Teoria Generala a Dreptului.functiile Dreptului

PLANUL LUCRĂRII

CAPITOLUL I: Conceptul de funcție a Dreptului………..pag. 1

Secțiunea 1: Accepțiune etimologică…………………………pag. 1

Secțiunea 2: Definirea funcțiilor………………………………pag. 1

Secțiunea 3: Teorii structural-funcționale și funcționale

în doctrina juridică modernă………………………………………..pag. 2

CAPITOLUL II: Principalele funcții ale Dreptului

și legătura lor cu principiile juridice……………………..…pag. 6

Secțiunea 1: Interferența funcției de instituționalizare

sau formalizarea juridică a organizării social-politice a

societății cu principiul asigurării bazelor legate de

funcționare a statului………………………………………………..pag. 8

Secțiunea 2: Interferența funcției de conservare ,

apărare și garantare a valorilor fundamentale ale societății

cu principiul libertății și egalității………………………………..…pag.10

Secțiunea 3: Interferența funcției de conducere

a societății cu principiul responsabilității……………………………pag.14

Secțiunea 4: Interferența funcției normative cu

principiul echității și justiție…………………………………………pag.17

CAPITOLUL III: Dreptul positiv ca expresie a

funcțiilor de structural în domeniul juridic………………….pag.22

Secțiunea 1: Normativitatea juridică………………………….pag.24

Secțiunea 2: Noțiunea și trăsăturile normelor de Drept……….pag.26

Secțiunea 3: Actul normativ: principalul izvor de

drept în sistemul românesc……….…………………………………pag.41

Secțiunea 4: Criteriile structurării sistemului de drept………..pag.47

Secțiunea 5: Diviziunea dreptului în drept public și

drept privat ca expresie a funcționării mecanismului juridic……….pag.53

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

MIRCEA DJUVARA – Dreptul rațional. Izvoare și drept pozitiv, (enciclopedie juridică) vol.I. II București, 1935.

EUGENIU SPERANȚIA – Principii fundamentale de Filosofie juridică, Cluj, 1936.

MIRCEA I. MANOLESCU – Teoria și Practica Dreptului, București, Fundația Regele Mihai I, 1946.

RUDOLF DE JHERING – Scopul în drept, București-Sibiu, 1898.

HEGEL – Principiile filosofiei dreptului, Editura Academiei, București, 1969.

GIORGIO DEL VECHIO – Lecții de Filosofie Juridică, Prefață: Mircea Djuvara, Traducerea: I. C. Drăgan, București, 1993.

NICOLAE POPA – Teoria Generală a Dreptului, Editura Actami, București, 1994.

DAN CIOBANU – Introducere în studiul dreptului, București, 1991.

I. CETERCHI, I. CRAIOVAN – Introducere în Teoria Generală a Dreptului, București, 1992.

SOFIA POPESCU – Introducere în studiul Dreptului, București, 1991.

ANITA NASCHITZ – Teorie și tehnică în procesul de creare a Dreptului, București, 1969.

GHEORGHE BOBOȘ – Teoria generală a statului și dreptului, București, 1993.

J. J. ROUSEAU – Contractul social, București 1957.

MONTESQUIEU – Despre spiritul legilor, vol. I, București, 1964.

PAUL ROUBIER – Theorie generale du Droit, Paris, 1951.

JEAN DABIN – Theorie generale du Droit, Paris, 1969.

BEAUDANT – Le droit individuel et l’Etat.

E. FRIEDMAN – Theorie generale du Droit, Paris, 1965.

JEAN-LOUIS BERGEL – Theorie generale du Droit, Paris, 1985.

FR. RIGAUX – Introduction a la Science du Droit, Bruxelles, 1974.

=== lucr ===

CAPITOLUL I: CONCEPTUL DE FUNCȚIE A DREPTULUI

Secțiunea 1: Accepțiune etimologică

Cuvântul funcție vine de la latinescul functio (onis) care inițial a însemnat muncă, deprindere, având și sensul de aducere la îndeplinire. Noțiunea are largă aplicabilitate în matematici și biologie. “Ce este <funcția> în matematică?” – se întreabă Noica. “Este – răspunde filozoful român – judecata din logică”. Această noțiune este preluată și utilizată și de științele sociale, ca o consecință pe care un anumit element, o anumită activitate o are pentru un sistem dat, satisfăcând necesitățile sau cerințele acestuia.

Secțiunea 2: Definirea funcțiilor

Dreptul are ca scop regularizarea raporturilor sociale, canalizarea activităților oamenilor, în cadrul unor relații de interes major, în conformitate cu o voință generală. Acest scop este slujit de o serie de funcții.

Funcțiile dreptului sunt acele direcții (orientări) fundamentale ale acțiunii mecanismului juridic, la îndeplinirea cărora participă întregul sistem al dreptului (ramurile, instituțiile, normele dreptului) precum și instanțele sociale special abilitate cu atribuții în domeniul realizării dreptului.

Legătura între scopul dreptului și funcțiile acestuia este sintetizată de Jhering în felu următor: “cel ce voiește scopul, trebuie să voiască și mijloacele potrivite”.

Adevărul ar premerge totdeauna dreptului cu câtiva pași, fără a putea fi ajuns; ar fi un fluture, pe care voiește să-l prindă copilul; abia se aproprie de el, și iar îi zboară mai departe.(…) Adevărul e ținta recunoașterii, dar nu e ținta acțiunii. Adevărul e totdeauna numai unul; și orice abatere de la el e greșeală. Contrastul dintre adevăr și greșeală e absolut. Dar pentru acțiune, sau ceea ce e totuna, pentru voință, nu există măsură absolută, așa, ca numai un cuprins de voință să fie adevărat, și oricare altul să fie fals; ci măsura e relativă; cuprinsul voinței poate să fie altul în situația aceasta, pe treapta aceasta, și altul în cealaltă, – și totuși să fie adevărat în ambele situații, adică: cel corespunzător scopului. … măsura dreptului nu e cea absolută a adevărului, ci cea relativă a scopului.

Secțiunea 3: Teorii structural – funcționale și funcționale în doctrina juridică modernă

În teoria occidentală a dreptului, conceptul de funcție este utilizat în cercetările și analizele funcționale ale dreptului, cu largă răspândire în ultimul timp. Așa cum demonstrează Vincenzo Ferrari (autor italian cunoscut pentru preocupările sale în domeniul teoriei dreptului și sociologiei juridice), interesul pentru studiul funcțional al dreptului s-a născut când deja teoriile funcționaliste și structural – funcționaliste din sociologia generală intraseră în criză. În ordinea de idei aceste preocupări, utilizarea conceptului de funcție (a dreptului) a căpătat foarte multe sensuri. Aceste sensuri nu au totdeauna cadrul de a păstra înțelesul strict științific al termenilor utilizați. Se naște suspiciunea – notează N. Bobbio – ca în expresia: “funcția dreptului” atât termenul de funcție cât și acela de drept sunt folosite fără a se declara înainte semnificațiile lor. Abordarea problematicii rolului și funcțiilor sistemului juridic prin prisma analizelor funcționale este făcută de pe pozițiile considerării dreptului ca element indispensabil al echilibrului social și al asigurării coexistenței libertăților în societate. În definirea dreptului sau a sistemului legal constatăm revenirea la poziții apropiate de normativism. Cunoscutul sociolog american Talcott Parsons consideră că funcția primară a sistemului juridic este funcția integrativă, dreptul având rolul de a “calma” elementele potențiale de conflict și de a “unge” mecanismul social. Dreptul este, în această lumină, un instrument al controlului social, instrument ce poate funcționa în bune condiții numai în prezența următoarelor premise: fundamentul legitim al sistemului normativ; modul de interpretare a normelor dreptului, sancțiunile ce se aplică în cazul încălcării acestora și, în sfărșit, jurisdicția. Aceste patru premise sunt înfățișate de Talcott Parsons ca obiective, dar și ca funcțiuni ale sistemului juridic.

În tabloul pe care-l oferă lumii evoluția societății de azi, dreptul își dezvăluie natura sa instrumentală, capacitatea sa de a servi interesele generale ale societății, într-o paletă de interese particulare adeseori contradictorii. Într-un atare context, dreptului îi revine funcția de creare a ordinii publice, funcție ce se concretizează în rezolvarea conflictelor dintre indivizi și grupuri. În prezența acestor conflicte, dreptul apare ca un instrument imparțial de rezolvare a litigiilor. “Dreptul – scrie Young – oferă un sistem de raționalitate prin reglementarea relațiilor complexe dintre indivizi și dintre grupurile existente”. După Karl Llewellyn funcțiile dreptului sunt compoziția conflictelor, regularizarea comportamentelor, organizarea și legitimarea puterii sociale, structurarea condițiilor de viață ale societății, administrarea justiției. Rolul dreptului este sensibil accentuat (am zice chiar exagerat) în multe privințe, iar influența concepției lui Parsons e evidentă. Obsevăm faptul că aceste concepții utilizează noțiunea de funcție pentru a desemna atât scopul, cât și mijlocul de realizare a acestui scop. În termeni asemănători tratează problematica funcțiilor legislației autorul norvegian Vilhelm Aubert. În concepția sa, dreptul este un mijloc de rezolvare a conflictelor. Spre deosebire de Parsons, el are în vedere conflictele sociale pe care legea le poate rezolva. Aubert vorbește despre funcții manifeste și funcții latente ale dreptului. Funcțiile dreptului nu au nici o legătură cu aria de răspândire a normelor legale și nici cu modul de receptare a acestora de către populație. Legislația este, în concepția, sa un mijloc de rezolvare și calmare a conflictelor dintre grupuri.

Plecând de la alte poziții Norberto Bobbio operează o distincție între funcția stimulativă a dreptului și funcția sa represivă pornind de la o teză recunoscută în sociologie după care sancțiunile nu sunt numai negative (punitive) dar și pozitive (stimulative). În cazul primei funcții se au în vedere remedieri pe care le conține dreptul pentru a-și concretiza sarcina sa primară, dar nu exclusivă, de condiționare a comportamentului uman, iar în cazul celei de a doua funcții se discută rezultatele obținute de societate în ansamblul său prin interemediul dreptului, a sancțiunii juridice, pentru conservarea libertății și ordinii. Legea juridică este, în acest cadru rezultatul traducerii într-un limbaj tehnic al formelor și structurilor vieții sociale.

CAPITOLUL II: PRINCIPALELE FUNCȚII ALE DREPTULUI ȘI LEGĂTURA LOR CU PRINCIPIILE JURIDICE

Principiile generale de drept sunt prescripțiile fundamentale care canalizează crearea dreptului și aplicarea sa. Ele sunt străbătute de o dublă dialectică – externă și internă. Dialectica externă privește dependența principiilor de ansamblul condițiilor sociale, de structura societății în ansamblu. O privire generală asupra evoluției sistemelor de drept și a principiilor conducătoare ne indică că ritmul transformării acestora este, în general, lent. Dialectica internă a principiilor dreptului privește ansamblul legăturilor interne caracteristice sistemului juridic, interferențele părților sale componente.

În privința utilității practice a studiului principiilor generale ale dreptului, problema merită atenție cel puțin din două unghiuri:

a – Principiile dreptului trasează linia directoare pentru sistemul juridic.

b – Principiile generale au rol și în administrarea justiției.

În concluzie, acțiunea principiilor dreptului are ca rezultat conferirea certitudinii dreptului – garanția acordată indivizilor contra imprevizibilității normelor coercitive – și a congruenței sistemului legislativ – adică concordanța legilor, caracterul lor social verosimil, oportunitatea lor.

Strîns legate și organic împletite cu valorile sociale sunt principiile dreptului. Principiile dreptului sunt acele idei generale, postulate călăuzitoare sau precepte directoare care stau la baza întregului sistem de drept dintr-o țară, orientând reglementările jurdice și aplicarea dreptului, principiile dreptului sunt determinate de relațiile sociale, fiind expresia valorilor promovate și apărate de drept.

Am putea spune că cele mai generale și fundamentale principii ale dreptului coincid cu valorile sociale promovate de drept.Aceasta nu face decât să întărească rolul valorilor dându-li-se forță normativă.

