Teoria Generala a Dreptului

.

Statul a apărut pe o anumită treaptă a dezvoltării sociale aflate în permanentă evoluție. Încă din momentul apariției statului are loc și apariția formării dreptului. Progresul permanent a dus la conturarea dreptului, la adaptarea lui la nevoile omenirii și la stabilirea unor forme de represiune pentru bună desfășurare a activității statale. În aceste coordonate sociale, răspunderea s-a impus drept un concept central, dezvoltându-se în mod considerabil nu numai în plan juridic, ci și pe plan filozofic și politic.

Omul este singura ființă capabilă să-și gândească viitorul, să-și definească existența în funcție de un anumit plan în momentul în care-și anticipează viitorul acțiunilor sale, întreprinzând un act de strategie ce implică previziune și răspundere.

S-a afirmat că răspunderea este o componentă esențială a oricărei forme de organizare socială, un fapt social ce se rezuma la reacția organizată, instituționalizata pe care o declanșează o faptă socotită condamnabilă.

Din cele mai vechi timpuri a existat instituția răspunderii. Inițial, răspunderea era predominant colectivă, fiind trase la răspundere grupuri de indivizi. În prezent, această răspundere este, în general, personală.

Concepțiile primitive își au originile în societățile de incipit, cele slab dezvoltate, bazate pe structuri de triburi, relații de producție înapoiate, pe traiul comun în care existența era determinată de relațiile apropiate. Spre exemplu, în unele triburi din Africa, uciderea soțului era atribuită soției, dacă nu era identificat făptuitorul, fiind obligată să plătească familiei soțului despăgubiri și supusă unor ritualuri purificatorii. În cazul triburilor de indieni erau considerate drept autor al furtului chiar persoane aflate la sute de kilometri distanță de locul comiterii faptei, cu condiția că presupusul făptuitor să fi fost visat săvârșind o asemenea faptă de către victima. În Australia, pentru determinarea cauzei morții unei persoane în împrejurări neobișnuite, metoda folosită era interogarea cadavrului. Se urmărea direcția spre care se îndrepta prima furnică de pe mormântul celui decedat iar tribul către care se îndrepta furnica era considerat vinovat. În trecut se accepta că tot ceea ce posedă suflet, spirit, chiar dacă este obiect, arbore, animal, putea fi cauza unui fapt ilicit și tras la răspundere.

În societatea primitivă, omul își făcea singur dreptate, răspunzând la rău, doar cu rău, fiind convins că cel ce a cauzat raul merita să sufere un rău și mai mare. Acesta avea dorința de răzbunare, considerând că ideea de răzbunare îi aparține în totalitate.

Obiceiul a avut un rol destul de important, în ciuda autorității sale tacite, având ca efect formarea unei solidarități între părtașii unui grup. Răzbunarea se calcula matematic, proporțional cu ofensa adusă, rezumata la „legea talionului”, lege ce a reprezentat sămânța justiției penale. Principiul care a stat la baza ei a fost cel al echilibrului și egalității între fapta și contra-reacție, formula „ochi pentru ochi și dinte pentru dinte” punând bazele formelor de tragere la răspundere.

Răspunderea, ca și responsabilitatea, sunt noțiuni de natura filozofică al căror conținut s-a circumscris cu ajutorul noțiunilor de liber arbitru, liberate și discernământ. Responsabilitatea unui individ sau tragerea acestuia la răspundere pentru anumite fapte nu se poate finaliza decât în condițiile în care acesta a acționat liber și pe deplin responsabil.

Răspunderea juridică s-a impus în momentul în care omul primitiv a realizat că este imperios să trăiască în comunitate, înconjurat de semenii săi și că existența aceasta se poate realiza doar pe baza unor reguli eficiente și strice, a căror nerespectare va atrage sancțiuni.

Dintr-o perspectivă istorică, s-au studiat atât sorgintea cât și evoluția răspunderii juridice evidențiindu-se rolul acesteia și al sancțiunii administrate de stat ca metoda primitivă de tragere la răspundere socială. Momentul în care s-a născut dreptul exclusiv al statului de a utiliza forța de constrângere și de a aplica sancțiunea este considerat momentul nașterii răspunderii juridice.

În sociologie s-a dezvoltat noțiunea de răspundere socială a individului în fața societății din care provine pentru prejudiciile aduse acesteia. Răspunderea și sancțiunea fac parte din același fenomen, fiind două ipoteze ale acestuia. Atât răspunderea politică, răspunderea morală cât și răspunderea juridică sunt tipuri de răspunderea socială. Dreptul statului de a impune răspunderea juridică și de a aplica sancțiunea a fost evidențiat prin interesul societății de a se apăra împotriva celor ce îi vătăma interesele.

Ideea de răspundere, în sens larg, este inseparabila de personalitatea umană, având o profundă semnificație morală. În cazul în care răspunderea este reglementată prin norme, ea constituie o răspundere juridică.

Secțiunea a II-a: Răspunderea juridică, formă a răspunderii sociale. Noțiune.

Răspunderea juridică, alături de răspunderea morală, reprezintă tipurile de răspundere socială de o importanță majoră. Funcționarea acesteia drept o instituție specifica dreptului este legată de scopurile generale ale sistemului juridic, fiind nevoie de existența credinței ca legea, legea dreaptă, legea justă, să poate crea, ca stare de spirit, în conștiința destinatarilor săi, sentimentul responsabilității.

Răspunderea juridică, definită fie ca o situație juridică, ca un raport juridic, instituție juridică, ori ca un sistem complex de norme, constă în reacția de reprimare din partea societății fata de acțiunile umane ce contravin normelor, acțiuni imputabile în special individului. Doctrina a îmbrățișat în mod principal opinia ca răspunderea juridică reprezintă un raport juridic de constrângere ce are ca obiect sancțiunea juridică, fiind un complex de drepturi și obligații corelative născute, potrivit legii, în urma săvârșirii unei fapte ilicite și care constituie domeniul de realizare a constrângerii statale, prin aplicarea sancțiunilor specifice, în scopul asigurării unei stabilități a raporturilor sociale și îndrumării membrilor societății spre respectarea ordinii de drept.

Fapta ilicită reprezintă fundamentul răspunderii juridice și are originea în neîndeplinirea unei obligații legale și în încălcarea cu intenție a unei norme reglementate de lege.

Relațiile sociale, în condițiile existenței statale, sunt reglementate prin norme juridice ce urmăresc desfășurarea lor potrivit voinței celor aflați la conducerea statului și reprezintă interesele întregii colectivități.

În cazul încălcării normelor sunt puse în pericol valorile sociale aparate de stat, intervenind o răspundere juridică, în sensul că persoanele vinovate de săvârșirea faptelor ilicite trebuie să suporte anumite consecințe juridice, prin aplicarea asupra lor a unor sancțiuni. Răspunderea juridică poate fi definită fie printr-un ansamblu de norme juridice ce reglementează relațiile sociale formate prin încălcarea normelor juridice, fie prin situațiile juridice în care se afla persoanele care au încălcat aceste norme.

Răspunderea juridică este una dintre instituțiile principale ale dreptului.

Neavând o definiție legală, a fost conturată în mai multe moduri de autori diferiți.

Cuvântul răspundere provine din latinescul respondere (în franceză – responsabilité, în engleză – responsability, în spaniolă – responsabilitas.

Conform Dicționarului explicativ al limbii române, verbul „a răspunde” este definit astfel: „a-și lua răspunderea pentru faptele sale sau ale cuiva, a garanta pentru o altă persoană, precum și faptul de a fi responsabil, obligația de a răspunde de îndeplinirea unei acțiuni, sarcini”.

Este precizează în același loc faptul că „a trage” sau „a chema pe cineva la răspundere” înseamnă a obliga pe cineva să dea socoteală de faptele sale ori a cere cuiva socoteală. Răspunderea fiind conștientizarea sarcinilor asumate sau primite, atitudinea de seriozitate față de aceste sarcini. În cazul în care este utilizată sintagma „pe răspunderea cuiva”, înseamnă că se acționează pe garanția morală ori materială a unei persoane.

O persoană este răspunzătoare pentru faptele sale ori ale altor persoane. Spre exemplu, comitenții sunt responsabili pentru faptele comise de prepușii lor sau pentru faptele minorilor răspund părinții acestora.

Răspunderea este obligația de a fi pedepsit în cazul unei acțiuni sau inacțiuni neconforme. Lato sensu, prin răspundere juridică se înțelege obligația de a suporta consecințele nerespectării normelor juridice.

Nu trebuie făcută confuzie între răspunderea juridică și sancțiunea juridică. Fiind două concepte distincte, sancțiunea este o parte componentă a normei juridice, împreună cu ipoteză și dispoziția. Definirea răspunderii juridice se poate face pornind de la sancțiune, considerându-se că fiind alcătuită din acele drepturi și obligații corelative, născute potrivit legii drept urmare a săvârșirii unei fapte ilicite și constituind cadrul de realizare a constrângerii statale prin aplicarea sancțiunilor în scopul asigurării echilibrul social, al restabilirii raporturilor prin pedepsirea făptașilor și asigurarea ordinii juridice.

Răspunderea intervine atunci când o anume conduită nu se conformează modelului prescris de normă socială, iar acea conduită este apreciată în mod negativ.

Printre definițiile oferite răspunderii juridice trebuie reținută cea care o caracterizează drept raport juridic. De-a lungul anilor și până în prezent, această caracterizare a rămas actuală în doctrina de specialitate. Printre adepții acestei teorii se afla următorii autori: C. Bulai, Gh. Boboș, I. Craiovan, N. Popă, S. Popescu, P. Vonica etc. Se arată că răspunderea juridică poate fi concepută drept un tip special de raport juridic, un raport de constrângere, al cărui conținut îl formează, pe de o parte, dreptul statului de a trage la răspundere pe acela care a încălcat o normă de drept și de a aplica sancțiunea prevăzută de normă juridică încălcată, iar, pe de altă parte, obligația corelativă a persoanei vinovată de încălcarea preceptului normei de a răspunde în fața statului pentru conduita sa și de a se supune sancțiunii aplicate pe baza normei încălcate care o prevede, precum și un complex de drepturi și obligații conexe care, în conformitate cu legea, se nasc ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite și care constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat, prin aplicarea sancțiunilor.

Secțiunea a III-a: Răspunderea juridică, clasificare.

Noțiunea de răspundere juridică este un rezultat al sintetizării tipurilor de răspundere cristalizate la nivelul fiecărei ramuri de drept. Astfel, s-a constat că aproape fiecăreia i se poate atribui propria formă de răspundere, fiind caracterizate prin condiții specifice de fond și de formă, mod de stabilire, forme de realizare.

Se pot deosebi răspunderea juridică de drept public și răspunderea juridică de drept privat, ținând cont de apartenența normei de drept încălcate la una din cele două diviziuni ale dreptului: public și privat. Se mai pot deosebi răspunderea individuală și răspunderea colectivă în funcție de subiectul căruia îi incubă această răspundere: unei persoane fizice sau juridice, unui invidit sau unei colectivități.

Noul Cod Penal a consacrat în dreptul romanesc răspunderea penală colectivă, având drept consecință faptul că persoana juridică va putea fi subiect al răspunderii penale.

Stabilirea unei forme de răspundere pentru săvârșirea unor fapte ilicite depinde de voință și interesele celor aflați la conducerea statului, de importantă și natura valorilor sociale ocrotite, în scopul apărării în mod exhaustiv a acestor valori.

De-a lungul existenței sale, omul este învățat să se supună normelor sociale ce prefigurează un mod de viață care îl condiționează să se integreze în societate. În fapt, marea majoritate a indivizilor se conformează regulilor impuse de către stat. Aceștia sunt participanți în raporturile de conformare. Cei ce le aduc atingere intră într-un raport de conflict cu organele statului, cu societatea în integralitatea să și devin subiecte ale raporturilor de conflict sau de nesubordonare.

Normele sociale reglementează o multitudine de relații: economice, morale, politice, religioase, tehnice, profesionale. Există diverse categorii de norme. Atingerea adusă normelor atrage în mod automat tragerea la răspundere a celui vinovat.

