Teoria Executarii Silite

Introducere

Executarea silită reprezintă cea de-a doua fază a procesului civil. Prima fază, cea a judecății, denumită de juriștii romani cognitio, duce la constituirea titlului executoriu. Numai pe această bază poate să înceapă cea de-a doua fază (executio) care constă în activitatea de realizare a dreptului recunoscut, de exemplu prin ridicarea obiectului datorat și predarea lui creditorului urmăritor sau valorificarea unei părți din bunurile debitorului și plata către creditor a creanței puse în executare. În lipsa acestei posibilități efective de urmărire silită a bunurilor debitorului pentru situația în care acesta înțelege să nu respecte dreptul creditorului, chiar după pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive și care se bucură de autoritate de lucru judecat, dreptul subiectiv recunoscut ar fi iluzoriu și activitatea instanței de judecată inutilă. Debitorului recalcitrant i se poate opune rezistență numai prin intermediul procedurii execuționale.

În doctrină s-a arătat că judecta și executarea silită reprezintă două forme ale aceleiași instituții, acțiunea civilă, astfel încât trecând de la o formă la alta, nu părăsim câmpul dreptului la acțiune. Sau altfel spus, afirmând că norma juridică se deosebește de celelalte norme de conduită socială prin posibilitatea realizării ei pe calea constrângerii, se are în vedere nu numai pronunțarea unei hotărâri de condamnare pentru debitorul de rea-credință, dar și la posibilitatea constrângerii efective, în concret a dtoricului să execute prestația indicată în hotărâre. Numai întregul sistem (format din judecată și executare silită) realizează protecția dreptului subiectiv civil.

Secțiunea I: Noțiuni generale ( definiție, natură juridică, modalități)

Executarea silită reprezintă procedura prin intermediul căreia creditorul, titular al dreptului recunoscut printr-o hotărâre judecătorească sau printr-un alt titlu executoriu, constrânge, cu ajutorul organelor competente, pe debitorul său, care nu își execută de bunăvoie obligațiile care decurg dintr-un asemenea titlu, să le aducă la îndeplinire în mod silit.

Această procedură, ca drept comun, este reglementată în cartea a V-a din Codul de procedură civilă (art. 371 pct. 1-art. 580 pct. 5).

În mod normal, executarea unei hotărâri judecătorești sau a unui alt titlu executoriu se realizează voluntar și numai în caz contrar se recurge la executarea silită. Această idee este exprimată în mod expres de cod în noua sa redactare. Executarea silită are loc în oricare dintre formele prevazute de lege, simultan sau succesiv până la realizarea dreptului recunoscut prin titlu executoriu, achitarea dobânzilor, penalităților, sau a altor sume, precum și a cheltuielilor de executare.

De obicei, titlul în temeiul căruia se face executarea îl reprezintă o hotărâre judecătorească care a rămas definitivă sau a devenit irevocabilă, ori a fost dată cu execuție vremelnică. Atâta timp cât legea recunoaște și garanteză persoanelor fizice și persoanelor juridice drepturi subiective și interese legitime, ea trebuie să le pună la dispoziție și mijlocul legal pentru realizarea lor. Specificul constrângerii judiciare constă în aceea că ea se realizeză, în scopul protecției acordate titularului dreptului subiectiv ori interesului legitim nesocotit, pe cale procesuală, fiind necesar să se obțină mai întâi recunoașterea existenței dreptului sau interesului legitim pus în valoare prin acțiune, și apoi sa se execute obligația pârâtului, în scopul restabilirii ordinii de drept care a fost încălcată.

Faza executării silite este dominată de aspectul de constrângere.

O particularitate a executării silite în sistemul nostru procesual constă în faptul că executarea nu poate purta, în principiu, asupra persoanei debitorului, ci numai asupra bunurilor sale. Instanța de judecată nu poate pronunța hotărâri care să implice o executare asuprea persoanei. Ea poate lua măsuri care se execută asupra bunurilor din patrimoniul debitorului. Există totuși și situații în care executarea are loc asupra persoanei. De exemplu, aceea când prin hotărârea judecătorească s-a dispus încredințarea copilului minor unuia dintre părinți, unui terț, sau unei instituții de ocrotire, iar persoana care deține copilul încearcă să se sustragă de la executarea hotărârii.

O altă trăsătură a procedurii executării silite care evidențiază îmbinarea dintre interesele personale și cele generale este preocuparea legiuitorului pentru protecția socială prin apărarea de la urmărire a unei părți din salariu și alte venituri periodice realizate din muncă, din pensiiile acordate în cadrul asigurărilor sociale, precum și din alte sume care se plătesc periodic debitorului și sunt destinate asigurării mijloacelor de existență ale acestuia.

În ceea ce privește natura juridică a executării silite, în lumina dispozițiilor cuprinse în Ordonanța Guvernului nr. 138/2000, aceasta apare ca o activitate complexă, având caracter mixt, în care se distinge o latură jurisdicțională, reprezentată prin activitatea instanței de executare și o latură admiistrativă, preponderentă, constând în activitatea execuțională a executorului judecătoresc. Acest caracter mixt rezultă în mod clar în cadrul noii reglementări prin însăși condiția prealabilă, stabilită de art. 374 C. proc. civ., care prevede că nicio hotărâre judecătorească sau alt titlu nu se va putea executa dacă nu este învestită cu formula executorie prevăzută de art. 269 alin. (1), învestire care se face de către prima instanță, textul stabilind totuși că încheierile executorii, hotărârile executorii provizorii și alte hotărâri sau înscrisuri prevăzute de lege, se execută fără formulă executorie. Art. 372 C. proc. civ. statuează că executarea silită se va putea efectua numai în temeiul unei hotărâri judecătorești ori a unui alt înscris care, în temeiul legii, reprezintă titlu executoriu.

Hotărârile judecătorești și celelalte titluri executorii se execută de către executorul judecătoresc din circumscripția judecătoriei în care urmează să aibă loc executarea, iar în situația urmăririi bunurilor, de către executorul judecătoresc din circumscripția judecătoriei în care se află bunurile urmărite. Instanța de executare este judecătoria în circumscripția căreia va avea loc executarea, cu excepția situațiilor în care prin lege se dispune altfel.

Modalitățile executării silite sunt două: executarea silită directă și executarea silită indirectă. Executarea silită indirectă se poate realiza sub mai multe forme: urmărirea mobiliară, poprirea, urmărirea silită a fructelor neculese și a recoltelor prinse de rădăcini, urmărirea silită asupra bunurilor imobile. Executarea silită directă se poate înfăptui sub forma predării silite a bunurilor și executării silite a altor obligații de a face sau a nu face.

Executarea silită se realizează în mod direct atunci când creditorul tinde să obțină realizarea în natură a prestației care formează obiectul obligației debitorului înscrisă în titlul executoriu, obligația de a face.

Executarea silită indirectă intervine atunci când creditorul care urmărește satisfacerea unei creanțe bănești, intenționează să se îndestuleze din sumele obținute prin valorificarea bunurilor debitorului, prin poprirea sumelor pe care acesta le are de primit de la terțe persoane, iar în situația persoanelor juridice titulare de conturi bancare, prin virarea sumei din contul debitorului în cel al creditorului.

Secțiunea a II-a: Persoanele participante la procedura executării silite

2.1. Părțile participante în faza de executare silită. Raportul juridic dintre acestea

Executarea silită, ca parte a procesului civil, împlică o activitate a mai multor subiecți procesuali, care participă la efectuarea de acte procedurale pe baza cărora iau naștere, se modifică sau se sting raporturile procedurale execuționale.

Subiecții procesuali care au un rol deosebit de important în procedurile de executare silită sunt în primul rând părțile. Acestea sunt: creditorul urmăritor, care dorește să își realizeze dreptul recunoscut prin hotărârea executorie sau alt titlu executoriu și debitorul urmărit care, în baza aceluiași titlu, a fost obligat la executarea unei prestații.

Declanșarea procedurii executării silite se realizează, de regulă, prin sesizarea executorului judecătoresc cu o cerere de executare silită. Când apar dificultăți în cursul executării silite ori una dintre părți nu este multumită de felul în care sunt întocmite actele de executare, instanța va fi sesizată cu rezolvarea contestațiilor la executare, introduse de cei interesați în respectarea legii și restabilirea drepturilor care le-au fost încălcate.

Revenind la părțile executării silte, trebuie menționat că sunt situații în care, pe latura activă, pot exista mai mulți creditori urmăritori, deci apare o coparticipare procesuală activă. În mod contrar, atunci când coparticiparea privește mai mulți debitori, obligați prin aceeași hotărâre sau alt titlu executoriu, executarea se va face separat pentru fiecare debitor in parte. Deci coparticiparea procesuală pasivă, posibilă în faza de judecată, încetează în faza executării silite, când creditorul urmează a iniția o procedură de executare separată pentru fiecare dintre debitorii săi.

Sunt considerate părți, având aceleași drepturi și obligații și terțele persoane care participă la procedura de executare.

Drepturile de care dispun părțile în faza de executare silită sunt, în principiu, aceleași pe care le-au avut în faza de judecată. Este vorba despre posibilitatea conferită părților de a lua parte la executare, personal sau prin reprezentant, scop în care este necesar ca ele să fie înștiințate despre începerea executării și despre actele procedurale efectuate în desfășurarea ei. Părțile pot să formuleze cereri în apărarea drepturilor lor și pot exercita căile de atac prevazute de lege. Ele au dreptul să cunoască toate actele dosarului și să ceară ca declarațiile lor să fie consemnate în procese-verbale. Părțile pot fi reprezentate sau asistate de avocați, iar dacă nu înțeleg sau nu vorbesc limba română, ori aparțin unei alte naționalități, pot beneficia de serviciile unui interpret. Aceste persoane pot lua cunoștință de actele existente în dosarul privind executarea și pot cere și obține restituirea cheltuielilor de executare.

Părțile pot dispune atât în privința drepturilor materiale pe care le valorifică în proces, cât și în cea a drepturilor procesuale este un principiu aplicabil în materia executării silite în măura în care este vorba despre drepturi de care titularul lor poate dispune. Creditorul poate să renunțe la executarea începută sau să aștepte cu pornirea ei, în limitele prescripției dreptului de a cere executarea silită. Creditorul și debitorul pot încheia o tranzacție. Pe tot cursul executării, creditorul și debitorul, supravegheați de organul de executare, pot conveni ca aceasta să se efectueze în tot sau în parte numai asupra veniturilor bănești ale debitorului. De asemenea, ei pot stabili ca vânzarea bunurilor supue urmăririi să se facă prin bună învoială sau ca plata obligației să aibă loc în alt mod permis de lege.

O consecință a principiului disponibilității procesuale este dreptul creditorului urmăritor, dacă prin lege nu se dispune altfel, de a alege dintre bunurile debitorului pe acelea pe care dorește să le urmărească. Creditorului îi este permis astfel, în limitele creanței sale, să urmărească orice parte componentă activă a patrimoniului debitorului său. Această regulă se aplică numai la toate bunurile urmăribile și cu respectarea limitelor impuse de lege în scopul de a ocroti interesele debitorului sau interesele generale.

Un alt caz de aplicare a principiului disponibilității este reprezentat de dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., conform căruia executorul judecătoresc, cu acordul creditorului, poate, în cadrul vânzării bunuri deosebit de important în procedurile de executare silită sunt în primul rând părțile. Acestea sunt: creditorul urmăritor, care dorește să își realizeze dreptul recunoscut prin hotărârea executorie sau alt titlu executoriu și debitorul urmărit care, în baza aceluiași titlu, a fost obligat la executarea unei prestații.

Declanșarea procedurii executării silite se realizează, de regulă, prin sesizarea executorului judecătoresc cu o cerere de executare silită. Când apar dificultăți în cursul executării silite ori una dintre părți nu este multumită de felul în care sunt întocmite actele de executare, instanța va fi sesizată cu rezolvarea contestațiilor la executare, introduse de cei interesați în respectarea legii și restabilirea drepturilor care le-au fost încălcate.

Revenind la părțile executării silte, trebuie menționat că sunt situații în care, pe latura activă, pot exista mai mulți creditori urmăritori, deci apare o coparticipare procesuală activă. În mod contrar, atunci când coparticiparea privește mai mulți debitori, obligați prin aceeași hotărâre sau alt titlu executoriu, executarea se va face separat pentru fiecare debitor in parte. Deci coparticiparea procesuală pasivă, posibilă în faza de judecată, încetează în faza executării silite, când creditorul urmează a iniția o procedură de executare separată pentru fiecare dintre debitorii săi.

Sunt considerate părți, având aceleași drepturi și obligații și terțele persoane care participă la procedura de executare.

Drepturile de care dispun părțile în faza de executare silită sunt, în principiu, aceleași pe care le-au avut în faza de judecată. Este vorba despre posibilitatea conferită părților de a lua parte la executare, personal sau prin reprezentant, scop în care este necesar ca ele să fie înștiințate despre începerea executării și despre actele procedurale efectuate în desfășurarea ei. Părțile pot să formuleze cereri în apărarea drepturilor lor și pot exercita căile de atac prevazute de lege. Ele au dreptul să cunoască toate actele dosarului și să ceară ca declarațiile lor să fie consemnate în procese-verbale. Părțile pot fi reprezentate sau asistate de avocați, iar dacă nu înțeleg sau nu vorbesc limba română, ori aparțin unei alte naționalități, pot beneficia de serviciile unui interpret. Aceste persoane pot lua cunoștință de actele existente în dosarul privind executarea și pot cere și obține restituirea cheltuielilor de executare.

Părțile pot dispune atât în privința drepturilor materiale pe care le valorifică în proces, cât și în cea a drepturilor procesuale este un principiu aplicabil în materia executării silite în măura în care este vorba despre drepturi de care titularul lor poate dispune. Creditorul poate să renunțe la executarea începută sau să aștepte cu pornirea ei, în limitele prescripției dreptului de a cere executarea silită. Creditorul și debitorul pot încheia o tranzacție. Pe tot cursul executării, creditorul și debitorul, supravegheați de organul de executare, pot conveni ca aceasta să se efectueze în tot sau în parte numai asupra veniturilor bănești ale debitorului. De asemenea, ei pot stabili ca vânzarea bunurilor supue urmăririi să se facă prin bună învoială sau ca plata obligației să aibă loc în alt mod permis de lege.

O consecință a principiului disponibilității procesuale este dreptul creditorului urmăritor, dacă prin lege nu se dispune altfel, de a alege dintre bunurile debitorului pe acelea pe care dorește să le urmărească. Creditorului îi este permis astfel, în limitele creanței sale, să urmărească orice parte componentă activă a patrimoniului debitorului său. Această regulă se aplică numai la toate bunurile urmăribile și cu respectarea limitelor impuse de lege în scopul de a ocroti interesele debitorului sau interesele generale.

Un alt caz de aplicare a principiului disponibilității este reprezentat de dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., conform căruia executorul judecătoresc, cu acordul creditorului, poate, în cadrul vânzării bunurilor mobile urmărite, să îî permită debitorului să valorifice el însuși bunurile aflate sub sechestru. În această situați, debitorul trebuie să îl informeze în scris pe executor despre ofertele primite, arătând, dacă este cazul, numele sau denumirea și adresa potențialului cumpărător, precum și termenul în care acesta se angajează să consemneze prețul propus. Termenul fixat în materie de urmărire mobiliară, de executorul judecătoresc, pentru vânzarea la licitație a bunurilor mobile urmărite, la cererea comună a creditorului și debitorului va putea fi scurtat sau prelungit, dispune art. 435 C. proc. civ.

Există însă și situații în care legea să prescrie creditorului procedura de executare și, implicit, și modul în care îți poate pune în valoare titlul executoriu, acesta nemaiputând alege calea dorită. De exemplu, pentru sumele datorate cu titlu de obligație de întreținere, alocație pentru copii sau despăgubiri pentru pagubele cauzate prin vătămarea integrității corporale sau a sănătății, când executarea are loc asupra salariului sau asupra altor venituri periodice cunoscute, realizate de către debitor, art. 453 alin. (2) stabilește că înființarea popririi se dispune de instanța de fond, din oficiu, imediat ce hotărârea este executorie, potrivit legii. În aceste cazuri, art. 455 C. proc. civ. statuează că poprirea se menține și în cazul în care debitorul își schimbă locul de muncă la o altă unitate sau este pensionat.

Părțile au și obligații. Ele au obligația comună de a îndeplini actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stipulate de lege sau se judecător, să își probeze când este cazul pretențiile și apărările, precum și să își exercite drepturile cu bună-credință și în conformitate cu scopul pentru care acele drepturi le-au fost recunoscute în această fază a procesului civil. Art. 723 C. proc. civ. stabilește că săvârșirea abuzului de drept, în orice fază procesuală, atrage sancționarea părții cu plata de despăgubiri către cel prejudiciat și în cazul în care legea prevede în mod expres plata unei amenzi civile, în cuantumul stabilit de ea. În faza executării silite constituie abuz de drept din partea creditorului urmăritor exagerarea măsurilor de indisponibilizare a bunurilor urmărite, în scopul exercitării de presiuni asupra debitorului. La rândul său, debitorul se poate comporta abuziv atunci când, spre exemplu, încearcă în mod nejustificat să împiedice efectuarea executării reintroducând cu rea-credință calea contestației la executare.

2.2. Organele de executare

Organul de executare este organul învestit cu autoritatea de stat pentru a putea impune debitorului urmărit sau unor terțe persoane, care dețin bunurile acestuia, obligația de a executa dispozițiile cuprinse în titlul executoriu.

Principalele organe de executare sunt: executorii judecătorești, învestiți să îdeplinească un serviciu de interes public, executorii fiscali, abilitați de organele de executare silită prevăzute de art. 136 C. proc. fisc. în cazul creanțelor fiscale, executorii instituțiilor de credit reglementate de Ordonanța de urgență nr. 99/2006 și executorii Autorității pentru Valorificarea Arhivelor Statului.

Executorul judecătoresc este principalul organ de executare, cu plenitudinea competenței de executare, în materie civilă. Pozița sa ca organ cu atribuții în executările de orice fel este confirmată de primul articol din Legea sa organică, nr. 188/2000, care în alin. (1) prevede că “executarea silită a dispozițiilor cu caracter civil din titlurile executorii se realizează de către executorii judecătorești, dacă legea nu prevede altfel”.