Prin “principiile generale ale dreptului” se înțelege un ansamblu de idei directoare care, fără a avea caracterul precis și concret al normelor de drept pozitiv orientează aplicarea dreptului și evouția lui. De exemplu ideile care previn libertatea umană se concretizează în principiul autonomiei de voință. Principiile generale ale dreptului nu depășesc sfera ordinii de drept. Ele nu sunt principii filozofice sau de drept natural. Principiile generale ale dreptului reprezintă substratul dreptului pozitiv. Normele juridice au fost considerate fie aplicații, fie excepții ale principiilor generale ale dreptului. Elaborarea normelor juridice este ghidată de principiile fundamentale ale care au o mai mare longevitate comparativ cu normele juridice.

Datorită faptului că statul și dreptul au o esență comună, determinată de aceeași factori, decurge ca o consecință că și funcțiile fundamentale ale lor sunt comune. Funcțiile dreptului nu sunt altceva decât latura normativă a funcțiilor statului. Toate tipurile de stat și drept existente de-a lungul istoriei au ca trăsătură dominantă îndeplinirea acestor două grupe de funcții fundamentale.

Când analizăm funcțiile dreptului, noțiunea dreptului se înfățișează în complexitatea sa, ca sistem juridic, introducând în dezbatere nu numai latura normativă a conținutului dreptului, ci și aspectele caracteristice ale creeri dreptului, viața normelor legae și realizarea acestora, în strânsă legătură cu împrejurările sociale în care apar și se dezvoltă raporturile de drept și care într-o exprimare utilizată în sociologia dreptului, determină condiția socială a legii.

Secțiunea 1: Interferența funcției de instituționalizare sau formalizarea juridică a organizării social-politice cu principiul asigurării bazelor legale de funcționare a statului

Funcția de instituționalizare sau formalizarea juridică a organizării social-politice

O primă funcție a dreptului o constituie instituționalizarea sau formalizarea juridică a organizării social-politice a societății. Dreptul – în special Constituția și legile organice – asigură cadrul de funcționare legală a întregului sistem de organizare socială. Organizarea și funcționarea puterilor publice precum și a instituțiilor politice fundamentale sunt concepute în manieră juridică, iar mecanismul raporturilor ce se nasc în procesul conducerilor politice este reglat prin intermediul dreptului. Dreptul cuprinde în sfera sa un domeniul vast – domeniul organizării sociale. El are în vedere acest domeniu în ansamblul său, ca o funcție a sistemului social global.

Principiul asigurării bazelor legale de funcționare a statului

Acțiunea acestui principiu constituie premisa existenței statului de drept. Caracteristica fundamentală a statului de drept o constituie, în această lumină cucerirea pe cale legală a puterii și apoi exercitarea sa în conformitate cu cerințele legalității, ceea ce implică și simțul compromisului, adică recunoașterea legitimității parțiale a argumentelor celorlalți. Într-un asemenea stat, dreptul împlinește misiunea sa de intermediar între idealurile morale, filozofice, și forțele reale, sociologice, între ordine și viață (cum se exprimă Paul Roubier). În statul de drept întinderea puterii trebuie compensată de scurtimea duratei sale (a celor ce o dețin), izvorul oricărei puteri politice sau civile trebuie să fie, voința suverană a poporului, iar aceasta trebuie să-și găsească formule juridice potrivite de exprimare în așa fel încât puterea poporului să poată funcționa în mod real ca o demonstrație. Pentru acest motiv trebuie să existe acele canale intermediare prin care circulă puterea, să fie stabilite generații constituționale eficiente pentru realizarea separației și autolimitării puterilor în stat.

… căci dacă cel care comandă oamenilor nu trebuie să comande legilor, nici cel care comandă legilor nu trebuie să comande oanemilor.

Guvernarea prin drept (Rule of Law) în cadrul statului de drept (Staatrecht) își are determinațiile sale calitative în raport de ansamblul condițiilor interne și internaționale specifice intr-o etapă dată. Ca scop ideal, această guvernare implică potențarea virtuții dreptului, a autorității legii, descurajarea (sau chiar reprimarea) tendințelor abuzive, discreționare, ale structurilor etatice și afirmarea climatului în care omul să-și găsească liniștea într-o ordine juridică activă (care conține acea tendință liniștitoare, conservatoare, pentru fiecare individ).

Secțiunea 2: Interferența funcției de conservare, apărare și garantare a valorilor fundamentale ale societății cu principiul libertății și egalității

Funcția de conservare, apărare și garantare a valorilor fundamentale ale societății

O altă funcție a dreptului este aceea de conservare, apărare și garantare a valorilor fundamentale ale societății. Ocrotind și garantând ordinea constituțională, proprietatea statului și rolul individului, dreptul apare ca un factor implicat în procesul dezvoltării sociale. Fiind instrument al controlului social, dreptul previne dezorganizare, asigură coeziunea interioară a colectivității prin programarea și tipizarea unor conduite socialmente utile, definește cadrul general de desfășurare a proceselor sociale și sancționează conduitele deviante. Dreptul, ca ansamblu de norme, instituții și sancțiuni formalizate, stabilește principiile de bază ale conviețuirii sociale. Ca sistem formalizat, dreptul se caracterizează printr-o relativă rigiditate a structurii sale, condiție a naturii constrîngătoare a reglementărilor pe care le conține. În ansamblul prescripțiilor sale dreptul apără, prin mijloacele specifice fiecărei ramuri, viața în comun împotriva diferitelor excese individuale, asigura securitatea persoanei (în acest sens s-a vorbit despre cele trei drepturi “absolute” ale societății civile – securitatea persoanei, libertatea individului și proprietatea). În perspectiva axiologică, norma de drept, ca regulă ce prescrie o conduită posibilă sau datorată, este o cale pentru realizarea unor valori. Aceste valori, ocrotite de lege, sunt nemijlocit legate de buna și productiva funcționare a mecanismelor sociale. În general, analiza mecanismului valorizator în științele despre om pune în valoare două categorii de valori: valorile de finalitate și valorile de randament. Pentru drept sunt specifice valorile de finalitate caracterizate prin aceea că îmbrățișează îndeosebi valorile normative, care sunt determinate prin reguli. Acest tip de valori sunt instrumentale, în sensul că grupează pe cele care, prin însăși calitatea lor, se raportează la structuri. Structurile la care sunt atașate aceste valori pot să se traducă prin reguli (Valori normative). Chiar norma juridică este o valoare – o valoare fixată într-o structură. Conceptele – acele puncte nodale ale teoriei dreptului – sunt elaborate, acceptate sau respinseîn virtutea multiplelor judecăți de valoare și, deci constituie structuri, ele sunt valorificate fără încetare, dar din nou funcție de structurile normative de ansamblu.

Principiul libertății și egalității

Într-o societate democratică, statul – organismul politic care dispune de forță și decide, cu privire la întrebuințarea ei – garantează juridic și efectiv libertatea și egalitatea indivizilor, adică procedează la propria sa limitare. Dimensiunile, demersurile în care omul poate să se miște după bunul său plac sunt fixate de către puterile publice în conformitate cu scopurile pe care ele însele si-au propus să le atingă, într-un sistem politic pluralist. Așa cum arată Hegel, ideea dreptului este libertatea, și, pentru ca ea să fie intr-adevăr sesizată ea trebuie să fie cunoscută atât în conceptul ei, cât și în exixtența în fapt a acesteia. “Fiecare individ are dreptul la viață, la libertate și la siguranța personală”, stipulează articolul 3 din Declarația universală a omului. Fundamente ale vieții sociale, libertatea și egalitatea trebuie să-și găsească expresia juridică. Aceste concepte vor fi principii ale dreptului, care le va consacra într-o unitate ce ține de însăși dialectica vieții sociale. Nu poate exista egalitatea decât între oameni a căror egalitate este consfințită juridic. Egalitatea privește echilibrul vieții, iar libertatea privește capacitatea oamenilor de a acționa fără opreliști. Principiul general al libertății se difuzează în ramurile dreptului, fie sub forma libertăților generale, fie sub forma libertăților individuale. Așa cum subliniază Roy E. Macridis “în timp ce libertățile generale indică un set de protecții, libertățile civile definesc canalele libere și pozitive și ariile activității și participările umane”. Aceste libertăți sunt solidare, în sensul că efectuarea uneia produce o reacție în lanț, deranjând pe celelalte. Astfel, libertatea de gândire este strâns legată de libertatea de exprimare, libertatea cuvântului de a scrie și a pubica etc.

Libertatea este dreptul de a face tot ceea ce îngăduie legile; și dacă un cetățean ar putea să facă ceea ce ele interzic, el nu ar mai avea libertate, pentru că și ceilalți ar putea să facă la fel.

Libertatea politică nu există decât în guvernămintele moderate. Ea nu se află în ele decât atunci când nu se abuzează de putere (…) Pentru ca să nu existe posibilitatea de a se abuza de putere, trebuie ca, prin rânduiala statornicită, puterea să fie înfrânată de putere.

Libertatea politică pentru un cetățean este acea liniște sufletească izvorâtă din convingerea fiecăruia că se află în siguranță; și, pentru ca să existe această libertate, guvernământul trebuie să fie alcătuit în așa fel, ca un cetățean să nu aibă a se teme de un alt cetățean.

Nu este de ajuns că am tratat despre libertatea politică în raportul ei cu structura statului; trebuie să o prezentăm și în raportul pe care ea î are cu cetățeanul. Am spus că, în primul caz, ea este fundamentată printr-o anumită separare a celor trei puteri; în cel de-al doilea însă, trebuie să o examinăm sub un alt unghi. Căci ea constă în siguranța sau în convingerea pe care cineva o are cu privire la siguranța sa. Se poate întâmpla ca orânduirea de stat să fie liberă, iar cetățeanul să nu fie; ori se poate ca cetățeanul să fie liber, iar orânduirea de stat să nu fie. În aceste cazuri, regimul va fi liber de drept, iar nu de fapt; cetățeanul va fi liber de fapt, iar nu de drept. Numai dispozițiile legilor, ba chiar ale legilor fundamentale, statornicesc libertatea în raportul ei cu orânduirea de stat. În raport cu cetățeanul însă, anumite moravuri, deprinderi, exemple adoptate îi pot da naștere, și anumite legi civile o pot favoriza.

În constituții și în documentee internaționale privind drepturile omului sunt înscrise aceste libertăți. Realizarea lor în practica relațiilor sociale a necesitat sacrificii. Așa cum nota Jhering, pentru a stabili că omul este o ființă liberă, că are dreptul la libertate, au trebuit mai multe sforțări ca pentru a stabili că pământul se învârtește în jurul Soarelui. În planul realizării efective a libertății sociale, rolul dreptului se materializeză în îngrădirea înclinației unor grupuri de a nega altora ceea ce or nu le pace, în neutralizarea acelei suspiciuni difuze a autorităților politice, față de grupările neconformiste și în înlăturarea tuturor barierelor și a discriminărilor ce persistă în calea asigurării șanselor egale de manifestare și progres pentru toți oamenii.

În condițiile societății de azi, caracterizată printr-o multiplicare fără precedent a raporturilor interumane, libertatea își afirmă latura externă, prin numeroasele sale garanții juridico-statale. Din subiectivă, ea devine obiectivă, ca putere efectivă de execuție, iar semnificația securității juridice crește. Gustul natural pentru libertate și pasiunea ardentă pentru egalitate (despre care vorbea Alexis Tocgueville), nu se pot manifesta în afara cadrului legal. Astăzi suntem departe (și ca spirit și ca realitate nemijlocită) de acea dispoziție din Constituția statului Mississippi care consfințea că doar sclavul are dreptul la securitate, omul liber avea privilegiul de a-și asigura el însuși securitatea. Astăzi se socotește, ca un adevăr unanim admis, că o societate are trei drepturi “absolute” necesare: securitatea persoanei, libertatea individului, proprietatea. În această triadă proprietatea apare ca un adevărat fundament al atitudinii independente a spiritului; fără libertate economică nu poate exista nici o libertate și este deschis oricând drumul servituții.