Răspunderea juridică, indiferent de tipurile sale: civilă, penală, contravențională, administrativă, disciplinară etc., ocupă un rang principal în cadrul studierii științelor juridice de ramura.

În societate se nasc și dezvoltă conexiuni între persoane, relații între care, indiferent de forma lor juridică, economică, politică, religioasă, apar anumite efecte negative, abateri de la normală funcționare a societății, atingeri aduse acestor relații și încălcări ale normelor sociale. Când relațiile sunt afectate la un nivel înalt, fiind lezate viața, libertatea, drepturile persoanei, intervine răspunderea juridică.

Conform delimitării clasice a formelor răspunderii juridice după natura normei încălcate, printre cele mai des întâlnite forme de răspundere în dreptul românesc sunt: răspunderea civilă, răspunderea penală, răspunderea administrativă și răspunderea disciplinară.

Răspunderea civilă se activează în temeiul condițiilor fixate de Noul Codul civil și poate fi delictuală sau contractuală.

Cea delictuală are drept fundament o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, autorului faptei revenindu-i obligația de a repara prejudiciul cauzat prin fapta sa, a celui pentru care răspunde, a animalului ori pentru ruina edificiului. Răspunderea delictuală poate interveni pentru orice faptă ilicită cauzatoare de prejudicii care nu intra în sfera dreptului penal.

Răspunderea civilă contractuala se activează în momentul nerespectării clauzelor contractuale, prejudiciul fiind cauzat chiar de această neexecutare convențională.

Răspunderea civilă are o deosebită importanță întrucât constituie dreptul comun în materie de răspundere patrimonială, pentru celelalte tipuri de răspundere juridică de ramură.

Răspunderea penală are drept temei săvârșirea unei infracțiuni, a unei fapte prevăzute de legea penală, ce prezintă pericol social și care este săvârșită cu vinovăție. Sancțiunea specifica este pedeapsă privativă de libertate sau închisoarea.

Aceasta este definită drept raportul juridic penal, de constrângere, născut ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni, raport ce se stabilește între stat și infractor, al cărui conținut îl formează dreptul statului de a trage la răspundere pe infractor, de a-i aplica sancțiunea prevăzută de legea penală și de a-l constrânge să o execute, precum și obligația infractorului de a răspunde pentru fapta sa și de a se supune sancțiunii aplicate în vederea restabilirii ordinii de drept. Sancțiunile în cazul săvârșirii unei infracțiunii pot fi: privarea de libertate, amenda penală, interzicerea unor drepturi, confiscări etc.

În cadrul formelor răspunderii juridice, un loc important este ocupat și de răspunderea administrativă, întrucât printre cele mai frecvente fapte antisociale se număra abaterile administrative.

Răspunderea administrativă își are temeiurile în conceptul de constrângere.

Profesorul A. Iorgovan definea constrângerea administrativă drept ansamblul masurilor (acte juridice, operațiuni administrative, fapte materiale) luate de autoritățile administrației publice, în baza legii, cu folosirea puterii de stat și, dacă este cazul, împotriva voinței unor subiecte de drept, pentru a sancționa încălcarea normelor de drept administrativ, a preveni săvârșirea unor fapte antisociale și a apăra drepturile cetățenilor sau, după caz, pentru a asigura executarea actelor autorităților judecătorești, respectiv ale Avocatului Poporului, Curții Constituționale și Curții de Conturi.

Dacă prin constrângerea administrativă este urmărită reglarea sistemului social, prin răspundere se urmărește restabilirea ordinii normative încălcate, precum și condamnarea autorului faptei negative.

Răspunderea administrativă, formă a răspunderii juridice, intervine pentru încălcarea unei norme administrative și poate fi o răspundere contravenționala, materială sau disciplinară.

Răspunderea administrativă contravențională se activează doar în cazul săvârșirii unei contravenții, a unei fapte reglementate de lege drept contravenție. Cele mai comune sancțiuni contravenționale sunt amenzile contravenționale.

În cazul încălcării de către funcționarii publici a obligațiilor de serviciu se angajează răspunderea disciplinară. Asemenea încălcări se numesc abateri și sunt sancționate cu: mustrarea, avertismentul, reducerile de salariu, retrogradările, suspendările din funcție, transferul disciplinar, destituirea din funcție.

Răspunderea administrativ disciplinară își are bazele în încălcarea unei obligații de drept administrativ, în săvârșirea unei abateri administrative. Retragerea unei autorizații ori închiderea unei unități economice sunt sancțiuni administrativ disciplinare atunci când nu sunt însoțite de aplicarea unei sancțiuni contravenționale.

Răspunderea materială are ca obiect o sancțiune reparatorie, anume răspunderea organelor administrației publice pentru pagubele cauzate prin actele lor ilegale.

În dreptul muncii s-a conturat răspunderea disciplinară și cea patrimonială, având izvorul principal în normele Codului Muncii.

Răspunderea disciplinară se activează în cazul în care un salariat săvârșește cu vinovăție o abatere disciplinară și constă într-un ansamblu de norme juridice privind sancționarea faptelor de încălcare cu vinovăție de salariat, indiferent de funcția sau de postul pe, care îl ocupă, a obligațiilor asumate prin contractul individual de muncă, inclusiv a normelor de comportare. Aceste fapte sunt definite de lege drept abateri disciplinare.

Fiind o răspundere de natură contractuală, este condiționată de existența unui contract de muncă. Sancțiunile pot varia de la mustrare și avertisment scris până la concediere.

Răspunderea patrimonială este obligația salariaților de a repara pagubele materiale produse angajatorului din vina și în legătură cu munca lor.

Atunci când se constată săvârșirea unei fapte ilicite, persoana vinovată va trebui să suporte o sancțiune. Sancțiunea este instrumentul de realizare a răspunderii juridice, obiectul acestui raport juridic de constrângere, iar scopul sancțiunii este represiv, preventiv, educativ ori reparatoriu.

În funcție de normă încălcată, sancțiunile vor fi civile, precum despăgubirea, restituirea bunurilor sau restabilirea situației anterioare, penale, precum pedepse, măsuri de siguranță sau educative, administrative, precum amendă, avertismentul, mustrarea, confiscarea etc. În dreptul muncii sunt aplicate sancțiuni precum mustrarea, diminuarea salariului sau concedierea, iar în dreptul constituțional, sancțiunile pot fi suspendarea sau demiterea din funcție, spre exemplu.

CAPITOLUL II: RĂSPUNDEREA CIVILĂ ȘI RĂSPUNDEREA PENALĂ, FORME ALE RĂSPUNDERII JURIDIC

Printre cele mai importante forme de răspundere juridică se deosebesc răspunderea civilă (Secțiunea I) și răspunderea penală (Secțiunea a II-a).

Secțiunea I: Răspunderea civilă. Noțiune, principii, particularități

Răspunderea civilă este o formă de răspundere juridică ce constă într-un raport în baza căruia o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat altuia prin fapta sa ori, în cazurile prevăzute de lege, prejudiciul pentru care este răspunzătoare.

Răspunderea civilă este printre cele mai importante manifestări concrete ale răspunderii juridice, întrucât ea are drept scop asigurarea circuitului civil și a funcționării normale a mecanismului relațiilor economice în societate.

Fiind o formă a constrângerii de stat ce constă în obligația oricărei persoane de a repara prejudiciul cauzat altuia prin fapta sa ilicită prevăzută prin lege sau contract, are o importanță deosebită teoretică și practică bazată pe principii de răspundere patrimonială a subiectelor aflate pe poziție de egalitate juridică și contribuind efectiv la ocrotirea drepturilor subiective și intereselor legitime ale persoanelor fizice și juridice.

Răspunderea juridică civilă este aplicată fata de delicvent sub forma impunerii unei obligații juridico-civile reglementare sau lipsirea de un drept civil ce-i aparține.

Datorită funcției sale reparatorii, are ca scop repunerea patrimoniului persoanei prejudiciate în situația anterioară, prin încercarea de a înlătura toate consecințele dăunătoare ale faptei ilicite.

Sfera obligațiilor acestei răspunderi coincide cu executarea în mod corespunzător a acestora. În acest context, executarea corespunzătoare a obligațiilor și răspunderea juridică civilă se supun unor reguli diferite. Atâta timp cât obligațiile sunt executate în modul corespunzător, nu se poate vorbi despre răspundere.

În anumite cazuri, încălcarea servește drept temei pentru nașterea și dezvoltarea unui raport juridic civil. Spre exemplu în cazul producerii de daune ce vor servi drept temei pentru apariția raportului juridic civil de despăgubire. Astfel, răspunderea se reduce la apariția unui raport ce are scopul de a aplicare măsurile corespunzătoare față de persoanele care au încălcat norma de drept.

De esența răspunderii civile este îndatorirea de repararea prejudiciului. Fiind reglementata de Noul Cod Civil în art. 1349 -1350, aceasta este guvernată de mai multe principii.

Regulile pe care le pun la baza răspunderii atât practica judiciară, cât și literatura de specialitate, ca fiind principii de bază, se referă, în principal, la obligația de reparare integrală a prejudiciului și principiul reparării în natură a prejudiciului.

Principiul reparării integrale a prejudiciului reiese din prevederile Noului Cod Civil, din faptul că orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral, precum și orice persoană trebuie să își execute obligațiile pe care le-a contractat. Atunci când, fără justificare, nu își îndeplinește această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părți și este obligată să-l repare.

Prin principiul reparării integrale a prejudiciului se înțelege înlăturarea tuturor consecințelor dăunătoare ale nerespectării clauzelor contractuale sau ale unei fapte ilicite în scopul repunerii părților în situația anterioară.

Repararea în natură a prejudiciului este un principiu care nu se bucura de consacrare legală expresa în Noul Codului civil, însă reiese din conținutul articolelor ce reglementează răspunderea juridică civilă. Întotdeauna răspunderea civilă pornește de la repararea în natură a prejudiciului, mai exact restituirea bunurilor însușite pe nedrept, înlocuirea bunului distrus cu altul de aceeași natură, remedierea daunelor sau defecțiunilor cauzate unui lucru, distrugerea sau ridicarea lucrărilor făcute cu încălcarea unui drept al unei persoane etc.

În Noul Cod Civil este reglementată repararea prejudiciului nepatrimonial, în concret, repararea prejudiciilor morale. Astfel, partea prejudiciată este obligată să ia toate măsurile pentru a diminua prejudiciului pe care debitorul trebuie să îl repare, întrucât la stabilirea întinderii prejudiciului se va ține seama și de cheltuielile pe care creditorul le-a făcut, într-o limita rezonabilă pentru evitarea sau limitarea prejudiciului. Debitorul datorează despăgubiri doar pentru prejudiciile pe care creditorul nu le-ar fi putut evita cu o minimă diligenta.

În ceea ce privește principiul reparării în natura a prejudiciului, în măsura în care nu mai reprezintă interes pentru creditor, acesta va putea cere repararea prejudiciului prin plata unor despăgubiri materiale, numite daune interese.

Printre aceste principii se numără și cel al reparării prejudiciilor previzibile, aspect ce deosebește răspunderea contractuală de cea delictuala.

Cât privește răspunderea contractuală, debitorul poate fi obligat să plătească daune interese numai pentru repararea prejudiciilor previzibile, pe când în materie delictuală, sunt supuse reparării atât prejudiciile previzibile cât și cele imprevizibile.

Conform principiului reparării prejudiciului direct, daunele interese cuprind doar ceea ce este consecința directă a neexecutării obligației. Astfel, instanța îl va obliga pe debitor să repare doar prejudiciul direct care se afla în legătură cu neexecutarea obligațiilor contractuale.

Orice persoană cu discernământ are obligația de a răspunde pentru toate prejudiciile cauzate, fiind obligată să le repare integral. În materie delictuală, orice prejudiciu naște dreptul la reparare încă din ziua săvârșirii, indiferent dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat.

Alt principiu esențial privește repararea prejudiciului în natură sau prin echivalent, de exemplu repararea prejudiciului cauzat prin vătămări corporale ori repararea prejudiciilor patrimoniale potrivit dispozițiilor art. 1391 C.Civ.

Conform doctrinei juridice, răspunderea civilă îndeplinește două funcții importante care nu pot fi concepute separat, întrucât una o presupune pe cealaltă. Aceste două sunt funcția preventiv-educativă și funcția reparatorie.