Competența lor materială funcțională cuprinde și alte atribuții, date de lege, dintre care unele privesc interesele părților și ale terților, în faza executării silite a titlurilor executorii.

Actele înfăptuite de executorul judecătoresc sunt acte de autoritate publică, având forța probantă corespunzătoare unor asemenea acte, în măsura în cale ele sunt datate și înregistrate și au ștampila executorului judecătoresc.

Pentru a asigura realizarea operațiunilor de executare silită întreprinse de executorul judecătoresc, legea a instituit obligația legală pentru persoanele care datorează sume de bani debitorului urmărit sau dețin bunuri urmăribile ale acestuia, de a comunica executorului judecătoresc informațiile necesare, al căror secret va fi păstrat de executor, în mod obligatoriu, dacă legea nu dispune altfel.

Legalitatea activității execuționale îndeplinită de executorul judecătoresc este asigurată de Legea nr. 188/2000, prin consacrarea, în cadrul dispozițiilor generale cuprinse în art. 5 și 6 a principiului realizării acestei activități, în condițiile legii, cu respectarea drepturilor și intereselor legitime ale părților și terților, fără niciun fel de discriminări, fiind interzis executorului orice refuz abuziv de înndeplinire a actelor de competența sa.

Executorul judecătoresc, în calitate de organ de executare cu plenitudine de competență în domeniul executării silite a dispozițiilor cu caracter civil, , execută orice astfel de titluri executorii, cu excepția celor date de lege în mod expres în competența altor organe de executare. În materie civilă executorul judecătoresc execută orice hotărâri patrimoniale, și uneori și nepatrimoniale. El este organ de executare, făra a face diferență între executarea directă și cea indirectă.

În ceea ce privește competența materială, potrivit art. 7 din legea cadru, executorul judecătoresc are următoarele atribuții:

a. punerea în executare a dispozițiilor cu caracter civil din titlurile executorii;

b. notificarea actelor judiciare și extrajudiciare;

c. comunicarea actelor de procedură;

d. recuperarea pe cale amiabilă a oricărei creanțe;

e. aplicarea măsurilor asigurătorii dispuse de instanța judecătorească;

f. constatarea unor stări de fapt în condițiile prevăzute de C. proc. civ.;

g. întocmirea proceselor-verbale de constatare, în cazul ofertei reale urmate de consemnarea sumei de către debitor, potrivit dispozițiilor C. proc. civ.;

h. întocmirea, potrivit legii, a protestului de neplată a cambiilor, biletelor la ordin și cecurilor, după caz;

i. orice alte acte sau operațiuni date de lege în competența lui.

În ceea ce privește competența teritorială, după cum rezultă din art. 8 alin. (1) din legea nr. 188/2000, ea se limitează la circumscripția teritorială a judecătoriei pe lângă care funcționează executorul, dacă legea nu dispune altfel. Competența teritorială a birourilor de executori judecătorești cu sediul în municipiul București se întinde pe tot cuprinsul muncipiului, așa cum arată art. 8 alin. (2). În situația în care în circumscripția unei judecătorii nu există niciun executor judecătoresc sau există doar unul, camera executorilor judecătorești poate delega executori judecătorești din circumscripția altei judecătorii, situată în circumscripția aceleiași curți de apel.

Legea stabilește și anumite reguli speciale în funcție de specificul atribuțiilor. Cu privire la punerea în executare a dispozițiilor cu caracter civil din titlurile executorii, după ce art. 9 prevede, ca regulă de drept comun, competența executorului judecătoresc din circumscripția judecătoriei în a cărei rază teritorială urmează să se facă executarea, alin. (2) al textului stabilește că “în cazul urmăririi silite a bunurilor, este competent executorul judecătoresc din circumscripția judecătoriei în a cărei rază teritorială sunt situate sau se află acestea. Dacă bunurile urmăribile se află în circumscripțiile mai multor judecătorii, competența aparține oricăruia dintre executorii judecătorești care funcționează p lângă acestea”.

Pentru aducerea la îndeplinire a măsurilor asiguratorii dispuse de instanța competentă, este competent executorul judecătoresc din circumscripția judecătoriei unde sunt situate sau se află bunurile în privința cărora s-a dispus aplicarea acestei măsuri, stipulează art. 9 alin. (3) din lege.

Atribuția constatării unei stări de fapt, în conformitate cu prevederile C. proc. civ. revine executorului judecătoresc din circumscripția judecătoriei unde urmează să se facă constatarea.

În ceea ce privește restul atribuțiilor prevăzute de art. 7 din lege, competența revine executorului judecătoresc învestit de partea interesată.

În art. 11 din lege este reglementată și soluționarea, la cererea părții interesate, a eventualelor conflicte de competență care se pot naște între birorurile executorilor judecătorești situate în aceeași circumscripție a unei judecătorii. Dacă conflictul intervine între birouri de executori judecătorești situate în circumscripții diferite, competența revine judecătoriei în a cărei circumscripție se află biroul executorului judecătoresc cel dintâi sesizat. Conflictele de competență se soluționează de urgență și cu precădere. Instanța se pronunță în toate cazurile, motivat, prin încheiere irevocabilă.

2.3. Instanța de judecată

Instanța judecătorească intervine și în faza executării silite, cu toate că activitatea sa nu este necesară în toate cazurile, iar în situațiile în care intervine, îi lipsește caracterul permanent care caracterizează faza de judecată. Instanța de judecată și-a văzut diminuate atribuțiile ulterior adoptării Legii nr. 459/2006, prin care s-a înlăturat necesitatea ca executarea silită să fie încuviințată prin încheiere.

Activitatea instanței în faza de executare se materializează în următoarele aspecte: constituirea titlului executoriu prin învestirea cu formulă executorie a hotărârilor definitive sau irevocabile ori a altor înscrisuri ( art. 376 C. proc. civ.), luarea unor măsuri de executare silită (art. 453 alin. (2), art. 460, art. 572-574 C. proc. civ.), rezolvarea problemelor litigioase care apar în derularea executării silite (art. 400 și urm. C. proc. civ.).

2.4. Participarea procurorului

Spre deosebire de vechea lege de organizare judecătorească Legea nr. 92/1992, în actuala lege de organizare judiciară nr. 304/2004 nu se mai prevede între atribuțiile Ministerului Public și aceea de a supraveghea respectarea legii în activitatea de punere în executare a hotărârilor judecătorești și a altor înscrisuri ce constituie titlu executoriu. Însă art. 45 alin. (3) C. proc. civ. permite procurorului să pună concluzii în orice proces civil, în orice fază a acestuia, în consecință și în faza executării silite, dacă este vorba despre proceduri de executare cu caracter jurisdicțional. Iar alin. final teza a doua C. proc. civ. stipulează posibilitatea procurorului de a exercita căile de atac, în condițiile legii, împotriva oricăror hotărâri și să ceară punerea în executare a celor pronunțate în favoarea persoanelor la care se referă alin. (1), persoanelor puse sub interdicție și persoanelor dispărute.

Secțiunea a III-a: Caracterul creanțelor supuse executării

Alin. (1) al art. 379 C. proc. civ. stipulează că “nicio urmărire asupra bunurilor mobile sau imobile nu poate avea loc decât pentru o creanță certă, lichidă și exigibilă”.

Titlul executoriu nu este suficient pentru a pune în mișcare executarea silită, fiind necesar din partea creditorului să își justifice urmărirea silită prin existența unei creanțe certe, lichide și exigibile.

Textul legal menționat mai sus definește noțiunile de cert și lichid: “Creanța certă este aceea a cărei existență rezultă din înăși actul de creanță sau și din alte acte, chiar neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute de dânsul. Creanța este lichidă atunci când câtimea ei este determinată prin însuși actul de creanță sau este determinabilă cu ajutorul actului de creanță sau și al altor acte neautentice, fie emanând de la debitor, fie recunoscute de dânsul, fie opozabile lui în baza unei dispoziții legale sau a stipulațiilor conținute în actul de creanță, chiar dacă pentru această determinare ar fi necesară o deosebită socoteală”- art. 379 alin. (2) și (3).

Deși nu o definește, textul se referă și la cerința exigibilității, fiind vorba tot de un caracter al creanței, deoarece în conformitate cu dispozițiile art. 1023 C. civ. nu se poate cere plata unei creanțe neexigibile și, în consecință, creditorul nu poate să pornească nici executarea silită, pe baza unei astfel de creanțe.

Dacă datoria constă într-o sumă nelămurită, urmăririle se vor amâna până după ce se va face lichidarea.

Prima cerință la care se referă art. 379 C. proc. civ. privește faptul că existența creanței trebuie să fie necontestată din punct de vedere juridic și să rezulte din însuși actul de creanță sau din actele emanate de la debitor sau recunoscute de el. Însă există cazuri speciale reglementate de lege când creditorul nu are nevoie de niciun act și de niciun fel de recunoaștere din partea debitorului pentru a putea obține sau chiar a își constitui singur titlul executoriu. De exemplu, în materie fiscală, titlul executoriu este reprezentat de actul organului financiar competent, prin care se stabilește impozitul, taxa sau amenda datorată.

A doua cerință vizată este lichiditatea creanței. Ca să se poată cere ceva, trebuie să se știe și cât se datorează, faptul că se datorează ceva nefiind suficient. Nu poate fi considerată lichidă o creanță care, chiar dacă nu este contestată ca și existență, este contestată în ceea ce privește cuantumul ei. În prezent, după ce practica instanței supreme a admis punerea în executare a unei creanțe care nefiind precis determinată nu este încă lichidă, art. 371 indice 2 alin. (2) dispune că în cazul în care prin titlu executoriu au fost acordate dobânzi, penalități sau alte sume, fără să fi fost stabilit cuantumul acestora, ele vor fi calculate de organul de executare, potrivit legii. În alin. (3) se arată că dacă titlul executoriu conține suficiente criterii pe baza cărora organul de executare poate actualiza valoarea obligației principale stabilită în bani, indiferent de izvorul ei, la cererea creditorului aceasta va putea fi și actualizată. În cazul în care titlu executoriu nu conține niciun asemenea criteriu, organul de executare va face actualizarea în raport de rata inflației, calculată de la data când hotărârea judecătorească a devenit executorie sau în cazul celorlalte titluri executorii, de la data când creanța a devenit exigibilă și până la data plății efective a obligației cuprinse în oricare dintre aceste titluri. Dispozițiile au menirea de a simplifica desfășurarea procesului civil în faza de executare și de a asigura o mai mare celeritate.

În ipoteza în care obiectul titlului executoriu este reprezentat de un bun anume determinat sau de o obligație de a face, pot apărea situații în care executarea silită nu este posibilă. Pentru a evita atare situații, creditorul diligent poate cere instanței de judecată ca în hotărârea care va constitui titlu executoriu, să se determine valoarea în bani a bunului și să se prevadă în dispozitivul hotărârii obligația pentru debitor ca, în ipoteza imposibilității executării în natură, să plătească creditorului echivalentul în bani.

A treia cerință vizată de lege pentru începerea executării silite este caracterul exigibil al creanței. Executarea silită nu poate avea loc dacă creanța nu este actuală, adică termenul pentru plata ei nu s-a împlinit.

Această interdicție legală de a executa creanțe neajunse încă la scadență merge atât de departe încât chiar și în cazurile de excepție în care este permis creditorului să se adreseze instanței pentru a obține o hotărâre, fără ca dreptul permis să fie încă actual, intanța poate admite cererea înainte de ajungerea creanței la termen, dar trebuie să prevadă expres în hotărâre că executarea va putea avea loc numai la data când se împlinește termenul, așa cum rezultă din art. 110 C. proc. civ.

Și în cazul creanțelor exigibile instanța de judecată are dreptul de a acorda debitorului un termen de executare, termenul de grație. Conform art. 381 C. proc. civ. “când printr-o hotărâre s-a dat un termen de plată, executarea nu se poate face până la sosirea acelui termen”. Totuși, chiar dacă s-a acordat un termen de grație, creditorul va putea să ceară în conformitate cu dispozițiile art. 382 C. proc. civ. executarea hotărârii și înainte de împlinirea termenului, dacă există una dintre următoarele situații: datornicul a fugit, debitorul risipește averea sa, alți creditori execută alte hotărâri asupra averii sale sau dacă prin fapta sa el a micșorat asigurările date creditorului său ori n-a dat asigurările promise sau încuviințate ori este în stare de insolvență vădit cunoscută. Pentru toate aceste situații, la cererea executorului, instanța de executare va cita părțile în termen scurt și va hotărî de urgență. Dacă debitorul a fugit, el va fi citat la ultimul domiciliu. După ce părțile vor fi ascultate, debitorul va i decăzut din termen, încuviințându-se executarea imediată a hotărârii, creanța fiind socotită exigibilă.

Sancțiunea pentru punerea în executare a unei creanțe care nu este certă sau exigibilă este anularea titlului executoriu sau a procedurii de executare silită. În primul caz, creditorul nu justifică dreptul de a cere executarea silită pentru că nu există certitudinea că debitorul îi datorează ceva. Pentru al doilea caz, executarea este prematură, creditorul trebuie să aștepte până la scadență, dreptul lui nefiind încă actual.

Pentru lipsa caracterului lichid al creanței nu se poate cere anularea urmăririi silite, această constituie numai o cauză de amânare a executării până la determinarea exactă a sumei care se datorează, așa cum rezultă din art. 379 alin. (2) C. proc. civ.

Secțiunea a IV-a: Titluri executorii

Titlul executoriu îl reprezintă înscrisul care, fiind alcătuit cu respectarea cerințelor legale, permite executarea silită a creanței pe care o constată.

În conformitate cu dispozițiile art. 372 C.proc.civ., executarea silită se va efectua numai în baza unei hotărâri judecătorești ori al unui alt înscris care, potrivit legii, constituie titlu executoriu.

4.1. Hotărâri ale instanțelor de judecată

Pentru a putea fi pusă în executare, hotărârea judecătorească trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

a) să fie definitivă. Totuși, există anumite situații de excepție în care trebuie ca hotărârea să fie neapărat irevocabilă, cum ar fi de exemplu în materie de: desființare de construcții, plantații, lucrări cu așezare fixă, strămutare de hotare, alte cazuri prevăzute de lege (exemplu: întabularea unui drept în cartea funciară); pe de altă parte, există situații în care unele hotărâri judecătorești, deși nedefinitive, pot fi puse în executare (cazurile de execuție vremelnică de drept – art. 278 C.proc.civ.: plata salariilor sau altor drepturi provenite din raporturile juridice de muncă, precum și a sumelor datorate, potrivit legii,șomerilor; despăgubiri pentru accidente de muncă; rente ori sume datorate cu titlu de obligație de întreținere sau alocație pentru copii, precum și pensii acordate în cadrul asigurărilor sociale; despăgubiri în caz de moarte sau vătămare a integrității corporale, dacă despăgubirile s-au acordat sub formă de prestații bănești periodice; reparații grabnice; punerea sau ridicarea peceților ori facerea inventarului; pricini privitoare la posesiune, numai în ceea ce privește posesiunea; în cazul prevăzut de art.270 C.proc.civ.; în orice alte cazuri prevăzute de lege. De asemenea, situațiile în care se poate acorda execuția vremelnică judecătorească („față cu temeinicia vădită a dreptului, starea de insolvabilitate a debitorului sau existența unei primejdii vădite în caz de întârziere a executării”); cazul încheierilor premergătoare date în temeiul art.108 indice 4 C.proc.civ., prin care s-a dispus aplicarea amenzii judiciare sau plata de despăgubiri, și altele.

b) hotărârea să fie învestită cu formula executorie prevăzută de art. 269 C.proc.civ. Potrivit art. 373 indice 3 C.proc.civ., cererea de învestire cu formulă executorie se soluționează prin încheiere de către președintele primei instanțe; împotriva încheierii de respingere a cererii de învestire cu formula executorie creditorul poate declara recurs în termen de 5 zile de la pronunțare (pentru creditorul prezent), și de la comunicare (pentru creditorul lipsă); învestirea cu formula executorie este o cerință de ordine publică, debitorul putând invoca nelegalitatea învestirii sau lipsa ei numai pe calea contestației la executare. Totuși, unele categorii de hotărâri judecătorești nu trebuie învestite cu formula executorie, precum: hotărârile date cu executare vremelnică (art. 374 C.proc.civ.); încheierile executorii; hotărârea judecătorească dată în materie comercială care se aduce la îndeplinire pe cale de executare silită și care, purtând mențiunea că este revocabilă, constituie titlu executoriu fără efectuarea altor formalități (art. 720 indice 9 C.proc.civ.).

4.2. Acte autentificate la biroul notarial public

Autentificarea înscrisurilor reprezintă obiect de reglementare în Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale, la art. 8 lit. b).

Actul autentificat de notarul public, care constată o creanță certă și lichidă are, conform art. 66, putere de titlu executoriu la data exigibilității acestuia. Dacă nu există actul original, titlul executoriu îl poate reprezenta duplicatul, care, conform legii, are aceeași valoare probatorie ca și originalul. În absența și a duplicatului, poate servi ca titlu executor copia legalizată de pe exemplarul înscrisului autentificat pătrată în arhiva biroului notarial. Actul care îndeplinește aceste cerințe constituie titlu executoriu fără să fie nevoie de învestirea cu forumulă executorie.

4.3. Hotărâri arbitrale

Învestirea cu formulă executorie intervine numai atunci când hotărârea arbitrală nu este executată de bunăvoie, prin încălcarea de către debitor a obligației pe care și-a asumat-o, semnând convenția arbitrală. Atunci când se anuleaază hotărârea arbitrală, procesul arbitral se sfârșește printr-o hotărâre judecătorească. Cum o hotărâre arbitrală nu mai există, se va învesti hotărărea judecătorească de admitere a acțiunii formulate inițial în fața instanței arbitrale. Dacă însă acțiunea în anulare este respinsă, se va învesti hotărârea arbitrală. Învestirea devine o simplă formalitate, având în vedere că controlul judecătoresc asupra hotărârii arbitrale a fost deja efectuat.

Hotărârea arbitrală se învestește cu formulă executorie, potrivit art. 367 indice 1 C. proc. civ., la cererea părții câștigătoare. În alin. (2) al textului se arată că încheierea de învestire se dă de instanța de judecată care ar fi fost competentă să judece litigiul în fond în primă instanță, în lipsa convenției arbitrale.

