII ȘI PROCESUL CONSTITUȚIONAL AL UE1
În decembrie 2001 Consiliul European de la Laeken a decis înființarea unei Convenții pentru pregătirea următoarei etape a reformei instituționale a Uniunii Europene. Această Convenție trebuia sa ofere o oportunitate unică pentru realizarea unor numeroase obiective politice pentru care federaliștii au luptat de decenii. Astfel, federaliștii au decis să facă tot posibilul pentru a susține Convenția în încercarea de a pregăti o repunere a bazelor procesului de integrare al Europei și care va cuprinde în jur de 500 de milioane de cetățeni din aproximativ treizeci de State membre din cele patru colțuri ale continentului european.
Dacă Convenția s-a bucurat de un important sprijin public european – în special din partea Parlamentului european, a parlamentelor și guvernelor statelor membre, a partidelor politice și ONG-urilor, atât la nivel național cât și european, a mass-mediei și lumii academice, – această adunare a funcționat ca o Adunare constituantă europeană și a elaborat un text care a fost adoptat și supus aprobării Conferinței interguvernamentale (CIG) ce a avut loc la sfârșitul anului 2003. În fapt, Convenția a lucrat prin cooperare strânsă între membrii care provin din diferite spații, dar care sunt uniți prin aceeași voință de a face ca Europa să fie mai aproape de cetățenii ei, să creeze o dinamică ce să permită adoptarea unor propuneri de reformă ambițioase, mult mai importante decât cele ale Tratatului de la Nisa.
În ultimii ani federaliștii au făcut campanie pentru o Federație europeană și pentru adoptarea unei Constituții europene. În cadrul dezbaterii publice europene derulate în ultimii doi ani, multe voci importante s-au pronunțat pentru însuși conceptul unei Federații europene. Șefii de stat și de guverne și personalități din mediul academic din aproape toate țările Europei, aproape toate regiunile și familiile politice europene au apărat idei asemănătoare propunerilor federaliștilor. Aceștia din urmă se felicită pentru faptul că după discursul lui Joschka Fischer, ministrul de externe german, la Universitatea Humboldt la Berlin în mai 2000 aproape toți liderii politici europeni au recunoscut necesitatea unei relansări globale a proiectului integrării europene.
După discuții publice aprinse, procesul de reformă a intrat într-o nouă fază odată cu punerea bazelor unei Convenției la Consiliul european de la Laeken. Pe baza Declarației de la Laeken asupra viitorului Uniunii, Convenția a dezbătut probleme concrete pentru reforma Uniunii Europene.
Federaliștii europeni au contribuit la conceperea Convenției făcând propuneri pe tot parcursul lucrărilor. Prima contribuție a constat în descrierea liniilor directoare ale configurației pe care trebuie să o aibă Uniunea Europeană după părerea federaliștilor în scopul pregătirii lărgirii acesteia, al apropierii Europei de cetățenii ei și a unei politici interne și externe a Uniunii mai eficace și mai operaționale. În cursul dezbaterilor Convenției, Federaliștii au prezentat și alte documente care conțin propuneri mai detaliate referitor la anumite aspecte specifice viitoarei Constituții europene.
Federaliștii nu s-au limitat la prezentarea în cadrul Convenției a unor texte. Ei au continuat campania publică pentru a da cuvântul unui număr cât mai mare posibil de cetățeni europeni referitor la viitorul Europei. În cadrul acestor activități publice ei au cooperat strâns cu membrii Convenției și alte organizații care au participat la Forum care este o rețea structurată a societății civile ce însoțește lucrările Convenției.
Elemente fundamentale ale unei noi arhitecturi a Uniunii Europene în concepția federaliștilor europeni
Conform părerii federaliștilor, viitoarea reformă a tratatelor ar trebui să fie globală și să transforme tratatele într-o veritabilă Constituție federală a Uniunii Europene.
Principiile în domeniul de bază al Uniunii Europene
Principiile de bază ale Uniunii europene, conform părerii federaliștilor ar trebui enunțate : pace, democrație, garantarea drepturilor fundamentale, statul de drept, răspundere, libertate, principiul subsidiarității, solidaritate si dezvoltare durabilă. În practica constituțională va trebui găsit un echilibru între aceste principii. Această Constituție ar trebui să recunoască faptul că Uniunea privește diferite nivele ale puterii publice și că toate entitățile federale trebuie să coopereze pentru a se achita cât mai bine de sarcinile conferite de ordinea constituțională comună. În sfârșit, ar trebui menționat că dinamica procesului de integrare europeană trebuie menținută după adoptarea Constituției.
Drepturile fundamentale
Carta drepturilor fundamentale, elaborată de precedenta Convenție interinstituțională ar trebui inserată în tratat, fără a schimba textul Cartei, făcând-o obligatorie din punct de vedere juridic. Va trebui făcută diferența între statutul juridic al acestor drepturi care trebuie respectate de Uniune și cele care exprimă în principal obiective politice.
Competențele și activitățile Uniunii
În concepția federaliștilor e indispensabil să fie clarificată ordinea de competență a Uniunii iar în unele domenii sa fie adaptată aceasta noului mediu politic care e atât de diferit de cel din anii 50, epoca la care au fost redactate primele tratate.
Clarificarea repartiției de competențe1
În acest domeniu, mai multe propuneri sunt în lucru. Pentru federaliști e important ca toate dispozițiile care se referă la competențe să fie reunite într-un cadru juridic unic, abandonând astfel sistemul actual cu patru tratate și structura celor trei piloni. Pentru a lămuri chestiunea competențelor, le-am putea clasifica în diferite categorii, în funcție de gradul de implicare a acțiunii UE în diferitele domenii politice.
Implementarea legii UE ar trebui în principiu să constituie responsabilitatea statelor membre și a regiunilor acestora. În anumite domenii precum politica concurenței sau politica externă și de securitate, puterea executivă va trebui să fie preluată de Uniune.
Redistribuirea competențelor și capacitatea Uniunii de a impune taxe
Competențele Uniunii ar trebui întărite, în special în domeniile următoare: politica de securitate și de apărare, politica de dezvoltare, politica comercială, politica mediului, politica în domeniul cercetării, politica economică, politica socială și politica privind imigrarea și azilul.
În alte domenii de acțiune a Uniunii, intensitatea de reglementarea ar putea fi redusă, fără a pune în pericol integritatea pieței unice și principiul solidarității. Se pot cita, spun federaliștii, două exemple importante care necesită schimbări urgente în vederea lărgirii: politica agricolă comună (PAC) și fondurile structurale.
În sfârșit, UE ar trebui să aibă – așa cum e cazul pentru toate celelalte nivele ale politicii publice – o putere de a impune taxe, pentru a fi la adăpost de șantajul Statelor membre în mod individual, așa cum s-a putut observa în timpul discuțiilor privind perspectivele financiare pe termen lung ale UE.
Instituțiile Uniunii Europene și procesul decizional
Arhitectura instituțională a UE a trebuit să respecte caracterul său de Uniune a cetățenilor statelor membre și să respecte principiile răspunderii democratice, transparenței, echilibrului, separației puterilor, capacității de reacție, justei reprezentări a tuturor cetățenilor și a Statelor membre, a bunei funcționări și eficacității. Actualul triunghi instituțional – Parlament, Consiliul de Miniștri, Comisia – nu respectă aceste principii și de aceea ar trebui să facă obiectul unei reforme globale. Perspectiva lărgirii UE la 27 de state membre în viitorul apropiat face ca aceste reforme să devină și mai urgente.
Rolul Consiliului European, alcătuit din șefii de stat și de guvern, ar trebui reevaluat. Conform tratatelor actuale, acesta ar trebui să se limiteze la trasarea liniilor directoare, dar în practică puterile sale sunt lărgite. Astăzi toate deciziile majore ale UE sunt luate în cadrul acestui Consiliu care ia decizii prin unanimitate, fără legitimitate democratică suficientă, fără control democratic și fără transparență.
Respectând principiile menționate mai sus, funcțiile și structura celor 5 principale instituții ale Uniunii ar trebui să evolueze în direcțiile următoare:
Parlamentul European
Toată legislația și bugetul – venituri și cheltuieli – al Uniunii ar trebui supus procedurii de co-decizie.
Repartizarea mandatelor în Parlamentul European între Statele membre ar trebui realizată pe baza principiului "un alegător, o voce" cu un minimum de mandate atribuite reprezentanților cetățenilor din statele membre mai mici.
Alegerile europene ar trebui să se deruleze conform unui cod electoral comun. Un mic număr de mandate, de ex. 10% ar trebui rezervate listelor europene ale partidelor politice europene. Astfel s-ar favoriza dezvoltarea unor partide coerente la nivel european care să permită o campanie electorală mai animată și unde concurența dintre cei din fruntea listelor să întărească dezbaterea politică europeană. Astfel vor putea fi refocalizate alegerile europene în jurul temelor de anvergură europeană, ceea ce ar face să se evite ca alegerile să fie confiscate de politica națională. Restul mandatelor ar trebui redistribuite între statele membre, după un sistem care are la bază principiul reprezentării proporționale și care permite ca fiecare deputat să dea socoteală circumscripției din care face parte.
Consiliul Uniunii Europene
Consiliul de Miniștri ar trebui transformat într-o a doua cameră legislativă (Camera Statelor UE), și să co-decidă în sesiuni publice privind bugetul și legislația împreună cu Parlamentul European; Consiliul ar trebui să renunțe la toate atribuțiile executive.