Funcția preventiv-educativă este determinată de natura juridică a răspunderii civile. Incă de la începuturi s-a stabilit că persoana și patrimoniul acesteia sunt ocrotite de lege și, ca orice faptă ilicită, bazată pe culpă și cauzatoare de prejudicii, este sancționată de lege. Sancțiunea cu caracter reparatoriu, specifică dreptului civil, are o importanță de tip educativ, întrucât exercită o influență asupra conștiinței oamenilor. Fiind îndreptată împotriva patrimoniului celui culpabil de cauzarea prejudiciului.

Scopul aplicării răspunderii civile este atât educativ cât și preventiv, având ca efect micșorarea numărului de fapt care produc pagube și respectarea obligațiilor asumate prin acte juridice. Altfel, ea are un rol preventiv în cauzarea prejudiciilor și întărește disciplina contractuală.

Funcția reparatorie. Membrii societății sunt chemați să răspundă pentru modul în care se comportă în societate, astfel constituindu-se răspunderea juridică. Printre diferitele forme ale răspunderii, cea civilă se deosebește prin răspunderea patrimonială. Asta înseamnă că persoana care a cauzat un prejudiciu prin comportamentul său ilicit este obligată să-l repare. Din prevederile Noului Cod Civil reiese că omul este responsabil pentru prejudiciul cauzat atât prin fapta ori prin neglijența sa, cât și pentru fapta reprezentantului legal, a prepusului, a minorului ori a persoanei incapabile supravegheate de acesta.

A. Răspunderea civilă contractuala

Dacă obligația încălcată a fost asumata printr-un contract, suntem în prezența răspunderii civile contractuale. De fiecare dată când debitorul nu executa de bunăvoie obligațiile asumate, creditorul este îndreptățit să ceară și să obțină o sumă de bani compensatorie echivalenta prejudiciului suferit.

Răspunderea contractuală este sarcina debitorului de a repara prejudiciul cauzat creditorului prin neexecutarea unei obligații contractuale, adică a neexecutării ei, a executării cu întârziere, ori a executării în mod necorespunzător, aceasta violare a contractului fiindu-i imputabila sau obligația debitorului de a repara prejudiciul cauzat creditorului prin neexecutarea, executarea defectuoasa ori cu întârziere a obligațiilor izvorâte dintr-un contract valabil încheiat.

Pentru a se angaja răspunderea contractuală sunt necesare următoarele condiții: fapta ilicită, anume încălcarea dreptului de creanța al celeilalte părți prin neexecutarea obligațiilor contractuale, prejudiciul suferit de creditor, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, precum și culpa debitorului, numită uneori vinovăție.

§1. Prejudiciul, reprezintă premiza fiecărei situații de răspundere.

Pagubă sau dauna pot fi orice vătămare, rău ce afectează fie persoana, în atributele personalității, fie patrimoniul.

Pagubă sau dăuna, este leziunea sau pierderea de valoare, privită în mod neutru, fără a o determina în bunurile său persoana cuiva, fără a se pune problema răspunderii, în timp ce prejudiciul urmează a fi expresia juridică a pagubei, având, de această dată, un subiect care îl suportă și o persoană desemnată spre a-l repara.

Pentru a fi exigibila obligația de reparare, prejudiciul trebuie să fie cert, adică să aibă o existentă sigură și neîndoielnică. Sunt certe atât prejudiciile actuale cât și prejudiciile viitoare, în măsură sunt evaluabile sau prezintă suficiente elemente pentru putea fi determinate. Conform Noului Cod Civil, daunele interese cuprind atât pierderea suferită, damnum emergens, cât și beneficiul de care creditorul a fost lipsit, lucrum cessans.

Noul Cod Civil limitează daunele interese doar la cele care au fost prevăzute sau care au putut fi prevăzute la încheierea contractului, sub condiția ca prejudiciul să nu fi fost creat printr-o faptă intenționată. Dacă încălcarea obligației contractuale este efectul dolului, daunele interese vor cuprinde întreg prejudiciul suferit de creditor, previzibil și neprevizibil. Aceeași soluție se impune și în cazul culpei grave potrivit dictonului” Culpa lată dolo aequiparatur”. Este unul dintre puținele cazuri unde, în materia răspunderii contractuale, întinderea reparației este influențată de forma culpei.

În ceea ce privește prejudiciile morale, acțiunea pe care persoana prejudiciată o are împotriva autorului nu poate fi evaluată în daune interese ci doar în remedii necesare situației injuste în care se afla victima.

§2. Încălcarea unei obligații contractuale.

Poate fi vorba atât de o neexecutare totală cât și de o neexecutare parțiala a obligației asumate prin contract, executare necorespunzătoare ori cu întârziere a obligației.

Aceste nerespectări sunt privite ca fiind fapte ilicite pentru că încalcă dreptul subiectiv al creditorului. Este promovat un ilicit abstract și obiectiv ce derivă din cauzarea prejudiciului.

Prin încălcarea obligației asumate în contract se va antrena obligația de reparare. Termenul „ilicit” risca să rămână fără sensul său adevărat dacă este folosit ori de câte ori debitorul obligațiilor contractuale nu le respecta. Astfel, în cazul în care fapta de a încălca o obligație contractuală este ilicita, ea poate naște, pe lângă răspunderea civilă și alte sancțiuni care nu provin din dreptul civil.

§3. Raportul de cauzalitate dintre neexecutarea obligațiilor contractuale și prejudiciul suferit de către creditor. Această condiție rezulta expres din dispozițiile Noului Cod Civil potrivit cărora creditorul are dreptul la daune interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat și care este consecința directă și necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligației. 

Drept urmare, cauzalitatea cerută de lege este directă iar existența ei este prezumata de lege.

Debitorul este obligat la plata despăgubirilor în afară de cazul în care neexecutarea, executarea necorespunzătoare, sau executarea cu întârziere provin dintr-o cauză străină care nu-i este imputabila, fiind exonerat de răspundere în caz de forță majoră, caz fortuit, fapta creditorului și fapta terțului. În cazul obligațiilor de rezultat, fapta prejudiciabilă este dedusa din nerealizarea rezultatului promis iar în cazul obligațiilor de mijloace culpa debitorului va trebui dovedită de către creditor.

§4. Culpa debitorului.

Condiția culpei este dedusa din interpretarea dispozițiilor Noului Cod Civil, și este apreciată de la caz la caz.

În ceea ce privește obligațiile de mijloace, standardul obișnuit este cel al unui bun pater familias, culpa este determinată în raport de conținutul concret al obligației asumate. Dacă în cazul medicului și culpa leviss este necesară pentru declanșarea răspunderii, în alte cazuri, gravitatea culpei este diferită, în funcție de natura contractului. Spre exemplu, la contractul de mandat cu titlu gratuit, răspunderea este mai puțin riguroasă decât în cazul contractul de depozit cu titlu oneros. Cât privește jurisprudența franceză, în cazul transportului gratuit doar culpa lată declanșează răspunderea transportatorului.

B. Răspunderea civilă delictuală

Răspunderea civilă delictuală intervine în cazul unui fapt prejudiciator. Nu se confundata răspunderea civilă cu sancțiunea civilă, prima având atât o funcție preventiv-educativă, conștientizarea și prevenirea pe viitor a comiterii de noi delicte, prevenție efectuată de persoana în cauză ori de alte persoane, cât și o funcție reparatorie, cu caracter relativ, ce privește numai părțile raportului juridic, iar reparația prejudiciului implică o nouă cheltuială de muncă.

Răspunderea pentru cauzarea de prejudicii prin fapta ilicită ești directă sau indirectă, mai exact, directă sau pentru fapta proprie în situația prevăzută de art. 1357-1371 din Noul Cod Civil, iar indirectă sau pentru fapta altuia, art. 1372-1374 ori pentru prejudiciul cauzat de animale sau lucruri art. 1375-1380.

În cazul răspunderii pentru fapta altuia, pe lângă condițiile generale ce privesc răspunderea civilă pentru a putea fi declanșată răspunderea trebuie îndeplinite și anumite condiții specifice fiecărui caz în parte.

Spre exemplu, când este cazul răspunderii părinților pentru prejudiciul cauzat de copiii lor minori care locuiesc cu aceștia, existența comunității de locuință și a minorității constituie o condiție obligatorie.

În privința răspunderii părinților va exista o triplă prezumție, anume, prezumția că în exercitarea îndatoririlor părințești au existat abateri, acțiuni sau inacțiuni ilicite, prezumția de culpă a părinților în privința acestei abateri și fapta prejudiciabilă săvârșită de copilul minor, în sensul că neexercitarea îndatoririlor părinților a făcut posibilă săvârșirea faptei respective. Este vorba de neîndeplinirea obligației de supraveghere a copilului minor, de educare și creștere. În această situație, răspund, în funcție de caz, părinții, minorul, sau solidar.

Un alt exemplu în cazul răspunderii profesorului, condițiile speciale privesc calitatea de elev la data săvârșirii faptei ilicite care trebuie să se afle sub supravegherea; a acel moment. Și în această situație, răspunderea juridică revine elevului, profesorului, sau în mod solidar.

Răspunderea profesorului trebuie să fie fundamentată și cercetată obiectiv prin stabilirea condițiilor, cauzelor, împrejurărilor concrete.

Spre exemplu: elevul poate săvârși fapta în timpul orelor de curs, în pauză, atât în clasă, cât și pe holul sau în curtea școlii, în timpul orelor de studii, absentând de la curs, fără relevanță dacă este sau nu motivat. Astfel, trebuie cercetate condițiile producerii faptei ilicite, împrejurările concrete, timpul în care s-a produs, locul etc, atrăgându-se, sau nu răspunderea profesorului, învățătorului, educatorului etc.

În situația răspunderii comitenților pentru prejudiciul cauzat de prepuși, condițiile speciale ce trebuie îndeplinite sunt: existența, la data săvârșirii faptei, a raportului de prepușenie și săvârșirea faptei de către prepus în exercitarea funcțiilor ce i s-au încredințat de comitent. În mod frecvent, raportul de prepușenie derivă din contractul de muncă, implicând prin esența acestui contract, subordonarea salariatului față de angajator.

Cât privește răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale, acestea pot fi: animalele domestice, sălbatice, precum și cele aflate în grădinile zoologice, circuri sau în captivitate, mai exact, în rezervații sau parcuri de vânătoare închise. Este angajată răspunderea persoanei care, la data săvârșirii faptei, deținea paza juridică a animalului, persoană ce avea dreptul de a folosi animalul în interes propriu, având prerogativa de comandă, direcție și de supraveghere asupra animalului.

Animalele care intră sub incidența dispozițiilor juridice sunt atât cele ce se află efectiv sub pază, cât și cele care, după cum precizează legea, au scăpat de sub pază. Totuși, paznicul răspunde și dacă animalul se află liber și nepăzit, condiția necesară fiind ca animalul să facă parte din categoria animalelor ce pot fi lăsate să umble liber, spre exemplu, albinele, porumbeii etc.

Cât privește răspunderea pentru lucruri, în literatura juridică franceză, frații Mazeaud enumera drept condiții ale răspunderii civile: existența unui lucru, intervenirea unei fapte a lucrului, precum și cauza prejudiciului să fie această faptă a lucrului.

O alta enumerare, însă în mod exhaustive a condițiilor, este făcută de H.L. Mazeaud și A. Tunc:

existența unui lucru neînsuflețit

lucrul neînsuflețit să fie cauza pagubei

paguba să rezulte din fapta lucrului

paguba nu trebuie să fie suportată de lucrul însuși

victima să nu fi participat, cu titlu gratuit, la întrebuințarea lucrului

prezumția de răspundere nu o poate invoca decât victima

Profesorul Francisc Deak enunța drept condiții: fapta lucrului, prejudiciul, legătura cauzală dintre fapta lucrului și prejudiciu și dovada condițiilor răspunderii.