Încheierea de învestire se dă fără citarea părților, cu excepția cazului în care există îndoieli privind regularitatea hotărârii arbitrale, când acestea se vor cita.

Judecătorul va putea învesti sau refuza învestirea. Încheierea trebuie să fie motivată. În ceea ce privește căile de atac, aceasta urmează regimul încheierilor date în materia învestirii hotărârilor judecătorești. El va trata hotărârea arbitrală, sub raportul cerințelor de învestire, la fel ca pe o hotărâre judecătorească. Întocmai ca și învestirea unei hotărâri judecătorești, învestirea unei hotărâri arbitrale trebuie să fie o procedură certă și simplă.

Din momentul învestirii cu formulă executorie, hotărârea arbitrală constituie titlu executoriu și se execută la fel ca o hotărâre judecătorească.

4.4. Hotărâri judecătorești pronunțate în țări străine

Hotărârile judecătorești străine care nu sunt executate în mod voluntar pot fi puse în executare pe teritoriul României în baza încuviințării date de tribunalul în circumscripția căruia va avea loc executarea sau unde domiciliază partea în contra căreia se face executarea, la cererea părții interesate (exequatur).

De regulă, executarea unei hotărâri judecătorești străine se încuviințează în următoarele condiții:- hotărârea este definitivă conform legii statului unde a fost pronunțată;- hotărârea a fost pronunțată de o instanță competentă;- există reciprocitate, chiar și de fapt, în privința efectelor hotărârilor judecătorești străine, între România și statul a cărui instanță a pronunțat hotărârea;- hotărârea este executorie potrivit legii statului în care aceasta s-a pronunțat;- dacă hotărârea a fost pronunțată în lipsa părții care a pierdut procesul, trebuie să se facă dovada că pentru termenul de judecată la care au avut loc dezbaterile în fond partea a fost legal citată, precum și că actul de sesizare a instanței i-a fost comunicat întimp util; de asemenea, că părții i s-a creat posibilitatea de a exercita calea de atac;- dreptul a obține executarea silită nu este prescris potrivit legii române.

Referitor la recunoașterea și încuviințarea executării silite pe teritoriul României a hotărârilor în materie civilă și comercială pronunțate într-un alt stat membru al Uniunii Europene, în condițiile Regulamentului nr. 44/2001(CE), cererile formulate în acest scop de către cei interesați sunt de competența tribunalului, hotărârea pronunțată putând fi atacată doar cu recurs. În cazul hotărârilor judecătorești pronunțate în România și pentru care se solicită recunoașterea sau încuviințarea executării într-un alt stat membru a lUniunii Europene, este competentă să emită certificatul prima instanță;- în cazul în care, conform art. 57 din Regulamentul nr. 44/2001,se solicită recunoașterea sau încuviințarea executării pe teritoriul unui alt stat membru al Uniunii Europene a unui act autentic, executoriu potrivit legii române, competența de a emite certificatul îi aparține judecătoriei în a cărei circumscripție se află emitentul actului.

b) Referitor la regulile aplicabile în cazul hotărârilor în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești:- cererile pentru recunoașterea, precum și cele pentru încuviințarea executării silite pe teritoriul României a hotărârilor în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești pronunțate într-un alt stat membru al Uniunii Europene, în condițiile prevederilor Regulamentului nr. 2201/2003, sunt de competența tribunalului, hotărârea pronunțată de acesta putând fi atacată numai cu recurs, termenul fiind de 15 zile de la comunicare;- în cazul hotărârilor judecătorești pronunțate în România și pentru care se solicită recunoașterea sau încuviințarea executării într-un alt stat membru al Uniunii Europene, prima instanță este competentă să emită certificatele necesare.

4.5. Cambie, bilet la ordin și cec

Aceste efecte de comerț, în măsura în care sunt învestite cu formula executorie, reprezintă titluri executorii. Ele sunt reglementate actualmente prin Ordonanța Guvernului nr. 11/1993, aprobată prin Legea nr. 83/1994. Instanțele judecătorești sunt competente să învestească cu forumulă executorie cambia, biletul la ordin si cecul iar executorii judecătorești au atribuția de a întocmi protestele în materie cambială.

Modificările față de vechea legislație (Legile nr. 58 și 59/1934) sunt sub raport procedural, fiind simplificată competența materială ratioanae valoris, nemaifiind relevantă suma înscrisă în titlul cambiei. Indiferent de valoarea titlului, competența materială de primă instanță aparține judecătoriei, derogându-se astfel de la art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ. care folosește plafonul valoric de 100.000 lei pentru atribuirea soluționării cererilor în materie comercială judecătoriilor sau tribunalelor. Rezultă că judecătoria are o competență materială exclusivă de a învesti cu formulă executorie cambiile, biletele la ordin și cecurile și de a soluționa cererile de anulare a titlurilor pierdute, sustrase sau distruse, precum și de a ține registrul special pentru evidența protestelor. Judecătoriile soluționează, în materie cambială, trei categorii de cereri: cererea pentru învestirea cu formulă executorie a cambiei, biletului la ordin și cecului, opoziția cambială și acțiunea pentru anularea titlului cambial pierdut, sustras sau distrus.

Posesorul legitim al cambiei, biletului la ordin sau cecului care nu a obținut plata de bunăvoie din partea debitorului are la îndemână trei modalități de a își valorifica drepturile: pe baza titlului, prin exercitarea acțiunii cambiale și pe calea executării nemijlocite. Pentru exercitarea executării nemijlocite, singura condiție prealabilă cerută de lege este învestirea cu formulă executorie a cambiei, biletului la ordin sau cecului. Judecătoria competentă să învestească este aleasă de reclamant dintre judecătoria locului de plată a cambiei și judecătoria în circumscripția căreia debitorul își are domiciliul sau sediul.

În legătură cu opoziția cambială, ea presupune ca, după învestirea cu formulă executorie, posesorul titlului să facă o somație de plată, în cazul urmăririi mobiliare sau imobiliare. Debitorul poate introduce la judecătoria competentă teritorial, o opoziție la executare, în termen de cinci zile de la data primirii somației. Competența de soluționare a opoziției revine judecătoriei care a realizat învestirea, în fața căreia, debitorul urmărit în contradictoriu cu creditorul urmăritor, pe poziție de pârât, va putea pune în discuție valabilitatea titlului, invocând cauze subiective sau obiective de nulitate.

4.6. Acte de sancționare care privesc contravențiile

Executarea sancțiunilor contravenționale se face conform art. 37-42 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, cu modificările ulterioare. Potrivit art. 37 procesul-verbal neatacat în termen și hotărârea judecătorească prin care s-a soluționat plângerea constituie titlu executoriu fără nicio altă formalitate.

Punerea în executare a sancțiunii amenzii contravenționale se face de către organul din care face parte agentul constatator dacă nu se exercită calea de atac împotriva procesului-verbal în termenul prevăzut de lege și de către instanța de judecată în celelalte cazuri. În vederea executării amenzii, aceste organe vor comunica din oficiu procesul-verbal de constatare a contravenției și de aplicare a sancțiunii, neatacat cu plâgere în termenul legal, în termen de 30 de zile de la data expirării acestui termen și, după caz, dispozitivul hotărârii judecătorești irevocabile prin care s-a soluționat plângerea, în termen de 30 de zile de la data când hotărârea a deveit irevocabilă, astfel: a) pentru sumele care se fac venit integral la bugetele locale, organelor de specialitate ale unităților administrativ-teritoriale în a căror rază teritorială domiciliază contravenientul persoană fizică sau își are sediul contravenientul persoană juridică, b) pentru sumele care se fac venit integral la bugetul de stat, organelor de specialitate ale unităților subordonate Ministerului Finanțelor Publice-Agenția Națională de Administrare Fiscală, în a căror rază teritorială își are domiciliul fiscal contravenientul persoană juridică.

Executarea se face în condițiile prevazute de dispozițiile legale privind executarea silită a creanțelor bugetare. Împotriva actelor de executare se poate face contestație la executare, în condițiile legii.

Executarea sancțiunilor contravenționale complementare se face potrivit dispozițiilor legale, prevede art. 40. Confiscarea se aduce la îndeplinire de către organul care a dispus această măsură.

În scopul executării despăgubirilor stabilite pe bază de tarif, procesul-verbal de constatare și sancționare a contravenției sau dispozitivul hotărârii judecătorești irevocabile prin care s-a soluționat plângerea se comunică și părții vătămate.

Dispozițiile ordonanței se completează cu prevederile Codului de procedură civilă.

4.7. Titluri executorii în materia creanțelor fiscale

Potrivit art. 141 alin. (1) C. proc. fisc., executarea silită a creanțelor fiscale se realizează în baza unui titlu executoriu emis conform prevederilor din cod de către organul de executare competent în a cărui rază teritorială își are domiciliul fiscal debitorul sau al unui înscris care, conform legii, reprezintă titlu executoriu.

În această materie, titlul executoriu trebuie să cuprindă, în primul rând, elementele actului administrativ fiscal prevăzute de art. 43 alin. (2) din cod, adică: denumirea organului fiscal emitent; data la care a fost emis și data de la care iși produce efectele; datele de identificare a contribuabilului sau a persoanei împuternicite de contribuabil; obiectul actului administrativ fiscal; motivele de fapt; temeiul de drept; numele și semnătura persoanelor împuternicite ale organului fiscal; ștamplia organului fiscal emitent; mențiuni privind audierea contribuabilului. Pe lângă aceste elemente, mai trebuie să cuprindă și: codul de identificare fiscală, domiciliul fiscal al acestuia, precum și orice alte date de identificare și natura sumelor datorate și neachitate; temeiul legal al puterii executorii a titlului (art. 141 alin. (4) ).

4.8. Contractele de asistență juridică

Conform art. 30 alin. (3) din Legea nr. 51/1995, în redactarea ce i s-a dat prin Legea nr. 255/2004, contractul de asistență juridică încheiat în mod legal reprezintă tilu executoriu. Textul subliniază necesitatea învestirii cu formulă executorie, competentă fiind judecătoria în a cărei rază teritorială se află sediul profesional al avocatului.

4.9. Alte acte ce pot constitui titlu executoriu

Exemplificativ, sunt titluri executorii:

decizia casei teritoriale de pensii pentru recuperarea sumelor plătite fără temei (art. 187 alin. (4) din Legea nr. 19/2000);

contractul de vânzare-cumpărare, procesul verbal de predare-primire a locuinței și contractul de împrumut, în sistemul Decretului-lege nr. 61/1990, sunt considerate înscrisuri autentice și reprezintă titluri executorii;

titlul constatator al creanței Oficiului de Recuperare a Creanțelor Bancare (art. 16 alin. (2) din Legea nr. 333/2001);

sentința de confirmare a planului de reorganizare în cazul procedurii insolvenței (art. 102 alin. (1) din Legea nr. 85/2006);

contractul de garanție reală mobiliară, care se încheie în formă autentică sau prin înscris sub semnătură privată (art. 14 și art. 17 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999);

contractul de lesing constituie titlu executoriu dacă utilizatorul nu predă bunul la sfârșitul perioadei de leasing și el nu a fomulat opțiunea cumpărării bunului sau a prelungirii contractului ori în cazul rezilierii contractlui din vina exclusivă a utilizatorului (art. 8 din Ordonanța nr. 51/1997, republicată);

contractele sau convențiile de credit dintre bancă și debitorul cedat ori alte titluri constatatoare ale creanțelor, actele prin care s-au constituit garanții personale sau reale pentru restituirea creanțelor cesionate, potrivit legii A.V.A.S., precum și orice alte acte sau înțelegeri încheiate de aceasta pentru realizarea creanțelor preluate. De asemenea, orice act unilateral emis de debitor și acceptat de A.V.A.S. constituie titlu executoriu și poate fi executat cu respectarea procedurii speciale regelementate de Ordonanța de urgență nr. 51/1998, cu modificările ulterioare. Au putere de titlu executoriu și convențiile de eșalonare la plată a creanțelor, conform art. 39 alin. (1), (3) și (4) din Ordonanța de urgență nr. 51/1998 republicată, cu modificările ulterioare;

contractele de arendare încheiate în scris și înregistrate la consiliul local, pentru plata arendei la termenele și în modalitățile stabilite în contract, conform art. 6 alin. (5) din Legea nr. 16/1994.

Secțiunea a V-a: Cererea de executare silită

Executarea silită este guvernată, de regulă, de principiul disponibilității. În consecință, urmărirea nu poate începe decât la cererea creditorului. Cererea de executare care se depune la executorul judecătoresc competent declanșează procedura de executare silită. Codul de procedură civilă nu specifică care sunt mențiunile pe care trebuie să le cuprindă această cerere, însă aplicând dispozițiile generale referitoare la cererile în justiție, creditorul va trebui să arate numele sau denumirea și domiciliul sau sediul său, titlul executoriu pe baza căruia se pornește executarea silită, faptul că are o creanță certă, lichidă și exigibilă, numele sau denumirea și domiciliul sau sediul debitorului, mențiunea că acesta refuză să execute de bunăvoie obligația care îi revine, potrivit titlului executoriu.

Cererea va fi însoțită de titlul executoriu și de alte acte necesare, cum este de exemplu somația, care trebuie trimisă debitorului.

Cererea se depune la biroul executorului judecătoresc din circumscripția judecătoriei unde urmează să se facă executarea ori, în situația urmăririi bunurilor, la executorul judecătoresc din circumscripția judecătoriei în care se află aceste bunuri. În cazul în care bunurile urmărite se află în circumscripțiile mai multor judecătorii, este competent oricare dintre executorii judecătorești care funcționează pe lângă acestea. Dacă însă creditorul a ales calea popririi, ea se înființează, la cererea creditorului, de executorul judecătoresc de la domiciliul sau sediul debitorului ori de la domciliul sau sediul terțului poprit, conform art. 453 C.proc.civ. În cazul în care debitorul are mai mulți creditori și aceștia au declanșat mai multe executări, instanța de executare în circumscripția căreia a început prima executare poate să dispună, la cererea persoanei interesate, reunirea, urmând să se facă o singură executare de către executorul care a îndeplinit actul cel mai inaintat, iar dacă executările sunt în același stadiu de către executorul care a început primul executarea, chiar dacă ele au fost pornite de organe de executare diferite, în afară de cazul în care legea prevede altfel.

Executorul judecătoresc este dator să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru realizarea integrală și cu celeritate a obligației prevăzute în titlul executoriu și pentru rspectarea dispozițiilor legii, a drepturilor părților și ale persoanelor interesate. Pentru bunul mers al executării, executorul judecătoresc poate solicita debitorului să dea o declarație scrisă cu privire la veniturile și bunurile sale și locul unde se află acestea, iar părții care solicită îndeplinirea unui act sau a altei activități care interesează executarea silită să avanseze cheltuielile de executare necesare, conform art. 373 indice 1 alin. (2)-(4).

Executorul judecătoresc trebuie să constituie câte un dosar pentru fiecare executare pe care o realizează. Conform art. 388 alin. (1) C. proc. civ., executorul judecătorec este obligat, în cazul tuturor actelor de executare pe care le realizează, să încheie procese-verbale, care trebuie să cuprindă:

denumirea și sediul organului de executare;

numele și calitatea celui care încheie procesul-verbal;

data întocmirii procesului-verbal și numărul dosarului de executare;

titlul executoriu în temeiul căruia se efectuează actul de executare;

numele și domiciliul ori denumirea și sediul debitorului și creditorului urmăritor;

locul, data și ora efectuării actului de executare;

măsurile luate de executor sau constatările acestuia;

consemnarea explicațiilor și obiecțiunilor participanților la executare;

alte mențiuni cerute de lege sau considerate necesare de către executor;

menționarea, când este cazul, a lipsei creditorului sau debitorului, ori despre refuzul sau împiedicarea de a semna procesul-verbal;

mnționarea numărului de exemplare în care s-a întocmit procesul-verbal, precum și persoanelor cărora li s-a înmânat acesta;

semnătura executorului, precum și, când este cazul, a altor persoane interesate în executare sau care asistă la efectuarea actului de executare;

ștamplia executorului judecătoresc.

Un exemplar al procesului-verbal rămâne în dosarul executorului, iar alte exemplare sunt comunicate celor interesați, conform art. 50 din Legea nr. 188/2000.

Când poprirea se înființează de instanță, ea se dispune din oficu, de către instanța de fond, de îndată ce hotărârea este executorie, potrivit legii.

Dacă executarea se face prin decontare bancară, atunci când legea a menținut-o, creditorul va introduce cererea de executare la banca comercială la care debitorul este titular de cont bancar, arătând suma ce urmează a fi plătită, felul creanței, numărul și felul contului urmărit, depunând o dată cu cererea și titlul executoriu.

Secțiunea a VI-a: Procedura înștiințării prealabile a debitorului

Potrivit art.387 C.proc.civ., executarea silită poate începe, în afară de cazurile în care legea prevede altfel, numai după ce se va comunica debitorului o somație la care se anexează o copie a titlului executoriu.

Somația va cuprinde următoarele:

1. denumirea și sediul organului de executare;

2. data emiterii somației și numărul dosarului de executare;

3. numele și domiciliul sau denumirea și sediul debitorului;

4. arătarea titlului executoriu în baza căruia urmează a se face executarea;

5. termenul în care cel somat urmează să-și execute de bunăvoie obligația prevăzută în titlul executoriu și arătarea consecințelor nerespectării acesteia;

6. semnătura și ștampila organului de executare.

Referitor la termenul în care debitorul este dator să își îndeplinească voluntar obligația, acesta diferă în funcție de forma executării silite, astfel: o zi pentru urmărirea bunurilor mobile și predarea silită a bunurilor mobile; două zile în cazul urmăririi silite a fructelor neculese și recoltelor prinse de rădăcini; cincisprezece zile pentru urmărirea silită a bunurilor imobile; cinci zile în cazul predării silite a bunurilor imobile; zece zile în cazul executării silite a altor obligații de a face sau a obligațiilor de nu face.

Comunicarea somației se realizează potrivit regulilor stabilite de lege pentru citarea și comunicarea actelor de procedură în general (art. 91-100 C.proc.civ.).