Procedurile interne din Consiliu ar trebui să fie mai transparente și mai eficace. Votul dublei majorități ar trebui introdus pentru luarea oricărei decizii. Dreptul de veto al unui Stat membru ar trebui eliminat. Procedurile legislative ar trebui să fie mai clare. Membrii Consiliului ar trebui să fie reprezentanții executivelor naționale (sau regionale)
Comisia Europeană
Comisia Europeană ar trebui să fie pe viitor responsabilă cu toate sarcinile executive ale Uniunii, inclusiv reprezentarea în relațiile externe a Uniunii în domeniul politicii externe și de securitate și în cadrul organizațiilor internaționale. Acest lucru ar transforma Comisia într-un veritabil guvern european.
Pentru întărirea legitimității democratice a instituției, Președintele Comisiei ar trebui ales de către Parlament imediat după alegerile europene. O astfel de legătură directă creată între alegătorii europeni și puterea executivă este cel mai important element al sistemului instituțional. Am putea considera Consiliul ca a doua cameră legislativă care să dea avize conforme privind alegerea Președintelui Comisiei.
Președintele ar trebui să aleagă membrii Comisiei în funcție de competența în executarea programelor politice și să-și numească adjuncții dintre membrii Parlamentului European sau dintre personalități politice europene. Toată echipa astfel desemnată ar trebui să primească aprobarea Parlamentului European
Consiliul European
Consiliul European ar trebui pe viitor să evite implicarea în gestiunea cotidiană a afacerilor Uniunii atât în procesul legislativ cât și în cel bugetar. Ar trebui reevaluat rolul Președinției colective a Uniunii și ar trebui ca aceasta să devină un loc de discuții în vederea orientărilor generale privind integrarea europeană. Președinția Consiliului European ar trebui exercitată în continuare pe rând de fiecare stat membru pentru o durată de 6 luni.
Curtea de Justiție
Jurisdicția acestei Curți ar trebui să privească toate actele Uniunii; dreptul de a sta în proces ar trebui să îl aibă orice persoană fizică și juridică din Uniune fără restricții, cum este din păcate, situația în prezent. Curtea de Justiție ar trebui să devină o veritabilă Curte Constituțională a Uniunii.
Imagine de ansamblu asupra proiectului de reformă
Reformele propuse ar avea drept consecință mai multă transparență a procesului decizional, conform nevoilor cetățenilor europeni; acestea ar întări legitimitatea instituțiilor UE și ar favoriza dezbaterea publică europeană. Dispozițiile privind repartiția de competențe între UE și Statele membre ar permite Uniunii să se focalizeze prin acțiunea sa asupra aducerii unei reale valori adăugate Uniunii.
Adoptarea și amendarea Constituției
Constituția ar trebui să propună o nouă procedură de reformare a tratatelor. Orice amendament viitor al tratatului ar putea fi negociat în cadrul Convenției, care e alcătuită din reprezentanții guvernelor și parlamentelor statelor membre, deputați europeni și Comisari. Propunerea Convenției ar trebui apoi supusă Parlamentului European și, conform regulilor interne ale fiecărui stat, parlamentelor naționale prin referendum. Ar trebui luată în considerare și ideea unui referendum la nivel european.
Pe viitor, nici un Stat membru nu ar trebui să aibă dreptul de a bloca propunerile constituționale ale altor State ale Uniunii. Dacă unul sau un număr mic de State votează împotriva amendamentului propus, ar trebui negociat un compromis; acesta ar putea conduce la adoptarea unor excepții pe perioade tranzitorii și posibilitatea de a ieși din Uniune sau de a adera la Spațiul Economic European sau conferirea unui statut de asociație.
Ce se va întâmpla după Convenția europeană?
În concluzie, negocierile interguvernamentale trebuie să se încheie cel mai târziu la sfârșitul anului 2003, pentru a da cetățenilor europeni șansa de a vota Constituția și în același timp își vor alege deputații europeni în iunie 2004. Acest lucru ar intensifica dezbaterea asupra principalelor teme legate de integrarea europeană în timpul campaniei electorale.
Dacă Convenția eșuează în propunerea de reforme suficiente pentru a permite UE să își îndeplinească sarcinile în această fază a globalizării și lărgirii, sau dacă unele guverne ale UE blochează introducerea reformelor propuse de Convenție, atunci ideea de a forma un grup de state membre gata să meargă mai departe ar trebui luată în seamă.
ANEXA II
UE O FEDERAȚIE DE STATE SAU O FEDERAȚIE DE NAȚIUNI?
Uniunea Europeană, în prezent, este o uniune de națiuni care au pus o parte din suveranitatea lor în comun pentru a se apăra mai bine, pentru a conta mai mult, pentru a fi ascultate mai mult și care vor, totuși, să-și păstreze fiecare diferențele.
Uniunea Europeană nu este o națiune europeană și nici nu vrea să devină o națiune europeană și nu vrea să fie o federație în sensul SUA care sunt o federație de state ori în sensul Germaniei care este o federație în sens clasic. UE este o mulțime de națiuni care doresc să rămână națiuni. Națiunile europene vor să fie o comunitate politică și apoi o putere politică.
Din mulțimea incertitudinilor privind conotațiile Europei, sigura rămâne afirmația lui Herodot: „Despre Europa nu știe nimeni… nici de unde și-a luat acest nume, nici cine ar putea să fie cel care i l-a dat"2.
Europa, unitară geografic, adăpostește o diversitate de popoare-națiuni, cu îndepărtate originii istorice, divizate în trei grupuri importante: latini, germanici și slavi. Cel mai valoros produs al istoriei europene, începând din secolul 17, acceptat și, totodată, contestat, este națiunea și statul-națiune.
Sub presiunea ideologiilor extremiste, conceptul de națiune a fost devalorizat: conceptul statului fascist italian; comunitatea de sânge sau rasa ariană; realitatea tranzitorie ce urma a fi înlocuită cu poporul sovietic în fosta Uniune Sovietică.
In abordarea națiunii se recurge de cele mai multe ori la un sistem de referință. Reperul analiștilor occidentali îl constituie statul, fără de care nu se poate vorbi de națiune. J.S.Mill echivalează națiunea cu guvernul propriu și apartenența statală. In acest model național-statal se consideră că statele naționale moderne s-au constituit din comunitățile politice, ca o comunitate de cetățeni pe care suveranitatea i-a înglobat într-o națiune.
De cealaltă parte, în modelul național-cultural (denumit și central sau est european) postulatul se fundamentează pe elemente culturale integrate intr-un sistem politic. Așa cum spunea L.Blaga, națiunea se definește prin organic. Sistemul de referința îl reprezintă identitatea culturala si cultura naționala, cu ascendent asupra factorului politic. „Nu națiunea noastră a fost creată de un stat – afirma N. lorga – ci statul nostru a fost creat de o națiune. La noi statul este o creație a națiunii". Consistența elementelor spirituale și culturale îl determină pe D.Gusti să considere națiunea o creație voluntară, singura realitate care cuprinde umanitatea adevărata, pentru că însumează toate eforturile creatoare ale indivizilor.
Se pare că produsul european numit națiune este pe cale de transformare în Europa. Mișcarea către entitatea europeană reprezintă încercările care se fac pentru a se formula un răspuns pertinent la noile provocări.
„Dacă se va ajunge la o soluție într-o zi, este puțin probabil – spune Jean Baechler – că aceasta se va întemeia pe o națiune europeană, deoarece clivajele naționale sunt mult prea profunde… Cum o națiune nu se obține prin decret, succesele au fost și sunt foarte variate în funcție de condițiile de plecare".
Dilema care se ivește în jurul identității europene este problema legitimității istorice a acesteia, precum și raportul cu identitatea națională. Unele opinii identifică drept un obstacol principal în articularea identității europene, identitatea culturală, proces care, tocmai de aceea, nu suporta utilizarea „constrângerilor" și „instrumentarea forței… în câmpurile acțiunii comunicative, unde sunt adecvate strategii argumentative".
Dacă frământările naționale pe câmpurile de lupta, de orice natură, au dat naștere identității naționale, în urma unui proces firesc, națiunea europeană și identitatea europeană vor fi rezultatele unui proiect conceput și aplicat cu meticulozitate. „Atât timp cât Europa trăiește numai în afară, în materie, ea nu poate fi Europa, trebuie sa aibă un spirit, un interior … viitoarea civilizație va fi făcută prin intermediul omului" (Christian de Bartillat). Mai concret, „a accepta normele europene înseamnă a traduce în viață concluziile gândirii celor care aparțin familiei europene lărgite". (A. Dutu)
Comunizarea spirituală reclamată de presupusa națiune europeană, înseamnă în cele din urmă depășirea particularităților specifice entităților naționale și statale, nu însă ignorarea sau eliminarea acestora, și atingerea performanței de a gândi european. Ce înseamnă acest lucru? A gândi european înseamnă formarea unei mentalități și practici europene materializată prin participarea conștientă la îmbogățirea moștenirii europene, prin punerea în valoare tocmai a particularităților naționale amintite. Convingerile, valorile, metodele de răspuns împărtășite de membrii viitoarei comunități europene, constituite în „paradigma europeană", se doresc a fi diferite de cele naționale („paradigma națională") prin „solidaritatea în condițiile unui destin comun, un sens superior al vieții percepute ca unică".
Crizele profunde cărora Europa a fost obligată să le facă față, au dat naștere ideii europene, au relansat-o și întreținut-o de atâtea ori pe parcursul secolelor.