Consolidarea răspunderii pe noțiunea de greșeală are la baza următoarele trei considerente: victima beneficiază de o prezumție a existenței unei legături de cauzalitate între culpa prezumată a păzitorului lucrului și paguba pe care ea a suferit-o, victima beneficiază de o regulă de fond, în sensul că păzitorul răspunde de viciul lucrului independent dacă știa sau nu de existența lui, era în drept să nu știe, sau nu l-ar fi putut descoperi, în beneficiul victimei este prezumată o culpă a păzitorului sau un viciu al lucrului și legătura cauzală între acești factori și paguba suferită.

În ce privește consolidarea răspunderii pe temeiuri independente de greșeală, René Savatier este promoterul tezei obiective a răspunderii bazate pe risc, în sensul că acesta intervine numai în lipsa unei culpe stabilite, paguba fiind imprevizibilă pentru păzitorul lucrului.

O situație des întâlnită în practică în ce privește stabilirea acestei forme de răspundere o este în cazul coliziunii între vehicule, dacă între păzitorul juridic al lucrului și victimă au existat raporturi contractuale”, sau în cazul prejudiciilor produse în urma unor transporturi benevole, precum și a prejudiciilor cauzate de aeronave sau poluarea mediului înconjurător și a accidentelor nucleare.

Pe lângă persoanele care au dobândit în mod legal paza juridică a lucrului, pot avea paza juridică și persoanele care au intrat ilegal în posesia lucrului. Dacă lucrul a fost pierdut de proprietar, acesta rămâne paznic răspunzător. Cu toate acestea, proprietarul nu răspunde de lucru dacă l-a abandonat sau în cazurile în care lucrul a intrat în stăpânirea unei alte persoane, cu consimțământul său”.

Cât privește răspunderea pentru ruina edificiului, conform art.1378 Noul Cod Civil, proprietarul unui edificiu este responsabil de prejudiciul cauzat atunci când ruină este urmarea lipsei de întreținere sau a unui viciu de construcție.

Prin noțiunea de „edificiu” se înțelege o casă, un pod, un baraj etc. Ruină reprezintă o dărâmare totală sau parțială a acestuia, fie o dezagregare a materialului de construcție, lucru făcut involuntar.

.Din cauza căderilor dărâmăturilor se provoacă un prejudiciu unei terțe persoane.

Această formă de răspundere civilă este întâlnită încă din perioada dreptului roman, situație în care proprietarul avea la dispoziție două metode: o cauțiune plătită păgubitului prin garantarea daunelor eventuale, ori plata reparațiilor pentru stricăciunile cauzate.

Persoana răspunzătoare trebuie să îndeplinească condiția de a fi proprietarul edificiului în momentul producerii pagubei. În cazul în care edificiul aparține mai multor proprietari aflați în indiviziune, răspunderea va reveni proporțional fiecărui proprietar, în funcție de partea fiecăruia din dreptul de proprietate.

Cât privește momentul în care este antrenată răspunderea, aceasta poate interveni numai după terminarea construcției, moment până la care răspunderea îi revine antreprenorului. Pagubă este cauzată ca urmare a lipsei de întreținere a construcției sau a viciului de construcție.

Sarcina de a dovedi lipsa întreținerii sau existenței unui viciu de construcție și raportul de cauzalitate, revine celui păgubit, putând face dovada prin orice mijloc de probă, inclusiv martori și prezumții.

Secțiunea a II-a: Răspunderea penală

Noțiune, principii, particularități:

Majoritatea doctrinarilor au definit răspunderea penală ca acel raport de constrângere ce se naște ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni. Între stat și persoana infractorului se stabilește un raport de constrângere, existând de o parte și de alta, drepturi și obligații. Dreptul statului consta în tragerea la răspundere a infractorului prin stabilirea vinovăției, a faptei pentru care acesta este învinuit, aplicându-i sancțiunea și obligându-l să o execute. Persoana vinovată este obligată să răspundă pentru acțiunile sau inacțiunile sale, pentru faptele sale și în baza dreptului civil.

În cazul în care se săvârșește infracțiunea, formele de sancționare care pot fi aplicate constau în privarea de libertate, amenda penală, interzicerea unor drepturi, cum ar fi ridicarea dreptului de a exercita o anumită profesie, decăderea din drepturile părintești, etc. Sancțiunile penale constau în privarea de libertate ce se manifesta prin restrângerea personalității infractorului și îngrădirea posibilității de mișcare.

Tragerea la răspundere a unei persoane se afla în corelație cu fapta și autorul acesteia, indiferent că este vorba de o răspundere juridică, sau o răspundere nejuridica, aici amintind răspunderea morală ori cea pentru încălcarea regulilor de conviețuire socială sau de politețe. Acțiunile susceptibile de sancțiune penală sunt acelea pe care societatea le socotește așa de grave, încât se consideră ea însăși lezată, ca de exemplu un omor, un furt, un fals în acte etc.

Încă din cele mai vechi timpuri, răspunderea penală a avut mai multe forme de manifestare, la început în forme rudimentare, iar odată cu evoluția societății și apariția unor noi relații în sfera economicului și socialului, gândirea juridică a evoluat, atribuindu-se numai omului, deoarece spre deosebire de animale acesta acționează conștient, aflându-se în deplină cunoștință de cauză.

S-a ajuns, astfel, de la forma primă, cea cauzal mecanică, în cazul căreia rezultatul era privit ca o consecință a unei simple mișcări a autorului, spre exemplu simplul fapt că săvârșise un omor prin aplicarea mai multor lovituri cu pumnul, până la considerarea drept cauză a rezultatului antisocial a unei poziții psihice, acea poziție care permite agentului o judecată logică despre avantajele și dezavantajele acțiunii ilicite. În Grecia antică, obiceiul de a se apăra de criminalii cei mai periculoși, care nu aveau cai de vindecare și care erau foarte dăunători binelui societății, consta în pedeapsa exilului său moartea.

Răspunderea penală este instituția juridică fundamentală a dreptului penal care alături de instituția infracțiunii și instituția sancțiunilor constituie pilonii sistemului de drept penal.

De obicei, realizarea ordinii de drept penal se realizează prin conformare, prin adoptarea de bunăvoie a conduitei pretinse destinatarilor de normele dreptului penal. Persoanele care nu se conformează legii penale săvârșesc infracțiuni. În situația aceasta, realizarea ordinii de drept este posibilă doar prin constrângere, mai exact, prin aplicarea sancțiunilor prevăzute de normele încălcate față de cei care au comis faptele interzise de normă.

Între aceste instituții există o strânsă conexiune, astfel încât, aplicarea pedepsei nu poate fi justificată decât de existența răspunderii penale, iar răspunderea penală nu se poate întemeia decât pe comiterea unei infracțiuni.

Henri Lalou, pornind de la sensul etimologic al cuvântului „răspundere”, conexează ideea de răspundere cu obligația care rezultă din încălcare. Doctrina italiană, s-a orientat spre răspunderea penală ca fiind obligația infractorului de a suporta pedeapsa penală. Școala germană, prin reprezentanții săi, G. Haney și Wagner, afirma că răspunderea este rezultatul „unei măsuri a conduitei cerute de lege”. Savantul român I. Iovănaș definea răspunderea juridică ca pe o „expresie a condamnării de către stat a conduitei ilicite, care constă în obligația de a suporta o privațiune”.

Răspunderea penală este un fenomen complex în procesul realizării sale practice ce constă din câteva etape, după cum urmează: începerea urmăririi penale, tragerea persoanei în calitate de inculpat, pronunțarea hotărârii de condamnare cu indicarea pedepsei concrete ce urmează să-i fie aplicată infractorului, executarea pedepsei și reabilitarea.

O dată cu schimbarea etapelor procesului de tragere a răspunderii penale se schimbă și organele de anchetă, de urmărire penală, de judecată și instituțiile penitenciare precum și statutul făptuitorului suspect, inculpat, acuzat, judecat, condamnat, deținut.

Astfel, răspunderea juridică a fost definită raportul juridic penal de constrângere, născut ca urmare a săvârșirii infracțiunii, raport ce are ca părți statul, pe de o parte, și infractor pe de altă parte, raport al cărui conținut îl formează dreptul statului, în calitate de reprezentant al societății, de a trage la răspundere pe infractor, de a-i aplica acestuia sancțiunea prevăzută pentru infracțiunea săvârșită, de a-l constrânge să o execute precum și obligația infractorului de a răspunde pentru fapta comisă și de a se supune sancțiunii aplicate, în vederea restabilirii ordinii de drept și restaurării autorității legii.

Principiile răspunderii penale:

Într-o opinie, sunt analizate ca principii fundamentale ale reglementării răspunderii penale: infracțiunea unic temei al răspunderii penale, legalitatea răspunderii penale, individualizarea judiciară a răspunderii penale. Potrivit unei alte opinii se adaugă și: principiul umanismului răspunderii penale, principiul personalității răspunderii penale, principiul inevitabilității răspunderii penale, principiul unicității răspunderii penale, principiul prescriptibilității răspunderii penale.

Principiul legalității răspunderii penale.

O importanță majoră o prezintă acest principiu care consacră faptul că întregul proces de tragere la răspundere penală a persoanelor ce au încălcat sau au ignorat ordinea de drept trebuie să se desfășoare numai în limitele și în cadrul stabilit de legea în vigoare la momentul săvârșirii. Doar legea poate să stabilească ce fapte ilicite sunt considerate infracțiuni, care sunt organele competente să cerceteze respectivele încălcări ale ordinii de drept, ce sancțiuni se pot aplica, care sunt condițiile aplicării și executării acestor sancțiuni, precum și cauzele ce exclud caracterul penal al faptei sau cele care exclud răspunderea penală.

Infracțiunea este unicul temei al răspunderii penale, astfel, răspunderea penală se întemeiază numai pe săvârșirea unei infracțiuni, a unei fapte prevăzute de legea penală, săvârșită cu vinovăția cerută de lege și care prezintă pericolul social concret al unei infracțiuni.

Principiul umanismului.

Potrivit acestui principiu, răspunderea poate avea loc numai prin folosirea acelor instrumente care nu duc la înjosirea, umilirea sau degradarea ființei umane trase la răspundere penală și care nu vor leza demnitatea acesteia.

Principiul umanismului evidențiază faptul că în normele penale sunt prevăzute exigențe cărora omul se poate conforma, sancțiunile având și funcția de reeducare. Reglementarea penală, în întregul său, trebuie să pornească de la interesele și drepturile fundamentale ale omului.

Umanizarea pedepselor a fost una dintre principalele cercetări ale școlii clasice. În lucrarea „Principii di diritto criminale” Enrico Ferii se spunea că Școala clasică s-a opus cruzimii pedepselor și a modului de executare propunând abolirea pedepsei cu moartea, a pedepselor corporale și infamante, propunând îmblânzirea pedepselor.

Principiul răspunderii penale personale.

Prin acest principiu se consacra idee că răspunderea penală revine numai persoanei care a săvârșit sau a participat la săvârșirea unei infracțiuni, răspunderea penală neputând interveni pentru fapta altuia și nici nu poate fi colectivă, adică pentru fapta unei persoane să răspundă un colectiv, grup, familie, etnie”. Moartea subiectului pasiv al răspunderii penale, are drept urmare stingerea răspunderii penale și a sancțiunilor ce decurg din aceasta.

Principiul unicității răspunderii penale, în latina non bis în idem, implică regulă conform căreia pentru o infracțiune nu exista decât o răspundere penală. Acest principiu nu implică faptul că pedepsele penale principale nu pot fi însoțite de pedepse complementare sau de o pedeapsă accesorie dacă sunt aplicate în temeiul legii. Mai mult decât atât, răspunderea penală poate chiar coexista cu alte forme de răspundere juridică, precum răspunderea administrativă, disciplinară, civilă ș.a.m.d.

Principiul inevitabilității răspunderii penale.

Orice persoană care săvârșește o infracțiune trebuie să răspundă penal. Înlăturarea răspunderii penale prin amnistie, pentru lipsa plângerii prealabile, împăcarea părților etc., nu înlătură sau micșorează importanța acestui principiu.

Ca și o deosebire de răspunderea civilă, guvernată de principiul disponibilității, acțiunea civilă neputând să fie exercitată din oficiu de organele judiciare ale statului, cu excepția cazurilor când este recunoscută în interesul minorilor, a incapabililor sau a altor situații prevăzute limitativ de lege, răspunderea penală este guvernată de principiul inevitabilității sale atât față de stat, cât și față de infractor, înlăturarea sau atenuarea răspunderii pentru infracțiunea săvârșită neputând avea loc decât în cazurile și condițiile expres prevăzute de lege.