Procedura înștiințării debitorului prin somație nu este necesară când legea prevede o atare posibilitate (de exemplu, nu este necesară, dacă instanța dispune, în ipoteza ordonanței președințiale – art. 581 alin.u ltim C.proc.civ.; în ipoteza decăderii debitorului din termenul de grație art. 382 C.proc.civ.; în ipoteza aplicării art. 573 C.proc.civ).

Secțiunea a VII-a: Prescripția dreptului de a cere și obține executarea silită

7.1. Despre termenul de prescripție

Reglementarea generală a prescripției dreptului de a cere executarea silită este conținută în dispozițiile art. 405-405 indice 3 C.proc.civ.

Termenul general de prescripție a dreptului de a cere executarea silită este de 3 ani; ca excepție, în situația titlurilor emise în materia acțiunilor reale imobiliare dreptul de a cere executarea silită se prescrie într-un termen general de 10 ani.

Momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție îl reprezintă data când se naște dreptul de a cere executarea silită (pentru hotărârile judecătorești, de la data rămânerii lor definitive, în afară de situațiile în care recursul este suspensiv de executare, când începe să curgă de la data pronunțării hotărârii irevocabile, ori, dimpotrivă, când hotărârile primei instanțe sunt executorii (de exemplu: ordonanța președințială, hotărârile cu executare vremelnică de drept, încheierile executorii).

7.2. Suspendarea cursului termenului de prescripție

Cursul prescripției este suspendat în următoarele situații:

1. în caz de forță majoră;

2. dacă creditorul sau debitorul fac parte din forțele armate ale României, iar acestea se află pe picior de război;

3. între părinți sau tutore și cel care se află sub ocrotirea lor, între curator și cei pe care îi reprezintă, precum și între orice altă persoană care, în temeiul legii sau al unei hotărâri judecătorești, administrează bunurile altora și cei ale căror bunuri sunt astfel administrate, prescripția nu curge atâta timp cât socotelile nu au fost date și aprobate;

4. cât timp cel lipsit de capacitate de exercițiu nu are reprezentant legal și cât timp pentru cel cu capacitate de exercițiu restrânsă nu a fost numită persoana care să-i încuviințeze actele;

5. între soți pe durata căsătoriei;

6. pe timpul cât legea prevede suspendarea executării silite ori aceasta a fost stabilită de instanță sau de alt organ jurisdicțional competent;

7. atâta timp cât debitorul își sustrage veniturile și bunurile de la urmărire;

8. în alte cazuri prevăzute de lege.

Prescripția nu este suspendată dacă măsura suspendării s-a dispus la cererea creditorului urmăritor.

Suspendarea prescripției are ca efect oprirea cursului prescripției pe timpul cât durează cauza de suspendare, el reluându-se la încetarea acestei cauze; la reluare, se va socoti și timpul scurs anterior suspendării.

7.3. Întreruperea cursului termenului de prescripție

Cursul prescripției este întrerupt:

1. pe data îndeplinirii de către debitor, înainte de a începe executarea silită sau în timpul acesteia, a unui act voluntar de executare a obligației prevăzute în titlul executoriu ori a

recunoașterii, în orice mod, a datoriei pe care o are;

2. pe data depunerii cererii de executare silită, însoțită de titlul executoriu, chiar dacă aceasta a fost adresată unui organ de executare necompetent;

3. pe data trimiterii spre executare a titlului executoriu, în condițiile prevăzute de art. 453 alin.2 C.proc.civ.;

4. pe data îndeplinirii în cursul procedurii executării silite a unui act de executare;

5. pe data depunerii cererii de reluare a executării în condițiile prevăzute de art. 371 indice 6 alin.1 C.proc.civ. (în situația când s-au descoperit noi bunuri ale debitorului);

6. în alte cazuri prevăzute de lege.

Efectul întreruperii prescripției este ștergerea prescripției începute înainte de apariția cauzei de întrerupere și curgerea unui nou termen.

7.4. Repunerea în termenul de prescripție

Această instituție este reglementată de art. 405 indice 3 din C.proc.civ., care prevede că după împlinirea termenului de prescripție, creditorul poate cere repunerea în acest termen, numai dacă a fost împiedicat să ceara executarea datorită unor motive temeinice. Intanța de executare va putea să repună în termen pe titluarul dreptului prevăzut în titlul executoriu în cazul în care constată ca fiind justificate motivele pentru care termenul de prescripție a fost depășit.

Cererea de repunere în termenul de prescripție va putea fi făcută numai în termen de cincisprezece zile de la încetarea cauzelor care justifică depășirea termenului de prescripție.

Numai instanța de judecată poate proceda la repunerea în termen. Executorii judecătorești nu sunt îndreptățiți să acorde repunerea în termen ci, constatând împlinirea prescripției, trebuie să refuze îndeplinirea oricărui act de executare silită. Partea nemulțumită este însă în drept să se adreseze instanței de executare competente pentru a fi repusă în termen. Atunci când executarea se face sub controlul instanței de executare, aceasta poate să acorde repunerea în termen și pentru alte titluri executorii în afară de hotărârile judecătorești.

Admiterea cererii de repunere în termenul de prescripție a dreptului de a cere executarea silită de către instanța de executare are ca efect considerarea prescripției ca neîmplinită, deși termenul de prescripție prevăzut de lege a expirat. Organul de executare trebuie să se conformeze hotărârii instanței, el nu poate refuza pornirea executării silite pe motiv că ar fi intervenit prescripția.

Secțiunea a VIII-a: Suspendarea executării silite

Legea a creat posibilitatea suspendării executării silite pentru a opri desăvârșirea operațiilor de executare silită atunci când este în curs de cercetare legalitatea titlului executoriu sau dacă există o contestație cu privire la măsurile de executare care s-au luat.

Debitorul urmărit are tot interesul să oprească ducerea la bun sfârșit a executării silite care, odată îndeplinită, poate avea urmări grave pentru el. Dacă anularea titlului executoriu intervine abia după ce executarea silită a fost dusă până la capăt, se pot naște mari dificultăți în ce privește posibilitatea pentru debitor de a obține restituirea bunurilor care i s-au luat sau repararea prejudiciului care i s-a cauzat.

Suspendarea executării silite constă în general în oprirea activității executorului judecătoresc, însă de multe ori, ea se poate dispune chiar înainte de a se începe executarea silită.

Organele de executare nu pot suspenda executarea din proprie inițiativă sau la cererea debitorului. Ele pot suspenda activitatea lor numai având consimțământul expres al creditorului sau în temeiul unei dispoziții din partea instanței competente, împuternicită potrivit legii să dispună suspendarea.

8.1. Suspendarea acordată de creditor

Dacă creditorul consimte la suspendarea executării, operațiile de executare se opresc până la data când creditorul cere reluarea lor. Însă având în vedere că, așa cum prevede art. 389 alin. (2) C. proc. civ., termenul de perimare a exeecutării începe să curgă, de l încetarea acesteia se pune problema dacă creditorul care acordă suspendarea executării nu ar putea în acest mod, prin voința sa, să întrerupă cursul perimării, instituție care sancționează lipsa sa de stăruință.

Perimarea nu poate fi înlăturată decât printr-o suspendare intervenită pe altă cale decât prin voința creditorului. Creditorul care acordă suspendarea executării trebuie să fie diligent și să reînceapă executarea înainte de expirarea termenului de perimare, care dacă suspendarea a fost acordată de creditor , va trebui să fie calculată de la data când a intervenit suspendarea.

8.2. Suspendarea acordată de instanța judecătorească având în vedere căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești

În cazul exercitării căilor de atac împotriva hotărârii, trebuie făcută distincția între căile de atac suspensive de executare silită și căile de atac nesuspensive de executare. Suspendarea legală intervine uneori de drept, iar alteori numai la cererea debitorului, încuviințată de instanță sau de organul competent.

8.2.1. Suspendarea executării silite în cazul întroducerii apelului

Deoarece introduucerea căii de atac a apelului suspendă de drept executarea silită, efectul suspensiv se menține până la pronunțarea hotărârii de către instanța de apel. Efectul suspensiv al apelului este prevăzut expres de art. 284 alin. final C. proc. civ., conform căruia “apelul declarat în termen suspendă executarea hotărârii de primă instanță, cu excepția cazurilor prevăzute de lege”.

Suspendarea nu intervine de drept în cazul hotărârilor cu executare vremelnică, legală sau judecătorească. Există o distincție între hotărârile de primă instanță care sunt executorii de drept potrivit art. 278 C.proc.civ. și hotărârile pentru care prima instanță poate încuviința execuția privitoare la bunuri, conform art. 279 C.proc.civ.

Partea interesată poate solicita suspendarea executării vremelnice prin intermediul unei cereri făcută o dată cu apelul sau separate, în tot cursul instanței de apel. Această cerere se depune la prima instanță sau la instanța de apel, când va trebui să fie însoțită de o copie legalizată de pe dispozitivul hotărârii.

Cererea de suspendare se judecă de instanța de apel care poate încuviința suspendarea numai după depunerea unei cauțiuni în cuantumul fixat de instanță. Asupra cererii de suspendare instanța se pronunță prin încheiere, care poate să fie atacată separate cu recurs.

Până la soluționarea cererii de suspendare, instanța va putea dispune suspendarea vremelnic, chiar înainte de sosirea dosarului, respectând cerința privitoare la darea cauțiunii.

8.2.2. Suspendarea executării silite în cazul declarării recursului

Recursul suspendă executarea hotărârii numai în cauzele privitoare la strămutarea de hotare, desființarea de construcții, plantații sau a oricăror lucrări având o așezare fixă, precum și în cazurile prevăzute de lege.

Însă la cerere, intanța sesizată cu judecarea recursului poate dispune, motivat, suspendarea executării hotărârii și în alte cazuri decât cele de mai sus. Această suspendare poate fi acordată numai după depunerea unei cauțiuni care se stabilește, prin încheiere, de instanță, după ascultarea părților, citate în termen scurt, în camera de consiliu, chiar înainte de primul termen de judecată. Cererea de suspendare se soluționează prin încheiere, care poate fi atacată separat cu recurs. În situații urgente, dacă cuțiunea a fost depusă, președintele instanței poate dispune, prin încheiere și fără citarea părților, suspendarea provizorie a executării până la soluționarea cererii de suspendare de către instanță. Încheierea nu este supusă niciunei căi de atac. Cauțiunea care trebuie depusă este în cuantum de 10 % din valoarea obiectului cererii sau de 500 de lei pentru cererile neevaluabile în bani. Dacă este cazul, cauțiunea se poate deduce din cauțiunea stabilită de instanță.

Pentru motive temeinice, instanța poate reveni asupra suspendării acordate. Cauțiunea se eliberează recurentului de îndată, dacă intimatul declară în mod expres că nu urmărește obligarea recurentului la despăgubiri pentru prejudiciile cauzate în urma exercitării recursului.

8.2.3. Suspendarea executării silite în cazul contestației în anulare

Instanța poate suspenda executarea hotărârii a cărei executare se cere, sub condiția depunerii unei cauțiuni. Instanța se va pronunța prin încheiere, atacabilă separat cu recurs, iar în situații urgente, președintele instanței poate să dispună suspendarea provizorie a executării silite, până la soluționarea cererii de către instanță.

8.2.4. Suspendarea executării silite în cazul cererii de revizuire

Instanța competentă să judece cererea de revizuire poate suspenda executarea hotărârii a cărei executare se cere, sub condiția depunerii unei cauțiuni. Dispozițiile prevăzute pentru recurs și contestație în anulare sunt aplicabile și în materia revizuirii.

8.3. Suspendarea acordată de instanța de judecată pe baza contestației la executare

Art. 403 C.proc.civ., așa cum a fost modificat prin Legea nr. 219/2005 reglementează suspendarea în temeiul acestei căi de atac specifice materiei executării silite. Potrivit acestui text de lege, “ (1) Până la soluționarea contestației la executare sau a altei cereri privind executarea silită, instanța competentă poate suspenda executarea, dacă se depune o cauțiune în cuantumul fixat de instanță, în afară de cazul în care legea dispune altfel. (2) Dacă bunurile urmărite sunt supuse stricăciunii, pieirii sau deprecierii, se va suspenda numai distribuția prețului. (3) Asupra cererii de suspendare formulate potrivit alin. (1) și (2), instanța în toate cazurile, se pronunță prin încheiere, și fără citarea părților, suspendarea provizorie a executării până la soluționarea cererii de suspendare de către instanță. Încheierea nu este supusă niciunei căi de atac. Cauțiunea care trebuie depusă este în cuantum de 10 % din valoarea obiectului cererii sau de 500 de lei în cazul cererilor neevaluabile în bani. Cauțiunea este deductibilă din cauțiunea stabilită de instanță, dacă este cazul.”

Dacă legea nu prevede altfel, judecata cererii de suspendare a executării se va face în sedință publică, cu citarea părților. Instanța va aprecia temeinicia cererii și, în cazul admiterii, va fixa și cauțiunea și termenul în care aceasta trebuie depusă. Suspendarea nu va putea interveni decât după prezentarea dovezii de depunere a cauțiunii și după ce încheierea a devenit irevocabilă. Recursul se poate exercita în termen de cincisprezece zile de la comunicarea încheierii.

Secțiunea a IX-a: Perimarea executării silite ( procedură, efect, situații în care nu intervine)

Perimarea reprezintă o sancțiune procedurală care are drept efect desființarea actelor de executare, datorită inactivității creditorului.

Potrivit art. 389 alin. 1 C.proc.civ., în situația în care creditorul a lăsat să treacă 6 luni de la data îndeplinirii oricărui act de executare, fără să fi urmat alte asemenea acte, executarea se perimă de drept și orice parte interesată poate cere desființarea ei.

În cazul perimării, prin orice act de executare neurmat de alte acte de urmărire se înțelege ultimul act săvârșit în cursul unei proceduri de executare determinate și nu ultimul act intervenit în anamblul executării pornite de creditor.

Perimarea se constată din oficiu. Organul de executare trebuie să refuse continuarea executării dacă constată că a intervenit perimarea. Instanța trebuie să aplice din oficiu perimarea, dacă este sesizată în cursul executării cu o cerere din partea debitorului. Debitorul poate invoca oricând o perimare pe cale de excepție sau să solicite direct, pe baza constatării judecătorești a perimării, desființarea actelor de executare îndeplinite.

Termenul de perimare nu curge dacă actul de executare trebuia îndeplinit din oficiu. În ipoteza în care executarea silită a fost suspendată din alte motive decât la cererea creditorului, termenul de perimare începe să curgă de la data încetării suspendării.

Efectul perimării constă în desființarea tuturor actelor de executare îndeplinite în cauză.

Perimarea nu se aplică măsurilor asiguratorii, înființate înainte de începerea executării cum ar fi sechestrul aigurator sau poprirea asiguratorie, acestea nefiind măsuri de executare, ci doar măsuri pentru asigurarea acțiunii, luate anterior de obținerea titlului executoriu. Dacă însă în termen de sase luni de la nașterea dreptului de a cere executarea silită creditorul nu comunică terțului poprit copie certificată de pe titlul executoriu în vederea îndeplinirii obligațiilor care îi revin terțului poprit, poprirea asiguratoare se perimă, dat fiind că după obținerea titlului executoriu, ea dobândește caracterul unei măsuri de executare.

În cazul în care un act trebuie îndeplinit din oficiu de către instanța de judecată, perimarea nu va interveni.

Perimarea nu se aplică cazurilor în care legea încuviințează executarea silită fără somație și nici în cazul executării silite a creanțelor fiscale.

Secțiunea a X-a: Alte incidente privind executarea silită

Există situații în care urmărirea silită nu poate fi pornită fie pentru că s-a prescris dreptul de a cere executarea silită, fie pentru că s-a acordat pârâtului debitor un termen de plată (art. 381 C.proc.civ.) sau pentru că în cazul hotărârilor cu execuție vremelnică, nu s-a depus cauțiunea stabilită (art. 384 C.proc.civ.) ori debitorul a decedat (art. 398 C.proc.civ). Sunt însă și situații în care executarea silită a fost pornită, dar cursul ei firesc este influențat de unele împrejurări care temporizează urmărirea sau chiar o sting, înainte de a se realiza creanța creditorului. Dintre acestea, două incidente vor fi analizate în continuare.

10.1. Bunul urmărit este proprietate comună

Conform art. 493 alin. (1) C.proc.civ., creditorii personali ai unui debitor coproprietar sau codevălmaș nu vor putea să urmărească partea acestuia din imobilele aflate în proprietate comună, ci vor trebui să ceară mai întâi împărțeala acestora. Continuând ideea, art. 33 din Codul familiei stipulează că bunurile comune ale soților nu pot fi urmărite de creditorii personali ai unuia dintre soți, dar după urmărirea bunurilor proprii ale soțului debitor ei pot cere, în măsura necesară realizării creanței, împărțirea bunurilor comune și să se îndestuleze din bunurile atribuite soțului debitor, care prin împărțire au devenit bunuri proprii.

În cazul proprietății codevălmaș sau când indiviziunea privește o universalitate de bunuri, creditorul unui proprietar codevălmaș sau coindivizar va trebui să solicite mai întâi împărțirea bunurilor și numai după să urmărească partea care aparține debitorului lui.

Creditorii personali pot urmări cota parte a debitorului lor din imobilul aflat în coproprietate fără a fi necesară împărțeala.

10.2. Beneficiul de diviziune și beneficiul de discuțiune

Acestea reprezintă facultăți pe care legea le conferă în anumite situații debitorului sau persoanei urmărite în bunurile sale, de a cere creditorului să urmărească bunurile altei persoane ori alte bunuri sau să își dividă urmărirea, fapt care este de natură să ducă la temporizarea executării silite întreprinse de creditor.

beneficiul de discuțiune poate fi opus de fideiusor creditorului, cerându-i să urmărească bunurile debitorului principal și numai după, în măsura în care nu se va fi îndestulat să îâ urmărească de el, conform art. 1662 Cod civil. În situația în care există mai mulți fideiusori care garantează față de un singur creditor pentru aceeași datorie, fideiusorul urmărit poate opune benefiicul de diviziune, solicitând creditorului ca urmărirea să se dividă pe ceilalți fideiusori (art. 1667 Cod civil);

minorul sau persoana pusă sub interdicție, cărora le sunt urmărite bunurile imobile, pot opune creditorului beneficiul de discuțiune, cerându-I să urmărească mai întai bunurile mobile, conform art. 491 alin. (1) C.proc.civ;

în ipoteza în care creditorii personali ai unuia dintre soți solicită împărțirea bunrilor comune, înainte de a urmări bunurile proprii ale soțului debitor sau dacă creditorii urmăresc bunurile proprii ale soților, înainte de urmărirea bunurilor comune, se va invoca chiar din oficiu, beneficiul de discuțiune, potrivit art. 32 și 33 Codul familei.