Secțiunea 3: Interferența funcției de conducere a societății cu principiul responsabilității

Funcția de conducere a societății

Fiind mijlocul cel mai eficace prentru realizarea scopurilor social-poitice, dreptul exercită un rol important în conducerea societății. Actul normativ juridic este un act de conducere socială. În forma ei cea mai generală, legea este forma universală de exprimare a deziteratelor sociale majore, îmbrățișând domeniul organizării sociale, dreptul se circumscrie conceptului de practică socială. Dreptul aparține acestui domeniu cel puțin din două perspective:

a – mobilulrile care pun în mișcare activitatea legiuitorului sunt esețialmente legate de nevoile reale ale societății, de practica raporturilor inter-umane. În acest sens spune că dreptul este determinat de scopuri ce se impun acțiunii;

b – ca efect al aplicării normei de drept se produce o modificare a realității sociale prin aceea că dreptul o normă specifică de manifestare a raporturilor sociale – forma raporturilor juridice, cu toate consecințele ce derivă de aici. Dreptul este o tentativă de regularizare a raporturilor inter- și intra- sociale; el aspiră să stabilească în avalanșa de interese, adesea contradictorii, o armonie în virtutea ideii de valoare. În această lumină, dreptul nu este – cum, în mod eronat, este uneori înfățișat – o simplă tehnică, un derivat pasiv al economiei și statului, care vizează doar straturile superficiale ale societății, tehnică ce ar putea fi substituiă oricărui scop. Fiind o îmbinare pe baze obiective a unor acte de gândire, de voință și de experiență, actul normativ juridic, ca act de decizie și de conducere, concentrează cerințe esențiale ale vieții în comun.

Principiul responsabilității

Responsabilitatea însoțește libertatea. Trebuie operată o democrație netă între libertate și liberul-arbitru. “Când se aude spunând – scria Hegel – că libertatea în genere este să poți acționa așa cum vrei, o atare reprezentare poate fi luată numai ca totală, lipsa culturii gândirii în care nu se găsește încă nici o urmă a ceea ce este voința liberă în și pentru sine, dreptul, moralitatea etc.” Pentru a nu răpi omului orice adevăr, valoare și demnitate nu trebuie exclusă din actele sale gândirea și nu trebuie făcut principiul din barbarie și ceea ce este lipsit de gândire. Responsabilitatea este un fenomen social; ea exprimă un act de angajare a individului în procesul integrării sociale. Libertatea omului se înfățișează dintr-un întreit punct de vedere: libertatea în raport cu natura, libertatea în raport cu societatea și libertatea omului în raport cu sine însuși. În ordinea de idei care ne interesează, aceea a libertății ca fundament ontologic al responsabilității, avem în vedere sensul libertății sociale a omului (cunoaștere, decizie, acțiune). Concepând responsabilitatea ca o asumarea a răspunderii față de rezultatele acțiunii sociale a omului, se admite faptul că acțiunea socială este cadrul nemijlocit de manifestare a responsabilității, pe deoparte, iar pe de altă parte că libertatea este o condiție fundamentală a responsabilității. Fiind strâns legată de acțiunea omului, responsabilitatea apare ca fiind intim corelată cu sistemul normativ. Nivelul și măsura responsabilității sunt apreciate în funcție de gradul și conținutul procesului de transpunere conștientă în practică a prevederilor normelor sociale. “Toate ființele – scie Paul Fauconnet – sunt în mod virtual apte de a deveni responsabile. Responsabilitatea unui subiect nu decurge din proprietăți care i-ar fi lui inerente, ci din situația în care se găsește angajat”. Ca o concordanță dintre idei, sentimentele, atitudinile individului și cerințele normelor sociale, responsabilitatea a fost plasată, începând cu Fauconnet, în mod absolut, pe terenul moralei Domeniului jurdic i-a fost contestată dimensiunea responsabilității, recunoscându-i doar domeniul răspunderii (ca raport impus din afară). Este de observat însă că responsabilitatea, înțeleasă ca o dimensiune a agentului ce reglementează intregul său comportament, nu poate fi redusă doar la nivelul moral există o corelație a tuturor formelor de responsabilitate (morală, politică, juridică). Dreptul nu trebuie privit și apreciat doar prin posibilitățile pe care le are de a interveni post festum, pe terenul răului deja înfăptuit – moment în care sancțiunea se impune –; el are posibilitatea prin conținutul prescripțiior sale să contribuie la fundamentarea unei atitudini culturale a individului față de lege, atitudine ce presupune grija asumată față de integritatea vaorilor sociale apărate pe cale legală (implicând deci, fenomenul responsabilității). Dobândind dimensiunea responsabiității, individul nu se mai află în situația de subordonare oarbă și supunere neînțeleasă față de norma de drept, ci în situația de factor care se raportează la normele și valorile unei societăti în mod activ și conștient.

Secțiunea 4: Interferența funcției normative cu pincipiul echității și justiției

Funcția normativă

Funcția normativă a dreptului derivă din scopul superior al dreptului, din faptul că nefiind un scop în sine, dreptul este destinat să asigure subordonarea acțiunilor individuale față de o conduită-tip.această funcție ne apare ca o adevărată funcție de sintză, implicând toate celelalte funcții. Ea este indestructibil legată de caracterul normativ al dreptului. Normativitatea juridică este o parte a normativității sociale. Alături de alte forme de reglementare normativă, dreptul prin anamblul normelor și instituțiilor sale, este un factor de programare a libertății de acțiune a omului. Orice proces de evoluție, adaptare sau integrare în societate nu se poate desfășura anarhic, la întâmplare, ci într-un cadru organizat, normat, reglementat. Îmbrățișând cele mai importante relații sociale, dreptul are o poziție specifică în ansamblul celorlalte forme normative, bucurându-se și de un tratament social specific. Continutul normei juridice îl formează reprezentarea conștientă a structurilor politice despre anumite categorii de relații, asupra cărora își propune să acționeze. Dreptul în realizarea acestui scop, n-ar însemna nimic în lipsa normelor care compun conținutul. Funcția normativă a dreptului exprimă poziția specifică a dreptului în viața socială, calitatea sa de a fi și mijloc eficace de organizare și conducere socială.

Principiul echității și justiției

Acest principiu readuce în prim plan problema existenței unor prescripții fundamentale preexistente, desprinse din Rațiune sau dintr-o ordine supraindividuală, și al căror scop este acela de a da siguranță vieții sociale. Între acestea se numără și echitatea și justiția. Cuvântul echitate vine de la latinescul aequitas, care înseamnă: potrivire, dretate, cumpătare, nepărtinire.Acțiunea principiului echității privește atât activitatea legiuitorului, cât și activitatea de interpretare și aplicarea dreptului. Justiția, (sora romană a lui Dike), reprezintă acea stare generală ideală a societății realizabilă prin asigurarea pentru fiecare individ în parte și pentru toți împreună a satisfacerii drepturilor și intereselor lor legitime. Așa cum notează Pierre Guerin, ideea de justiție (“justiția imanentă” ) este produsul unei gândiri sociale și religioase care s-a impus apoi în construcțiile filozofice și juridice. Prin finalitatea sa, justiția se situează printre principalii factori de consolidare a celor mai importante relații sociale întrucât ea întruchipează virtutea morală fundamentală, menită a asigura armonia și pacea socială, la a căror realizare contribuie deopotrivă regulile religioase, morale, juridice.

…Kaut, spre exemplu, conepe justiția ca un scop în sine, considerând sancțiunea juridică drept o răsplătire a răului cauzat, destinată a satisface exigențele morale.

Montesquieu consideră că justiția este o luptă, dacă nu ar fi existat injustiția, s-ar ignora până și numele justiției, ideea de justiție – consideră Stammler – înseamnă, în ultimă instanță, excluderea contradicției, dintre scopurile urmărite de societatea omenească. A realiza justiția, înseamnă a înlătura scopurile (și normele) particulare care contrazic pe cele general acceptate.

Această idee, a ordinii și echilibrului, o întâlnim și la Geny. Justiția este expresia necesității acestei ordini, a echilibrului armonic, moral în substanța sa, dar extrem prin manifestările sale, întemeiat pe condițiile efective ale vieții omului în societate. Legile vin și pleacă, justiția rămâne;sau, într-o expresie bine – cunoscută:Leges innumerare, una justiția!

În cunoscuta sa lucrare intitulată:”la giustizia” Georgio del Vecchio subliniază faptul că ideea de justiție are un dubu aspect:ea constituie o schemă logică a juridicității și prezintă totodată o exigență practică de evaluare a actiunilor umane. Nu există justiție și nu putem afirma că ceva este sau nu este just fără a întrebuința această schemă, prin care însăși ideea de just prinde sensul său propriu. Justiția urmărește ca în tratamentul real reciproc între oameni să se excludă orice disparitate care nu ar fi fondată pe considerarea dreptului fiecăruia. În acest fel, ideea formulată a justiției este în același timp o exigență logică și o măsură a ei. Prescripțiile dreptului pozitiv sunt supuse controlului justiției. Justiția se reflectă în mod variabil în toate legile, dar ea nu se confundă cu niciuna, fiind superioară lor. Ca principiu de drept, raționalitatea ideii de justiție ajunge astfel să domine prescripțiile pozitive. Lex injusta non est lex, spuneau romanii. În existența nemijlocită concret-istorică, există însă suficiente dovezi care atestă faptul că pot să apară și să funcționeze legi injuste. Legile pot fi nedrepte și în acest caz se impune schimbarea lor sau/ și schimbarea ordinii existente, când aceasta este un obstacol definitiv în realizarea justiției. “nimic însă – arată Del Vecchio – nu se poate pretinde în numele justiției fără o supunere la poruncile ei”. Justiția este o vicorie absolută asupra egoismului, iar cine zice justiție, zice subordonarea față de o ierarhie de valori.

Consacrând, în lucrarea sa “Justice et Raison”, un spațiu important analizei logice a justiției, autorul belgian Chaim Perelman identifică șase moduri de înțelegere a noțiunii de justiție care au un element conceptual comun – elementul egalității. Justiția formată poate fi definită, în optica profesorului begian, ca un principiu de acțiune, după care membrii aceleiași categorii esențiale trebuie să fie tratați în mod egal. Funcția esențială a legii este aceea de a stabili categoriile esențiale între membrii căreia trebuie să existe egaitate, după criterii diverse – munca, rangul, nevoile etc. Odată stabilite categoriile esențiale, egalitatea trebuie asigurată prin puterea de constrângere. Justiția este, în această lumină o virtute rațională, manifestarea rațiunii în acțiune. De aceea, realizarea unei justiții concrete nu constituie o necesitate socială, ci este suficientă o justiție formală, care asigură, prin regula de justiție, egalitatea între membrii fiecărei categorii esențiale stabilite prin lege. Atunci când prin lege s-ar introduce o dispoziție care ar exclude o parte din componenții de la beneficiul egalității, soluția este reconsiderarea și modificarea dispoziției legale, fie pe calea intervenției legiuitorului, fie pe cale de interpretare în procesul aplicării dreptului.

Justiția este consecventă logică a unei norme juridice față de principiile generale admise, sau consecvența logică a unei aplicări concrete față de normele juridice. Termenii: ”just” și “justificare”, este de remarcat că nu se întrebuințează numai în considerentele de ordin propriu-zis juridic, deci nu aparțin exclusiv domeniului dreptului. …”justul” nu e un tip special de evaluare, alături și distinct de celelalte patru tipuri clasice ale evaluării:logic, etic, estetic și economic (util), – ci este deplin identic cu tipul evaluării logice. Nu există justiție fără raportul acesta de subsecvență logică a unui fapt sau a unei reguli, față cu o normă generală prealabil admisă.

Astfel, o acțiune poate fi considerată ca “justă” numai atunci când norma pe care o reprezintă decurge logic din alte principii mai generale, admise în prealabil. Ea e însă injustă când contrazice unele principii prealabil admise, – și anume e injustă numai față cu acelea pe care le contrazice numai în măsura în care le contrazice, și numai atât timp căt acele principii rămăn admise. O întreagă ordine juridică poate fi considerată ca injustă, atunci cănd se înfățișează ca stând în contrazicere cu unele principii supreme ce trec drept valabile pentru conștiința care judecă ordinea juridică. Astfel, ordinea de drept care corespunde unei societăți de structură despotică poate părea profund injustă adepților unei ideologii egalitare și democratice, – dar foarte justă adepților unei ideologii contrare, de pildă ideologiei lui Hobbes, a lui Hegel sau a unora dintre curentele “de dreapta” din zilele noastre.

CAPITOLUL III: DREPTUL POZITIV CA EXPRESIE A FUNCȚIILOR DE TIP STRUCTURAL ÎN DOMENIUL JURIDIC

Totalitatea normelor juridice în vigoare (active) dintr-un stat poartă denumirea de drept pozitiv, un dret aplicabil imediat și continuu, obigatoriu și susceptibil de a fi adus la îndeplinire printr-o forță exterioară (coercițiune statală), ca o îndreptățire legitimă a unor instanțe sociale special abilitate.

Dreptul pozitiv, fiind o construcție tehnică, este prin originea, prin constituția, prin destinația, prin funcționarea și prin efectele sale immediate, factorul cel mai activ pentru spiritualizarea omenirii, deci, pentru dominația spiritului în lume.

Prin drept pozitiv înțelegem acel sistem de norme juridice care dă formă și reglementează efectiv viața unui popor într-un anumit moment istoric. Dreptul pozitiv, deci, îl compune aceele norme juridice care sunt efectiv impuse și efectiv intrate în vigoare; față de acest caracter, adică de noțiunea pozitivității, valoarea intrinsecă a sistemului e indiferentă; o normă juridică poate să fie injustă, contrare aspirațiilor cele mai înalte ale conștiinței, idealul justiției sau, folosindu-ne de expresia clasică, “dreptul natural”, fără ca prin aceasta să înceteze de a fi juridică și pozitivă. Pentru ca să fie pozitivă, se cere numai ca să existe o voință socială preponderentă, adică o forță istorică suficientă, capabilă să o impună și să o afirme în așa fel ca să fie observată.Fiecare popor are în mod necesar un drept pozitiv propriu, ce corespunde voinței sale preponderente.

Această noțiune (pozitivitatea – n. n.) cuprinde desigur în sine caracteristica de eficiență reală în viața socială și constituie astfel atributul unei norme impuse prin o presiune efectivă. Dar, (…) trebuie precizat de pe acum dacă este vorba numai de o pură presiune socială sau dacă trebuie neapărat să fie anume exercitată printr-o autoritate a statului, cu sancțiunea lui caracteristică, prin punerea eventual în funcțiune a forței lui organizate. Există într-adevăr un sistem de sine stătător de norme impuse de stat, deosebite de cele impuse de societatea însăsi.Statul uneori le formulează și totodată ordonă aplicarea lor, sub garanția puterii sale organizate, cum e cazul legii; iar alteori el nu le formulează, dar numai garantează aplicarea lor prin ordinele cuprinse în jurisprudențele organelor sale judiciare sau prin măsurile luate de celelalte organe ale sale, – cum e cazul cutumei, al uzurilor, al tradițiunilor consacrate.

Dreptul pozitiv al unei țări nu poate fi decăt, dreptul care se practică, indiferent de prescripțiunile legale rămase fără aplicațiune.

La baza dreptului pozitiv, găsim un material de prelucrare, care constă dintr-o serie de aprecieri juridice individuale, valabile numai prin autoritatea or rațională.Aceste aprecieri se fac de autoritatea de stat cu prilejul executării deciziunilor prin care se rezolvă fiecare litigiu și au la bază ideea de justiție nu numai sub forma sa individuală, dar și așa cum ea răsare din nevoia superioară socială de ordine și securitate.Iar normele dreptului pozitiv sunt cele care comandă în realitate aceste soluțiuni individuale.

Secțiunea 1: Normativitatea juridică

Specificul cel mai elocvent al dreptului ca fenomen social îl constituie caracterul normativ, sau normativitatea juridică. Existența dreptului, realitatea sa este dată, până la urmă, de necesitatea stabilirii unor reguli sociale, a unor norme de conduită obligatorii.Dreptul apare ca un instrument, pentru statornicirea în societate a unor reguli în conformitate cu anumite valori sociale. Ele se manifestă ca un ansamblu unitar, sistemic de reguli de conduită,edictate de puterea de stat sau apărute în altă formă (ca obiceiul, de pildă) a căror respectare obligatorie este asigurată, la nevoie, prin forța coercitivă a statului. Normativitatea juridică are un caracter imperativ. Ea stabilește nu ceea ce este, ci ceea ce trebuie să fie, așa-numitul raport dintre a fi (sein) și a trebui (sollen). Obligativitatea dreptului, imperativul juridic spre deosebire de cel moral este asigurat prin sancțiunile prevăzute a se aplica la nevoie cu ajutorul forței coercitive a puterii publice. Cetățenii nu sunt puși în situația de a opta între conduita precisă de drept și un alt gen de conduită, ci sunt datori s-o respecte pe prima. Sancțiunea ce se aplică în cazul încălcării dreptului încalcă, în principiu, o formă oficială, fiind aplicată de organe special învestite cu puterea de a judeca și decide prin hotărâri, care la nevoie, se aduc la împlinire prin forța aparatului coercitiv al statului – manu militari.2

Normativitate? Judecată de valoare, spuneam mai înainte. Precizăm: prospectivă. Regula afirmă cum trebuie să se întâmple în viitor. “Normativitate” înseamnă deci:judecată de valoare, cu caracter prospectiv și tendențios.

…dacă am face o clasificare a științelor, ele ar putea să fie – unele descriptive, altele descriptive și explicative și în sfârșit ar exista și un grup de științe, care s-ar numi normative. Și ce fac aceste științe? În sensul, care s-ar putea atribui lui Geny, și al erorii – de care ne ocupăm – aceste științe nu sunt un corp, un sistem teoretic de cunoștințe abstracte despre o realitate, și nici măcar despreun corp de reguli, de canoane, de prescripțiuni, de norme, ci s-ar îndeletnici să prescrie ele însele aceste norme și ar fi – în acest sens – științe “normative”.

Dar dacă noi vom diseca mai bine expresia de “știință normativă”, vom găsi două înțelesuri posibile. Mai întâi, o știință poate fi socotită ca normativă, pentru simplul motiv că realitatea pe care ea o cercetează, o constituie normele, adică așa cum o spune însuși Wundt. Și atunci, operând distincția dintre știința și obiectul ei, noi vom spune:obiectul acestei științe este constituit de o serie de reguli, de o serie de norme (-de exemplu, regulile conținute în codul penal-); dar fiindcă această știință are ca obiect normele codului penal, ea împrumută de la acest obiect, caracterul “normativ”; și am putea denumi-o “știință normativă”.

Dacă lucrurile s-ar opri la o asemenea înterpretare, expresia ar putea fi – eventual – admisă, deși termenul “normativ”, nu caracterizează însăși lucrarea științei, care este și rămâne tot descriptivă și explicativă (căci nu știința prescrie reguli, ca să poată fi numită normativă, ci ea descrie și explică niște reguli pe care le constată, care-i sunt oarecum date, așadar sunt dinainte prescrise);și deși – prin urmare – termenul “normativ” poate provoca o alunecare de înțelesuri, fiindcă el caracterizează știința, nu prin propria ei activitate, ci printr-un atribut al obiectului pe care ea îl cercetează.

Secțiunea 2: Noțiunea și trăsăturile normelor de drept

Norma juridică este celula de bază a dreptului, este sistemul juridic elementar. Norma juridică este un etalon, un model de comportament, un “program”. Ea conține pretențiile și exigențele societății față de conduita membrilor săi în anumite categorii de relații. Comandamentul juridic intervine pentru a apăra în mod efectiv societatea și, datorită exigibilității sale, previne sau combate comportamentul deviant. Normele juridice împreună cu relațiile juridice născute în baza lor, alcătuiesc ordinea de drept, parte componentă a ordinii sociale. Ordinea de drept alcătuiește nucleul ordinii sociale, aceasta constituie condiția de bază a echilibrului ordinii societății, garanția realizării drepturilor esențiale ale individului și a funcționării corecte a instituțiilor. Normele juridice sunt, în realitate, mijlocul de realizare a idealului de justiție, în conformitate cu voința socială ce se exprimă în conținutul prevederilor sale. În general, cuvântul normă este echivalent cu cel de regulă. În mai toate dicționarele definiția normei este făcută prin referire la regula de conduită. Situația este explicabilă dacă avem în vedere faptul că în imensa majoritate normele conțin reguli de comportament, atribuie drepturi și stabilesc obligații corelative, fixează praguri de comportament și sancțiuni pentru cei ce neglijează sau se comportă în disprețul acestui comportament.

Scopul nomei juridice sau regulii de drept corespunde finalității dreptului și anume de a asigura conviețuirea socială orientând comportarea oamenilor în direcția promovării și consolidării relațiilor sociale potrivit idealurilor și valorilor ce guvernează societatea respectivă. Prin intermediul normelor juridice se ordonează și reglementează în forme specifice dreptului relațiile interumane, în conformitate cu aceste valori.

Normele de drept urmăresc să stabilească și să clarifice pe calea utilizării unor noțiuni abstracte, problemele fundamentale ale existenței umane și ale raporturilor dintre indivizi. Normele de drept însă nu pot exista în sine, rupte de viața materială pe care o reflectă și la care se aplică. Legiuitorul, în procesul de elaborare a normelor de drept, selectează, din multitudinea de relații sociale, pe acelea dintre ele care le consideră valori și deci au nevoie de a fi protejate prin norme de drept, și, în același timp, izolează, îngrădește, cu ajutorul normelor de drept acele fapte sociale pe care le consideră nonvalori. Valorizarea relațiilor sociale, din punct de vedere juridic are o mare însemnătate în stabilirea rezultatului pe care îl urmărește legiuitorul prin reglementarea juridică. Există o strănsă legătură între valorile morale și valorile ocrotite prin norme juridice. Evident, nu toate valorile morale sunt reglementate juridicește. Dar o bună parte a lor se includ în sfera de acțiune a dreptului.

…sensul unei legi nu este sensul direct și brut al formulei, în care se exprimă legiuitorul, ci el se desprinde totdeauna numai prin acest act de interpretare;cu alte cuvinte, formulare și înterpretare sunt două noțiuni numai aparent antinomice;ele – însă – cooperează (într-un sens dialectic);de aceea le-am numit:complementare. Iar sinteza dintre formulare și interpretare, este însăși Norma, pe care noi o căutăm în această prelegere. Și iată că am găsit-o sub forma acestei sinteze, care – în mod dialectic – rezolvă condițiile antinomice cuprinse în însăși regula juridică formulată. Care sunt aceste condiții antinomice? Ele derivă din caracterul de normativitate și de socialitate al regulei. Am văzut mai înainte că prin normativitate se înțelege caracterul abstract, general și prospectiv al regulei formluate. Iar prin socialitate se înțelege necesitatea ca regula să fie adecvatăși aptă de a realiza dreptul în mod efectiv și concret.

Norma juridică poate fi definită ca o regulă generală și obligatorie de conduită al cărei scop este acela de a asigura ordinea socială, regulă ce poate fi adusă la îndeplinire pe cale statală, în caz de nevoie prin constrângere.

Tot astfel norma juridică poate fi definită ca o regulă de conduită generală și impersonală, instituită de puterea publică sau recunoscută de aceasta a cărei respectare obligatorie este asigurată, la nevoie, de forța coercitivă a statului.

Norma juridică (norma agendi) este o normă de conduită socială edictată sau sancționată (adică) însușită de stat, a cărei respectare este asigurată, în ultimă instanță, prin forța de constrângere a statului.

Pentru a înțelege trăsăturile normei juridice…este necesar să plecăm de la premisa că norma de drept conține ceea ce trebuie să îndeplinească un subiect, ceea ce el este îndreptățit să facă sau ceea ce i se recomandă sau este stimulat să îndeplinească “Legiis virtus haec est, vertare, permitere, punire” (forța legii constă în a ordona, a interzice, a permite, a pedepsi).

Caracter general și impersonal

Pentru a putea fi un etalon de conduită și a fi epozabilă în mod egal și continuu fiecărui individ, norma juridică trebuie să se adreseze difuz și impersonal destinatarilor săi. Prin aceste trăsături norma juridică se deosebește de actul individual, care este prin natura sa concret și personal.