Necesitatea răspunderii și inevitabilitatea ei derivă din faptul că, odată comisa infracțiunea, viața socială nu mai poate continua în condiții de securitate fără intervenția constrângerii de stat. Principiul inevitabilității răspunderii penale este realizat prin principiul oficialității acțiunii penale în vederea tragerii la răspundere penală a infractorului și care funcționează pentru majoritatea infracțiunilor.

Principiul egalității tuturor persoanelor în fața legii stabilește că toate persoanele au aceleași drepturi și că nimeni nu poate să beneficieze de tratament privilegiat. Astfel sunt interzise discriminările de orice gen în procesul răspunderii penale.

Principiul individualizării răspunderii penale.

Răspunderea penală trebuie să fie individualizata în funcție de gravitatea infracțiunii, de persoana făptuitorului pentru a asigura atât sancționarea corectă a infractorului cât și realizarea prevențiunii. Supranumit și principiul personalității, acest principiu stabilește caracterul strict personal al răspunderii penale. Destinatarul nu poate fi decât persoana vinovată de comiterea unei infracțiuni, astfel, fiind exclusă răspunderea colectivă.

Principiul prescriptibilității răspunderii penale.

Răspunderea penală trebuie să intervină rapid în vederea restabilirii ordinii de drept încălcate. Cu cât răspunderea penală este amânată față de data săvârșirii infracțiunii, cu atât eficiența ei scade, rezonanța socială a infracțiunii stingându-se treptat și stabilirea răspunderii penale pentru infracțiunea aproape uitată, ale cărei urmări fost reparate, înlăturate sau șterse prin trecerea timpului nu mai apare ca necesară.

Legislația penală română a consacrat prevederi prin care a fost stabilită prescriptibilitatea pentru aproape toate infracțiunile, cu excepția celor contra păcii și omenirii, în cazul cărora era prevăzută expres imprescriptibilitatea atât a răspunderii penale cât și a executării pedepsei. Potrivit regulei, răspunderea este înlăturată prin trecerea unui interval de timp prevăzut de lege de la săvârșirea infracțiunii, în cazul în care infractorul nu a fost tras la răspundere penală sau această răspundere să fi fost definitiv stabilită.

Prescriptibilitatea răspunderii penale are temeiul în considerente de politică penală. Ca mijloc de realizare a ordinii de drept prin constrângere, în mod ideal, răspunderea penală intervine cât mai curând după săvârșirea infracțiunii, întrucât sancționarea imediată și fermă a infractorului sporește eficiența constrângerii și întărește autoritatea legii, tragerea la răspundere după ce a trecut un interval prea mare de timp de la data săvârșirii faptei ar fi inoportună.

Răspunderea penală are un nivelul sporit de duritate și de represivitate al sancțiunilor, ce nu au un caracter specific, așa cum este caracterul financiar al sancțiunilor în răspunderea civilă și cea materială.

Specificul acestei forme de răspundere constă în comportarea ilicită a persoanei, comportare care trebuie să îmbrace forma infracțiunii, a faptei cu pericol social. Pe lângă această, răspunderea penală este reprezentată de conceptul de pedeapsă. În majoritatea cazurilor răspunderea se finalizează cu executarea pedepsei. Cu toate acestea, răspunderea și pedeapsa sunt noțiuni distincte și inconfundabile. Persoana trasă la răspundere penală poate fi scutită de pedeapsă conform legii.

O altă caracteristică ce deosebește răspunderea penală de alte forme de răspundere juridică este constituită de organele chemate să stabilească felurile de răspundere, organele care au dreptul de a aplica sancțiunile fiind doar instanțele de judecată.

În cazul răspunderii penale are ca temei fapta concretă ce îmbracă forma infracțiunii. Ea poate interveni numai pentru comiterea unei anumite fapte, pentru un anumit act de comportare, fie că este vorba de o acțiune sau de o inacțiune calificată de legislația în vigoare drept infracțiune, precum și pentru consecințele acesteia. Legiuitorul a stabilit că răspunderea penală începe în momentul săvârșirii infracțiunii, atunci se naște obligația statului de a-l identifica pe cel vinovat prin intermediul organelor de justiție și de a asigura realizarea răspunderii penale. Obligația corelativă a infractorului este de a suporta răspunderea și constrângerile prevăzute de aceasta.

Prin urmare, răspunderea este un fenomen ce are limite în timp, apărând în momentul comiterii infracțiunii, realizându-se începând cu momentul intrării în vigoare a hotărârii pronunțate de instanța de judecată și este clasată în legătură cu executarea pedepsei de către vinovat după stingerea ori ridicarea antecedentului penal.

O discuție controversată în doctrină a pornit de la răspunderea penală a persoanei juridice astfel, se considera că persoanele juridice nu au capacitate proprie de a acționa, fiind doar acte comise de persoane fizice și atribuite entităților colective, ceea ce nu era suficient pentru realizarea laturii obiective a unei infracțiuni.

De-a lungul timpului s-a arătat că a accepta răspunderea penală a unei persoane juridice înseamnă, în realitate, a angaja răspunderea penală a tuturor indivizilor ce o compun și a-i sancționa fără distincție vinovații și nevinovații, pe cei care au aprobat și dezaprobat acțiunea infracțională, pe cei ce nu au votat și pe cei care au decis comiterea faptei.

Chiar dacă persoanele fizice au fost sau nu identificate și declarate vinovate, sentința de culpabilitate pronunțată împotriva grupului în ansamblu are ca efect atragerea consecințelor păgubitoare ale unei condamnări penale nemeritate asupra întregului colectiv.

În timp, cea mai mare parte a doctrinei a admis răspunderea penală a persoanei juridice independentă de caracterul personal al răspunderii penale. În ceea ce privește sancționarea persoanei juridice, aceasta nu coincide în totalitate cu cele prevăzute pentru persoanele fizice, datorită diferențelor existente între cele două categorii de subiecți, cum ar fi faptul că nu poate fi executată în sensul clasic al cuvântului și nici nu poate fi privată de libertate aplicând pedeapsa închisorii. Sancțiunea principală care se aplică persoanei juridice se consideră a fi amenda, tocmai datorită faptului că amenda se leagă de scopul principal al persoanei juridice, acela de a obține un profit. Aceasta sancțiune trebuie a fi corect individualizată astfel încât să aibă un cuantum suficient de ridicat pentru a realiza scopurile de prevenție. În țările dezvoltate, răspunderea penală are un caracter propriu. În România, răspunderea este personală în sistemul de drept penal, constând în faptul că o persoană nu poate fi trasă la răspundere decât după o cercetare riguroasă și după ce persoană a fost găsită vinovată, răspunzând penal pentru consecințele acțiunii sau inacțiunii sale. În dreptul penal din România, atât persoanele fizice cât și persoanele juridice sunt subiecți ai răspunderii penale.

Și în restul țărilor din Europa este acceptată răspunderea penală a persoanelor juridice, aici amintind tari ca Anglia, Irlanda, Olanda, Franța, Portugalia, Danemarca, Norvegia. În schimb, tari ca Spania, Italia, Germania, Belgia și Grecia au reticente în privința aceasta.

În ceea ce privește diferitele probleme legate de crimele de stat și delictele de stat, în prima categorie regăsim alte infracțiuni decât cele clasice, ca de exemplu genocidul, apartheidul. Crimele de stat atrag răspunderea penală iar, delictele conduc la obligația de reparare a prejudiciului. Doctrina din România cât și doctrina altor țări din Europa, printre care Germania, Franța, Italia au pus în discuție răspunderea penală a persoanei juridice. În Franța, Noul Cod penal, intrat în vigoare în 1994 vorbește despre persoane juridice de drept public, de partide politice, grupări politice, sindicate profesionale, societăți civile, asociații nonprofit. Răspunderea persoanei juridice în dreptul francez include pe lângă amendă, dizolvarea persoanei juridice, supravegherea juridică, închiderea definitivă și confiscarea bunurilor.

Pentru ca o persoană să poată atrage asupra sa consecințele răspunderii penale, trebuie să fie îndeplinite cumulativ mai multe condiții, și anume:

1) să ne aflăm în prezența unei conduite sau a unei fapte penale ilicite;

2) să existe un rezultat socialmente periculos, dăunător, ce poate consta atât în crearea unui prejudiciu material, cât și în vătămarea sănătății sau integrității corporale;

3) să existe un raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul produs;

4) fapta să fie săvârșită cu vinovăție;

5) să nu existe vreo cauză sau împrejurare prin care să se excludă caracterul penal al faptei ori să fie înlăturată răspunderea penală.

Prin răspundere penală se înțelege faptul că răspunderea unei persoane pentru actul săvârșit de aceasta sau consecințele produse ce îi sunt imputabile și rațiunile pentru care delictul este suportul unei obligații.

Consacrarea răspunderii penale a persoanelor juridice are necesități de ordin practic, impuse de realitățile vieții economico-sociale contemporane. Activitățile persoanelor juridice implică riscuri pe care le impun dezvoltarea tehnologică și implementarea noilor tehnologii în procesul de producție. Într-o economie de piață, orice persoană juridică cu scop lucrativ încearcă să obțină un profit cât mai mare într-un timp cât mai scurt, încercând să eludeze legile privind evaziunea fiscală, fraudele comerciale etc. Adesea, organizațiile criminale adoptă structuri specifice industriei și comerțului, constituindu-se ca persoane juridice și încercând astfel ca, în spatele unei aparențe de legalitate, să desfășoare activități ilicite, spre exemplu trafic de bunuri și de persoane, spălare de bani etc.

Persoanele juridice, cu excepția statului și a autorităților publice, răspund penal pentru infracțiunile săvârșite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice. Instituțiile publice nu răspund penal pentru infracțiunile săvârșite în exercitarea unei activități ce nu poate face obiectul domeniului privat. Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit la săvârșirea aceleiași fapte.

Conceptul de societatea perfectă, a fost, este și va rămâne o utopie, un ideal și o lume care nu vor putea fi atinse niciodată.

Secțiunea a III-a: Relația dintre răspunderea civilă și răspunderea penală

Mult timp noțiunea de reparație nu era desprinsă de aceea de pedeapsă. Chiar și atunci când în dreptul roman apar delictele publice, continuau să existe delictele private, sancționate în interesul particularilor.

Există, așadar, pe de o parte, răspunderea penală prin care statul reprimă în scopul asigurării ordinii în societate faptele încriminate de legea penală, socotite antisociale, acțiunea aparține statului și care are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanei vinovată de comiterea infracțiunii.

Pe de altă parte, însă, există răspunderea civilă delictuală, organizată în scopul ocrotirii interesului particularilor păgubiți prin fapta ilicită, acțiunea aparținând victimei și are ca obiect repararea prejudiciului.

Domeniul răspunderii din dreptul penal și cel al răspunderii de drept civil se interferează astfel.

Majoritatea infracțiunilor sunt totodată și delicte sau cvasidelicte civile ce obligă la reparație, fiind posibila producerea prin săvârșirea unei infracțiuni a unui prejudiciu material sau moral în dauna unei persoane fizice sau juridice, pe lângă urmările socialmente periculoase și, în acest fel, infracțiunea devenind și sursa unor obligații civile.

Spre exemplu infracțiunea de furt, infracțiunea de omor, infracțiunea de distrugere etc.

Unele fapte constitui numai infracțiuni, fără să se deschidă o acțiune în reparațiune, întrucât, prin natura urmărilor lor nu pot genera prejudicii materiale sau morale excluzând, de plano, posibilitatea exercitării acțiunii civile. Este cazul infracțiunile de pericol ce nu pot genera în mod direct prejudicii materiale sau morale, precum infracțiunea de conducere a unui autovehicul pe drumuri publice de către o persoană ce nu posedă permis de conducere.

Exista și fapte generatoare de pagubă fără a fi infracțiuni, fapte ilicite care îndeplinesc cerințele legii civile pentru ca făptuitorul să fie obligat la despăgubire.