Secțiunea a XI-a: Întoarcerea executării silite

Întoarcerea executării silite presupune obligația creditorului să îi restituie debitorului ce i s-a luat prin executarea silită, dacă după săvârșirea executării intervine anularea titlului executoriu sau numai a executării.

O dată cu modificarea și completarea Codului de procedură civilă, au fost consacrate instituției întoarcerii executării trei articole, anume art. 404 indice 1-art. 404 indice 3.

Conform art. 404 indice 1, în toate situațiile în care se desființează titlul executoriu sau chiar executarea silită, cel interesat are dreptul la întorcerea executării, prin restabilirea situației anterioare acesteia. Bunurile asupra cărora s-a realizat executarea se vor restitui persoanei îndreptățite, iar dacă executarea silită s-a făcut prin vânzarea unor bunuri mobile, întoarcerea executării se va realiza prin restituirea de către creditor a sumei rezultate din vânzare, actualizată în funcție de rata inflației, cu excepția situației când se aplică art. 449 C.proc.civ., care se referă la vânzarea bunurilor mobile la licitație, situație în care nu este admisibilă nicio cerere de desființare a vânzării împotriva terțului adjudecatar care a plătit prețul, în afară de cazul în care a avut loc o fraudă din partea acestuia.

Privitor la restabilirea situației care a fost afectată prin intermediul procedurii executării silite, art. 404 indice 2 C.proc.civ. prevede că “în cazul în care instanța judecătorească a desființat titlul executoriu, sau actele de executare, le cererea celui interesat va dispune prin aceeași hotărâre și asupra restabilirii situației anterioare executării. Dacă instanța care a desființat hotărârea executată a dispus rejudecarea în fond a procesului și nu a luat măsura restabilirii situației anterioare executării, această măsură se va putea dispune, la cererea celui interesat, de instanța care rejudecă fondul”. În cazul în care niciuna dintre cele două instanțe nu a dispus restabilirea situației anterioare executării, cel îndreptățit se va putea adresa instanței judecătorești competente legal, spre a obține o hotărâre care să consacre restabilirea situației anterioare executării silite.

Tot astfel va proceda și cel îndreptățit și care fusese obligat printr-un titlu executoriu emis de un alt organ decât de o instanță judecătorească, titlu desființat de acel organ sau de un alt organ din afara sistemului judiciar. Condiția este ca modalitatea restabilirii situației anterioare executării silite pentru titlu executoriu emis de un organ care nu face parte din sistemul judiciar să nu fie prevăzută de lege sau, deși prevăzută, măsura să nu fi fost luată (art. 404 indice 3 C.proc.civ.).

Secțiunea a XII-a: Contestația la executare

Reprezintă mijlocul procedural specific fazei executării silite a procesului civil prin intermediul căruia persoanele vătămate prin executare sau interesate în vreun fel ori, în anumite condiții, procurorul solicită instanței de judectă anularea ori îndreptarea unor acte de executare, anularea ori încetarea executării silite însăși, anularea titlului executoriu, efectuarea actului de executare a cărui îndeplinire se refuză, obligarea executorului la începerea executării ori lămurirea titlului executoriu.

12.1. Subiectele și obiectul contestației

Potrivit art. 399 C.proc.civ., contestația la executare poate fi introdusă de către „cei interesați sau vătămați prin executare”.

Așadar, pot introduce contestație la executare creditorul sau debitorul, precum și orice alte terțe persoane care pretind că au bunuri urmărite nu pentru propria lor obligație, ci pentru a aceea a debitorului, față de care ei nu sunt ținuți să răspundă.

Terții au însă și alte mijloace de apărare, precum, după caz, acțiunea în revendicare ori cea posesorie sau acțiunea confesorie de uzufruct.

Din dispozițiile art. 399 C.proc.civ. rezultă că obiectul contestației la executare poate consta fie în lămurirea înțelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu (sitație în care ia forma contestației la titlu), fie în urmărirea silită însăși (ipoteză în care este denumită contestație la executare propriu-zisă).

Contestația la titlu pune în discuție chiar titlul executoriu, dar nu sub aspectul validității sale de fond, ci numai în scopul lămuririi, al clarificării înțelesului ori întinderii lui sau precizării limitelor lui de aplicare. Rezultă că nu s-ar putea pune în discuție legalitatea ori temeinicia titlului, căci acesta beneficiază de puterea lucrului judecat (dacă este o hotărâre judecătorească), pentru contestarea acestora părților fiindu-le recunoscute în faza judecății, prin lege, căile de atac.

Contestația la executare propriu-zisă are în vedere aspecte de nelegalitate care privesc executarea silită, precum: nerespectarea dispozițiilor privitoare la învestirea cu formulă executorie a titlului executoriu; prescripția dreptului de a cere executarea silită; perimarea executării silite; caracterul incert, nelichid sau neexigibil al creanței creditorului; nerespectarea termenelor, ulterioare somației, după care se poate trece la efectuarea actelor propriu-zise pentru executare; urmărirea unor bunuri declarate de lege ori de părți ca insesizabile; depășirea limitelor în care pot fi urmărite veniturile bănești; urmărirea unor bunuri care nu-i aparțin debitorului; refuzul nejustificat executorului judecătoresc de a îndeplini un anume act de executare sau de a porni executarea silită; neobservarea dispozițiilor legale privitoare la condițiile de timp și formă cerute în legătură cu efectuarea executării; intervenirea, ulterior rămânerii definitive sau irevocabile a hotărârii judecătorești puse în executare, a unei cauze de stingere a obligației debitorului etc.

Principiul în materie este că prin intermediul unei contestații la executare nu se poate modifica nici total și nici parțial titlul executoriu pe care se întemeiază urmărirea.

Totuși, cu titlu de excepție, art. 399 alin. ultim C.proc.civ. prevde că dacă executarea silită se face în baza unui titlu executoriu care nu emană de la o instanță judecătorească se pot invoca, în cadrul contestației la executare, apărări de fond (care vizează existența, întinderea și valabilitatea creanței) împotriva titlului executoriu, dacă legea nu prevede pentru aceasta o cale de atac. De asemenea, trebuie admisă ca excepție, chiar dacă titlul executoriu îl reprezintă o hotărâre dată de o instanță judecătorească, situația în care se invocă ca apărări de fond unele cauze de stingere a obligației consemnate în titlul executoriu (cum ar fi plata voluntară, compensația etc.) care au intervenit după rămânerea definitivă sau irevocabilă a hotărârii, căci, obiectiv, acestea nu aveau cum să fie invocate în faza judecății.

12.2. Natură juridică

În ceea ce privește natura sa juridică, contestația la executare are fie caracterul unei căi de atac specifice fazei executării silite (atunci când este exercitată de creditor sau debitor), fie al unei acțiuni civile (atunci când este exercitată de un terț care se pretinde proprietar al bunului ori bunurilor ce reptezintă obiectul executării silite sau invocă un alt drept real asupra acestora).

12.3. Competența de soluționare

În această privință trebuie făcută distincția după obiectul contestației, după caracterul titlurilor executorii și după cum, în cazul hotărârilor judecătorești, ele au fost pronunțate în țară sau în străinătate.

12.3.1. Hotărâri judecătorești interne

Reglementarea de bază în ceea ce privește competența instanțelor de a soluționa contestațiile la executare, atât competența materială, cât și cea teritorială, este cuprinsă în alin. (1) și (2) al art. 400 C.proc.civ., în care se prevede: “(1) Contestația se introduce la instanța de executare. (2) Contestația privind lămurirea înțelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu se introduce la instanța care a pronunțat hotărârea ce se execută. Dacă o asemenea contestație vizează un titlu executoriu ce nu emană de la un organ de jurisdicție, competența de soluționare aparține instanței de executare”.

Toate incidentele sau contestațiile care se îndreaptă împotriv urmăririi, precum și contestația împotriva refuzului organului de executare de a îndeplini un act de executare, se vor adresa instanței care execută hotărârea.

Contestația la titlu se îndreaptă la instanța care l-a emis, deci practic este posibil ca o asemenea contestație să fie soluționată de judecătorie, tribunal, curte de apel sau Înalta Curtea de Casație și Justiție, în timp ce contestațiile la executarea propriu-zisă se îndreaptă la instanța în circumscripția căreia se execută titlul executoriu.

Referitor la măsurile de executare, instanța în circumscripția căreia se face executarea, de cele mai multe ori organul de executare din circumscripția sa, este cea mai în măsură pentru a rezolva asemenea cereri.

În ceea ce privește competența teritorială, trebuie indicată judecătoria care va fi competentă să judece contestația la executare. Conform art. 373 alin. (2) C.proc.civ., instanța de executare este judecătoria în circumscripția căreia se face executarea, în afară de cazurile în care legea dispune altfel. Potrivit art. 373 alin. (1), hotărârile judecătorești și alte titluri executorii se execută de către executorul judecătoresc din circumscripția judecătoriei în care urmează să se efectueze executarea ori în cazul urmăririi bunurilor, de executorul judecătoresc din circumscripția judecătoriei unde se află acestea.

De multe ori, aceeași judecătorie are competența de soluționare pentru ambele contestații, propriu-zisă și la titlu. Există însă și cazuri în care executarea trebuie să se facă prin intermediul comisiei rogatorii, în circumscripția unei alte instanțe, cum ar fi, de exemplu, hotărârea pronunțată la instanța domiciliului debitorului, care trebuie să se execute la locul unde se află imobilul acestuia. În această situație, executarea efectuându-se prin executorul unei alte instanțe decât aceea de la care emană titlul executoriu, contestația la executare propriu-zisă trebuie adresată instanței în circumscripția căreia are loc executarea, iar contestația la titlu, instanței de la care emană hotărârea.

12.3.2. Hotărâri judecătorești străine

Pe teritoriul țării noastre se pot pune în executare și hotărâri pronunțate în alte țări dacă s-a încuviințat în prealabil, de către un tribunal român, executarea lor printr-o hotărâre de exequatur. Competența de a soluționa contestația la executare propriu-zisă aparține tot judecătoriei, ca instanță de executare. Dacă este vorba despre înțelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului unei hotărâri străine, interpretarea acesteia, în lipsa unei prevederi contrare într-un acord cu țara de origine, poate fi făcută numai de instanța străină care a pronunțat-o. Instanța de exequatur română este competentă să lămurească numai propria sa hotărâre prin care a soluționat cererea de încuviințare a executării silite a hotărârii străine.

12.3.3. Alte titluri executorii

Dacă titlurile emană tot de la organele jurisdicționale, trebuie să se aplice în general aceleași principii ca și pentru hotărârile judecătorești. Interpretarea și lămurirea dispozitivului este de competența organului jurisdicțional de la care emană hotărârea, în forma admisă de legea specială care îi reglementează activitatea, sau în aplicarea prin analogie a normei generale din art. 400 alin. (2) C.proc.civ. Constestațiile la executarea propriu-zisă se vor adresa numai instanței de executare.

În cazul tuturor celorlalte titluri care nu emană de la organe jurisdicționale, contestația la executare se va introduce întotdeauna la instanța de executare, iar dacă ar apărea dificultăți privind înțelesul titlului, instanța care nu le poate înlătura poate cere lămuriri organului de la care emană titlul.

12.4. Termenul de exercitare

Potrivit art. 401 C.proc.civ., contestația se poate introduce în termen de 15 zile de la data când, după caz, contestatorul a luat cunoștință de actul de executare pe care îl contestă sau de refuzul executorului de a îndeplini un act de executare sau cel interesat a primit, după caz, comunicarea (terțul poprit) ori înștiințarea (debitorul poprit) privind înființarea popririi.

În situația în care poprirea este înființată asupra unor venituri periodice, termenul de contestație pentru debitor începe să curgă cel mai târziu de la data efectuării primei rețineri din aceste venituri de către terțul poprit.

Dacă o terță persoană pretinde, prin intermediul contestației la executare, că are un drept real asupra bunului supus urmăririi, termenul de 15 zile începe să curgă de la data la care a avut loc vânzarea bunului (pentru executarea silită indirectă) ori de la data predării silite (pentru executarea silită directă) a bunului. Terțul care nu a introdus contestația în acest termen este decăzut din dreptul de a formula contestație la executare, dar îi rămâne deschisă calea unei acțiuni de drept comun (revendicare, acțiunea posesorie etc.) pentru protecția dreptului său.

Contestația care se referă la lămurirea înțelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu se poate introduce oricând înăuntrul termenului de prescripție a dreptului de a cere executarea silită.

Potrivit prevederilor art. 103 alin. 1 C.proc.civ., contestatorul poate solicita repunerea în termenul de exercitare a contestației la executare.

12.5. Procedura de judecată

Conform art. 402 C.proc.civ., contestația la executare, atât cea propriu-zisă cât și la titlu, se judecă, de regulă, după procedura stabilită pentru judecata în primă instanță. Pe scurt, regimul procedural al judecății este, în principal:

– părțile se citează de instanță la termene de judecată scurte;

– judecata are loc de urgență și cu precădere;

– hotărârea care soluționează o contestație la titlu este supusă căilor de atac care se pot exercita împotriva hotărârii reprezentând titlul executoriu;

– hotărârea (sentința) dată în primă instanță referitor la contestația la executare propriu-zisă poate fi atacată doar cu recurs; cu toate acestea, ea poate fi atacată inclusiv cu apel dacă este formulată de un terț care se pretinde titular al unui drept real asupra bunului urmărit sau când prin contestație s-a solicitat, de către partea interesată și împărțirea bunurilor comune;

– în ceea ce privește efectele, în ipoteza admiterii contestației instanța dispune, după caz: anularea actului de executare contestat; îndreptarea, când este posibil, a acestui act; anularea ori încetarea executării silite însăși; anularea ori lămurirea titlului executoriu; efectuarea actului de executare a cărui îndeplinire a fost refuzată de executorul judecătoresc; dacă se respinge contestația, contestatorul poate fi obligat, la cererea celui interesat, la plata de despăgubiri pentru pagubele pricinuite prin întârzierea executării; atunci când contestația a fost exercitată cu rea-credință, instanța va putea dispune și obligarea lui la plata unei amenzi civile în cuantum de la 50 la 700 lei.

Secțiunea a XIII-a: Obiectul executării silite

13.1. Noțiune

Se pot executa silit veniturile și bunurile debitorului, însă doar în măsura necesară realizării drepturilor creditorilor și sub condiția ca legea sau părțile să nu le fi declarat neurmăribile.

Numai bunurile aflate în patrimoniul debitorului pot face obiectul executării silite, doar în mod excepțional pot fi supuse urmăririi bunuri care aparțin unor terți (de exemplu, imobilul ipotecat de către debitor și vândut unui terț);

La executarea silită directă, obiectul executării silite este același cu obiectul obligației arătate în titlul executoriu.

Pentru executarea silită indirectă, obiectul executării silite îl constituie oricare dintre bunurile urmăribile aflate în patrimoniul debitorului la momentul intervenirii executării, fiind posibilă inclusiv urmărirea bunurilor viitoare (de exemplu, poprirea asupra salariului).

13.2. Bunuri nesupuse urmăririi care aparțin persoanelor fizice

13.2.1. Bunuri inalienabile

Bunurile insesizabile (care nu pot fi urmărite) datorită caracterului lor inalienabil sunt:

– dreptul de uz și dreptul de abitație, acestea având un caracter strict personal;

– bunuri inalienabile temporar și, din acest motiv, și insesizabile (de exemplu, locuințele cumpărate prin creditare, din fondul locativ de stat, situație în care cumpărarea nu poate intervene fără autorizarea prealabilă a CEC, potrivit Decretului-Lege nr. 61/1990; bunurile cumpărate în rate, conform HG nr. 280/1990).

Bunuri alienabile care nu pot fi executate silit

Sunt bunuri insesizabile având în vedere scopul pentru care sunt folosite, cu următoarele distincții:

1. bunuri insesizabile necondiționat (nu are relevanță dacă debitorul mai deține ori nu și alte bunuri urmăribile) și absolut (nu are importanță felul creanței), și anume:

– bunuri de uz personal sau casnic strict necesare debitorului și familiei sale, precum și obiectele de cult religios, dacă nu sunt mai multe de același fel;

– alimentele necesare debitorului și familiei sale pe timp de două luni, iar dacă debitorul se ocupă exclusiv cu agricultura, alimentele necesare până la noua recoltă, animalele destinate obținerii mijloacelor de existență și furajele necesare pentru aceste animale până la noua recoltă;

– combustibilul necesar debitorului și familiei sale pentru trei luni de iarnă;

– bunurile declarate neurmăribile prin alte dispoziții legale.

2. bunuri insesizabile condiționat și relativ, adică bunurile care sunt destinate exercitării ocupației debitorului nu pot fi supuse urmăririi decât numai în lipsa altor bunuri urmăribile și doar pentru obligații de întreținere, chirii, amenzi sau alte creanțe privilegiate care poartă asupra imobilelor. Dacă debitorul se ocupă cu agricultura nu vor putea fi urmărite, în măsura necesară continuării lucrărilor în agricultură, inventarul agricol, inclusiv animalele de muncă, furajele pentru aceste animale și semințele pentru cultura pământului, în afară de cazul în care asupra acestor bunuri există un drept de gaj sau privilegiu pentru garantarea creanței.

13.2.3. Bunuri insesizabile în temeiul voinței părților

Art. 371 indice 4 C.proc.civ. stipulează că în tot cursul executării silite, sub supraveghea organului de executare, creditorul și debitorul pot conveni ca aceasta să se efectueze, în tot sau în parte, numai asupra veniturilor bănești ale debitorului, ca vânzarea bunurilor supuse urmăririi să aibă loc prin bună învoială sau ca plata obligației să se facă în alt mod permis de lege.