Pentru aceasta norma juridică elimină concretul, particularul, ea fiind abstractă și abstractizând.

Caracterul general și impersonal al unei norme juridice necesită unele nuanțări. Astfel, prin faptul că norma juridică este generală și impersonală nu înseamnă că ea se va aplica de fiecare dată pe întreg teritoriul țării sau asupra întregii populații…În al doilea rând, generalitatea și impersonalitatea unei norme juridice nu presupun cuprinderea (descrierea) tuturor cazurilor și nici a tuturor situațiilor în care se poate afla un subiect.

Plecând de la caracterul general al normei juridice, Hegel caracteriza norma ca o determinare universală care trebuie aplicată la cazul concret.

(Acest caracter n. n.), generalitatea nu e numaidecât esențial. De fapt, se poate concepe o normă juridică stabilită pentru un anumit raport individual determinat.Dar aceasta se întâlnește în cazuri foarte rare, excepționale. De regulă și conform naturii sale proprii, norma juridică e generală, adică procedează prin abstracții la fixarea timpurilor;cu alte cuvinte ea se referă la o întreagă clasă sau serie nelimitată de cazuri și persoane determinate, nici la raporturi considerate în mod individual. Acest caracter cere ca normă juridică să aibă în vedere ceea ce se întâmplă în viață mai des (“Quod plerum que fit”), ceea ce corespunde cursului ordinar al lucrurilor. Dreptul crează un fel de medie, de clasă generică, întemeindu-se pe caractere și lăsând la o parte cazurile specifice. Norma se prezintă ca premisa majoră a unui silogism, iar cazul ca premisa minoră, căruia trebuie să i se aplicepremisa majoră. Toate acestea, deși cu unele inconveniente, constituie o necesitate. Norma juridică, trebuind să servească de temei pentru reglementarea raporturilor viitoare, nu poate fi stabilită decât sub forma generică… Putem deci, spune că siguranța ordinii juridice condiționată de rigiditatea abstractă a normei. Firește, acest caracter generic al dreptului dă loc unor dificultăți grave și continue în aplicarea dreptului însuși.

Prin natura sa, norma juridică este o regulă cu caracter general și impersonal. De aici decurge faptul că regula de conduită precisă de normă este o regulă tipică, menită să se aplice la un număr nedefinit de cazuri și persoane, conduita tipică precisă de normă juridică, ale subiecților raporturilor juridice, în mod juridic. Astfel că, norma juridică devine un criteriu unic de îndrumare și apreciere a conduitei oamenilor, un veritabil etalon sau standard, în funcție de care, o anumită conduită e definită ca fiid licită sau ilicită. Prescriind o conduită tipică, generică, norma e menită să se aplice, în principiu, la un număr limitat de cazuri. Conduita precisă de norme trebuie să fie urmată, respectată ori de câte ori sunt prezente condițiile și împrejurările pe care le are în vedere, iar dacă asemenea condiții sau împrejurări nu apar, ea nu se aplică. În principiu, deci, normele juridice se realizează prin aplicarea și respectarea lor repetată, continuă, ori de câte ori sunt prezente condițiie, împrejurările, ipotezele pe care le are în vedere. Arătăm că norma juridică este de asemenea, impersonală, aceasta subliniind faptu că norma juridică nu se adresează unei sau unor persoane anume, prestabilite și identificate ca atare. Caracterul impersonal, nu înseamnă însă că fiecare normă vizează absolut pe toată lumea.

Generalitatea a fost consacrată, în mod tradițional, ca trăsătură definitorie, implicită a normei juridice. Norma prezintă această particularitate fie că se adresează tuturor membrilor grupului social, fără deosebire (…) fie că se adresează unei anumite categorii de persoane stabilite în mod abstract. Repetabilitatea, continuitatea, sunt intrinseci caracterului general al normei de drept. Generalitatea este indispensabilă normei juridice, pentru ca ansamblul grupului social și fiecare dintre membrii lui trebuie să beneficieze nu numai de un drept cert ci și de un drept egal. Numai prin generalitatea ei norma juridică poate reprezenta o unitate egală de măsură, un criteriu unic în aprecierea conduitei membrilor grupului social, din punctu de vedere al conformității ei cu cerințele legii. Regula de conduită prescrisă este tipică, impersonală, aplicându-se unui număr nelimitat de cazuri. Destinatarii normelor juridice nu sunt individualizați.

Ele (normele juridice – n. n.) nu sunt individuale, adică nu exprimă numai o situațiune de drept determinată în concret între anumite persoane date, față de anumite acțiuni date ale lor. Ele vizează din contra un număr nederminat de cazuri eventuale reale de același fel, chiar dacă acele cazuri nu s-ar realiza în viitor niciodată sau dacă nu s-ar realiza decât o singură dată. O normă care nu ar viza decât un singur caz individual în specie, și care totuși ar fi impusă ca efectiv obligatorie nu ar fi prin definițiune decât un act jurisdicțional, în sensul cel mai arg al acestui termen. În acest caz o asemenea normă se impune după ce existența ei a fost în prealabil recunoscută din punctul de vedere al dreptului pozitiv; oricum, el “constată” dreptul. Nu numai deciziunile judiciare sunt în acest înțeles acte jurisdicționale: orice măsură individuală efectiv obligatorie este în aceleași condițiuni, fie că este simplă măsură administrativă, fie chiar că e un act politic; se cere numai ca ea să fie reductibilă la o normă generală, care să o explice și să o valideze: o normă individuală, care nu ar fi reductibilă la o normă generală preexistentă de drept pozitiv, e considerată într-adevăr ca contrarie dreptului.

Caracter tipic

Această trăsătură descinde din generalitatea normei de drept. Ca model de conduită, norma de drept urmărește o reducere și egalizare a însușirilor semnificative a relațiilor sociale și izolarea, neconsiderarea, diferențelor individuale nesemnificative. Formula tipului (modelului) de conduită și grijă pentru acceptarea sau impunerea sa în practica relațiilor sociale, se realizează în vederea codificării acțiunii, a uniformizării sale, a modelării acesteia în raport cu un interes social legalmente protejat. Pentru a putea formula identicul, repetabilul, într-o normă juridică, legiuitorul caută generalul, ceea ce este universal într-un mănunchi de relații sociale și, în raport de acesta, formulează tipul conduitei. Subordonarea față de conduita tip prevăzută în norma juridică reprezintă o cale importantă de realizare a socializării a individului, de învățare a modului social de existență. Desigur dreptul va putea stabili cu exactitate (și deci și cu eficacitate) principiile formalizate ale conviețuirii sociale dacă va lua în considerare, cu ocazia fixării variantelor de comportament, a tipului de conduită, a mecanismelor psihosociale complexe implicate în procesul devenirii social umane a individului, a cooperării lui în societate. În realizarea tipului de conduită, legiuitorul pleacă și de la alte dat-uri, cum ar fi: înclinația spre dependență a individului și nevoia sa de supunere față de norme (normativitatea constitutivă a ființei omenești). Înclinația spre dependență este explicabilă și determinată de eforturile individului spre integrare, iar nevoia sa de supunere la norme crează tendințe de conformism, ceea ce implică atât conformitate cu legile (cu conduita tip conținută de ele), cât și conformitatea cu ceilalți (legea “imitației” despre care vorbea Tarde).

Caracterul general manifestă prin aceea că regulile de conduită sunt tipice, se aplică la un număr nelimitat de cazuri, și impersonale, indicând un comportament principial iar nu conduita unei singure persoane.

Conduita tipică prescrisă de norma juridică stabilește drepturile și obligațiile participanților la viața juridică, ale subiecților raporturilor juridice, în mod generic. Astfel că norma juridică devine un criteriu unic de îndrumare și apreciere a conduitei oamenilor, un veritabil etalon sau standard, în funcție de care, o conduită este defintă ca fiind licită sau ilicită. Acest criteriu de apreciere nu are un caracter abstract, ci el reprezintă o unitate de măsură stabilită în conformitate cu concepțiile despre justiție, dreptate, ordine, disciplină din societatea dată, valori al căror conținut oricât ar fi de stabil și peren cunoaște o evoluție și se poate schimba și modifica de la o societate la alta, de la o epocă sau perioadă istorică la alta. Ca atare normele juridice, ca întregul drept, se află într-o legătură organică cu procesul dezvoltării istorice a țării respective.

Caracter bilateral (norma juridică implică un raport intersubiectiv)

Norma juridică implică în mod ideal un raport intersubiectiv. Norma juridică nu este doar o prescripție general-abstractăși tipică,ea imaginează omul în raport cu semenii săi,reglementează comerțul juridic. Fără această imagine a legăturilor sociale multiple, a infinitului contract social norma juridică nu și-ar găsi rațiunea suficientă de a exista. Norma juridică are în vedere schimbul just între persoane aflate permanent în relație. În acest sens putem vorbi despre caracterul bilateral al normei de drept. Un asemenea caracter e prezent chiar și atunci când, pe baza normei de drept, iau naștere acte juridice unilaterale (testamentul, spre exemplu) întru-cât și în acest caz sunt avute în vedere relații – legături (chiar dacă nu imediate). Ideea de bilateralitate este legată de ideea de alteritate a normei (transformarea subiectivului în obiectiv) și de cea de reciprocitate. Afirmarea unei persoane în comerțul juridic implică o permanentă limitare reciprocă față de celelalte subiecte, o obligație posibilă a unui subiect față de altul. Ființarea socială (viața publică) cât privește anumite relații, această conduită concesivă este impusă, sub sancțiunea pedepsei de către norma juridică. Observăm faptul că alteritatea și reciprocitatea normei de drept sunt determinate de alteritatea individului – adică acea distanță calitativă care separă existența de subiectivitate, proces în care are loc, pe baza normei juridice, plierea subiectivului (a individului) pe obiectivitatea vieții în comun.

După cum am văzut, dreptul este în esență o delimitare, o coordonare obiectivă a acțiunilor mai multor subiecte, o normă de conviețuire sau de coexistență. Efectul normei juridice constă în a atribui unui subiect o pretenție sau o exigență față de un alt subiect, căruia îi incubă, prin această o obligație, adică o datorie juridică. Pretenția pe care dreptul o atribuie cuiva se numește la rândul său “drept”. Deci, drept, în primul sens, înseamnă norma de coexistență (“drept în sens obiectiv”); în al doilea sens, dimpotrivă pretenția sau facultatea de a pretinde (“drept în sensul obictiv”). Și Romanii au observat acest dublu aspect în care se prezintă just, deosebind norma agendi de facultas agendi. E de notat însă că și morala e norma agendi de aceea, dacă am lua această formulă ca definiție a dreptului, ar fi insuficientă. Același lucru se poate spune și despre formula facultas agendi:nu e greșită ci incompletă (și forța fizică e o facultas agendi).

Dar norma de Drept, ca regulă socială, mai are și un a treilea caracter, acela de socialitate. În ce sens? În mai multe înțelesuri, pe care le vom aminti – poate – în lecția despre sociologie juridică. Astăzi, rețin numai sensul că orice lege formulată are – prin aceasta chiar – o anumită valoare socială. (Ați văzut cum de la cazurile individuale, se trece la cazul social și se formulează norma; de acolo, ne întoarcem la cazul individual, pentru realizarea efectivă a dreptului). Dar nu orice normă care a fost formulată, are și “socialitate”. Formula legii are autoritate, mai întăi pentru că este tehnicizată, după cum am văzut cu alt prilej; iar apoi, pentru că este de origine statală, emanațiune a puterii și a autorității Statului.Dar autoritatea statală a legii este externă, eteronomă;iar autoritatea ei tehnică este totuși mai mult formală. Altceva ar fi autoritatea ei intrinsecă, oarecum materială, substanțială. Într-o asemenea idee se anticipează ceea ce numesc, socialitatea legii.Această idee înseamnă, mai întâi, că se exclude posibilitatea unei voințe cu totul arbitrare a legiuitorului. Legile nu pot contrazice realitatea socială. Deși au – cum am spus – un caracter tendențios, posibilitatea lor de a modifica realitățile date, este limitată, condiționată. Iată, așadar, ce înțeleg prin socialitatea normei juridice. Dar nu e numai atât. Mai văd în acest caracter oglindirea însăși a naturii Dreptului., ca expresie, în planul manifestărilor, a unei forme de societate.În sfârșit, într-o formulă mai cuprinzătoare, de care ne-am apropiat treptat, socialitatea normei juridice exprimă – în sensul celor ce am arătat de-a lungul lecțiilor noastre – aptitudinea normei abstracte de a determina Dreptul, ca rezultantă socială a realizărilor ei efective și concrete.

Caracterul obligatoriu

Norma juridică are un caracter obligatoriu, intervenind în domenii esențiale ale societății, domenii care fie că sunt contingente guvernării, fie că privsc ființarea socială, publică sau privată, a individului, norma juridică conține prevederi care nu sunt lăsate la liberul arbitru al subiectului; ele sunt impuse acestuia, într-o varietatede modalități.

Obligativitatea comandamentului juridic urcă până la imperativ în domeniul dreptului public (penal, administrativ, etc.) și coboară până la permisiv în dreptul privat (civil, comercial). Cu alte cuvinte, obligativitatea normei juridice este dictată de scopul acesteia – necesitatea asigurării ordinii sociale. Pentru a-și îndeplini acest scop, norma juridică trebuie să îndeplinească anumite condiții: să corespundă structurii și necesităților superioare ale societății, să fie recunscută ca efectiv obligatorie de către majoritatea destinatarilor ei, în temeiul conștiinței caracterului său necesar.Pentru a deveni efectiv obligatorie norma juridică se bucură, spre deosebire de toate celelalte norme sociale, de exigibilitate (are garanții exterioare, statale, de asigurare a traducerii în viață eventual prin constrângere). În acest scop nu este suficientă forța ce o impune, această forță trebuie să fie eficace și legitimă. În baza acestor trăsături, norma juridică apare ca o regulă de conduită umană pe care societatea ne poate constrânge să o observăm printr-o presiune exterioară mai mult sau mai puțin intensă. Exigențele vieții în comun implică și o subordonare necondiționată a indivizilor față de conținutul perceptiv al normelor de drept. Caracterul de injoncțiune (de poruncă), statală a normelor juridice, face din acestea, norme irefragabile. Obligativitatea normelor juridice însemnă, în acest sens, că norme de drept se va aplica imediat (din momentul intrării în vigoare), continuu și necondiționat. Libertatea individuală nu poate fi înțeleasă ca libertate față de lege (liber arbitru). Cea mai mare libertate nu poate proveni decât din cea mai mare rigoare. Astfel, în temeiul așa-zisei libertăți (a liberului arbitru), vom fi abandonați hazardului, haosului, anarhiei. Obligativitatea normei juridice este asigurată prin constrângere exterioară, prin sancționarea juridică. “Niciodată – scrie Sofocle – nu vor fi respectate legile într-un stat unde nu există frică și pedeapsă”. Presiunea forței legii asigură protecția corpului social împotriva exceselor individuale, a manifestărilor cetrifugale în stare să pună sub semnul întrebării conviețuirea umană.

Caracterul obligatoriu a normei juridice impune anumite preziceri.

Obligativitea normei juridice este o trăsătură intrinsecă a tuturor normelor, indiferent de domeniul în care intervin (public sau privat), de forța juridică a actului normativ în care este cuprinsă norma, ca drept pozitiv, de câmpul aplicatibilății sale etc. Astfel, o normă juridică cuprinsă într-o lege este la fel de obligatorie ca și o normă juridică cuprinsă într-o hotărâre a guvernului sau într-o decizie normativă a organului administrativ local.

Obligativitatea normei juridice nu rezultă nici din frecvența aplicării în viața normei juridice. Într-adevăr există norme juridice (din dreptul public sau privat) ce se aplică cotidian – normele din domeniul prestării juridice, din domeniul organizării muncii etc. –, există norme ce se aplică des sau foarte des, așa cum există norme ce se aplică rar sau foarte rar, caracterul de obligativitate nu este întru nimic corelat acestei împrejurări exterioare a normei juridice. Toate normele juridice indiferent de frecvența aplicării lor, prezintă caracter obligatoriu. Așa cum urmează a constata în continuare …, formele de manifestare a obligativității normelor sunt diferite în raport de obiectul și metoda reglementării prin drept a varietății relațiilor sociale. Această varietate de mijloace de realizare a caracterului obligatoriu al normei de drept nu afectează în nici un sens caracterul potențial, intrinsec, obligatoruiu a normei. Vom spune că norma juridică este obligatorie întrucât ea se va aplica inevitabil, în folosul conviețuirii umane și pentru apărarea valorilor specifice vieții în comun, ori de câte ori vor fi întrunite condițiile cuprinse în ipoteza normei.

Norma juridică reprezintă un comandament al puterii publice a cărui respectare este obligatorie. Odată îndeplinite condițiile de aplicare a normei juridice ea trebuie aplicată în mod necondiționat în caz de călcare a ei urmând a se aplica sancțiunea care o însoțește inerent. Obligativitatea normei juridice este impusă prin modalități specifice, diferite de modalitățile de impunere a obligativității altor norme sociale. Norma juridică este un precept care comandă, interzice, permite, imputernicește.

Obigativitatea este o altă caracteristică a normelor juridice, cu nuanțele ce le vom evoca în continuare. Fiind destinată să stabilească în societate o anumită ordine de drept, în mod necesar regulile de drept trebuie să aibă un caracter obligatoriu, altfel nu ar mai avea certitudinea că în societate se va instaura ordinea socială dorită de legiuitor. Normele de drept, conținând precepte de conduită nu sunt simple indicații sau doleanțe, ci reprezintă o poruncă, un ordin, o dispoziție obligatorie. Indiferent de nuanța pe care ar îmbrăca-o, normele juridice sunt, în ultimă instanță un comandement impus de puterea publică, a cărei respectare este obligatorie, ele fiind prescriptive și nu descriptive. Avem în vedere, desigur, trăsătura esențială a normei juridice, trăsătura neafectată, de faptul că în anumite situații însăși puterea de stat înțelege ca acest comandament să fie enunțat sub formă supletivă sau de recomandare. Normele juridice asigură trecerea de la indicativ la imperativ, de la sein, adică ceea ce este, la sollen, adică la ceea ce trebuie să fie. Fără acest caracter general obligatoriu, imperativ, esențial pentru norma jurdică, aceasta și-ar pierde însăși sensul exiatenței sale ca normă socială distinctă, în varietatea și multitudinea de norme sociale. Referindu-se la acest caracter al normelor juridice prof. G. del Vecchio arată că simpla afirmație a unei stări de fapt nu are caracter juridic. “Modul indicativ nu există în drept – scrie el – și când este folosit în coduri sau legi (cum se întâmplă frecvent) el are, în realitate, un sens imperativ. Vorbind de caracterul prescriptiv al normei juridice, trebuie să distingem nuanțele specifice ale unor norme cum sunt normele-principii, normele-definiții sau normele sarcini. Deasemenea, va trebui să facem distincția dintre normele juridice și dispozițiile individuale.

Un caracter foarte important și esențial al normelor juridice e imperativitatea. Nu ne putem închipui o normă care să nu aibă caracter imperativ. Comandamentul negativ sau pozitiv e un element integrat al conceptului de drept, fiindcă acesta, după cum am văzut, pune în totdeauna față în față două subiecte, dând unuia o facultate sau o pretenție și impunând celuilalt o datorie, o obligație corespunzătoare. A impune o datorie înseamnă însă a ordona. Deci ceea ce e o simplă afirmație sau observație nu are, de fapt caracter juridic. În drept nu este modul indicativ, iar când e folosit în coduri, are în realitate un caracter imperativ. De asemeni, sfaturile, simplele îndemnuri, ies din sfera dreptului; toate formele atenuate de impunere, nu sunt de natură juridică. Pentru a ne asigura dacă într-adevăr toate normele juridice au caracter imperativ și pentru a explica modul în care se manifestă imperativitatea lor, trebuie să examinăm problema cllasificării legilor. Amintim că, după părerea juristului roman Modestin: “legis virtus haec est: imperare, vetare, permittere, punire” (Dig. I, fr. 7). Dar această enumerare nu trebuie înțeleașă ca o adevărată clasificare. Evident că, a pedepsi de exemplu intră în conceptul lui a porunci, fiindcă legea penală ordonă impunerea și respectiv suportarea pedepsei. Imperativul poate lua, înainte de toate o formă pozitivă sau negativă; de aici cea dintâi distincție a normelor juridice în preceptive și prohibitive.

În aceste două specii de norme preceptive și prohibitive, caracterul imperativ apare evident; nu e însă la fel de învederat și în alte specii de norme. Acestea merită să le luăm în considerare, fie pentru a ajunge la o săvârșită clasificare a normelor juridice, fie pentru a combate obiecția pe care o aduc unii autori împotriva doctrinei despre natura imperativă a dreptului în genere. Cele două specii de norme mai sus examinate, sunt norme primare, de sine stătătoare, adică exprimă direct o normă de conduită. În schimb, celelalte specii de norme pe care le vom examina îndată sunt secundare, nu sunt de sine stătătoare ci depind de altele, la care trebuie să fie raportate, pentru a fi înțelese cu precizie; numai punându-le în legătură cu cele principale se poate descoperii ceea ce au juridic în ele.

Cea mai grea problemă a fost cea cu privire la așa numitele norme permisive. Sunt unele cazuri, în care legile nu par a face altceva decât să acorde o permisiune fără a comanda în nici un chip. De aceea unii au afirmat că dreptul nu are în întregime caracter imperativ, ci sunt norme imperative și norme permisive. Totuși această opinie nu rezistă criticii. Permisiune, prin ea însăși, nu are nevoie de a fi pronunțabilă de drept, căci în regulă generală e permis din punct de vedere juridic tot ceea ce e juridic interzis. Deci o normă juridică permisivă nu are rațiunea de a exista și nu poate fi închipuită prin ea însăși, ci poate avea un sens numai în acord cu altele de caracter imperativ, cărora le micșorează sau limitează într-un oarecare mod sfera de aplicație. În concluzie, putem afirma din nou că, caracterul imperativ e, în chip mijlocit sau nemijlocit, propiu tuturor normelor juridice.

Secțiunea 3: Actul normativ – principalul izvor de drept în sistemul românesc

Actul normativ juridic în momentul actual are importanța cea mai mare în sistemul izvoarelor dreptului. Locul proeminent pe care-l deține actul normativ în sistemul izvoarelor de drept se explică atât prin cauze istorice cât și prin rațiuni care țin de trăsăturile de conținut și de formă ale acestui izvor juridic in raport cu celelalte izvoare.

Atunci când se utilizează formula: “legea ca izvor de drept”, trebuie avut în vedere sensul larg al noțiunii de lege (ca act cu putere obligatorie) și nu în sensul său restrâns (actul normativ pe care îl adoptă, după o procedură specifică, parlamentul). Într-adevăr, actul normativ cuprinde, în primul rând, legea elaborată de parlament (înainte de toate, Constituția), dar nu se reduce la aceasta. Există un sistem al actelor normative (despre care ne vom ocupa în continuare). În sensul larg și comun al termenului, legea – însemnând orice regulă de drept obligatorie – cuprinde orice izvor de drept (în acest sens și obiceiul este o lege, din moment ce este obligatoriu). Totalitatea actelor normative alcătuiesc dreptul scris (jus scriptum). Siguranța lor în privința organizării ordinii de drept și posibilitatea aplicării lor imediate le conferă o incontestabile superioritate față de obicei. Pentru acest motiv, în progresul lor juridic, popoarele au trecut de la simple practici cutumiare la dreptul scris (de la obicei la lege).

Poziția predominantă a actului normativ în sistemul izvoarelor dreptului, în sistemele de drept moderne, este determinată de necesitatea de a asigura securitatea și stabilitatea comerțului juridic. (…) Cutuma, jurisp prudența sunt izvoare de drept mai oscilante, mai puțin precise de actul normativ. Actul normativ previne nesiguranța dreptului incertitudinile rezultate de schimbările rapide ce au loc în societatea industrială modernă. Legea – nota Bacon – trebuie să fie certă, întrucât dacă nu este certă, întrucât dacă nu este certă nu poate fi nici dreaptă. Pentru nevoia acută de siguranță se impune o măsură sigură și permanentă.

Principiul legalității implică o subordonare necondiționată a subiectului raporturilor juridice față de comandamentul normativ. Dar pentru ca această conformare să poată deveni realitate nemijlocită în practica socială cotidiană este necesară ca aceasta (subiectele) să-și cunoască drepturile și obligațiile în mod clar și necondiționat. Forma scrisă a actului normativ, mijloacele statale specifice de publicitate a conținutului acestuia reprezintă garanții de certitudine a actului normativ, în raport cu alte izvoare de drept. (…) Sistemul actelor normative juridice este compus din: legi, decrete, hotărâri și ordonanțe ale guvernului, regulamente și ordine ale ministerelor, decizii ale organelor administrative locale.

Legea și actele normative, în general, reprezintă categoria foarte importantă a izvoarelor dreptului în toate sistemele de drept căpătând un caracter predominant, cu deosebire în epoca modernă și contemporană. Dreptul cutumiar nu a putut și nu poate singur să asigure reglementarea, consacrarea și apărarea relațiilor sociale, de aceea, apare nevoia concretizării voinței și intereselor deținătorilor puterii de stat pentru conducerea societății în forma actelor juridice normative a dreptului scris (jus scriptum) cum I se mai spune în opoziție cu cel cutumiar nescris.

Unele particularități ale dreptului anglo-saxon, actele normative și în primul rând legea, capătă un rol predominant între izvoarele dreptului în toate statele. Principiile legalității, supremației legilor și, evident, a Constituției nu au fost, din păcate, consecvent observate și respectate, iar în perioada regimurilor autoritare, dictatoriale au fost brutal încălcate, legea devenind un act arbitrar al dictatorului și clicii sale. Doctrina juridică a manifestat un deosebit interes pentru stabilirea trăsăturilor definitorii ale legii, înclusiv a conținutului ei volițional, ca expresie a interesului și voinței generale a poporului. Astfel, în Declarația Omului și Cetățeanului din 1789, se arată că legea “este expresia voinței generale” și că “toți cetățenii au dreptul să concureze personal sau prin reprezentanții lor la elaborarea sa” (art. 6).

În studiul actelor normative se impune să facem o distincție principală între lege și actele normative subordonate legii.

Legea este actul normativ cu valoare juridică superioară, cel mai important izvor al dreptului ce emană de la Parlament, organul suprem al puterii de stat, exponent al puterii suverane a poporului. Legea se distinge de celelalte acte normative atât prin poziția ei superioară în sistemul izvoarelor dreptului, fiind edictată de organul suprem al puterii de stat, potrivit unei proceduri anume stabilite, cât și prin conținutul normativ al reglementărilor instituite de ea. Aceasta este o expresie a democratismului, o consecință logică și firească a faptului că puterea politică aparține poporului care o exercită cât privește adoptarea deciziilor supreme prin organul său suprem reprezentativ – parlamentul – unicameral sau bicameral. Desigur că în țările în care este instituționalizat referendumul, este posibilă și participarea directă a cetățenilor în procesul de adoptare a legilor pe această cale. În statele federale, au competență legislativă, evident, atât organele legislative federale, cât și cele ale statelor membre.

Actele normative subordonate legii. – Oricât efort se depune pentru a cuprinde în legi o sferă cât mai largă de reglementare care să fie totodată cât mai completă, viața a arătat că rămân totuși unele aspecte care țin de traducerea în viață – realizarea și aplicarea legilor – ce necesită o intervenție normativă a altor organe de stat. De altfel, însăși realizarea atribuțiilor diferitelor organe, potrivit competenței lor legale se face și prin acte cu caracter normativ, date pe baza și în vederea executării legilor. În ce măsură, cât de frecvent intervin actele normative subordonate legii – în special cele ale organelor executive și în primul rând ale guvernului – depinde de politica legislativă și practica conduceri politice într-un stat sau altul, de sensul mai larg sau restrictiv dat formulării “pe baza și în vederea executării legilor”. În definirea sferei de cuprindere, a actelor normative subordonate legii, trebuie să se aibă în vedere următoarele:

aceste acte să fie în conformitate cu legile (inclusiv Constituția, evident), să nu conțină dispoziții contrare acestora;

ele nu pot da reglementăpri primare sau în domenii a căroro reglementare este prevăzută a fi dată prin lege;

să se înscrie în limitele competenței materiale și teritoriale ale organului de la care emană;

să respecte ierarhia forței juridice a actelor superioare față de cele inferioare;

să fie date în forma și cu procedura prevăzută pentru fiecare dintre ele.

Legea este gândirea juridică deliberată și conștientă, exprimată de organe speciale, care reprezintă voința preponderentă a unei mulțimi asociate. Deci, legea e pronunțarea solemnă a dreptului, expresia sa rațională. Numai în această formă elaborarea tehnică a dreptului atinge înălțimile sale cele mai mari. Ea este în același timp gândire și voință, deoarece cuprinde o determinare logică și un act de comandă. După definiția stoicului Crisip, reprodusă de izvoarele romane, legea (în sensul cel mai larg al cuvântului) este “regina tuturor lucrurilor divine și umane, criteriul justului și al injustului: iar pentru aceea care sunt chemați de nattură la viața civilă, îi învață ceea ce trebuie să facă și le interzice ceea ce trebnuie să nu facă”. (Dig. I, 3, 2). Prin lege se exprimă voința unui popor, întrucât el este constituit politicește, adică organizat într-o unitate proprie. Definiția romană: “Lex est communis republicae sponsio” se referă în special la modul în care se formau legile în Roma (acceptarea lui “rogatio” ), care sugera anume ideea unui pact acceptat. În orice caz , temeiul legii este întotdeauna consimțământul public, fie că se manifestă în mod direct pprin aprobarea acelei legi, fie în mod indirect, prin susținerea autorității care o dă aceasta va apărea clar, când vom vorbi despre raporturiledintre consuetudine și lege. Condițiile și modurile concrete de formare ale legii variază împreună cu diversele constituții.

Modului de formare directă a dreptului îi corespunde izvoarele scrise. Prin “drept scris” se înțelege ansamblul normelor juridice formulate în scris, având caracter de generalitate. În locul expresiei “drept scris” se folosește, în mod cuurent dar impropriu expresia “lege” care trebuie înțeleasă în sens larg, orice normă scrisă, generală, obligatorie și permanentă edictată în forma unui comandament de către autoritatea publică și care provine nu numai de la autoritatea de stat supremă, ci și de la alte autorități de stat. Izvoarele scrise sunt considerate, în anumite sisteme juridice, cel puțin principalul, dacă nu unicul sistem de drept. În această ipoteză dreptul provine dintr-o acțiune deliberată, ordonată, care are ca obiect stabilirea de norme cu un anumit conținut și cu o formulare precisă. Legea este considerată a fi expresia voinței generale, rezultatul actului de voință a unei autorități statale.

Secțiunea 4: Criteriile structurării sistemului de drept

Așa cum aprecia A. Toffler zigzagurile imprevizibile de la o zi la alta ale sistemului politic, complică mult sarcina legislației și administrației și produce o supraambalare a mecanismului de reglementare juridică. Numărul mare de acte normative impune organizarea lor, ordonarea lor în raport de anumite criterii. Dreptul nu există prin simpla alăturare (printr-o accidentală coincidență ) a unui număr, mai mare sau mai mic, de norme juridice. El există ca un sistem. O analiză stucturală a dreptului conduce la concluzia că structura sa implică o rețea de relații a căror organizare și ierarhizare constituie până la urmă un sistem. În această lumină, sistemul dreptului apare ca un ansamblu organizat și logic, care implică relația întreg parte. Caracteristica sistemului constă înprezența obligatorie a unei structuri comune, care reunește elementele și care-și pune, în cele din urmă amprenta pe aceste elemente.

Sistemul dreptului este rezultatul unității ramurilor și instituțiilor dreptului. Sistemul dreptului constituie generalul, în raport cu norma de drept, care reprezintă individualul. “Generalul – nota Connstantin Noica – e aadevărul individual. Individualul e exactitatea generalului.” Sistemul dreptului evocă unitatea dreptului și diferențierea sa, adică împărțirea pe ramuri și instituții juridice. Cea mai largă grupare de norme juridice o constituie ramura de drept. Ramura de drept este ansamblul normelor juridice care reglementează relațiile sociale dintr-un anumit domeniu al vieții socialeîn baza unor metode specifice de reglementare și a unor principii comune. Criteriile în temeiul cărora se structureză ramurile sistemului dreptului sunt: obiectul reglementării juridice – relațiile sociale ce cad sub incidența normelor juridice -; metoda reglementării – modalitatea practică de influiențarea conduitei în cadrul respectivelor relații sociale, principiile comune ramurii de drept. Obiectul reglementării juridice, ca temei prioritar în structurarea unei ramuri de drept, constituie împreună cu principiile comune, reglementările din ramura respectivă, criterii obiective ale construcției unei ramuri. Metoda de reglementare ca ansamblu de modalități prin care se dirijează conduita umană pe o cale socialmente utilă, formează un caracter subiectiv.

În cadrul fiecărei ramuri de drept, normele juridice se grupează în ansambluri normative mai reduse – instituții juridice. O normă de drept izolată n-ar reglementa într-un mod complet o anumită relație socială fără a-și corobora reglementarea cu alte norme menite a reglementa aceeași relație socială. Ansamblul normelor juridice care reglementează relații sociale apropiate alcătuiesc o instituție juridică. Existența ramurii de drept și a instituției juridice este determinată de complexitatea relațiilor sociale ce dobăndesc reglementare juridică. Legiuitorul ține cont de trăsăturile relațiilor sociale în momentul când procedează la alcătuirea codurilor sau la elaborarea altor acte normative. Relațiile sociale există în strânsă corelație, fapt ce determină legăturile necesare (formele de schimb) între diferitele ramuri de drept precum și anumite instituții juridice mixte, cum ar fi instituția proprietății, care aparține mai multor ramuri de drept…

Cunoașterea sistemului de drept are o importanță deosebită întrucât el ajută celor care lucrează în cadrul aparatului de stat să se orienteze în mod just în procese de elaborare a normelor juridice, să descopere și să completeze anumite lacune, să elimine normele perimate și să asigure armonia și concordanța, principale între normele dreptului în vigoare. Cunoașterea sistemului dreptului contribuie, în același timp, la o justă aplicare a dreptului, atrăgând atenția asupra a ceea ce este esențial în diferite prevederi ale normelor juridice, oferind o privire de ansamblu asupra legăturilor dintre diferite norme și instituții juridice. Sistemul dreptului are o importanță mare și pentru scopuri didactice și științifice… Sistemul dreptului nu trebuie confundat cu sistematizarea legislativă sau cu sistematizarea actelor normative. El apare odată cu tipul de drept respectiv, legătura internă, concordanța normelor juridice și diviziunea lor în ramuri și instituții fiind determinată, în ultimă instanță, de baza societății respective, potrivit intereselor clasei dominante. Acest lucru e independent de faptul că normele juridice sunt sistematizate sau se găsesc dispersate în anumite izvoare, independent de gradul de dezvoltare al codificării și de sistematizare a legislației. O problemă importantă pentru studiul sistemului dreptului este aceea a stabilirii criteriilor care să stea la baza grupării normelor juridice în ramuri distincte. În literatura juridică socialistă majoritatea autorilor subliniau ca un prim criteriu de grupare a normelor juridice în ramuri de drept, caracterul relațiilor sociale pe care ramura de drept respectivă le reglementează, considerând că acesta ar fi obiectul reglementării juridice. Trebuie să precizăm însă că, deși acest criteriu este dominant, totuși el are un anumit caracter de relativitate. Alături de criteriu obiectului a fost propusă metoda pe care statul o alege pentru reglementarea diferitelor categorii de relații sociale și care face ca anumite norme – deși au un obiect comun – să se separe într-o ramură de drept aparte. Prin metodă se înțelege în general modul în care statul acționează asupra unor relații sociale. Astfel se pot distinge: metoda autonomismului, autoritarismului, metoda recomandării ș.a. trebuie să subliniem că metoda este privită în literatura juridică drept un criteriu auxiliar, folosit alături de obiectul reglementării juridice și subordonat acesteia. Obiectul reglementării juridice este privit ca un criteriu obiectiv de grupare a normelor juridice în anumite ramuri, iar metoda – un criteriu subiectiv. De aici nu trebuie să tragem concluzia că gruparea normelor juridice în anumite ramuri este un fapt absolut obiectiv, cu totul independent de voința statului, așa cum susțin unii autori. În literatura juridică au mai fost propuse, de unii autori, drept criterii, și principiile de bază ale socialismului și interesului clasei dominante. Autorii care s-au referit la principiile socialismului susțin că fiecare ramură de drept caracterizează unul din aceste principii. Este adevărat că aceste principii pot avea o însemnătate hotărâtoare pentru o anumită ramură de drept. Ele singure însă nu pot servi drept criteriu de distincții între ramurile de drept referitor la principiile dreptului amintim faptul că fără a fi reflexul unuia din principiile generale ale dreptului, normele și instituțiile juridice ale fiecărei ramuri sunt pătrunse de anumite reguli generale, care formează principiile ramurii de drept respective.

O problemă fundamentală pentru analiza sistemului dreptului este aceea a stabilirii criteriilor în raport se configurează diversele comportamente de sistem ale dreptului. Astfel, majoritatea autorilor, plecând de la obiectul reglementării juridice și metoda de reglementare în calitate de criterii principale, operează cu distincția ramuriide drept și instituției juridice. Se susține că împărțirea pe ramuri de drept trebuie să pornească de la obiectul reglementării juridice ca un criteriu fundamental. Prin metoda de reglementare se are în vedere modul în care statul acționează asupra unei relații sociale. Aceeași metodă poate fi folosită de mai multe ramuri de drept, după cum aceeași ramură de drept poate folosi mai multe metode. Se consideră că obiectul reglementării ( specificul relațiilor sociale ) reprezintă criteriul obiectiv de formare a ramurii de drept iar metoda, criteriul subiectiv, determinat de voința legiuitorului, respectiv interesul forței politice aflate la conducerea societății. Prin îmbinarea acestor două criterii se explică de ce în unele cazuri relațiile sociale de același tip sunt reglementate de ramuri de drept distincte sau de aceeași metodă de reglementare, se folosește de cât mai multe ramuri de drept, ori de ce în cadrul aceleiași ramuri de drept se folosesc mai multe metode. În general, ramura de drept reprezintă unitatea mai multor instituții juridice legate stâns între ele de obiectul lor, și prin anumite principii și metode. Justiția juridică cuprinde normele juridice care reglementează o anumită grupă unitară de relații social, instaurând astfel o categorie aparte de raporturi juridice. Complexitatea ramurilor de drept se manifestă și prin faptul că în cadrul unora dintre ele mai multe instituții juridice se pot grupa ca o subramură care poate face obiectul unei reglementări juridice distincte în formă de cod, regulament etc. compexitatea dreptului, abordarea sa sistematică, a condus și la alte distincții care să releve mai pregnant unitatea conceptuală a dreptului, interdependențele sale de sistem, relații de interferență cât și variatele configurații ale ansamblului de norme juridice. Astfel, de exemplu, în acest sens se disting în mod succesiv catgorii juridice, instituții juridice, și ordini juridice. Categoriile juridice exprimă, ansambluri de drepturi, lucruri, fapte. Ele formează materia elementară a dreptului. Cu ajutorul categoriilor juridice se evită de către jurist un salt în necunoscut, precizia condițiilor fiecărei categorii conferă o platformă solidă necunoscută de toți. Categoriile juridice trebuiesă fie net distinse de instituțiile juridice. Toate instituțiile juridice pot fi considerate ca formând tot atâtea categorii juridice, dar reciproca nu e valabilă, nu orice categorie juridică constituioe însă o instituție juridică. În contextul analizei complexității dreptului, instituțiile juridice vizează un complex organic care corespunde unui fascicol de reguli de drept. În literazura de specialitate, instituția juridică a fost abordată ca o entitate juridică care-și are originea sa în persoana pe care o depășește însă în durată, continuitate, permanență, ca de plildă familia, biserica, națiunea. Ordinea juridică reprezintă un nou complex în cadrul normativității juridice, format dintr-un ansamblu de instituții juridice. P. Roubier, distinge, în funcție de criteriul de referință, diferite ordini juridice.

După materia vizată: drept penal, drept comercial, dreptul muncii…

După teritoriul în care acționează: drept provincial, drept național, drept internațional, drepzt francez, drept german etc.

După grupul social vizat: drept economic, drept corporațiilor etc.

Care vizează o anumită epocă: dreptul Romei antice, dreptul vechi francez etc.

După sursa de la care emană regulile: drept legislativ, drept jurisprudențial, drept cutumiar etc.

Deși împărțirea dreptului în ramuri este, de multe ori socotită ca dată sau înțeleasă de la sine, ea nu se poate face ușor, deoarece criteriul principal al naturii relației sociale reglementate (adică obiectul reglementării) este, de obicei, complimentat de un criteriu secundar care nu este însă același.

Sistemul dreptului nu constituie deci suma aritmetică, mecanică, statistică, constantă a normelor juridice în vigoare, ci unitatea, ansamblul normelor juridice structurate și organizate sistemic pe baza anumitor criterii și principii. Sistemul reprezintă un ansamblu de elemente aflate în legături între ele, în cadrul unei formațiuni complexe și relativ stabile care se comportă ca un întreg, cu proprietăți și funcții proprii, distincte, calitativ deosebite de proprietățile elementelor componente.

Secțiunea 5: Diviziunea dreptului în drept pubic și drept privat ca expresie a funcționării macanismului juridic

Dreptul pozitiv se împarte în drept public și drept privat. Această diviziune a dreptului își găsește originea însă în dreptul roman. Dreptul roman cunoștea o atare împărțire: jus publicum și jus privatum. Potrivit unui text din Ulpian, dreptul public se referă la organizarea statului, iar dreptul privat se referă la interesul fiecăruia. Această mare diviziune a dreptului privește atât dreptul intern, cât și dreptul internațional. În ceea ce privește dreptul public intern, în componenșa sa intră: dreptul constituțional, dreptul administrativ, dreptul penal, dreptul muncii și securității sociale, dreptul financiar, dreptul procesual. În dreptul privat inters intră: dreptul civil, dreptul comercial. Criterii tradiționale ce prezidează la această diviziune a dreptului – interesul general, statal, în cazul dreptulzui public (ad statum rei Romanae spectat) și interesul personal, privat, în cazul dreptului privat (ad singulorum utilitatem), au fost completate ulterior (sau chiar abandonate) în teoria juridică. Astfel, vorbim despre marea dihotomie a dreptului – distincția dintre drept public și drept privat – N. Bobbio consideră că dreptul care poate fi atribuit structurii societății este dreptul privat, iar dreptul care poate fi atribuit suprastructurii este dreptul public. Distincția dintre dreptul public și cel privat este explicată prin influiența criteriului utilității sociale (utilitatea delimitării domeniului public și domeniului privat).

Pe de altă parte, se consideră că diferența dintre ordinea spre care tind normele dreptului privat și ordinea spre care tind regulile de organizare ale dreptului public apare clară dacă se consideră că regulile de conduită din dreptul privat vor determina o ordine a acțiunii numai în combinație cu cunoașterea particulară și cu scopurile indivizilor care aczioneatză, în timp ce regulile de organizare ale dreptului public determină direct o astfel de acziune concretă în lumina scopurilor particulare sau, mai curând, conferă o asemenea autoritate de a proceda astfel. Criticile ce se aduc publicizării dreptului privat sunt de natură să zdruncine dihotomia dreptului.chiar și atunci când diviziunea tradițională a dreptului nu este contestată, se propun criterii noi care guvernează azi această dihotomie. O altă tendință a sistemului de drept, sesizată în literatura de specialitate, este aceea a apariției unei ramuri noi, “caracterizate printr-o anumită tehnicitate și neutralitate față de sistemul de drept în care se integrează fără dificultate, ca discipline autonome, cum sunt dreptul spațial, dreptul energiei nucleare etc”.

Zdruncinarea împărțirii dreptului în public și privat, este subliniată și de apariția unor ramuri mixte de drept. Roubier susține existența unuidrept mixt concret și a unui drept mixt abstract. Din prima categorie fac parte, în opinia autorului, dreptul comercial, dreptul muncii, legile rutiere, iar din a doua grupă – dreptul penal și cel procedural. Fără a fi abandonată în întregime doar normativismul evită să utilizeze categoriile de sistem, ramuri, instituții, diviziunea tradițională a dreptului în public și privat este cel mai adesea eludată prin susținerea existenței unor concepte categorii și chiar ramuri noi, urmare firească a confruntării dreptului cu realitățile social-economice specifice societății industriale. Toate acestea subliniază caracterul dinamic al sistemului de drept pe fondul unor profunde mutații economice, sociale, culturale, se produce un fenomen de primenire a conținutului și formei dreptului, caracterizat prin prefaceri în fizionomia instituțiilor sale clasice și prin apariția unor direcții noi de reglementare. În mod corespunzător se produc schimbări în funcțiile tradiționale ale unor instituții (are loc un “declin” al acestora, începând cu proprietatea individuală și continuând cu libertatea contractuală), se simte, de asemenea, nevoia redefinirii scopului, obiectelor și metodelor unor instituții, pe fondul apariției unor ramuri noi ale științei dreptului – știința dreptului industrial, dreptul afacerilor etc., discipline complexe ce reunesc studiul unor realități juridice noi, dincolo de împărțirea clasică a dreptului în public și privat.

Mircea Djuvara consideră că cea mai importantă împărțire a dreptului este aceea în drept public și drept privat. El arată că toate reglementările raporturilor de avere și familie dintre particulari reprezintă dispoziții de drept privat, în timp ce reglementările care privesc organizarea de stat, organele statului, serviciile publice, relațiile dintre stat, ca autoritate și particulari sunt socotite a fi de drept public. A socoti însă că ne aflăm în fața unei norme de drept privat, când ea privește interesele unui particular și că ne aflăm în fața unei norme de drept public când se satisface un interes, o nevoie a statului, explică Mircea Djuvara, nu este pe deplin exact. De aici concluzia că distincția dintre drept public și drept privat nu poate fi justificată în mod exclusiv prin natura interesului. Deosebirea dintre dreptul public și dreptul privat trebuie să aibă la bază obiectul reglementării natura raporturilor reglementate.

Deosebirea între dreptul public și cel privat este foarte veche. Ea se găsește formulată chiar în dreptul roman, între alții de jurisconsultul Ulpian în celebrul adagiu din Digeste (Cartea I, IV, De justitio et jure): “Publicum jus est quod ad statum rei romanae spectat, privatum quod ad singulorum utilitatem pertinet”. Conform acestei concepții utilitatea s-ar părea a fi un criteriu al distincției. După cum interesul normei privește un particular sau statul după cum scopul urmărit de o dispoziție legală este acela de a satisface o nevoie a statului sau una a particularilor ne vom afla în fața unei norme de drept privat sau în fața unei norme de drept public. Organizarea puterilor publice sau a serviciilor publice ar interesa mai ales statul, pe când normele referitoare la familie, la contracte și la responsabilitatea obișnuită între particulari ar fi de drept privat. Dar o asemenea concepție, așa cum remarca M. Djuvara, nu este cu desăvârșire exactă, deoarece interesul individului este nemăsurat de mare în toate normele privitoare la stat.

Problema distincției dreptului în public și privat, pe care am ajuns astfel să o considerăm, e încă și astăzi mult discutată. Criteriul utilității e însă întrucâtva incert, deoarece nu se pot separa printr-o linie precisă interesele generale de cele particulare și fiindcă e greu de susținut că dreptul, ocrotind interese private, nu ar avea în vedere utilitatea generală.

Cu toate acestea,dacă în sens larg întregul drept e public, distincția între drept public și drept privat poate fi menținută într-un sens mai restrâns, condiția de a i se da un alt fundament decât cel propus de teoriile până acum amintite.