Legea penală este ghidată de principiul legalității pedepselor, astfel încât, o faptă nu constituie infracțiune dacă nu se încadrează într-una din definițiile pe care le prevede legea penală și nu poate fi sancționată decât în formă și în limitele prevăzute de lege.

Răspunderea civilă, fiind stabilită de Codul civil prin largi dispoziții de principiu formulate în termeni generali și suficient de elastici pentru a permite interpretarea extensivă.

Pedeapsa penală se stabilește după gravitatea obiectivă și subiectiva a infracțiunii, necondiționata, în principiu, de existența și întinderea pagubei cauzate.

Reparația civilă, dimpotrivă, este stabilită în funcție de cuantumul daunei pricinuite și, de regulă, independent de gravitatea faptei imputate celui chemat să răspundă.

Sancțiunea penală presupune fără excepție o intervenție efectivă a constrângerii de stat, pe când, în cazul sancțiunii delictului civil, repararea datorată, poate fi înfăptuită de bună voie de cel ce a pricinuit o pagubă.

Sancțiunea delictului civil este întotdeauna patrimonială și presupune repararea prejudiciului patrimonial cauzat. Sancțiunea penală poate să aibă și ea în unele cazuri acest caracter, spre exemplu, în situația în care Codul penal prevede drept sancțiune amenda. În mod frecvent, însă, pedeapsa penală își produce efectul educativ prin acțiunea directă asupra persoanei condamnate, pe când sancțiunea delictului civil, produce efecte asupra persoanei chemate să răspundă doar în mod direct și anume, prin mijlocirea efectelor negative produse în patrimoniul ei.

Dacă în penal decesul făptuitorului stinge acțiunea penală, nemaifiind posibilă tragerea la răspundere a persoanei vinovate iar moartea condamnatului stinge executarea pedepsei, în civil, decesul debitorului reparației nu stinge dreptul de a acționa al persoanei prejudiciate, drept pe care aceasta îl va putea exercita împotriva moștenitorilor făptașului.

Răspunderea penală exercită influente asupra răspunderii civile din mai multe puncte de vedere, în special pe planul competenței și autorității lucrului judecat.

Cât privește competența, de câte ori fapta producătoare de pagubă este atât o infracțiune cât și un delict civil, partea vătămată are un drept de alegere, în sensul că își poate exercita dreptul la acțiunea civilă alături de acțiunea penală în fața instanțelor penale prin constituirea ca parte civilă, putând și intenta separată acțiunea de dezdăunare în fata instanțelor civile.

Dreptul de a alege, numit și drept de opțiune în exercitarea acțiunii civile, odată exercitat prin alegerea uneia dintre căi, persoana vătămată nu mai poate renunța la calea aleasă pentru a se îndrepta spre cealaltă, dreptul de opțiune fiind, în principiu irevocabil, consecințele acestei reguli fiind foarte importante, partea civilă care renunță la acțiunea civilă exercitată în fața instanței penale putând pierde dreptul de a se mai adresă instanței civile și implicit dreptul de opțiune pe cale judiciară pentru repararea pagubei.

Cât timp nu a început urmărirea penală iar persoana vătămată a introdus acțiune civilă la instanța civilă, procesul civil se desfășoară conform normelor prevăzute de Codul de procedură civilă. Din momentul în care există și procesul penal cu privire la aceeași faptă, judecarea acțiunii civile în fața instanței civile se va suspenda până la rezolvarea definitivă a acțiunii penale, datorită faptului că penalul ține în loc civilul. Astfel se explică necesitatea de a lua anterior o hotărâre definitivă în penal căreia să i se conformeze hotărârea instanței civile. Această regulă se impune întrucât hotărârea definitivă a instanței civile care a rezolvat acțiunea civilă nu are autoritate de lucru judecat în fața celei penale.

Ulterior rămânerii definitive a hotărârii penale, se va relua acțiunea civile în fața instanței civile și chiar dacă exercitarea acțiunii civile va urma regulile procesului civil, soluționarea acțiunii civile va fi influențată de modul în care a fost soluționata acțiunea penală prin hotărârea definitivă. Această hotărâre va avea autoritate de lucru judecat în fața instanței civile privitor la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției sale, instanța civilă ocupându-se numai de existența pagubei, de întinderea și cuantumul despăgubirilor civile, de modul de despăgubire asupra cărora instanța penală nu s-a pronunțat.

Cât privește autoritatea avută de hotărârea penală în materie civilă se poate concluziona că această hotărâre întemeiată pe dezbateri contradictorii, implica în mod necesar autoritate față de toți membrii societății, inclusiv de părțile care se judecă în civil. Nesocotirea constatărilor făcute de instanța penală vor fi de natură să aducă atingere justiției represive, având urmări contrare ordinii publice.

CAPITOLUL III: CONDIȚIILE RĂSPUNDERII:

Secțiunea I: Conduita ilicită

Secțiunea a II-a: Rezultatul socialmente periculos, prejudiciul, urmarea

Secțiunea a III-a: Legătură cauzală

Secțiunea a IV-a: Vinovăția

Indiferent că se vorbește despre răspunderea penală, civilă, administrativă, contravențională etc., pentru ca persoana în cauză să suporte consecințele negative ale faptelor săvârșite sub orice formă: infracțiune, contravenție, delict civil, este nevoie să fie îndeplinite în mod cumulativ anumite condiții. Dacă una dintre ele nu este îndeplinită, persoana nu poate fi trasă la răspundere, indiferent de forma acestei răspunderi.

Aceste condiții de care depinde răspunderea juridică sunt clasificate în condiții obiective și subiective. În prima categorie fac parte fapta ilicită și legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și rezultatul ilicit produs. Condițiile subiective, de natură psihologică, constau în atitudinea psihică a persoanei față de comiterea faptei ilicite și consecințele acesteia.

În general se consideră că ambele tipuri de condiții sunt de natură pozitivă. Pe lângă acestea trebuie îndeplinită și o condiție negativă, inexistența unor împrejurări care înlătura răspunderea juridică.

Pentru a se putea declanșa răspunderea juridică este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții:

existenta conduitei sau faptei ilicite;

existența unui rezultat dăunător al acestei conduite, ce se poate materializa într-un prejudiciu ce poate fi atât material, cât și moral, ori în suprimarea vieții, vătămarea sănătății și a integrității corporale;

existența unui raport cauzal între fapta ilicită și prejudiciul produs;

fapta să fi fost comisă cu vinovăție;

neexistenta unei împrejurări sau cauze, care să excludă caracterul ilicit al

Secțiunea I: Existența conduitei sau faptei ilicite.

Prin conduită ilicită se înțelege acțiunea sau inacțiunea ce contravine prevederilor normei juridice.

Activitatea ilicită se realizează adesea printr-o acțiune, putând fi îndreptată împotriva diferitelor valori și putând leza diferite valori ale societății precum viața persoanei, integritatea fizică și psihică, sănătatea, patrimoniul, demnitatea, viața sexuală, drepturile și libertățile politice, viața de familie și relațiile privitoare la autoritatea de stat, la înfăptuirea justiției, la securitatea statului, la ordinea de drept și la capacitatea de apărare a statului.

Astfel, acțiunea constă într-o manifestare externă a voinței, efectivă și fizică, ce presupune acte materiale care contravin normelor juridice în vigoare.

Acțiunea umană este conștientă, întrucât doar în cazul acțiunii conștiente a omului poate atrage răspunderea, lezând anumite drepturi legal recunoscute de lege. Spre exemplu, dreptul la inviolabilitatea domiciliului. În virtutea să, orice persoană fizică și juridică este apărată împotriva tuturor persoanelor care îl încalcă. Există și excepții de la regulă, însă sunt strict limitative, cum ar fi pătrunderea fără drept într-o locuință, dependință sau loc împrejmuit care aparține altei persoane. În acest caz se poate pedepsi și refuzul de a părăsi încăperile menționate, la cererea expresă a persoanelor îndrituite. Excepțiile privesc încălcarea gravă a ordinii de drept..

Normele juridice, însă, nu enumeră limitativ toate acțiunile interzise, acest lucru fiind imposibil. Sunt enumerate doar acțiunile ilicite prin care sunt încălcate normele juridice ce au un caracter prohibitiv, pornind de la cele săvârșite prin cele mai simple mijloace, până la cele săvârșite cu cele mai sofisticate și avansate metode precum utilizarea calculatorului, a internetului etc.

Acțiunea ilicită poate fi realizată prin acte materiale precum lovirea, luarea, distrugerea, uciderea, sau prin cuvinte, pe cale orală în cazul insultei, calomniei, propaganda pentru război, ori scris în cazul denunțării calomnioase, falsificării, contrafacerii, alterării înscrisului.

Acțiunea reprezintă, astfel, o activitate prin care se face ceva ce nu trebuie făcut ori prin care se efectuează ceva ce nu trebuie efectuat. Se precizează că, în cazul furtului, spre exemplu, acțiunea ce constă într-o sustragere sau luarea unui bun mobil ce aparține altuia, fără drept, este legată de o normă de conduită ce prescrie o interdicție a furtului, a luării, o conduită prohibită.

Acțiunea presupune practic variate forme, făptuitorul săvârșind ceva oprit de lege, lovind, furând, înșelând o altă persoană, deși îi era interzis acest lucru.

Faptele și conduitele ilicite se pot produce și prin inacțiune. Aceasta constă în neîndeplinirea unei acțiuni obligatorii. Și în acest caz se corelează cu o normă de conduită ce cuprinde un ordin potrivit căruia trebuie să se facă ceva, spre exemplu, ajutorul dat celui aflat în primejdie. Inacțiunea devine infracțiune prin neîndeplinirea acelei acțiuni..

Un exemplu concret este dat în cazul abandonului de familie pentru neplata întreținerii sau în situația dezertării prin neprezentarea la unitatea militară. Exista și alte infracțiuni ce se comit prin inacțiune cum sunt: nedenunțarea unei infracțiuni, omisiunea de a acorda ajutorul necesar etc.

Inacțiunea nu constituie elementul material al infracțiunii, de exemplu, infracțiunea de luare de mită se poate săvârși de un funcționar prin „pretindere”, „primire”, „acceptare”, „nerespingere” de bani ori alte foloase necuvenite dacă nu există o obligație legală sau convențională de a nu rămâne pasiv, pentru împiedicarea unei alte energii care să producă rezultatul periculos.

Pentru angajarea răspunderii civile delictuale sau contractuale este necesară existența unei fapte cu caracter ilicit.

Noțiunea de faptă din Codul Civil trebuie înțeleasă în sensul de activitate materială, de fapte comisive ori omisive săvârșite cu intenția de a cauza altuia un prejudiciu.

Delictul civil reprezintă un fapt voluntar și ilicit. Fapta ilicită lato sensu presupune o activitate, o manifestare externă, comisivă sau omisivă, comisa cu intenția de a cauza un prejudiciu.

Răspunderea este o consecință a faptelor omului. Într-un sens restrâns, fapta presupune o manifestare perceptibilă simțurilor umane, gândirea exteriorizată și materializată. În sens mai larg, aceasta presupune manifestarea externă a persoanei și urmările ce constau în modificarea unor raporturi sau situații juridice existente.

În privința caracterului ilicit, acesta se poate desemna printr-o activitate nepermisă, nelegitimă, interzisă de lege ce poate fi atât o acțiune, cât și o inacțiune.

Așa cum precizăm, în cazul răspunderii penale există coexistența, atât a acțiunii, cât și a inacțiunii, în cazul unor infracțiuni, dar iată că și răspunderea civilă ne oferă cazuri în care, fapta autorului îmbracă simultan ambele forme ale conduitei ilicite. Orice neîndeplinire a unei îndatoriri prevăzute de lege poate constitui o acțiune sau inacțiune ilicită și poate atrage răspunderea autorului.

Fapta ilicită presupune, în general, conduita omului contrară legii și este atingerea adusă normelor de drept penal, în cazul ilicitului penal și atingerea adusă normelor de drept civil, în cazul ilicitului civil. Ea poate îmbrăca și formele unei contravenții sau a unei abateri disciplinare, toate formele fiind într-o strânsă legătura, identificându-se chiar și în cazul când sunt generate de același fapt. Uneori, ilicitul penal nu interesează legea civilă și nici ilicitul civil poate manifesta indiferentă în legea penală.