Regimul juridic al veniturilor debitorului

Referitor la veniturile debitorului, trebuie făcută distincția între:

a) Venituri supuse unei insesizabilități absolute, dar parțiale (în sensul că doar o parte a acestora nu poate fi urmărită, cealaltă făcând obiect al urmăririi). Astfel:

– salariile și alte venituri periodice rezultate din muncă, pensile acordate în cadrul asigurărilor sociale, precum și alte sume care se plătesc periodic debitorului și sunt destinate asigurării mijloacelor de existență ale acestuia pot fi urmărite: până la 1/2 din venitul net lunar pentru sumele datorate cu titlu de obligație de întreținere sau alocație pentru copii și până la 1/3 din venitul lunar net pentru orice alte datorii.

– veniturile din muncă sau orice alte sume care se plătesc periodic debitorului și sunt folosite pentru asigurarea mijloacelor lui de existență, pot fi urmărite, dacă sunt mai mici decât cuantumul salariului minim net pe economie, numai asupra părții ce depășește jumătate din acest cuantum.

b) Venituri supuse unei insesizabilități relative și parțiale:

– ajutoarele pentru incapacitate temporară de muncă, compensația acordată salariaților în caz de desfacere a contractului individual de muncă pe baza oricăror dispoziții legale, precum și sumele cuvenite șomerilor, nu se pot urmări decât numai pentru sume datorate cu titlu de obligație de întreținere și despăgubiri pentru repararea daunelor cauzate prin moarte sau prin vătămări corporale, în afară de cazurile când legea dispune altfel.

c) Venituri insesizabile absolut și total:

– fac parte din această categorie alocațiile de stat și indemnizațiile pentru copii, ajutoarele pentru îngrijirea copilului bolnav, ajutoarele de maternitate și cele acordate în caz de deces, bursele de studii acordate de stat, diurnele, precum și orice alte asemenea indemnizații cu destinație specială, stabilite potrivit legii, care nu pot fi urmărite pentru niciun fel de datorii.

Urmărirea silită realizată fără respectarea celor de mai sus este nulă.

Secțiunea a IV-a: Executarea silită indirectă

14.1. Urmărirea bunurilor mobile

14.1.1 Definiție

Urmărirea bunurilor mobile reprezintă acea formă de executare silită indirectă prin intermediul căreia creditorul tinde la realizarea creanței sale prin vânzarea bunurilor mobile ale debitorului.

Are trei etape: a) identificarea și sechestrarea bunurilor; b) vânzarea bunurilor; c) distribuirea sumei obținute prin vânzare.

14.1.2. Identificarea și sechestrarea bunurilor

În situația în care se constată că a trecut o zi de când somația a fost comunicată debitorului, iar acesta nu și-a executat voluntar și în totul obligația ce-i incumbă potrivit titlului executoriu, executorul judecătoresc de pe lângă instanța de executare se va deplasa la domiciliul debitorului sau la locul unde se găsesc bunurile, inclusiv la locul deținerii lor de către un terț.

Executorul îl va soma verbal pe debitor, cerându-i să plătească ceea ce datorează, după care, în ipoteza refuzului debitorului de a plăti, va proceda la identificarea bunurilor, precum și la evaluarea lor cu acordul creditorului și debitorului. Dacă acest acord al părților nu se poate realiza, executorul judecătoresc va solicita efectuarea unei expertize de stabilire a valorii lor de circulație, o copie a raportului de expertiză urmând a fi comunicată debitorului; dacă ușile debitorului sunt închise și acesta refuză să le deschidă sau când refuză să deschidă ușile camerelor ori ale mobilelor sau dacă nici debitorul, nici o rudă care să-l reprezinte, nu sunt prezenți, executorul judecătoresc trebuie să fie, sub sancțiunea nulității, însoțit de un lucrător de poliție ori de primar sau un ajutor al acestuia.

După ce ușile s-au deschis în condițiile arătate mai sus, lucrătorul de poliție, primarul sau ajutorul său se pot retrage, fiind suficient să fie înlocuiiți de doi martori cu deplină capacitate de exercițiu;

Deschiderea camerelor și obiectelor de mobilier trebuie făcută treptat, creditorul nefiind obligat să fie prezent la săvârșirea acestor acte de executare, însă având dreptul de a participa, dacă el dorește.

Executorul judecătoresc va întocmi de îndată un proces-verbal, care va cuprinde:

– enunțarea titlului executoriu în temeiul căruia are loc urmărirea;

– identificarea, dacă este cazul, a bunurilor cu privire la care creditorul a arătat că dorește să fie urmărite;

– numele, prenumele și domiciliul părților, ale executorului judecătoresc, precum și ale altor persoane care au fost prezente la urmărire;

– mențiunea că debitorul a fost somat verbal să plătească, precum și răspunsul lui, când acesta a fost de față;

-descrierea bunurilor sechestrate și indicarea valorii fiecărui bun, în aprecierea executorului judecătoresc, atunci când aprecierea este posibilă;

– indicarea locului, zilei și orei când a avut loc urmărirea.

Procesul-verbal trebuie să fie semnat de executorul judecătoresc, precum și de toate persoanele ce au luat parte la urmărire.

Întocmirea procesului-verbal marchează momentul sechestrării bunurilor urmărite, având și semnificația debutului executării silite propriu zise; de asemenea, din momentul în care bunurile au fost sechestrate debitorul nu mai poate dispune de ele pe tot timpul cât durează executarea, sub sancțiunea unei amenzi civile în cuantum de la 200 lei la 1000 lei, dacă fapta nu constituie infracțiune. Debitorul poate fi obligat inclusiv la plata unor eventuale despăgubiri cauzate creditorului, potrivit procedurii arătate de art. 108 indice 3-

108 indice 5 C.proc.civ.

Un exemplar al procesului-verbal se lasă debitorului sau, dacă el lipsește, la domiciliul său, după cum, când este cazul, un exemplar se va lăsa și custodelui.

Debitorul va putea uliliza bunurile sechestrate numai dacă, în funcție de natura lor, acestea nu-și pierd din valoare datorită întrebuințării, iar prin sechestrare au fost lăsate în custodia debitorului.

Sechestrul dispus de executorul judecătoresc poate fi: simplu, cu sigilii sau cu ridicata;

Sechestrul simplu presupune că bunurile sunt lăsate în custodia debitorului, însă numai cu acordul debitorului și creditorului.

Sechestrul cu sigilii este dispus de executor numai dacă există pericolul ca debitorul să înstrăineze, să substituie ori să deterioreze bunurile sechestrate; bunurile rămân deci la debitor, însă pe fiecare dintre ele ori pe ușa camerei sau dulapului în care se află se va aplica un sigiliu. Rezultă că înființarea unui sechestru cu sigilii nu include posibilitatea ca debitorul să poată folosi bunurile, chiar dacă, potrivit naturii lor, ele n-ar pierde din valoare ca urmare a folosirii.

Sechestrul cu ridicata înseamnă încredințarea bunurilor unui terț numit custode și poate fi dispus în următoarele situații: 1) debitorul refuză să primească bunurile în custodie ori nu este prezent când are loc înființarea sechestrului; 2) creditorul nu este de accord cu lăsarea bunurilor în custodia debitorului deoarece există pericolul ca debitorul să înstrăineze, să substituie ori să deterioreze bunurile sechestrate.

În ipoteza în care custode este o altă persoană decât debitorul, aceasta are dreptul la o remunerație stabilită de executorul judecătoresc pe baza criteriului activității depuse de custode. Remunerația care se acordă custodelui, precum și celelalte cheltuieli pe care le presupune ridicarea bunurilor vor fi plătite anticipat de către creditorul urmăritor, însă acesta se va putea îndestula cu precădere la finalul executării, din suma realizată prin vânzarea bunurilor.

Dacă bunurile sechestrate sunt sume în lei sau valută, titluri de valoare, obiecte din metale prețioase, pietre prețioase, obiecte de artă, colecții valoroase sau alte asemenea bunuri, sechestrarea acestora se face întotdeauna cu ridicata, adică bunurile se depun cel târziu a doua zi la unități specializate, semnarea procesului-verbal de sechestru urmând a fi făcută, în acest caz, și de funcționarul care a primit bunurile.

În cazul în care executorul judecătoresc constată că bunurile mobile ale debitorului au fost deja sechestrate în cadrul unei alte executări silite, va indica în procesul-verbal această împrejurare, precum și numele executorului judecătoresc care face urmărirea, declarând și el urmărite aceste bunuri.

14.1.3. Valorificarea bunurilor urmărite

Valorificarea bunurilor sechestrate poate avea loc într-una din următoarele modalități:

– vânzarea directă de către executorul judecătoresc;

– vânzarea făcută de debitor;

– vânzarea bunurilor la licitație publică;

– alte modalități prevăzute de lege.

1. Vânzarea directă rezidă în vânzarea bunului către un terț care, manifestându-și voința de a cumpăra, plătește prețul solicitat. Conform legii, executorul poate proceda, cu acceptul ambelor părți, la valorificarea bunurilor prin vânzare directă către cumpărătorul care oferă cel puțin prețul stabilit prin acordul creditorului și debitorului sau, în lipsa acestuia, prin expertiză.

2. Vânzarea făcută de către debitor

Potrivit art. 431 alin. 2 C.proc.civ., executorul judecătoresc va putea, cu acordul creditorului, să-i încuviințeze debitorului să procedeze el însuși la valorificarea bunurilor sechestrate.

În acestă situație, debitorul este obligat să-l informeze în scris pe executor despre ofertele primite, indicând numele și domiciliul (sau denumirea și sediul) potențialului cumpărător, precum și termenul în care acesta din urmă se angajează să consemneze prețul propus.

3. Vânzarea prin intermediul licitației publice are loc astfel: în termen de o zi de la întocmirea procesului-verbal de sechestru ori, în cazul în care i se încuviințase debitorului efectuarea vânzării, însă aceasta nu s-a realizat, în termen de o zi de la data la care potențialul cumpărător se obligase a consemna prețul propus, executorul judecătoresc este obligat să fixeze data, ora și locul unde va avea loc licitația; despre toate acestea executorul îl va înștiința pe debitor, însă nu și pe creditor.

Locul vânzării este acela unde se află bunurile sechestrate sau, dacă există motive temeinice, un alt loc stabilit de către executor.

Privitor la termenul de vânzare, art. 434 C.proc.civ. prevede că vânzarea nu va putea avea loc în mai puțin de două săptămâni, nici în mai mult de două luni calculate de la data procesului-verbal de sechestru ori, după caz, de la data la care potențialul cumpărător se obligase să consemneze prețul. Acest termen va putea fi scurtat sau prelungit dacă creditorul și debitorul o solicită de comun acord; de asemenea, va putea fi scurtat de către executor din oficiu atunci când sunt supuse vânzării bunuri perisabile.

Cu cel puțin 3 zile înainte de data stabilită pentru desfăsurarea licitației, executorul va întocmi publicația de vânzare, care va cuprinde: data, ora și locul unde va avea loc licitația; bunurile oferite spre vânzare și prețul de începere a licitației pentru fiecare dintre ele (prețul stabilit prin acordul părților ori, când el lipsește, cel stabilit prin expertiză).

Publicația de vânzare se va afișa la locul desfășurării licitației, la sediul organului de executare al primăriei de la locul vânzării bunurilor și la cel al instanței de executare, iar dacă se consideră necesar vânzarea va fi anunțată și într-un ziar larg răspândit.

Dacă, cu ocazia formulării unei contestații sau dacă părțile au fost de acord, precum și atunci când data, locul sau ora vânzării au fost schimbate de către autoritatea competentă, se vor întocmi alte publicații și anunțuri, în aceleași condiții. Costul acestor publicații și anunțuri va fi avansat de către creditor, el urmând să-l recupereze din sumele obținute prin vânzare.

De regulă, poate participa la licitație orice persoană (inclusiv creditorii urmăritori sau intervenienții) care, cel mai târziu până la începerea licitației, a consemnat la Trezoreria Statului, la Casa de Economii și Consemnațiuni sau la orice altă instituție bancară, la dispoziția executorului judecătoresc, cel puțin 10% din prețul de începere a licitației pentru bunurile pe care dorește să le cumpere.

În ziua stabilită pentru vânzare, executorul va proceda la deplasarea la locul unde se află bunurile; dacă bunurile se află în altă localitate, executorul va fi însoțit de un lucrător de poliție, de primarul localității ori de un ajutor al acestora.

Dacă bunurile au fost sechestrate cu sigilii, acestea se vor rupe.

Când s-a numit un custode, el va preda bunurile executorlui, primind de la acesta chitanță liberatorie.

Vânzarea se va face în mod public de către executorul judecătoresc, acesta oferind spre vânzare fiecare bun în parte sau mai multe bunuri împreună, în funcție de natura și destinația lor. Prețul de începere a licitației este cel arătat în publicațiile de vânzare, iar adjudecatar va fi declarat cel care după trei strigări succesive, făcute la intervale de timp care să permită formularea de opțiuni și suprasolicitări, oferă prețul cel mai mare.

Pentru situația în care nu se obține prețul de începere a licitației, bunurile vor fi vândute, la același termen, la cel mai mare preț oferit, dacă acesta este serios; în caz de preț egal, va fi preferat cel care are un drept de preemțiune asupra bunului urmărit.

Existența unui singur ofertant nu este de natură să afecteze validitatea vânzării.

După ce a avut loc adjudecarea bunului, adjudecatarul este obligat să depună de îndată întregul preț, în numerar, cu ordin de plată sau prin orice alt instrument legal de plată. Cu toate acestea, executorul judecătoresc îi va putea acorda adjudecatarului un termen de până la 5 zile în interiorul căruia să depună suma.

Dacă adjudecatar este un creditor urmăritor sau intervenient, acesta nu poate dobândi bunul la un preț mai mic de 75% din prețul de începere a licitației; dacă adjudecatar este creditorul urmăritor, iar la urmărire nu participă alți creditori ori aceștia se află într-un rang de preferință inferior celui al creditorului adjudecatar, el va putea depune în contul prețului întreaga sa creanță ori, după caz, o parte din ea.

Executorul este obligat să consemneze, de îndată, sumele de bani obținute prin vânzare, păstrând dovada consemnării.

În situația în care adjudecatarul nu depune prețul imediat ori în termenul care i-a fost acordat de executor în acest scop, licitația se va relua, fiind posibilă și valorificarea bunului printr-o altă formă de vânzare; în acestă ipoteză, primul adjudecatar va suporta costurile celei de-a doua vânzări, precum și eventuala scădere a prețului, aceste sume urmând a fi constatate de executor printr-un proces-verbal cu valoare de titlu executoriu; acestea se pot reține din cauțiunea de 10% din preț, depusă de primul adjudecatar anterior licitației.

Închiderea licitației are loc de îndată ce sumele obținute prin vânzare sunt suficiente pentru îndestularea creditorilor și acoperirea cheltuielilor necesare executării.

La închiderea licitației executorul va întocmi un proces-verbal în care va descrie modul de desfășurare a acesteia și rezultatul ei, proces-verbal care va fi semnat de executor, creditor, debitor și adjudecatar.

Executorul judecătoresc va elibera fiecăruia dintre adjudecatari o dovadă care va menționa data și locul licitației, numele adjudecatarului, bunul adjudecat și prețul adjudecării. Această dovadă reprezintă titlu de proprietate. În situația titlurilor de credit normative (de exemplu acțiunile nominative), adjudecatarul va putea obține transferul acestora pe numele său în baza unei copii legalizate de pe procesul-verbal descris mai sus.

Vânzarea realizată în condițiile arătate mai sus are ca principal efect transmiterea către adjudecatar a dreptului de proprietate asupra bunului (bunurilor).

Când are loc plata integrală a prețului, adjudecatarul este îndreptățit să primeaască bunul.

Dacă adjudecatarului i s-a acordat un termen de plată, predarea bunului se va realiza numai după plata prețului, însă până la momentul predării adjudecatarul suportă riscul pieririi bunului ca un proprietar (res perit domino).

Vânzarea la licitație se va putea desființa față de terțul adjudecatar care a efectuat plata prețului numai dacă acesta a comis o fraudă.

Dacă adjudecatar a fost creditorul, vânzarea se va putea desființa numai dacă există temei de nulitate.

14.1.4. Imposibilitatea vânzării bunului sechestrat

În situația în care bunul (bunurile) nu au putut fi vândute, orice creditor care, conform legii, era îndreptățit să ceară executarea silită a bunurilor mobile ale debitorului le poate prelua în contul creanței sale la prețul de începere a licitației.

La un preț mai mare decât valoarea creanței, creditorul va putea să preia bunul doar dacă depune, la data preluării ori în termenul acordat de executor în acest scop, diferența dintre preț și valoarea creanței.

Dacă sunt mai mulți creditori care declară că doresc să preia bunul, atribuirea se va face respectând ordinea de preferință stabilită de art. 563 și 564 C.proc.civ.

Când nici creditorul nu dorește preluarea, bunurile rămân indisponibilizate cel mult 6 luni de la data la care au fost sechestrate. În interiorul acestui termen executorul poate proceda la o nouă valorificare a bunurilor; dacă nici în acest mod bunurile nu au putut fi valorificate, ele vor fi restituite debitorului.

14.2. Poprirea

14.2.1. Definiție.

Poprirea reprezintă acea formă de executare silită indirectă prin intermediul căreia creditorul urmărește sumele de bani, titlurile de valoare sau alte bunuri mobile incorporale urmăribile datorate debitorului de o terță persoană sau pe care aceasta le va datora în viitor în baza unor raporturi juridice existente la data când s-a formulat cererea de poprire.

14.2.2. Subiectele popririi

În mod obișnuit, în procedura popririi există trei subiecte: creditorul popritor, debitorul poprit și terțul poprit.

Esențial pentru poprire nu este însă numărul subiectelor, ci raporturile juridice care există la momentul formulării cererii: un raport juridic existent între creditorul popritor și debitorul poprit; un alt raport juridic existent între debitorul poprit și terțul poprit, ambele fiind raporturi de obligație, în sensul că debitorul poprit datorează creditorului popritor, iar terțul poprit îi datorează debitorului poprit.

Creditorul popritor are obligația de a dovedi atât propria sa calitate, cât și pe cea a debitorului poprit și a terțului poprit. Calitatea de creditor popritor o pot avea atât creditorii chirografari, cât și cei care au o garanție reală sau personală ori privilegii.

Cererea de poprire se poate formula și de creditorul creditorului (art. 974 C.pr.civ.), precum și de procuror, însă acesta din urmă doar pentru apărarea intereselor minorilor, persoanelor puse sub interdicție și ale dispăruților (art. 45 alin. ultim C.proc.civ.).

În procedura popririi pot exista mai mulți creditori, fie pentru că mai mulți creditori demarează procedura împotriva unui singur debitor, fie pentru că la poprirea pornită de un singur creditor se alătură alți creditori ai debitorului poprit. În cazul pluralității creditorilor, distribuirea sumei deținute de terțul poprit se va face conform art. 563 și urm. C.proc.civ., iar când este cazul și cu respectarea art. 409 C.proc.civ.

Persoana fizică sau juridică ținută de executarea obligației înscrise în titlul executoriu și care are calitatea de creditor al terțului poprit se numește debitor poprit.

Terț poprit poate fi orice persoană fizică sau juridică care are calitatea de debitoare a debitorului poprit.

14.2.3. Obiectul popririi

În baza art. 452 C.proc.civ., obiectul popririi îl pot reprezenta: sumele de bani pe care debitorul poprit le are de primit de la terțul poprit; titlurile de valoare deținute de terți (titluri de împrumut, acțiuni sau obligațiuni emise de societățile comerciale), efectele de comerț (cambia, cecul, biletul la ordin și, în general, contul curent sau alte bunuri mobile incorporale).

De asemenea, pot repprezenta obiect al popririi și sumele datorate în viitor debitorului (cele care corespund unor creanțe încă nescadente), însă plata efectivă a unor asemenea creanțe va fi realizată doar în momentul în care devin exigibile.

Pot face obiectul urmăririi, de asemenea, și veniturile periodice (de exemplu, salariile) ale debitorului, care pot reprezenta obiect al popririi deși nu au ajuns încă la scadență, însă plata efectivă va fi făcută de terțul poprit doar pe măsura ce vor deveni exigibile.

Nu se pot executa silit prin poprire:

– sumele care sunt destinate unui scop special prevăzute de lege și în privința cărora debitorul nu are dreptul de dispoziție;

– sumele reprezentând credite nerambursabile sau finanțări primite de la instituții sau organizații internaționale pentru derularea unor programe ori proiecte;

– sumele necesare plății salariilor, însă nu mai mult de 6 luni de la data înființării popririi.

14.2.4. Procedura popririi

Cunoaște două faze: una, obligatorie în toate cazurile, a înființării popririi (care include, de regulă, și eliberarea sau distribuirea sumelor) și o alta, a cărei parcurgere este condiționată de conduita terțului poprit, validarea popririi, și care presupune sesizarea instanței de executare.

a) Înființarea popririi

În vederea înființării popririi, creditorul trebuie să formuleze o cerere de poprire care trebuie să cuprindă mențiunile prevăzute de art. 82, 83 C.proc.civ., să indice titlul executoriu în baza căruia se solicită poprirea și valoarea creanței (capital, dobânzi și cheltuieli de judecată).

Organul cu competența soluționării acestei cerere, și a dispunerii înființării popririi, este executorul judecătoresc de la domiciliul sau sediul debitorului ori de la domiciliul sau sediul terțului poprit.

În mod excepțional, măsura înființării popririi este dispusă de instanța de fond din oficiu, imediat ce a devenit executorie hotărârea prin care s-a dispus obligarea debitorului la plata către creditor a sumei datorate cu titlu de obligație de întreținere sau alocație pentru copii ori sume datorate cu titlu de despăgubiri pentru repararea pagubelor cauzate prin moarte, vătămarea integrității corporale sau a sănătății, când executarea are loc asupra salariului sau asupra altor venituri periodice cunoscute realizate de debitor.

Poprirea se înființează fără a fi necesară somația, printr-o adresă, însoțită de o copie de pe titlul executoriu, care se comunică terțului. Această copie de pe titlul executoriu va fi certificată de executor că este conformă cu titlul executoriu.

Executorul îl va înștiința pe debitorul despre înființarea popririi.

Pe baza adresei de poprire, terțului – care din acest moment devine poprit – i se va adduce la cunoștință interdicția de a plăti debitorului sumele de bani sau bunurile mobile incorporale datorate sau pe care i le va datora în viitor, acestea fiind declarate poprite în măsura necesară executării obligației înscrise în titlul executoriu.

Adresa de înființare a popririi trebuie să cuprindă numele și domiciliul debitorului persoană fizică ori, denumirea și sediul dbitorului persoană juridică, precum și codul de înregistrare fiscală.

Ca efect al înființării popririi apare indisponibilizarea, în măsura necesară îndestulării creditorului popritor, a sumelor ori bunurilor mobile incorporale datorate de terț, astfel că orice plată pe care el o face debitorului nu s-ar putea opune creditorului, deci nu este liberatorie pentru terț, acesta putând fi urmărit în continuare.

Când poprirea fusese anterior înființată ca măsură asigurătorie și nu a fost desființată până la momentul obținerii titlului executoriu, terțul poprit va primi o comunicare a copiei certificată de pe titlul executoriu.

Măsura indisponibilizării sumelor de bani ori, în general, a bunurilor obiect al popririi va înceta dacă debitorul efectuează consemnarea cu afectațiune specială, la dispoziția creditorului popritor, a întreagii valori a creanței; în această situație, debitorul trebuie să înmâneze recipisa de consemnare a sumei executorului judecătoresc, acesta urmând să-l înștiințeze pe terțul poprit.

Dacă creanța creditorului se referă la sume datorate cu titlu de obligație de întreținere, alocație pentru copii sau despăgubiri pentru repararea pagubelor cauzate prin moarte, vătămarea integrității corporale sau a sănătății, poprirea continuă să existe și atunci când debitorul își schimbă locul de muncă sau este pensionat, într-o astfel de ipoteză unitatea de la care debitorul pleacă fiind obligată să trimită unității care reprezintă noul loc de muncă al debitorului sau, după caz, organului de ocrotire socială, înscrisurile prin care s-a înființat poprirea (adresa de poprire și copia titlului executoriu), acesta devenind, de la momentul primirii înscrisurilor, terț poprit. În situația în care debitorul părăsește unitatea, iar aceasta nu cunoaște noul lui loc de muncă, va adduce la cunoștiința creditorului această împrejurare, urmând ca după ce creditorul află noul loc de muncă al debitorului să informeze unitatea, care va trimite înscrisurile la acest nou loc de muncă.

În termen de 15 zile de la momentul comunicării adresei de înființare a popririi, iar în cazul sumelor de bani datorate în viitor de la data când devin scadente, terțul poprit este obligat să consemneze la CEC suma de bani ori, dacă obiectul urmăririi e reprezentat de bunuri mobile incorporale, să le indisponibilizeze și să trimită dovada măsurii executorului.

În cazul în care creanța creditorului se referă la o sumă datorată cu titlu de pensie de întreținere, alocație pentru copii sau despăgubiri pentru cauză de moarte, vătămarea integrității corporale sau a sănătății, iar executarea are loc asupra salariului sau altor venituri periodice ale debitorului, terțul poprit este obligat ca, în același termen, să-i plătească în mod direct creditorului suma datorată, aceasta urmând a-i fi trimisă la domiciliul sau reședința pe care el le-a indicat, cheltuielile trimiterii revenind debitorului.

Dacă asupra aceleiași sume există mai multe popriri, terțul poprit va acționa potrivit celor arătate mai sus, având însă și obligația să comunice executorului judecătoresc ori creditorilor numele și adresa celorlalți creditori, precum și sumele poprite de fiecare.

Când sumele de bani poprite se află depuse în conturi bancare, pot face obiect al executării silite prin poprire atât soldul creditor al acestor conturi, cât și încasările viitoare.

În situația în care debitorul este titular de conturi bancare, atât sumele care există în contul debitorului la momentul comunicării adresei de poprire, cât și cele provenite din încasările viitoare, se indisponibilizează în măsura necesară satisfacerii creanței, băncii fiindu-i interzis, până la executarea integrală a obligației înscrise în titlul executoriu, inclusiv pe perioada suspendării executării silite prin poprire, să efectueze orice plată sau altă operațiune care ar putea micșora suma indisponibilizată, în afară de cazurile în care prin lege s-ar stabili altfel. Aceleași dispoziții se aplică și în cazurile în care măsura popririi se dispune asupra bunurilor mobile incorporale care s-ar afla în păstrarea unor unități specializate.

Eliberarea (distribuirea) sumei de bani consemnate va fi realizată de executor, însă numai după trecerea a 15 zile de la momentul primirii de către el a dovezii de consemnare a sumei la CEC.

Dacă poprirea se referă la titluri de valoare sau alte bunuri mobile incorporale executorul trebuie, mai întâi, să le valorifice urmând procedura aplicabilă vânzării bunurilor mobile aflate în posesia debitorului, însă având în vedere regulile prevăzute în legile speciale care privesc aceste bunuri. Suma de bani realizată printr-o asemenea valorificare va putea să fie, după caz, eliberată sau distribuită către creditori.

Atunci când există mai multe popriri, iar sumele datorate creditorilor sunt mai mari decât suma care se urmărește, executorul va efectua distribuirea potrivit dispozițiilor art. 562-571 C.proc.civ.

b) Validarea popririi

Măsura se dispune de către instanța de executare dacă terțul poprit nu-și îndeplinește obligațiile cere îi incumbă ca rezultat al înființării popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă, a eliberat-o debitorului poprit.

Sesizarea instanței de executare se poate face, prin cerere, de creditor, debitor sau de organul de executare, în termen de 3 luni de la data când terțul poprit trebuia să efectueze consemnarea ori plata sumei pretinse de creditor sau să procedeze la indisponibilizarea bunurilor mobile incorporale.

La soluționarea cererii de validare se citează părțile (creditor, debitor, terț poprit).

Persoana care formulează cererea de validare trebuie să dovedească că terțul poprit îi datorează creanța debitorului.

Când dovada este făcută, instanța va pronunța o sentință prin care va dispune validarea popririi, obligând pe terțul poprit să-i plătească creditorului, în limita creanței, suma datorată debitorului, putând dispune și amendarea cu o amendă în cuantum de 200 – 1000 lei a terțului care cu rea-credință a refuzat să-și îndeplinească obligațiile.

Dacă dovada nu a fost făcută, prin sentință va fi desființată poprirea înființată de executorul judecătoresc.

Sentința instanței poate fi atacată cu apel, respectiv recurs potrivit dreptului comun.

În cazul în care nici după ce a fost validată poprirea terțul nu își executa obligația, bunurile din patrimoniul lui vor putea fi urmărite, pe calea executării silite, creditorul având alegerea oricăreia dintre formele de executare silită indirectă admise de lege.

14.3. Urmărirea silită a fructelor neculese și a recoltelor prinse de rădăcini

Când creditorul posedă un titlu executoriu, el poate urmări fructele neculese ori recoltele prinse de rădăcini care se află în proprietatea debitorului său (debitorul poate fi și uzufructuar al fondului, însă bunurile trebuie să se afle în proprietatea sa).

Aceste fructe sau recolte nu se pot urmări silit decât în maximum 6 săptămâni înaintea coacerii lor.

Sechestrul se înființează după regulile prevăzute pentru urmărirea silită a bunurilor mobile, iar somația de plată trebuie să-i fie comunicată debitorului cu cel puțin 2 zile înainte de a se începe urmărirea propriu-zisă.

Privitor la vânzarea la licitație se folosesc, de asemenea, regulile prevăzute pentru vânzarea bunurilor mobile, fiind posibilă fie vânzarea fructelor sau a recoltelor așa cum sunt prinse de rădăcini, fie după ce vor fi culese.

14.4. Urmărirea silită a bunurilor imobile

14.4.1. Definiție

Urmărirea silită a bunurilor immobile reprezintă acea formă de executare silită indirectă prin intermediul căreia se pun în valoare bunurile imobile ale debitorului pentru îndestularea creditorului din suma obținută.

Urmărirea silită imobiliară poate avea ca obiect:

– imobilele prin natura lor, dacă se află în circuitul civil;

– imobilele prin destinație (art. 468-470 C.civ.), însă numai o dată cu fondul pe care îl deservesc;

– imobilele prin obiectul la care se aplică (uzufructul imobilelor și dreptul de servitute, acesta din urmă numai o dată cu fondul dominant căruia îi profită);

– dreptul de superficie;

– potrivit art. 489 alin. 1 C.proc.civ. urmărirea imobilelor înscrise în cartea funciară se realizează pe corpuri de proprietate în întregimea lor, putând fi însă urmărite, în mod separat, construcțiile ce formează o proprietate distinctă de sol, drepturile care se referă la proprietatea pe etaje sau pe apartamente, precum și orice alte drepturi privitoare la bunuri declarate de lege imobile;

– dacă sunt urmărite mai multe imobile, procedura de vânzare trebuie îndeplinită pentru fiecare în parte.

14.4.2. Formalitățile care preced vânzarea la licitație

În vederea pornirii executării trebuie formulată o cerere de către creditor, acesta trebuind să indice în cuprinsul cererii și imobilul a cărui valorificare o dorește.

Executorul va realiza deplasarea la imobil, încheind un proces-verbal care va cuprinde, în afară de denumirea și sediul organului de executare, titlul executoriu în baza căruia se face urmărirea, identificarea imobilului, semnătura și ștampila executorului judecătoresc, precum și o descriere cât mai amănunțită a imobilului urmărit.

După încheierea procesului-verbal de situație, executorul îl va soma pe debitor, solicitându-i să își execute voluntar obligația, totodată menționând că, în caz contrar, se va proceda la vânzarea imobilului arătat în procesul-verbal.

Somația va cuprinde și datele de identificare ale imobilului, precum și mențiunea că s-a luat măsura înscrierii ei în cartea funciară.

Executorul judecătoresc este obligat să solicite biroului de carte funciară al judecătoriei în a cărei rază teritorială se află situat imobilul să efectueze înscrierea somației în cartea funciară.

După notarea somației în cartea funciară imobilul urmărit este indisponibilizat, și ca urmare:

– orice act de înstrăinare sau constituire de drepturi reale sau dezmembrăminte ale acestora) nu este opozabil creditorului și adjudecatarului, în afară de cazurile expres prevăzute de lege, precum și de cazul în care aceștia s-au declarat de acord cu acest act ori dacă debitorul sau dobânditorul subsecvent al imobilului a efectuat consemnarea sumelor care corespund valorii integrale a creanței, dobânzilor la aceasta și cheltuielilor de executare.

– orice act de închiriere, de arendare ori de cesiune de venituri încheiat de debitor sau de dobânditorul subsecvent nu îi este opozabil creditorului urmăritor sau adjudecatarului; actele făcute înaintea notării somației în cartea funciară le sunt însă opozabile, ei putând eventual cere, în condițiile legii, doar revocarea lor printr-o acțiune pauliană.

– indiferent de comunicarea ori necomunicarea somației, orice chirie sau arendă plătită debitorului înainte de scadență îi este opozabilă creditorului urmăritor sau adjudecatarului doar dacă este constatată prin act scris cu data certă.

14.4.3. Vânzarea imobilului

Imobilul care reprezintă obiectul urmăririi poate fi vândut în una din următoarele modalități: vânzarea directă; vânzarea de către debitorul însuși conform art. 431 alin. 2 C.proc.civ.; vânzarea la licitație publică; alte modalități permise de lege.

14.4.4. Vânzarea la licitație

Vânzarea nu poate începe înainte de trecerea a 15 zile (calculate după sistemul exclusiv) de la primirea somației, totodată fără ca debitorul să fi efectuat plata datoriei.

Prețul imobilului va fi stabilit de executor cu acordul părților (creditor și debitor), iar în lipsa acestui acord se va solicita unui expert să stabilească valoarea de circulație a bunului.

Executorul va solicita biroului de carte funciară să-i comunice drepturile reale și eventualele sarcini care grevează imobilul, titularii unor asemenea drepturi urmând a fi înștiințați de către executor cu privire la existența urmăririi, după care vor fi citați la termenele ce s-au fixat pentru vânzarea imobilului.

În situația în care imobilul este grevat de un drept de uzufruct, uz, abitație sau servitute întabulate ulterior înscrierii vreunei ipoteci, prin expertize se va stabili, separat de valoarea imobilului și valoarea acestor drepturi. Stabilirea prin expertiză nu este necesară dacă valoarea acestor drepturi se găsea deja determinată și înscrisă în cartea funciară.

De la momentul emiterii somației executorul poate, dacă apreciază ca fiind necesar pentru buna administrare a imobilului (încasarea veniturilor, efectuarea cheltuielilor, reprezentare în litigii și altele), ori dacă o solicită creditorul, să numească un administrator-sechestru. Administrator-sechestru poate fi numit creditorul, debitorul sau oricare altă persoană fizică sau juridică.

Dacă este numită o altă persoană decât debitorul, executorul îi va fixa o remunerație în raport de activitatea depusă, stabilind și modalitatea de plată a ei.

Revocarea administratorului-sechestru se va putea dispune de executor la cererea oricărei persoane interesate, în caz de neîndeplinire a obligațiilor stabilite în sarcina sa, instanța de executare putându-l obliga și la plata de despăgubiri.

După 5 zile de la stabilirea prețului imobilului, executorul va întocmi publicația de vânzare, elementele ei de conținut fiind cele stabilite prin art. 504 alin. 1 C.proc.civ.

Termenul fixat pentru vânzare nu va putea fi nici mai scurt de 30 zile, nici mai lung de 60 zile, calculat de la data afișării publicației de vânzare la locul stabilit pentru desfășurarea licitației.

Publicația de vânzare va fi afișată de executor la propriul său sediu, la acela al instanței de executare, la locul situării imobilului, la sediul primăriei în a cărei rază teritorială este situat imobilul, precum și la locul unde se desfășoară licitația (dacă este altul decât acela al situării imobilului).

La cererea oricărei persoane interesate, executorul va anunța vânzarea și într-un ziar de largă circulație.

Despre data, ora și locul vânzării debitorul va fi înștiințat prin grija executorului.

Dacă urmărirea poartă asupra imobilului unui minor sau pus sub interdicție, o copie de pe publicația de vânzare trebuie depusă și la parchetul de pe lângă instanța de executare.

Participanții la licitație sunt datori să depună la Trezoreria Statului, la Casa de Economii și Consemnațiuni CEC – S.A. sau la orice altă instituție bancară, la dispoziția executorului, înainte de termenul stabilit pentru vânzare, o cauțiune reprezentând 10% din prețul la care imobilul a fost evaluat.

Sunt exonerați de plata cauțiunii creditorii care dețin creanțe în rang util, precum și coproprietarii, alături de debitor, ai imobilului.

Participarea la licitație este precedată de formularea ofertei de cumpărare la care va fi atașată recipisa.

Vânzarea se poate face: la sediul organului de executare; al instanței de executare; la locul situării imobilului; în orice alt loc cu privire la care se apreciază că ar înlesni valorificarea. In comune, vânzarea se poate efectua și la sediul primăriei în a cărei rază este situat imobilul.

Vânzarea se face în mod public, fiind distinctă pentru fiecare imobil sau corp de proprietate. Totuși, dacă mai multe corpuri de proprietate sunt grevate cu o unică ipotecă ori dacă corpul de proprietate este compus din mai multe parcele, executorul poate dispune, la cererea debitorului sau a creditorului, ca vânzarea să se facă deodată pentru mai multe corpuri de proprietate sau, dimpotrivă, separat, pentru fiecare parcelă în parte.

Dacă corpurile de proprietate sau parcelele se vând separat, ordinea vânzării este cea stabilită de debitor, în lipsa unei asemenea indicări urmând a fi stabilit de executor.

Licitația începe prin citirea de către executor a publicației de vânzare și a ofertelor primate.

Oferirea spre vânzare va fi făcută de executor, prin strigări succesive, la intervale de timp care să permită opțiuni și supralicitări, pornindu-se de la prețul care, oferit fiind de un licitator, îl depășește pe cel arătat în publicația de vânzare.

În lipsa unui asemenea preț de ofertă, licitația va porni de la prețul arătat în publicația de vânzare.

Dacă imobilul este grevat de un drept de uzufruct, uz, abitație sau servitute întabulate ulterior înscrierii vreunei ipoteci, la primul termen de vânzare strigările vor începe de la prețul cel mai mare oferit sau, în lipsă, de la cel fixat prin licitație, scăzut cu valoarea acestor drepturi astfel cum a fost stabilită prin expertiză ori, după caz, la înscrierea lor în cartea funciară.

Când datorită existenței unor asemenea drepturi nu s-a putut obține un preț suficient pentru acoperirea creanțelor ipotecare înscrise anterior, executorul va relua licitația în aceeași zi, oferind imobilul liber de aceste drepturi.

Dacă nu este oferit prețul la care imobilul a fost evaluat, vânzarea se va amâna pentru un nou termen ce nu va putea depăși 60 zile, urmând a se face și o nouă publicație de licitație.

La acest nou termen licitația începe de la un preț de 75% din cel la care imobilul a fost evaluat, iar dacă nici acesta nu se obține, imobilul se va vinde, la același termen, la cel mai mare preț oferit, chiar dacă există un singur ofertant.

Executorul îl va declara adjudecatar pe cel care a oferit prețul conform celor de mai sus, în caz de preț egal urmând a fi preferat cel care are un drept de preemțiune asupra bunului.

Când participantul la licitație este un creditor urmăritor sau intervenient, acesta nu va putea să-și adjudece bunul la un preț mai mic de 75% din cel de evaluare.

Executorul este obligat să întocmească un proces-verbal privitor la desfășurarea și rezultatul licitației, și care trebuie semnat de executor, creditor, debitor și de adjudecatar.

Adjudecatarul trebuie să depună prețul la dispoziția executorului în termen de cel mult 30 zile calculat de la data vânzării, scăzând din el valoarea cauțiunii depuse anterior licitației.

Când adjudecatar este un creditor el va putea să depună în contul prețului propria sa creanță, iar dacă aceasta este mai redusă decât prețul, și diferența necesară. Când există creditori cu creanțe prioritare celei a adjudecatarului, acesta este ținut să depună, până la concurența prețului de adjudecare, și suma necesară pentru plata creanțelor lor, în măsura în care acestea nu sunt acoperite prin diferența de preț.

Dacă adjudecatarul nu depune prețul în termenul legal, imobilul se va scoate din nou la vânzare, primul adjudecatar urmând să suporte cheltuielile noii licitații și eventuala scădere de preț. Primul adjudecatar are posibilitatea de a achita la noul termen de licitație prețul oferit inițial, caz în care este obligat să suporte numai cheltuielile noii licitații.

La cererea adjudecatarului executorul va putea, cu acordul creditorului, să încuviințeze plata prețului în rate, stabilind avansul, numărul ratelor, cuantumul lor și data scadenței.

14.4.5. Actul de adjudecare și efectele adjudecării

După plata integrală a prețului sau, în cazul vânzării în rate, a avansului, precum și după expirarea termenului de 15 zile prevăzut de art. 401 alin. 1 lit. c) C.proc.civ., executorul va întocmi actul de adjudecare, elementele lui de conținut fiind cele arătate de art. 516 C.proc.civ.

Un exemplar al actului de adjudecare se va preda adjudecatarului constituind titlul său de proprietate asupra imobilului.

Dacă imobilul a fost vândut cu plata prețului în rate, executorul va înainta un exemplar al actului de adjudecare biroului de carte funciară pentru a se înscrie în cartea funciară interdicția de înstrăinare și grevare a imobilului, până la plata integrală a prețului și a dobânzii corespunzătoare.

Un exemplar al actului de adjudecare se va preda, în cazul vânzării în rate, și creditorului urmăritor pentru a-i servi ca titlu executoriu împotriva cumpărătorului, dacă acesta nu va plăti la scadență ratele datorate.

Efectele adjudecării sunt, în principal, următoarele:

– adjudecatarul dobândește dreptul real supus urmăririi;

– adjudecatarul are dreptul la fructe;

– adjudecatarul poate pretinde posesia bunului;

– adjudecatarul dobândește dreptul de a dispune de bun, afară de cazul în care cumpărarea s-a făcut cu plata prețului în rate, când, în lipsa unui accord al creditorilor, bunul nu va putea fi înstrăinat sau grevat mai înainte de plata integrală a prețului;

– de la data adjudecării adjudecatarul datorează dobânzi până la plata integrală a prețului și suportă toate sarcinile imobilului;

– de la data întabulării dreptului de proprietate al adjudecatarului, imobilul rămâne liber de orice ipoteci sau alte sarcini ce au garantat drepturi de creanțe, titularii acestora din urmă putându-le realiza exclusiv din prețul obținut prin vânzare. Când prețul adjudecării se plătește în rate, sarcinile ce prevalează imobilul se sting la plata ultimei rate;

– se vor menține drepturile reale întabulate ulterior înscrierii în CF a vreunei ipoteci, însă numai dacă adjudecarea s-a făcut cu păstrarea acestor drepturi, conform art. 509 alin. 3 C.proc.civ.;

– adjudecatarul are dreptul să fie garantat contra evicțiunii de către debitorul urmărit.

14.4.6. Cererea în evicțiune privind imobilul adjudecat

Potrivit art. 520 alin. 2 C.proc.civ., orice cerere de evicțiune, totală sau parțială, privitoare la imobilul adjudecat poate fi făcută în termen de 3 ani de la data înscrierii actului de adjudecare în CF, însă numai în cazul imobilelor înscrise pentru prima dată în cartea funciară în baza actului de adjudecare.

Pentru imobilele deja înscrise în cartea funciară, orice cerere de evicțiune, totală sau parțială, este stinsă dacă de la data înregistrării cererii de înscriere formulată de dobânditorul anterior ale dreptului înscris în folosul terțului au trecut cel puțin 3 ani.

Dacă adjudecatarul a fost evins total sau parțial, el îl poate acționa pe debitor pentru despăgubiri. Când averea debitorului nu este suficientă, adjudecatarul îi va putea urmări și pe creditorii ce au încasat prețul adjudecării, în limita sumei ce au încasat-o.

Când cererea în evicțiune este introdusă anterior împărțirii prețului adjudecării, instanța de executare, la solicitarea adjudecatarului, va putea să suspende, cu sau fără cauțiune, împărțeala prețului până la judecarea definitivă a cererii de evicțiune.

Cererea în evicțiune va putea fi pornită doar dacă, anterior, terțul nu încercase, pe calea contestației la executare, valorificarea dreptului, în caz contrar existând autoritate de lucru judecat.

14.5. Eliberarea sumelor realizate prin executarea silită

Suma de bani realizată prin executarea silită indirectă, precum și veniturile debitorului, se distribuie între creditori până la realizarea integrală (dacă este posibil) a drepturilor lor, suma rămasă disponibilă urmând a se preda debitorului.

Distribuirea sau eliberarea sunt făcute de executorul judecătoresc. Partticipă la distribuirea sumei atât creditorul ori creditorii urmăritori (deci cei care au pornit executarea silită), cât și aceia care au intervenit în timpul executării, depunând titlurile lor de creanță până la data întocmirii de către executorul judecătoresc a procesului-verbal de eliberare sau distribuire a sumei rezultate din executare.

Când executarea silită a fost pornită de mai mulți creditori ori dacă pe timpul executării au depus titlurile de creanță și alți creditori, executorul procedează la distribuirea sumei conform următoarei ordini de preferință, afară de cazurile în care legea ar prevedea expres altfel:

1. creanțele reprezentând cheltuieli de judecată, pentru măsuri asigurătorii sau de executare silită, pentru conservarea bunurilor al căror preț se distribuie, precum și orice alte cheltuieli făcute în interesul comun al creditorilor;

2. creanțele reprezentând salarii și alte datorii asimilate acestora, pensiile, sumele cuvenite șomerilor, potrivit legii, ajutoarele pentru întreținerea și îngrijirea copiilor, pentru maternitate, pentru incapacitate temporară de muncă, prevenirea îmbolnăvirilor, refacerea sau întărirea sănătății, ajutoarele de deces acordate în cadrul asigurărilor sociale, precum și creanțele reprezentând obligația de reparare a pagubelor cauzate prin moarte, vătămarea integrității corporale sau a sănătății;

3. creanțele rezultând din obligația de întreținere, alocații pentru copii sau obligația de plată a altor sume periodice destinate asigurării mijloacelor de existență;

4. creanțele bugetare provenite din impozite, taxe, contribuții și din alte sume stabilite potrivit legii, datorate bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetelor locale și bugetelor fondurilor speciale;

5. creanțele rezultând din împrumuturi acordate de stat;

6. creanțele reprezentând despăgubiri pentru repararea pagubelor pricinuite proprietății publice prin fapte ilicite;

7. creanțele rezultând din împrumuturi bancare, din livrări de produse, prestări de servicii sau executări de lucrări, precum și din chirii sau arenzi;

8. creanțele reprezentând amenzi cuvenite bugetului de stat sau bugetelor locale;

9. alte creanțe.

Dacă există creditori care dețin drepturi de gaj ori ipotecă sau privilegii conservate în condițiile legii asupra bunului vândut, la distribuirea sumei creanțele lor vor fi plătite după cele menționate la punctul 1 de mai sus.

Ordinea de preferință acordată creanței principale va fi urmată și de sumele reprezentând dobânzi, penalități sau alte asemenea sume accesorii creanței principale.

În cazul în care unul din titlurile depuse de creditorii urmăritori conține obligația debitorului de a plăti o sumă de bani în mod periodic, iar bunurile rămase în patrimoniul debitorului după efectuarea executării sau veniturile sale nu asigură plata în viitor a ratelor datorate, executorul judecătoresc sau partea interesată va solicita instanței în circumscripția căreia se face executarea să stabilească suma globală cu care creditorul va participa la distribuirea sumei realizate prin urmărire. Instanța hotărăște cu citarea părților, printr-o încheiere supusă doar recursului.

Eliberarea sau distribuirea sumei obținute prin urmărire se va putea face numai după trecerea unui termen de 15 zile de la data depunerii sumei și sub condiția citării debitorului și a creditorilor urmăritori sau intervenienți.

Cu privire la modul de eliberare sau distribuire a sumei rezultate din executare executorul va întocmi de îndată un proces-verbal, care va fi semnat inclusiv de persoanele interesate și care sunt prezente.

Partea nemulțumită de modalitatea de eliberare sau distribuire a sumelor este îndreptățită să-i solicite executorului să consemneze obiecțiunile sale, putând face și contestație la executare în termen de 3 zile de la întocmirea procesului-verbal, la instanța de executare.

Formularea contestației suspendă de drept eliberarea sau distribuirea sumei.

Judecata se face de urgență și cu precădere, cu citarea părților.

Secțiunea a XV-a: Executarea silită directă

15.1. Noțiuni generale

Conform art.572 C.pr.civ., în cazul în care obligația debitorului prevăzută în titlul executoriu constă în lăsarea posesiunii unui bun, predarea unui bun ori a folosinței acestuia în desființarea unei construcții, plantații sau altei lucrări ori în îndeplinirea oricărei alte activități stabilite pentru realizarea drepturilor creditorului, iar debitorul nu execută de bună-voie obligația sa în termenul prevăzut în somație, executorul sau, după caz, creditorul, în raport cu împrejurările cauzei și natura obligației ce se execută, va proceda fie la executarea silită, fie va sesiza instanța de executare în vederea aplicării unei amenzi civile.

Toate formele de executare silită directe presupun somarea debitorului prealabil executării silite propriu-zise, însă atunci când creditorul justifică o nevoie urgentă sau există pericol ca debitorul să se sustragă de la urmărire, președintele instanței de executare va putea dispune, la cererea creditorului, prin încheiere irevocabilă, dată fără citarea părților, ca executarea silită a obligațiilor de mai sus să se facă de îndată și fără somație.

15.2. Predarea silită a bunurilor mobile

Dacă în termen de o zi de la primirea somației debitorul nu-și îndeplinește obligația de a preda un bun mobil determinat prin calitate și cantitate, executorul judecătoresc se va deplasa la locul situării bunului, ridicându-l de la debitor sau de la terțul care îl deține și predându-l creditorului conform cu drepturile acestuia stabilite prin titlul executoriu.

Executorul judecătoresc va încheia un proces-verbal care să ateste îndeplinirea executării, stabilind totodată cheltuielile de executare pe care urmează să le plătească debitorul. Procesul-verbal astfel întocmit constituie titlu executoriu în privința cheltuielilor de executare stabilite în sarcina debitorului.

15.3. Predarea silită a bunurilor imobile

Dacă în termen de 5 zile de la primirea somației, debitorul obligat la a părăsi sau preda un imobil nu își îndeplinește această obligație, executorul judecătoresc se va deplasa la imobil, cerându-i debitorului să-l părăsească de îndată, în caz de refuz putând solicita sprijinul agenților forței publice pentru al pune pe creditor în drepturile sale.

Când în imobil se găsesc bunuri mobile ce nu formează obiectul executării silite și pe care debitorul nu le ridică singur, executorul va numi, pe cheltuiala debitorului, un custode căruia îi va încredința bunurile.

Despre îndeplinirea executării executorul va întocmi un proces-verbal având conținutul stabilit de art. 388 C.proc.civ.

15.4. Executarea silită a altor obligații de a face

Dacă în termen de 10 zile de la primirea somației debitorul refuză să îndeplinească obligația de a o face arătată în titlul executoriu și care nu presupune faptul personal al debitorului, creditorul poate:

a) să solicite executorului prin cerere executarea silită a obligației, dacă natura obligației permite aceasta (ex.: demolarea unui gard);

b) să solicite instanței de executare să îl autorizeze, să îndeplinească obligația el însuși sau prin alte persoane, pe cheltuiala debitorului. In acest caz, instanța va hotărî, cu citarea părților, prin încheiere irevocabilă .

În aceste două ipoteze executarea obligației se va putea face și cu ajutorul organelor de poliție, jandarmerie, dacă debitorul se opune.

Când executarea obligației implică faptul personal al debitorului ( este cazul obligațiilor intuitu personae), aceasta se poate realiza prin aplicarea mijlocului de constrângere indirectă al unei amenzi civile.

În acest caz, creditorul va solicita instanței de executare, prin cerere, obligarea debitorului la plata unei amenzi civile în favoarea statului, în cuantum de 20 lei până la 50 lei, stabilită pe zi de întârziere până la executarea obligației prevăzute în titlul executoriu. Instanța judecătorească va judeca cererea cu citarea părților, prin încheiere irevocabilă.

Când prin întârzierea în executarea obligației de mai sus, creditorul a fost prejudiciat, el poate cere instanței de executare obligarea debitorului la a-i plăti daune-interese. Instanța va judeca cererea cu citarea părților, prin încheiere executorie supusă doar recursului.

Dacă în termen de 6 luni debitorul nu va executa obligația prevăzută în titlul executoriu, la cererea creditorului, instanța care a dispus obligarea debitorului la plata unei amenzi civile pe zi de întârziere în favoarea statului va fixa suma datorată statului cu acest titlu. Instanța va dispune cu citarea părților, prin încheiere.

În scopul acoperirii prejudiciului cauzat prin neîndeplinirea obligației de a face intuitu personae, creditorul poate cere și obligarea debitorului la plata de daune interese, instanța pronunțându-se cu citarea părților, printr-o încheiere supusă doar recursului.

Amenda civilă aplicată debitorului va putea fi anulată, în tot sau în parte, ori redusă, dacă debitorul execută obligația prevăzută în titlul executoriu sau, după caz, pentru alte motive temeinice, pe cale de contestație la executare.

Prin dispoziție expresă legiuitorul a prevăzut că pentru neexecutarea obligațiilor ce nu ar putea fi îndeplinite de o altă persoană decât debitorul nu se pot acorda daune cominatorii.

15.5. Executarea silită a obligațiilor de a nu face

Se realizează prin aplicarea în mod corespunzător a dispozițiilor specifice executării obligațiilor de a face, sus-arătate.

Când debitorul nu a respectat o obligație de a nu face, creditorul va putea solicita instanței de executare să desființeze el însuși sau prin alte persoane, pe cheltuiala debitorului, lucrările realizate de acesta prin nerespectarea obligației. Instanța va judeca cererea cu citarea părților, prin încheiere irevocabilă.