Intr-o analiză a fenomenului conștiinței europene, losif Constantin Drăgan (în „Idealuri și destine") identifica unele stadii de evoluție, corespunzătoare încercărilor de materializare:
„stadiul biologic" – perioada populării spațiului ce se va numi Europa, de către grupul indo-european, caracterizat prin omogenitate biologică.
„stadiul geografic" – corespunde perioadei „Pax romana" în care Roma încearcă refacerea statului european, bazat pe unitatea biologică și divizat între timp în grupuri etnice.
„stadiul spiritual" – caracterizat prin spiritualitatea latină.
„stadiul francez" – Revoluția Franceză, efect al acțiunilor de universalizare a omului, reușește să dea valoare particularismelor europene, transformându-le în națiuni.
„stadiul european" – marcat de tentativele de identificare a unui model politic apt să gestioneze în mod corespunzător conviețuirea națiunilor pe continent.
O dată cu nașterea statelor-națiune, pe baza principiului naționalităților, se diversifică și ideile despre organizarea continentului european. Ducele de Saint-Simon vede Europa condusă de deputați aleși de corporații (socialist-tehnocrația), Doamna de Stael crede într-un spirit european, de transformare a Europei într-un stat federativ sub o monarhie unică (planurile napoleoniene), iar socialistul francez Proudhon propune în 1863 o „confederație de confederații" compusă din federații succesive (comune, provincii).
De foarte multe ori ideea europeană coincide cu cea de securitate colectivă internațională. Relevante sunt cuvintele lui Victor Hugo: „Va veni o zi când bombele vor fi înlocuite… de venerabilul arbitraj al unui mare Senat suveran care va fi în Europa, ceea ce Adunarea legislativă este în Franța". In 1849, când prezidează „Congresul prietenilor păcii", este primul care lansează celebra formulă „Statele Unite ale Europei".
In concluzie: până la primul război mondial istoria ideii europene este marcată de câteva momente importante: încercările de constituire a „monarhiei universale" în spațiul european de către Carol Quintul în secolul XVI; încercările habsburgice de organizare a continentului sub deviza „Austriac est imperare orbi universa" (H este dat Austriei să conducă lumea), prin cuceriri militare și înrudiri strategice cu alte case regale; aplicarea ideilor Revoluției franceze de către Napoleon pentru constituirea unei Europe politice și economice. Eșecul napoleonian va da naștere însă Directoratului European. De fapt, Congresul de la Viena (septembrie 1814 – iunie 1815) reprezintă reconstrucția Europei sub tutela celor Patru Mări, reuniți mai târziu în Cvadrupla Alianță „instrumentul de apărare a suveranilor legitimi", înfrângerea revoluțiilor de la 1848 va însemna menținerea ideii doar sub forma aspirațiilor scriitorilor, filosofilor și politicienilor (Hugo, Nietzsche, Hegel, Napoleon al III-lea).
Sfârșitul primului război mondial marchează ieșirea Americii din izolaționism și implicarea activă a președintelui W. Wilson în materializarea ideii de unificare europeană, ca parte componentă a procesului de unificare a statelor lumii. Europa cunoaște acum două concepții despre viitoarea sa construcție: Prima are în vedere cooperarea fără depășirea suveranităților statale, iar cea de-a doua depășirea acestei suveranități printr-un proces de integrare.
Pe linia celei de a doua concepții, federalistă, contele Richard Graf Coudenhove Kalergi publica la Viena, după Tratatul de la Saint-Germain, manifestul „Paneuropa", în care arată că „Problema Europei se reduce la două cuvinte: unificare sau prăbușire". El crede că „declinul Europei este o urmare a declinului ei moral: Europa depinde de europeni! … Drumul spre o înnoire a eticii europene duce la hiperetică – drumul spre înnoirea politicii europene duce la pan-Europa. Hiperetica vrea să reclădească etica ce s-a prăbușit în spiritul lui Confucius și Socrate, Goethe și Nietzsche, fără ipoteci dogmatice, pe fundamentele veșnice ale frumuseții. Mișcarea paneuropeană vrea să împlinească testamentul politic al lui Kant, Napoleon și Mazini și să pună în locul Europei destrămate o Europă liberă și federativă. Această pace europeană durabilă trebuie să creeze cadrul pentru o nouă înflorire a culturii europene". Sub patronajul contelui, urmare a unui Congres ținut la Viena în 1926, apare mișcarea Uniunea Paneuropeană.
In ultimii ani ai celui de-al doilea război mondial, grupurile de rezistență își pun problema ordinii postbelice, din perspectiva unității europene: mișcarea „Lupta" în Franța, grupul „Partidul de acțiune" în Italia, într-un proiect de declarație, acestea vor constata, la Geneva în 1944, că „în intervalul unei singure generații, Europa a fost epicentrul a două conflicte mondiale care, întâi de toate, au avut ca origine existența a treizeci de state suverane pe acest continent. Este important să remediem această anarhie prin crearea unei Uniuni federale între popoarele europene".
In anii '50 a apărut noțiunea de „comunitate", în sensul de entitate a celor șase țări fondatoare (Anglia rămâne deoparte) care pentru unii conținea elemente de integrare, iar pentru alții avea un sens funcțional. Mai târziu s-a ajuns la un consens, cum că formarea „Comunității" este de fapt un proces care se numește integrare. După 1990, unii utilizează noțiunea de unificare prezentând diferențele terminologice și aducând argumente în favoarea folosirii acestuia; Integrarea reprezintă „varianta moderată" pe când unificarea este „perspectiva radicală".
Pe plan economic problematica integrării a evoluat în perioada postbelică sub forma teoriei uniunilor vamale și zonelor de liber schimb, piață comună, uniune economică și monetară. După M. Bye, integrarea economică se definește prin „a face cât mai compatibile planurile centrelor de decizie…. Aceasta integrare ar urma să fie condusă de o autoritate sau de un ansamblu de autorități și presupune politici comunitare … precum și o planificare comunitară". Pentru B. Balassa, integrarea „ca proces, cuprinde diverse măsuri pentru abolirea discriminărilor între unități economice naționale, iar ca situație de fapt semnifică absența discriminărilor dintre economiile naționale". J. Timbergen concepe integrarea ca fiind „o centralizare optimală a politicii economice".
Teoreticienii occidentali prezintă mai multe modalități de integrare, după nivelul de intensitate. In primul rând ar fi aranjamentul pe baza „celui mai mic numitor comun", în cadrul căruia acțiunea nu depășește nivelul celor mai reduse concesii pe care vrea să le realizeze o grupare.
Uniunea Europeană este o structură instituțională care include mai multe componente. Nu există nici o instituție mai puternică decât celelalte. Totul funcționează printr-un echilibru al puterilor. Uniunea Europeană nu este o conferință diplomatică, nu este o conferință ministerială, în cadrul căreia experții, diplomații sosesc, negociază și pleacă. Uniunea Europeană este o structură a factorilor de decizie din cadrul guvernelor naționale, a ministerelor naționale. Uniunea Europeană este pe de altă parte un set de politici comune și de asemenea un ansamblu coordonat de politici economice.
1. FEDERALISMUL – O TEORIE GLOBALA1
În Europa, federalismul2 este cunoscut, în general, ca o experiență de împărțire a puterii între instituțiile federale și statele membre, sau ca un model pentru integrarea transnațională, în principal, dar nu exclusiv, în Uniunea Europeană și pentru regionalism în statele noastre. Dar federalismul există, de asemenea, ca un model politic și social la fel de bine ca o filozofie și metodologie viitoare orientată. Prima persoană ce a dezvoltat un astfel de concept global al federalismului a fost Pierre-Joseph Proudhon. Teoria sa, a unei societăți federaliste și abordarea sa metodologică inspiră Mișcarea Personalistă a anilor ‘30 și, mai târziu, a acelora ce se numesc însuși federaliști Integrali sau Globali, o școală de gândire fondată de Alexandre Marc.
Această casetă rezumă fundalul filozofic al unei abordări a federalismului în care este vizată o aplicare generală a principiilor federaliste în toate zonele societății și chiar în metodologia științelor.
Înainte de a intra în detalii, se recapitulează ce ar trebui să se înțeleagă prin federalism plecând de la un caz istoric și anume atunci când în Philadelphia prima Constituție federală a fost proiectată, a trebuit găsit un compromis între două grupuri aparent incompatibile:
„centraliștii” (Washington, Hamilton) care doreau să înlocuiască treisprezece suveranități independente cu un singur Guvern American și Parlament;
„anarhiștii” (Patrick Henry), care au refuzat orice transfer de suveranitate unor instituții obișnuite, comune. Ei doreau să mențină sistemul confederal în care instituțiile comune nu aveau nici o putere asupra suveranității statelor membre.
Oul lui Columb a fost găsit de Benjamin Franklin care propunea sistemul federal bi-cameral ca un compromis istoric: Congresul reprezenta poporul Statelor Unite, Senatul exprimând interesele statelor membre.
Federalismul apare întotdeauna ca o combinare a unității și diversității, a „verificărilor și balansărilor”. Trebuie să fie rezultatul unui proces de integrare tinzând să învingă anarhia fără a ajunge la centralism și uniformitate. Din contră, poate fi, de asemenea, un proces de descentralizare fără a ajunge la anarhia particulară pe care o găsim încă astăzi în societatea internațională a așa numitei suveranități națiuni-state, unde unii sunt „mai mult egali decât alții” (George Orwell).
În general federalismul este asociat cu experiența istorică a statelor federale. Oricum, cadrul instituțional ce provine din divizarea dualistă a puterii între federația politică și statele membre ale sale poate tolera sistemele regimurilor politice, economice și sociale și filozofiile la fel de diferite ca și acelea ale Statelor Unite sau fosta Uniune Sovietică, Elveția sau fosta Iugoslavie, Brazilia sau Germania. Crearea Statelor Unite ale Europei, de exemplu, nu ar implica optarea pentru o formă particulară a societății chiar dacă transferul de puteri spre nivel european ar putea contribui la importante schimbări.
Pe de altă parte, federalismul nu apare numai în câmpul politic și constituțional sau integrare transnațională sau regionalizare în statele noastre. O combinare a managementului modern cu progres în participarea muncitorilor conduce la unele experiențe foarte interesante în aplicarea principiilor federale, cum ar fi autonomia în ramuri, workshops și echipe mici; multiplicarea deciziilor determină responsabilități în firmele, universitățile, uniunile multinaționale. Eforturile de a face managementul mai eficient conduc la o mare descentralizare cu corporațiile industriale. Așa cum este învățat în general în școlile de afaceri, centralismul este considerat astăzi nu mai puțin ineficient decât lipsa de unitate pentru o organizație complexă de afaceri.
Toate statele sau organizațiile federale au următoarele principii în comun1:
autonomia politică și guvernul propriu al statelor membre sau subgrupuri este asigurată de garanții legale și măsuri financiare adecvate;
conflictele dintre statele membre autonome sau sub-grupuri sunt rezolvate nici prin competiție fără reguli, nici prin decizii arbitrare a unui centru omnipotent, ci prin reguli acceptate reciproc sau convenabile între partenerii implicați. Acesta este principiul de Federalism cooperativ;
într-un sistem federal, puterea este divizată astfel încât fiecare nivel – instituțiile federale la fel de bine ca acelea ale statelor membre sau sub-grupuri – dispune de măsuri adecvate de rezolvare a propriilor probleme. Scopul acestor principii de subsidiaritate nu este doar de o mai mare eficiență ci și de o mai mare transparență și control reciproc prin verificări și balansări.
Federalismul are tendința să crească principiile democratice ale participării, nu doar pentru indivizi, dar și pentru statele-membre sau sub-grupuri să participe la decizii comune. Participarea devine efectivă printre alte principii menționate mai sus. Membrii individuali ai sub-grupurilor mici autonome au mai bine cunoștințe de probleme și persoane și astfel, posibilități mai mari de a participa la decizii decât aceia care aparțin organizațiilor de masă profund centralizate. Soluția conflictelor prin contracte este mult mai participativă decât o decizie impusă prin forță.
2. O ORIENTARE FEDERALISTĂ PENTRU SOCIETATEA CONTEMPORANĂ
Conflictele și războaiele, foamea și subdezvoltarea, discriminările etnice, ignoranța și violența, naționalismul, xenofobia și lipsa toleranței, torturile și alte violări ale drepturilor umane, distrugerea mediului etc, sunt numai un epifenomen al adâncirii crizelor care afectează lumea în era noastră. Înainte de a intra în detalii, autorul dă o definiție proprie a crizei: el nu folosește acest termen în sensul de haos sau catastrofă ci în sensul original al cuvântului așa cum era utilizat în vechea Grecie; acolo crizele însemnau o situație de ruptură cu trecutul, unde un sistem precedent de valori suporta o „judecată” care însemna că era pusă în discuție. O criză poate duce la haos, catastrofă și chiar la sfârșitul civilizației, dar poate de asemenea iniția înnoirea, reforme sau revoluții salutare.
Natura crizelor lumii noastre actuale poate fi ilustrată de neechilibrarea relațiilor dintre om și natură, dintre om și lumea tehnică creată de acesta și în final în relațiile sociale.
Este ușor de înțeles cum și de ce relațiile dintre om și natură devin neechilibrate. De asemenea, poate a existat dintotdeauna, în trecut ruptura venea de obicei din catastrofele naturale cum sunt cutremurele de pământ, uragane, inundații sau erupții vulcanice. Astăzi cu toții cunoaștem că distrugerea are tendința de a merge în alt sens: distrugerea naturii de către om. În plus mulți dintre noi, sau c el puțin cei care trăiesc in societatea urbană industrializată, au pierdut cunoștințele experienței directe cu natura. În același timp cu toții simțim foarte mult nostalgia ce derivă din aceasta. Nimeni nu este mai popular decât eroinele animale din serialele noastre din serialele TV. De fapt, ele nu sunt animale reale dar distinge comportamentul uman. Aceleași relații neechilibrate pot fi observate între om și tehnologie. Lumea noastră devine din ce în ce mai tehnică, dar o putem controla din ce în ce mai puțin. Supraspecializarea a condus la o aproape completă pierdere a transparenței.
Societatea noastră este dominată într-o pondere ridicată de mari organizări de mase cum sunt marile orașe, corporații cu câteva zeci de mii de angajați, partide politice, uniuni, birocrații publice și private. Grupuri mici cum sunt familiile, întreprinderile mici și corporațiile au cunoscut un declin de la revoluția industrială. Mulți dintre compatrioții noștri își petrec o mare parte din viață în nontransparență, structuri sociale anonime.
Rezultatul acestei „masificări” este un trend crescător spre individualism. Angajările sociale pentru comunitate devin o virtute rară, pe când goana egoistă spre scopurile individuale este regula. Dincolo de prietenii noștri personali și cunoștințe, omenirea ne apare ca juxtapunere a etichetei monolite. Noi vorbim
cu femei, catolici, negrii, chinezi, americani, muncitori, fermieri etc, ca și cum ei ar fi roboți ce merg într-o singură direcție și ce au un comportament unic. De fapt, toate aceste etichete descriu doar o dimensiune a grupului uman, neglijându-le pe toate celelalte. Folosind unul din acești termeni, imediat se violează bogata complexitate a lumii noastre reale.
Modelul de societate a lui Proudhon și gândirea Personalistă nu ar putea fi considerată ca reprezentând schița finală a unei societăți perfecte. Abordarea subliniată pornește cu recunoașterea a ceea ce în Franța se numește „pluriapartenența omului” („la pluri-appartenance de l’homme”). Fiecare persoană individuală aparține unor grupuri și comunități variate. Orice limitare monistică a doar uneia din aceste dimensiuni variate, naționalități, clase sociale, profesie etc, conduce la inevitabilă violare a libertății și distrugerea varietății din viața umană. Federalismul global sau integral dorește recunoașterea acestei varietăți prin recunoașterea generală a propriei guvernări pentru toate grupurile. Numai, dacă această condiție este îndeplinită, va duce unitatea la mai multă libertate și solidaritate? S-ar merge prea departe a descrie în detaliu toate sugestiile făcute de federaliștii Proudhoniani contemporani și cei Personaliști. Totuși pot fi date câteva exemple semnificative:
în domeniul politic, demonopolizarea statelor-națiune: atât intern, o reală regionalizare și o redefinire a guvernului local cu o vedere de a dezmembra centrele urbane care au devenit nepotrivite de a trăi în ele; cât și extern, prin construcția unei Europe federale și transformarea Statelor Unite ale Europei într-o lume federală.
În domeniul economic și social federaliștii proudhonieni au sugerat o serie de instituții desemnate să asigure autonomia și împlinirea individului. Cel mai important este salariul minim garantat, care poate înlocui sistemul prezent de bunăstare. Puterea adițională a resurselor sale financiare poate fi găsită prin serviciile civile care acum la stânga unui sub-proletariat de migratori din lumea a treia.
În domeniul cultural, nimic nu este mai important pentru federaliștii integrați ca respectul față de diversitatea de limbi și culturi care formează cea mai bogată moștenire europeană. Nici un „raison d’Etat” nu poate justifica asuprirea minorităților etnice a căror sarcini în autonomie nu sunt sub nici o formă opuse unității federației. Cazul Elveției o arată clar. Dacă Berne aplică ideologia unei „Republique une et indivisibile”, italiana nu va mai fi vorbită în Lugano iar franceza va fi doar „tolerată” ca un dialect „folcloric” în Geneva și Lausanne cu programe radio ocazionale permise ca semn de generozitate. Cultura Europei s-a arătat întotdeauna atât ca unitate cât și ca diversitate.
3. STRATEGIA FEDERALISTĂ
Dacă nu luăm federalismul ca o proiecție ideologică a unei societăți idealistice perfecte, este legitim să spunem că unele dintre problemele majore ale lumii nu vor găsi niciodată soluții adecvate fără o abordare federalistă.
Dar, în ciuda unor progrese spre soluții federaliste, federalismul, ca o abordare globală la problemele lumii rămâne încă utopic. Realitatea este diferită. Primul pas spre o strategie eficientă trebuie să fie recunoașterea diferențelor și a prăpăstiilor dintre situația prezentă și model. Vor exista întotdeauna relații dialectice și conflictuale între ele. Lumea noastră nu va fi niciodată perfect federală. Totuși știm că soluțiile federale, parțiale sau globale, sunt cel mai bun mod de a înlocui violența și asuprirea prin libertate și responsabilitate, manipularea prin participare. „Realismul” pentru federaliști înseamnă acceptarea soluțiilor parțiale, pre-federaliste fără a pierde din vedere obiectivele globale. De asemenea înseamnă recunoașterea că soluțiile parțiale nu vor fi niciodată suficiente. Realismul nu poate fi o simplă recunoaștere a statu-quo-ului și o credință naivă în permanenta continuitate. Într-o criză, realismul solicită propunerea de soluții adecvate.
Federaliștii au adesea dispute cu privire la strategiile adecvate. Unii dintre ei consideră că una ar putea în principal să încerce să convingă administrația, parlamentele și guvernele prin acțiuni, ca un grup presiune prin ceea ce este numit în general strategia de „lobby”. Alții doreau să dezvolte o mișcare de masă: „ziua federaliștilor va fi capabilă să organizeze importante demonstrații, guvernele noastre vor accepta soluțiile federaliștilor nu pentru a pierde următoarele alegeri”. Concluzionând despre eșecuri ale ambelor strategii, un al treilea grup subliniază: „întâi să ne educăm membrii despre mișcarea noastră!”
Este posibil ca cel mai bun răspuns să fie o combinare flexibilă a tuturor strategiilor. Metoda de lobby ar putea fi aplicată unde poate eficientă, demonstrațiile ar putea fi organizate unde există o șansă de a aduna suficienți oameni pentru a impresiona liderii politici în punctul în care ei pot începe transformarea modelelor federaliste în politici efective.
În final dar nu în cele din urmă, problema se ridică dacă acest concept global de federalism nu va complica una din cele mai simple strategii federaliste pentru o Europă unită sau o lume unită. Răspunsul este că această unificare transnațională nu poate fi un final ea însăși ceea ce ste de dorit dacă protejează diversitatea și contribuie la soluționarea problemelor transnaționale. Doar atunci o adevărată identitate transnațională va fi observată de către popoare.
De la imperialism la federalism si mai departe ?
O monedã nu există fără un guvern. Un proces de unificare monetară nu există fără un proces constituant progresiv. Cea de-a treia fază a procesului de integrare monetară europeană este numitã și etapa pre-federală, deoarece ea realizează un progres gradual, un mers progresiv și paralel, de integrare monetarã și de întãrire instituțională. Nașterea unei Uniuni Federale Europene este deja luată în discuție.
Federaliștii, dedicați formării “Statelor Unite ale Europei”, dețin un loc important în istoria Europei de după cel de-al doilea război mondial. Ca o consecință imediată după război, ideile federaliste – extrase din experiența politică americană – au prevalat în dezbaterile despre ordinea europeană viitoare. Adepții unei Europe federale au căutat să realizeze un act decisiv de voință politică, pentru a crea noi instituții pentru formarea unei federații europene, bazată pe un contract (sau un tratat) negociat de guvernele participante sau de o convenție componentă pan-europeană. Pentru că aceasta s-a dovedit a fi o utopie atunci, iar formarea unui Consiliu al Europei și a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului nu au fost însoțite de nici un fel de rezoluții constituționale, care caracterizează inițializarea federațiilor, relevanța modelelor federale a fost într-o oarecare măsură neglijată apoi în scrierile despre integrare.
Imperialismul este vechi, de când lumea. În secolul al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, imperialismul a atins apogeul. Lupta de eliberare națională a dus la destrămarea tuturor imperiilor. Ultimul imperiu european – cel sovietic – a intrat în istorie. La orizont apare un nou concept, cel al federalismului.
Astăzi, federalismul și experiența statelor federale oferă o viziune utilă asupra problemei referitoare la “de ce este împărțită autoritatea politică între diferitele niveluri ale guvernării”. Federațiile sunt, de regulă, asociate cu societățile heterogene, deoarece ele combină calitățile acțiunilor colective cu autonomia localã. Termeni variați sunt folosiți pentru definirea “uniunii de state”, cele mai notabile fiind: confederație și federație (sau “staatenbund” și “bundesstaat”, în terminologia germană). Distincția între confederație și federație rezidă din gradul de suveranitate realizat. Într-o confederație, statele participante acceptă reducerea prerogativelor proprii, menținând însă un grad înalt de autonomie și suveranitate, în timp ce într-o federație există un stat suveran și importanța suveranității externe este situată la cel mai înalt nivel. Din punct de vedere istoric, confederațiile au fost piatra de temelie a federațiilor: confederația Statelor Unite și cea elvețiană, bazate pe securitate și apărare, au devenit federații, la fel cum s-a realizat și Uniunea vamală germană – o uniune economică.
Sistemele federale de guvernare au câteva caracteristici comune. În primul rând, puterile legislative și administrative sunt divizate constituțional între diferitele nivele ale guvernării. În al doilea rând, o legislatură bicamerală este întâlnită obișnuit, în care camera superioară reprezintă interesele statelor în cadrul federației. În al treilea rând, federațiile tind sã dețină constituții rigide, care pot fi modificate doar cu majoritate absolutã, pentru a proteja interesele statelor componente. În al patrulea rând, analiza judiciară, implicând o curte constituțională, este deosebit de critică în rezolvarea disputelor de putere între diferitele niveluri ale guvernãrii.
Deși o federație deplină nu se poate materializa încă analogiile federaliste sunt utile în analizarea naturii sistemului politic al U.E. “Neo-federalismul” este un termen folosit pentru descrierea procesului de integrare, prin care instituțiile comune sunt realizate mai degrabă treptat, decât printr-un act constituent singular. Accentul federalist asupra prevalenței politicului și asupra promulgării suveranității ne atrage atenția asupra faptului că U.E. a format instituții guvernamentale în umbra statului-națiune. Principiile federaliste sunt parte integrantă a dezbaterilor privind formarea instituțiilor și scopului adecvat al instituțiilor supranaționale.
Conceptul de subsidiaritate, un concept federalist, s-a aflat în poziție centrală în dezbaterile despre Uniunea Economică și Monetară, despre “contractul social” și Uniunea politică. Prima încercare formală de definire a conceptului, în contextul Comunității Europene, este realizată de proiectul Tratatului parlamentar european privind Uniunea Europeană, care spune: “Uniunea va trebui să acționeze doar pentru a realiza acele activități care pot fi îndeplinite mai bine în comun, decât doar de către statele membre acționând separat; în particular, acele acțiuni a căror executare cere o acțiune a Uniunii, din cauza dimensiunilor sau efectelor extinse peste frontierele naționale”.
Mai simplu, modelul ulterior trebuie să-și asume doar funcții care nu pot fi îndeplinite eficient la nivelele inferioare. Dar, după cum am văzut, nu există, nici la scară economică, o formulă simplă pentru a determina eficiența. Transferul competenței politice (sau divizarea sa) datorează tot atât de mult traficului de politică, valorii și intereselor economice și politice, cât și formulărilor abstracte. Oricum, dezbaterea crescândă asupra subsidiarității în cadrul U.E. este semnificativă, deoarece demonstrează că, după 50 de ani de existență a Comunității, problema balansului (variației) adecvat între competențele politice sau ariile de responsabilitate ale Comunității și ale statelor membre a fost abordată deschis.
BIBLIOGRAFIE
Grigore Silași ”Integrarea Monetară Europeană – între teorie și politică”, Editura Orizonturi Universitare, Timișoara, 1998.
Grigore Silași (coordonator) ”Dinamica Europeană – Glosar”, Editura Orizonturi Universitare, Timișoara, 2001.
Grigore Silași (coordonator) ”The European Integration and the local economic Developpement” in ”The Managemet of Public Organization”, Editura CECMA Partners, Timișoara, 2002
Grigore Silași : ”Uniunea Europeană sau noua ”Comedie” Divină”, Editura Orizonturi Universitare, Timișoara, 2004
Baldwin, D.A. (ed.) (1993) ”Neorealism and Neoliberalism: The
Contemporary Debate”, (New York: Columbia University Press)
Beetham, D. (1991) ”The Legitimation of Power” (Basingstoke: Palgrave)
Beetham, D. and C. Lord, C. (1998) ”Legitimacy and the European Union” (London: Longman)
Bulmer, S.J. (1983) ”Domestic politics and European Community Policy-Making”, Journal of Common Market Studies 21 (4)
Bulpitt, J. (1996) ”Federalism”, în I. McLean (ed.), The Oxford Concise Dictionary of Politics (Oxford: Oxford University Press)
Burchill, S. (1996), S. Burchill și A. Linklater, R. Devetak, M. Paterson, J. True, ”Theories of International Relations”(Basingstoke: Macmillan)
Burgess, M. (ed.) (1986) ”Federalism and Federation in Western Europe (London: Croom Helm)
Burgess, M. (1989) ”Federalism and European Union: Political Ideas, Influences and Strategies in the European Community, 1972-1987” (London: Routledge)
Coudenhove-Kalergi, R.N. (1926) ”Pan Europe” ( New York: Knopf )
Caporaso, J.A. and Keeler, J. (1995) ”The European Union and Regional Integration Theory”, in S. Mazey and C. Rhodes (eds), The State of the European Union Volume 3:Building a European Polity? (Boulder, Co: Lynne Rienner)
Deutsch, K.W., Burell, S.A., Kann, R.A., Lee, M., Lichterman, M., Lindgren, R.E., Loewenheim F.L., Van Wangeren, R.W. (1957) ”Political Community and the North Atlantic Area: International Organization in the Light of Historical Experience” (Princeton, NJ Princeton University Press
Etzioni, A. (1965) ”Political Unification: a Comparative Study of Leaders and Forces” (New York: Holt, Rinehart and Winston)
Forsyth, M. (1996) ”The political Theory of Federalism: the Relevance of Classical Approaches”, în J.J. Hesse și V. Wright (eds.), ”Federalizing Europe? The Costs, Benefits, and Preconditions of Federal Political Systems” (Oxford: Oxford University Press)
Friedrich, C.J. (1968) ”Trends in Federalism in Theory and Practice”, (New York: Praeger)
Friedrich, C.J., Bowie, R. (eds.) (1954) ”Studies in Federalism”, (Boston: Little, Brown and Co.)
Groom, A.J.R., Taylor, P. (eds.) (1994) ”Frameworks for International Co-operation” (London: Pinter)
Gallie, W.B. (1956) ”Essentially Contested Concepts”, Proceedings of the Aristotelian Society 56
Grieco, J.M. (1995) ”The Maastricht Treaty, Economic and Monetary Union and the Neo-Realist Research Programme”, Review of International Studies, 21 (1)
Haas, E.B. (1971) “The study of Regional Integration: Reflections on the Joy and Anguish of Pretheorizing”, în L.N.Lindberg și S.A.Scheingold, European Integration: Theory and Research (Cambridge, MA: Harvard University Press).
Haas, E.B. (1968) ”The Uniting of Europe: Political, Social, and Economic Forces 1950-1957”, 2nd edn., (Stanford CA: Stanford University Press)
Haas, E.B. (1964) ”Beyond the Nation State: Functionalism and International Organization” (Stanford: Stanford University Press)
Harrison, R.J. (1974) ”Europe in Question. Theories of Regional International Integration” (London: George Allen and Unwin)
Heater, D. (1992) ”The Ideea of European Unity” (Leicester: Leicester University Press).
Higgott, R. (1997) ”De Facto and De Jure Regionalism: The Double Discourse of Regionalism in the Asia Pacific”, Global Society 11 (2).
Hodges, M. (1972) ”European Integration” (Harmondsworth: Penguin)
Hix, S. (1996) ”CP, IR and the EU! A Rejoinder to Hurrell and Menon”, west European Politics 19 (4).
Kohler M. (1995) ”Regional Frontiers and Transnational Economic Relations”, (Washington, DC: Council of Foreign Relations)
Keohane, R.O., Nye, J.S. (1977) ”Power and Interdependence: World Politics in Transition” (Boston: Little, Brown and Co.)
Lindberg, L.N. (1963) ”The Political Dynamics of European Economic Integration”(Stanford: Stanford University Press)
Lipset, S.M. (1960) ”Political Man” (New York: Doubleday)
Mearsheimer, J.J. (1990) ”Back to the Future: Instability in Europe after the Cold War”, International Security 15 (1)
Mitrany, D. (1966) ”A Working Peace System” (Chicago: Quadrangle Books)
Moravcsik, A. (1991) ”Negotiating the Single European Act”, in R.O. Keohane and S. Hoffmann (eds), ”The New European Community: Decision making and Institutional Change” (Boulder,CO: Westwiew Press)
Morgenthau, H.J. (1985) ”Politics Among Nations: The Struggle for Power and Peace”(New York: Knopf)
Puchala, D.J. (1972) ”Of Blind Men, Elephants and International Integration”, Journal of Common Market Studies 10
Riker, W. (1964) ”Federalism”, (Boston: Little, Brown and Co.)
Wallace, W. (ed.) (1990) ”The Dynamics of European Integration” (London: Pinter/RIIA).
Wallace, W. (1994) ”Regional Integration: The West European Experience” (Washington, DC: Brookings Institution).
Spinelli, A. (1972) ”The Growth of the European Movement since the Second World War”, în M. Hodges (ed.), European Integration (Harmondsworth: Penguin)
Taylor, P. (1993) ”International Organization in the Modern World: The Regional and the Global Process” (London: Pinter)
Taylor, P. (1994) ”Functionalism: the Approach of David Mitrany” în A.J.R. Groom and P. Taylor (eds.), Frameworks for International Co-operation (London: Pinter)
Taylor, P., Groom. A.J.R. (1975) (eds.), ”Functionalism: Theory and Practice in International Relations” (London: University of London Press)
Haas, E.B. (1964) ”Beyond the Nation State: Functionalism and International Organization” (Stanford: Stanford University Press)
Mitrany, D. (1975) ”The Functional Theory of Politics” (London: Martin Robertson)
Mitrany, D. (1933) ”The Progress of International Government” (London: George Allen and Unwin)
Mitrany, D. (1975) ”The Prospect of Integration: Federal or Functional” în A.J.R. Groom, P. Taylor (eds.), Functionalism: Theory and Practice in International Relations (London: London University Press)
Mitrany, D. (1975) ”The Prospect of Integration: Federal or Functional” în A.J.R. Groom, P. Taylor (eds.), Functionalism: Theory and Practice in International Relations (London: London University Press)
Navari, C. (1995) ”David Mitrany and International Functionalisn”, în D. Long, P. Wilson (eds.,), Thinkers of the Twenty Years’ Crisis: Inter-War Idealism Reassessed (Oxford: Clarendon Press)
Taylor, P. (1993) ”International Organization in the Modern World: The Regional and the Global Process” (London: Pinter)
Rosenau, J.N., Czempiel, E.-O. (eds.) (1992) ”Governance without Government: Order and Change in World Politics” (Cambridge: Cambridge University Press)
Pentland, C. (1981) ”Political Theories of European Integration: Between Science and Ideolog”, în D. Lasok, P. Soldatos (eds.), The European Communities in Action (Brussels: Bruylant)
Haas, E.B. (1964) ”Beyond the Nation State: Functionalism and International Organization” (Stanford: Stanford University Press)
.Hass, E.B. (1975) ”The Obsolescence of Regional Integration Theor”y (Berkeley: Institute of International Studies working paper)
Thompson, K. W. (1980) ”Masters of International Thoughtp” (Baton Rouge: Louisiana State University Press)
Deutsch, K.W. (1966) ”Nationalism and Social Communication”
(Cambridge: MIT Press)
Deutsch, K.W., Burrell, S.A., Kann,R.A., Lee, M., Lichterman, M., Lindgren, R.E., Loewenheim, F.L., Van Wangeren, R.W. (1957) ”Political Community and the North Atlantic Area: International Organization in the Light of Historical Experience” (Princeton: Princeton University Press)
Deutsch, K.W. (1968) ”The Analysis of International Relations”(Englewood Cliffs: Prentice Hall)
Deutsch, K.W. (1964) ”Communication Theory and Political Integration”, în P.E. Jacob, J.V. Toscano (eds.), The Integration of Political Communities (Philadelphia: J.P. Lippencott and Co.)
Puchala, D.J. (1981) ”Integration Theory and the Study of International Relations”, în R.W. Merritt, B.M. Russett (eds.), From National Development to Global Community: Essays in Honour of Karl Deutsch (London: George Allen and Unwin)
Burgess, M. (1989) ”Federalism and European Union: Political Ideas, Influences and Strategies in the European Community, 1972-1987” (London: Routledge)
Keohane, R.O., Hoffmann, S. (eds.) (1991) ”The New European Community: Decisionmaking and Institutional Change” (Boulder: Westwiew)
Tranholm-Mikkelsen, J. (1991) ”Neofunctionalism: Obstinate or Obsolete?”, Millennium: Journal of International Studies 20(1)
Haas, E.B. (1961) ”International Integration: The European and the Universal Process”, International Organization 15
Scharpf, F. (1988) “The Joint Decision Trap: Lessons from German Federalism and European Integration”, Public Administration 66
Pentland, C. (1973) ”International Theory and European Integration” (London: Faber and Faber)
Lindberg, L.N., Scheingold, S.A. (1970) ”Europe’s Would-Be Polity: Patterns of Change in the European Community” (Englewood Cliffs: Prentice Hall)
Schmitter, P.C. (1971) ”A Revised Theory of European Integration”, în L.N. Lindberg, S.A. Scheingold (eds.), Regional Integration: Theory and Research (Cambridge: Harvard University Press)
Haas, E.B., Schmitter, P.C. (1964) ”Economics and Differential Patterns of Political Integration: Projections About Unity in Latin America”, International Organization, 18 (4)
Nye, J.S. (1965) ”Patterns and Catalysts in Regional Integration”, International Organization 19 (4)
Lindberg, L.N., Scheingold, S.A. (eds.) (1971) Regional Integration; Theory and Research (Cambridge: Harvard University Press)
Mearsheimer, J.J. (1990) ”Back to the Future: Instability in Europe after the Cold War”, International Security 15 (1)
Moravcsik, A. (1991) ”Negotiating the Single European Act”, in R.O. Keohane and S. Hoffmann (eds), The New European Community: Decision making and Institutional Change (Boulder,CO: Westwiew Press)
Morgenthau, H.J. (1985) ”Politics Among Nations: The Struggle for Power and Peace” (New York: Knopf)
Putnam, R.D. (1988) ”Diplomacy and Domestic Politics”, International Organization 42
Hoffmann, S. (1966) ”Obstinate or Obsolete? The Fate of the Nation State and the Case of Western Europe”Daedalus 95
Waltz, K. (1979) ”Theory of International Politics” (New York: McGraw Hill)
Wallace, W. (1994) ”Regional Integration: The West European Experience” (Washington, DC: Brookings Institution).
Stone, A. (1994) ”What is a Supranational Constitution? An Essay in International Relations Theory”, Review of Politics 56 (3)
Underhill, G.R.D.(1994) ”Introduction: Conceptualizing the Changing Global Order’, in R. Stubbs and G.R.D. Underhill (eds.), Political Economy and the Changing Global Order” (Basingstoke: Macmillan)
Haas, E.B. (1958) ”The Uniting of Europe.Political, Social and Economic Forces 1950-1957” (Stanford: Stanford University Press)
Lindberg, L.N. (1963) ”The Political Dynamics of European Economic Integration” (Stanford:Stanford University Press)
Hoffmann, S. (1964) ”The European Process at Atlantic Crosspurposes” Journal of Common Market Studies 3.
Hoffmann, S. (1966) ‘Obstinate or Obsolete? The Fate of the Nation State and the Case of Western Europe’ Daedalus 95
Mitrany, D. (1966) A Working Peace System (Chicago: Quadrangle Books) (first published 1943)
Milward, A.S. (1984) The Reconstruction of Western Europe, 1945-51 (London: Methuen)
Lindberg,L.N. (1966) ‘Integration as a Source of Stress on the European Community System’, International Organization 20 (2)
Schmitter, P.C. (1971) ‘A Revised Theory of European Integration’, in L.N. Lindberg and S.A. Scheingold (eds), Regional Integration: Theory and Research (Cambridge, MA: Harvard University Press)
Keohane, R.O. and Nye, J.S. (1977) Power and Interdependence: World Politics in Transition (Boston, MA: Little, Brown and Co.).
Haas E.B. (1970) The Web of Interdependence: The United States and International Organizations (Englewood Cliffs, NJ: Prentice Hall)
Haas, E.B. (1968) The Uniting of Europe: Political, Social and Economic Forces 1950-1957, 2nd edn., (Stanford CA: Stanford University Press)
Lindberg, L.N. (1963) The Political Dynamics of European Economic Integration (Stanford: Stanford University Press)
Tranholm-Mikkelsen, J.(1991) ‘Neofunctionalism: Obstinate or Obsolete?’, Millenium: Journal of International Studies 20 (1)
Moravcsik, A. (1993) ‘Preferences and Power in the European Community: A Liberal Intergovernmentalist Approach," Journal of Common Market Studies (30th Anniversary Edition) (December 1993).
Putnam, R.D. (1988) ‘Diplomacy and Domestic Politics’, International Organization 42
Wincott, D. (1995a) ‘Political Theory, Law and European Integration’ in J. Shaw and G. More (eds), New Legal Dynamics of European Union (Oxford: Oxford University Press).
Wincott, D. (1995b) ‘Institutional Interaction and European Integration: Towards an Everyday Critique of Liberal Intergovernmentalism’, Journal of Common Market Studies 33(4)
Wallace, H. and Wallace W. (1999), Policy-Making in the European Union (Oxford: Oxford University Press)
Moravcsik, A. (1998) The Choice for Europe. Social Purpose and State Power from Messina to Maastricht. (Ithaca, New York: Cornell University Press).
Moravcsik, A. (1993) ‘Preferences and Power in the EC: A Liberal Intergovernmenalist Approach’ in Journal of Common Market Studies, 31 (4)
Schmitter, P.C.(1996) ‘Examining the Present Euro-Polity with the Help of Past Theories’ in G. Marks et al (eds) Governance in the European Union (London: Sage)
Scharpf, F. (1999) Governing in Europe. Effective and Democratic? (New York: Oxford University Press)
Spinelli, A. and Rossi, E. (1988), The Ventotene Manifesto, (Ventotene: The Altiero Spinelli Institute for Federalist Studies).
Spinelli, A., Rossi, E. and Colorni, E. (1941), Ventotene Manifesto: towards a Free and United Europe
(http://www.federalunion.org.uk/archives/ventotene.shtml)
Mitrany, D. (1975) The Functional Theory of Politics (London: Martin Robertson)
BIBLIOGRAFIE
Grigore Silași ”Integrarea Monetară Europeană – între teorie și politică”, Editura Orizonturi Universitare, Timișoara, 1998.
Grigore Silași (coordonator) ”Dinamica Europeană – Glosar”, Editura Orizonturi Universitare, Timișoara, 2001.
Grigore Silași (coordonator) ”The European Integration and the local economic Developpement” in ”The Managemet of Public Organization”, Editura CECMA Partners, Timișoara, 2002
Grigore Silași : ”Uniunea Europeană sau noua ”Comedie” Divină”, Editura Orizonturi Universitare, Timișoara, 2004
Baldwin, D.A. (ed.) (1993) ”Neorealism and Neoliberalism: The
Contemporary Debate”, (New York: Columbia University Press)
Beetham, D. (1991) ”The Legitimation of Power” (Basingstoke: Palgrave)
Beetham, D. and C. Lord, C. (1998) ”Legitimacy and the European Union” (London: Longman)
Bulmer, S.J. (1983) ”Domestic politics and European Community Policy-Making”, Journal of Common Market Studies 21 (4)
Bulpitt, J. (1996) ”Federalism”, în I. McLean (ed.), The Oxford Concise Dictionary of Politics (Oxford: Oxford University Press)
Burchill, S. (1996), S. Burchill și A. Linklater, R. Devetak, M. Paterson, J. True, ”Theories of International Relations”(Basingstoke: Macmillan)
Burgess, M. (ed.) (1986) ”Federalism and Federation in Western Europe (London: Croom Helm)
Burgess, M. (1989) ”Federalism and European Union: Political Ideas, Influences and Strategies in the European Community, 1972-1987” (London: Routledge)
Coudenhove-Kalergi, R.N. (1926) ”Pan Europe” ( New York: Knopf )
Caporaso, J.A. and Keeler, J. (1995) ”The European Union and Regional Integration Theory”, in S. Mazey and C. Rhodes (eds), The State of the European Union Volume 3:Building a European Polity? (Boulder, Co: Lynne Rienner)
Deutsch, K.W., Burell, S.A., Kann, R.A., Lee, M., Lichterman, M., Lindgren, R.E., Loewenheim F.L., Van Wangeren, R.W. (1957) ”Political Community and the North Atlantic Area: International Organization in the Light of Historical Experience” (Princeton, NJ Princeton University Press
Etzioni, A. (1965) ”Political Unification: a Comparative Study of Leaders and Forces” (New York: Holt, Rinehart and Winston)
Forsyth, M. (1996) ”The political Theory of Federalism: the Relevance of Classical Approaches”, în J.J. Hesse și V. Wright (eds.), ”Federalizing Europe? The Costs, Benefits, and Preconditions of Federal Political Systems” (Oxford: Oxford University Press)
Friedrich, C.J. (1968) ”Trends in Federalism in Theory and Practice”, (New York: Praeger)
Friedrich, C.J., Bowie, R. (eds.) (1954) ”Studies in Federalism”, (Boston: Little, Brown and Co.)
Groom, A.J.R., Taylor, P. (eds.) (1994) ”Frameworks for International Co-operation” (London: Pinter)
Gallie, W.B. (1956) ”Essentially Contested Concepts”, Proceedings of the Aristotelian Society 56
Grieco, J.M. (1995) ”The Maastricht Treaty, Economic and Monetary Union and the Neo-Realist Research Programme”, Review of International Studies, 21 (1)
Haas, E.B. (1971) “The study of Regional Integration: Reflections on the Joy and Anguish of Pretheorizing”, în L.N.Lindberg și S.A.Scheingold, European Integration: Theory and Research (Cambridge, MA: Harvard University Press).
Haas, E.B. (1968) ”The Uniting of Europe: Political, Social, and Economic Forces 1950-1957”, 2nd edn., (Stanford CA: Stanford University Press)
Haas, E.B. (1964) ”Beyond the Nation State: Functionalism and International Organization” (Stanford: Stanford University Press)
Harrison, R.J. (1974) ”Europe in Question. Theories of Regional International Integration” (London: George Allen and Unwin)
Heater, D. (1992) ”The Ideea of European Unity” (Leicester: Leicester University Press).
Higgott, R. (1997) ”De Facto and De Jure Regionalism: The Double Discourse of Regionalism in the Asia Pacific”, Global Society 11 (2).
Hodges, M. (1972) ”European Integration” (Harmondsworth: Penguin)
Hix, S. (1996) ”CP, IR and the EU! A Rejoinder to Hurrell and Menon”, west European Politics 19 (4).
Kohler M. (1995) ”Regional Frontiers and Transnational Economic Relations”, (Washington, DC: Council of Foreign Relations)
Keohane, R.O., Nye, J.S. (1977) ”Power and Interdependence: World Politics in Transition” (Boston: Little, Brown and Co.)
Lindberg, L.N. (1963) ”The Political Dynamics of European Economic Integration”(Stanford: Stanford University Press)
Lipset, S.M. (1960) ”Political Man” (New York: Doubleday)
Mearsheimer, J.J. (1990) ”Back to the Future: Instability in Europe after the Cold War”, International Security 15 (1)
Mitrany, D. (1966) ”A Working Peace System” (Chicago: Quadrangle Books)
Moravcsik, A. (1991) ”Negotiating the Single European Act”, in R.O. Keohane and S. Hoffmann (eds), ”The New European Community: Decision making and Institutional Change” (Boulder,CO: Westwiew Press)
Morgenthau, H.J. (1985) ”Politics Among Nations: The Struggle for Power and Peace”(New York: Knopf)
Puchala, D.J. (1972) ”Of Blind Men, Elephants and International Integration”, Journal of Common Market Studies 10
Riker, W. (1964) ”Federalism”, (Boston: Little, Brown and Co.)
Wallace, W. (ed.) (1990) ”The Dynamics of European Integration” (London: Pinter/RIIA).
Wallace, W. (1994) ”Regional Integration: The West European Experience” (Washington, DC: Brookings Institution).
Spinelli, A. (1972) ”The Growth of the European Movement since the Second World War”, în M. Hodges (ed.), European Integration (Harmondsworth: Penguin)
Taylor, P. (1993) ”International Organization in the Modern World: The Regional and the Global Process” (London: Pinter)
Taylor, P. (1994) ”Functionalism: the Approach of David Mitrany” în A.J.R. Groom and P. Taylor (eds.), Frameworks for International Co-operation (London: Pinter)
Taylor, P., Groom. A.J.R. (1975) (eds.), ”Functionalism: Theory and Practice in International Relations” (London: University of London Press)
Haas, E.B. (1964) ”Beyond the Nation State: Functionalism and International Organization” (Stanford: Stanford University Press)
Mitrany, D. (1975) ”The Functional Theory of Politics” (London: Martin Robertson)
Mitrany, D. (1933) ”The Progress of International Government” (London: George Allen and Unwin)
Mitrany, D. (1975) ”The Prospect of Integration: Federal or Functional” în A.J.R. Groom, P. Taylor (eds.), Functionalism: Theory and Practice in International Relations (London: London University Press)
Mitrany, D. (1975) ”The Prospect of Integration: Federal or Functional” în A.J.R. Groom, P. Taylor (eds.), Functionalism: Theory and Practice in International Relations (London: London University Press)
Navari, C. (1995) ”David Mitrany and International Functionalisn”, în D. Long, P. Wilson (eds.,), Thinkers of the Twenty Years’ Crisis: Inter-War Idealism Reassessed (Oxford: Clarendon Press)
Taylor, P. (1993) ”International Organization in the Modern World: The Regional and the Global Process” (London: Pinter)
Rosenau, J.N., Czempiel, E.-O. (eds.) (1992) ”Governance without Government: Order and Change in World Politics” (Cambridge: Cambridge University Press)
Pentland, C. (1981) ”Political Theories of European Integration: Between Science and Ideolog”, în D. Lasok, P. Soldatos (eds.), The European Communities in Action (Brussels: Bruylant)
Haas, E.B. (1964) ”Beyond the Nation State: Functionalism and International Organization” (Stanford: Stanford University Press)
.Hass, E.B. (1975) ”The Obsolescence of Regional Integration Theor”y (Berkeley: Institute of International Studies working paper)
Thompson, K. W. (1980) ”Masters of International Thoughtp” (Baton Rouge: Louisiana State University Press)
Deutsch, K.W. (1966) ”Nationalism and Social Communication”
(Cambridge: MIT Press)
Deutsch, K.W., Burrell, S.A., Kann,R.A., Lee, M., Lichterman, M., Lindgren, R.E., Loewenheim, F.L., Van Wangeren, R.W. (1957) ”Political Community and the North Atlantic Area: International Organization in the Light of Historical Experience” (Princeton: Princeton University Press)
Deutsch, K.W. (1968) ”The Analysis of International Relations”(Englewood Cliffs: Prentice Hall)
Deutsch, K.W. (1964) ”Communication Theory and Political Integration”, în P.E. Jacob, J.V. Toscano (eds.), The Integration of Political Communities (Philadelphia: J.P. Lippencott and Co.)
Puchala, D.J. (1981) ”Integration Theory and the Study of International Relations”, în R.W. Merritt, B.M. Russett (eds.), From National Development to Global Community: Essays in Honour of Karl Deutsch (London: George Allen and Unwin)
Burgess, M. (1989) ”Federalism and European Union: Political Ideas, Influences and Strategies in the European Community, 1972-1987” (London: Routledge)
Keohane, R.O., Hoffmann, S. (eds.) (1991) ”The New European Community: Decisionmaking and Institutional Change” (Boulder: Westwiew)
Tranholm-Mikkelsen, J. (1991) ”Neofunctionalism: Obstinate or Obsolete?”, Millennium: Journal of International Studies 20(1)
Haas, E.B. (1961) ”International Integration: The European and the Universal Process”, International Organization 15
Scharpf, F. (1988) “The Joint Decision Trap: Lessons from German Federalism and European Integration”, Public Administration 66
Pentland, C. (1973) ”International Theory and European Integration” (London: Faber and Faber)
Lindberg, L.N., Scheingold, S.A. (1970) ”Europe’s Would-Be Polity: Patterns of Change in the European Community” (Englewood Cliffs: Prentice Hall)
Schmitter, P.C. (1971) ”A Revised Theory of European Integration”, în L.N. Lindberg, S.A. Scheingold (eds.), Regional Integration: Theory and Research (Cambridge: Harvard University Press)
Haas, E.B., Schmitter, P.C. (1964) ”Economics and Differential Patterns of Political Integration: Projections About Unity in Latin America”, International Organization, 18 (4)
Nye, J.S. (1965) ”Patterns and Catalysts in Regional Integration”, International Organization 19 (4)
Lindberg, L.N., Scheingold, S.A. (eds.) (1971) Regional Integration; Theory and Research (Cambridge: Harvard University Press)
Mearsheimer, J.J. (1990) ”Back to the Future: Instability in Europe after the Cold War”, International Security 15 (1)
Moravcsik, A. (1991) ”Negotiating the Single European Act”, in R.O. Keohane and S. Hoffmann (eds), The New European Community: Decision making and Institutional Change (Boulder,CO: Westwiew Press)
Morgenthau, H.J. (1985) ”Politics Among Nations: The Struggle for Power and Peace” (New York: Knopf)
Putnam, R.D. (1988) ”Diplomacy and Domestic Politics”, International Organization 42
Hoffmann, S. (1966) ”Obstinate or Obsolete? The Fate of the Nation State and the Case of Western Europe”Daedalus 95
Waltz, K. (1979) ”Theory of International Politics” (New York: McGraw Hill)
Wallace, W. (1994) ”Regional Integration: The West European Experience” (Washington, DC: Brookings Institution).
Stone, A. (1994) ”What is a Supranational Constitution? An Essay in International Relations Theory”, Review of Politics 56 (3)
Underhill, G.R.D.(1994) ”Introduction: Conceptualizing the Changing Global Order’, in R. Stubbs and G.R.D. Underhill (eds.), Political Economy and the Changing Global Order” (Basingstoke: Macmillan)
Haas, E.B. (1958) ”The Uniting of Europe.Political, Social and Economic Forces 1950-1957” (Stanford: Stanford University Press)
Lindberg, L.N. (1963) ”The Political Dynamics of European Economic Integration” (Stanford:Stanford University Press)
Hoffmann, S. (1964) ”The European Process at Atlantic Crosspurposes” Journal of Common Market Studies 3.
Hoffmann, S. (1966) ‘Obstinate or Obsolete? The Fate of the Nation State and the Case of Western Europe’ Daedalus 95
Mitrany, D. (1966) A Working Peace System (Chicago: Quadrangle Books) (first published 1943)
Milward, A.S. (1984) The Reconstruction of Western Europe, 1945-51 (London: Methuen)
Lindberg,L.N. (1966) ‘Integration as a Source of Stress on the European Community System’, International Organization 20 (2)
Schmitter, P.C. (1971) ‘A Revised Theory of European Integration’, in L.N. Lindberg and S.A. Scheingold (eds), Regional Integration: Theory and Research (Cambridge, MA: Harvard University Press)
Keohane, R.O. and Nye, J.S. (1977) Power and Interdependence: World Politics in Transition (Boston, MA: Little, Brown and Co.).
Haas E.B. (1970) The Web of Interdependence: The United States and International Organizations (Englewood Cliffs, NJ: Prentice Hall)
Haas, E.B. (1968) The Uniting of Europe: Political, Social and Economic Forces 1950-1957, 2nd edn., (Stanford CA: Stanford University Press)
Lindberg, L.N. (1963) The Political Dynamics of European Economic Integration (Stanford: Stanford University Press)
Tranholm-Mikkelsen, J.(1991) ‘Neofunctionalism: Obstinate or Obsolete?’, Millenium: Journal of International Studies 20 (1)
Moravcsik, A. (1993) ‘Preferences and Power in the European Community: A Liberal Intergovernmentalist Approach," Journal of Common Market Studies (30th Anniversary Edition) (December 1993).
Putnam, R.D. (1988) ‘Diplomacy and Domestic Politics’, International Organization 42
Wincott, D. (1995a) ‘Political Theory, Law and European Integration’ in J. Shaw and G. More (eds), New Legal Dynamics of European Union (Oxford: Oxford University Press).
Wincott, D. (1995b) ‘Institutional Interaction and European Integration: Towards an Everyday Critique of Liberal Intergovernmentalism’, Journal of Common Market Studies 33(4)
Wallace, H. and Wallace W. (1999), Policy-Making in the European Union (Oxford: Oxford University Press)
Moravcsik, A. (1998) The Choice for Europe. Social Purpose and State Power from Messina to Maastricht. (Ithaca, New York: Cornell University Press).
Moravcsik, A. (1993) ‘Preferences and Power in the EC: A Liberal Intergovernmenalist Approach’ in Journal of Common Market Studies, 31 (4)
Schmitter, P.C.(1996) ‘Examining the Present Euro-Polity with the Help of Past Theories’ in G. Marks et al (eds) Governance in the European Union (London: Sage)
Scharpf, F. (1999) Governing in Europe. Effective and Democratic? (New York: Oxford University Press)
Spinelli, A. and Rossi, E. (1988), The Ventotene Manifesto, (Ventotene: The Altiero Spinelli Institute for Federalist Studies).
Spinelli, A., Rossi, E. and Colorni, E. (1941), Ventotene Manifesto: towards a Free and United Europe
(http://www.federalunion.org.uk/archives/ventotene.shtml)
Mitrany, D. (1975) The Functional Theory of Politics (London: Martin Robertson)
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Teoria Integrarii (ID: 108276)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.