În doctrină, comportamentul omisiv s-a definit ca fiind acea manifestare exterioară ce înfățișează o atitudine negativă, de pasivitate, în fața realității, o înfrângere a energiei fizice..

Omisiunea ar puntea consta într-o acțiune interioară, un efort pe plan subiectiv al agentului, de a nu acționa, astfel, omisiunea devenind un proces exclusiv intern care echivalează cu efortul subiectului prin oprirea nervilor motorii ce îl îndemna la acțiune.

Omisiunea de a acționa a subiectului nu presupune neapărat o inactivitate. Prin natura sa, individul, ca ființă conștientă, trăiește în societate și recepționează diferite influențe pe care le presupune o situație, fiind supus unor tentații permanente în lumea înconjurătoare.

Acest proces psihic se desfășoară interiorul subiectului, fiind îndreptat spre obținerea unor rezultate determinate.

Omisiunea apare ca o consecință a exigenței juridice, putând fi concepută numai în legătură cu scopul pe care norma îl urmărește să-l impună unui subiect ca o obligație de a acționa și constă în neîndeplinirea acelei acțiuni atunci când exista posibilitatea materială de a o îndeplini prin propriile limite logice. Astfel, omisiunea nu îi va fi imputabilă subiectului dacă a făcut tot ce era posibil iar obligația nu a fost îndeplinită cu succes din cauza unor factori externi, independenți de voința să, de exemplu în cazul denunțării unei infracțiuni ajunse târziu la autorități din cauza angajaților poștali.

Secțiunea a II-a: Rezultatul socialmente periculos, prejudiciul, urmarea.

Printre condițiile indispensabile declanșării răspunderii juridice se numără și existența unui rezultat dăunător, ce se materializa fie într-un prejudiciu material și/sau moral, fie și în suprimarea vieții, vătămarea sănătății, a integrității corporale etc.

Pentru a fi fundament al răspunderii juridice, fapta ilicită trebuie să aibă consecințe negative în planul relațiilor sociale. Acestea pot fi manifestate în diferite modalități: diminuarea unui patrimoniu, tulburarea bunei funcționări a unei instituții, vătămarea integrității fizice sau morale a unei persoane și punerea în pericol a unei valori sociale, chiar dacă aceasta nu este atinsă direct.

Spre exemplu, faptul că furtul are consecințe efective, tentativa de omor, ca și situația în care hoțul, dorește să sustragă o sumă de bani din buzunarul persoanei, nu își însușește banii căutați pentru că nu îi găsește. Astfel nu se produce un rezultat concret, cel dorit de infractor, anume moartea ori însușirea sumei de bani, lucru ce nu s-a produs ca urmare a unor condiții conjuncturale, în pofida dorinței infractorului. Acesta, deși a urmărit să se producă rezultatul faptei, din cauze independente de voința lui nu s-a produs acel rezultat.

În cazul acțiunilor ce au ca efect moartea uneia sau mai multor persoane, acțiunea socialmente periculoasă are consecințe foarte grave. Acțiunile în cazul furtului, delapidării, lipsirii în mod ilegal de libertate, vătămării sănătății, integrității corporale, libertății sexuale, pot apărea multiple urmări care constau în vătămări, psihoze, stări de graviditate ilegitimă, moartea victimei, precum și alte prejudicii de ordin social. Acțiunea socialmente periculoasă diferă în funcție de valoarea socială vătămată..

Faptele prin care se aduce atingere valorilor sociale devin periculoase prin urmărea pe care o produc sau ar putea să o producă în mod obiectiv, făcându-se distincție între urmarea directă sau imediată, materială sau morală și urmarea indirectă, socială a acțiunii ori inacțiunii.

Urmarea directă presupune acea atingere adusă unei valori ocrotite prin lege, ce constă în rezultatul produs imediat și concret, indiferent că este vorba despre o acțiune sau o inacțiune. Urmarea poate fi indirectă atunci când lezarea social-morală se produce în cadrul societății și care se răsfrânge asupra unor relații sociale și juridice.

Urmarea indirectă, socială este o urmare ce se întinde pe o rază mai mare și presupune un rău pentru societate și relațiile sociale, constând în tulburare socială, neliniște, slăbirea în încrederea socială în normele de conviețuire, neîncrederea în valorile politice, etice, juridice ale democrației.

Exista infracțiuni la care urmărea deși nu este prevăzuta, cum ar fi infracțiunea de calomnie, mărturie mincinoasă, trădare etc., aceasta exista și nu mai trebuie dovedită.

În cazul răspunderii civile delictuale, pentru a fi în prezența răspunderii trebuie să existe un prejudiciu, o pagubă, daună, alături de celelalte condiții generale, vinovăție, raport de cauzalitate etc. Prejudiciul presupune rezultatul sau efectul negativ suferit de o persoană ca urmare a faptei ilicite, săvârșite de o altă persoană, a faptei unui lucru sau animal pentru care persoana este ținută să răspundă.

Prejudiciul este esențial răspunderii civile în general și reprezintă consecința negativă suferită de o anumită victima și poate fi atât patrimonial, cât și moral, în funcție de evaluarea băneasca directă.

Prejudiciul patrimonial, ce poate fi material, precum distrugerea unui bun, sau corporal, precum în cazul pierderii capacității de muncă, se poate evalua în bani. Pe de altă parte, atingerea demnității, a onoarei, precum și suferințele fizice sau cele de ordin emoțional, afectiv, nu pot face obiectul unei evaluări pecuniare propriu-zise. Prejudiciul patrimonial este consecința încălcării unui drept patrimonial. Un exemplu ar fi încălcarea dreptului de proprietate sau încălcarea unui drept personal patrimonial. În cazul reputației unui comerciant, acesta va fi lezat în relațiile comerciale cu partenerii săi, astfel ca, crearea unei imagini negative va putea duce la diminuarea profitului sau chiar la situații mai grave precum încetarea activității și falimentul comerciantului.

Cât privesc condițiile reparării prejudiciului, se referă la faptul că acesta trebuie să fie cert, sigur și actual, să se fi produs. Prejudiciul actual este întotdeauna și cert.

Privitor la repararea prejudiciului viitor, în măsura în care producerea lui este și se cunosc existența pagubei și întinderea sa, pot fi acordate dezdăunări, făcându-se referire la urmările viitoare, la eventualele rezultatele ce se vor produce în viitor ca urmare a faptei.

Reparării prejudiciului viitor depinde de faptul că acesta să fie nereparat, putând fi făcută atât de o persoană fizică sau de o persoană juridică. Când se procedează la stabilirea efectivă a despăgubirii în vederea reparării daunelor cauzate victimei, nu trebuie neglijate regulile fundamentale referitoare la repararea lor: repararea prejudiciului pe cale convențională, prin înțelegerea dintre părți, dacă este posibilă o astfel de înțelegere, principiul reparării integrale și principiul reparării în natură ale acestuia.

Prejudiciul trebuie reparat în mod exhaustiv, indiferent de formă sau gradul de vinovăție.

În ce privește repararea prejudiciului prin echivalent, aceasta se poate face atât sub forma unei sume globale, cât și prin stabilirea unei prestații bănești, succesive, cu caracter viager său temporar.

În practica judecătorească au existat nenumărate situații, cu numeroase litigii, apărând problemele, consecința lipsei unor reglementări unitare și clare a principiilor enunțate. Cât privește distrugerea sau deteriorarea unui bun, va fi avut în vedere prețul de înlocuire, valoarea de circulație a bunului, gradul său de uzură, eventualele reparații etc.

În măsura în care survenit decesul unei persoane, autorul faptei ilicite trebuie să suporte cheltuielile medicale și de înmormântare ocazionate de deces.

O altă reparație privește prejudiciul moral și patrimonial suferit de persoanele ce se aflau în raporturi juridice și/sau de fapt cu defunctul, mai exact, pensie de urmaș, despăgubiri care să compenseze lipsa întreținerii suferite de copilul minor etc.

Secțiunea a III-a: Legătura cauzală

Cea de-a treia condiție necesară pentru atragerea răspunderii juridice se referă la existența raportului cauzal între fapta ilicită și rezultatul socialmente periculos produs sau prejudiciul creat.

Pentru orice formă de răspundere, penală, civilă, contravențională etc., este necesar ca, în afara unei fapte ilicite și a creării unui prejudiciu, să existe o legătură de cauzalitate între cele două elemente.

Adesea se dovedește a fi ușoara stabilirea relației de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu. Spre exemplu, prin simplul fapt că un bun a fost sustras, în cazul unui furt, aceasta sustragere a creat automat un prejudiciu în paguba unor persoane prin lipsirea de bunul respectiv. Însă, în cazul morții victimei survenite în împrejurări necunoscute sau ca urmare a unor factori externi și interni multipli, când moartea se cauzează unui concurs de împrejurări, unui lanț cauzal, unde fiecare împrejurare umană sau naturală contribuie la moartea unei persoane.

În lanțul cauzal se enumera factorii de orice natură, inclusiv cei atmosferici sau de natură psihică. Astfel, în această antecedență cauzală există mai multe ipoteze, neavând o imagine clară a factorilor determinanți.

Din această cauză, față de situațiile neclare și complexe prin împrejurările pe care le cuprind, este necesară fixarea anumitor repere metodologice. În stabilirea legăturii de cauzalitate, trebuie stabilită, în principal, cauza prejudiciului: dacă se datorează sau nu unei fapte ilicite, caracterul obiectiv și conduita, sub forma unei acțiuni ilicite, dacă între fapta și prejudiciu există atât factori naturali, cât și umani și ce contribuție efectivă a avut fiecare dintre ei.

În doctrina s-au formulat numeroase teorii asupra raportului de cauzalitate, printre cele mai principale fiind teoria condiției sine qua non, potrivit căreia, în situația în care nu poate fi identificată o cauză unică a apariției prejudiciului, se atribuie rol cauzal tuturor faptelor și evenimentelor anterioare prejudiciului în lipsa cărora acesta nu s-ar fi produs. În concret este vorba despre toți factorii care, indiferent de măsura în care au cauzat dăuna, vor fi reținuți în raportul cauzal.

O altă teorie importantă este cea a cauzei adecvate sau cauzei tipice, potrivit căreia se rețin numai acele împrejurări care sunt susceptibile, prin natura lor, să producă un anumit efect.

Alte teorii formulate sunt teoria relevanței ce presupune faptul că producerea rezultatului trebuie apreciată în concret, în mod distinct de la caz la caz, teoria cauzei eficiente, care consacră faptul că întotdeauna unul dintre antecedente va avea un rol hotărâtor față de celelalte, teoria cauzalității umane, potrivit căreia pot fi considerate cauze umane numai acele rezultate ce intră în sfera sa de stăpânire chiar dacă nu le-a dorit, era în măsură să le împiedice.

Sfera poate fi mai restrânsă sau mai largă, elementul esențial fiind omul, putând domina lumea înconjurătoare potrivit bazei cunoștințelor acumulate de-a lungul vieții și datorită puterilor sale cognitive și volitive.

Conform teoriei cauzei proxime, cunoscută și sub numele de teoria lui Bindig sau teoria prevalenței, este consideră drept cauză a rezultatului doar ultima acțiune.

Printre alte teorii formulate se pot enumera și teoria cauzalității necesare și teoria cauzei eficiente.

Secțiunea a III-a: Existența vinovăției

Vinovăția este elementul subiectiv principal în care se exprimă în mod evident atitudinea conștiinței și voinței față de fapta săvârșită și fata de urmările ei.

Vinovăția presupune recunoașterea capacității omului de a pătrunde și a aprecia un lucru la justa valoare. Acest element al răspunderii juridice este desemnat prin termeni distincți precum vinovăție în dreptul penal și de culpă sau greșeală în dreptul civil.

Atunci când se afirmă despre o persoană că a săvârșit o infracțiune și că este vinovată, înseamnă că acea persoană a avut o anumită atitudine a conștiinței și voinței față de faptă și fata de urmări, dându-și seama despre aceasta și urmărind producerea urmărilor, sau neurmărind dar putând să își dea seama de consecințe.

Vinovăția reprezintă acea atitudine psihică cu caracter antisocial a persoanei care săvârșește o faptă penală, prevăzută și pedepsită de lege, care a avut la momentul conceperii și executării ei capacitatea de exprimare liberă și înțelegerea semnificației antisociale a faptei comise și a urmărilor, or, deși nu a avut reprezentarea faptei și nici a urmărilor acesteia, putea și era necesar să și la reprezinte în condițiile unei atitudini normal diligente.

Din perspectiva concepției psihologice, vinovăția presupune ansamblul proceselor psihice volitive, intelective și afective ce stau la baza relației dintre autor și fapta comisă.

Dimensiunea psihologică reliefează structura personalității individului delincvent și a individului normal, motivația și mobilurile comiterii delictului, precum și atitudinea delincventului față de fapta comisă, răspunderea și discernământul.

Vinovăția este un element esențial al conceptului de infracțiune.

Factorii ce presupun vinovăția sunt factorul volitiv, voința și factorul intelectiv, conștiința. Voința este un proces psihic de conducere conștientă a activității în toate aspectele ei, o condiție esențială a vinovăției, ce îmbrăca atât forma acțiunii, cât și a inacțiunii. Conștiința este facultatea psihică prin care persoana înțelege semnificația și urmările faptei, dezvăluie atitudinea conștiinței individului față de fapta săvârșită.

Că trăsătură esențială a infracțiunii, vinovăția este înțeleasă pornind de la teoria psihologică, astfel, toate fenomenele și procesele psihice ce preced și însoțesc realizarea actului de conduită constituie latura internă, psihică. Astfel, vinovăția presupune atitudinea psihică a persoanei care, săvârșind cu voință și neconstrângere o faptă ce prezintă pericol social, prevăzută de legea penală, a avut la momentul executării reprezentarea faptei și urmărilor socialmente periculoase sau, deși nu a avut reprezentarea faptei și a urmărilor, avea posibilitatea reală a acestei reprezentări.

Pentru a exista vinovăție nu este suficient să existe voința de a săvârși fapta, ci și că această voință să fie liber determinată. Cât privește vinovăția prevăzută în noul Cod penal, conform art. 19 alin. 1, fapta ce prezintă pericol social prevăzută de legea penală este săvârșită cu intenție sau culpă sau preaterintenție.

Intenția, ca formă a vinovăției, presupune că în momentul săvârșirii să fie prevăzut rezultatul socialmente periculos și urmărita producerea acelui rezultat. Făptuitorul a prefigurat rezultatului faptei, reprezentarea în mintea sa a acestuia, nu doar posibilitatea reprezentării lui.

Intenția poate fi directă sau indirectă, în funcție de atitudinea făptuitorului față de producerea rezultatului periculos.

Cât privește intenția directă, un exemplu îl constituie uciderea unei persoane folosind un cuțit. Făptuitorul urmărește moartea victimei, iar prin mai multe lovituri de cuțit se produce rezultatul.

În ceea ce privește intenția indirectă sau eventuală, deși nu urmărește producerea rezultatului, săvârșește totuși fapta prin acceptarea eventualei produceri. Spre exemplu, o persoană ce lovește un copil aflat în stare gravă, abandonat într-o pădure, unde, din cauza faptului că nu se poate deplasa și a frigului iernii, decedează. Un alt exemplu este dat de cazul în care se lovește o persoană aflată în stare de ebrietate și care, abandonată pe un câmp, într-un canal, decedează.

Intenția mai poate fi simplă și calificată, inițială și supravenită, complexă și unică, spontană și premeditată etc.

Culpa, cea de-a doua modalitate a vinovăției, presupune următoarele forme: culpa cu prevedere, ușurința și culpa simplă, fără prevedere sau din greșeală.

Culpa cu prevedere constă în faptul că rezultatul prevăzut și posibil al faptei din motive variate, nu este acceptat și în mod ușuratic este considerată neîntemeiata producerea să. Cazurile cele mai întâlnite privesc circulația rutieră sau la normele de protecție a muncii.

Convingerea persoanei că acel rezultat nu se va produce trebuie să se întemeieze pe date ale realității precum calitățile personale, vârsta, experiența de viață, experiența profesională etc.

Culpa fără prevedere există atunci când făptuitorul nu a prevăzut rezultatul faptei, deși putea și trebuia să-l prevadă. Spre exemplu, un tehnician constructor pe un șantier care, din neglijență, nu ia măsurile necesare de protecție a muncii, fapt din cauza căruia, un muncitor este accidentat mortal. Un alt caz ar putea fi acela în care un farmacist din neatenție eliberează o rețetă greșită. Acestei forme îi este caracteristic faptul că rezultatul periculos nu este prevăzut în ciuda faptului că autorul avea obligația de a acționa cu toată atenția și diligența, pentru a-l prevedea. Există, însă, posibilitatea de a putea să-l prevadă ținând cont atât de criteriul obiectiv cât și de cel subiectiv, presupunând toate particularitățile psihologice, fizice, intelectuale, de experiența de viață, de pregătirea făptuitorului, toate raportate la momentul săvârșirii faptei și la împrejurările concrete.

Pe lângă aceste modalități se mai poate întâlni culpa bazată pe imprudența sau neatenția, neglijența, nepriceperea, nedibăcia etc.

Intenția depășită sau praeterintenția este, în concret, o formă a culpei care se grefează pe o intenție. Astfel, se produc două rezultate: primul rezultat este prevăzut și intenționat, al doilea este neprevăzut, produs din culpă. Spre exemplu, infracțiunea de loviri și vătămări cauzatoare de moarte, în cazul căreia primul rezultat, lovirea sau vătămarea, este dorit, intenționat și cel de-al doilea rezultat, moartea, nu a fost prevăzut de autor, produs din culpă, depășind intenția inițială.

Cât privește răspunderea civilă, adesea se folosește în cadrul acestei condiții de existența a vinovăției definiția formelor de vinovăție întâlnite în Codul penal.

În cazul delictului civil, vinovăția poate fi intenționată, dol sau neintenționata, culpă.

Dolul presupune întotdeauna, intenția actuală sau eventuala de a păgubi o persoană. Dolul poate fi direct sau indirect.

Dacă păgubitorul prevede urmările faptei ilicite, cunoscând consecințele lor sociale negative, dorind ca aceste urmări să se producă, dolul este propriu-zis sau direct. Dolul direct, în înțelesul dat de dreptul roman noțiunii de „dolus”, reprezintă intenția malițioasă și dorința actuală de a păgubi, indiferent dacă aceasta păgubire este singurul și principalul scop al acțiunii ori inacțiunii săvârșite.

În cazul în care atitudinea psihică a persoanei fata de fapta sa ilicita și de urmările eventuale nu implică nici direct sau indirect și nici actual sau eventual intenția de a păgubi, se constituie o simplă culpa, o imprudență sau o neglijență.

Este imprudenta persoana care prevede rezultatul păgubitor al faptei sale ilicite însă nu dorește realizarea acestui rezultat, sperând în mod ușuratic să-l poată preîntâmpina.

Este neglijenta persoana care, deși se presupune că putea și trebuia să prevadă urmările păgubitoare ale faptei sale, nu și-a dat seama de consecințele firești ale acesteia, producând paguba.

Prezumția relativă a prevederii poate fi înlăturată, dovedindu-se cauza externă și agentul care a împiedicat persoana să-și poată reprezenta urmările conduitei sale.

Pornind de la condiția că atitudinea autorului faptei ilicite trebuie să fie liberă, ori de câte ori apar fapte sau împrejurări care împiedică și anihilează această libertate, vinovăția este exclusă sau diminuată. Aceste fapte influențează procesul de formare a laturii subiective sau restrâng posibilitatea de înțelegere a semnificației faptei și a consecințelor sale, anihilând capacitatea de a delibera și decide a subiectului.

CONCLUZII:

O dată cu dezvoltarea omenirii și progresului social, numărul încălcărilor normelor juridice va scădea ajungând la dispariția lor totală. Consider că această afirmație pare a fi o abordare speculativă și idealistă. Pe cale de consecință, organismul coercitiv statal ar fi pe cale de dispariție, fapt ce nu poate fi acceptat.

Care vor fi urmările dacă nu vor mai exista încălcări ale normelor juridice, dat fiind ca acestea presupun posibilitatea încălcării lor. Ce consecințe va avea faptul că nu va mai există posibilitatea folosirii constrângerii statale?

În opinia, pe cale de consecință, nu va mai exista un drept. În opinia mea, oricât de avansat ar fi de gradul de dezvoltare al civilizației unui stat și indiferent de semnificația data normelor juridice de concepțiile sociale, dreptul va continua să coexiste, păstrând forța coercitivă și aplicându-se ori de câte ori va fi necesar pentru a se menține echilibrul și a se respecta valorile ocrotite de stat privitoare la comunitate și indivizi.

În unele cazuri, prin intermediul mijloacelor juridice nu se poate împiedica nedreptatea. Sunt situații în care sancțiunea nu presupune de fiecare dată o constrângere ci o compensație sub formă de despăgubiri, de daune specifice răspunderii civile sau sub formă de pedepse, specifice răspunderii penale.

Pot exista situații în cadrul cărora, după comiterea unei fapte, făptuitorul să devină alienat și să nu mai răspundă pentru faptele săvârșite.

Răspunderea are loc doar în cazul în care nesocotirea normei s-a făcut cu vinovăție prevăzută de lege, ținându-se cont de mijloacele folosite, de modurile săvârșirii etc.

Răspunderea juridică nu se confundă cu constrângerea statală, ci această se definește ca o situație juridică specifică aplicării constrângerii de stat, consecința încălcării sau nerespectării normelor juridice în vigoare.

Rolul răspunderii în știința dreptului rezultă încă din reglementarea articolului 10 din Convenția europeană a drepturilor omului, răspunderea juridică fiind una dintre instituțiile fundamentale ale dreptului.

Ca un fenomen cu rădăcini adânci în istorie, răspunderea a existat, există și va exista oricare ar fi formele sau domeniile sale de aplicare.

Prin analiza efectuata răspunderii, am demonstrat că aceasta presupune diferite forme, cu particularități, prezentând deosebiri de la o formă de răspundere la alta. Astfel, cea mai gravă formă a răspunderii juridice poate atrage, pe lângă pedepse pecuniare, și pedeapsa lipsirii de libertate, în cazul săvârșirii unor infracțiuni grave, în timp ce răspunderea morală nu atrage asemenea sancțiuni.

În timpul cristalizării societății răspunderea era colectivă și presupunea sancționarea întregului grup social, pentru o faptă săvârșită de o singură persoană, ceilalți membri care neavând nicio participare erau pedepsiți fără temei.

Drept urmare, răspunderea a cunoscut de-a lungul istoriei o abordare de multe ori schimbătoare și contradictorie, variind în timp și spațiu, având semnificații diferite în anumite perioade și pentru anumite categorii sociale.

Întotdeauna s-a dorit și încă se mai dorește creșterea eficienței răspunderii juridice, fapt realizabil prin armonizarea cât mai perfectă între ansamblul normelor juridice ce alcătuiesc sistemul juridic.

Dreptul a făcut și face parte integrantă din societate, neputându-se dezvolta paralel cu societatea, ci numai în cadrul acesteia. Legislația evoluează odată cu societatea și constituie în același timp, un factor determinant al dezvoltării sociale. Este necesar că normele de drept să se dezvolte numai în concordanță cu nevoile societății, cu modificările apărute în domeniul politic, economic, social, cerință necesară și instituției juridice a răspunderii.

În viitor vor mai exista probleme în care cercetătorii dreptului, practicienii și toate organele și persoanele cu atribuții vor depune un efort maxim pentru a institui un drept european comun pentru ca toți locuitorii Uniunii Europene să ajungă să vorbească aceeași „limbă juridică”. Atât pentru teoreticieni, cât și pentru practicieni, dreptul va trebui să ocupe în România și în celelalte țări ale Uniunii Europene, un efort comun de consolidare al acestuia.

Tema răspunderii juridice merită o atenție specială, fiind o temă complexă și de deosebită importanta.

Această instituție reprezintă una dintre componentele importante ale mecanismului statului de drept, a cărui edificare este un obiectiv și o condiție a bunei desfășurări a ordinii sociale.

BIBLIOGRAFIE: