. Teoria Educatiei Fizice Si Sportului [630662]

Mârza Dănilă Dănuț

TEORIA
EDUCAłIEI FIZICE ȘI SPORTULUI

Curs pentru studenți specializărilor
Educație fizică și sportivă și Sport și performanță motrică

– 2008 –

Mârza Dănilă Dănuț
2

Teoria Educației Fizice și Sportului
3
C U P R I N S

Capitolul 1. ȘTIINłĂ ȘI TEORIE ÎN EDUCAłIE FIZICĂ Ș I SPORT…………………………………….. 7
1.1. Noțiunile de știință și teorie a educației fiz ice și sportului…………………………….. ….. 7
1.2. Apariția și evoluția Teoriei educației fizice și sportului ………………………………… ….. 8
1.3. Apariția și evoluția Științei educației fizice și sportului ……………………………….. …. 12
Capitolul 2. TEORIA EDUCAłIEI FIZICE ȘI SPORTULUI J DISCIPLINĂ ȘTIINłIFICĂ……………….. 23
2.1. Introducerea în cercetarea științifică…….. …………………………………………… ……………. 23
2.2. Obiectul, sarcinile și problemele Teoriei educ ației fizice și sportului……………….. 26
2.3. Legătura științei educației fizice și sportulu i cu alte științe……………………………. … 28
2.4. Metodele de cercetare ……………………. …………………………………………… ………………….. 38
2.5. Izvoarele Teoriei educației fizice și sportulu i………………………………………….. ………. 49
2.6. Elaborarea unei lucrări de cercetare științifi că …………………………………………. ……… 50
Capitolul 3. EDUCAłIA FIZICĂ ȘI SPORTUL – FENOMEN S OCIAL …………………………………. 54
3.1. Educația fizică și sportul – fenomen social co mplex și dinamic ……………………….. 54
3.2. Esența educației fizice și sportului………. …………………………………………… …………….. 58
3.3. Caracteristicile actuale ale educației fizice și sportului………………………………… ….. 60
Capitolul 4. CONCEPTE TERMINOLOGICE ALE EDUCAłIEI F IZICE ȘI SPORTULUI ……………….. 67
4.1. Necesitatea cunoașterii și interpretării corec te a conceptelor
terminologice din domeniul educației fizice și spor tului ………………………………………. . 67
4.2. Categoriile educației fizice și sportului ….. …………………………………………… ………….. 68
4.3. Noțiunile educației fizice și sportului……. …………………………………………… …………… 84
Capitolul 5. ORIGINILE ȘI DEZVOLTAREA EDUCAłIEI FIZ ICE ȘI SPORTULUI …………………….. 94
5.1. Origini………………………………… …………………………………………… …………………………….. 94
5.2. Crearea sistemelor de educație fizică și sport …………………………………………… ……… 95
5.3. Sistemul de educație fizică și sport din Român ia…………………………………………. ….. 96
Capitolul 6. IDEALUL, FUNCłIILE ȘI OBIECTIVELE GENE RALE ALE EDUCAłIEI FIZICE ȘI
SPORTULUI…………………………………… …………………………………………… ………. 101
6.1. Idealul din domeniul educației fizice și sport ului ……………………………………….. … 101
6.2. Funcțiile educației fizice și sportului ……. …………………………………………… ………….. 102
6.3. Obiectivele generale ale educației fizice și s portului……………………………………. … 110

Mârza Dănilă Dănuț
4 Capitolul 7. MIJLOACELE EDUCAłIEI FIZICE ȘI SPORTUL UI…………………………………….. 113
7.1. Aspecte generale ………………………… …………………………………………… …………………… 113
7.2. Exercițiul fizic – mijloc specific, de bază, a l educației fizice și
antrenamentului sportiv ………………………. …………………………………………… ……………….. 114
7.3. Selecționarea exercițiilor pentru activitatea practică ……………………………………. .. 118
7.4. Clasificarea exercițiilor fizice………….. …………………………………………… ……………….. 122
7.5. Mijloacele asociate ……………………… …………………………………………… …………………… 141
7.6. Mijloacele nespecifice (asociate)…………. …………………………………………… ……………. 142

Teoria Educației Fizice și Sportului
5 Introducere

Prezentul curs se adresează studenților de la speci alizările Educație fizică
și sportivă și Sport și performanță motrică care do resc să devină profesori
de educație fizică pentru toate nivelele învățământ ului, precum și
antrenori în una din ramurile sportive.
Prezentarea, într-o viziune modernă, a educației fi zice și sportului în
societatea actuală și viitoare, contribuie, în mod eficient, la formarea unei
concepții științifice despre aceste activități, a c ăror funcții și obiective
asigură înțelegerea necesității de a realiza un anu mit ideal.
Esența, ca și caracteristicile actuale ale educație i fizice și sportului
reprezintă orientări direcționate spre activitățile teoretice și practice ale
viitorilor profesori-antrenori ce se vor ocupa cu f ormarea tineretului.
În mod sintetic sunt prezentate mijloacele cu ajuto rul cărora se contribuie
la îndeplinirea obiectivelor atât din educație fizi că cât și din sport.
Exercițiul fizic este prezentat ca mijloc specific de bază atât din punct de
vedere al conținutului cât și a formei sale. Clasi ficarea exercițiilor fizice
orientează pe viitorul profesor și antrenor spre al egerea celor mai eficiente
mijloace care să grăbească îndeplinirea obiectivelo r apropiate cât și cele
mai îndepărtate.

Obiectivele cursului
1. Formarea concepției științifice despre educație fiz ică și sport, a unei
imagini corecte despre disciplină și profesie;
2. Formarea și perfecționarea specialiștilor în educaț ie fizică și sport și
abilitarea acestora cu cunoștințe aplicabile în pra ctica disciplinei;
3. Dezvoltarea capacității de înțelegere corectă a fen omenelor și
problemelor din domeniul educației fizice și sportu lui;
4. Însușirea unui sistem de cunoștințe care să permită viitorilor profesori
să-și dezvolte competențele științifice, sportive, pedagogice și social-
active;
5. Formarea deprinderii de studiere a fenomenului educ ației fizice și
sportului în vederea contribuției fiecăruia la dezv oltarea patrimoniului
teoretic și practic al disciplinei

Mârza Dănilă Dănuț
6

Teoria Educației Fizice și Sportului
7 CapitolulO1.
ȘTIINłĂ ȘI TEORIE ÎN EDUCAłIE FIZICĂ ȘI SPORT
Obiective operaționale:
/square4 Să cunoască semnificația noțiunilor generale de ști ință și teorie;
/square4 Să cunoască ce este Teoria educației fizice și spor tului ca ramură a științei
educației fizice și sportului;
/square4 Să cunoască evenimentele istorice care au determina t apariția și dezvoltarea
unei teorii despre educație fizică și sport;
/square4 Să cunoască evoluția conceptului de teorie a educaț iei fizice și sportului;
/square4 Să cunoască evoluția Științei educației fizice și s portului și opinii despre
denumirea acestei științe;
/square4 Să cunoască etapele de formare a Științei educației fizice și sportului și
condițiile pe care le îndeplinește pentru a fi știi nță;
/square4 Să cunoască ramurile sau sistemul de discipline ce alcătuiesc Știința
educației fizice și sportului.
1.1. NoŃiunileOdeOștiinŃăOșiOteorieOaOeducaŃieiOfiziceOș iOsportuluiO
Teoria educației fizice și a sportului, dar mai cu seamă Știința educației fizice
și sportului au constituit și încă mai constituie p robleme principale ale
specialiștilor din aceste domenii.
De la început trebuie să precizăm că nu putem pune semnul egalității între
ceea ce este Teoria educației fizice și sportului ș i ceea ce reprezintă Știința
educației fizice și sportului. Cu toate că s-au făc ut pași importanți pentru
găsirea celor mai corecte înțelesuri ale celor două categorii, încă se mai
cercetează definițiile și conținutul lor.
Considerăm ca fiind deosebit de util mai întâi să n e punem întrebările: ce
este o știință ? și ce este o teorie ?
Știința este „ansamblul sistematic de cunoștințe veridice despr e realitatea obiectivă
și subiectivă, ansamblul de cunoștințe dintr-un anu mit domeniu al cunoașterii”.
Teoria definită în diverse dicționare este:
/square4 „o categorie filosofică desemnând reflectarea abstr actă, conceptuală a realității
obiective” sau „o categorie filosofică, corelată cu aceea de pract ică și

Mârza Dănilă Dănuț
8 desemnând reflectarea conceptuală cu ajutorul abstr acțiilor, a realității
obiective” (Dicționarul filosofic);
/square4 „este un ansamblu de idei pe baza cărora se interpre tează fapte sau evenimente
care aparțin anumitor domenii sau categorii de feno mene” ;
/square4 „o formă a cunoașterii științifice constând dintr-un ansamblu de cunoștințe
noționale ordonate sistematic, care oferă o descrie re și o explicație a unui
domeniu al realității”;
/square4 „un sistem de principii care constituie conținutul i deologic al unei științe” ;
Teoria este deci o ramură a unei științe.
Din definițiile teoriei rezultă că: „Teoria educați ei fizice și sportului” este
„o sumă de cunoștințe științifice, ordonate sistema tic și care ne informează cu
realitatea din domeniul educației fizice și sportul ui” . În același timp rezultă că
ea aparține unei științe, este o ramură a unei știi nțe, știință care încă își
caută adevărata denumire, dar pe care pentru începu t o denumim: „Știința
educației fizice și sportului”.
Considerentele de mai sus ne îndreaptă spre concluz ia că Teoria educației
fizice și sportului este o disciplină de studiu pentru studenții de la specializările;
Educație fizică și sportivă și Sport și performanță motrică, pentru profesori și
antrenori, că este o ramură a științe care se ocupă de acest domeniu.
Teoria educației fizice și sportului generalizează o practică avansată, definind
concepte, formulând obiective, stabilind principii, metode și mijloace de realizare a
obiectivelor, realizează idealul și funcțiile educa ției fizice și sportului , iar prin
toate acestea ajută practica pe care o desfășoară p rofesorii și antrenorii.
1.2. ApariŃiaOșiOevoluŃiaOTeorieiOeducaŃieiOfiziceOșiOspo rtuluiO
Mai întâi se impune determinarea evoluției denumiri i Teoriei educației
fizice și sportului pentru putea trata evoluția ști inței ca atare.
Denumire de Teorie a educației fizice și sportului implică clarificarea
semnificației celor două noțiuni: educației fizică și sport. Aceasta cu atât
mai mult cu cât, deși ambele noțiuni sunt de dată r elativ recentă, acțiunile
analoage sunt întâlnite încă din trecutul îndepărta t, dar altfel denumite.
Astfel, în Grecia antică practicarea exercițiilor f izice sub formă de întrecere,
care astăzi se întâlnește sub denumirea de sport, s e numea agonistică.
În ceea ce privește educația fizică semnificații și elemente de conținut
corespund în mare măsură cu activitatea care din ce le mai vechi timpuri și

Teoria Educației Fizice și Sportului
9 chiar mai recent, a fost denumită gimnastică. Așa d e exemplu, se vorbește
de sistemul gimnasticii suedeze (Ling) sau gimnasti cii germane (Guts
Muths), care la vremea și în țările respective cons tituiau veritabile sisteme
de educație fizică și nicidecum de gimnastică în în țelesul actual. Deci, toate
cunoștințele acumulate ca generalizări ale unor exp eriențe se concentrau
într-o teorie a gimnasticii.
Pe măsură ce noțiunea de gimnastică s-a înlocuit, p rima dată în școli, cu
noțiunea de educație fizică și denumirea discipline i cu cel mai mare grad
de generalizare din acest domeniu s-a schimbat și a căpătat denumirea de
„teorie a educației fizice”.
Odată cu începutul Jocurilor Olimpice moderne, spor tul capătă amploare
din ce în ce mai mare. Dezvoltarea activității spor tive solicită tot mai mult
clarificări din punct de vedere științific. Concent rarea acestor cunoștințe
este realizată de disciplina care de acum se numeșt e Teoria educației fizice
și sportului. Sub această denumire ne-au surprins t ransformările ce au avut
loc în țara noastră după Decembrie 1989. Dezvoltare a și statuarea Științei
educației fizice și sportului, determină tot mai mu lt ca noua denumire a
acestei discipline să fie Teoria științei educației fizice și sportului (indiferent
cum se va numi Știința educației fizice și sportulu i).
Oricum, dacă avem în vedere că nu există cercetare fără teorie, că fiecare
proiect de cercetare are ipoteze preliminare care s unt postulate teoretice
precedând ceea ce trebuie cercetat, înseamnă că Știința educației fizice și
sportului are nevoie și de o teorie.
Din punct de vedere istoric, apariția și dezvoltare a Teoriei educației fizice
și sportului se prezintă după cum urmează:
O primă înțelegere a Teoriei educației fizice și sp ortului este formulată
astfel: concentrare de cunoștințe și informații cu privire la problemele
educației fizice și sportului, sau după cum precize ază I. Schmitz,
cunoștințe și informații cu privire la problemele e ducației prin mișcare,
prin joc și performanță, activitate fizică sau spor t. Conform acestui fapt se
poate recunoaște în istoria educației, că problemel e educației fizice au o
tradiție îndelungată.
În tradiția educațională, un mare număr de filosofi didactici (din Grecia antică
până în prezent), s-au ocupat de importanța, scopur ile și obiectivele educației
prin activitate fizică. Aproape nici un filosof ren umit nu a refuzat să includă
în conceptul său educațional idei de bază în legătu ră cu educația fizică. Mai

Mârza Dănilă Dănuț
10 mult decât atât, se poate dovedi că au existat foar te multe probleme despre
educația fizică atât în antichitate, cât și în peri oadele renașterii italiene a
iluminismului și naturalismului ca și în timpurile moderne.
În mileniul al treilea î. Cr. medicul chinez Kong-F u creează un sistem de
exerciții fizice cu caracter medical pornind de la ideea că bolile omenești
pot fi vindecate prin exerciții fizice însoțite de gimnastica respiratorie. În
timpul dinastiei Tang 1102-1142 d. Cr., generalul Y o-Fei, pe baza
sistemului de gimnastică a lui Kong-Fu a întemeiat un nou sistem care
urmărea asigurarea ținutei corecte a corpului. El a grupat exercițiile din
vechea gimnastică medicală în „8 exerciții de prosp eritate”, executate într-
un ritm imprimat de cântec.
În India, în „Vedele” cartea sfântă a hindușilor, c a și în „legile lui Manu”
(mileniul IV în. Cr) se subliniază necesitatea prac ticării unor exerciții fizice.
Din motive de igienă corporală și de ordin religios , aceste exerciții au
format un sistem național de gimnastică și educație i fizică, cunoscut sub
numele de „Pranayama”.
În Egipt puținele documente scrise care ne-au rămas în legătură cu
educația fizică, atestă existența unei preocupări c onstante pentru
dezvoltarea fizică. Gimnastica analitică se bucură de un prestigiu deosebit,
mișcările fiind grupate după influența lor asupra d iferitelor segmente ale
corpului uman, în mișcări de brațe, de trunchi, de picioare ș.a.m.d. Multe
desene murale, ori pe diferite vase (anul 2650 î. C r.) sunt mărturii ale
importanței acordate de acest popor exercițiilor de mobilitate ale coloanei
vertebrale și exercițiilor acrobatice.
Lucrarea „Ciropedia” lui Xenofon, care se referă la educația primită de
regele persan Cirus – subliniază rolul exercițiilor fizice în călirea corpului,
dezvoltarea voinței și obișnuirea cu mânuirea armel or și scoate în evidență
prezența acestora între mijloacele educative.
Dintre civilizațiile antice, Grecia a acordat cea m ai mare importanță
exercițiilor fizice. Celebrul medic Hipocrate sublinia că sănătatea este
condiționată de îmbinarea unei alimentații rațional e cu practicarea exercițiilor fizice .
Galen , personalitate a medicinii greco-romane consideră că gimnastica face
parte din igienă, deci din medicină . Filostrat în lucrarea „De arte gymnastica”
(Despre gimnastică) scoate în evidență influența gimnasticii asupra sănătății și
recomandă o strânsă colaborare a gimnasticii cu igi ena, fiziologia și pedagogia . În
statul Sparta, educația fizică este folosită în pregătirea tineret ului pentru război,
deci substratul este militar. Cultura ateniană dă noi valențe practicării

Teoria Educației Fizice și Sportului
11 exercițiilor fizice. Atenienii erau preocupați de atingerea perfecțiunii umane în
privința educației, la baza căreia puneau frumusețe a și armonia „Kalos Kai
Agatos” ( om frumos și bun ). Platon consideră gimnastica ca cel mai însemnat
element al educației. El consideră că idealul întregii acțiuni educațion ale este
„Kalos Kai Agatos”. Dezvoltarea proporțională a cor pului ca rezultat al
practicării sistematice a exercițiilor fizice, face parte integrantă din acest
ideal. Capodoperele de artă antică precum „Discobol ul” sculptorului Miron,
„Doriforul” sculptat de Policlet sau „Aruncătorul d e sulițe” sunt mărturii ale
prezenței exercițiilor fizice în cultura epocii.
La romani găsim elemente de mare importanță teoreti că. Quintilian, retor și
pedagog, include în sistemul de educație intelectuală și mor ală preconizat de el și
gimnastica, motivând că aceasta contribuie la dezvo ltarea capacității de înțelegere,
întinerește și împrospătează spiritul. Poetul satiric latin Juvenal acordă
gimnasticii o deosebită însemnătate în formarea omu lui, oglindită în
celebrul vers „ Optandum est ut sit mens sana în corpore sano ” (este de dorit ca o
minte sănătoasă să fie într-un corp sănătos), prin care consacră exercițiilor
fizice o finalitate socială de maximă însemnătate.
Începuturile unei concentrări de cunoștințe despre educația fizică se
regăsesc la sfârșitul secolului XVIII când apar fil antropii. În perioada
următoare cunoștințele încep să se sistematizeze și se grupează în lucrări
ca: „Antrenamentul fizic al tinerilor” de Guts Muhts (1773) sau „Despre
educația fizică ca introducere în antrenamentul fiz ic elementar dintr-o succesiune
de activități fizice" de J.H. Postalozzi (1807) .
Secolul XIX se caracterizează prin apariția sistemu lui de educație fizică. Ca
exemplu pentru apariția unei anumite teorii științi fice pot fi date:
„Predarea măiestriei gimnasticii” (din 1840-1846) ș i „Carte de gimnastică
pentru școli” (1847-1851) de A. Spiess.
Noi progrese au fost făcute în teoria educațională și a educației fizice în
jurul anului 1900. În această perioadă termenul de gimnastică este înlocuit
cu educația fizică, astfel apare perspectiva unei t eorii independente a
sportului și educației fizice.
Prima teorie ca un sistem complet de activități fizice educațio nale este
întemeiată de austriecii K. Gaulfofer și M. Steiche r în lucrările: „Reforme
ale gimnasticii” și „Gimnastica naturală” (1924-192 8).
Educatori renumiți ca: E. Spencer (1882-1963), H. N ohl (1879-1960) sau A.
Fischer (1888-1937) dau în același timp informații valoroase prin

Mârza Dănilă Dănuț
12 accentuarea importanței educației fizice organizate și necesitatea formării
unei teorii care să stea la baza pedagogiei sportiv e.
În perioada 1928-1960, în mai multe părți ale lumii se discută problema
unei științe independente a sportului. Sunt numeroa se căutări spre a
realiza o teorie științifică a educației fizice și apar tendințe spre a o
cuprinde în științele educației sau în științele so ciale și comportamentale.
O preocupare deosebită, spre a da un caracter știin țific acestei activități a
fost delimitarea categoriilor, a noțiunilor sale fu ndamentale, iar activitatea
de educație fizică să fie privită ca o activitate c ulturală
După 1960, Teoria educației fizice și sportului cap ătă cu adevărat
independență și devine o disciplină științifică înd eplinind toate condițiile
unei științe. În perioadele care au urmat s-a îmbog ățit mereu ținând
permanent legătura cu practica, principalul său izv or.
Până la ora actuală structura Teoriei educației fiz ice și sportului cuprinde
două părți care se constituie în două discipline de studiu separate și anume:
I – Bazele generale ale Teoriei educației fizice și sportului sau însăși Teoria
educației fizice și sportului;
II – Metodica educației fizice și sportului (Bazele generale ale instruirii și
educării), ca disciplină de studiu pentru studenți cuprinsă în Planul de
Învățământ ca atare.
1.3. ApariŃiaOșiOevoluŃiaOȘtiinŃeiOeducaŃieiOfiziceOșiOs portuluiO
Științele nu sunt apariții spontane. Ele apar din p ornirea oamenilor spre
cercetare și învățare, aceasta se realizează prin c oncentrarea asupra
anumitor obiective, evenimente și probleme a căror existență încearcă să fie
elucidată precum și cauzele și efectele lor.
Progresul științelor și prin aceasta progresul în g eneral nu poate fi văzut
numai prin faptul că un număr de cunoștințe, genera te de științe în
legătură cu lumea și societatea, crește. Acest proc es este dovedit de faptul
că științele au devenit mult mai diferențiate cu sc opul de a se ocupă de
anumite teme și probleme mai în detaliu. Așadar, no i științe apar din
procese continue de diferențiere a noi teme și prob leme, fie prin separarea
unor domenii științifice deja stabilite. Astăzi Ști ința educației fizice și
sportului și ca ramură a acesteia și Teoria educați ei fizice și sportului, sunt
incluse într-un asemenea proces de dezvoltare știin țifică.

Teoria Educației Fizice și Sportului
13 Evoluția Științei educației fizice și sportului și implicit a Teoriei educației
fizice și sportului, iar actualmente a filosofiei s ale, a fost mai rapidă în
ultimele patru decenii. Aceasta se datorează, în pr imul rând dezvoltării
impetuoase pe care a luat-o practicarea exercițiilo r fizice sub forma
educației fizice a tineretului sau mai ales sub for ma competitivă numită
sport. Un alt factor hotărâtor a fost diferențierea și specializarea
cunoștințelor, dezvoltarea științelor de graniță și apariția celor interactive.
În acest mod, treptat, se dezvoltă un sistem de cun oștințe specifice
domeniului nostru și care devine Știința educației fizice și sportului.
Fenomenul se justifică prin faptul că se îndeplines c toate condițiile pe care le
implică existența unei științe și anume:
– are domeniu sau obiect propriu de cercetare, pe car e nici una dintre
celelalte științe nu-și propune să-l studieze;
– are metode de cercetare proprii, care, chiar dacă s unt întâlnite și la alte
științe, capătă particularități ale domeniului, mai ales dacă ținem seama
de specificul activității bazat pe efortul muscular și nervos solicitat;
– ipotezele de cercetare îi sunt caracteristice și ur măresc optimizarea unei
activități specifice;
– are legități specifice concretizate în principii, c erințe, norme și reguli ce
sunt caracteristice educației fizice și sportului;
– are o cantitate apreciabilă de date teoretice și pr actice pe care le
completează continuu asigurându-și și autoperfecțio narea.
Având obiect propriu de cercetare, Știința educație i fizice și sportului este o știință
autonomă dar în același timp pluridisciplinară și i ntegrativă.
Integrativul este urmarea pluridisciplinarității or ientate spre studiul total
al omului privit atât ca sistem deschis în multiple relații cu ambianța
socială, cât și ca sistem evolutiv, în continuă dez voltare pe baza creșterii
organizării sale interne (Epuran M.).
Știința educației fizice și sportului a trecut de l a etapa de aplicare a legităților
științelor particulare la domeniul activităților de acest fel, la etapa de sinteză
a unor date ale științelor particulare, întregite c u cele ale științelor mai noi,
cum sunt: cibernetica, teoria sistemelor, informati ca, praxiologia etc.
Claude Bouchard evidențiază că ,,știința activități i fizice” este capabilă să
aibă o structurare conceptuală care face posibilă r ealizarea unui grad de
rafinament în înțelegerea acestui domeniu și face c omunicarea în exteriorul
său mai facilă.

Mârza Dănilă Dănuț
14 Structura conceptuală a unui domeniu înseamnă un mo del de bază ce
permite integrarea rezultatelor cercetării și formu larea unei noi ipoteze în
concordanță cu o ordine logică.
Structura conceptuală permite sinteza lucrărilor ex perților din domeniul
respectiv, cu toate că acestea pot cuprinde realită ți de diferite dimensiuni,
însă un domeniu de studiu poate avea structuri dife rite conceptuale care se
schimbă cu timpul.
Claude Bouchard precizează că printre cele mai impo rtante modele din
domeniul nostru trebuie menționate eforturile serio ase în pregătirea
Enciclopediei științei sportului și medicinii (Lars on și alții – 1971). Tot el
arată că este de acord cu punctele de vedere ale sp ecialiștilor care susțin că
structura noastră conceptuală ar pivota în jurul no țiunii de bază a eredității
și a interacțiunii dintre ereditate și mediu (educa re, antrenare etc.).
Structura conceptuală a unei științe se poate asimi la cu limbajul omului
care i-a permis dezvoltarea intelectuală.
Claude Bouchard, după ce scoate în evidență princip alele concepte cărora
trebuie să le acordăm atenție și anume: educație fi zică, sport, activitate,
exercițiu și mișcare, le interpretează pe fiecare î n parte, în felul următor:
Educația fizică nu poate reprezenta un obiect universal, care să a copere o
întreagă arie a unei discipline și este dificil de cuprins sub acest titlu multe
activități profesionale (legate de ea).
Sport este un termen adesea întrebuințat de mulți autori , probabil pentru
motive extrem de practice. Se întâmplă frecvent ca acești autori să se refere
de fapt la ,,sport și alte activități fizice”. Deci sportul pare să constituie un
obiect cuprinzând o arie atât de extinsă pe cât am dori.
Activitate a fost un termen de asemenea utilizat de câțiva au tori pentru a
delimita granițele acestui obiect de interes comun. Dar, activitatea acoperă
o arie mult mai mare și nu include numai activități le fizice ale omului, ci și
cele intelectuale și sociale. Deci, nu poate consti tui obiectul principal al
activităților noastre.
Exercițiul este un cuvânt des utilizat și acoperă o important ă parte a
intereselor noastre. Termenul ,,exercițiu – știință ” a fost adoptat la
Universitatea Ilinois din S.U.A. În cest caz, ne re ferim la un concept care
este mai semnificativ decât obiectul preocupărilor noastre. Exercițiu poate
însemna de asemenea exercițiu intelectual. Acestui termen îi lipsește
exactitatea și deci, pentru acest motiv trebuie res pins.

Teoria Educației Fizice și Sportului
15 Mișcarea (omului) este o expresie întrebuințată pentru a de fini sectorul
realității direct legat de educația fizică. Deși im perfect, acesta este cel mai
apropiat termen posibil de obiectul nostru dar este parțial satisfăcător.
În continuare menționează că, deși nu s-au găsit lu crări și autori care să
propună conceptul de activitate fizică, consideră că acest concept este cel
mai nimerit și el constituie centrul studiului și c ercetării pe care o
întreprinde. În consecință propune expresia de ,,Știința activităților fizice” ca
fiind cea mai cuprinzătoare și aceasta include ,,se ctorul activității umane ce
constă în mișcările corpului, precum și mișcările c ognoscibile, voluntare
sau educație, muncă și munci casnice, recreere (fiz ică), performanță și
pregătirea ei, condiție fizică, refacere și reeduca re motorie”.
Eckard Meinberg folosește în special termenul , ,Pedagogia sportului” ca
disciplină științifică și evidențiază necesitatea d ezvoltării teoriei
pedagogiei sportului ca disciplină recentă (1980) ș i care a preluat o serie de
date de la Teoria Educației fizice.
Mensel, în 1976, dă pedagogiei sportive următoarea definiție: ,,știința care
studiază educarea în cadrul activităților sportive, realizarea ei, conceptele
ei de acțiune și efectele ei asupra vieții publice și particulare”.
Klaus Rijsdorp denumește Știința educației fizice ș i sportului cu termenul
,,gimnologie” (a exersa). După ce arată că sunt utilizați mulți termeni ca:
,,filosofia și științele educației fizice”, ,,filos ofia și sporturile”, ,,știința
sportului” sau ,,științele sporturilor”, precizează că termenul sport are
diferite înțelesuri în diferite țări (sport competi țional, sport recreațional.).
În unele țări se vorbește despre educația fizică, î n altele de sporturi
educaționale sau sporturi școlare. Într-o serie de țări sportul în școală nu
înseamnă educație fizică, ci sport cu organizare șc olară ca un intermediar
între educația fizică și sporturile din afara școli i. De aici, rezultă că este
greu să vorbim despre noțiunea știința sportului sa u a educației fizice.
Autorul scoate în evidență, de asemenea, că gimnolo gia este știința care este
angajată în motorul acțiunii: termenul indicând obi ectul ocupației științifice.
Dicționarul Științelor sportului apărut sub direcți a lui Erich Beyer în
Germania (1987), denumește acest domeniu: Știința sportului prin care se
înțelege „ansamblul cunoștințelor, dezvoltărilor și metodelo r care au ca obiect
conform regulilor științifice fundamentale – proble mele și manifestările sportului” .
Un aspect esențial al științei sportului este carac terul său teoretic. In discuția
epistemologică a disciplinei sunt încă echivoce îmb inările datelor teoretice în

Mârza Dănilă Dănuț
16 fraze, cunoștințe și discursuri capabile să obțină un consens. Știința sportului
este interpretată ca o știință transversală, o știi nță amestecată, ca o știință
aplicată, interdisciplinară, multidisciplinară. Iat ă de ce termenul a fost
utilizat fie la singular, fie la plural, după înțel egerea sa științifică.
Criteriile uzuale care determină un titlu științifi c nu pot fi satisfăcute
complet de către știința sportului decât dacă aceas ta adoptă criteriile de
științificitate ale altor științe:
– obiect de cercetare autonom (fenomenul sport, obiec t formal);
– concepții și metode de cercetare specifice (aici se referă mai presus de
orice la știința mamă);
– sistematizarea progreselor în materie de cunoaștere (are cel mai
adesea loc în disciplinele specifice ale științei s portului);
– limbaj specific (referință puternică la știința de bază).
Procesul de dezvoltare a științei sportului este de asemenea inegal și
prezintă ritmuri diferite în țările Europei de Est, în SUA, în Germania. La
fel, centrele de preocupare se schimbă după țară.
Dezvoltarea concepției despre știința sportului, se poate structura în 3 faze:
faza 1 – cercetători științifici izolați, caută noi model e pentru a coopera;
faza 2 – interacțiune inter și multidisciplinară și solid aritate internațională,
apariția instituțiilor științifice internaționale;
faza 3 – clarificarea câmpului, dezvoltarea teoriilor, in tegrarea științelor
sportului într-o știință a sportului și integrarea acestei discipline în
sistemul științelor (după Reies/Kriesi, 1974 și Wil limcziek 1979).
Conform acestor concepții știința sportului trece p rin următoarele etape:
Detașare

Medicină Psihologie Sport Sp
Sport Sport Sociologie

Teoria Educației Fizice și Sportului
17 Adăugire
Medicină
Sportivă Psihologia
Sportului Sociologia
Sportului …etc.………
Integrare

Fuziunea progresivă a diferitelor aproprieri științ ifice (științe de bază) într-
o știință interdisciplinară a fost reprezentată în mod grafic de White/
Zigler, 1972,.

Ca urmare a intereselor diferite, care conduc proce sul de producție a
cunoștințelor și ca urmare a originilor diferite al e cercetătorilor în știința
sportului atât în ceea ce privește orientarea munci i (a se vedea mai sus) ca
și în ceea ce privește accentul pus asupra domeniil or științifice parțiale
(Pedagogie a sportului, Psihologie a sportului, Soc iologie a sportului,
Medicina sportivă, Biomecanică, Istorie a sportului , Filosofie a sportului,
Teorie antrenamentului, Informatică a sportului, Ju rnalism, Instalații și
echipamente sportive, Politica sportului) există di ferențe considerabile în
concepția finalităților și a metodelor de lucru. Ac este divergențe pot fi
aduse cu greu la un consens de bază.
În istoria încă tânără a disciplinei n-au putut fi diferențiate decât foarte rar
diferitele aspecte pentru a constitui un ansamblu f uncțional în sensul unei
cercetări interactice, interdisciplinare.
Nevoile de regrupări naționale și intenționale sub formă de adunare de
discipline parțiale ale științei sportului ar putea reprezenta expresia
vizibilă a acestei situații. Știință multidi sciplinară Știință transversală Știință interdisciplinară

Mârza Dănilă Dănuț
18 Dacă trecem în revistă toate propunerile de denumir e a Științei educației
fizice și sportului și anume:
– Știința activităților corporale;
– Știința activității fizice;
– Pedagogia sportului;
– Gimnologie;
– Știința sportului;
– Educație fizică;
– Știința antrenamentului;
– Educație corporală;
– Educație fizică și sportivă;
– Știința exercițiilor fizice și corporale;
– Fiziografie;
– Fiziopedagogie.
și dacă avem în vedere conceptele cu privire la obi ectul acestei științe: omul în
mișcare, activitate fizică, studierea ființei umane în mișcare, perfecționarea dezvoltării
fizice și a capacității motrice a oamenilor, mișcar ea umană, problemele și manifestările
sportului, educația fizică, exercițiul, se consideră că acestei discipline i se
potrivește cel mai bine denumirea de ,,Știința mișcărilor omului”
În ceea ce privește structura acestei științe, din datele ce le prezentăm
rezultă oarecare apropierea constatărilor diverșilo r autori.
Cei care susțin conceptul gimnologiei îi dau următo area structură:
A. Gimnologia generală
B. Gimnologia specială
C. Gimnologia practică
A. Gimnologia generală cuprinde următoarele capitole:
A.1. Gimnologia fundamentală fiind implicată în separarea categoriilor și
noțiunilor, în interpretarea noțiunilor legate de f ilosofia de bază; categoriile
structurale, sistematizări, modelări. Pe scurt, e i mplicată în teoria
constructivă fundamentală;
A.2. Gimnologia istorică. Pune gândirea gimnologică în lumina istoriei. Pune
faptele constante în contextul schimbării de-a lung ul timpului.
A.3. Gimnologie comparativă (se referă la 2). Compară educația fizică, sportul
și recreația din anumite cercuri culturale ce vor i ndica o legătură între
climatele culturale și circumstanțele practice.

Teoria Educației Fizice și Sportului
19 A.4. Studiul mișcării gimnologice. Este o problemă centrală de gimnologie. S-au
analizat proiecte de cercetare și analize de mișcar e într-o manieră autentică,
biomecanică, psihologică. S-au efectuat câteva abor dări psihologice,
educaționale și sociologice și încă mai există o li psă de cunoștințe despre
mișcarea motorie pe vârste. La fel și studiile biol ogice, antropologice și
fenomenologice despre mișcare au nevoie de mult int eres și reînnoire.
A.5. Metodele de observare a fenomenelor sunt sărace.
A.6. Didactica gimnologică. Tratează învățarea activității motrice nu numai ca
procese de studiere, de predare, dar și felul cum s e învață. O legătură mai
strânsă trebuie să se facă cu problemele cum sunt: organizarea școlară,
diferențierea și programele de antrenament (învățăm ânt).
B. Gimnologia specială este implicată în studierea și rezolvarea unor
probleme privind persoanele cu disabilități (grupel e speciale, copiii
handicapați), cât și diverse probleme privind unele împrejurări și aspecte
speciale (educație fizică estetică, gimnastică spec ială pentru copiii).
B 1. Gimnologia socială include studiul problemelor gimnologice (educare,
antrenament, reactivare și terapie) în legătură cu instituțiile sociale și
participarea la viața socială precum și problemele gimnologice rezultând din
viața de grup.
B 2. Gimnologia clinică include terapia pacienților psihiatrici, prin acți unile
motorii. Caracterul exercițiilor poate fi redus și sedativ, precum și exerciții
pentru terapia reactivării comportamentului prin ac țiuni motorii.
B 3. Ortogimnologia include educația fizică specială și reactivarea co piilor de
toate vârstele.
C. Gimnologia practică – se ocupă în special de aplicarea problemelor în
practică (metode de învățare și predare), este anga jată în mod special în
aplicarea tehnicii motorii (a metodelor de antrenam ent și pregătire).
Cei ce susțin conceptul de pedagogie sportivă (Mens el și Meinborg), dau
următoarea structură științei educației fizice și s portului:
1. Istoria pedagogiei sportive;
2. Teoria și metodologia pedagogiei sportului;
3. Etimologia pedagogiei sportului;
4. Aspecte din educația individuală;
5. Aspecte ale educației sociale;
6. Didactica sportului;
7. Metode sportive;

Mârza Dănilă Dănuț
20 8. Pedagogia sportivă ca metodă curativă;
9. Pedagogia sportului la diferite vârste;
10. Pedagogia comparată a sportului.
După alți autori Știința educației fizice și sportu lui are două ramuri
principale, cu legături foarte strânse între ele: e ducația fizică și sportul
(fiecare cu structura specifică).
Urmărind evoluția practicii din ultimii ani se obse rvă o creștere a
preocupărilor pentru eficiență și calitate precum ș i găsirea de noi soluții în
activitățile recreative în educația fizică dar mi a les în sportul de
performanță. În paralel, la solicitările practicii, a crescut preocuparea și în
domeniul teoretic, noi ipoteze au fost confirmate ș i au fost elaborate altele.
În găsirea de noi soluții științifice s-a stabilit o serie de legături cu noi
științe s-a lărgit sfera de preocupări a celor pe c are educația fizică și sportul
s-a sprijinit până acum.
Pe baza celor de mai sus și având în vedere posibil itățile de dezvoltare
rapidă a științei în general ca și a cunoștințelor din domeniul nostru,
propunem următorul sistem al disciplinelor Științei educației fizice și
sportului, structurat în:
1. Discipline teoretico-filosofice:
– Teoria educației fizice și sportului;
– Teoria antrenamentului sportiv;
– Teoria comunicării;
– Olimpism;
– Management și marcheting;
– Învățarea motrică;
– Teoria capacității motrice;
– Măsurare și evaluare;
2. Discipline metodice
– Metodica educației fizice școlare.
– Metodicile pe discipline sportive;
– Metodica educației fizice (exercițiilor fizice) și a sporturilor
recreative;
– Metodica educației fizice profesionale;
– Metodica comparată.
– Disciplinele cu caracter istoric, organizate legisl ativ:

Teoria Educației Fizice și Sportului
21 – Istoria educației fizice și sportului;
– Organizarea și conducerea educației fizice și sport ului.
Legislația sportivă;
– Managementul în educație fizică și sport.
3. Ramurile specializate ale altor științe:
– Filosofia educației fizice și sportului;
– Psihologia educației fizice și sportului;
– Ergofiziologia educației fizice și sportului;
– Biochimia educației fizice și sportului;
– Biomecanica exercițiilor fizice și sportului;
– Controlul și asistența medicală în educație fizică și sport;
– Sociologia educației fizice și sportului;
– Terminologia educației fizice și sportului;
– Gimnastica terapeutică și masaj.
Disciplinele enumerate mai sus, sunt considerate ce le mai necesare în
constituirea Științei educației fizice și sportului (sau Știința mișcărilor
omului), dar ele nu epuizează problema. O analiză mai în pro funzime vine
să evidențieze ipoteza că noi ramuri specializate a le unor științe vor
contribui în viitor la lărgirea cunoașterii în aces t domeniu.

TEME DE REZOLVAT
1. Explicați noțiunea de Știință și denumiți Științ a educației fizice și sportului.
2. Explicați noțiunea de Teoria educației fizice și sportului.
3. Care sunt principalele etape și evenimente care marchează concentrarea de
cunoștințe din domeniul educației fizice și sportul ui ?
4. Prezentați sistemul disciplinelor ce alcătuiesc Știința educației fizice și sportului.
5. Prezentați apariția și dezvoltarea științei educ ației fizice și sportului și a teoriei
acestei științe. Obiect. Denumire. Ramuri.
BIBLIOGRAFIE
1. Badiu, T. – Teoria și metodica educației fizice și sportului, Editura Evrika,
Brăila,1998;
2. Dragnea, A. și colab. – Teoria educației fizice și sportului, Editura Cartea
școlii, București, 2000;
3. Kirițescu , C. – „ Palestrica”, Editura Casa Școlarului, București, 1943;

Mârza Dănilă Dănuț
22 4. Herczeg, L. – Teoria Educației fizice și sportului , Editura Mirton,
Timișoara, 1997;
5. Rijsdorp, Klaus – „Gimnologie. Filosofia și știința motricității” , Revista
Internațională de Educație Fizică, vol. XII, nr. 3, pag. 10, 1975.

Teoria Educației Fizice și Sportului
23 CapitolulO2.
TEORIA EDUCAłIEI FIZICE ȘI SPORTULUI J DISCIPLINĂ
ȘTIINłIFICĂ

Obiective operaționale:
/square4 Să cunoască și să poată interpreta semnificația cer cetării științifice din
domeniul educației fizice și sportului;
/square4 Să cunoască caracteristicile cercetării științifice și ce se înțelege prin cercetare
aplicativă și cercetare fundamentală;
/square4 Să cunoască în ce mod se citește o publicație știin țifică;
/square4 Să cunoască opiniile diverșilor cercetători despre denumirea obiectului
Teoriei educației fizice și sportului;
/square4 Să cunoască și să poată interpreta sarcinile și pro blemele Teoriei educației
fizice și sportului;
/square4 Să cunoască legătura științei educației fizice și s portului cu alte științe;
/square4 Să cunoască sistemul și principalele caracteristici ale metodelor de cercetare;
/square4 Să cunoască principalele izvoare ale Teoriei educaț iei fizice și sportului;
/square4 Să cunoască cerințele de elaborare a unei lucrări d e cercetare;
/square4 Să cunoască principalele capitole pentru redactarea unei lucrări științifice;
2.1. IntroducereaOînOcercetareaOștiinŃificăO
Calea spre progres este cunoașterea, despre care se știe că poate fi
științifică, empirică și chiar neștiințifică. Ceea ce fac majoritatea
profesorilor și antrenorilor este cercetarea empiri că. Ea este considerată ca
o artă a meseriei care dă posibilitatea să intuieșt i și să aplici o soluție
optimă sau, să schimbi doar câteva soluții, pentru ca prin interpretarea
efectelor, să ajungi rapid la o soluție optimă. Num ai că nu toți slujitorii
educației fizice și sportului au aceste aptitudini artistice.
O cercetare serioasă și activă constă în a revedea în permanență, în mod
critic, ceea ce pare cunoscut și a citi aparițiile specializate, pentru a putea
folosi ultimele descoperiri intelectuale și tehnolo gice pentru analizele
proprii. Cercetarea este o permanentă confruntare c u limitele momentane
ale cunoștințelor, este o bună școală și constituie o activitate prealabilă
dorită, chiar indispensabilă. Lucrările rezultate î n urma cercetării sunt cu

Mârza Dănilă Dănuț
24 adevărat utile, dacă sunt aplicabile în practică. C ercetarea științifică este
net superioară celei empirice și este mult mai pret ențioasă.
Traiectoria procesului de cercetare științifică est e, în domeniul educației
fizice și sportului, aceeași ca în toate celelalte domenii și anume: „cercetarea
științifică pornește de la experiența dobândită, se urcă prin procese logice (inducția
intuitivă) la ipoteză, apoi coboară la judecata sin gulară, pe care o confruntă
experimental cu realitatea faptelor și dacă ipoteza se confirmă ca fiind justă, urcă
din nou, mai sus, la teză, de unde mai coboară odat ă ajungând previziune. Fiind
anticipare certă, previziunea se poate înfrăți cu m unca, pe calea progresului” .
Toate aceste urcări și coborâri au la bază ideea co nform căreia „constatarea
urmează presupunerii” . Ipoteza este o presupunere, o anticipație probabilă , iar
previziunea este o anticipare certă. Ca atare prin intuiție se ajunge la ipoteză,
iar prin previziune la progres.
Apariția teoriei generale a sistemelor (Ludwig von Bertalaffy – 1960), care
abordează omul ca pe un sistem în mijlocul și sub i nfluența sistemelor
naturale și sociale, a determinat și Știința educaț iei fizice și sportului să
asimileze cercetarea sistemică, ca o expresie a sin tezelor interdisciplinare.
În cercetarea științifică apar două modalități de a bordare:
– pe de-o parte se situează studierea analitică a ele mentelor, a părților
componente sau chiar a întregului luat ca parte;
– pe de altă parte se situează studierea modului de f uncționare a
relațiilor și interrelațiilor părților, a fiecărui element, a întregului ca
unitate a corelațiilor dintre diferite fenomene.
Abordarea sistemică este necesară în întreaga cerce tare a educației fizice și
sportului. Știința educației fizice și sportului fi ind în plin proces de
constituire își găsește sprijin în multitudinea ști ințelor inter și
pluridisciplinare, care studiază sub o formă sau al ta omul. Opinia
specialiștilor reliefează și concluzia că adevărata știință a educației fizice și
sportului trebuie orientată în primul rând spre ,,s portul pentru toți și
pentru toată viața”.
Menționăm acest fapt pentru a înlătura părerile car e se exprimă că numai
în sportul de performanță se realizează adevărata c ercetare a domeniului
nostru. Este drept că sportul de performanță a fost și este unul din factorii
care au determinat cercetarea, impusă de performanț ă ca mod de dominare
a lumii sportive, dar nu trebuie să uităm că educaț ia fizică, sportul și alte
forme de practicare a exercițiilor fizice (cu scop curativ și terapeutic), sunt

Teoria Educației Fizice și Sportului
25 realizări ce trebuiesc îndreptate spre om, spre ide alurile vieții lui și este
necesar ca și acestea să fie supuse procesului de c ercetare.
Cercetarea implică metode sistematice bine definite de rezolvare a
problemelor și după unii autori (Tuckman, 1978), ar e 5 caracteristici:
1. este sistematică pentru că problemele se rezolvă prin identificarea și
stabilirea variabilelor, și este urmată de proiecta rea cercetării care
testează relațiile între aceste variabile. Datele s unt apoi adunate
pentru a putea permite evaluarea problemelor și a i potezelor;
2. este logică, pentru că examinarea procedeelor folosite în proce sul
cercetării permite o evaluare corectă a concluziilo r;
3. este empirică pentru că cercetătorul colectează datele pe care s e vor
baza deciziile;
4. este reducționistă pentru că cercetarea presupune adunarea mai multor
date cu caracter individual, care sunt folosite apo i pentru a stabili
relații cu caracter mai general;
5. este reproductibilă , pentru că procesul de cercetare este înregistrat,
permițând reluarea cercetării în scopul retestării celor descoperite sau
continuarea cercetărilor pe baza datelor precedente .
Cercetarea din domeniul nostru poate fi aplicativă sau fundamentală .
Cercetarea aplicativă răspunde problemelor imediate, subiecții sunt oame nii,
condițiile de cercetare sunt cele reale, lipsește c ontrolul precis, iar
rezultatele sunt folosite direct.
Cercetarea fundamentală tratează problemele teoretice. De regulă subiecții
cercetați sunt animale, cercetarea se face în condi ții de laborator, există un
control precis, rezultatele nu sunt aplicate imedia t.
Foarte importantă este precizarea că în domeniul no stru ,,cercetarea
propriu-zisă” nu este nici pur aplicativă, nici fun damentală ci este
combinată. Preferabil este ca mai întâi să se efect ueze studii teoretice în
condiții alese și care să fie urmate de studii cu c aracter aplicativ.
Este necesar să se pregătească, pe de o parte ,,pro ducătorii” de cercetare –
cercetătorii, iar pe de altă parte ,,beneficiarii” – cei care aplică cercetarea.
Pentru aceasta este necesar ca cercetările să fie î nțelese de practicieni, iar
prin contribuția lor să se adeverească sau să se in firme noile date. Diferența
dintre un practician și un cercetător trebuie să se micșoreze, altfel, pe mai
departe, practicianul se va interesa numai de ,,cum” să desfășoară o
activitate și va căpăta denumirea de meseriaș, iar cercetătorul căpătând

Mârza Dănilă Dănuț
26 denumirea de profesionist se va interesa și de , ,cum” dar și ,,de ce” să se
procedeze într-un fel sau altul.
Trebuie să ne punem întrebarea : de ce, practicienii nu citesc lucrările
cercetătorilor ? Răspunsurile sunt legate atât de faptul că scrieri le nu sunt
suficient de aplicative sau practicienii nu le înțe leg pentru că au un limbaj
prea sofisticat. Peste tot în lume se fac eforturi pentru o rezolvare a
conflictului dintre cercetători și practicieni care refuză să citească în primul
rând datorită limbajului codificat, greu de descifr at.
Lucrul cel mai important este de argumentat practic faptul că profesorii de
educație fizică și antrenorii au de profitat de pe urma citirii literaturii de
specialitate. În primul rând trebuie lămurit modul cum se citește o
publicație de cercetare, în acest sens fiind necesa re unele precizări, precum:
a) pentru început se impune familiarizarea cu unele pu blicații științifice
care conțin lucrări de cercetare din domeniul respe ctiv;
b) apoi, este necesar:
– să se citească numai studiile care interesează;
– să se citească și cu ochi critici, dar să se aibă o atitudine obiectivă;
– să se citească mai întâi rezumatul pentru a constat a dacă este
necesară citirea întregii lucrări;
– să nu se intre în amănuntele statistice prea mult;
c) un practician, cu cât va citi mai mult cu atât îi v a veni mai ușor să
înțeleagă pentru că se familiarizează cu limbajul ș i metodologia.
2.2. Obiectul,OsarcinileOșiOproblemeleOTeorieiOeducaŃiei OfiziceOșiO
sportuluiO
Pentru identificarea unei discipline de studiu sau a unei științe, primul
criteriu îl constituie definirea și delimitarea obiectului acesteia. Delimitarea și
definirea obiectului Teoriei și de fapt a Științei educației fizice și sportului,
din care face parte, nu este o problemă ușoară dacă avem în vedere că
această știință s-a cristalizat ca atare, abia în u ltimii 40 de ani.
Referitor la această problemă, M. Epuran precizează: „În ceea ce privește
obiectul științei educației fizice și sportului, ma joritatea specialiștilor sunt de acord
că acesta este constituit din motricitatea omului privită procesual, ca realitate și
devenire perfectibilă, este omul în mișcare , dar omul care nu trăiește izolat ci
integrat în ansamblul vieții sociale. Direcția prin cipală a studiului activității este

Teoria Educației Fizice și Sportului
27 dezvoltarea ființei umane, sub aspectul dimensiunii motrice, creșterea capacității
de dialogare cu natura și cu sine” .
Claude Bauchard , arată că „mișcarea” (omului) este conceptul cel mai apropiat
de obiectul nostru , dar precizează totuși că, „activitatea fizică este cel mai
nimerit concept pentru a defini obiectul științei a ctivității fizice” și apreciază că
„scopul științei activității fizice este sectorul r ealității omului în mișcare” .
C. Bucur și N. Guidea când precizează obiectul Teoriei educației fizice și
sportului, arată că: „studierea formelor fundamentale ale mișcării mater iei, ne
ajută să constatăm că ele formează obiectul de cerc etare a tuturor ramurilor
științifice din lumea contemporană”. Aceste forme fundamentale ale mișcării
sunt următoarele:
/square4 forma mecanică (deplasarea în spațiu a corpurilor u nul față de altul:
/square4 forma fizică (procesele termice, interacțiunile gra vitaționale etc.).
/square4 forma chimică (cuprinde reacții și procese chimice) ;
/square4 forma social-istorică (procesele sociale și istoric e ale societății);
/square4 forma biologică (reprezentată prin însăși viața org anică care nu este
altceva decât forma de mișcare proprie a corpurilor proteice).
Dând curs celor de mai sus, rezultă că obiectul Științei educației fizice și
sportului, deci și al Teoriei educației fizice și s portului îl constituie , studierea
ființei umane în mișcare, atât din punct de vedere mecanic (deplasarea în spațiu a
corpului și a segmentelor), cât și din punct de ved ere biologic și social
(transformările și reacțiile survenite în organism în timpul și după efortul fizic, ca și
interrelațiilor sociale produse).
Dacă avem în vedere că practicarea exercițiilor fiz ice și sportului au
urmărit de-a lungul timpului perfecționarea indicil or morfologici și
funcționali ai organismului, ca elemente de bază al e dezvoltării fizice, pe
de o parte, și a capacității motrice a oamenilor, c oncretizată în priceperi,
deprinderi motrice și aptitudini psiho-motrice, pe de altă parte, s-a ajuns la
concluzia că obiectul Teoriei educației fizice și sportului este „perfecționarea
dezvoltării fizice și capacității motrice a oamenil or” . Acest punct de vedere este
însă limitat la caracterul biologic, neglijând aspe ctele psiho-pedagogice,
sociale sau cele legate de unele date ale științelo r exacte, esențiale pentru
preocupările acestei științe.
Unii autori (Klaas și Rysdorp), care denumesc Știin ța educației fizice și
sportului „gimnologie” arată că „obiectul gimnologiei constă în mișcarea
umană privită atât prin prisma actorului cât și cea a maestrului de mișcare”.

Mârza Dănilă Dănuț
28 Însumând părerile majorității specialiștilor domeni ului nostru putem
conchide că: obiectul educației fizice și sportului îl constitui e studiul mișcării
omului, a legităților perfecționării sale atât din punct de vedere fizic – privind
dezvoltarea somato-funcțională și a capacității mot rice – cât și din punct de vedere
psihic și social, prin exersare cu mijloace specifi ce (proprii).
2.2.1. Sarcinile și problemele Teoriei educației fi zice și sportului
Principalele sarcini ale Teoriei educației fizice și sportului sunt:
– trasarea liniei de orientare și dezvoltare a Științ ei educației fizice și
sportului;
– studierea și aplicarea metodelor de cercetare propr ii și ale științelor
ajutătoare (anatomia, fiziologia, pedagogia, psihol ogia, sociologia etc.);
– studierea fenomenelor mișcării ființei umane și des coperirea de legi și
legități pentru a fi aplicate în activitatea practi că;
– precizarea sarcinilor, conținutului, formelor de or ganizare, a metodele,
procedeelor și mijloacelor specifice educației fizi ce și sportului;
– studierea, clarificarea, clasificarea și sistematiz area celor mai actuale
probleme ce se ridică în fața Științei Educației fi zice și sportului.
Principalele probleme care se ridică în fața Teoriei educației fizice și sportului
ca teorie a Științei Educației fizice și sportului, sunt:
a. Categoriile și noțiunile Teoriei educației fizice ș i sportului;
b. Sistemele de educație fizică și sport și constituir ea sistemului de
educație fizică și sport din România;
c. Educația fizică și sportul în societate și în deose bi în societatea
modernă (origini, esență, caracteristici actuale);
d. Funcțiile și obiectivele educației fizice și sportu lui;
e. Sistemul mijloacelor educației fizice și sportului.
2.3. LegăturaOștiinŃeiOeducaŃieiOfiziceOșiOsportuluiOcuO alteOștiinŃeO
2.3.1. Considerații generale
Legătura cu științele de graniță este o legătură di alectică. Știința educației
fizice nu numai că folosește rezultatele furnizate de aceste științe dar
rezultatele ei se răsfrâng asupra dezvoltării acest or științe. Trebuie arătat
că elementele educației fizice devin elemente de co nținut ale științei
educației fizice și sportului.

Teoria Educației Fizice și Sportului
29 Între disciplinele sistemului Științei educației fi zice și sportului există
interrelații și întrepătrunderi, dar există și un a numit grad de
independență caracteristică, ce se manifestă atât î n formularea ipotezelor
ce stau la baza investigațiilor din domeniul respec tiv, cât și generalizările
făcute sau în prospectarea direcțiilor de dezvoltar e.
Trebuie arătat că în relațiile interdisciplinare al e Științei domeniului un rol
coordonator prin generalizările făcute, îl are Teoria educației fizice si sportului ,
ale cărei generalizări stau la baza celorlalte disc ipline ale sistemului.
Știința educației fizice și sportului, studiază ,, omul în mișcare ” sub diferite
ipostaze, în diferite activități motrice folosind a cea ramură a științei care se
potrivește activităților urmărite:
– activități ludice;
– activități agonistice;
– activitățile gimnice;
– activitățile recreative, de loisir;
– activitățile compensatorii.
Cele 5 tipuri de activități se prezintă ca un siste m deschis, apt să primească
și să ofere componente și strategii celorlalte.
2.3.2. Legătura cu Știința educației (Pedagogia)
Știința educației (Pedagogia), este știința care st udiază fenomenul
educațional cu toate implicațiile sale asupra formă rii personalității umane
în vederea integrării sale active în viața socială.
Pedagogia, ca și Știința educației fizice și sportu lui, este o știință pozitivă și
filosofică în același timp. Orice știință pozitivă are în vedere realul concret
și urmărește să surprindă relațiile de tip cauză-ef ect. Acest real concret este
constituit din fapte și fenomene observabile, iar a devărurile la care se
ajunge se pretează verificării.
Ca domeniu al educației socio-umane, educația inclu de și elementele
contingente posibile, care nu se supun unei observă ri și verificări
nemijlocite. Este vorba de acele componente care-i imprimă acțiunii
educaționale un sens teleologic, depășind granița u nui demers științific
pozitiv. Prin toate acestea, educația intră în sfer a demersurilor filosofice.
Reflecțiile asupra valorii și implicațiilor finalit ăților acțiunii educaționale
asupra desfășurării ei îi conferă pedagogiei și sta tutul de Știință filosofică.

Mârza Dănilă Dănuț
30 Pedagogia generală este o ramură preponderent filos ofică, pedagogia
școlară estre preponderent pozitivă, operațională.
Teoria educației fizice și sportului are legătură m ai ales cu pedagogia
generală, iar metodica cu pedagogia școlară.
Pedagogia generală și pedagogia școlară trebuiesc v ăzute în strânsă
unitate, unitate ce există și între Teoria și Metodica educației fizice .
Adică teoria ca și pedagogia generală, stabilește f inalitățile acțiunii
educației iar Metodica ca și pedagogia școlară – te hnologia realizării sale.
Referitor la coordonata finalității – preluată și d e Teoria educației fizice și
sportului – pedagogia vizează transpunerea comenzii sociale într-un sistem
de norme și principii a căror respectare va asigura formarea acelui tip de
personalitate solicitată de condițiile prezente și viitoare ale societății.
Coordonata cealaltă a tehnologiei, indică modalităț i concrete de
transpunere în practică a ceea ce este implicat în normele și principiile
pedagogice elaborate.
Pedagogia generală formulează idealul și paradigma educației și legat de
aceasta obiectivele, iar Teoria educației fizice și sportului stabilește pe baza
acestora idealul, paradigma și obiectivele educație i fizice și sportului.
Pedagogia generală stabilește volumul de cunoștințe , priceperi și
deprinderi cu care trebuie înzestrat copilul în pre gătirea lui pentru viață;
stabilește strategiile didactice, metodele, formele de organizare a
procesului de învățământ în raport cu particularită țile de vârstă, sex,
elemente esențiale în procesul educației fizice și antrenamentului sportiv.
Pedagogia furnizează numeroase rezultate ale cercet ărilor sale legate de
procesul de învățământ, selecționând dintre acestea pe cele mai noi, mai
eficiente, care dau rezultatele cele mai bune.
Într-un cuvânt generalizările pedagogiei îmbogățesc conținutul Științei
educației fizice și sportului.
2.3.3. Legătura cu Științele biologice
Aceste științe oferă date privitoare la structura m orfologică și funcțiile
diferitelor sisteme și organe a organismului uman.
Educația fizică ca proces de dezvoltare și perfecți onare a ființei umane sub
aspect multilateral, poate realiza aceasta numai da că Teoria ei are o
fundamentare științifică biologică.

Teoria Educației Fizice și Sportului
31 Baza științifică asigurată printre altele și de dis cipline ca: Anatomia și
Biomecanica, Fiziologia, Igiena, Genetica, Biochimi a ne ajută să înțelegem legile
de dezvoltare și perfecționare a omului, schimbăril e biochimice,
funcționale petrecute în organismul omului în timpu l efortului.
Cunoașterea acestor legi și schimbări funcționale ș i biomecanice exclude
neprevăzutul și chiar eșecul în activitatea practic ă și dă posibilitatea de a
anticipa rezultatele. Dacă neglijăm și ignorăm aces te legi, putem cauza
prejudicii sănătății, traume, care de cele mai mult e ori pun în pericol
sănătatea și chiar viața celui care practică exerci țiul fizic.
Cunoașterea modului cum putem influența dezvoltarea și perfecționarea
sub aspect psihofizic folosind exercițiile fizice, factorii naturali și măsurile
de igienă personală și colectivă, are o importanță foarte mare. Acest lucru
nu se poate realiza decât printr-o legătură strânsă între Teoria educației
fizice și sportului cu aceste științe.
Anatomia ca știință sau ramură a morfologiei care tratează despre
structura oamenilor și relațiilor dintre părțile lo r. In cazul nostru, se ocupă
de studiul corpului omenesc, ne arată părțile const itutive ale organismului,
structura lui, ne ajută să putem modifica și perfec ționa structura ființei
umane, să realizăm dezvoltarea armonioasă a organis mului.
Strâns legat de anatomie este Biomecanica , care considerând corpul
oamenilor drept o mașină vie se ocupă de studiul mi șcărilor din punct de
vedere ale legilor mecanicii.
Corpul sau segmentele lui sunt considerate mobile î n mișcare. Biomecanica
se ocupă cu studierea formelor de mișcare, a forțel or care produc mișcarea,
a interacțiunii dintre aceste forțe și forțele care se opun. Este deci, o metodă
de analiză anatomo-funcțională a mișcărilor în term eni mecanici.
Știința educației fizice și sportului având ca obie ct activitatea motrică
caracteristică, specifică omului, efectuată în scop educativ, nu poate
desfășura o activitate corespunzătoare fără a cunoa ște legile mișcărilor și a
aparatului locomotor de care depinde mișcarea, actu l motric.
Cunoscând legile mișcărilor se poate prevede rezult atul practicării lor în
condiții diferite, se pot depista izvoarele greșeli lor în mișcări, se poate
aprecia în mod just eficacitatea mișcărilor, se pot găsi căile pentru
perfecționarea lor și în ultimă instanță se pot cre a mișcările care corespund
în cel mai înalt grad, sarcinilor motrice propuse.

Mârza Dănilă Dănuț
32 Biomecanica se ocupă nu numai cu analiza mecanică a mișcărilor, ci și cu
efectele lor asupra structurii ce realizează mișcar ea. Intre biomecanică și
anatomie este o strânsă legătură.
Fiziologia care studiază și cercetează funcțiunile organismul ui și explică
legile proceselor fiziologice de cunoaștere, de for mare a deprinderilor
motrice și a priceperilor, a dezvoltării aptitudini lor psiho-motrice, are o
legătură strânsă cu Teoria educației fizice și spor tului.
Cunoașterea temeinică a fiziologiei ne ajută să înț elegem schimbările
funcționale ce apar în organism ca rezultat al efec telor exercițiilor fizice.
Fiziologia ajută Teoria educației fizice în explica rea altor probleme legate de
practica educației fizice. Ea ne arată influența ex ercițiilor fizice asupra
circulației, respirației, digestiei, asupra sistemu lui nervos etc. ca și
schimbările morfologice și funcționale ce apar în o rganism drept rezultat al
practicării exercițiilor. Ea ne arată legile de for mare a deprinderilor motrice.
Întărirea sănătății, dezvoltarea și perfecționarea funcțiilor fiziologice ale
organismului, mărirea capacității de muncă și de ef ort a organismului, sunt
probleme care se cer studiate și rezolvate de Teori a educației fizice și a
sportului, atât pentru îmbunătățirea muncii, cât și pentru ridicarea
performanțelor și realizării măiestriei sportive. E le se pot studia numai
dacă fiziologia își dă din plin contribuția ei.
Igiena , și mai cu seamă igiena educației fizice, ne furni zează datele cu
privire la apărarea sănătății și întărirea ei. Este necesar să cunoaștem
importanța măsurilor de igienă personală și colecti vă pentru sănătatea celor
care practică exercițiile fiice.
Importanța călirii organismului și studierea factor ilor de călire ca: aer, apă,
soare regimului corect de muncă, odihnă, recreație, regimul alimentar, etc.
sunt probleme ce se cer studiate în cadrul Teoriei educației fizice și sportului.
Folosirea educației fizice ca mijloc pentru întărir ea sănătății, ca scop curativ
sau preventiv necesită din partea Teoriei educației fizice și sportului o
legătură cât mai strânsă cu igiena, dar mai cu seam ă cu igiena educației fizice.
2.3.4. Legătura cu Psihologia
Psihologia are o însemnătate deosebită, nu numai te oretică ci și practică, în
pregătirea superioară a specialiștilor în domeniul educației fizice și sportului,
având contribuții aplicative în domeniul învățământ ului, producției,
sportului etc. Pe lângă psihologia generală, care s tudiază legile generale ale

Teoria Educației Fizice și Sportului
33 fenomenelor psihice, există o serie de alte ramuri ale psihologiei cu orientare
teoretică sau aplicativă.
Psihologia copilului, studiază legile dezvoltării psihice a copilului și
adolescentului, legitatea stadială a psihicului inf antil, particularitățile
psihologice pe vârste. Mai studiază psihicul copilu lui în scopul îmbunătățirii
metodelor de influențare și educare, a metodelor pe dagogice.
Psihologia genetică, studiază mecanismele activității cognitive a copilu lui ca
metodă de studiu a cunoașterii la adult, adică, cau tă studiul dezvoltării
mintale ca răspuns la marile probleme ale psihologi ei cunoașterii. Psihologia
genetică trebuie distinsă de psihologia copilului.
Psihogeneza este o metodă explicativă pentru psihol ogie în general deci și
pentru psihologia cunoașterii. Pe baza studiilor ps iho-genetice, Piaget a
elaborat o epistemologie genetică care examinează r elația dintre subiect și
obiect în formarea structurilor și concepțiilor ști ințifice.
Epistemologia genetică, întemeiată pe cercetările de psihologie genetică,
reprezintă în etapa actuală un domeniu din care nu poate face abstracție nici o
încercare de a elabora sinteze gnoseologice pe baza datelor științei, deci și a
științei educației fizice.
Psihologia pedagogică, se ocupă de legile psihologice ale învățării și ale
educației, de fundamentarea psihologică a procesulu i instructiv-educativ a
diferitelor metode de învățământ. Concret, se refer ă la rolul diferitelor procese
psihice, formarea deprinderilor și priceperilor mot rice, studiul
particularităților individuale și ale personalități i, etc.
Psihologia educației fizice, este acea parte a psihologiei activităților corpora le
care studiază manifestările psihice ale celor care practică sistematic și
organizat exercițiile fizice în cadrul procesului d e învățământ. Ea își îndreaptă
atenția în mod deosebit asupra aspectelor psiho-ped agogiei care constituie
fundamentul formării și perfecționării corporale a copiilor și tinerilor.
Psihologia educației fizice fundamentează teoretic- metodologic procesul
instruirii și educării în activitatea de educație f izică și sport. Psihologia
educației fizice este disciplina fundamentală în pr egătirea profesorilor de
educației fizică și sport.
Psihologia sportului, studiază caracteristicile particulare și specifice activității
sportivilor. Obținerea marilor performanțe a atras atenția asupra psihologiei,
ca un factor deosebit de important. Necesitățile sp ortului de performanță au
dus la dezvoltarea acestei ramuri a psihologiei.

Mârza Dănilă Dănuț
34 Psihologia sportului se ocupă de următoarele proble me:
a) probleme generale;
b) psihologia antrenamentului;
c) psihologia concursului;
d) psihologia ramurilor sportive;
e) asistența psihologică a sportului.
În ultima perioadă de vreme în educația fizică și s portul contemporan se
acordă o atenție sporită problemelor de relaxare ps ihică și ale
antrenamentului autogen, în scopul unei mai bune re glări a stărilor emotive,
păstrării energiei neuro-psihice pentru concurs și combaterea încordărilor
emoționale inutile dinaintea startului. De aici se desprinde limpede că
educația fizică și sportul trebuie să se găsească p ermanent în strânsă legătură
cu psihologia care alături de celelalte științe de graniță (ajutătoare) contribuie
la fundamentarea științifică a practicării și predă rii exercițiilor fizice.
2.3.5. Legătura cu Matematica
Asistăm în epoca noastră la pătrunderea metodelor m atematice în cele mai
variate ramuri ale științei și tehnicii. În ultima perioadă, odată cu folosirea
mașinilor electronice de calcul de mare precizie, î n cadrul jocurilor olimpice,
a apărut și în domeniul educației fizice și sportul ui o literatură bogată
privind aplicarea matematicii în activitatea sporti vă. Această literatură
descrie nu numai folosirea unor aparate noi în proc esul antrenamentului
sportiv contemporan, ci cuprinde și o literatură te oretică și practică a
proceselor de învățare, prin aplicarea unor metode moderne de predare în
învățământul de educație fizică și în cadrul sportu lui de performanță. În
această direcție putem exemplifica aplicarea teorie i probabilităților, care
studiază comportarea elementelor aleatoare care osc ilează, după legile
hazardului, într-un cadru mai mult sau mai puțin re strâns.
Cercetarea proceselor de învățare din domeniul educ ației fizice și sportului
cu ajutorul teoriei funcțiilor aleatoare a permis c onstruirea modelelor
matematice teoretice, care stau la baza modernizări i învățământului. Se
studiază modelul matematic, pentru a reduce la mini m influența factorilor
alteori. Funcția aleatoare se bazează pe utilizarea unor valori, corelate de
evenimentele probabile, determinate de legile hazar dului, care
influențează asupra rezultatelor obținute. Lucrul a cesta devine astăzi
posibil prin metodele cibernetice, care ne oferă un ele procedee interesante

Teoria Educației Fizice și Sportului
35 în programarea și automatizarea instruirii dintre c are trebuie să subliniem
folosirea învățământului programat.
2.3.6. Legătura cu sociologia
Sociologia fiind o știință a realității sociale, ia r realitatea socială constituind
baza pe care se construiește cultura obiectivă și i nstituțiile unei epoci, se
înțelege de la sine ă se află în strânsă legătură c u Știința educației fizice și
sportului. Sociologia ajută dezvoltarea Teoriei edu cației fizice și sportului
prin studierea interrelațiilor sociale stabilite în cadrul activităților sportive,
care duc la elucidarea mai bună a atitudinii și com portării sportivilor pe
terenul de sport și în societate. Pentru depistarea interelațiilor sociale
existente într-un anumit colectiv (echipă) Teoria e ducației fizice și sportului
utilizează metodele clasice sociologice, dintre car e cităm monografia
sociologică și metodele sociometrice.
Cercetarea monografică în domeniul educației fizice și sportului are în e tapa
actuală o importanță deosebită, contribuind la o ma i bună cunoaștere a
cadrului istoric, fizic și biologic, în care se des fășoară activitatea sportivă din
colectivul respectiv, sau stările economice sociale , culturale ale activității
sportive luate spre studiu.
De o reală valoare științifică se bucură studiile s ociologice asupra bugetului
de timp liber al sportivului contemporan, care perm ite cunoașterea obiectivă
a celor mai variate aspecte ale muncii individuale și sociale, precum și
raporturile ce există între diferitele preocupări a le vieții sportive: munca
profesională, antrenamentul sportiv, odihna.
2.3.7. Legătura cu Filosofia
În ultimul timp se discută din ce în ce mai mult de spre o Filosofie a
educației fizice și sportului. Mai întâi să vedem c e este filosofia. Mircea
Florian dă următoarea definiție: „Filosofia este șt iința principiilor sau
noțiunilor prime, prin care cunoștința și viața dob ândesc unitate sistemică
sau sunt totalizate, iar științele pozitive sunt aj utate să-și armonizeze
rezultatele cele mai generale” și mai precizează că „Filosofia este o știință a
fundamentelor, a principiilor și categoriilor de ma ximă generalizare, care
nu pot fi studiate de alte științe și anume: obiect , existență, substanță,
cauzalitate, finalitate, universal, asemănare, deos ebire, timp etc.”
Dicționarul explicativ al limbii române dă următoar ele definiții filosofiei:
„Știință constituită dintr-un ansamblu închegat de noțiuni și idei, care
interpretează și reflectă realitatea sub aspectele ei cele mai generale;

Mârza Dănilă Dănuț
36 concepție generală despre lume și viață” sau „total itatea concepțiilor și a
principiilor metodologice care stau la baza unei di scipline a științei”.
Se mai precizează și faptul că „filosofia în raport cu științele nu se referă la o
însumare a datelor ci la interpretarea lor” și are ca obiect o reflexie metodică
asupra totalității activităților și experiențelor u mane, răspunzând la marile
întrebări privind determinările generale ale existe nței, raporturile omului cu
ansamblul universului și cu civilizația făurită de el. Filosofia ne arată că
„existența îi pune probleme pe care omul simte nevo ia să le dezlege”.
În centrul preocupărilor filosofiei fiind condiția umană, este firesc să se pună
probleme referitoare la mișcările lui în spațiu la existența și condiția sa fizică.
Existând o știință particulară care se ocupă de miș cările omului (Știința
educației fizice și sportului) este necesar ca acea sta, să aibă o anumită
reflexie metodică asupra problemelor respective, să existe întrebări și
răspunsuri, cu alte cuvinte, să existe o anumită fi losofie, particulară ei.
Filosofia se ocupă de ierarhizarea principalelor fo rme de existență, între
care este și aceea care se numește om, ori omul fii nd în centrul
preocupărilor științei educației fizice și sportulu i se impun interpretări
filosofice asupra mișcării omului.
Principalele probleme pe care le are de rezolvat fi losofia sunt:
– ontologia (existența);
– gnosologia (cunoașterea);
– axiologia (teoria valorii).
Problematica axiologică este îndreptată către dezle garea modului cum
omul creează valorile care-i dau sens vieții. Lumea valorilor este lumea
creațiilor de excepție a omului, care pentru a pute a fi și a se realiza ca om
trebuie să se obiectiveze în astfel de creații ce d au sens vieții lui.
În ansamblul teoretic general intră valorile:
a) economice (avuția, prosperitatea, bunăstarea);
b) politice (democrația, pluralismul);
c) juridice (dreptate, legitate, justiție);
d) morale(bine, cinste, datorie, responsabilitate);
e) științifice(adevăr, certitudine, obiectivitate);
f) filosofice(fericire, libertate, umanism);
g) religioase (tabu, sacru, divin).

Teoria Educației Fizice și Sportului
37 Pe lângă acestea sunt și valorile sportive care își au și trebuie să-și găsească
locul cuvenit. Printre valorile sportive se găsesc:
a) fair-play-ul;
b) autodepășirea umană;
c) tenacitatea;
d) perseverența;
e) vitalitatea;
f) frumusețea fizică;
g) viabilitatea;
h) echilibrul comportamental;
i) cultul muncii, al angajării totale, etc.
Dacă filosofia abordează o concepție de ansamblu as upra lumii, științele au
preocupări particulare. Cunoștințele științelor au la bază concepția de
ansamblu a filosofiei care la rândul ei se bazează pe cunoștințele științelor
(pe care le integrează). Treptat din filosofie, car e inițial, în antichitate,
cuprindea toate cunoștințele de care dispunea omul, se desprind științele
care acumulează cunoștințe particulare de un numit tip. Astfel, apare și un
domeniu care se numește „Știința educației fizice ș i sportului”. Denumirea
acestui domeniu nu este singular (mai este numită ș i Știința mișcărilor
omului), dar ca orice știință are o teorie proprie care sintetizează teoretic
toate cunoștințele care pe măsură ce se perfecțione ază devin filosofia
domeniului respectiv, adică un mod particular de re flexie metodică asupra
experienței omului în acel domeniu și pe care noi n umită Filosofia
educației fizice și sportului.
Filosofia educației fizice și sportului este un dom eniu al cercetării
filosofice, o disciplină relativ autonomă. Obiectul și problematica sa sunt în
curs de definitivare. La noi în țară preocupările î n acest domeniu au părut
după 1989. Preocupările au fost și sunt de partea u nor personalități de
prestigiu, precum M. Epuran, I. Bâtlan, Leo Herczeg .
Deosebindu-se de disciplinele speciale din domeniul educației fizice și
sportului, Filosofia educației fizice și sportului se situează la un nivel de
generalitate foarte înalt. Ea generalizează rezulta tele pe care le oferă
disciplinele speciale ale educației fizice și sport ului.
Din tot ce am prezentat rezultă că Știința educație i fizice și sportului, deși
îndeplinește toate condițiile unei științe ea este încă dependentă de alte
științe apropiate. Astfel, ea are funcția de „cunoa ștere receptivă”, adică ea

Mârza Dănilă Dănuț
38 trebuie să integreze o anumită cantitate de cunoști nțe generate de alte
domenii de cercetare.
Știința educației fizice și sportului, indiferent c e denumire i s-ar da, poate fi
calificată ca fiind la intersecția dintre pedagogie , biologie, psihologie,
filosofie, sociologie, fizică și alte discipline si milare. Ea însă nu numai că
împrumută concepte și metode, dar întreține relații cu domenii de studiu
legate direct de calitatea vieții (sociologia, igie na, antropologia și genetica,
științele educației).
2.4. MetodeleOdeOcercetareO
2.4.1. Aspecte generale
Dacă cercetarea reprezintă calea cea mai sigură spr e progres, este necesar să
precizăm cum cercetăm și cu ce cercetăm. Cu alte cu vinte, precizarea
metodelor și a mijloacelor de cercetare devine o ne cesitate ce trebuie să
orienteze nu numai munca cercetătorilor profesioniș ti, ci și cea a fiecărui
profesor de educație fizică sau antrenor, a căror c ontribuție la realizarea
progresului trebuie să devină din ce în ce mai evid entă. Principalele metode
clasice, de cercetare, utilizate în domeniul educaț iei fizice și sportului sunt:
observația și experimentul.
Cele mai moderne metode de cercetare sunt însă: modelarea matematică cu
simulare pe calculator și inferența logică din tend ință statistică (A. Gagea).
Ca metode ajutătoare de cercetare a fenomenelor edu cației fizice și sportului
se utilizează:
a) metoda istorică;
b) metoda documentării;
c) metodele anchetei;
d) metoda măsurării randamentelor subiecților;
e) metoda monografică;
f) metoda testelor;
g) metoda sociometrică;
h) metoda statistico-matematică;
Caracterul complex al metodelor de cercetare științ ifică ale Teoriei
educației fizice și sportului este determinat de po livalența activităților
practice, a dinamicii acestora, în care coexistă:
– elemente tehnice de specialitate,

Teoria Educației Fizice și Sportului
39 – un specific organizatoric,
– efort muscular și nervos,
– mare varietate de stări psihice,
– cerințe metodice și educative,
– implicații sociale ale activităților și individului etc.
Unii cercetători au procedat la o mai atentă sistem atizate a metodelor de
cercetare din domeniul științei educației fizice și sportului, știință care are
diferite tipuri de probleme, pentru care sunt preci zate următoarele tipuri
specifice de cercetare , precum și metodele ce le cuprind:
a. categoria analitică pentru care se exemplifică metodele: istorică,
filosofică, recenzarea literaturii, meta-analiza;
b. categoria descriptivă pentru care se exemplifică metodele: sondaj
(chestionar, interviu, sondaj normativ), studiu de caz, analiza
activității, analiza documentară, corelațională;
c. categoria experimentală pentru care se exemplifică metodele:
prestabilită, independentă, cvasiindependentă;
d. categoria calitativă pentru care se exemplifică metodele: interpretativ ă,
etnografică, observator activ, studiu de caz,
În același timp metodele de rezolvare a problemelor din domeniul științei
educației fizice și sportului sunt împărțite în dou ă: metode neștiințifice și
metode științifice .
Metodele neștiințifice au contribuit la acumularea unor cunoștințe și se
mai folosesc și astăzi, deși, datele obținute nu su nt întotdeauna
concludente sau sunt insuficiente pentru a lămuri o problemă, sau rezolvă
doar ,,cum” să se procedeze în acel mod. Ca metode neștiințifice de
rezolvare a problemelor sunt enumerate: perseverența, intuiția, autoritatea,
metoda raționalistă și cea empirică.
Perseverența – se referă la utilizarea continuă a unui mod de c omportament
deși lipsesc dovezile de susținere.
Intuiția – se referă la adevăruri considerate evidente sau de bun simț, dar
care mai târziu se descoperă că nu sunt adevărate.
Autoritatea – prin care se susține o teorie care nu este dovedită știi nțific.
Metoda raționalistă – realizează cunoașterea prin rațiune, care leagă efectele
de cauză, dar prin raționamente.

Mârza Dănilă Dănuț
40 Metoda empirică – are la bază experiența proprie și colectarea de date. Este o
metodă neștiințifică deoarece experiența personală este în general limitată,
iar reținerea în memorie a datelor depinde de multi tudinea de fenomene
care se întrepătrund și de motivația noastră.
Metodele științifice. Cu precizarea că majoritatea metodelor științifice
enumerate, se găsesc și la alte științe, fiind adap tate și particularizate
specificului educații fizice și sportului, vom înce pe discuția lor cu metodele
care sunt cel mai des utilizate în domeniul nostru.
2.4.2. Observația. Ca metodă de cercetare a Teoriei educației fizice ș i
sportului, observația se referă la studierea unui anumit aspec t din procesul
instructiv – educativ al educației fizice sau al an trenamentului sportiv, din
competiții sportive, din procesul de pregătire a ca drelor sau din activitățile de
recreere prin sport, etc. Utilizând această metodă, cercetătorul urmărește
desfășurarea fenomenului respectiv în activitatea p ractică obișnuită fără să
intervină în organizarea sau provocarea preconceput ă a aspectului respectiv.
Observația reprezintă de fapt acțiunea de cunoașter e științifică a unei realități prin
urmărirea intenționată și metodică.
În observație sunt angajate atât procesele senzoria le ale cunoașterii cât și
cele logice. În observația științifică participă un element senzorial și unul
intelectual. Observația de cele mai multe ori este vizuală, uneori participă
și alți analizatori, după cum este fenomenul urmări t. Gândirea logică – prin
participarea intelectului – este inevitabilă, dar n u trebuie să ducă la idei
preconcepute. Aceasta nu înseamnă că trebuie lipsit ă de ipoteze și
anticipări, fără însă să i se influențeze obiectivi tatea. Emiterea de ipoteze și
în cazul observației a făcut pe unii s-o raporteze la experiență și
experiment. Ca metodă de investigație, însă, observ ația reprezintă altceva
decât efectuarea de experiențe și observații. Deci, observația se constituie
ea singură în metodă de cercetare ce beneficiază și de suportul tehnicii de
observare, înregistrare și prelucrare a datelor.
Sarcina sau scopul observației este culegerea de da te concrete, a căror
analiză științifică să permită generalizarea. Deci, observația științifică nu
este o viziune pasivă, ci un proces intelectual act iv în care cercetătorul face
efortul de a fi precis și obiectiv.
Observația științifică, care este sistematică, activă, intenționată, provoc ată, se
deosebește mult de observația întâmplătoare, deoare ce ea pornește de la o
idee anticipativă a rezultatelor care pot fi obținu te și a consecințelor

Teoria Educației Fizice și Sportului
41 acestora. Observația întâmplătoare , deși atunci când este făcută de specialiști,
poate duce la unele descoperiri, ea nu are reguli p recise și este pasivă
realizată prin observații spontane.
Observația directă se deosebește de observația experimentală prin faptul că este
naturală, făcută în condiții firești, cotidiene, fă ră intervenția cercetătorului în
desfășurarea fenomenului, pe când observația de tip experimental este cea care
admite intervenția cercetătorului în desfășurarea e venimentelor.
Observația mai poate fi extensivă sau intensivă , respectiv să se refere la
tabloul integral al fenomenelor respective sau la u n singur caz, legat de
aceasta ea poate fi sub formă integrală sau selecti vă. De asemenea, se
vorbește de observație transversală sau longitudinală.
În domeniul științelor sociale, psihopedagogice, în care cercetătorul
participă la activitatea grupului cercetat, avem de a face cu observația
participativă. Adaptarea observațiilor la specificul unor discipl ine determină
denumiri precum: observații pedagogice, psihologice , sociologice etc.
Autoobservația are aplicativitate și însemnătate în cercetarea fe nomenelor
din domeniul educației fizice și sportului atunci c ând cercetătorul nu poate
face apel la experiența altor subiecți.
În cercetarea specifică domeniului nostru, principalul subiect al observației
este omul în mișcare , integrat în procesul instructiv-educativ diversif icat al
activităților proprii, în care subiecții pot fi în una din situațiile:
a) educaționale și de învățare;
b) competiționale;
c) de activități recreative;
Observația poate fi îndreptată asupra:
a) individului (care poate fi elev, sportiv, antrenor, arbitru etc.);
b) interrelațiilor indivizilor în cadrul unui grup;
c) interrelațiilor grupurilor cooperante sau opozante;
d) sau asupra unei categorii de subiecți sau grupuri c lasificate după:
vârstă, sex, ramură sportivă, profesie, mediu sau a mbianță socială în
care trăiesc.
Observația comportamentului subiecților poate fi totală sau parțială (selectivă).
Observația, de orice tip ar fi ea, trebuie însoțită obligatoriu de înregistrarea
datelor într-un caiet special sau pe fișe special p regătite anticipat.

Mârza Dănilă Dănuț
42 Se înregistrează frecvența cazurilor, durata lor în timp, precum și legătura
sau interrelația cu alte fenomene care pot influenț a fenomenul urmărit.
Activitatea motrică a subiecților care practică exe rcițiile fizice poate fi privită
din punct de vedere biomecanic, psihologic, sociolo gic, fiziologic etc.
Putem observa activități, acțiuni, gesturi, perform anțe, stări psihice, reacții
fiziologice, conținut, densitate și volum de acțiun i și efort, toate raportate
la condiții, intenții, organizare, număr de partici panți etc. Datele culese se
prelucrează, se trag concluzii și se pot emite prev iziuni sau noi ipoteze.
Observația ca metodă de cercetare are și unele neaj unsuri.
Cele mai mari neajunsuri le are observația empirică :
a) este fragmentară;
b) este lipsită de obiectivitate;
c) este vagă, lipsită de precizie și exactitate;
d) are defectul de a nu fi consemnată în scris;
e) nu este judecată critic.
În ceea ce privește observația științifică dificult ățile constau în faptul că:
a. obiectul urmărit, uneori se diferențiază greu de fo ndul pe care se
proiectează (ex. locul pe unde o minge a intrat în poartă);
b. continuitatea observației solicită stabilitatea ate nției care nu poate fi
aceeași în diferite momente;
c. eficiența și valoarea observației depinde de calita tea observatorului,
precum și de capacitatea lui de înțelegere;
d. natura fenomenelor observate pot provoca dificultăț i, unele apar la
intervale mari și, deci, solicită mult timp, alte f enomene sunt foarte
complexe și de scurtă durată și solicită o aparatur ă tehnică deosebită.
Toate aceste dificultăți arată că metoda observație i, ca metodă de cercetare,
este foarte pretențioasă și pune condiții oricărui cercetător.
Aplicarea metodei observației implică unele condiți i indispensabile și anume:
1. fixarea precisă a scopului;
2. delimitare precisă a sarcinilor în funcție de scop, care să se desfășoare
metodic și sistematic;
3. datele să fie înregistrate fidel și exact;
4. datele să fie prelucrate și interpretate exigent;
5. desfășurarea observației solicită o pregătire preal abilă a observatorului,
o pregătire profesională precum și una psihică.

Teoria Educației Fizice și Sportului
43 Orice observație trebuie pregătită în prealabil. În general, înregistrarea
observațiilor se poate face cu ajutorul organelor d e simț (văz, auz), sau cu
aparate sau instrumente adecvate.
2.4.3. Experimentul. Este o metodă de cercetare științifică în care fenomenele și
condițiile care îl interesează pe cercetător se găs esc direct sau indirect sub acțiunea și
controlul lui. Valoarea experimentului constă în faptul că prin această metodă
nu se așteaptă apariția fenomenului, ci se provoacă , dând posibilitatea verificării
imediate a unei ipoteze sau teorii privind eficiența unor metode și mijloace,
respectiv a muncii de instruire și educare din educ ați fizică și sport.
Dacă observația studiază experiența existentă, experimentul dă posibilitatea
cercetării unor elemente noi, prin intervenția cerc etătorului în modificarea
condițiilor și izolarea unor factori.
Experimentul poate fi definit ca o observație provocată deoarece constă în
reproducere artificială sau modificarea intenționat ă a unui fenomen natural cu
scopul observării lui în condiții speciale create d e cercetător .
Experimentul, în funcție de gradul de modificare al condițiilor din practica
educației fizice și sportului, poate fi:
– experiment natural, în cadrul căruia ori nu există deloc abateri de la
condițiile practicii obișnuite a educației fizice s au sportului, ori aceste
abateri sunt minime;
– experiment de laborator, în care subiecții pot fi puși în condiții îndepărt ate
față de cele obișnuite. În cadrul acestui experimen t există o strictă
standardizare a condițiilor și posibilitatea înlătu rării tuturor
influențelor colaterale. Are însă inconvenientul că totul este artificial.
Experimentul, în oricare formă s-ar aplica, solicit ă pe lângă grupa sau
subiectul de experimentat și o grupă sau subiect ma rtor (de control),
pentru compararea rezultatelor. Uneori experimentul se face încrucișat,
schimbându-se grupele între ele.
Tehnica cercetării experimentale are trei etape: elaborarea ipotezei,
verificarea ei și prelucrarea materialului în veder ea formării teoriei sau
legii care poate fi stabilită prin verificare.
2.4.4. Metoda măsurării randamentului subiecților. Această metodă este
utilizată mai ales pentru determinarea relației din tre conținutul și metodica
procesului de instruire și eficiența acestora, lega t strâns de realizarea
obiectivelor propuse. Aprecierea nivelului de pregă tire a subiecților se
referă la: adaptarea funcțiilor organismului la efo rt, capacitatea de reacție a

Mârza Dănilă Dănuț
44 sistemului nervos, modificările biochimice provocat e în urma efortului,
randament speific la trecerea unor probe de verific are dar mai ales
rezultatele obținute de concursuri.
2.4.5. Metoda testelor. Prin test se înțelege în general, investigație,
încercare. Termenul este derivat din latină ,,testi s” (martor, mărturie) și din
engleză ,,test” (probă, examen).
Numeroase metode experimentale se transformă pe par cursul dezvoltării
științelor și tehnicii, în cercetări de rutină sau în procese de măsurare și
investigație standardizate. Cu ajutorul lor se stab ilesc, din punct de vedere
cantitativ și deseori calitativ, proprietățile mate riale și caracteristicile, greu
depistabile la o observație directă, din domeniul i ndustriei, medicinii, în
laboratoarele de cercetare, prin procedee de analiz ă chimică, electroforeză
și alte procedee analoage. Înalta valoare informați onală a testelor este
asigurată de standardizarea procedeului.
O importanță deosebită se acordă capacității de obs ervație specifică
realizării testelor. Din motive practice observația trebuie să fie nu numai
exactă ci pe cât posibil clară și rapidă.
Caracteristicile esențiale ale testelor sunt:
– procedee de rutină, investigații;
– propun anumite scopuri;
– culeg date și observații prin sondaj privind: modul de comportament,
indici individuali, calități psihice și fizice;
– rezultatul trebuie interpretat prin ansamblul de in formații obținute
despre persoana investigată;
– pe baza rezultatelor se face o ierarhizare a persoa nelor testate în
cadrul colectivului.
În Teoria educației fizice și sportului, testul tre buie orientat spre
diagnosticarea acțiunilor motrice. În întrebuințare a noțiunii de ,,test” ca
metodă de cercetare, diagnosticare și examinare, în sfera educației fizice
școlare, a sportului de performanță, în activitatea fizică de refacere, în
activitățile sportive din timpul liber, cea mai frecventă utilizare o are noțiunea de
test de motricitate sportivă.
Testul de motricitate este o metodă prin care pot f i diagnosticate caracteristicile
individuale relevante pentru activitatea sportivă ș i care nu pot fi înțelese direct.
Este vorba de aptitudinile psiho-motrice ca premise ale activității specifice.

Teoria Educației Fizice și Sportului
45 Capacitățile psihice, capacitatea de cunoaștere și hotărâre, sunt abordate
prin intermediul testelor psihologice.
Testul de motricitate sportivă este un procedeu de diagnosticare și examinare,
fundamentat științific, care verifică în condiții s tandardizate proprietățile motrice,
proprietăți care nu sunt accesibile unei înțelegeri directe și al căror rezultat
este obținut urmărind pe cât posibil volumul și tim pul.
Conceptul de test de motricitate sportivă este situat alături de alte concepte
de lucru ,,test psihomotric” sau ,,test psihologic” . Testul de motricitate se
diferențiază de alte teste prin parametrii ce urmea ză a fi verificați,
respectiv calitățile și însușirile umane care repre zintă premise pentru
activitatea sportivă. Rezultatul testului servește ca indicator.
Recapitulând cele de mai sus, printr-un test de motricitate se înțelege un
diagnostic fundamentat științific, respectiv o meto dă de cercetare care prin
rezolvarea sarcinilor motrice în condiții standardi zate, cumulează parametrii
caracteristici de realizare, care servesc ca indica tori ai aptitudinii psiho-motrice, ai
stabilității și randamentului pregătirii tehnice și al căror rezultat permite
repartizarea subiectului testat în grupa persoanelo r identice.
Sunt cercetători care consideră testul de performan ță fizică ca fiind o formă
a experimentului pedagogic. Diferența mare care est e totuși între acestea,
se referă la faptul că în experiment condițiile pot fi mereu modificate , pe când
testul solicită stabilitatea condițiilor .
Numărul testelor de motricitate este deosebit de ma re, din care cauză a
apărut necesitatea de a fi sistematizate, respectiv clasificate.
Principalele criterii de clasificare a testelor de motricitate sportivă sunt:
A. Numărul parametrilor ce trebuie verificați.
– teste unidimensionale;
– teste multidimensionale.
Cu ajutorul unui test unidimensional se pot culege informații privind un
singur parametru de exemplu: alergare pe 30 m pentr u verificarea vitezei.
Testele multidimensionale verifică un anumit număr de calități. Aici intră to ate
testele pentru stabilirea capacității de performanț ă cum ar fi: „fines test” care
are 8 probe (50 m, 600/1000 m, tracțiuni/menținut î n brațe, forță abdominală,
aruncarea mingii de oină, naveta, mobilitate, lungi me de pe loc).
De regulă, pentru verificarea calităților de coordo nare sunt necesare teste
multidimensionale pentru ca acestea au o structură complexă.

Mârza Dănilă Dănuț
46 B. Clasificarea după măsurarea (cronometrarea) timp ului:
– test de viteză – pentru calitatea motrică – viteză;
– test de nivel – pentru calități care nu necesită cr onometrarea sau
măsurarea, apreciindu-se calitatea;
– forme mixte – cum ar fi la unele aptitudini coordin ative când interesează
atât nivelul (calitatea) execuției cât și timpul în care se execută mișcarea.
C. Clasificarea după modul de rezolvare a sarcinii:
– când sarcina se rezolvă cu mijloace la alegere și e xistă mai multe
posibilități de rezolvare (ca în jocurile sportive) ;
– când sarcina este concretă, pentru a verifica anumi te caracteristici.
D. Clasificarea după structura testului:
– teste separate;
– sistem de teste.
În ceea ce privește autenticitatea testelor de motr icitate elaborate până acum,
mai sunt încă discuții îndeosebi pe marginea criter iilor principale de calitate
precum și privind vârsta la care se aplică anumite teste. În același timp în
ceea ce privește validitatea, unele teste au carenț e, de exemplu: la cățărare pe
frânghie cronometrată, ce se verifică, forță, forță -viteză sau coordonare ?
Tendința generală, a evoluției științifice pe plan internațional, se
caracterizează și prin pătrunderea tot mai puternic ă a matematicii în toate
domeniile, inclusiv în metodica testelor de motrici tate sportivă, pentru că
testele trebuie exprimate în indici caracteristici.
2.4.6. Metoda istorică. Este o metodă ajutătoare și deși nu este specifică
educației fizice și sportului, este utilizată pentr u studierea modului cum au
evoluat diferite fenomene pe care le cercetăm și ca re au fost condițiile ce au
determinat o anumită evoluție (istoricul apariției, evoluției și dezvoltării
unor discipline și ramuri sportive, a tehnicii spec ifice acestora, a unor
metode și mijloace, a rezistenței organismului uman etc.).
2.4.7. Metoda monografică. Se deosebește de metoda istorică prin faptul că:
după prezentarea istoricului fenomenului respectiv dintr-o unitate, localitate
sau zona geografică, se prezintă nivelul de dezvolt are a fenomenului în zona
respectivă, formele de practicare a exercițiilor fi zice, factorii care au
contribuit la dezvoltarea domeniului, eficiența act ivităților asupra
cetățenilor, modul cum au acționat cadrele de speci alitate, baza materială.
Toate elementele enunțate atestă caracterul sociolo gic al metodei, eficiența
ei, crește prin faptul că cercetătorul culege date de la fața locului.

Teoria Educației Fizice și Sportului
47 2.4.8. Metoda documentării (Metoda studierii public ațiilor de specialitate,
a documentelor de evidență, a arhivelor și altor iz voare bibliografice sau
metoda bibliografică). Această metodă se referă de fapt la analize și
generalizări teoretice. Cercetarea teoretică decurg e sub forma unor operații
logice (inducția și deducția, modelarea logică și l ogico-matematică etc.),
pentru efectuarea cărora trebuie să dispunem de mat erial faptic pe care îl
preluăm din izvoare documentare și din literatura d e specialitate.
Metoda studierii publicațiilor de specialitate și a datelor aparținând unor
științe conexe, asigură în primul rând cunoașterea părerilor specialiștilor
din țară și din străinătate, asupra diferitelor pro blematici cercetate, precum
și posibilitatea aprofundării problematicii respect ive.
Una din dificultățile acestei activități se datorea ză creșterii extrem de rapide
a volumului informației despre cercetările ce se ef ectuează în lume: volumul
activității științifice privind educația fizică (re viste de specialitate, lucrări
științifice, publicații științifice) se dublează ap roximativ la fiecare 7 – 10 ani.
Documentarea nu înseamnă studiu individual, ci pres upune căutarea
surselor bibliografice în care este tratată problem a cercetată, consemnarea
și selecționarea lor, urmată de studierea, prelucra rea și interpretarea
datelor obținute.
În depistarea informației științifice ne ajută o di sciplină auxiliară, denumită
,,bibliografie” și care se ocupă cu descrierea și s istematizarea edițiilor
apărute, prin listele sistematizate de lucrări și e numerarea literaturii.
Listele cuprind pe de o parte bibliografia curentă, nou apărută și bibliografia
retrospectivă, pe o anumită problemă, dintr-o anumi tă perioadă.
Tot materiale documentare, deși nu sunt lucrări ști ințifice și nici nu sunt
publicate, sunt documentele de planificare și evide nță ale profesorilor și
antrenorilor, jurnalele unor activități practice, p rocesele verbale ale
concursurilor (foi de arbitraj) etc.
Paralel cu munca de cercetare, cercetătorul realize ază și o selecționare a
datelor pe care le consideră mai importante, alcătu ind fișele de semnalare,
ce conțin: autorul, titlul, sursa în care a fost pu blicat, orașul, editura,
pagina și anul apariției, biblioteca unde se găseșt e și cota de clasificare.
2.4.9. Metodele anchetei. Se referă la: convorbire, chestionar și interviu.
Convorbirile se poartă de către cercetător cu specialiști în do meniul teoriei și
practicii educației fizice și sportului cu sportivi i și uneori cu organizatori

Mârza Dănilă Dănuț
48 sau arbitrii, în vederea culegerii de opinii, const atări care ne pot conduce
spre verificarea ipotezei de lucru.
Chestionarul – constă în întrebări orale dar îndeosebi scrise ce se adresează
acelorași persoane ca mai sus. Întrebările trebuies c formulate precis, clar și
să asigure răspunsuri care fac obiectul cercetării.
Interviul – se referă la sondarea opinii persoanelor cu o ma re competență în
domeniul supus investigației.
Procedeele din cadrul metodei anchetei se folosesc în scopul cunoașterii
opiniei unui număr mare de persoane cu privire la t ema supusă
investigației. Are însă dezavantajul unui grad ridi cat de subiectivism.
2.4.10. Metoda sociometrică . Prin metoda sociometrică, se poate cerceta
structura și dinamica grupurilor de lucru, relațiil e din sânul acestor grupuri,
respectiv clasele de elevi, echipe sportive, grupe sau cupluri de sportivi.
Metoda sociometrică, utilizează testul sociometric. Utilizând tehnica
chestionarului se apropie de metodele anchetei de c are se diferențiază prin
conținutul întrebărilor, modul de administrare și p relucrare a răspunsurilor.
Metoda în esență realizează studiul relațiilor pref erențiale. Când aceste
relații sunt pozitive se presupune că activitatea e ste mai eficientă. De
asemenea se poate evidenția gradul de coeziune al c olectivului și existența
unor indivizi sau cupluri care sunt izolate de grup .
2.4.11. Metoda statistico-matematică. Metodele descrise până în prezent
sunt în general, metode de colectare a datelor. Mat erialele obținute ca
urmare a unei cercetări în care s-a utilizat una sa u mai multe din metodele
amintite reprezintă aproape întotdeauna un ansamblu de cifre ce implică
necesitatea descrierii corecte a fenomenului din pu nct de vedere matematic.
Ca urmare se impune utilizarea metodelor statistico -matematice. Deci, în
orice cercetare, prezența metodei statistico-matema tică este obligatorie, ea
asigură prelucrarea datelor și gruparea lor pentru a determina:
– frecvența cazurilor;
– valorile medii;
– relațiile ce se stabilesc între diferite genuri de date;
– procentul abaterii de la valorile medii etc.
Cifrele obținute prin calcul statistico-matematic n e ajută să întocmim:
tabele, schițe, grafice, curbe etc. Cu alte cuvinte ne ajută să putem
interpreta și prezenta corect fenomenul studiat.

Teoria Educației Fizice și Sportului
49 2.4.12. Studiul de caz. Studiul de caz este folosit pentru a obține informa ții
detaliate despre un individ sau grup (instituție, c omunitate etc.). Are ca scop
determinarea caracteristicilor unice ale subiectulu i. Este o tehnică folosită în
cercetarea calitativă. Această tehnică de cercetare descriptivă este folosită pe
scară largă în domenii ca: medicina, psihologia și sociologia.
Cercetătorii încearcă să analizeze cât mai multă in formație cu putință
despre cazul respectiv. Uneori, sunt studiați subie cții cu performanțe bune,
iar alteori cei cu performanțe slabe. Spre exemplu, Popp (1959) a comparat
cazurile unor băieți cu cele mai slabe 20 de rezult ate la teste și ale celor cu
cele mai bune 20 de rezultate la teste, din punct d e vedere medical, al stării
nutriționale, condițiilor de viață și problemelor p ersonale.
2.5. IzvoareleOTeorieiOeducaŃieiOfiziceOșiOsportuluiO
Ca orice știință și Teoria educației fizice și spor tului a apărut din nevoia de a
explica și îndruma activitățile respective. Drept u rmare este firesc ca practica
activităților de educație fizică și sport să consti tuie principalul izvor al teoriei
științei despre mișcările omului. Prin generalizarea experienței pozitive a
sportivilor, a profesorilor, antrenorilor și organi zatorilor, Teoria educației
fizice și sportului, elaborează principii, metode, mijloace, forme de
organizare, care au eficiență maximă în practică. S e stabilește astfel o strânsă
legătură între teorie și practică. Pe de o parte pr actica furnizează permanent
teoriei noi date pe care le generalizează și le îng lobează în patrimoniul său,
iar pe de altă parte practica având o perspectivă ș tiințific fundamentată
reușește să asigure un randament superior. Cu toate acestea nu se poate
asigura permanent un echilibru stabil între teorie și practică. Sunt momente
când în activitatea practică profesorii, antrenorii și chiar sportivii, căutând să
obțină rezultate superioare, descoperă noi căi, noi posibilități de rezolvare a
unor situații. În aceste cazuri, practica o ia înai ntea teoriei după care teoria,
pentru a nu rămâne în urmă, trebuie să surprindă no ile elemente generate
de practică și totodată să le fundamenteze științif ic. Pe de altă parte, teoria
nefiind în exclusivitate bazată numai pe activitate a practică, bazându-se pe
datele înaintate ale multor științe particulare sau de graniță, poate elabora
ipoteze noi pe care practica, în momentul dat, nu l e aplică încă în mod
corespunzător. De aici se deduce și rolul activ, al teoriei în realizarea
continuă a progresului în activitatea practică.

Mârza Dănilă Dănuț
50 După un timp acest dezechilibru se reglementează pe ntru ca apoi el iar să
apară, asigurându-se în acest mod progresul continu u atât al teoriei care
acumulează noi date, cât și al practicii prin creșt erea eficienței ei, a calității
muncii celor ce o conduc și o desfășoară.
Un alt izvor important al Teoriei educației fizice și sportului îl constituie
literatura de specialitate, moștenirea teoretică și practică a trecutului, consemnată
în tratate, cursuri, cărți și lucrări de specialita te, publicații de tot felul etc . Cu alte
cuvinte, Teoria educației fizice și sportului, în elaborarea tezelor sale se sprijină
mereu pe bogata experiență teoretică și practică ac umulată de-a lungul timpului.
2.6. ElaborareaOuneiOlucrăriOdeOcercetareOștiinŃificăO
Pentru elaborarea, prezentarea și susținerea unei l ucrări de cercetare
științifică, trebuie avute în vedere următoarele;
2.6.1. Alegerea temei de cercetare
Tema lucrării trebuie aleasă de către cercetător pe baza unui interes profund
și al tendinței acestuia de a studia o anumită prob lemă, insuficient elucidată,
ce ar îmbogăți patrimoniul teoriei și practicii edu cației fizice și sportului.
Tema aleasă trebuie să fie actuală, să aibă o aplic ativitate concretă în practică
și să răspundă cerințelor ce se impun în fața educa ției fizice și sportului.
La alegerea temei, cercetătorul trebuie să se orien teze în a nu aborda o
temă prea vastă, care să nu poată fi rezolvată decâ t superficial.
2.6.2. Formularea ipotezelor care stau la baza cerc etărilor
Formularea ipotezelor care stau la baza cercetărilo r trebuie să fie făcută de așa
manieră încât să conducă la orientarea lucrului pe tot parcursul cercetării.
2.6.3. Studierea și prelucrarea materialului biblio grafic/documentar
Materialul bibliografic/documentar existent trebuie să se refere la
problema pusă în studiu. Această cerință trebuie re alizată cu minuțiozitate,
pentru a constata dacă tema a mai fost studiată, în ce măsură, la ce
concluzii s-a ajuns comparativ cu ipotezele preconi zate de noi.
2.6.4. Întocmirea planului de cercetare
După ce am ales tema, am formulat ipotezele și ne-a m documentat asupra
problemei pusă spre cercetare, se întocmește planul de cercetare prin care
se etapizează întreaga muncă.

Teoria Educației Fizice și Sportului
51 2.6.5. Stabilirea subiecților din punct de vedere al locului, numărului,
vârstei, sexului, gradului de pregătire etc.
2.6.6. Alegerea celor mai adecvate metode de cercetare care să fie în
concordanță cu tema, posibilitățile de realizare, n ivelul de pregătire etc.
2.6.7. Organizarea și desfășurarea practică a cerce tării (experimentului,
observației, anchetei etc.).
2.6.8. Prelucrarea datelor și întocmirea manuscrisu lui
Prelucrarea datelor trebuie să se facă cu mare exac titate și să fie prezente în
detaliu cu interpretările necesare. Întocmirea manu scrisului solicită o
prezentare cât mai corectă din punct de vedere graf ică și al limbajului
utilizat. La manuscris trebuie să se atașeze toate anexele (grafice, tabele
etc.) sub o formă grafică corespunzătoare. Manuscri sul trebuie să se încheie
cu concluzii și lista bibliografică. Munca asupra s tilului literar al
manuscrisului este absolut necesară. Pentru utilita tea lucrării se va avea în
vedere simplitatea expunerii, claritatea și concizi a limbii, expunerea
literară (vie și plastică). Se recomandă consultare a dicționarelor la toate
noțiunile nelămurite, sau în justețea de exprimare a unor cuvinte.
2.6.9. Întocmirea rezultatului lucrării
Lucrarea trebuie însoțită de un autoreferat care va cuprinde în 3-4 pagini
esența lucrării și a concluziile extrase.
Din autoreferat, trebuie să reiasă contribuția cerc etătorului la rezolvarea
problemei respective.
2.6.10. Susținerea lucrării în cadrul unei sesiuni de comunicări științifice
Comunicarea și susținerea lucrării în cadrul unei s esiuni de comunicări
științifice, reprezintă maturitatea de care dă dova dă cercetătorul.
Comunicarea înseamnă expunerea rezumativă a conținu tului lucrării și
explicarea clară și convingătoare a concluziilor la care s-a ajuns. Este bine
ca expunerea să fie însoțită de material intuitiv. Autorul este obligat să
răspundă la toate întrebările ce-i sunt adresate.
2.6.11. Valorificarea lucrării
Se face prin publicarea ei în rezumat sau în extens o, în reviste, caiete
documentare etc. Valorificarea propriu-zisă, este î nsă atunci când concluziile
sunt aplicate în practică, iar valoarea lucrării co nstă în eficiența ei.

Mârza Dănilă Dănuț
52 2.6.12. Planul unei lucrări de cercetare
Structura generală a unei lucrări de cercetare știi nțifică cuprinde în ordine
următoarele:
1. Titlul lucrării și autorii.
2. Introducere: justificarea alegerii temei, actualita tea și importanța ei în
practica sportivă.
3. Ipotezele cercetării.
4. Sarcinile cercetării.
5. Metodele de cercetare.
6. Subiecții stabiliți pentru studiu, locul și caracte risticile acestora.
Stabilirea grupei experiment și a grupei de control /martor.
7. Durata și cantitatea de lucru.
8. Prezentarea și interpretarea datelor. Expunerea dat elor statistice.
Compararea rezultatelor cu cele din literatură.
9. Discutarea rezultatelor.
10. Concluzii.
11. Lista bibliografică.

TEME DE REZOLVAT
1. Care este obiectul Teoriei educației fizice și spor tului ?
2. Enumerați principalele sarcini ale Teoriei educație i fizice și sportului.
3. Care sunt problemele ce stau în fața Teoriei educaț iei fizice și sportului ?
4. Prezentați legătura Științei Educației fizice și sp ortului cu Pedagogia.
5. Prezentați legătura Științei Educației fizice și sp ortului cu Psihologia.
6. Prezentați legătura Științei Educației fizice și sp ortului cu Științele Biologice.
7. Prezentați legătura Științei Educației fizice și sp ortului cu Filosofia.
8. Care sunt tipurile de cercetare din domeniul educaț iei fizice și sportului ?
9. Prezentați observația ca metodă de cercetare științ ifică în domeniul educației
fizice și sportului.
10. Prezentați metodologia studierii literaturii de spe cialitate.
11. Care este planul muncii de cercetare și etapele cer cetării ?
12. Prezentați planul de redactare a unei lucrări de ce rcetare.

Teoria Educației Fizice și Sportului
53 BIBLIOGRAFIE:
1. Bouchard, Cl. – „Știința activității fizice – un concept de bază în organizarea
disciplinei și a profesiei”, Revista Internațională de Educație Fizică, vol. XII I,
nr. 4, pag. 9.
2. Crase, D., Pease, D. – „Facultăți pentru viitor”, Revista Internațională de
Educație Fizică, vol. XII, nr. 3, pag. 28.
3. Epuran, M. – „Metodologia cercetării activităților corporale” , Curs ANEFS,
vol. I – II, București, 1992.
4. Ghibu, E. – „Știința sportului-preocupări și tendințe actuale”, Revista
Educației Fizice, nr. 5, 6, pag. 12, 1988.
5. Herczeg, L. – „Teoria educației fizice și sportului” , Editura Mirton,
Timișoara, 1996.
6. Hustin, J, L.- „Sportologia”, Sportul de performanță, nr. 186, pag. 3.
7. Kirițescu , C. – „ Palestrica”, Editura Casa Școlarului, București, 1943.
8. Meiberg, F. – „Aspecte teoretice ale pedagogiei sportului” Revista
internațională de Educație Fizică, vol. XVIII, nr. 2, pag. 10.
9. Telama, R. – „Instruirea profesorilor de educație fizică în Finl anda” Revista
Internațională de Educație Fizică, vol. XVI, nr. 4, pag. 8.
10. Thomas, J. – „Metodologia cercetării în activitatea fizică” , vol. I., SdeP., nr.
375-377, p. 23-28, vol. II, S.deP. nr. 386-389, p. 65-68.

Mârza Dănilă Dănuț
54 CapitolulO3.
EDUCAłIA FIZICĂ ȘI SPORTUL – FENOMEN SOCIAL

Obiective operaționale:
/square4 Să cunoască și să poată interpreta semnificația edu cației fizice și sportului ca
fenomen social complex și dinamic
/square4 Să cunoască motivațiile care au determinat apariția educației fizice și
sportului;
/square4 Să poată expune în ce constă esența educației fizic e și sportului;
/square4 Să cunoască și să poată interpreta caracteristicile actuale ale educației fizice
și sportului.
3.1. EducaŃiaOfizicăOșiOsportulO–OfenomenOsocialOcomplex OșiO
dinamicO
În ultimii ani, componenta socială și-a consolidat rolul în definirea și
exprimarea educației fizice și sportului, fapt ce a dus la înlocuirea
conceptului psiho-somatic care este depășit, cu con ceptul triadic bio-psiho-
social, în lumina căruia se explică azi fenomenele și se încearcă dirijarea
lor. Această reabilitare, se explică prin faptul că , în afara oricărei îndoieli,
mediul social, prin vasta lui arie, constituie unul din factorii cu mare
influență asupra celor care practică exercițiile fi zice sub o formă sau alta.
Educația fizică și sportul constituie activități cu un preponderent caracter
practic specific care au la bază exercițiile fizice practicate de oameni de
diferite vârste, de ambele sexe și din motive difer ite.
Altfel spus, exercițiile fizice sunt necesare majorității oameni lor , o realitate care
trebuie studiată, cunoscută pentru că ea există ca atare și influențează
societatea umană . Sub o formă sau alta, dintr-un interes sau altul,
majoritatea oamenilor societății au avut și au rela ții cu exercițiile fizice.
Astfel, exercițiile fizice înseamnă:
– pentru unii, obligații de învățământ, școlare sau profesionale, sub formă de
lecții și activități sportive de toate nivelele și gradele ;
– pentru alții activități recreative, compensatorii de refacere ps iho-motrică sau
neuro-psihică opționale ;

Teoria Educației Fizice și Sportului
55 – pentru cei mai mulți: distracție, loisir, susținere, participare emoționa lă,
încurajări la competiții, în direct dar și în fața televizoarelo r;
– pentru unele categorii de practicanți, mișcarea ca medicament, tratamente
de întreținere, de refacere, de recuperare, cele mai multe plătite și conduse
de cadre de specialitate;
– pentru alte categorii afacere, profesionism, organizare, perfecționare,
formare, conducere etc.
Toate aceste categorii au ca numitor comun exercițiile fizice , practicate direct
sau indirect, sub o formă sau alta, dintr-un motiv, scop sau altul. În această
situație exercițiile fizice pot lua forma unor exer ciții rigide, analitice,
comandate și corectate din exterior (profesor, antr enor, organizator,
director, sponsor etc.) sau pot lua forma unor jocu ri sportive practicate
autonom sau și independent fără control exterior sa u alte forme mixte, cu
întrecere sau fără întrecere, individuale sau pe ec hipe, cu regulamente
oficiale sau neoficiale etc.
Se poate spune astfel că formele de practicare ale exercițiilor fizice sunt
practic infinite, nelimitate. Mai mult chiar unul ș i același exercițiu, poate fi
practicat într-o varietate nelimitată de forme, dic tate mai ales de scopul și
de obiectivul operațional urmărit prin execuția lui .
În context, exercițiile fizice sub o formă sau alta , necesare fiind, sunt repetate
de mai multe sau de mai puține ori, situație în car e acestea influențează
comportamentul, personalitatea celor cu care intră în relații.
Făcând parte din viața majorității membrilor societ ății noastre pe care la
rândul ei o și influențează, educația fizică și spo rtul devine astfel o
problemă de interes național care trebuie studiată și abordată ca un
fenomen social – complex dinamic la scară națională , cu implicații,
motivații, concepții, interese individuale sau de g rup etc.
Toate aceste activități variate, multiple, diverse în care oamenii se
angajează individual sau în grup, obligați sau inde pendenți (neobligați) în
scopuri diferite, au în comun exercițiul fizic care, într-un fel sau altul îi
unește, îi influențează și, ce este la fel de impor tant oamenii îl acceptă, îl
doresc, îl provoacă, îl caută și de cele mai multe ori se lasă influențați de el.
Se poate spune astfel că toți acești practicanți ac tivi sau pasivi, direcți sau
indirecți, au legătură între ei și sunt influențați mai mult sau mai puțin,
direct sau indirect de exercițiile fizice, situație în care aceștia pot fi
acceptați că fac parte din aceleași activități soci ale, comune, care în

Mârza Dănilă Dănuț
56 structura lor cea mai generală sunt cuprinse în fen omenul social Educație
fizică și sport .
Să înțelegem de aici că Educația fizică și sportul grupează toate categoriile de
oameni și de relații, cu toate categoriile și forme le de practicare ale
exercițiilor fizice.
Educația fizică și sportul constituie fenomene de i mportanță națională
comparabile cu celelalte fenomene sociale la nivel național: învățământ –
educație, sănătate, știință, cultură, cu care de al tfel se interconectează și
intercondiționează.
Noțiunile, cuvintele: „educație fizică și sport” , rostite sau scrise ca atare, unul
după altul, definesc și reprezintă înainte de toate și înainte de orice altceva,
„structura cea mai generală și mai cuprinzătoare a tuturor actelor, activităților,
proceselor și structurilor în care oamenii intră, s ub o formă sau alta, în relații cu
exercițiile fizice și formele sale”.
În această macrostructură sunt cuprinși atât practi canții direct ai
exercițiilor fizice, cât și cei care-l conduc, orga nizează, administrează,
cercetează, valorifică material etc., dar și practi canți indirect reprezentați
de spectatori, susținători, sponsori etc., de toate vârstele și de ambele sexe.
Diversitatea mare de practicanți direct și indirect ai exercițiului fizic,
diversitatea mare a scopurilor și intereselor difer ite generate de activitățile și
procesele specifice exercițiului fizic, generează o creștere fără precedent a
numărului celor interesați și angrenați în acest fe nomen.
Din aceste relații dintre oameni, pe de o parte și exercițiile fizice pe de altă
parte, s-a născut și s-a conturat fenomenul social educație fizică și sport
care la ora actuală datorită numărului tot mai mare de relații om – exercițiu
fizic, a devenit un fenomen social la scară naționa lă, dinamic și complex.
Putem spune cu certitudine că fenomenul educație fi zică și sport a evoluat,
s-a dezvoltat, s-a diversificat, cuprinzând forme m ereu noi încât controlul
și monitorizarea sa eficientă este de neconceput fă ră o abordare științifică
obiectivă care să-i asigure permanent, informații o ntice valide și obiective.
Conceptul modern: Educație fizică și sport – fenomen social complex ș i dinamic
cuprinde toate actele, acțiunile, activitățile și procesele practice, teoretice,
organizatorice și structurale, motivate sau determi nate de prezența exercițiilor
fizice ca numitor comun al acestora.
Să înțelegem de aici că în fenomenul educație fizic ă și sport intră atât cei
care practică exercițiul fizic direct (sportivi, an trenori) cât și cei care-l

Teoria Educației Fizice și Sportului
57 practică indirect: spectatori, suporteri cât și cei care organizează activitățile,
le administrează, le asigură condițiile materiale, financiare, manageriale și
de conducere.
Mărirea continuă a numărului de practicanți, divers ificarea formelor ca și a
scopurilor de practicare a exercițiilor fizice, pre supune o reconsiderare a
definiției fenomenului social educație fizică și sp ort care în prezent nu mai
poate fi acceptată numai ca „totalitate a instituți ilor sistemului educație
fizică și sport”, pentru că în această situație ar rămâne pe dinafară mai
multe categorii importante de practicanți neinstitu ționalizați ai exercițiului
fizic. Au apărut și continuă să apară sporturi noi, profesii noi, organizații
noi cu scopuri din ce în ce mai diversificate, avân d însă toate ca mijloace
specifice exercițiile fizice sau o formă particular ă a lor.
Iată de ce definirea noțiunii de Educație fizică și sport – fenomen social complex
și dinamic trebuie să ia în considerare toate aceste aspecte: practicanți activi
– pasivi, direcți – indirecți, motivații sociale – motivații individuale,
instituții, structuri de stat – instituții, structu ri particulare și structuri
individuale de practicanți ai exercițiilor fizice.
Fenomenul social educație fizică și sport cuprinde absolut toate categoriile
de practicanți ai exercițiilor fizice, toate catego riile de structuri formate
pentru practicarea exercițiilor fizice și toate cat egoriile de exerciții fizice
folosite sistematic și conștient fie pentru influen țarea pozitivă a
organismului uman, fie pentru alte scopuri: materia le, morale etc., fie a
celor care le practică, fie a celor care le adminis trează etc.
În fenomenul educație fizică și sport sunt cuprinse :
– toate structurile de stat sau private unde educația fizică și sportul este o
activitate obligatorie: învățământ, armată, unități speciale etc.;
– alte structuri unde educația fizică și sportul cons tituie activități
opționale având ca scop: sănătatea individului, rec reerea, refacerea etc.;
– toate activitățile specifice sportului de performan ță, inclusiv cel
profesionist, care s-a dezvoltat exploziv în ultima perioadă;
– forme neinstituționalizate de practicare a exerciți ilor fizice, pe baza
unor opțiuni individuale, administrate și monitoriz ate de familie ca for
responsabil. Se pare că spre această formă de pract icare se îndreaptă
educația fizică și sportul.
Înainte de a defini fenomenul este necesar să se re definească conceptul
„exercițiul fizic” , pentru că și el și-a modificat sensul și conținut ul în ultima

Mârza Dănilă Dănuț
58 perioadă, devenit o activitate foarte complexă, ieș ind din sfera influențelor
formativ – educative și migrând spre sfera material ă a practicanților și
managerilor lui. Din ce în ce mai mulți practicanți încep să caute și să vadă
în exercițiile fizice surse de venituri materiale, apărând noi „specialiști”,
manageri, directori, administratori etc.
De unde până mai ieri definirea „exercițiul fizic” se oprea numai la actul și
acțiunea motrică conștientă și sistematică repetată în scopul influențării
pozitive a organismului uman, acum mai trebuie adău gat că același act sau
acțiune motrică conștientă și sistematică poate fi repetată în vederea
realizării unor valori morale și materiale, sau și în alte scopuri.
Definiția modificată, dată în anul 2002, de prof. u niv. V. Ghenadi și colab.
în lucrarea „Educație Fizică și Sport – Fenomen soc ial. Abordare
axiomatică”, este următoarea:
Prin exercițiu fizic se înțelege o acțiune motrică executată sistematic și conștient
cu scopul influențării stărilor: fizice, psihice, m otrice, fiziologice, morale, spirituale
și materiale a oamenilor.
Coexistând cu celelalte fenomene sociale, fie din s fera educației,
învățământului, din sfera culturii – artei, din sfe ra politică, economică,
financiară, sănătate etc., fenomenul educație fizic ă și sport s-a consolidat și
se dezvoltă autonom.
Ce trebuie reținut însă, este faptul că în cadrul fenomenului educație fizică și
sport sunt cuprinse elementele: exercițiile fizice și oamenii, care prin relațiile
dintre ele determină structurile specifice sistemul ui de educație fizică și sport.
Fenomen social la scară națională, educația fizică și sportul reprezintă o
macrostructură cu finalități, legi, mijloace, struc turi, procese, activități proprii,
recunoscute ca atare și în Constituția țării.
Administrarea și folosirea fenomenului social Educa ție fizică și sport în
folosul și după posibilitățile societății, nu depin de numai de posibilitățile
material – financiare, care rămân totuși resurse pr imare, ci și de
influențarea fenomenului Educație fizică și sport din afară și din interior de
specialiștii și de concepțiile științifice, capabil e să ofere deciziilor,
informații obiective care să poarte girul științelo r cercetării umane.
3.2. EsenŃaOeducaŃieiOfiziceOșiOsportuluiO
În ce privește esența educației fizice și sportului trebuie făcută o motivație,
trebuie găsite cauzele care au determinat apariția și dezvoltarea

Teoria Educației Fizice și Sportului
59 fenomenului, nu înainte de a preciza că pe lângă ca racterul biologic ele au
un profund caracter social. Cu alte cuvinte educați a fizică și sportul, ca
fenomen social, are următoarele motivații:
/square4 nevoie de mișcare, care este proprie oricărei ființ e vii și izvorăște din
reacția înnăscută de orientare, a setei de informar e, de cunoaștere a
fenomenelor naturii și societății;
/square4 dorința de repetare a celor cunoscute. Capacitatea de adaptare la ceea ce
este nou are o anumită limită. Prea multe schimbări duc la apariția stării
de nesiguranță și dezechilibru. S-a constatat că ex istă o bucurie de
repetare a cunoscutului, care ușurează procesul ins tructiv – educativ;
/square4 înclinația spre acțiune, este o calitate înnăscută ce se manifestă cu
precădere la tineret pentru afirmarea integrală a p ersonalității;
/square4 predilecția pentru ritm a tineretului – ca o expres ie naturală a tuturor
funcțiilor umane. În ultima perioadă de vreme o imp ortanță tot mai
mare o are aplicarea exercițiilor fizice sub formă de dans în activitatea
tineretului;
/square4 predispoziția pentru grupare, care stă la baza preo cupării din ce în ce
mai sporite a popoarelor din toate statele lumii pe ntru: sănătate,
recreație și longevitate;
/square4 pentru stimularea fenomenelor de creștere și de dez voltare a
organismului la vârsta copilăriei și adolescenței ( care au la bază
procesele de excitație, inhibiție și supracompensa re). Nu se cunoaște o
altă formă mai eficientă decât efortul funcțional a l mișcării – exprimat
prin exercițiul fizic;
/square4 fără mișcare sistematică, fără efort fizic – deci f ără excitație prealabilă a
organismului tânăr – survin mai devreme sau mai târ ziu fenomenele de
involuție și de atrofie.
Clarificarea pe deplin a acestei probleme are impli cații importante de ordin
biologic și social, care ne îndeamnă la o atitudine mai combativă împotriva
sedentarismului și la organizarea mai eficientă a t impului liber prin
exerciții fizice folosite în scop recreativ.
Față de cele de mai sus se poate aprecia că educați a fizică și sportul, în
societatea modernă a devenit cu adevărat un fenomen social și că în esență,
în toate timpurile, acest fenomen a urmărit perfecț ionarea dezvoltării fizice
și a capacității motrice a oamenilor cu scopul îmbu nătățirii vieții.

Mârza Dănilă Dănuț
60 Trebuie evidențiat faptul că amploarea cea mai mare , ca organizare și
cuprindere, au luat-o educația fizică și sportul, î n societatea modernă.
Cu precădere în ultimul secol, dar mai cu seamă în ultimele decenii, aceste
activități concretizate în sporturi s-au dezvoltat în principal în două direcții
bine conturate dar cu o serie de diferențieri între ele și anume: ca activități
recreative sub conceptul „sportul pentru toți” și c a activitate sportivă de
performanță. Pentru tineretul din învățământ, activ itățile respective, ținând
cont mai cu seamă de aspectul biologic, dar și de c el social și educativ au
devenit obligatorii prin introducerea lor ca discip lină de învățământ.
Dacă ne referim numai la sportul de performanță ese nța constă în
urmărirea excelenței prin obținerea victoriei în co mpetiție.
3.3. CaracteristicileOactualeOaleOeducaŃieiOfiziceOșiOsp ortuluiOOOOOOOOOOOOO
Între educație fizică și sport sunt o serie de dife rențieri:
– educația fizică nu se limitează exclusiv la sport, deși principalele
mijloace le reprezintă sporturile.
– sportul nu reprezintă doar un mijloc al educației f izice, el are
obiective care se ridică până la obținerea excelenț ei prin ceea ce se
numește sport de înaltă performanță și sport de eli tă a cărui
caracteristică actuală o reprezintă profesionismul.
În bună măsură, se justifică utilizarea noțiunii de sport, în multe țări, în
locul celei de educație fizică și chiar de cultură fizică. Aceasta are
semnificații în ce privește recunoașterea progresul ui pe care l-a realizat
sportul în ultimul secol.
3.3.1. Caracteristici actuale ale sportului
Natura și semnificația sportului pot fi diferite în funcție de contextul socio-
cultural și de momentul istoric, politic sau econom ic.
Sportul este un fenomen socio–cultural semnificativ deoarece servește ca:
a. mediu de reprezentare colectivă;
b. generează trăiri de plăcută emoție la nivel social;
c. implică urmărirea excelenței la nivel individual.
a. Sportul servește ca mediu de reprezentare colectivă pentru că:
– este neutru;
– este o activitate care stârnește interesul pentru c ă oferă
experiențe palpitante atât sportivilor cât și spect atorilor;

Teoria Educației Fizice și Sportului
61 – este un instrument liber de risc, aprobat social;
– este o activitate ușor de înțeles, repede accesibil ă publicului;
– oferă publicului posibilitatea de identificare nați onală prin
sportivii săi;
– este activitatea în care măsurarea și compararea re alizărilor se
fac într-un mod incontestabil.
Fiind un mediu de reprezentare colectivă, sportul poate fi considerat
sistem cultural pentru că este un sistem de simbolu ri, care acționează
pentru a determina la oameni stări sufletești și mo tivații puternice,
prin formularea de concepții de ordin general despr e existență.
b. Semnificația socială a sportului este dată și de fa ptul că generează emoții
plăcute , permițând sentimentelor să se desfășoare mai libe r, permite
degajarea, eliberarea de stress etc. Caracterizarea de mai sus arată că
emoția intensifică reprezentarea colectivă, iar rep rezentarea
colectivă servește ca sursă de emoție.
c. Cu toate acestea, sportul nu poate fi prezentat com plet din punct de
vedere social, dacă cele două demersuri nu sunt îns oțite de urmărirea
excelenței corporale, pentru care facem următoarele precizări:
– instinctul competițional nu este în primul rând dor ință de
putere. Aspectul fundamental este dorința de a fi m ai bun
decât alții, de a fi primul și de a fi onorat pentr u aceasta;
– însăși esența efortului sportiv constă în urmărirea excelenței
prin obținerea victoriei în competiții;
– tinerii sunt atrași de sport deoarece acesta le ofe ră
posibilitatea și mijloacele pentru a deveni excelen ți.
Cele trei aspecte relatate până acum: reprezentarea , emoția și excelența, vin
să susțină că în principal sportul este o activitate socială și culturală. Însăși
structura sportului este socială. Toate organismele și activitățile sportive,
locale, naționale și internaționale reprezintă rela ții între oameni, relații
sociale ce se dezvoltă continuu.
Heinemann în 1986 preciza că sportul este o activit ate ideală pentru „a
antrena” comportamentul social. El reprezintă un câ mp social definit, este
guvernat de reguli relativ stricte și există norme de sancționare a
comportamentului deviant.
Caracterizând sportul, numeroși tehnicieni, dar mai ales organismele
internaționale, între care UNESCO și Consiliul Euro pei, evidențiază în

Mârza Dănilă Dănuț
62 mod deosebit „semnificația sportului pentru societa tea actuală”. Această
preocupare este determinată de faptul, specific eta pei actuale, că tot mai
mulți oameni practică sportul, privesc sportul ca s pectatori, citesc despre
sport, frecventează arenele sportive. Sportul este practicat, în școli de
foarte mulți oameni, în timpul liber, iar pentru un ii el este o profesie.
Această creștere continuă a avut drept rezultat o m odificare fundamentală
în legătură cu „semnificația sportului pentru socie tate”.
În consecință, Consiliul Europei elaborează lucrări le: „Impactul sportului
asupra sănătății” și „Impactul sportului asupra soc ializării”. Ambele
lucrări evidențiază în mod științific ceea ce carac terizează sportul în
societatea prezentă, cu următoarele referiri esenți ale:
a) binefacerile potențiale ale sportului sunt: amelior area condiției fizice,
confortul spiritual, stabilirea de relații sociale, obținerea de rezultate în
competiții. Accentul cade pe sănătate care este con siderată o condiție
umană cu dimensiuni de ordin fizic, social și psiho logic;
b) implicațiile politice referitoare la responsabilită țile guvernelor pentru
promovarea sportului devin tot mai actuale;
c) activitățile prioritare vizează obiective ca: schim bări de mediu cultural
care să conducă la determinarea oamenilor ca activi tatea fizică să facă
parte din viața de zi cu zi;
d) copiii și tinerii să dobândească și să pună în prac tică priceperile și
deprinderile necesare practicării sporturilor pe du rata întregii lor vieți;
e) cei mai vizați trebuie să fie persoanele sedentare și cei cu deficiențe,
cărora să li se ofere motivația de a practica exerc ițiile fizice cum ar fi:
distracția, experiența corporală, valorile estetice , comunicarea socială și,
nu în ultimul rând, menținerea sănătății;
f) în prezent, sportul poate avea semnificații pozitiv e, dar și negative,
fapt pentru care trebuie luate în calcul următoarel e dimensiuni:
– înțelegere internațională și nu identificare națion ală îngustă;
– integrare și nu segregare;
– democrație și nu putere politică abuzivă;
– armonie și nu agresiune;
– protejarea mediului înconjurător și nu deteriorarea lui.
Condițiile specifice în care este organizat și proi ectat sportul vor
determina care dintre efectele enumerate vor predom ina;

Teoria Educației Fizice și Sportului
63 g) una din semnificațiile prioritare ale sportului est e efectul său de
socializare îndreptat spre dezvoltarea personalităț ii și mai ales a
valorilor morale. Mențiunea de fair–play este vital ă. Socializarea în sport
nu poate fi promovată decât dacă sunt dezvoltate tr ăsăturile morale.
Faptul că sportul este o activitate foarte populară , care oferă celor care îl
practică multe ocazii de bucurie și tot felul de ex periențe plăcute;
pasiune, sentimente sociale și experiența succesulu i , face ca el să fie un mediu
important de socializare, chiar dacă nu se urmăreșt e special acest lucru.
Caracterul distractiv și bucuria sportului, ca și e vitarea anxietății sau a
sentimentelor negative depind de nivelul speranței de reușită și de
tipul de climat motivațional și emoțional.
h) caracteristic pentru ultimele două decenii este și faptul regretabil că
nu toți copiii și tinerii practică exercițiile fizi ce suficient de frecvent și
intens pentru a dobândi deprinderi adecvate și a pa rticipa la activități
sportive în cadrul societății, deși obișnuința acti vităților sportive se
dobândește la o vârstă mică. Din acest punct de ved ere se dovedește
că rezultatele pozitive sunt obținute dacă în școli sportul devine o
activitate zilnică.
3.3.2. Caracteristici actuale ale educației fizice
Caracteristicile educației fizice diferă în cea mai mare parte de cele ale
sportului, cu toate că utilizează tot exercițiul fi zic dar în structuri diferite,
specifice, conducând la sarcini și obiective difere nțiate.
Dacă despre sport se precizează că este un fenomen social, e ducației fizice i
se atribuie semnificația de proces social .
a. Caracteristic este faptul că educația fizică reprezintă astăzi o nouă realitate
socială care coexistă, alături de cealaltă realitat e – producția materială. În
zilele noastre între muncă și educația fizică este o intercondiționare
permanentă. Munca oricărui obiectiv este producerea de bunuri pentru
existența omului, are ca efect secundar și transfor marea naturii umane.
Educația fizică, deși este orientată în special spr e componenta biologică
a omului are în vedere și sporirea eficienței proce sului muncii. Deși
există corelări și întrepătrunderi, între muncă și educație fizică sunt
deosebiri calitative. Procesul de muncă este relați a între om și natură,
pe când activitatea educativă se realizează ca rela ție între oameni (între
educatori și educație – Fl. Georgescu).

Mârza Dănilă Dănuț
64 b. Educația fizică reprezintă un proces social integra t în fenomenul educativ ca
latură a acestuia , iar educația reprezintă o relație între generații , între
educați și educatori, unii transmițând celorlalți e xperiența motrică. În
acest proces se constituie cadrul necesar practicăr ii exercițiilor fizice de
către educați dar sub îndrumarea educatorului. Nu orice tip de practicare
a exercițiilor fizice este educație fizică. Practicarea exercițiilor fizice
integrată în fenomenul educativ, capătă o funcționa litate orientată,
când realitatea practicării deferitelor sporturi (e xerciții fizice) se îmbină
cu realitatea educațională.
c. În privința raportului dintre educație fizică și sport, este caracteristic faptul
că sportul, ca mijloc al educației fizice, nu mai r eeditează în egală măsură
elementul de spontaneitate pe care îl întâlnim în c azul în care acesta era
practicat ca mod de utilizare a timpului liber. Lipsește de asemenea
momentul efortului maxim, specific sportului de per formanță. Toate
acestea se datorează faptului că, în noua structură , sportul este
subordonat logicii de desfășurare a educației, el își îndeplinește rolul de
instrument prin care se tinde spre scopul propus. P are că în această
situație sportul sărăcește, atât educatorul cât și educatul sunt, într–o
anumită măsură, limitați în acțiunile lor de practi care a sportului. În
același timp sportul, în noua sa existență, capătă valențe pe care nu le
avea, iar pe altă parte, educația fizică la rândul ei dobândește un
anumit grad de spontaneitate, libertatea de acțiune se lărgește. Se
realizează astfel așa – zisa „sportivizare” a educa ției fizice, fenomen
pozitiv, care însă nu trebuie să meargă dincolo de fenomenul educativ.
d. Întrucât educația fizică trebuie să pregătească ori ce individ pentru
orice activitate – deci în mod multilateral – și pe ntru toată viața,
exercițiile se realizează și se desfășoară la nivel mediu și în mod gradat .
e. Având în vedere că obiectivul general al educației fizice este un
organism dezvoltat și, pentru a nu greși în această acțiune plină de
răspundere, trebuie să se țină seama de cerințele pedagogice fa ță de celelalte
forme de practicare a exercițiilor fizice unde obie ctivul general este:
performanța, beatitudinea, relaxarea.
f. Raportată la ansamblul fenomenului de practicare a exercițiilor fizice,
educația fizică tinde și reușește progresiv să matu rizeze în dezvoltarea fizică a
individului valori create de omenire în acest secto r al culturii.
g. Educația fizică trebuie să țină seama de două coord onate:

Teoria Educației Fizice și Sportului
65 – de bagajul de valori realizat la un moment dat;
– de capacitățile reale ale individului, cu posibilit ățile și limitele
sale biologice de a prelua, de a interioriza aceste valori.
h. Trecând din rândul tinerilor în cel al adulților, p racticarea exercițiilor
fizice este tot un act de educație fizică. Aici se ridică mai multe
probleme ca:
– trebuie să se țină seama de locul adultului în soci etate;
– că el nu mai este o ființă în devenire, ci una real izată;
– activitatea lui nu este pregătirea ci împlinirea un or sarcini cerute
de societate.
În educația fizică a adulților nu sunt încă bine co nturate structura și
liniamentele pe care evoluează și nici nu există un corp de specialiști
profilați pe această direcție.
În educația fizică a adulților se are în vedere con tinuarea pe o treaptă
superioară a rezultatelor câștigate în prima etapă a educației fizice (în
cadrul subsistemului de educație fizică a tinerei g enerații).

TEME DE REZOLVAT
1. Prezentați principalele aspecte caracteristice ale fenomenului social complex și
dinamic – Educație fizică și sport.
2. Esența educației fizice și sportului.
3. Caracteristicile esențiale ale sportului.
4. Caracteristicile esențiale ale educației fizice.

BIBLIOGRAFIE:
1. Bouchard, Cl. – „Știința activității fizice – un concept de bază în organizarea
disciplinei și a profesiei”, Revista Internațională de Educație Fizică, vol. XII I,
nr. 4, pag. 9, 1976;
2. Crase, D., Pease, D. – „Facultăți pentru viitor”, Revista Internațională de
Educație Fizică, vol. XII, nr. 3, pag. 28;
3. Epuran, M. – „Metodologia cercetării activităților corporale” , Curs ANEFS,
vol. I – II, București, 1992;
4. Ghenadi, V., Grapă, Fl, Balint, Gh. – ” Educație Fizică și Sport – Fenomen
social. Abordare axiomatică”, Editura Alma Mater, Bacău, 2002;

Mârza Dănilă Dănuț
66 5. Herczeg, L. – „Teoria educației fizice și sportului” , Editura Mirton,
Timișoara, 1996;
6. Hustin, J, L.- „Sportologia”, Sportul de performanță, nr. 186, pag. 3;
7. Meiberg, F. – „Aspecte teoretice ale pedagogiei sportului” Revista
internațională de Educație Fizică, vol. XVIII, nr. 2, pag. 10.

Teoria Educației Fizice și Sportului
67 CapitolulO4.
CONCEPTE TERMINOLOGICE ALE EDUCAłIEI FIZICE ȘI
SPORTULUI
(Principalele categorii și noțiuni ale educației fi zice și sportului)
Obiective operaționale:
/square4 să cunoască și să interpreteze corect conceptele do meniului;
/square4 să cunoască categoriile cu care operează Teoria edu cației fizice și sportului;
/square4 să cunoască conceptul de noțiune;
4.1. NecesitateaOcunoașteriiOșiOinterpretăriiOcorecteOaO
conceptelorOterminologiceOdinOdomeniulOeducaŃieiOfi ziceOșiO
sportuluiO
O tratare mai detaliată a problematicilor legate de categorii și noțiuni în
general și a celor specifice Teoriei educației fizi ce și sportului, este
determinată și de faptul că această disciplină de s tudiu este considerată ca
o știință a conceptelor domeniului.
Orice știință are o teorie. Teoria vine să evidenți eze conceptele de bază, legile,
principiile, normele, metodele, mijloacele după care se desfășoară activitățile
domeniului. Toate acestea sunt evidențiate de teori e cu ajutorul limbajului,
a unor coduri, care sunt: cuvintele, termenii de ba ză, noțiunile, categoriile.
Nu este știință fără cercetare, iar cercetarea impu ne documentare. Ori acest
lucru nu se poate realiza dacă nu sunt înțelese cor ect cunoștințele respective.
Fiind foarte multă literatură și foarte multe cunoș tințe, s-a intensificat
cercetarea terminologică pentru a putea înțelege o atât de vastă literatură
de pe toate meridianele, scrisă în limbi diferite, și după concepții diferite.
Unificarea înțelesului termenilor asigură o comunit ate de înțelegere. Lipsa
de consens are drept rezultat o pregătire insuficie ntă a profesorilor de
educație fizică, în continuare apare și confuzia pr ivind modul diferit în
care se realizează obiectivele educației fizice și sportului și ca urmare o
ineficiență în activitatea practică.
O primă măsură este legată de evidențierea conținut urilor prin unificarea
înțelesului terminologiei folosite. Unificarea înțe lesului termenilor asigură
o comunitate de înțelegere între autor, bibliotecar și cititor.

Mârza Dănilă Dănuț
68 Științele își construiesc limbi speciale pe baza li mbii de toate zilele. Aceste
limbi științifice speciale sunt fragmente ale limbi i naturale. O limbă
specială constă din limba de toate zilele și din te rmeni speciali. Limbajele
științifice se deosebesc de limba uzuală prin exige nță mai mare de precizie,
prin efortul de a realiza o corespondență univocă î ntre semn și
semnificație, de a elimina echivocurile din limba d e toate zilele. Izvoarele
erorii în munca științifică se diminuează pe măsura determinării univoce a
relației dintre semnele limbii științifice și semni ficația lor.
Pentru a înțelege Teoria educației fizice și sportului , cel care dorește să o
studieze, este necesar să cunoască mai întâi limbaj ul Științei educației fizice .
Acest limbaj trebuie înțeles și însușit pentru a nu face confuzii între
termenii vehiculați.
4.2. CategoriileOeducaŃieiOfiziceOșiOsportuluiO
4.2.1. Aspecte teoretice generale referitoare la ca tegorii
Teoria Educației fizice și sportului, ca și celelal te ramuri ale științei
mișcărilor omului, utilizează un număr mare de noți uni generale și
specifice, a căror interpretări trebuie să ne condu că exact spre semnificația
dorită. Pentru unificarea înțelesului noțiunilor, s e duce în prezent, pe plan
internațional, o activitate laborioasă și intensă p rintr-o serie de organisme,
printre care și Comisia Asociației Internaționale p entru Informare Sportivă.
Asemenea comisii au fost formate și la noi în țară.
Aceste studii ale terminologiei sunt impuse de mode rnizarea sistemului de
informații, trebuie să ducă la unificarea semnifica țiilor, a înțelegerii unitare
a mesajului transmis.
Categoriile sunt noțiuni fundamentale care reflectă cele mai generale și esențiale
aspecte ale naturii, ale societății și gândirii. Cele mai generale categorii se
referă la: materie, mișcare, timp, spațiu, calitate , cantitate, cauzalitate,
formă, conținut, esență, fenomen, posibilitate, rea litate.
Pe lângă aceste categorii ale filosofiei, fiecare ș tiință are categoriile proprii,
care reprezintă o condiție a existenței ei ca știin ță.
Categoriile sau noțiunile fundamentale ale Teoriei e ducației fizice și sportului,
reprezintă un model conceptual de bază care face po sibilă înțelegerea acestui
domeniu. Categoriile sau noțiunile fundamentale ale acestei discipline,
reprezintă principalele laturi și legături ale feno menului practicării
exercițiilor fizice. Diversitatea formelor de pract icare a exercițiilor fizice

Teoria Educației Fizice și Sportului
69 solicită clarificarea înțelesului și a proprietățil or esențiale ale noțiunilor
care sunt utilizate și ale legăturilor dintre acest ea.
Trecerea de la noțiuni cu sferă mică la noțiuni cu sferă mare se numește
generalizare.
Noțiunile de ordin general care nu pot fi generaliz ate mai departe se numesc categorii.
Cu alte cuvinte, în practică se pleacă de la noțiun i cu sferă restrânsă și se
ajunge la noțiuni cu sferă foarte largă, de mare ge neralitate. Aceste noțiuni
generale, pe care le-am numit categorii, au o mare însemnătate în
dezvoltarea Științei educației fizice și sportului (Științei mișcărilor omului).
Dintre principalele categorii ale Științei educație i fizice și sportului, prin
urmare și ale teoriei acestei științe, vom prezenta următoarele:
a) mișcarea omului: d) aptitudine psiho-motrică;
– act motric e) exercițiu fizic;
– acțiunea motrică f) educație fizică;
– activitate motrică g) sport;
b) pregătire fizică și condiție fizică; h) antrenament sportiv;
c) deprinderea motrică;
TEME DE REZOLVAT:
1. De ce este necesară cunoașterea semnificațiilor dif eriților termeni din
domeniul educației fizice și sportului ?
2. Care este înțelesul termenului categorie ?
3. Care sunt categoriile Teoriei educației fizice și s portului ?
4.2.2. Principalele categoriile ale educației fizic e și sportului
a) Categoria mișcarea omului reprezintă „acțiunea de a se mișca și rezultatul
ei” sau „variația în timp a poziției unui corp față de un s istem de referință
caracterizată de parametrii: traiectorie și viteză” .
Noțiunea de mișcare mai este definită ca fiind: „categorie filosofică ce
cuprinde toate schimbările și procesele din univers : deplasarea în spațiu, procesele
fizice, chimice, biologice, psihice, sociale etc.” (Mic dicționar enciclopedic).
Mișcarea umană este rezultatul unității biologice c are este organismul
uman și mediul în care se dezvoltă și al unității o ntogenice care este
produsul armoniei reciproce dintre celule component e și formațiunile
intercelulare.

Mârza Dănilă Dănuț
70 Totalitatea considerentelor morfo-fiziologice care condiționează
funcționalitatea normală a organismului este tocmai expresia dinamică, în
mișcare, a interrelației ecotrope (cu mediul extern ) și ideotrope (din mediul
intern) – M. Ifrim (1986).
Astfel, mișcarea umană apare ca o unitate categoria lă efectivă ca rezultat al
corelației funcționale integratoare și integrate în mediu. Orice modificare
survenită într-un subsistem al unei componente a mi șcării se repercutează
negativ asupra întregii structuri și implicit asupr a celorlalte componente
ale acesteia.
Prin urmare, omul transformă mediul în care există și mai ales se transformă
pe sine, întemeind o formă superioară de autoreglar e, de optimizare,
trecând în domeniul valorificării maxime a resursel or fizice și psihice, deci
spre ceea ce denumim performanță (depășirea nivelului comun).
Ca orice proces fizic, mișcările corpului uman se s upun unor legități (legile
mișcării corpului), dintre care principalele sunt:
Legea utilității, a efortului util, după cum consemnează M. Ifrim (1986) cea a
eficienței . Această lege prevede că orice mișcare, pentru a f i efectuată,
necesită o anumită cantitate de energie, obținându -se un efect și anume
deplasarea în spațiu după anumite coordonate. În ac este condiții, se caută
obținerea unui randament maxim, adică un consum cât mai redus de
energie și efecte optime prin selecționarea actelor motrice, a traiectoriilor,
unghiurilor în articulații, eliminarea gesturilor i nutile.
O altă lege principală ce trebuie respectată în efectuarea unei mișcări e ste
legea efortului voluntar sau a intenționabilității.
La baza oricărei mișcări există o intenție de a rea liza unul sau mai multe
scopuri în funcție de dorințele subiectului care ef ectuează mișcarea. Aceste
scopuri pot fi directe sau mijlocite, în sensul că pot fi efectuate mai multe
mișcări legate până la atingerea țelului sau mișcar ea este inclusă într-o
serie de acte și acțiuni altele decât cele motrice. Evidențierea caracterului
voluntar al mișcărilor este importantă în înțeleger ea caracterului conștient
al acestora și mai ales în demonstrarea calităților lor de instrumente
utilizate în atingerea diferitelor obiective. Este evident faptul că această
lege ține de aspectele volitive ale subiectului, de măsură în care el își
canalizează eforturile pentru realizarea actului mo tric. Este normal ca
pentru un act motric complex subiectul să concentre ze mai multă atenție,

Teoria Educației Fizice și Sportului
71 să-și fixeze etapele execuției cu mai multă analiză iar efectuarea actului
motric să presupună mai multă energie consumată.
O a treia lege importantă a mișcărilor corpului o reprezintă legea
temporalității și spațialității.
Este cunoscut că orice mișcare se desfășoară în spa țiu și timp, adică
segmentele corpului sau corpul întreg se deplasează după anumite
traiectorii în ritmuri convenabile care oferă mișcă rii cursivitate,
expresivitate, eficiență. Orice mișcare are o anumi tă durată, începând cu
momentul inițial – t 0, trece prin momente de timp intermediare t 1, t 2, t 3, …,
tn, până la momentul final al mișcări, când trebuie a tins scopul propus.
Organismul sau segmentele sale trebuie pregătite pe ntru a putea efectua
mișcare într-o sincronizare optimă dintre timp și s pațiu. Acest lucru se
realizează pe bază de experiență, captată în urma c onfruntării multiple cu
aceste cazuri și întrunirea sistematică a elementel or componente implicate.
Aceste trei legi de bază ale mișcărilor corpului pr ezentate anterior țin să
sublinieze complexitatea fenomenului de mișcare uma nă, numeroșii factori
care intervin și determină mișcarea atât extern dar și intern și încearcă să
releve modalitățile optime și eficiente de efectuar e a unei mișcări.
Precizarea legilor mișcărilor corpului și definiții lor ce se dau categoriei
mișcare este necesară pentru a putea da semnificația corec tă categoriei de
„mișcare a omului”, specifică Teoriei educației fiz ice și sportului. Mișcarea
omului reprezintă „expresia care indică totalitatea actelor motrice r ealizate de
om pentru întreținerea relațiilor sale cu mediul na tural și social și efectuarea
deprinderilor specifice diferitelor discipline spor tive”.
Această categorie are semnificația mișcărilor omulu i efectuate numai cu
ajutorul mușchilor scheletici și nu a celor obținut e cu mijloace mecanice.
Mișcarea omului are și ea caracteristici spațiale, temporale și energetice și
este de mai multe tipuri sau genuri: naturală, spon tană, automată,
voluntară, involuntară, analitică, sintetică, activ ă, pasivă, ciclică, aciclică,
concentrică, excentrică, accelerată, uniformă, comp usă, simplă, complexă
combinată, circulară,
Mișcarea omului se concretizează în următoarele ele mente componente:
Actul motric, care este un fapt simplu de comportare realizat prin mușchii
scheletici în vederea obținerii unui efect elementa r de adaptare sau de construire a
unei acțiuni motrice. Actul motric, considerat de regulă ca fiind volunta r, se
folosește în practică în interrelații care definesc o anumită acțiune sau

Mârza Dănilă Dănuț
72 activitate motrică. El este totodată, un element co mponent folosit în analiza
acțiunii sau activității motrice apreciate ca efect e globale. Termenul de act
motric poate să indice și actele reflexe, instinctu ale și automatizate. Actul
motric poate fi considerat sinonim cu element de mi șcare.
Acțiunea motrică, este un ansamblu de acte motrice astfel structurate încâ t
realizează un tot unitar în scopul rezolvării unor sarcini imediate care pot fi
izolate sau înglobate în cadrul unei activități mot rice. Acțiunea motrică este o
deprindere cu un mecanism de bază bine pus la punct , cum ar fi: mersul,
alergarea, săritura, prinderea, aruncarea, exerciți ul acrobatic etc.
Activitatea motrică este definită ca fiind un ansamblu de acțiuni motrice
încadrate într-un sistem de idei, reguli și forme d e organizare, în vederea obținerii
unui efect complex de adaptare a organismului și de perfecționare a dinamicii
acestuia. Activitatea motrică se încadrează în general, într -un concept
privind organizarea, conținutul și finalitatea educ ației fizice și sportului.
Ea este folosită și ca o expresie care concretizeaz ă numai acele exerciții
fizice care se găsesc într-o anumită interrelație s au structură și care se
aplică după anumite reguli și au un anumit scop. Ce le mai reprezentative
activități motrice sunt: educația fizică, antrename ntul sportiv, activitatea
competițională.
Referitor la cele trei componente ale mișcării omul ui: actul motric, acțiunea
motrică, activitatea motrică, se precizează că noți unea superioară este
motricitatea, care este definită ca fiind însușire a ființei umane, înnăscută și
dobândită, de a reacționa cu ajutorul aparatului lo comotor la stimulii externi și
interni, sub forma unei mișcări.
TEME DE REZOLVAT
1. Care este semnificația categoriei mișcarea omului ?
2. Care sunt elementele componente ale categoriei mișc area omului ?
b) Categoriile pregătire fizică și condiție fizică
În Dicționarul terminologic celor două noțiuni se d au următoarele definiții:
– pregătirea fizică este „nivelul dezvoltării posibilităților motrice ale
individului, atins în procesul repetării sistematic e a exercițiilor fizice”.
Noțiunea se folosește în dublă accepțiune: de efect cât și de cauză
(proces care determină nivelul ei);
– condiția fizică este: „nivel superior al pregătirii fizice indispensabil
valorificării optime a indicilor tehnici ai sportiv ului în concurs”. Folosirea

Teoria Educației Fizice și Sportului
73 noțiunii condiție fizică scoate în evidență, de cel e mai multe ori,
stadiul superior și complex de pregătire a unui spo rtiv sau a unei
echipe care coincide de obicei cu forma sportivă.
RĂSPUNDEȚI
Care sunt semnificațiile categoriilor pregătire fiz ică și condiție fizică ?
c) Categoria deprindere motrică
Noțiunea superioară deprinderii motrice este mișcar ea.
Prin deprindere motrică se înțelege actul sau acțiu nea motrică ajunsă prin
exersare la un înalt grad de stabilitate, precizie și eficiență. Deprinderile
motrice se capătă după naștere și sunt consecința f ormării în scoarța
cerebrală motorie a unor legături temporale cu atât mai trainice cu cât
numărul repetărilor este mai mare, iar vârsta subie ctului este mai mică.
Prin exersare se ajunge la automatism când controlu l scoarței cerebrale
poate fi îndreptat spre rezolvarea creatoare a sarc inilor motrice. Se poate
concluziona că deprinderea motrică este un act motr ic automatizat.
TEMĂ DE REZOLVAT
Care este semnificația categoriei deprindere motric ă ?
d) Categoria aptitudine psiho-motrică
Caracterizarea noțiunii generice de aptitudine ne v a orienta mai bine în a
defini și înțelege categoria de aptitudine psiho-mo trică. Aptitudinile
reprezintă însușirile psihice și fizice care-i perm it omului să efectueze cu succes
anumite forme de activitate (Al. Roșca).
Paul Popescu Neveanu, definește aptitudinea ca fiin d însușire sau sistem de
însușiri ale subiectului, mijlocind reușita într-o activitate .
Caracteristic este faptul că aptitudinile sunt însu șiri psihologice ale
personalității. Combinarea originală a aptitudinilo r care asigură
posibilitatea înfăptuirii corecte a unei activități se numește talent .
Posibilitatea de dezvoltare a aptitudinilor o are o rice om sănătos. Orice
copil are o anumită aptitudine.
Se precizează că sunt trei categorii de aptitudini:
a) aptitudini senzorial-perceptive;
b) aptitudini psiho-motorii;
c) aptitudini intelectuale.
După genul de activitate care le modelează structur al, avem:

Mârza Dănilă Dănuț
74 a) aptitudini lingvistice;
b) aptitudini matematice;
c) aptitudini muzicale;
d) aptitudini plastice;
e) aptitudini sportive, etc.
De asemenea, avem aptitudini generale cum este inte ligența și aptitudini
speciale pe domenii de activitate. Orice activitate solicită atât aptitudini
generale cât și speciale. Aptitudinile psiho-motric e au o componentă
psihică și una fizică. Aptitudinea fizică se referă la capacitatea unui individ
de a efectua o sarcină motrică.
Componentele psihice sunt:
a. însușirile psihologice ale personalității;
b. diferitele procese și funcții psihice care asigură recepția
informațiilor și execuția adevărată a actului de ră spuns;
c. motivație și procesele afective.
Definiție: „ Aptitudinile psiho-motrice sunt însușiri, dispoziți i naturale,
înclinații, posibilități ale organismului de a efec tua acte motrice cu anumiți indici
de: forță, viteză, rezistență, coordonare, mobilita te, suplețe, pricepere, inteligență”.
În terminologia educației fizice și sportului – Edi tura Stadion 1974,
termenul de calitate motrică este definit ca fiind: „Aptitudinea individului de
a executa mișcări exprimate în indici de viteză, fo rță, rezistență, îndemânare,
mobilitate”. Noțiunea ,,aptitudine motrică”, integrată la cap. VI – Bazele
pedagogice ale mișcării din Terminologia Educației fizice și sportului, este
definită ca fiind: „ Capacitatea individului de a însuși și executa cu u șurință și
eficiență actul motric” , făcând și observații că „aptitudinea se bazează p e
predispoziții cultivate prin activitate specifică”.
Nivelul calității motrice se apreciază pe baza inte rrelației dintre masa,
spațiul și timpul desfășurării mișcării individuale . In acest scop se folosesc
teste și probe de control. Toate aptitudinile psiho -motrice se găsesc în orice
act motric, însă, predomină cu precădere una dintre ele sau o combinație
de două aptitudini.
TEMĂ DE REZOLVAT
Care este semnificația categoriei aptitudine psiho- motrică?

Teoria Educației Fizice și Sportului
75 e) Categoria exercițiu fizic
În Terminologia Educației fizice și sportului, exer cițiul fizic este definit ca
fiind actul motric repetat sistematic care constituie mij locul principal de realizare
a sarcinilor educației fizice și sportului.
Exercițiul fizic își are originea în actul motric g eneral al omului (în mișcare)
realizat de el pentru a acționa asupra mediului int ern și extern pentru
întreținerea vieții de relație, a existenței sale ș i care s-a diversificat în timp,
în structuri (forme) diferite, în funcție de tehnic ă, sistematizare și efectul
urmărit. Într-o accepțiune mai generală, ce cuprind e mai multe
caracteristici, exercițiul fizic reprezintă „acțiunea motrică voluntară, deliberat
concepută și sistematic repetată, în cadrul unui pr oces educațional, organizat sau
nu, în scopul realizării unor obiective specifice” . În altă accepțiune, este
considerat ca instrument didactic în vederea înfăptuirii siste matice a obiectivelor
educației fizice și sportului.
Mișcările, din structura exercițiului fizic, sunt s pecial selecționate sau
construite, urmărind scopuri precise și direcționân d, cât mai corect și
eficient, influențele asupra organismului. Exerciți ul fizic are o formă și un
conținut care îl deosebesc de alte fenomene din nat ură și societate.
Exercițiile fizice se constituie în modele operațio nale.
TEMĂ DE REZOLVAT
Comentați care este semnificația categoriei exerciț iu fizic ?
f) Categoria educație fizică
Noțiunea superioară, generală din care face parte e ducația fizică este
educație . Educația reprezintă obiectul de cercetare al peda gogiei. Educația
este o activitate socială, conștientă și sistematic ă de informare și de formare
a omului din punct de vedere intelectual, moral, fi zic, artistic și sanitar.
Noțiunea generică de educație nu o explicăm, îi dăm doar definiția pentru
a înțelege mai bine noțiunea educație fizică. Prin educație fizică, a cărei
noțiune superioară este educația, înțelegem „activitatea care valorifică
sistematic ansamblul formelor de practicare a exerc ițiilor fizice în scopul măririi,
în principal a potențialului biologic al omului în concordanță cu cerințele sociale ”.
(Terminologia Educației fizice și sportului).
Educația fizică este fiziologică prin natura exercițiilor sale, pedagogică prin
metode , biologică prin efectele sale , și socială prin organizare și activitate , în
centrul căruia stă omul.

Mârza Dănilă Dănuț
76 Pornind de la denumirea activității de educație fiz ică, în care unii autori,
prin educație înțeleg contribuția la „cultivare”, ,,creștere”, , ,formare”, iar
prin termenul de fizică subliniază elementul specific ale acestei activită ți,
alți autori dau același înțeles și anume că acțiune a respectivă (educație
fizică) urmărește ,,cultivarea”, ,,creșterea”, și , ,formarea” capacităților fizice
ale oamenilor. Ei arată că educația fizică reprezin tă un proces dirijat în
vederea perfecționării dezvoltării fizice și a capa cității motrice ale oamenilor, în
concordanță cu particularitățile de vârstă și sex, cu cerințele vieții sociale, cu
particularitățile diferitelor profesiuni, precum și cu cerințele menținerii
îndelungate a bunei condiții fizice.
În privința desfășurării procesului educației fizic e pot fi distinse două feluri
de organizare a acesteia:
A. pe de o parte ca proces instructiv-educativ special conceput,
B. iar pe de altă parte ca activitate independentă a c etățenilor.
A. Ca proces instructiv-educativ este special organizat:
– în și de către școli;
– în și de către armată;
– în și de către diferite instituții și societăți;
– în diferite centre de pregătire ce se ocupă special de această activitate.
Din acest punct de vedere, se vorbește despre subsi stemele educației fizice
și anume:
1. Educația fizică a generației tinere (învățământul d e toate gradele).
2. Educația fizică profesională.
3. Educația fizică militară.
4. Educația fizică a vârstnicilor.
B. În ceea ce privește activitatea independentă a cetățenilor, ea reprezintă de
fapt un subsistem aparte care este denumit „autoedu cație fizică” (deși
autoeducație este și în procesul instructiv educati v special organizat).
Activitățile independente sunt efectuate în funcție de timpul liber al
tinerilor sau cetățenilor de toate vârstele și care se pare, că începe să capete
o amploare din ce în ce mai mare.
Pentru a înțelege mai deplin categoria educație fiz ică se impune să
urmărim câteva idei generale care vin să completeze semnificația acesteia.
Referitor la noțiunea educație ca termen generic se evidențiază că educația
este o investiție a societății care îi asigură supr aviețuirea și progresul.

Teoria Educației Fizice și Sportului
77 Domeniile educației și educației fizice sunt strâns legate și se aseamănă în
funcția lor , deoarece cunoașterea folosită în ambe le domenii a fost luată
din discipline de bază ca: antropologia, sociologia , istoria, economia,
științele sociale. Denumirea de educație fizică est e dată acestui fenomen
pentru faptul că are o puternică orientare pedagogi că. Educația fizică este
astfel definită ca o practică de influențare a mișc ării prin activități fizice.
Instituțiile care se ocupă cu activitățile de educa ție fizică trebuie să-și
folosească la cel mai înalt nivel resursele pentru a integra toți membrii în
societate. Orice accent ce ar cădea pe cei câțiva t alentați, cei tineri și cei
sănătoși, în special prin activități competitive, t rebuie eliminat și introdusă
o tratare echilibrată urmărind nevoile și interesul membrilor societății
pentru educația fizică.
Educația fizică trebuie să contribuie la binele sup rem al membrilor societății.
Să se pună accent pe programele de sănătate, educaț ie fizică și recreere fizică
pentru a ajuta participanții necompetitivi, precum și persoanele cu nevoi
speciale cu diferite grade de handicap.
Educația fizică în școli și în societate trebuie să aibă o orientare competitivă
cu accent pe practicarea socio-educativă a sporturi lor.
Foarte importantă este măsurarea atitudinii elevilo r față de educația fizică
(prin chestionare).
Valoarea educativă a educației fizice obligatorii ș i a sportului școlar
facultativ depinde în mod decisiv de competențele p rofesorului.
TEME DE REZOLVAT:
1. Care este semnificația categoriei educație fizic ă?
2. Care sunt subsistemele educației fizice?
3. Ce este educația fizică ca activitate independen tă?
g) Categoria sport
Sportul este un fenomen social apărut pe o anumită treaptă de dezvoltare
socială și a cunoscut o dezvoltare deosebită mai a les sub impulsul
Jocurilor Olimpice Moderne.
Categoria Sport , luată ca noțiune sau ca un simplu cuvânt, este ro stită zilnic
de miliarde de oameni fără să-și pună problema defi nirii sale conceptuale.
Pentru un segment important din populație – de toat e vârstele – sportul
pare să facă parte integrantă din viața cotidiană p rin implicarea ca:

Mârza Dănilă Dănuț
78 participanți, spectatori, prin lecturi și conversaț ii cu prietenii sau
cunoștințe (Patriksson).
Astăzi în toate țările, sportul ocupă un loc tot ma i important ca fenomen de
cultură și de mare prestigiu.
Cu toată aria sa de răspândire, cuvântul sport are, în accepțiunea sa
științifică, conceptuală, calități care fac dificil ă găsirea unei discipline precise
prin care să poată fi deosebit cu ușurință de alți termeni înrudiți. Consecința
acestui neajuns a condus la acceptarea mai multor d efiniții date de diverși
cercetători, deși se consideră că este posibilă ide ntificarea calităților esențiale
ce caracterizează fenomenul sport, pentru ca acesta să poată fi, cel puțin în
mare, separat de alte concepte similare. Înainte de a enunța câteva definiții
care se consideră a fi cuprinzătoare, este necesar să analizăm cum este
caracterizat sportul în diferite țări și de către d iverși specialiști.
Spre exemplu, în numeroase lucrări se arată că „sportul reprezintă un
ansamblu alcătuit din cele mai eficiente mijloace ș i metode ale educației fizice, dar
și de satisfacere a cerințelor spirituale, a legătu rilor dintre domenii”.
Cu toate acestea între educație fizică și sport exi stă un anumit raport, astfel:
– educația fizică nu se poate limita doar la sport, i ar
– sportul nu se reduce doar la educație fizică, el fi ind un fenomen social
multilateral. Ne referim în primul rând la sportul de performanță care
are propriile sale semnificații culturale, pedagogi ce, estetice, de
prestigiu și de altă natură.
Totodată este necesar să precizăm că în țările de l imbă germană, se folosește
tot mai mult, aproape exclusiv, termenul de sport pentru a desemna toate
activitățile fizice atât ludice cât și expresive sa u vizând performanța.
În Elveția franco-fonă, în cadrul școlii se utilize ază termenul de educație
fizică, termenul sport având un sens mai limitat.
Uneori termenul educație fizică este egal cu termen ul sport, astfel în unele
țări ca Anglia termenul sport include toate formele de educație fizică.
Deși are un caracter formativ ca si educația fizică , sportul urmărește mai
ales valorificarea maximă a înclinațiilor și talent elor în una din ramurile
sportive. Dacă la educația fizică toți tinerii part icipă în mod obligatoriu,
precum și un număr însemnat de adulți și vârstnici, în sportul de
performanță au acces numai cei cu aptitudini.

Teoria Educației Fizice și Sportului
79 Astăzi sportul are cel puțin două direcții principa le de dezvoltare; Sportul
pentru toți și Sportul de performanță.
Sportul de performanță se organizează în afara lecției de educație fizică . În
același timp însă, ramurile de sport din cadrul Sportului pentru toți se
practică și în cadrul lecției de educație fizică și a altor subsisteme ale
educației fizice (militari, adulți, vârstnici).
În lucrarea „Impactul sportului asupra socializării ”, editată de Consiliul
Europei și cuprinsă în colecția ,,Buletin informati v” nr. 487, 488, 489 a
Centrului de Cercetări pentru problemele Sportului din anul 1996, deși
sportul este tratat ca „un concept evaziv” sunt evi dențiate o serie de
aspecte care ne conduc spre o anumită definiție a s portului.
În contextul socializării, este important să se găs ească elemente de bază,
comune și edificatoare ale sportului.
Înainte de definirea sportului, trebuie menționat c ă noțiunea de activitate
fizică este un concept mult mai cuprinzător decât sportul .
În analiza ce urmează, sportul este definit ca o activitate fizică
instituționalizată, cu elemente de competiție, în c are performanța fizico-psihică
este importantă în final, iar participarea este guv ernată de reguli care își au
rădăcinile în organizarea sportivă oficială (Loy 1969, Edward, 1973, Patriksson
1984, Coakley 1990).
În această accepțiune, care poate fi considerată și o definiție, componentele
de bază ale sportului sunt:
– performanța fizică-psihică;
– regulile;
– instituționalizarea;
– competiția.
Elementul competitiv poate juca un rol dominant, da r în cele mai multe
cazuri are un rol minor și numai o influență indire ctă – mai ales prin
regulile constitutive care influențează modul în ca re se execută diverse
activități fizice.
Sportul este o activitate ideală pentru a antrena c omportamentul social,
este guvernat de reguli relativ stricte și există n orme de sancționare a
nonconformării și de pedepsire a comportamentului d eviant. Spre
deosebire de învățarea regulilor abstracte din alte domenii, sportul oferă o
modalitate de învățare și aplicare a lor în practic ă.

Mârza Dănilă Dănuț
80 În sfera categoriei sport intră, ca un subsistem că ruia i se dă din ce în ce o
mai mare importanță este noțiunea de Sportul pentru toți .
Odată cu îmbunătățirea stării sociale a oamenilor, fapt ce a apărut
pregnant după anul 1970, s-a dezvoltat și filosofia sportului pentru toți,
sport care devine accesibil unui număr tot mai mare de oameni. Țările
nordice și apoi Germania au fost precursoarele spor tului pentru toți,
răspândind primele filosofia acestuia, fiind consid erat un mijloc de
îmbunătățire a calității vieții.
Charta Internațională a Educației Fizice și Sportul ui elaborată de UNESCO,
prevede:
„Practicarea educației fizice și sportului este un drept fundamental pentru
toți. Educația fizică și Sportul constituie un elem ent esențial al educației
permanente în sistemul global al educației”.
Sportul pentru toți s-a aflat întotdeauna și se află și în prezent în atenția
Comitetului Internațional Olimpic. Charta Olimpică, prevede: „Scopul
Olimpismului este să pună sportul pretutindeni în s lujba dezvoltării
armonioase a omului, în vederea încurajării stabili rii unei societăți pașnice,
preocupate de păstrarea demnității umane”.
La cele expuse până acum se impune să adăugăm că sp ortul are
următoarele funcții:
1. Catharsisul (mijloc prin care te poți elibera de te nsiune, frustrare etc.).
2. Dezvoltarea sentimentelor.
3. Integrarea în colectivitate.
4. Mobilitatea socială.
5. Funcțiile politice.
Se preconizează că în viitor, în era timpului liber, sportul va juca un rol mai
activ în dezvoltarea omului și în integrarea sa tot ală în societate.
Dezvoltarea sporturilor competitive poate fi foarte importantă pentru că
este forța mobilizatoare care stă în forța civiliza ției. Procesul socio-educativ
este esența oricărui sport.
Pentru a înțelege mai bine ce este sportul – termen ce înglobează fie
activitățile ludice sau expresive, fie urmărirea pe rformanței – este necesar
să fie precizate câteva noțiuni raportate la el. Pu tem astfel distinge
sporturile în funcție de obiectivele pe care le pro pune(de recreere sau de
competiție), de structurile lor organizatorice (for male sau nonformale) sau
de cadrul lor instituțional (școlar sau social).

Teoria Educației Fizice și Sportului
81 Școala organizează două tipuri de activități: educa ția fizică obligatorie și
sportul școlar facultativ, activități ce sunt esenț ialmente pedagogice, care
poate fi sintetizat în formula: „Educație pentru sport și educație prin sport”
Educația pentru sport își propune să-i facă pe elev i să practice cu o
anumită îndemânare, sporturile de bază și activităț ile alese de ei.
Experiențele dobândite prin practicarea activă a sp ortului au o reală
funcție educativă; se poate astfel vorbi de o educa ție prin sport.
Cea de a doua direcție de dezvoltare a sportului, m enționată anterior, este
sportul de performanță , care datorită dezvoltării lui la dimensiuni plane tare,
cuprinzând de fapt toate țările lumii, are ca subsisteme trei noțiuni bine
precizat e, și anume:
– sport competițional;
– sport de performanță;
– sport de înaltă performanță.
Definirea acestor noțiuni se face în subcapitolul u rmător.
Aici se mai poate preciza, dacă acceptăm sportul ca un sistem bine
structurat, că are următoarele subsisteme:
a) Sportul pentru toți.
b) Baza de masă a sportului de performanță.
c) Sportul de performanță.
d) Sportul de înaltă performanță.
Subsistemul – Sportul pentru toți are în prezent filosofia sa, prezentată
succint în acest capitol, iar subsistemele b, c și d reprezintă împreună
sportul de performanță subdivizat în cele 3 subsist eme.
Majoritatea specialiștilor evidențiază faptul că sp ortul este deosebit de
complex atât ca structură cât și ca funcții sociale . El există la modul concret
prin structuri motrice diferențiate pe discipline, ramuri și probe sportive.
1. Sporturi de prestație : atletism, haltere, natație, ciclism, schi, canota j etc.
2. Sporturi de situație: jocurile sportive (toate), sporturile de luptă.
3. Sporturi tehnico-combinative: gimnastică, patinaj artistic, sărituri în apă.
4. Sporturi la țintă mobilă sau fixă: tir, tir cu arcul.
După ce am comentat fenomenul sportiv din diferite puncte de vedere, în
continuare dăm câteva definiții ale categoriei sport :
În Terminologia Educației fizice și sportului (1974 ): „Activitate specifică de
întrecere în care se valorifică intensiv formele de practicare a exercițiilor fizice în

Mârza Dănilă Dănuț
82 vederea obținerii de către individ sau colectiv a p erfecționării posibilităților morfo-
funcționale și psihice, concretizate într-un record , o depășire proprie sau a
partenerului”. La observații și recomandări se prevede: sportul, c a și educația
fizică și turismul este o categorie domeniului, car e și-a creat o structură
națională și internațională proprie, o bază materia lă specifică, cadru de
specialitate, sisteme și principii care îl individu alizează față de celelalte, fără
însă a nega legătura lor, uneori cauzală, bazată în primul rând pe faptul că
valorifică același mijloc – exercițiul fizic, evide nt de o manieră proprie.
În articolul 2 al Chartei Europene a Sportului pent ru Toți: ”Sport înseamnă
toate formele de activitate fizică menite, printr-o participare organizată sau nu, să
exprime sau să amelioreze condiția fizică și confor tul spiritual, să stabilească
relații sociale sau să conducă la obținerea de rezu ltate în competiții de orice nivel”.
Această analiză are în vedere toate sporturile, dar se concretizează mai ales
asupra activităților de timp liber și asupra activi tăților recreaționale active,
care presupun perioade de exercițiu dinamic și ritm ic susținut, bazat pe
locomoție ca element constitutiv major.
După Kurtgger: termenul sport în accepțiunea sa generală, se aplică
activităților fizice care ameliorând sau menținând o stare bună fizică, psihică sau
socială, au și un caracter ludic sau permit individ ului să se exprime sau să se
confrunte cu el însuși, cu ceilalți sau cu fenomene le naturii”.
Din alte puncte de vedere, prin Sport, în sens larg, se înțelege: „activitatea
competițională, pregătirea specială în acest scop, relațiile specifice dintre domenii
și reglementările în sfera acestei activități, prec um și rezultatele obținute cu
semnificație socială, luate în totalitatea lor”” .
La cele prezentate se poate trage concluzia că esen ța sportului o constituie
activitatea competițională – întrecerea. Dar esența sportului nu trebuie
redusă numai la obținerea unor rezultate sportive. El are valențe sociale și
educaționale deosebite.
RĂSPUNDEȚI:
1. Care este semnificația socială a sportului ?
2. Care sunt elementele constitutive ale sportului ?
3. Ce reprezintă Sportul pentru Toți ?
4. Care sunt funcțiile sportului ?
5. Care sunt subsistemele sportului ?
6. Cum puteți să clasificați sportul ?

Teoria Educației Fizice și Sportului
83 h) Categoria antrenament sportiv
Dicționarul terminologic dă următoarea definiție: „Proces pedagogic
desfășurat sistematic și continuu gradat, de adapta re a organismului omenesc la
eforturile fizice și psihice intense în scopul obți nerii de rezultate înalte într-una
din formele de practicare competitivă a exercițiilo r fizice”.
Dictionary of Sport Science 1992, dă antrenamentulu i sportiv următoarea
definiție: „Proces de acțiune complex, al cărui obiectiv este de a influența
dezvoltarea performanței sportive într-o manieră si stematică și orientată spre
scop” . În acest context, Antrenamentul este un conglomer at de acțiuni
efectuate în scopul de a obține efecte precise în r aport cu toate
caracteristicile ce determină performanța unui spor tiv (ca și interrelațiile
dintre efectele reciproce). Aspectul sistematic al procedurilor
antrenamentului este evidențiat în existența unui p lan de antrenament ce
constă nu numai în conținuturile antrenamentului și metodelor de
antrenament, ci și din obiectivele intermediare ale antrenamentului, a căror
realizare poate fi evaluată prin metodele de contro l ale antrenamentului.
Termenii ,,Antrenament” și ,,Antrenament Sportiv” p ot fi utilizați în sport
ca sinonimi, în conformitate cu uzanța din practică . Adjectivul ,,sportiv”
devine necesar dacă antrenamentul trebuie să fie de limitat în raport cu
forme de antrenament din alte domenii ale vieții.
Conform diferitelor finalități și nivelului obiecti velor, antrenamentul poate
fi realizat prin intermediul diferitelor tipuri: an trenament condițional,
antrenament coordinativ, antrenament tehnic.
Pentru medicina sportivă , antrenamentul este definit, deseori, ca „suma
tuturor măsurilor care conduc la ameliorarea capaci tății performanțiale corporale”
Antrenamentul se distinge de educația fizică și spo rtivă, structurată
similar, prin accentele puse pe obiective diferite (obiective de învățare) și
prin altă structură instituțională. Acestea conduc la abordări diferite, mai
ales în ceea ce privesc încărcăturile și sarcinile de lucru.
Renato Manno (1992) dezvoltând conceptul de ,,Antre nament sportiv ca
proces de adaptare” precizează că: ,,În procesul de pregătire sportivă,
antrenamentul are drept scop optimizarea adaptărilo r necesare organismului
pentru a putea realiza un efect corespunzător sport ului practicat”.
TEMĂ DE REZOLVAT
Care este semnificația categoriei antrenament sport iv ?

Mârza Dănilă Dănuț
84 4.3. NoŃiunileOeducaŃieiOfiziceOșiOsportuluiO
4.3.1. Aspecte teoretice generale
Pe lângă termenii de categorie sau noțiune fundamen tală teoria educației
fizice și sportului mai utilizează o multitudine de termeni specifici
denumiți generic „noțiuni”.
Noțiunea este acea formă a gândirii care reflectă c eea ce este esențial în lucruri.
Noțiunile nu se pot forma decât prin cuvinte, prin limbaj.
Putem gândi noțiunile pentru că avem cuvintele. Noț iunile sport și joc pot
fi gândite fiindcă există cuvintele sport și joc.
Noțiunea are două elemente structurale: „conținutul ” care reflectă
totalitatea însușirilor esențiale ale unei categori i de obiecte și „sfera” care
oglindește clasa de obiecte care posedă aceleași în sușiri esențiale, adică
generalitatea. Ceea ce este esențial este și genera l. Orice noțiune, pe lângă
conținut, are și o sferă care reflectă totalitatea obiectelor care posedă
conținutul respectiv. Sfera și conținutul sunt inse parabile.
Așa spre exemplu: în sfera categoriei (noțiunii fun damentale) sport intră
disciplinele, ramurile și probele sportive, intră e șaloanele sportului ș.a.; în
sfera noțiunii de exercițiu fizic intră: sporturile , jocul, gimnastica, turismul.
La noi în țară aceste noțiuni au fost sistematizate în cadrul Terminologiei
Educației fizice și sportului pe două familii: fami lia termenului mișcare și
familia termenului antrenament .
Familia termenului mișcare , cuprinde: bazele generale ale mișcării (18
noțiuni); bazele fiziologice ale mișcării (7 noțiun i); bazele psihologice ale
mișcării (12 noțiuni); caracteristicile și particul aritățile mișcării (12 noțiuni);
calitățile mișcării (5 noțiuni); bazele pedagogice ale mișcării (28 noțiuni);
genurile mișcării (23 noțiuni).
Familia termenului antrenament, cuprinde: termeni generali (25 noțiuni);
forme de antrenament (4 noțiuni); genuri de antrena ment (19 noțiuni);
tipuri de antrenament (3 noțiuni); metode de antren ament (7 noțiuni); din
punct de vedere psiho-pedagogic (4 noțiuni); din pu nct de vedere biologic
(7 noțiuni); din alte puncte de vedere (13 noțiuni) ;.
REZOLVAȚI:
1. Caracterizarea „noțiunii” ca termen generic.
2. Arătați importanța cunoașterii și interpretării uni tare a noțiunilor Teoriei
educației fizice și sportului.

Teoria Educației Fizice și Sportului
85 4.3.2. Principalele noțiuni din sfera categoriei sp ort
Având în vedere că am dat categoriei sport un spați u mai mare se impune să
exemplificăm câteva noțiuni care intră în sfera ace stei categorii și anume:
a. Sport competițional;
b. Sport de performanță;
c. Sport de înaltă performanță;
d. Performanță sportivă;
e. Competiția sportivă;
f. Disciplină sportivă;
g. Ramură sportivă;
h. Probă sportivă;
a. Sport competițional
Este o formă a practicii sportive, al cărui obiectiv îl constituie compararea
performanței. Acest criteriu al comparării performanțelor, neces ită o
standardizare a echipamentului și instalațiilor spo rtive, precum și existența
unor proceduri cantitative de comparare.
Sportul competițional este sport de performanță, deoarece compararea
implică o performanță obținută prin angajarea voinț ei și emulației.
Sportul competițional nu trebuie neapărat să fie sport de înaltă perform anță
(Top Sport), deoarece standardele de comparare a pe rformanței pot fi
măsurate atât prin criterii absolute cât și prin cr iterii relative.
Dacă se dorește considerarea S portului competiționa l ca o formă de practică
sportivă acceptabilă din punct de vedere al sănătăț ii, practicarea acestuia
un antrenament adecvat și o pregătire sistematică.
Sportul competițional poate fi analizat în funcție de diferitele sale contexte:
1. Grupurile de participanți:
– în școală;
– bărbați / femei.
2. Diferite discipline sportive:
– individuale;
– cu opoziția a două persoane;
– sau sport cu opoziția a două echipe.
3. Diferite nivele de competiție:
– locale;
– regionale;

Mârza Dănilă Dănuț
86 – naționale;
– internaționale.
Extrem de importante sunt experiențele și datele șt iințifice privitoare la
unele teme ca: Sportul competițional integrat în pr ograma școlară. De
asemenea, de un interes major se bucură cercetările asupra
comportamentului, motivației, personalității și per formanței competiționale.
b. Sport de performanță
Sport practicat în scopul atingerii performanței pe rsonale maxime.
Conceptele de performanță absolută și relativă sunt recunoscute și incluse în
Teoria Educației Fizice. În acest sens, Sportul de performanță are două
semnificații:
În sens restrâns, Sportul de performanță se distinge prin faptul că persoana
trebuie să atingă un grad maxim de angajament (timp i, abilități, dispoziție pentru
performanță) pentru a putea ajunge cât mai aproape posibil de normele absolute
existente , sub formă de record sau titlu de campion sau pent ru a putea
stabili noi norme de acest gen (Campionate mondiale , Jocuri Olimpice).
Pentru a realiza aceste obiective se procedează la încurajarea sistematică a
performanțelor, începând din copilărie (promovarea talentelor) până la
diferite nivele, în așa numitele centre de antrenament .
Sportul de performanță în sens restrâns presupune s pecializare și antrenament
sistematic, considerate ca pregătire pentru sportul de înalt n ivel.
În sens larg, întreaga practică sportivă aparține sportului de pe rformanță,
deoarece realizarea unei performanțe este un elemen t constitutiv de bază a
comportamentului motor, caracteristic diferitelor f orme și tipuri de sport.
Criteriul decisiv pentru Sportul de performanță, în sens larg, îl reprezintă
nivelul aspirațiilor, ce este determinat de limitel e personale și relative ale
performanțelor individului.
Termenul sport, în limba engleză, presupune perform anță. În acest sens,
noțiunea de Sport de performanță reprezintă totuși o tautologie, un
pleonasm (repetarea unor cuvinte cu aceeași înțeles). Confu zii apar pentru
că interpretarea germană a termenului sport este mult mai largă decât
conceptul anglo-american (în Marea Britanie sinonim ul este: top level sport ).
Rolul Sportului de performanță în societate poate fi deci considerat ca fiind
de natură ideologică realizându-se în acest sens o adevărată filosofie a
performanței. În sport, performanța este o categori e pedagogică de bază
despre care există o imensă bibliografie.

Teoria Educației Fizice și Sportului
87 c. Sport de înaltă performanță.
Sport competițional practicat la nivel regional, na țional și internațional. El poate
fi diferențiat de termenul sport de performanță, ut ilizat deseori ca sinonim,
prin criteriul său de aspirație; performanța maximă absolută (de vârf).
Sportul de performanță, după cum a fost definit, nu este limitat doar la
Sportul de înaltă performanță, el putând fi definit ca o formă a sportului în
care este vizată performanța personală maximă – în perspectiva unei
comparări a performanțelor.
Criteriile principale pentru Sportul de înaltă perf ormanță sunt recordurile și succesele
internaționale. Precondiția principală a sportului de înaltă perfor manță , ce a fost
difuzată în lume pornind din Anglia (sf. sec. XVIII până în secolul XXI) în
special prin mișcarea olimpică, este măsurarea cantitativă a performanței.
În raport cu alte epoci istorice trecute și cu alte domenii ale culturii, Sportul
de înaltă performanță al epocii actuale, se caracterizează prin:
– raționalizare (antrenament);
– cuantificare (competiție);
– și abstractizare (recorduri, prezentare în mass-med ia).
Datorită stresului extrem pe care îl exercită asupr a organismului uman,
Sportul de înaltă performanță a devenit obiect de interes major pentru
cercetarea științifică.
Sportul de înaltă performanță demonstrează principiile performanței și
succesului, dar intră și în sfera divertismentului prin prezentările mass-
media ale marilor momente sportive. Ca obiect de di vertisment pentru
spectatori el devine spectacol și deci, factor de dezvoltare economică, ca
atare, prin acțiune directă (sport profesionist) sa u prin acțiune indirectă
(promotor de publicitate).
Datorită acestor funcții sportul de înaltă performa nță a câștigat greutate
politică și a devenit obiect al dezbaterilor politi ce (ex. Jocurile Olimpice).
d. Performanța sportivă
„Noțiunea de performanță sportivă are o semnificație polisemantică dificil de redat
într-o formulare unică” , depinzând de criteriile la care se raportează și de
punctul de vedere abordat, astfel:
În sens general, performanța sportivă reprezintă un rezultat al activității psiho-
motrice, superior rezultatelor cunoscute la un mome nt dat. Acest rezultat se
înscrie în „regula genului proxim”, adică „imediat superior și mai eficient”.

Mârza Dănilă Dănuț
88 În sens sportiv , performanța desemnează atât procesul cât și rezult atul unei acțiuni,
care din punct de vedere normativ reprezintă măiest ria sau îndeplinirea unei
sarcini cât mai bine posibil fiind dependentă de in terrelația factorilor
endogeni (predispoziții, atitudini, statut genetic) cu factorii exogeni
(ambientali) exprimați în calitatea procesului de a ntrenament, condiții
materiale de instruire, nivelul motivației și influ ența factorilor sociali.
În sens antropologic , performanța sportivă este condiționată de potențial ul
psiho-motric și capacitatea de adaptare a organismu lui, condiționate genetic.
În sens filosofic și cultural, performanța sportivă se exprimă prin ierarhizarea
valorilor după criterii impuse de dezvoltarea socială și în cadrul evolutiv in
care sunt promovate tendințele de întâietate, obiec tivizate cantitativ,
calitativ și estetic.
În sens biologico – medical , performanța sportivă este raportată la funcțiile
fiziologice ale stării de sănătate și potențialului biologic, exprimat prin parametri
funcționali, morfologici, metabolici, endocrini etc . pentru a dirija și orienta
adaptările organismului.
În sens pedagogic și de tehnologie metodică , performanța sportivă se referă la
modificarea comportamentului motric de inițiere, în vățare, perfecționare,
supraperfecționare, apreciate prin timpul de dobândire și calitatea ex ecuțiilor.
Din perspectiva teoriei învățării, modificarea rela tiv durabilă a
comportamentului, urmărind un proces de învățare, e ste descrisă ca fiind o
performanță realizată prin învățare. Mărimile ce influențează performanțele
sunt: variabilele de predare (informația, ajutor pentru înțelegere, întărire,
program de predare, metodele de predare, personalit atea profesorului,
structura socială); variabile de învățare (experiență, memorie, ritmul psiho-
motor, atenție, dispoziție pentru efort, conducere, talent, creativitate);
variabilele performanței (output, reușită, mișcare, retroacțiune).
Se numește performanță de învățare senzo-motrică, r aportul dintre
intrarea informației (input) și ieșirea informației (output).
Din perspectiva sociologică : societatea în care sunt realizate performanțele
determină valoarea și importanța relativă (clasamen tul) anumitor
performanțe prin intermediul unui sistem de valori iminent (sistem social,
norme sociale, rang social). În plus, factorii ambi entali (socializarea,
stratificarea și structura socială), contribuie pri n medierea anumitor factori
sociali (comportament, integrare socială). Performa nța este determinată de
asemenea, de integrarea individului în grup (rol so cial, dinamica de grup).

Teoria Educației Fizice și Sportului
89 Din perspectiva științelor economice , performanța este definită prin toate
formele de servicii și producție a bunurilor, dar și producerea și vânzarea de
bunuri într-o unitate de timp determinată, ca și va loarea acestor bunuri . În acest
context economic, valoarea performanței este determ inată de valoarea sa de
piață (sport profesionist, profesional, ș.a.).
e. Competiția sportivă
Competiția reprezintă esența sportului. Competițiile sportive pot fi
considerate ca forțe motrice în dezvoltarea istorică a sportului . Elementul central
al competiției se consideră a fi compararea perform anței sportive .
Termenul competiție este derivat din noțiunile într ecere și luptă, în
principal din latinul ,,campus” (câmp de bătălie). Competițiile sportive
dovedesc dezvoltarea istorică a disciplinelor sport ive.
Pentru o definire a noțiunii competiție, care să fi e valabilă ca generalizare,
trebuie să alegem cea de fenomen social complex ce se desfășoară în condiții le
principiului performanței.
Față de cele de mai sus, competițiile sportive pot fi definite ca manifestăr i sportive
organizate în mod planificat în centrul cărora se a flă stabilirea unor performanțe
sportive în scopul realizării unei comparații a per formanțelor între indivizi, grupe
sau echipe pe baza unor reguli formale stabilite în prealabil. Regulile stabilite sub
deviza egalității șanselor și egalității în dreptur i pentru obținerea unor valori
simbolice și/sau materiale sunt acelea care, de reg ulă, pot convinge
concurenții să participe la competiții (V. Rothin ș i alții 1992)
Când precizăm că prin competiții se urmărește obțin erea unor valori,
acestea trebuiesc evidențiate astfel:
a. evaluarea competiției are numai o bază abstractă at unci când
participarea este motivată de plăcerea de a se într ece cu alții și de a fi
împreună cu coechipierii în a practica mișcarea și în respectul
regulilor sportive;
b. competițiile au căpătat o valoare simbolică atunci când prestigiul
personal sau politic a reprezentat motivația;
c. influența materială asupra competițiilor de azi est e urmarea
orientărilor exclusive spre obținerea de rezultate maxime și spre
comercializare.
În prezent în sportul de înaltă performanță se întâ lnesc toate cele trei forme
cu tendință crescută spre profesionalism.

Mârza Dănilă Dănuț
90 Pe baza diferitelor definiții și ținând seama de di versitatea condițiilor
cadru ca, de exemplu: planificarea, organizarea, ev aluarea desfășurării
competițiilor, acțiunile arbitrilor, spectatorilor, antrenorilor și
participanților la competiții, în timpul pregătirii , desfășurării și după
efectuarea comparației performanțelor sportive se p ot distinge competiții
în sensul larg sau restrâns.
Competițiile, în sens larg, cuprind manifestările sportive în centrul cărora, de
și se află compararea performanțelor sportive, pred omină manifestările
competiționale.
Competițiile în sens restrâns se referă la compararea performanțelor sportive,
pentru stabilirea performanței și rezultatelor comp etiției.
Competițiile sportive în sens restrâns reprezintă o activitate sportivă ce se
desfășoară în cadrul unor manifestări sportive orga nizate în mod
planificat, în care compararea performanțelor între diferiți sportivi, grupe
și echipe sportive, reprezintă elementul esențial î n stabilirea și evaluarea
pe baza unor reguli și moduri de comportament speci fic unei discipline
sau probe sportive. Ele se desfășoară ca o relație culturală specifică între
participanți, între aceștia și arbitri, antrenori, instructori, precum și între
sportivi și spectatori.
Competițiile sportive în sens restrâns se desfășoar ă la nivel național sau
internațional.
Competițiile sportive au anumite funcții ce s-au cr istalizat prin dezvoltarea
socială:
Funcțiile generale sunt:
– Funcția culturală;
– Funcția comercială;
– Funcția de comunicare socială;
– Funcția de politică sportivă.
Aceste funcții generale sunt universal valabile și se referă la sportivi,
arbitri, oficiali, jurnaliști și spectatori.
Din funcțiile speciale fac parte:
– Funcția de instruire sportivă;
– Funcția educativă.
În ,,Dicționarul Științei Sportului” editor Bayer E ., Germania noțiunea de
competiție este definită astfel:

Teoria Educației Fizice și Sportului
91 „Confruntarea aranjată în prealabil, pe baza princi piului egalității șanselor, între
indivizi, grupuri, echipe sau națiuni, pentru o miz ă abstractă, simbolică sau
materială, care ca o regulă poate fi obținută numai de una din părțile angajate”.
Noțiunea este întâlnită în toate domeniile vieții p ublice sau private, când
performanța este comparată și este vorba de victori e sau înfrângere
(putere, prestigiu, considerație, gratificație). Te rmenul ,,Competiție” este
deseori utilizat ca sinonim cu termenul ,,Concurs”. Principiul egalității
(șanselor) este aplicat prin intermediul unor regul i ce sunt valabile pentru
toți participanții.
f. Disciplina sportivă
Disciplina sportivă reprezintă expresia care indică ansamblul ramurilor și
probelor sportive ale căror structură, gen de efort , condiții și mod de reglementare
și de evaluare se aseamănă.
g. Ramură sportivă
Prin ramura sportivă se înțelege un sistem de exerciții statornicite în timp, ce
se realizează în concurs după reguli prestabilite ș i în condiții proprii.
h. Proba sportivă
Prin proba sportivă se înțelege exercițiul fizic complex, care face parte dintr-o
ramură sportivă, cu o structură proprie, realizat î n condiții de concurs specifice,
evaluat după un cod anumit și care permite o partic ipare diferențiată în funcție de
specializarea sportivului .
j. Joc sportiv
Jocurile în care rolul mișcărilor este clar exprima t poartă în general
denumirea convențională de jocuri de mișcare (dinamice).
Îmbunătățirea conținutului jocului de mișcare duce la modificarea formei
acestuia. Astfel, jocurile sportive constituie gradul de dezvoltare superioară
a unor jocuri de mișcare.
Jocurile sportive își au sorgintea în exercițiile de întrecere (în g eneral) și în
jocurile de mișcare (în special) cărora li s-a impr imat un pronunțat caracter
sportiv. Jocurilor sportive le este proprie o anumită organizare a
colectivului, bazată pe răspundere reciprocă și pe stricta repartizare a
funcțiilor ce revin jucătorilor.
Podlaha R. în 1973, definește jocul sportiv ca fiind un complex de exerciții
fizice practicate sub formă de joc cu un anumit obi ect (minge, puc etc.) având

Mârza Dănilă Dănuț
92 dimensiuni specifice, prin care două echipe sau doi adversari se întrec conform
unor reguli de organizare și desfășurare .
În 1987, Eric Bayer pentru definirea noțiunii de joc sportiv , ia în
considerație trei elemente:
a. Activitatea jucătorului.
b. Ideea de joc.
c. Regulamentul de joc.
Condițiile de desfășurare relativ stabile , precum și regulile precise adoptate de
toți, constituie caracteristicile de bază ale jocur ilor sportive. Reactualizate
caracteristicilor jocurilor sportive elaborate de L eon Teodorescu (1975),
sunt următoarele:
– existența unui obiect de joc (minge, balon, oval, p uc, bile);
– caracterul de întrecere complex (individual și mai ales colectiv);
– reguli de joc unitare și obligatorii stabilite de r egulamente
internaționale;
– arbitraj oficial-neutru;
– delimitarea duratei de joc (timp, prelungiri, setur i, games etc.);
– precizarea criteriilor de apreciere (puncte, goluri , transformări etc.);
– standardizarea inventarului de joc a aparaturii teh nice și a
dimensiunilor terenului;
– sistem competițional bine determinat;
– structură motrică particulară fiecărui joc sportiv, ce provoacă solicitări
fizice și psihice diferențiate;
– tehnica și tactica specifică fiecărui joc sportiv î n parte;
– managementul sportiv specific;
– teorie și metodică general valabilă pentru toate jo curile sportive și
specifică fiecărui joc;
– utilizare cu preponderență în activitatea de loisir ;
– lansarea conceptului de pregătire prin joc sau meto da ludică, care
intră în corelație cu metodele clasice de antrename nt.
Într-o clasificare a sporturilor, abordată de R. Ma nno (1992), care înglobează:
/square4 sporturi de prestație;
/square4 sporturi de situație;
/square4 sporturi tehnico-combinative;
/square4 sporturi la țintă mobilă sau fixă,

Teoria Educației Fizice și Sportului
93 jocurilor sportive sunt încadrate în sporturile de situație, pentru că; se
bazează pe caracterul imprevizibil al situației, da torat prezenței unui
adversar care, prin fente individuale sau colective , caută să mascheze
acțiunea pe care o pregătește.
Practicarea jocurilor sportive urmărește realizarea obiectivelor educației fizice
(în care caz devine mijloc al acesteia), realizarea de performanțe sportive (în
care caz devine formă de întrecere și spectacol spo rtiv), precum și mijloc de
recreere a celor care-l practică în afara formelor de organi zare prestabilite.
k. Sport de prestație
Sport în care se urmărește cea mai bună performanță posibilă măsurab ilă prin
sistemul: distanță maximă de acoperit, timpul minim de realizat, rezistența de
învins cât mai mare putință. În această categorie se încadrează sporturile de
rezistență forță și forță-viteză.
l. Sport de situație
Sporturi ca cele de luptă și jocurile colective, în care desfășurarea acțiunii este
dirijată de situația ambiantă, ale cărei modificări sunt neprevăzute chiar și pentru
sportul respectiv .
TEME DE REZOLVAT:
1. Prezentați semnificația principalelor noțiuni in ca drul categoriei sport?
2. Care sunt elementele și caracteristicile de bază al e jocului sportiv ?

BIBLIOGRAFIE:
1. Badiu, T., Mereuț C. – „ Teoria și metodica educației fizice și sportului –
Culegere de teste”, Editura Evrika, Brăila – Galați, 1998.
2. Comisia română de terminologie, – „ Terminologia educației fizice și
sportului”, Editura Stadion, București, 1974
3. Epuran, M. – „Metodologia cercetării activităților corporale” , Curs ANEFS,
vol. I – II, București, 1992.
4. Guidea, N. – „Teoria educației fizice și sportului” , Curs, Univ. Bacău, 1991.
5. Herczeg, L. – „Teoria educației fizice și sportului” , Editura Mirton, Timișoara,
1996.
6. Thomas, J. – „Metodologia cercetării în activitatea fizică” , vol. I., SdeP., nr.
375-377, p. 23-28, vol. II, S.deP. nr. 386-389, p. 65-68.

Mârza Dănilă Dănuț
94 CapitolulO5.
ORIGINILE ȘI DEZVOLTAREA EDUCAłIEI FIZICE ȘI SPORTU LUI

Obiective operaționale
/square4 Să se cunoască ce structuri au fost la originile ed ucației fizice și sportului;
/square4 Să se cunoască ce sisteme de educație fizică s-au f ormat de-a lungul timpului și
care sunt caracteristicile sistemului nostru de edu cație fizică și sport.
5.1. OriginiO
Dacă dorim să constatăm care sunt originile educați ei fizice și sportului
trebuie să reliefăm structura acestora. Ele includ exerciții fizice, aspecte
tehnice și organizatorice, discipline teoretice, in stituții, mijloace materiale.
Aceste componente au o istorie proprie în sensul că nu au apărut toate
odată și nici dezvoltarea lor nu s-a făcut uniform. Prima dată au apărut
exercițiile fizice, încă din prima fază a dezvoltăr ii societății umane, ca
necesitate biologico-socială a omului primitiv, imp usă de necesitățile
întreținerii vieții și apărare față de animale. Cel e mai multe, care se practică
astăzi, au apărut în societatea modernă. De fapt, f iecare grupă de exerciții
are istoria sa. Fiecare sport are o istorie proprie pe o perioadă mai
îndelungată sau mai scurtă.
La început exercițiile fizice se practicau sub form ă de înot, alergări, sărituri,
aruncări, trasul cu arcul, dansurile jocurile, etc. și erau implicate în
procurarea bunurilor necesare existenței omului pri mitiv. Dansurile și
jocurile reprezentau reflectări ale vieții sociale a oamenilor, ex.: „jocul
războinicilor”, „dansul cangurului” și altele.
În orânduirile următoare exercițiile fizice erau fo losite pentru luptă
(spartanii, romanii, cavalerii) ca și pentru educar e și recreere.
Progresiv apar noi exerciții fizice care nu mai sun t direct legate de munca
oamenilor, ele sunt utilizate din ce în ce mai mult pentru educație, pentru
dezvoltarea capacităților fizice a oamenilor, capăt ă caracter de recreere, de
reechilibrare fizică și nervoasă, fiind practicate în timpul liber.
În perioada modernă apar noi forme de practicare a exercițiilor fizice
legate de progresele tehnice ca: ciclismul, motocic lismul, aviația sportivă
parașutismul, automobilismul. Apare totodată o într eagă aparatură

Teoria Educației Fizice și Sportului
95 specializată care devine o componentă importantă în procesul de pregătire
(gimnastică, sporturi de iarnă, sporturi nautice).
Apariția multor exerciții fizice este legată direct de cultură, de evoluția
științei, de progresul general al societății (dansu l sportiv, patinajul artistic,
ansamblurile de la deschiderea Jocurilor Olimpice, ș.a.).
Pe măsură ce numărul exercițiilor fizice crește, ia r unele devin mijloace
specifice numai educației fizice și sportului, apar și celelalte elemente
legate de: organizare, instituții, mijloace materia le, discipline teoretice, etc.
Toate acestea dovedesc complexitatea fenomenului și implicit necesitatea
unui studiu amănunțit pentru a stabili originea și apoi modul cum s-au
dezvoltat educația fizică și sportul. Din acest pun ct de vedere istoria
educației fizice și sportului ne dă date deosebit d e importante.
Treptat prin dezvoltarea structurilor educației fiz ice și sportului apar ceea
ce numim sisteme de educație fizică și sport.
5.2. CreareaOsistemelorOdeOeducaŃieOfizicăOșiOsportOO
În Terminologia Educației fizice și sportului, sist emul de educație fizică și
sport este definit ca, „ansamblu de idei, metode și mijloace structurate d upă
principii unitare în vederea realizării unor obiect ive politice, sociale și biologice ale
educației fizice și sportului”.
Ghe. Cârstea (1997) artă că, noțiunea de sistem de educație fizică și sport,
se referă „la organizarea, teoria și practica între gului domeniu din
interiorul unui stat, adică minimal pe plan naționa l, în componența căruia
pot fi întâlnite patru tipuri de elemente:
/square4 de natură materială: numărul de elemente și calitat ea acestora;
/square4 de natură structurală (relațiile dintre elemente);
/square4 de natură funcțională: tipurile de reacții a sistem ului la stimulii externi
și interni;
/square4 de natură conceptuală, ideologică, care stau la baz a organizării și
funcționării sistemului”.
În concluzie, în determinarea unui sistem de educaț ie fizică și sport este
nevoie să ținem seama de mijloacele utilizate, resp ectiv de formele de
practicare a exercițiilor fizice (gimnastică, joc, sport etc.) și de modul de
organizare a activităților respective, precum și de alte aspecte ca: baza
științifică și materială, orientările politice și c oncepția despre practicarea
exercițiilor fizice etc.

Mârza Dănilă Dănuț
96 Sistemele de educație fizică au început să se const ituie încă din antichitate,
odată cu/sau imediat ce au apărut exercițiile fizic e. Edificatoare sunt cele
apărute în India Veche (pranayama), în China (Kong- Fu) și apoi (Yo-Fei),
în Japonia, specific Samurailor, în Grecia Antică a cărui sistem este bine
organizat și orientat în trei direcții: concepția i gienică, concepția militară și
concepția idealului armonic (om frumos și bun).
Romanii și-au bazat sistemul lor de educație fizică pe tradiția greacă căruia
i-au dat un caracter militar sau de refacere și odi hnă (Băile romane).
Organizarea sistemelor de educație fizică (care sca d ca intensitate) în epoca
feudală, se bazează pe cavalerism și jocuri popular e (îndeosebi cu mingea).
Renașterea și Epoca Capitalistă aduce impulsuri noi în organizarea
sistemelor de educație fizică care se dezvoltă foar te mult, astfel apar:
– Sistemul de educație fizică german – Jahn;
– Sistemul de educație fizică francez – Amoras;
– Sistemul de educație fizică englez – Arnold;
– Sistemul de educație fizică suedez – Ling;
– Sistemul de educație fizică elvețian – Spiess;
– Sistemul de educație fizică ceh – Tirs;
– Sistemul de educație fizică rus – Leshaft.
Toate aceste sisteme aveau în general conținuturi s pecifice (gimnastică,
jocuri, sporturi, exerciții în aer liber etc.), for me de organizare proprii în
școli, universități, armată, cluburi sportive, etc. pentru care s-a creat o bază
materială și s-au format concepții proprii.
Ca aspect general, determinat și de apariția Jocuri lor Olimpice, după cele
două războaie mondiale, educația fizică și sportul iau un avânt mai mare,
căpătând un caracter de universalitate în ceea ce p rivește: concepția despre
practicarea exercițiilor fizice, mijloacele utiliza te (în special sporturile), în
ce privește introducerea și organizarea educației f izice în școli, formarea de
cluburi sportive puternice atât pentru performanță cât și pentru recreere,
păstrându-se tradițiile locale anterioare.
5.3. SistemulOdeOeducaŃieOfizicăOșiOsportOdinORomâniaOO
În România, începuturile practicării exercițiilor f izice sunt mai izolate de
occident, cultura românească veche având un caracte r autohton. Pe
parcurs s-au infiltrat influențele popoarelor vecin e, iar influențele
occidentului sunt de dată mai recentă.

Teoria Educației Fizice și Sportului
97 Educația fizică a urmat procesul general de dezvolt are al culturii
românești. Din perioadele vechi lipsesc datele priv ind modul de practicare
a exercițiilor fizice.
Principalele izvoare sunt poezia populară și obicei urile populare ce s-au
păstrat și care au fost reprezentate de jocurile at letice și dansurile, cum le
numește C. Kirițescu în Palestrică.
Despre crearea unui sistem de educație fizică în ța ra noastră se poate vorbi
abia începând cu anul 1922.
După primul război mondial s-a cristalizat la noi, un sistem de mijloace,
îmbinându-se tradițiile proprii cu o serie de influ ențe din occident. Astfel,
pe lângă alergare, aruncare, călărie, înot, vâslit, o serie de jocuri
individuale și pe echipe între care oina, pătrund e lemente de gimnastică
(îndeosebi gimnastica suedeză) și unele sporturi.
Aceste evenimente au fost precedate de introducerea gimnasticii în școli,
proces început în 1878 și realizat în totalitate în anul 1933 când educația
fizică este introdusă în toate formele de învățămân t. Evenimentele
deosebite care atestă formarea unui sistem național de educație fizică sunt:
1. Înființarea în 1923 a „Oficiului Național de Educaț ie Fizică” (O.N.E.F.);
2. Pe lângă Oficiu ia ființă „Institutul Superior de E ducație Fizică” (ISEF)
având misiunea de a pregăti profesori de educație f izică și care în 1936
este asimilat cu instituțiile universitare. În 1937 institutul a devenit
„Academia Națională de Educație Fizică” (ANEF).
3. Înființarea de societăți, asociații și cluburi spor tive. Cea mai veche,
înființată în 1867, este „Societatea de Arme, Gimna stică și Dare la
Semn”. În 1906 se înjghebează „Federația Societățil or Române de
Gimnastică, Arme și Dare la Semn”, care a grupat 21 de societăți.
4. În 1921 ia ființă „Societatea profesorilor și profe soarelor de gimnastică
din România”.
5. Treptat iau ființă asociații sportive apoi în 1912 s-a înființat „Federația
Societăților Sportive din România” (F.S.S.R.) care în 1930 cuprindea 330
de societăți. Federația a creat o mare bază sportiv ă care a dus la
popularizarea sportului.
6. Se înființează societăți pe specialități (sporturi) ce se constituie în
Federații Naționale de specialitate, acestea, la râ ndul lor, se constituie
în „Uniunea Federațiilor Sportive din România” (U.F .S.R.) care în 1937
cuprinde 800 societăți și 160.000 de membri.

Mârza Dănilă Dănuț
98 7. În 1913 ia ființă organizația cu caracter prioritar sportiv pentru tineret
„Cercetășia” care în 1937 se înlocuiește cu „Străje ria”. Dacă Cercetășia
avea un caracter internațional, Străjeria are un ca racter național și își
desfășoară activitatea în cadrul Oficiului de Educa ție Fizică a
Tineretului Român (O.E.F.T.R.).
Toate aceste evenimente arată că sistemul nostru de educație fizică s-a
format deplin între cele două războaie mondiale cre ându-se o bază
materială, sistemul de mijloace (exerciții fizice ș i sportive), baza
organizatorică precum și științifică în special pe baza dezvoltării
învățământului superior de specialitate.
După cel de-al doilea război mondial sistemul nostr u de educație fizică și
sport suferea influențele Uniunii Sovietice neglijâ nd legăturile cu occidentul.
Astfel întreaga mișcare sportivă este îndreptată sp re sporturile olimpice și
se ignorează o serie de mijloace și sporturi care c ontribuie la asigurarea, în
primul rând, a unei educații fizice și sportive pen tru toți.
Cu toate acestea sistemul nostru de educație fizică și sport s-a dezvoltat
continuu, având o bună bază științifică și organiza torică, o bază materială
satisfăcătoare, specialiști de renume și a obținut o serie de succese
remarcabile pe plan mondial.
În prezent suntem în curs de refacere a unui sistem național de educație
fizică și sport care are la bază universalitatea sp ortului și îndreptarea
efectelor lui către toți oamenii.
Pe lângă activitatea sportivă de performanță, care are un sistem de
instituții pentru toate eșantioanele, încep să ia n aștere instituții cu pregnant
caracter recreativ, de loisir, de a căror beneficii vor avea parte toți cei care
doresc acest lucru.
Se reorganizează activitățile de educație fizică și sportive din învățământ.
În acest sens se întrevede ca Cluburile Sportive Șc olare și îndeosebi cele
universitare să devină instituții foarte puternice.
Reforma învățământului a adus în prim plan un curri culum compatibil cu
cel din Comunitatea Europeană în care educația fizi că primește noi valențe
în baza adaptării ei pe baze științifice la cerințe le vieții cotidiene în care
tehnoștiința solicită tot mai mult practicarea exer cițiilor fizice.
De curând a luat ființă Federația Sportului Școlar și Universitar.

Teoria Educației Fizice și Sportului
99 5.3.1. Caracteristici ale sistemului românesc de ed ucație fizică și sport:
/square4 are o bază materială satisfăcătoare și care în prez ent se modernizează
și se diversifică;
/square4 are o bază organizatorică în reorganizare plecând d e la Agenția
Națională pentru Sport (ANS) și Ministerul Educație i și Cercetării
(M.Ed.C.) și până la cele mai mici verigi – cluburi și asociații sportive,
instituții de învățământ;
/square4 are o bază metodico – științifică la un nivel cores punzător care în
prezent se aliniază la cuceririle de pe plan mondia l între care C.C.P.S.
(Centrul de Cercetări pentru Problemele Sportului);
/square4 are un sistem de mijloace ce se aplică pe scară lar gă și care este în curs
de diversificare potrivit cerințelor și particulari tăților fiecăruia;
/square4 are un caracter național prin:
– tradiții;
– particularități biologice;
– ține seama de realitățile din țara noastră.
/square4 are capacitatea de reglare și autoreglare, luptă îm potriva dezorganizării;
/square4 are caracter deschis și dinamic:
– receptiv la influențe externe și interne;
– își modifică organizarea (structura) conform cerinț elor etapei.
5.3.2. Principii organizatorice ale sistemului de e ducație fizică și sport
/square4 organizarea educației fizice și sportului în apropi erea locului de
muncă sau spații verzi, centre cu plată, în cluburi de recreere și
cluburi sportive de performanță;
/square4 formarea priceperilor și deprinderilor conform posi bilităților și
preferințelor individuale;
/square4 dezvoltarea fizică și a aptitudinilor motrice confo rm particularităților
individuale;
/square4 asigurarea continuității (educație permanentă);
/square4 stimularea creșterii continue a nivelului de pregăt ire (SNE și SNS);
/square4 asigurarea unei legături trainice în triadă: Educaț ia fizică școlară –
Sportul pentru Toți – Sportul de performanță;
/square4 concentrarea elementelor talentate în:
– centre olimpice;
– tabere centrale de pregătire.
/square4 asigurarea unei îndrumări unitare și competente.

Mârza Dănilă Dănuț
100 Din modelele de mai sus rezultă că educația fizică, pe de o parte și sportul
pe de altă parte reprezintă două elemente distincte ale sistemului nostru de
educație fizică și sport dar care se interconecteaz ă și numai în această
accepție se poate vorbi de un sistem de educație fi zică și sport format din
două componente – din două subsisteme care la rându l lor devin sisteme
prin cuprinderea tuturor celor patru laturi – care chiar dacă finalitățile au o
serie de deosebiri și acestea se intercondiționează .
TEME DE REZOLVAT
1. Conținuturile sistemelor de educație fizică și s port;
2. Caracteristicile sistemului de educație fizică ș i sport din România.

BIBLIOGRAFIE:
1. Badiu, T., Mereuț C. – „ Teoria și metodica educației fizice și sportului –
Culegere de teste”, Editura Evrika, Brăila – Galați, 1998.
2. Comisia română de terminologie, – „ Terminologia educației fizice și
sportului”, Editura Stadion, București, 1974
3. Epuran, M. – „Metodologia cercetării activităților corporale” , Curs ANEFS,
vol.I – II, București, 1992.
4. Herczeg, L. – „Teoria educației fizice și sportului” , Editura Mirton, Timișoara,
1996.
5. Thomas, J. – „Metodologia cercetării în activitatea fizică” , vol. I., SdeP., nr.
375-377, p. 23-28, vol. II, S.deP. nr. 386-389, p. 65-68.

Teoria Educației Fizice și Sportului
101 CapitolulO6.
IDEALUL, FUNCłIILE ȘI OBIECTIVELE GENERALE ALE
EDUCAłIEI FIZICE ȘI SPORTULUI

Obiective operaționale:
/square4 Să poată defini noțiunile: ideal, funcții și obiect ive ale educației fizice și
sportului;
/square4 Să cunoască semnificațiile și interdependența dintr e ideal, funcții și obiective;
/square4 Să cunoască și să poată interpreta elementele compo nente ale idealului,
funcțiilor și obiectivelor educației fizice și spor tului.
6.1. IdealulOdinOdomeniulOeducaŃieiOfiziceOșiOsportuluiO
Idealul este considerat a fi un model prospectiv de terminat de concepția ce
stă la baza respectivului sistem de educație fizică și sport, sistem care
reflectă condițiile social-istorice ale unei anumit e etape. Idealul mai este
definit ca finalitate de maximă generalitate a acti vităților de educație fizică
și sport.
De fapt atunci când ne propunem să determinăm ideal ul, trebuie mai întâi
să identificăm valorile proprii educației fizice și sportului, valori care apoi
ne vor conduce la precizarea funcțiilor și stabilir ea obiectivelor acestor
activități. Aceste valori sunt de natură biologică și sanogenetică; privind
personalitatea și capacitatea de integrare socială; privind deprinderile și
aptitudinile psiho-motrice; deprinderi și obișnuinț e de practicare
independentă și continuă a exercițiilor fizice, a s porturilor.
Pentru fiecare din aceste valori se stabilesc:
– indici care depășesc posibilitățile curente;
– un program adecvat pentru desfășurarea activitățilo r de educație
fizică și sport;
– activitățile de timp liber;
– concepțiile ce trebuie formate cu privire le practi carea exercițiilor
fizice care să fie acceptate de fiecare;
– nivelul la care trebuie să se ajungă în cunoașterea tehnicilor și
problemelor organizatorice privind practicarea inde pendentă a
exercițiilor fizice și sporturilor.

Mârza Dănilă Dănuț
102 Din cele de mai sus rezultă că principalele laturi sau elemente de referință ale
idealului sunt:
/square4 dezvoltarea fizică armonioasă;
/square4 aptitudini, deprinderi și priceperi motrice de bază – necesare în viață;
/square4 aptitudini, deprinderi și priceperi motrice specifi ce unor ramuri de sport;
/square4 cunoștințe și tehnici pentru capacitatea de practic are independentă a
exercițiilor fizice și sporturilor (autoorganizare, autoconducere,
autoapreciere);
/square4 calități și comportamente morale, intelectuale și e stetice (valorile
personalității);
/square4 recunoașterea valorilor educației fizice și sportul ui.
Înțelesul idealului trebuie completat prin aceea că el reprezintă acțiunea
societății de cuprindere a majorității populației, cu deosebire a tinerilor, în
practicarea sistematică și continuă a exercițiilor fizice și sporturilor;
asigurarea unor indici privind dezvoltarea fizică a rmonioasă, aptitudinile,
deprinderile și priceperile motrice necesare vieții sau performanței
sportive; un nivel înalt al calităților personalită ții de natură morală,
intelectuală sau estetică.
În determinarea strategiei de realizare a elementel or idealului se vor avea
în vedere:
– valorile generale stabilite de societate în etapa d ată;
– influențele politice pe plan educațional;
– caracteristicile economice ale societății;
– nivelul civilizației concretizat în dezvoltările in dustriale;
– influențele naționale și religioase care au determi nat mijloace și
concepții diferențiate în țări de pe diferite conti nente (Asia, Europa,
America, Australia, încă mai păstrează diferențe se nsibile de concepții).
6.2. FuncŃiileOeducaŃieiOfiziceOșiOsportuluiO
Se precizează că prin funcție înțelegem „o anumită activitate, acțiune,
comportament, semnificative pentru un anumit sistem în sensul satisfacerii
cerințelor funcționale ale acestuia” (C. Zamfir, 1972, citat de A. Dragnea, 2000).
Alți specialiști afirmă că: „funcția unei activități constă în rolul pe care ea îl
joacă în viața socială ca un întreg, și deci în con tribuția pe care ea o are la
menținerea continuității structurale a sistemului s ocial ” (A. Racliffe Brown citat
de A. Dragnea, 2000).

Teoria Educației Fizice și Sportului
103 Criteriile după care recunoaștem o funcție sunt ace lea că privesc
producerea anumitor efecte cu ajutorul unor mijloac e operante în plan
social, în acord cu cerințele individuale sau ale s ocietății.
Din cele expuse anterior desprindem că funcțiile educației fizice și sportului
sunt destinații, efecte constante pe care aceste ac tivități le au în viața socială , fără
de care sistemul de educație fizică și sport încete ază să existe.
Funcțiile derivă din ideal și se subordonează acest uia.
Diverși specialiști ai domeniului clasifică, împart funcțiile educației fizice și
sportului în mod diferit, astfel:
M. Dufrenne împarte funcțiile în două grupe:
– manifeste (nevoia de exercițiu, dezvoltarea aptitud inilor);
– latente (compensatorii, crearea de locuri de muncă, publicitate).
J. Dumazedier clasifică funcțiile astfel:
– funcția sportului ca profesie;
– funcția educativă;
– funcția de loisir (relaxare, divertisment, recreere ).
Această ultimă funcție capătă în ultima vreme impor tanță din ce în ce mai
mare determinată de progresul civilizației.
În concluzie, principalele funcții, recunoscute una nim de specialiști, sunt
următoarele:
6.2.1. Funcția de perfecționare a dezvoltării fizic e (în sensul armoniei și
proporționalității)
Această funcție are prioritate în educația fizică, dar este implicată (trebuie
să fie!) și în antrenamentul sportiv și în sport.
6.2.2. Funcția de dezvoltare a capacității motrice
În educația fizică se pune accent pe dezvoltarea ca pacității motrice
generale (fără a se neglija dezvoltarea capacității motrice specifice), iar în
antrenamentul sportiv se pune accent pe capacitatea motrică specifică (cu
suport evident în capacitatea motrică generală).
6.2.3. Funcția igienică
Se mai numește și funcția sanogenetică, adică cea p rin care educația fizică
și sportul trebuie să se regăsească pe planul menți nerii unei stări optime de
sănătate a oamenilor. În mod egal, atât educația fi zică cât și sportul, trebuie
să-și aducă contribuția deosebită pe acest plan.

Mârza Dănilă Dănuț
104 Sănătatea este considerată a fi o condiție umană cu dimensiuni de ordin
fizic, social și psihologic, fiecare dintre ele car acterizându-se printr-un
continuum cu un pol pozitiv și unul negativ. În sen s pozitiv sănătatea se
asociază capacității de a te bucura de viață și de a face față solicitărilor, nu
doar cu absența bolii. În sens negativ sănătatea es te asociată cu
morbiditatea și, în ultimă instanță, cu mortalitate a prematură.
Activitatea fizică regulată are efecte benefice pen tru individ, ea poate
contribui în mod substanțial la dezvoltarea și menț inerea capacității
funcționale, la păstrarea structurilor organismului și la limitarea
deteriorării acestuia din cauza vârstei și a lipsei de activitate, în măsura în
care acționează asupra:
– mușchilor scheletului – putere – forță și rezistenț ă;
– funcției motrice – agilitate, echilibru, coordonare , viteză de mișcare;
– scheletului și articulațiilor – structura și funcți ilor articulațiilor,
flexibilitate, densitatea oaselor;
– funcției cardio-respiratorii – putere aerobă și rez istență;
– metabolismul hidraților de carbon și lipidelor.
Date științifice solide și relevante susțin ideea c ă activitatea fizică regulată
constituie una din pietrele unghiulare ale sănătăți i, bunei capacități
funcționale și stării de bine. Acest rol (funcție) este fundamental, unic
pentru exercițiul fizic și benefic pentru persoanel e de toate vârstele.
Drept urmare Guvernele ar trebui să considere crear ea posibilității de a
practica exercițiul fizic și sporturile pentru întă rirea sănătății ca una dintre
responsabilitățile lor majore.
6.2.4. Funcția educativă
Se apreciază că este cea mai complexă funcție a edu cației fizice ți sportului,
avându-se în vedere valențele acestora în influența rea dezvoltării
personalității omului în integritatea lui.
Este evidentă influența pe planul dezvoltării celor lalte laturi „ fizice „ a
personalității. În același timp, însă, sunt indubit abile deosebitele influențe
pe care educația fizică și sportul bine concepute ș i realizate, le pot avea
asupra dezvoltării celorlalte laturi ale personalit ății umane: intelectuale,
morală, estetică, tehnico-profesională.
Pe plan intelectual, posibilitățile de influențare ale educației fizice și
sportului sunt evidente. Ele se concretizează, în u rmătoarele direcții:

Teoria Educației Fizice și Sportului
105 – înarmarea subiecților cu cunoștințe de bază din dom eniul fiziologiei și
igienei efortului fizic, al biomecanicii de execuți e a actelor și acțiunilor
motrice, al psihologiei etc.; toate aceste cunoștin țe, transmise conform
principiului accesibilității, asigură fondul de baz ă pentru cunoașterea
științifică a practicării exercițiului fizic, pentr u „conștientizarea” acesteia.
– contribuție, în procesul direct de practicare a exe rcițiilor fizice: atenția,
memoria, imaginația, spiritul de observație, rapidi tatea gândirii, etc.
Pe plan moral se poate realiza, de asemenea, o acționare eficient ă prin
procesul practicării exercițiilor fizice. Accentul trebuie să fie pus pe
formarea unor deprinderi și obișnuințe de comportam ent corect în
întreceri și competiții, dar și în viața de toate z ilele. Educația în spiritul
respectării „adversarilor”, al colaborării pentru r ealizarea unor sarcini
motrice, al acceptării deciziilor arbitrilor (chiar dacă nu sunt juste, uneori!),
al disciplinei în muncă (inclusiv punctualitatea și efectuarea „întocmai” a
programului de pregătire), al respectului față de b unurile comune (bază
sportivă, echipament, materiale etc.) constituie un ele din posibilitățile clare
pe care le are educația fizică și sportul – mai mul t decât alte activități – în
scopul întregirii personalității subiecților din ac est punct de vedere.
Pe plan estetic, prin exercițiile tehnice, situate uneori la nivel de măiestrie, se
contribuie eficient la educarea gustului pentru fru mos. Același gust, dar nu
pentru frumusețea actelor și acțiunilor motrice ci pentru frumusețea
naturii patriei noastre și a unor realizări umane p e plan social-economic, se
poate dezvolta pe calea unor activități specifice ( excursii, plimbări, vizite
cu ocazia unor deplasări în interes „competițional” etc.).
Practicarea exercițiilor fizice pe fond muzical sau în concordanță cu ritmul
impus de anumite melodii muzicale, atât în pregătir e cât și în competiții,
sporește evident potențele educației fizice și spor tului în sensul
contribuției la îmbunătățirea unor calități de ordi n estetic (ritm, grație etc.).
Pe plan tehnico-profesional, contribuția educației fizice și sportului este, de
asemenea, evidentă (dacă aceste activități sunt bin e concepute și
organizate). În primul rând este aportul la sporire a indicilor unor
aptitudini psiho-motrice necesare exercitării unor profesii social-
economice. De asemenea, același aport este vizibil în sensul asigurării unor
indici superiori de dezvoltare morfo-funcțională și de capacitare cu
temeinice deprinderi motrice de bază și utilitar-ap licative implicate în
desfășurarea eficientă a activităților din câmpul m uncii. În anumite
subsisteme ale educației fizice, mai ales în educaț ia fizică din școlile

Mârza Dănilă Dănuț
106 profesionale, se poate acționa eficient și în sensu l prevenirii apariției unor
deficiențe fizice, al educării speciale a aptitudin ilor psiho-motrice solicitate
de exercitarea unor meserii, al dezvoltării reflexe lor de autoasigurare, etc.
De asemenea, fiindcă educația fizică și sportul se desfășoară, de regulă, cu
grupuri de subiecți, sunt posibilități clare de a d ezvolta unele calități și
deprinderi necesare mai târziu în procesul muncii, unde se lucrează tot în
grup (mai mic sau mai mare). Este vorba de dezvolta rea responsabilității în
îndeplinirea unor sarcini obștești, a respectului f ață de eforturile colegilor,
a unor deprinderi organizatorice, a înțelegerii nec esității unei „ ierarhii „ în
cadrul grupului (inclusiv a semnificației și rolulu i liderului), etc.
6.2.5. Funcția recreativă
Trebuie să fie înțeleasă cel puțin în două sensuri. Este vorba de a se
acționa, prin educație fizică și sport, în așa fel încât să asigure fondul de
aptitudini, deprinderi și priceperi motrice în mod plăcut și util, adică
„recreativ” secvențe din timpul lor liber. Este vor ba atât de timpul liber
cotidian, cât și de cel din vacanțe sau concedii.
În al doilea rând, recreerea prin intermediul domen iului nostru, presupune
asigurarea condițiilor și dezvoltarea interesului ( ajungându-se până la
„obișnuință”) pentru urmărirea (directă sau indire ctă prin „mass-media”)
a întrecerilor sportive, spectacolelor sportive.
6.2.6. Funcția de emulație
Trebuie să se materializeze prin dezvoltarea spirit ului competitiv (care
caracterizează în general ființa umană), a dorinței permanente de depășire și
autodepășire , dar numai în limite regulamentare, corecte, cinst ite (în spirit
de fair-play). În acest sens se impune promovarea f recventă, și în educația
fizică nu numai în sport, a întrecerii prin jocuri de mișcare, ștafete,
concursuri etc. Prin această modalitate se dezvoltă și creativitatea
subiecților, dorința de a câștiga, de a obține victoria , de a se situa în primele
locuri etc., aspecte inerente mai ales pentru tânăr a generație.
6.2.7. Funcția de socializare
Integrarea reprezintă „efectul ansamblului de măsuri care se aplică diver selor
categorii de populație, în vederea înlăturării segr egării sub toate formele. Se
definesc patru niveluri de integrare, manifestate î n cazul educației fizice.
După A. Dragnea (2001) acestea sunt:
– integrarea fizică – prezența fizică a unei persoane alături de celel alte;

Teoria Educației Fizice și Sportului
107 – integrarea funcțională (sau pedagogică) – participarea la un proces comun
de învățare;
– integrarea socială – o îmbinare a nivelurilor anterioare cu stabilire a de
relații în interiorul grupului;
– integrare societală – persoana dobândește sentimentul de apartenență
deplină la viața comunității cu un anumit statut și rol.
M. Voinea (1993) consideră că integrarea socială es te „procesul social
fundamental care presupune acomodarea, adică soluți onarea conflictelor existente
între diferite aspirații și atitudini comportamenta le, între indivizi, grupuri, clase” .
Prin acest proces se realizează ajustarea sau regla rea propriului
comportament cu condițiile de existență socială și ecologică dintr-un
anumit moment al dezvoltării istorice a societății, în vederea integrării cât
mai armonioase a individului în cerințele acesteia.
A. Dragnea, A. Bota și M. Stănescu (2000), aduc urm ătoarele argumente, în
sprijinul considerării educației fizice și sportulu i, ca factori de socializare și
integrare socială:
1. Se desfășoară preponderent în grup, facilitând astf el, interacțiunea între
indivizi prin cooperare, întrajutorare, toleranță, respect reciproc, muncă în
comun etc.;
2. Prin conținutul și formele de organizare, se creeaz ă un mediu psiho-social,
care permite apariția și manifestarea tuturor tipur ilor de interacțiune, de la
cooperare la adversitate. Prin specificul practicăr ii anumitor ramuri de sport,
indivizii îndeplinesc simultan roluri de cooperare cu membrii propriei echipe,
dar și de adversitate cu ceilalți competitori;
3. Comportamentul motric din cadrul educației fizice ș i sportului, este
socializant, pentru că el promovează valori și real ități ale societății și permite
individului însușirea de modele de relaționare și c omportare, valabile în
educație fizică și sport și transferabile în societ ate;
4. Educația fizică și sportul pun individul în situați a de a evalua pe alții și a se
evalua pe sine, fapt ce contribuie la formarea imag inii de sine. Socializarea este
favorizată, de faptul că educația fizică, dar mai a les sportul, presupun
competiții între indivizi și grupuri de indivizi. P rin acestea se realizează
compararea cu sine și cu alții, ierarhizându-se val orile. În cadrul acestei
acțiuni, individul învață despre sine, despre capac itățile sale, despre mediu, pe
scurt, învață să-și exprime atitudinea față de soci etate și membrii săi;
5. Comportamentul motric din educație fizică și sport este socializant, pentru că
el favorizează apariția fenomenelor de facilitare s ocială, prin comunicare,

Mârza Dănilă Dănuț
108 cooperare, spirit de competiție, luptă pentru victo rie ca simbol al reușitei în
sport etc. Grupul de practicanți ai sportului de pe rformanță, își însușesc
noțiuni cu privire la datorie, responsabilitate, in terdicție etc., contribuind
astfel la dezvoltarea conștiinței morale și juridic e.
Sportul de performanță, este o formă de activitate care poate să transmită
un număr nelimitat de experiențe din cele mai varia te privind socializarea.
R. Singer, citat de A. Dragnea și colaboratoii săi (2000), consideră că
socializarea în cadrul sportului, este legată de aj ustările personale și sociale care se
produc pe următoarele direcții:
– valori morale (sportivitate, onestitate, respectare a celuilalt, fair-play);
– relații interpersonale (cooperare, competiție);
– auto-împlinire (încredere în forțele proprii, imagi ne de sine).
L. Vlăsceanu, citat de M. Epuran (1998), prezintă două modalități ale
socializării, realizate prin educație fizică și spo rt: individuale și în grup.
Socializarea individuală se definește ca „proces psihosocial de transmitere –
asimilare a atitudinilor, valorilor, concepțiilor s au modelelor de comportare,
specifice unui grup sau unei comunități, în vederea formării, adaptării și integrării
sociale a unei persoane”.
Socializarea colectivă se referă la „extinderea numărului de agenți individuali,
care exercită controlul sau participă direct la dez voltarea unui sistem, subsistem
sau sector de activitate”.
Socializarea individuală prin educație fizică și sp ort, se realizează prin:
– dezvoltarea armonioasă a individului;
– acceptarea activă a cerințelor concrete de adaptare la condițiile
grupului sau echipei.
Socializarea la nivel colectiv, se realizează prin:
– influențarea membrilor altor grupuri de către membr ii propriului grup;
– influențarea propriului grup de către membrii altor grupuri.
În ambele cazuri se dobândește o poziție socială, c are asigură un anumit
prestigiu și un anumit grad de acceptare în societa te.
Schema acestei socializări adaptată de A. Dragnea ( 2001) se prezintă astfel:
Socializarea prin sportul de performanță, include o bligatoriu și relația cu
cultura sportivă ce s-a dezvoltat pe parcursul a pe ste o sută de ani (Kruger
1995). Atât în sportul național și local, cât și în cel internațional, se fac
mereu referiri la eroii pozitivi ai sportului, la a ntrenori celebri, la echipe și

Teoria Educației Fizice și Sportului
109 perioade „de aur”, la cluburi celebre, tradiții naț ionale sau locale. Toate
aceste informații, fapte și mituri, imense la scară mondială, alături de
culturile interdisciplinare specifice fiecărei ramu ri sportive, constituie
corolarul vast al culturii sportive.
Potențialul socializant al educației fizice și spor tului se realizează în foarte
mare măsură și prin ansamblul structural al întregi i activități instructiv
educative desfășurate.
Pentru ca acest proces să fie mai activ, este neces ar ca elevii și tinerii să
participe conștienți la procesul propriei deveniri, printr-un efort real de
asimilare al cunoștințelor, prin posibilitatea expr imării libere a unor opinii,
prin antrenarea în activitatea instructiv educativă , a întregii lor
personalități. Prin acest demers educația fizică și sportul participă la
procesul de socializare (Dragnea 2000) prin acea că :
1. Asigură condiții de învățare prin care subiectul do bândește sistemul de
cunoștințe, aptitudini și deprinderi necesare integ rării sociale;
2. Creează situații de educație morală, civică, având la bază modelarea
personalității copilului, prin tranziția de la un c omportament reglat din
exterior, prin reguli impuse, la un comportament au toreglat, prin
interiorizarea regulilor;
3. Oferă posibilitatea tuturor subiecților de a comuni ca, de a se exprima și, în
acest fel, de a stabili relații interpersonale. Pri n faptul că este utilizat și
limbajul corporal, non verbal, este facilitată inte racțiunea între indivizi care
nu vorbesc aceeași limbă;
Practicarea exercițiilor fizice în cadrul activităț ilor de educație fizică și sport,
se asociază la manifestarea a trei elemente majore ale procesului de
socializare (K. M. Haywood, 1993, citat de A. Dragn ea), compuse din:
– agenți socializanți (familie, antrenori, profesori) ;
– situații sociale (lecție, competiții, jocuri, alte forme de organizare);
– atribute personale (aptitudini).
În acest domeniu, pot fi descrise cel puțin patru tipuri de relații care vor
condiționa procesul de socializare și reușita activ ității instructiv educative:
– relația subiect – antrenor/profesor;
– relația subiect – ceilalți practicanți din grupă;
– relația profesor/antrenor – familia subiectului;
– relația subiect – părinți.

Mârza Dănilă Dănuț
110 6.3. ObiectiveleOgeneraleOaleOeducaŃieiOfiziceOșiOsportu luiO
Precizarea obiectivelor asigură orientarea muncii s pecialiștilor din practică
și teorie. Se precizează că obiectivele rezultă din raportarea funcțiilor la
cerințele sociale.
Obiectivele educației fizice și sportului sunt iera rhizate astfel:
/square4 Obiective generale pentru întreg sistemul de educaț ie fizică și sport;
/square4 Obiective generale pentru fiecare activitate motric ă;
/square4 Obiective particulare diferențiate pe subsisteme al e educației fizice și
eșaloane ale sportului;
/square4 Obiective pe cicluri de învățământ școlar;
/square4 Obiective operaționale – specifice unor secvențe di dactice sau lecțiilor.
Obiective generale
Formularea lor este diversă. Dăm trei formulări:
După M. Epuran:
1. Întărirea sănătății și călirea organismului;
2. Dezvoltarea armonioasă a organismului;
3. Dezvoltarea psihomotorie:
– dezvoltarea aptitudinilor psiho-motrice;
– dezvoltarea chinesteziei (percepția complexă a mișc ării);
– dezvoltarea priceperilor și deprinderilor motrice d e bază;
– dezvoltarea capacității de lucru a organismului.
4. Instruirea sportivă:
– cunoștințe, priceperi, deprinderi din diferite spor turi;
– tendință spre performanță.
5. Formarea obișnuinței de practicare sistematică a ex ercițiilor fizice;
6. Formarea atitudinii pozitive și a deprinderilor de conduită în colectiv;
7. Contribuție la dezvoltarea unor calități psihice și însușiri ale
personalității;
8. Contribuții la înlăturarea efectelor negative ale l ipsei de activitate
fizică.
După Ghe. Cârstea:
1. Menținerea unei stări optime de sănătate;
2. Favorizarea proceselor de creștere și realizare a u nei dezvoltări
fizice armonioase;

Teoria Educației Fizice și Sportului
111 3. Dezvoltarea aptitudinilor psiho-motrice de bază și a celor specifice
unor ramuri de sport;
4. Formarea corectă a unui sistem bogat de deprinderi și priceperi
motrice de bază și utilitar-aplicative;
5. Formarea capacității și mai ales a obișnuinței de p racticare
sistematică a exercițiilor fizice, inclusiv în timp ul liber;
6. Contribuție la dezvoltarea unor calități și trăsătu ri moral-volitive și
intelectuale a simțului estetic și responsabilități i sociale.
A. Dragnea propune formularea următoarelor obiective generale în
învățământ:
1. Contribuția educației fizice la menținerea unei stă ri optime de
sănătate fizică și psihică;
2. Favorizarea dezvoltării fizice armonioase;
3. Dezvoltarea capacității motrice;
4. Formarea obișnuinței de a practica în timpul liber, în mod
independent, ramura de sport preferată;
5. Contribuția educației fizice la formarea personalit ății elevului, la
cultivarea încrederii în forțele proprii și a spiri tului de inițiativă.
Din cele de mai sus rezultă posibilitatea formulări i în diverse variante a
obiectivelor generale ale educației fizice și sport ului.
Formularea obiectivelor generale ale educației fizi ce și sportului trebuie
raportată și la lumea valorilor. Educația fizică pe rmite realizarea anumitor
aspirații, atât ale elevului cât și ale profesorulu i, familiei, sistemului școlar,
societății. Aceste valori determină obiectivele educației fizic e astfel:
– sănătatea opusă bolii;
– solidaritatea opusă individualismului;
– concentrarea opusă superficialității;
– autocontrolul opus nestăpânirii de sine;
– reținerea opusă etalării abuzive a eului;
– toleranța opusă autoritarismului;
– corectitudinea opusă înșelătoriei;
– efortul opus confortului moleșitor;
– angajarea emoțională opusă plictisului.
În felul acesta poate fi formulat și urmărit de rea lizat în practică unul din
cele mai înalte obiective ale educației fizice: for marea personalității.

Mârza Dănilă Dănuț
112 Toate obiectivele educației fizice și sportului tre buie să fie prezentate
elevilor în mod inteligibil. Dar în mod deosebit tr ebuie evidențiate și
interpretate din punct de vedere al semnificației, cele legate de formarea
personalității, de stimularea elevilor pentru pract icarea sporturilor, ca și
formarea atitudinii pozitive față de aceste activit ăți. Numai în acest mod
vom contribui la realizarea paradigmei „sport pentr u tot restul vieții”.
TEME DE REZOLVAT
1. Funcția educativă a educației fizice și sportului c u exemplificări din
activitatea practică;
2. Funcția recreativă a educației fizice și sportului cu exemplificări din
activitatea practică;
3. Funcția de socializare a educației fizice și sportu lui cu exemplificări din
activitatea practică.

BIBLIOGRAFIE:
1. Badiu, T., Mereuț C. – „ Teoria și metodica educației fizice și sportului –
Culegere de teste”, Editura Evrika, Brăila – Galați, 1998.
2. Comisia română de terminologie, – „ Terminologia educației fizice și
sportului”, Editura Stadion, București, 1974
3. Epuran, M. – „Metodologia cercetării activităților corporale” , Curs ANEFS,
vol. I – II, București, 1992.
4. Guidea, N. – „Teoria educației fizice și sportului” , Curs, Univ. Bacău, 1991.
5. Herczeg, L. – „Teoria educației fizice și sportului” , Editura Mirton, Timișoara,
1996.
6. Thomas, J. – „Metodologia cercetării în activitatea fizică” , vol. I., SdeP., nr.
375-377, p. 23-28, vol. II, S.deP. nr. 386-389, p. 65-68.

Teoria Educației Fizice și Sportului
113 CapitolulO7.
MIJLOACELE EDUCAłIEI FIZICE ȘI SPORTULUI

Obiective operaționale:
/square4 Să cunoască sistemul mijloacelor educației fizice ș i sportului în vederea
selecționării celor mai eficiente instrumente didac tice;
/square4 Să cunoască cele mai generale caracteristici ale ex ercițiilor fizice pentru
utilizarea lor eficientă în activitatea practică;
/square4 Să poată interpreta corect conținutul și forma exer cițiilor fizice;
/square4 Să diferențieze exercițiile fizice și celelalte mij loace în funcție de influența lor
asupra scopurilor urmărite.
7.1. AspecteOgeneraleO
Îndeplinirea obiectivelor educației fizice și sport ului, specifice diferitelor
subsisteme ale învățământului sau ale eșaloanelor s portului solicită un
variat arsenal de mijloace ca instrumente didactice .
Literatura de specialitate consemnează următoarele tipuri de mijloace:
A. Mijloace specifice:
– exercițiile fizice;
– măsurile de refacere a capacității de efort;
– aparatura de specialitate.
B. Mijloace nespecifice (asociate):
– factorii naturali de călire;
– condițiile igienice;
– mijloacele educației intelectuale, morale și esteti ce;
– mijloace pentru relaxare.
A. Mijloacele specifice reprezintă elementele cele mai importante care
asigură; în mod direct îndeplinirea obiectivelor ed ucației fizice și sportului,
în mod esențial perfecționarea dezvoltării fizice ș i a capacităților motrice
ale elevilor și sportivilor, ale oamenilor în gener al.
Principalul mijloc specific al educației fizice și antrenamentului sportiv îl
reprezintă exercițiul fizic, care alături de măsurile de refacere a capacității de

Mârza Dănilă Dănuț
114 efort și aparatura de specialitate, reprezintă în f apt instrumentul didactic
fără de care activitățile de educație fizică și spo rt nu există.
În ultima perioadă mijloacele specifice s-au divers ificat foarte mult datorită
înnoirii lor continue, ele au devenit mai complexe cu efecte multiple.
În general numărul exercițiilor fizice a crescut fo arte mult, au apărut noi
structuri, în același timp s-au diversificat și măs urile de refacere ca și
aparatura de specialitate.
7.2. ExerciŃiulOfizicOSOmijlocOspecific,OdeObază,OalOedu caŃieiO
fiziceOșiOantrenamentuluiOsportivO
7.2.1. Definiții și caracteristici ale exercițiului fizic
În accepțiunea cea mai modernă, prin exerciții fizice se înțelege totalitatea
activităților motrice , motiv pentru care în unele state este sinonim cu
noțiunea sport, care de altfel uneori, înlocuiește și noțiunea educație fizică.
Astfel, exercițiile fizice sunt acțiuni motrice org anizate și desfășurate după
legile educației fizice și sportului. Dicționarul t erminologic al educației
fizice și sportului (1974) dă exercițiului fizic ur mătorul înțeles: „act motric
repetat sistematic, care constituie mijlocul princi pal de realizare a sarcinilor
educației fizice și sportului”.
O definiție completă a exercițiului fizic este următoarea: „acțiunea motrică
voluntară, deliberat concepută și sistematic repeta tă, în cadrul unui proces
educațional organizat sau nu, în scopul realizării unor obiective instructiv –
educative concrete legate de formarea și perfecțion area priceperilor și deprinderilor
motrice și dezvoltarea aptitudinilor psiho-motrice” .
În altă accepție exercițiul fizic este considerat ca instrument didactic. În
accepțiunea didactică exercițiul fizic este cel mai important instrument cu
multiple funcții și aplicații în procesul de instru ire. În această accepție,
exercițiul presupune repetarea unei activități până la câștigarea ușurinței
sau îndemânării în efectuarea unei mișcări.
În aplicarea exercițiilor fizice ca instrumente did actice este necesară
operaționalizarea acestora. Exercițiile fizice se p ot constitui în modele
operaționale.
Operația însoțește deprinderea motrică ca act intel ectual interiorizat care
determină posibilitatea ca deprinderea să fie mereu regândită și
structurată, permițându-i subiectului să evite răsp unsul mecanic. Exercițiul

Teoria Educației Fizice și Sportului
115 fizic însoțit de un „exercițiu operatoriu” evită de prinderile rigide de
gândire și de execuție, stimulând inteligența motri că, ca ansamblu de
operații pe care le stăpânește individul (A. Dragne a 2000).
Mișcările din structura exercițiului, sunt special selecționate sau construite,
urmărind scopuri precise și direcționând, cât mai c oncret și eficient, influențele
asupra organismului .
Intenția educativă deliberat concepută diferențiază exercițiul fizic, ca instrument
didactic, de mișcările și acțiunile motrice efectuate de ind ivid în cadrul diferitelor
activități.
Exercițiile fizice sunt construite pe baza unor principii și reguli, c e asigură
orientarea precisă a influențelor în direcția dezvo ltării corecte și proporționate a
organismului, a însușirii unui sistem de cunoștințe , priceperi și deprinderi motrice,
a dezvoltării aptitudinilor psiho-motrice și a trăs ăturilor de voință și de caracter.
Structura motrică, volumul, intensitatea și complex itatea efortului, ritmul,
încordarea musculară solicitate pentru efectuarea l or pot fi dozate cu
exactitate, servind cât mai fidel obiectivele instr uctiv-educative planificate.
Exercițiile fizice au unele particularități care le deosebesc de corespondentul
lor didactic din cadrul altor obiecte de învățământ . Dintre acestea
subliniem: valoarea mult mai pronunțată și mai complexă a infl uențelor
integrative: aceeași influență obținută prin exerciții cu struc turi diferite.
Caracteristicile amintite au o semnificație deosebi tă în tehnologia utilizării
exercițiilor – cântărirea atentă a exercițiilor ale se pentru realizarea
obiectivelor urmărite într-o lecție. Organizarea diferențiată a modalităților de
repetare a exercițiilor în funcție de efectul scont at etc.
Ca mod de manifestare concretă, exercițiului fizic îi sunt proprii un conținut
și o formă care-l deosebesc de alte fenomene din na tură și societate.
7.2.2. Conținutul exercițiului fizic
Conținutul exercițiului fizic este dat de totalitatea elementelor și
caracteristicilor specifice care-l compun, și îi de termină influențele asupra
organismului, orientându-le cu precădere spre o anu mită aptitudine psiho-
motrică, deprindere sau pricepere și accentuând, ma i mult sau mai puțin,
caracterul formativ, al acestor influențe în legătu ră cu latura afectivă, moral-
volitivă sau intelectuală.
Deci, conținutul unui exercițiu este dat de acțiunile car e-l compun și de procesele
fundamentale ce se desfășoară în organism în timpul efectuării exercițiului,
procese care îmbracă aspecte: psihologice, fiziolog ice, biochimice, biomecanice etc.

Mârza Dănilă Dănuț
116 Conținutul exercițiului fizic nu poate fi discutat în afara acestor influențe, a
direcționării finalității urmărite prin executarea lui. științele pedagogice,
cercetările fiziologice și psihologice evidențiază faptul că influențele
exercițiului fizic se resimt favorabil asupra latur ii fizice și psihice a
organismului privit ca o unitate indestructibilă.
Natural, valoarea acestor influențe și direcția ori entării lor sunt
condiționate și de alte elemente – factori naturali (soare, aer, apă), factori
igienici (care măresc sau diminuează valoarea influ ențelor fiziologice),
climatul educativ, mediul social, valoarea colectiv ității în care sunt
integrați cei ce folosesc exercițiul – care hotărăs c sensul și calitatea
influențelor educative.
Rezultă, deci, că atunci când ne referim la conținu tul exercițiului trebuie să
avem în vedere următoarele elemente: structura motr ică a acestuia
(mișcările corpului și ale segmentelor), cantitatea și calitatea efortului
solicitat (volum, intensitate, complexitate, pauze) , efortul de voință, trăirile
emoționale, nivelul solicitărilor proceselor psihic e (memorie, imaginație,
gândire, independență, curaj, etc.).
Valoarea instructiv-educativă a conținutului exerci țiului fizic poate fi
apreciată numai în cadrul unei organizări metodice riguros concepute, al
efectuării lui în condițiile determinării cu antici pație a orientării influențelor,
al scopului urmărit. Printr-o organizare precisă a procesului de instruire se
poate determina nivelul la care se vor situa proces ele fiziologice și psihice ce
susțin și însoțesc efortul solicitat de efectuarea exercițiului.
Fără o cântărire corectă a valorii acestor solicită ri în sensul calității
(intensitate), cantității (volum) și complexității și fără asigurarea unei
ambianțe educative adecvate, nu se pot obține rezul tatele dorite; amintim
că nu orice efort este capabil să determine mobiliz area adecvată a
organismului, orientată conform obiectivelor urmări te.
Conținutul exercițiului fizic trebuie înțeles în st rânsă legătură cu aspectele
analizate și nu poate fi analizat desprins de formă , care-i condiționează în
bună măsură eficiența influențelor.
7.2.3. Forma exercițiului fizic
Este determinată de totalitatea aspectelor externe ale exercițiului, de relațiile de
timp și spațiu în care sunt încadrate mișcările car e-l compun, succesiunea și
combinarea în cadrul relației timp–spațiu a element elor lui componente (poziția
corpului și a segmentelor, traiectoria, forța, ampl itudinea și ritmul mișcărilor etc.).

Teoria Educației Fizice și Sportului
117 Mișcarea este rezultatul interacțiunii diferitelor forțe interne (active, de
reacție, pasive, asociate) și externe (gravitația, reacția sprijinului, rezistența
mediului extern), care concură la realizarea ei. Co mbinarea acestora, în
funcție de scopul urmărit, determină o anumită stru ctură proprie fiecărei
acțiuni motrice, în cadrul căreia distingem următoarele trăsături
fundamentale, particulare:
1. traiectoria mișcării – se referă la linia pe care se înscriu în spațiu
mișcările corpului și ale segmentelor. Ea se caract erizează prin direcție,
formă și amplitudine.
– direcția mișcării poate fi: înainte – înapoi; sus – jos; dreapta – s tânga și
direcția intermediară;
– forma mișcării poate fi: rectilinie și curbilinie
– amplitudinea mișcărilor este dată de dimensiunea mișcării (mărimea ei).
2. viteza mișcării – este dată de raportul dintre spațiul parcurs și timpul
consumat. Viteza poate fi: uniformă, variată, accel erată, optimă. Legat
de viteză (timp și spațiu) se întâlnesc și noțiunil e de tempo și ritm.
– tempoul – reprezintă frecvența mișcărilor în unitatea de tim p.
– ritmul – reprezintă alternarea, strict determinată de dur ată, a fazelor
mișcării. Această alternare, la rândul ei este dete rminată de anumite
accente date de contracțiile musculare care alterne ază cu relaxarea.
Acestea ne dau un ritm rațional, reglat conștient.
3. poziția corpului – reprezintă așezarea corpului în raport cu obiect ele
înconjurătoare sau a segmentelor corpului unul față de altul. Pozițiile
pot fi: inițiale – condiționând începutul mișcării, intermediare și finale,
sau poziții fundamentale și speciale etc.
Noțiunea de formă trebuie corelată cu noțiunea de t ehnică, acestea putând
fi considerate sinonime (I. Șiclovan, M. Bîrjega și C.I. Bucur). În practică,
prin tehnică se înțeleg procedeele tehnice specific e diferitelor ramuri
sportive. Bineînțeles că și în cazul deprinderilor motrice utilitare, de bază
sau al unor exerciții create ne putem referi la o s tructurare rațională a
acțiunilor lor componente, la tehnica acestora.
Tehnica reprezintă, deci, îmbinarea cea mai raționa lă (cu măiestrie) a
structurii acțiunilor motrice, în conformitate cu s copul urmărit, prin
valorificarea optimă a legilor biomecanicii. Ea cup rinde: totalitatea
procedeelor de executare a acțiunilor motrice (sens ul larg al noțiunii) sau
elementelor de bază (fazele acțiunii) și legătura o bligatorie dintre ele –

Mârza Dănilă Dănuț
118 mecanismul de bază – și cele secundare (detaliile t ehnicii) ceea ce
presupune existența unor variante de execuție cu ca racter individualizat,
care nu pot fi neglijate (sensul restrâns al noțiun ii).
ținând seama de particularitățile amintite, putem a firma că tehnica are un
caracter individualizat și se poate perfecționa ca rezultat al modificărilor
survenite în particularitățile individului (calităț i motrice, cunoștințe,
priceperi, independență, curaj etc.).
Trebuie subliniată unitatea (dialectică) dintre con ținut și formă, relație de
influențare reciprocă, în cadrul căreia conținutul are rol hotărâtor,
determinând modificări în structura (forma) mișcări i. La rândul ei, și forma
are un rol activ, asigurând cadrul adecvat realizăr ii conținutului.
Întotdeauna, modificarea unui exercițiu, a unui pro cedeu tehnic începe
prin transformarea conținutului – prin schimbări în elementele care-l
compun, determinate de modificările intervenite în orientarea rolului
acestora în structura acțiunii respective, de schim bările survenite în
raportul valoric al aptitudinilor psiho-motrice ale individului.
Putem spune că pentru învățarea unui procedeu tehni c, a unei acțiuni
tactice sau a unei structuri de joc – spre exemplu – vom folosi un anume
exercițiu. În continuare – prin repetarea procedeul ui, a acțiunii tactice sau a
structurii (fragmentului) de joc, pentru perfecțion are, acestea devin
exerciții fizice.
Forma trebuie să exprime optim noul conținut, inter venindu-se în structura
actului motric cu modificări corespunzătoare. Trece rea la un joc mai rapid,
la fotbal, de exemplu, a modificat mult structura t ehnică a scopului și a
pasei. În prezent, preluarea și transmiterea balonu lui constituie, deseori, un
tot unitar, eliminându-se controlul static prelungi t al mingii.
7.3. SelecŃionareaOexerciŃiilorOpentruOactivitateaOpract icăO
7.3.1. Criterii de selecționare a exercițiilor pent ru educația fizică școlară
„Educația fizică, ca obiect al procesului de învăță mânt, trebuie să
selecționeze din bagajul de exerciții specifice dom eniului (circa 35 de
ramuri sportive, gimnastica de bază și jocurile de mișcare) un număr
restrâns, reținând acele exerciții și activități ca re, în condițiile organizării
procesului de învățământ, sunt cele mai eficiente p entru realizarea
obiectivelor instructiv-educative proprii”. (Ghe. M itra și A. Mogoș).

Teoria Educației Fizice și Sportului
119 Care sunt criteriile pe baza cărora se poate realiz a această selecționare ?
Obiectivele urmărite de educația fizică școlară tre buie să se integreze în
efortul general al școlii, sprijinind misiunea soci ală care revine acesteia.
Pornind de la această idee de bază, criteriile după care se selecționează
activitățile și exercițiile fizice utilizate în org anizarea procesului instructiv-
educativ sunt: eficiența, valoarea de întrebuințare și controlul influențelor.
A. Eficiența
În selecționarea exercițiilor folosite în activitat ea de educație fizică școlară
trebuie să se țină seama de nevoile, obiectivele ge nerale ale învățământului
și de posibilitățile acestuia. În condițiile existe nte în țara noastră
(înzestrarea materială, numărul de ore, efectivele de elevi cu care se
lucrează etc.), numai o parte dintre exercițiile fi zice proprii domeniului pot
fi folosite cu eficiență în organizarea procesului instructiv-educativ. Dintre
ele fac parte acelea cărora le putem determina și d irija cu precizie
influențele și pentru care există posibilități de a plicare în școală. De
exemplu: exercițiile la aparate (gimnastica sportiv ă), aruncarea discului,
suliței (chiar a greutății), unele procedee tehnice și tactice mai pretențioase
din jocurile sportive etc. se dovedesc neeficace de oarece, datorită
înzestrării materiale necorespunzătoare și posibili tăților reduse de
repetare, ele nu pot asigura formarea unor deprind eri motrice și nici
obținerea efectelor dorite în sensul dezvoltării ap titudinilor psiho-motrice.
Deși plac și sunt moderne, unele exerciții și activ ități (schi, înot, judo,
culturism, tenis etc.) nu pot fi utilizate în condi țiile existente în majoritatea
școlilor. Chiar și în cazul jocurilor sportive, și al ramurilor de sport,
prevăzute în programele școlare, pentru ca acestea să servească plenar la
realizarea obiectivelor educației fizice școlare, e ste necesar să nu se insiste
asupra perfecționărilor tehnice, acestea fiind util izate mai ales, integral
(global) (cu reguli simplificate, stăpânind doar un număr restrâns din
procedeele tehnice). Numai în aceste condiții jocul (disciplina sportivă)
respectiv, contribuie mai eficient la realizarea ob iectivelor urmărite:
dezvoltarea capacității de muncă, asigurarea destin derii și reconfortării,
păstrarea stării de sănătate etc.
B. Valoarea de întrebuințare
Valoarea de întrebuințare a sistemului de cunoștinț e, priceperi și
deprinderi dobândite în cadrul procesului de învăță mânt.

Mârza Dănilă Dănuț
120 Educația fizică școlară trebuie să-și conjuge efort ul cu celelalte obiecte de
învățământ, pentru satisfacerea cerințelor comenzii sociale, necesitățile
impuse de viața socială. Sistemul de cunoștințe, pr iceperi și deprinderi și
celelalte activități instructiv-educative realizate de elevi în școală (deci și la
acest obiect) trebuie să aibă valoare de întrebuinț are, găsindu-și o aplicare
concretă în tehnicile impuse de îndeplinirea diferi telor profesii în viață și în
activitatea socială.
Educația fizică interesează nu atât prin posibilita tea utilizării directe a
cunoștințelor și deprinderilor specifice dobândite (exceptând profesia de
cadru didactic, antrenor), cât pentru valoarea ei f ormativă, pentru
contribuția adusă la împlinirea pe planuri multiple a personalității. De
asemenea, ea interesează pentru aportul pe care și- l aduce în direcția
conservării și creșterii capacității de muncă, a in fluențării favorabile a unor
însușiri ale personalității, deprinderi și obișnuin țe de comportament.
Sportul, exercițiile fizice nu se învață pentru ele însele, ci pentru a fi
folosite în scopurile amintite.
Ca atare, în conținutul lecțiilor de educație fizic ă trebuie promovate acele
exerciții și forme de activitate care pot determina și influența pozitiv, starea
de sănătate, capacitatea de muncă, dezvoltarea armo nioasă. Nu cunoștințele,
priceperile și deprinderile motrice au valoare prac tică în sensul aplicării lor
în domeniile productive, ci în primul rând efectele formative obținute ca
rezultat al exercițiilor folosite pentru însușirea acestora, influențele obținute
ca urmare a folosirii în continuare a acestor depri nderi și priceperi, în cadrul
activităților independente utilizate pentru fortifi care, agrement, destindere
etc. Nu deprinderile motrice au valoare aplicativă concretă în condițiile
actuale, moderne, ci calitățile și însușirile care sunt perfecționate
concomitent cu însușirea lor – îndemânarea, reziste nța, viteza,
receptivitatea, dârzenia, curajul, spiritul de dăru ire, competitivitatea etc.
C. Posibilitatea determinării și controlării influe nțelor exercițiului
Determinarea cu anticipație și controlarea, pe baza unor investigații și
criterii riguroase, a valorii influențelor instruct iv-educative exercitate prin
intermediul sistemelor de acționare, stabilite pent ru atingerea obiectivelor
propuse, reprezintă o cerință obiectivă a organizăr ii procesului educațional
– la nivelul cerințelor actuale.
Valoarea rezultatelor scontate în educația fizică t rebuie să fie previzibilă,
determinată pentru fiecare clasă în parte, în rapor t cu cerințele instruirii și

Teoria Educației Fizice și Sportului
121 educării elevilor din clasa respectivă, cu posibili tățile reale ale vârstei. De
asemenea, este necesar ca rezultatele obținute în c adrul procesului
instructiv-educativ să fie controlabile. Rezultă că în alegerea și folosirea, în
cadrul educației fizice școlare, a exercițiilor și activităților proprii
domeniului, factorul hotărâtor care călăuzește spec ialistul, îl constituie
eficiența și valoarea lor practică. În această acți une, care vizează
programarea și realizarea obiectivelor educației fi zice școlare, cadrul
didactic trebuie să aibă în vedere acele elemente c ărora în mod obiectiv le
poate atribui calitatea de a fi utile activității p ractice, eficiente din punct de
vedere al realizării obiectivelor urmărite și al co ndițiilor în care se
înfăptuiește procesul de pregătire. De asemenea el trebuie să țină seama de
necesitatea ca rezultatele obținute prin soluțiile propuse pentru organizarea
procesului instructiv-educativ să fie controlabile.
7.3.2. Criterii de selecționare a exercițiilor pent ru antrenamentul sportiv
În antrenamentul sportiv, posibilitatea stabilirii diferitelor structuri de
exerciții și a efectuării lor în condiții schimbăto are de efort, în fiecare ramură
de sport, este de-a dreptul infinită. Esența progra mării instruirii nu constă
însă în această practică. Randamentul sportivului e ste condiționat de
stereotipii motrice fundamentale, determinate de sp ecialiști, ori însușirea
superioară a acestora are rolul hotărâtor în obține rea succesului sportiv. Cu
alte cuvinte, calitatea lecțiilor de antrenament nu este determinată în primul
rând de impresionanta diversitate a mijloacelor fol osite, ci de repetarea
îndelungată a exercițiilor cu maximă funcționalitat e, cu maximă eficiență
asupra perfecționării componentelor antrenamentului . La alegerea acestor
mijloace, clasificarea prezentată în capitolele ant erioare, vine să-și aducă
contribuția sa.
Cercetările privind metodologia analizelor exerciți ilor pentru antrenamentul
sportiv, au scos în evidență că o selecție a celor mai eficiente exerciții implică
analiza statistico-matematică. Această analiză dete rmină selecția mijloacelor
pe criterii obiective și nu logico-empirice, bazate exclusiv pe raționamente
subiective. Indiferent la care grupă ne referim, di n clasificarea prezentată
anterior și ținând seama de obiectivul concret de r ealizat, o selecție de tip
statistico-matematic se face prin aplicarea indicel ui de corelație dintre
performanța (rezultatul) obținută în concurs și per formanța (rezultatul)
obținută la verificarea mijlocului folosit în pregă tire.
Dacă indicele de corelație calculat dintre cele dou ă rezultate este bun,
atunci putem afirma că exercițiul (mijlocul) respec tiv este eficient.

Mârza Dănilă Dănuț
122 În același timp, foarte necesar este și calculul co eficienților de solicitare și
de utilitate a mijloacelor de antrenament.
Coeficientul de solicitare se calculează prin măsur area frecvenței cardiace
din concurs și a frecvenței cardiace din timpul apl icării exercițiului
respectiv în antrenament. Astfel frecvența cardiacă a mijlocului se împarte
la frecvența cardiacă din concurs iar rezultatul ne arată eficiența mijlocului
din acest punct de vedere.
Important este și calculul coeficientului de utilit ate prin raportarea
exercițiilor utilizate unul față de celelalte. Deși are un procent mare de
subiectivitate, raportarea utilității unui exerciți u față de altul, la antrenorii
cu experiență, poate evidenția care execuții sunt m ai utile în antrenament.
În final se calculează coeficientul global de efici ență prin înmulțirea
coeficientului de solicitare cu coeficientul de uti litate.
7.4. ClasificareaOexerciŃiilorOfiziceOO
7.4.1. Clasificarea exercițiilor fizice ținând seam a de conținutul acestora
Clasificarea exercițiilor fizice având drept orient are conținutul lor, respectiv
influența ce o au asupra organismului, rolul lor în îndeplinirea sarcinilor și
obiectivelor instructiv-educative, reprezintă clasi ficarea de bază, necesară
creșterii continue a calității muncii specialiștilo r din domeniul practicii.
În clasificarea exercițiilor fizice după conținutul lor sunt folosite numeroase
criterii, care sunt legate strâns de sarcinile peda gogice, de modul în care
dorim să influențăm organismul, de scopul pentru ca re le utilizăm.
Potrivit acestei orientări prezentăm clasificarea e xercițiilor fizice după
următoarele criterii:
A. Influența predominantă asupra dezvoltării aptitudin ilor psiho-motrice;
D. Deprinderile motrice pe care le influențează;
C. Influența predominantă ce o exercită asupra compone ntelor antrenamentului;
D. Scopul urmărit în pregătirea sportivilor de perform anță;
E. Natura efortului;
F. Ponderea lor în cadrul diferitelor verigi ale lecți ei de educație fizică;
G. Ponderea lor în cadrul diferitelor verigi ale lecți ei de antrenament sportiv;
H. Funcționalitatea lor metodică.

Teoria Educației Fizice și Sportului
123 O analiză a criteriilor menționate mai sus ne condu ce spre concluzia că
acestea reprezintă principalele obiective și sarcin i ale procesului instructiv-
educativ.
A. Clasificarea exercițiilor fizice după influența pre dominantă asupra dezvoltării
aptitudinilor psiho-motrice
După acest criteriu exercițiile fizice se grupează astfel:
A.1. – exerciții pentru dezvoltarea forței;
A.2. – exerciții pentru dezvoltarea vitezei;
A.3. – exerciții pentru dezvoltarea rezistenței;
A.4. – exerciții pentru dezvoltarea coordonării motrice.
Având în vedere însă specificul diferitelor ramuri sportive în care
aptitudinile psiho-motrice se manifestă una în regi mul celorlalte și că
pentru fiecare regim se impune alegerea unor exerci ții specifice, acestea
trebuie grupate astfel:
A.1. – pentru dezvoltarea forței în anumite regimuri:
– exerciții de forță în regim de viteză;
– exerciții de forță în regim de rezistență;
– exerciții de forță în regim de coordonare.
A.2. – pentru dezvoltarea vitezei în diferite regimuri:
– exerciții de viteză în regim de forță;
– exerciții de viteză în regim de rezistență;
– exerciții de viteză în regim de coordonare.
A.3. – pentru dezvoltarea rezistenței în diferite regimuri :
– exerciții de rezistență în regim de forță;
– exerciții de rezistență în regim de viteză;
– exerciții de rezistență în regim de coordonare.
A.4. – pentru dezvoltarea coordonării motrice în diferite regimuri:
– exerciții de coordonare în regim de forță;
– exerciții de coordonare în regim de viteză;
– exerciții de coordonare în regim de rezistență.
Este cunoscut faptul că dezvoltarea aptitudinilor p siho-motrice nu se face
cu scop în sine, ci pentru a mări eficiența aplicăr ii în practică a procedeelor
tehnice sau a acțiunilor tactice. De asemenea exper iența practică ne arată că

Mârza Dănilă Dănuț
124 de-a lungul perioadelor de pregătire, dezvoltarea a ptitudinilor psiho-
motrice se face concomitent cu pregătirea tehnică ș i tactică. Drept urmare
cei mai buni profesori și antrenori, folosesc exerciții fizice prin care
concomitent cu pregătirea tehnică și tactică să asi gure și dezvoltarea aptitudinilor
psiho-motrice solicitate în acțiunea tehnico-tactică respectivă.
Având în vedere cele de mai sus exercițiile fizice se pot clasifica astfel:
– exerciții fizice pentru dezvoltarea forței în regim de tehnică;
– exerciții fizice pentru dezvoltarea forței în regim de tactică;
– exerciții fizice pentru dezvoltarea vitezei în regi m de tehnică;
– exerciții fizice pentru dezvoltarea vitezei în regi m de tactică;
– exerciții fizice pentru dezvoltarea rezistenței în regim de tehnică;
– exerciții fizice pentru dezvoltarea rezistenței în regim de tactică;
– exerciții fizice pentru dezvoltarea coordonării în regim de tehnică;
– exerciții fizice pentru dezvoltarea coordonării în regim de tactică.
Utilizarea unor astfel de exerciții, care au influe nțe complexe, asigură în
mod mult mai eficient modelarea procesului de pregă tire în concordanță
cu cerințele concursului.
Îmbinând clasificarea exercițiilor fizice după infl uențele ce la au privind
dezvoltarea diferitelor aptitudini psiho-motrice cu criteriul anatomic ele se pot
grupa după cum urmează:
– exerciții pentru dezvoltarea forței diferitelor seg mente ale corpului
(ceafă, membre superioare, abdomen, spate, membre i nferioare);
– exerciții pentru dezvoltarea vitezei diferitelor se gmente ale corpului;
– exerciții pentru dezvoltarea rezistenței în executa rea mișcărilor
diferitelor segmente ale corpului;
– exerciții pentru dezvoltarea coordonării în executa rea mișcărilor
diferitelor segmente ale corpului.
Având în vedere formele de manifestare a vitezei, exercițiile fizice pentru
dezvoltarea acestei aptitudini psiho-motrice se cla sifică astfel:
– exerciții pentru dezvoltarea vitezei de reacție;
– exerciții pentru dezvoltarea vitezei de execuție a diferitelor mișcări;
– exerciții pentru dezvoltarea vitezei de repetiție.

Teoria Educației Fizice și Sportului
125 B. Clasificarea exercițiilor fizice după deprinderile motrice pe care le influențează
B.1. – exerciții pentru dezvoltarea deprinderilor motric e de bază, care
se grupează astfel:
– exerciții de mers;
– exerciții de alergare;
– exerciții de sărituri;
– exerciții de prindere;
– exerciții de aruncare.
B.2. – exerciții pentru dezvoltarea deprinderilor motri ce aplicativ-
utilitare, care se grupează astfel:
– exerciții de escaladare;
– exerciții de cățărare;
– exerciții de târâre;
– exerciții de tracțiune;
– exerciții de împingere;
– exerciții de transport.
B.3. – exerciții pentru dezvoltarea deprinderilor motrice specifice
ramurilor sportive. Având în vedere specificul depr inderilor motrice
din cadrul fiecărei ramuri de sport, concretizate î n elemente și
procedee tehnice, exercițiile fizice se clasifică d upă procedeul pe care-l
formează sau perfecționează. Așa, spre exemplu, în cadrul jocului de
baschet distingem:
– exerciții pentru învățarea și perfecționarea paselo r;
– exerciții pentru învățarea și perfecționarea aruncă rilor la coș;
– exerciții pentru învățarea și perfecționarea conduc erii mingii etc.
C. Clasificarea exercițiilor fizice după influența pre dominantă ce o exercită asupra
componentelor antrenamentului sportiv
Având în vedere acest criteriu, exercițiile fizice se clasifică astfel:
C.1. – exerciții pentru învățarea și perfecționarea teh nicii;
C.2. – exerciții pentru îmbunătățirea pregătirii fizice ;
C.3. – exerciții pentru învățarea și perfecționarea tac ticii.
C.3. – Analizând conținutul pregătirii tactice, exerciț iile fizice folosite
pentru această componentă, se pot împărți la rândul lor în:

Mârza Dănilă Dănuț
126 – exerciții pentru învățarea și perfecționarea tactic ii individuale;
– exerciții pentru învățarea și perfecționarea tactic ii colective.
Urmărind în continuare specificitatea jocurilor spo rtive, exercițiile de
pregătire tactică se mai pot clasifica astfel:
– exerciții pentru tactica în apărare;
– exerciții pentru tactica în atac;
– exerciții pentru învățarea și perfecționarea fiecăr ei faze și a
fiecărui sistem în parte, de atac sau de apărare.
Una dintre tendințele antrenamentului modern este a bordarea simultană a
factorilor antrenamentului în aceeași perioadă, eta pă, ciclu și chiar lecție,
pregătirea din cadrul unui factor făcându-se într-u n regim de manifestare
concomitentă a celorlalți factori. Drept urmare, se impune selecționarea unor
exerciții care să asigure pregătirea simultană a fa ctorilor antrenamentului în
diferite regimuri de manifestare. Din acest punct de vedere exercițiile fizice se
clasifică astfel:
– exerciții pentru învățarea și perfecționarea tehnic ii în regim de tactică;
– exerciții pentru învățarea și perfecționarea tehnic ii în regim de pregătire
fizică (integrativ sau selectiv în regimul fiecărei calități motrice);
– exerciții pentru învățarea și perfecționarea tactic ii în regim de tehnică;
– exerciții pentru învățarea și perfecționarea tactic ii în regim de pregătire
fizică (integrativ sau selectiv în regimul fiecărei calități motrice);
– exerciții pentru învățarea și perfecționarea tactic ii în regim de tehnică și
de pregătire fizică;
– exerciții de pregătire fizică în regim de tehnică;
– exerciții de pregătire fizică în regim de tactică;
– exerciții de pregătire fizică în regim de tehnică ș i tactică.
D. Clasificarea exercițiilor fizice după scopul urmări t în pregătirea sportivilor de
performanță
După acest criteriu, exercițiile fizice se clasific ă astfel:
– exerciții fizice de pregătire sportivă, sunt exerciții propriu-zise de pregătire;
– exerciții de verificare, sunt exercițiile cuprinse în sistemul probelor de
control, jocuri de verificare, concursuri de verifi care;
– exerciții de selecție, sunt exerciții speciale folosite pentru selecționa rea
sportivilor;

Teoria Educației Fizice și Sportului
127 – exerciții compensatorii. În această grupă intră exercițiile care solicită e fort
din partea grupelor de mușchi care nu iau parte dir ect în executarea
mișcărilor din ramura de sport respectivă;
– exerciții de relaxare, sunt exercițiile efectuate imediat după depunerea
unui efort mai intens sau la sfârșitul lecției;
– exerciții de refacere după efort, sunt exerciții utilizate de regulă, după
terminarea lecției și de multe ori sunt efectuate c oncomitent cu folosirea
diferitelor procedee de refacere a capacității de e fort.
E. Clasificarea exercițiilor fizice după natura efortu lui solicitat
E.1. Din acest punct de vedere o primă clasificare a exe rcițiilor fizice,
după tipul de efort, este următoarea:
– exerciții cu efort dinamic sau izotonic;
– exerciții cu efort static sau izometric;
– exerciții mixte în care avem și efort izotonic și e fort izometric.
E.2. Având în vedere laturile efortului , exercițiile fizice se împart în:
– exerciții în care predomină intensitatea efortului;
– exerciții în care predomină volumul efortului;
– exerciții în care predomină complexitatea efortului .
E.2.1. Din punct de vedere al intensității efortului, avem următoarea
grupare a exercițiilor fizice:
– exerciții cu efort maximal (15”);
– exerciții cu efort submaximal (60”);
– exerciții cu efort mare (6”);
– exerciții cu efort moderat (30”);
– exerciții cu efort mic(peste 30”).
E.2.2. Din punct de vedere al volumului efortului, avem următoarea
grupare a exercițiilor fizice:
– exerciții cu efort foarte mare (peste 30”);
– exerciții cu efort mare (30”);
– exerciții cu efort mijlociu (6”);
– exerciții cu efort redus (60”);
– exerciții cu efort mic (15”).

Mârza Dănilă Dănuț
128 E.2.3. Din punct de vedere al complexității efortului, avem următoarea
grupare a exercițiilor fizice:
– exerciții simple;
– exerciții complexe.
E.3. După substratul metabolic al efortului , exercițiile fizice pot fi
împărțite în următoarele grupe:
/square4 exerciții cu efort anaerob (0 – 60”), care se împar t în două:
– exerciții cu efort anaerob – alactacid (0 – 5”);
– exerciții cu efort anaerob – lactacid (15 – 60”);
/square4 exerciții cu efort tip mixt (60”- 6 min.), care se împart în două:
– exerciții de tip mixt predominant anaerob (60”- 3 m in.);
– exerciții de tip mixt predominant aerob (3 min. – 6 min.);
/square4 exerciții cu efort aerob (de la 6 min. în sus), car e se împart în două:
– exerciții cu efort aerob – în care avem o stare sta bilă relativă (6
min. – 30 min.);
– exerciții cu efort aerob – în care avem o stare sta bilă reală (de la
30 min. în sus);
E.4. Din punct de vedere al continuității efortului exercițiile fizice se pot
împărți în două și anume:
– exerciții cu efort continuu;
– exerciții cu efort discontinuu (cu întreruperi).
F. Clasificarea exercițiilor fizice după ponderea lor în cadrul diferitelor verigi ale
lecției de educație fizică
F.1. Exerciții pentru organizarea colectivului de elevi :
– exerciții de front și formații;
– exerciții de atenție.
F.2. Exerciții pentru influențarea aparatului locomotor și pregăti rea
organismului pentru efort:
– exerciții analitice cu influență selectivă, specifi ce funcției
fiecărui segment sau grupă musculară și anume: exer ciții
libere, cu obiecte, cu aparate, la aparate, pentru fiecare segment
al corpului sau grupă musculară.

Teoria Educației Fizice și Sportului
129 F.3. Exerciții pentru învățarea acțiunilor motrice . În această grupă intră
exercițiile prin care se urmărește repetarea (fragm entară, globală sau în
cadrul unor structuri și activități complexe: ștafe te, parcursuri
aplicative, jocuri) a acțiunilor motrice prevăzute în programele școlare.
F.4. Exerciții pentru consolidarea priceperilor și deprinderilor m otrice. În
această grupă intră exerciții în structuri și activ ități globale precum:
– parcursuri aplicative, ștafete și jocuri în care su nt integrate
priceperile, deprinderile, procedeele tehnico-tacti ce;
– linii acrobatice și artistice;
– întreceri și competiții sportive etc.
F.5. Exerciții pentru dezvoltarea aptitudinilor psiho-motrice. În această
grupă sunt cuprinse:
– exerciții specifice pentru educarea/dezvoltarea vit ezei, forței,
coordonării sau rezistenței;
– repetarea de procedee tehnice cu schimbarea dominan tei.
F.6. Exerciții pentru verificarea gradului de însușire a priceperi lor și
deprinderilor și a nivelului de dezvoltare a aptitu dinilor psiho-motrice. În
această grupă sunt cuprinse:
– ștafete, jocuri, parcursuri aplicative;
– jocuri bilaterale, întreceri atletice;
– probe și norme de control.
F.7. Exerciții pentru revenirea organismului la starea normală. În această
grupă sunt cuprinse:
– exerciții de mers și alergare ușoară;
– exerciții de relaxare și respirație;
– exerciții și jocuri de atenție;
– exerciții de front și formații.
G. Clasificarea exercițiilor fizice după ponderea util izării lor în diferite verigi ale
antrenamentului sportiv
G.1. Exerciții pentru organizarea colectivului de sporti vi.
G.2. Exerciții de încălzire (exerciții pentru pregătirea aparatului
locomotor și a marilor funcțiuni ale organismului).
G.3. Exerciții pentru învățarea deprinderilor motrice no i, specifice
ramurii de sport respectivă.

Mârza Dănilă Dănuț
130 G..4. Exerciții pentru consolidarea deprinderilor motrice însușite în
activitatea anterioară.
G.5. Exerciții pentru perfecționarea priceperilor, depri nderilor și a
aptitudinilor psiho-motrice specifice sportului res pectiv.
G.6. Exerciții pentru aplicarea priceperilor, deprinderi lor și
aptitudinilor psiho-motrice în condiții analoage sa u identice solicitării
acestora în concursuri.
G.7. Exerciții pentru verificarea nivelului de pregătire a sportivilor.
G.8. Exerciții pentru restabilirea capacității de efort a organismului.
H. Clasificarea exercițiilor după funcționalitatea lor metodică
O clasificare după funcționalitatea metodică a exer cițiilor fizice utilizată
îndeosebi în atletism, care ne arată succesiunea pr ogramării exercițiilor pe
timpul însușirii și perfecționării deprinderilor mo trice, este următoarea:
– exerciții introductive;
– exerciții fundamentale;
– exerciții suplimentare.
La jocurile sportive o astfel de clasificare cuprin de:
– exerciții pregătitoare;
– exerciții de bază (specifice);
– exerciții suplimentare.
7.4.2. Clasificarea exercițiilor fizice după forma sau structura mișcărilor
Este cunoscut faptul că forma exercițiilor fizice e ste sinonim sau determină
ceea ce numim tehnică. De asemenea, se cunoaște că tehnica este aceea care
de fapt diferențiază formele de practicare a exerci țiilor fizice sau
sporturilor între ele.
Clasificarea exercițiilor fizice după forma sau str uctura mișcărilor ce le
compun, pare la prima vedere ca fiind formală. Avân d, însă, în vedere
unitatea dintre conținutul și forma exercițiilor fi zice precum și faptul că
formele perfecte ale desfășurării exercițiului perm it conținutului să se
manifeste din plin, o astfel de clasificare poate o rienta mai bine munca în
procesul instructiv-educativ. Această clasificare e ste utilă și pentru faptul
că diversele forme de practicare a exercițiilor fiz ice (sporturi) au o influență
diferențiată asupra organismului.
Potrivit acestei orientări prezentăm clasificarea e xercițiilor fizice după
următoarele criterii:

Teoria Educației Fizice și Sportului
131 I. Formele de bază ale practicării exercițiilor fizice ;
II. Succesiunea fazelor mișcării;
III. Forma și structura exercițiilor folosite în antrena mentul sportiv;
IV. Obiectele și utilajul folosit;
V. Încărcătura utilizată.
I. Clasificarea exercițiilor fizice după formele de ba ză ale practicării lor
După criteriul formelor de bază ale practicării lor , exercițiile fizice au fost
împărțite în patru mari grupe și anume:
I.1. Gimnastică;
I.2. Joc;
I.3. Sport;
I.4. Turism.
I.1. Gimnastică, are următoarele ramurile:
1. Gimnastica de bază;
2. Gimnastica de performanță;
3. Gimnastica aplicată la alte domenii.
1. Gimnastica de bază.
Are conținutul cel mai potrivit pentru realizarea o biectivelor educației
fizice școlare fapt ce a determinat includerea în p rograma școlară.
Asigură dezvoltarea armonioasă și pregătirea fizică generală fiind
accesibilă oricărui colectiv indiferent de efectiv sau omogenitatea acestuia.
Conținutul lui este alcătuit din exerciții de front și formații, exerciții de
dezvoltare generală și exerciții utilitar-aplicativ e.
Pe lângă acestea sunt prezente și exerciții din gim nastica acrobatică,
ritmică sportivă și artistică.
Clasificare: copii, junioare, senioare, maestre.
2. Gimnastica de performanță.
Reprezintă forma de concurs a practicării gimnastic ii, dusă până la înaltă
măiestrie. Are patru subramuri:
2.1. Gimnastica artistică;
2.2. Gimnastica ritmică sportivă;
2.3. Gimnastica acrobatică;
2.4. Gimnastica acrobatică sportivă.

Mârza Dănilă Dănuț
132 2.1. Gimnastica artistică
A purtat denumirile de gimnastică la aparate, sport ivă, iar din 1991,
gimnastică artistică.
Este un poliatlon care cuprinde exerciții impuse și liber alese. La masculin
există șase probe (sol, cal cu mânere, inele, sărit uri, paralele și bara fixă),
iar la feminin patru probe (sărituri, paralele ineg ale, bârnă și sol).
Categoriile de clasificare cuprind exerciții care s e modifică periodic
consemnând progresul înregistrat pe plan intern și internațional.
2.2. Gimnastica ritmică sportivă
Este o ramură a gimnasticii de performanță care cor espunde
particularităților organismului feminin. Caracteris tica distinctivă a GRS
este simbioza dintre mișcare și muzică. Programul c ompetițional
cuprinde campionate individuale și campionate de an samblu.
La campionatele individuale gimnastele participă cu exerciții cu obiectele:
coardă, cerc, minge, panglică, măciuci.
Campionatul de ansambluri cuprinde două probe: un ansamblu în care
gimnastele evoluează cu același obiect și un ansamblu cu două obiecte diferite .
2.3. Gimnastica acrobatică
A cunoscut în ultimii ani o dezvoltare vertiginoasă pe plan
internațional ca urmare a organizării unor concursu ri speciale care au
devenit tradiționale și a creării cadrului organiza toric necesar
dezvoltării în continuare a acestui sport. Formele de practicare ale
gimnasticii acrobatice sunt:
/square4 Gimnastica acrobatică liberă;
/square4 Gimnastica acrobatică în 2, 3, 4;
/square4 Gimnastica acrobatică la aparate: plasa elastică, r oata metalică.
/square4 Gimnastica acrobatică liberă
Pentru practicarea ei este nevoie de o pistă elasti că de 40 m. lungime și
1,5 – 2 m. lățime.
Gimnastul își ia elan pe o distanță de 10 m. și apo i efectuează o
combinație de răsturnări și salturi fără pași inter mediari sau rupturi de
ritm. Această combinație trebuie să se efectueze pe linia de mijloc,
marcată, a pistei. Oprirea se efectuează pe porțiun ea de recepție.
/square4 Gimnastica acrobatică în 2, 3, 4

Teoria Educației Fizice și Sportului
133 Constă în exerciții efectuate pe muzică în care se îmbină elemente
artistice, ridicări în poziții răsturnate și elemen te acrobatice dinamice,
pe perechi 2 bărbați, 2 femei sau un bărbat și o fe meie.
/square4 Gimnastica acrobatică la aparate speciale, practica tă în special de
foști gimnaști cuprinde:
– probă de exerciții efectuate la plasa elastică. Se desfășoară la probele
individual și sincron (pe perechi);
probă de exerciții efectuate la roata metalică, care se desfășoară periodic
pe plan internațional.
Roata metalică este alcătuită din două cercuri conf ecționate din țevi
metalice cu diametrul între 165 și 230 cm. Ele sunt legate prin
intermediul unor distanțieri sudați. Este prevăzută cu mânere pentru
priza mâinilor și în partea opusă suporturi cu cure le pentru fixarea
picioarelor. Gimnastul (a) se află în interiorul ro ții și execută figuri
acrobatice: poduri, deplasări libere, spirale, legă ri de elemente etc. În
competiție trebuie să efectueze pe o linie dreaptă de 21 metri, 4 – 7
deplasări (înainte și înapoi) cel mai lent posibil cu un minim de 8
exerciții și 8 rotații. Exercițiile se execută cu f ixarea ambelor picioare, a
unui picior sau fără fixare (în exercițiile decentr alizate în interiorul roții
sau pe roată). Cea mai spectaculoasă este spirala î n care gimnastul (a)
coboară progresiv roata spre sol apoi o ridică pe v erticală.
2.4. Gimnastica acrobatică sportivă
Este cea mai tânără ramură a gimnasticii de perform anță.
Programul tehnic cuprinde:
/square4 individual femei;
/square4 individual bărbați;
/square4 pereche mixtă;
/square4 trio opțional combinat: 2F + 1B, 2B + 1F, 3F, 3B
Durata exercițiului: 1 min. și 30 sec. Spațiul de c oncurs: scena înaltă de
1,00 -1,50 m., 9/9 m. Aria de competiție 7/7 m, ma rcată de o linie roșie
de 10 cm. Care se include în suprafața competiționa lă.
Vârsta pe plan internațional este de 18 – 35 ani.
Compoziția trebuie să cuprindă 6 grupe de elemente din fiecare grupă:
a. elemente de forță dinamică;
b. elemente de forță statică;

Mârza Dănilă Dănuț
134 c. sărituri, pași;
d. balansuri energice;
e. echilibru, balansuri;
f. elemente de flexibilitate.
Există și o secvență impusă care cuprinde 7 pași de bază specifici.
3. Gimnastica aplicată la alte domenii
3.1. Gimnastica igienică.
Accesibilă tuturor vârstelor, urmărește întărirea s ănătății executanților,
dezvoltarea armonioasă a organismului, creșterea ca pacității de muncă
și longevitatea.
Mijlocul de bază al gimnasticii igienice sunt exerc ițiile de dezvoltare
fizică generală libere, cu sticle și cu aparate.
Se poate practica individual sau colectiv sub forma gimnasticii de
înviorare, de întreținere, aerobică, etc.
3.2. Gimnastica în producție
Se practică la locul de muncă înaintea începerii lu crului în scopul
pregătirii organismului pentru muncă sau în pauzele de producție cu
scopul înlăturării oboselii acumulate.
Contribuie la prevenirea și combaterea unor afecțiu ni care pot să apară
ca urmare a exercitării anumitor tipuri de profesii .
Programele sunt alcătuite din exerciții de dezvolta re fizică generală
selecționate în funcție de specificul activității p rofesionale.
3.3. Gimnastica pentru alte discipline sportive
Constă în complexe de exerciții adaptate specificul ui ramurii sportive
cu scopul dezvoltării fizice armonioase și a pregăt irii fizice speciale. Se
poate vorbi de gimnastica atletului, înotătorului, schiorului, etc.
3.4. Gimnastica medicală
Are ca obiectiv restabilirea capacității funcțional e a organismului,
prevenirea, corectarea și tratarea anumitor deformă ri ale aparatului
locomotor.
Folosește exerciții de dezvoltare fizică generală, libere, cu obiecte și la
aparate precum și exerciții utilitar-aplicative.
Datorită preocupărilor deosebite manifestate în gim nastica medicală,
ca ramură a gimnasticii ajutătoare, îndeosebi de Ad rian N. Ionescu,

Teoria Educației Fizice și Sportului
135 exercițiile fizice adoptate de aceasta, au fost cla sificate cu mai multă
atenție, atât după structură, cât mai ales după fun cționalitatea lor.
Fiind bine sistematizată o prezentăm la acest capit ol în întregime.
Primul criteriu este de natură tehnică și grupează exercițiile astfel:
– exerciții statice;
– pozițiile;
– exerciții dinamice.
Tot după criteriul tehnic, exercițiile dinamice specifice gimnasticii
medicale au mai fost împărțite în:
– exerciții pasive;
– exerciții active.
După efectele lor asupra organismului, exercițiile din gimnastica medicală
au fost grupate astfel:
– generale și locale;
– rapide sau lente;
– trecătoare sau permanente;
– imediate sau târzii;
– individuale sau colective.
După intensitatea efortului fizic , exercițiile din gimnastica medicală au
fost grupate astfel:
– exerciții bazate pe creșterea efortului fizic;
– exerciții bazate pe scăderea efortului fizic.
După efectele lor asupra organismului, exercițiile din gimnastica medicală
au fost grupate astfel:
– exerciții fizice cu efecte morfogenetice;
– exerciții fizice cu efecte fiziologice;
– exerciții fizice cu efecte educative;
– exerciții fizice cu efecte profilactice;
– exerciții fizice cu caracter terapeutic.
Exercițiile de gimnastică medicală grupate pe aparate, sisteme și funcții
organice :
– exerciții de gimnastică pentru aparatul respirator;
– exerciții de gimnastică pentru aparatul cardiovascu lar;

Mârza Dănilă Dănuț
136 – exerciții de gimnastică pentru stimularea funcționa lă a
aparatului digestiv;
– exerciții de gimnastică pentru stimularea funcției de nutriție;
– exerciții de gimnastică pentru stimularea funcțiilo r de eliminare.
Exerciții de gimnastică medicală pentru stimularea funcțiilor neuro-
motorii :
– exerciții de gimnastică articulară;
– exerciții de gimnastică pe grupe de mușchi;
Exerciții cu caracter aplicativ :
– mersul și alergarea, cursa de teren;
– exerciții de târâre;
– alte exerciții aplicative;
– activități motrice cu caracter de muncă.
Exerciții fizice ajutătoare:
– gimnastica;
– jocurile;
– sportul;
– turismul.
I.2. Jocul. Clasificarea jocurilor
Jocul ca formă de practicare a exercițiilor fizice este considerat acela
care cuprinde un sistem de acțiuni de mișcare (mers , alergare, prinderi,
aruncări, acțiuni de mare îndemânare motrică, orien tări în spațiu,
escaladări, etc.) desfășurate pe baza unor reguli s tabilite de pedagog
sau a unui regulament care precizează regulile după care se desfășoară
activitatea.
I.2.1. După scopul urmărit, jocurile se grupează astfel:
/square4 jocuri imitative;
/square4 jocuri dinamice sau de mișcare;
/square4 jocuri pregătitoare pentru diferite ramuri de sport ;
/square4 jocuri sportive.
I.2.2. După caracterul relațiilor dintre participanți, joc urile se grupează
astfel:
/square4 jocuri fără contact direct cu adversarul;
/square4 jocuri cu contact direct cu adversarul.

Teoria Educației Fizice și Sportului
137 I.2.3. După elementul de bază pe care-l cuprinde:
/square4 jocuri de alergare;
/square4 jocuri cu sărituri;
/square4 jocuri cu aruncări și prinderi;
/square4 jocuri cu transport de greutăți;
/square4 jocuri de îndemânare;
/square4 jocuri de deplasare la semnal și orientare în spați u;
/square4 jocuri cu prinderea sau depășirea adversarului;
/square4 jocuri cu schimbare de locuri;
/square4 jocuri de atenție;
/square4 jocuri de ochire;
/square4 jocuri de luptă – tracțiuni, împingeri.
I.2.4. După condițiile în care se desfășoară activitatea, jocurile se
grupează astfel:
/square4 jocuri în apă;
/square4 jocuri de iarnă;
/square4 jocuri de interior.
I.2.5. După colaborarea dintre coechipieri și numărul comp onenților,
jocurile se grupează astfel:
/square4 jocuri individuale;
/square4 jocuri pe perechi (în doi);
/square4 jocuri cu trecere spre împărțire pe echipe;
/square4 jocuri pe echipe.
I.2.6. După obiectele folosite în timpul activității, jocu rile se grupează
astfel:
/square4 jocuri fără obiecte;
/square4 jocuri cu minge;
/square4 jocuri cu diferite obiecte.
I.3. Sport. Clasificarea sporturilor
Sportul reprezintă activitatea specifică de întrece re în care se valorifică
intensiv formele de practicare a exercițiilor fizic e în vederea obținerii
de către individ sau colectiv a perfecționării posi bilităților morfo-

Mârza Dănilă Dănuț
138 funcționale și psihice, concretizate într-un record , o depășire proprie
sau a partenerului.
I.3.1. Având în vedere asemănarea dintre structura exerciț iilor, genul
de efort, condițiile și modul de reglementare și de evaluare, activitatea
sportivă se diversifică în următoarele discipline sau ramuri sportive:
/square4 alpinism, atletism, automobilism-karting, aviație;
/square4 badminton, baseball, baschet, biatlon, bob, box;
/square4 caiac-canoe, canotaj, călărie, ciclism;
/square4 fotbal, golf, gimnastică;
/square4 haltere, handbal, hochei pe gheață, hochei pe iarbă ;
/square4 iahting, înot, judo, lupte greco-romane, lupte libe re;
/square4 modelism, motociclism, oină, orientare sportivă;
/square4 patinaj, pentatlon modern, polo pe apă, popice;
/square4 radio-amatorism, rugby;
/square4 sanie, sărituri în apă, schi, scrimă, șah;
/square4 tenis de câmp, tenis de masă, tir;
/square4 volei.
I.3.2. Din punct de vedere al specificului activității motrice depuse de
sportivi, ramurile sportive se grupează astfel:
/square4 sporturi în care obținerea performanței se datoreaz ă forțelor
proprii ale sportivilor;
/square4 sporturi în care obținerea performanței este determ inată de
valoarea și modalitatea de manevrare a mijloacelor de locomoție;
/square4 sporturi în care obținerea performanței este realiz ată prin
limitarea aproape completă a dinamicii efortului.
I.3.3. Clasificarea sporturilor în funcție de gradul de răspuns cardiac :
/square4 sporturi cu înaltă exigență cardiacă (ciclism, schi , canotaj, 400 m);
/square4 sporturi cu mare exigență cardiacă (alergări, jocur i sportive, box);
/square4 sporturi cu exigență cardiacă specială (natație, sc rimă, haltere,
gimnastică);
/square4 sporturi cu exigență cardiacă medie sau slabă (tir, golf, marș).
I.3.3. Clasificarea sporturilor din punct de vedere al impedimentelor
întâmpinate:

Teoria Educației Fizice și Sportului
139 /square4 sporturi în care predomină impedimentele mecanice;
/square4 sporturi în care predomină impedimentele fiziologic e;
/square4 sporturi în care predomină impedimentele psihologic e;
/square4 sporturi în care predomină alte impedimente (advers arul, etc.).

I.4. Turismul. Clasificarea acțiunilor turistice
Prin turism înțelegem activitatea care valorifică e xerciții aplicative și
diferite mijloace de deplasare, în scopul cunoașter ii mediului înconjurător
și al relaxării active a omului în aer liber. Activ itatea are efecte cumulative,
instructiv-educative și igienice. Turismul are mai multe ramuri și probe
diversificate după structura exercițiilor fizice și a mijloacelor de deplasare.
I.4.1. După structura exercițiilor fizice avem următoarele forme ale
turismului:
/square4 plimbările și drumețiile locale;
/square4 drumețiile în împrejurimile localităților;
/square4 excursiile;
/square4 alpinismul;
/square4 concursurile de orientare sportivă.
I.4.2. După mijloacele de deplasare , acțiunile turistice se grupează astfel:
/square4 acțiuni turistice în care deplasarea se face pe jos ;
/square4 acțiuni turistice în care deplasarea se face cu mij loace de
locomoție în care se folosește forța omului;
/square4 acțiuni turistice în care deplasarea se face cu mij loace auto;
/square4 acțiuni turistice în care deplasarea se face combin at.
II. Clasificarea exercițiilor fizice după succesiun ea fazelor mișcării
A. Exerciții de tip ciclic – în care fazele mișcării se repetă;
B. Exerciții de tip aciclic – în care fazele mișcării nu se repetă;
C. Exerciții combinate – în care o parte a mișcărilor sunt ciclice și o p arte
aciclice.
III. Clasificarea exercițiilor fizice folosite în a ntrenamentul sportivilor de
performanță, după formă și structură
A. Exerciții de concurs. În această grupă intră mișcările executate după
regulamentul ramurii sportive respective. Atunci câ nd sunt create

Mârza Dănilă Dănuț
140 toate condițiile corespunzătoare cerințelor din con curs, mai poartă
denumirea de antrenament-concurs.
B. Exerciții speciale. În această grupă intră mișcările care conțin
elemente asemănătoare celor din concurs (și care su nt utilizate
îndeosebi pentru pregătirea fizică).
C. Exerciții de pregătire fizică multilaterală. În această grupă intră
exercițiile fizice împrumutate din alte sporturi ca re nu conțin
elemente de concurs.
Această clasificare are un caracter general și reli efează o anumită
orientare metodică.
IV. Clasificarea exercițiilor fizice după obiectele și utilajul folosit
A. Exerciții fără obiecte și utilaje;
B. Exerciții cu diverse obiecte: mingi, corzi, bastoan e, măciuci, eșarfe,
bănci de gimnastică, etc.
C. Exerciții la diverse instalații: scări fixe, bănci de gimnastică, aparate
de gimnastică, etc.
V. Clasificarea exercițiilor fizice după încărcătur a utilizată
A. Exerciții fără îngreuieri;
B. Exerciții cu îngreuieri;
a) cu îngreuieri determinate de greutatea propriului c orp;
b) cu îngreuieri externe.
Sistematizarea clasificării exercițiilor fizice pre zentată, dovedește că sunt
numeroase criterii de clasificare a exercițiilor fi zice. Alegerea acestor
criterii s-a făcut ținând seama în primul rând de c erințele activității
practice, de necesitatea sistematizării numărului f oarte mare și diversificat
al exercițiilor fizice.
Numărul relativ mare al criteriilor, după care au f ost clasificate exercițiile
fizice, nu poate constitui un impediment, ci dimpot rivă, un ajutor eficient,
având în vedere atât complexitatea procesului instr uctiv-educativ, cât și
multitudinea de sarcini și obiective care trebuie î ndeplinite. Mai mult decât
atât, apreciem că problema clasificării exercițiilo r fizice nu este încă
încheiată și că practica solicită și noi asemenea c lasificări.
Munca de realizare a clasificării exercițiilor fizi ce, după noi criterii,
reprezintă o necesitate și este legată nemijlocit d e preocupările cotidiene în

Teoria Educației Fizice și Sportului
141 direcția codificării (sistematizării) lor și tendin ța ca pe această bază să se
procedeze la programarea lor în lecții.
7.5. MijloaceleOasociateO
7.5.1. Măsuri de refacere a capacității de efort
Măsurile de refacere a capacității de efort sunt ap licate:
/square4 în timpul desfășurării activităților (lecții de edu cație fizică,
antrenamente, concursuri);
/square4 după încheierea activității.
În timpul desfășurării lecțiilor sau antrenamentelo r refacerea se realizează
prin pauze mai scurte sau mai lungi, ce se acordă î ndeosebi după eforturi
intense sau când dorim să dezvoltăm cu precădere vi teza. Viteza nu se
poate realiza pe fond de oboseală, pe fondul restab ilirii marilor funcțiuni
ca și în prezența acidului lactic.
În timpul concursurilor refacerea se poate realiza numai la unele sporturi,
îndeosebi la jocurile sportive care au pauze sau es te permisă schimbarea
temporară a unor jucători.
După încheierea activității măsurile de refacere su nt mai multe și mai
complexe. Ele cuprind:
/square4 măsuri hidro-fizio-terapice care constau în: dușuri calde, relaxare în
căzi cu apă caldă etc.;
/square4 oxigenarea;
/square4 baie de aburi (saună);
/square4 folosirea substanțelor chimice (dar nu și cele trec ute pe lista
dopingurilor).
7.5.2. Aparatura de specialitate
a. Primă grupă cuprinde aparatura și materialele care constituie c omponente
a diverselor sporturi: aparatele de gimnastică (paralelele, bara fixă,
inelele etc.), materialele sportive din atletism (d iscul, sulița, gardurile
etc.), schiurile, ambarcațiunile, bicicletele etc.
b. A doua grupă de mijloace cuprinde aparatele utilizate pentru
dezvoltarea aptitudinilor psiho-motrice, îndeosebi a forței (scara fixă,
haltere, extensoare, aparate speciale etc.).

Mârza Dănilă Dănuț
142 c. A treia grupă cuprinde aparatele care ajută la perfecționarea tehnicii
(lonjele în gimnastică, manechinele la lupte, apara t de aruncat mingi în
tenis de masă etc.).
d. A patra grupă, cuprinde materialele de protejare a sportivilor împotriva
unor șocuri (căști, apărători etc.).
Specialiștii desfășoară o muncă permanentă pentru c rearea de aparate care
să ajute la creșterea eficienței exercițiilor fizic e.
7.6. MijloaceleOnespecificeO(asociate)O
7.6.1. Factorii naturali de călire (aer, apă, soare )
Utilizarea acestor mijloace nespecifice are rolul d e a amplifica influența
exercițiilor fizice. Călirea organismului duce la o rezistență mai mare
împotriva bolilor. De aceea una din măsuri este pra cticarea exercițiilor
fizice în aer liber, în parcuri, cu expunere la soa re, etc.
7.6.2. Factorii igienici (condițiile igienice)
/square4 Asigurarea tuturor bazelor sportive cu dușuri;
/square4 Întreținerea bazelor sportive curate;
/square4 Gazonarea terenurilor;
/square4 Echipament adecvat;
/square4 Regim rațional între muncă și odihnă.
7.6.3. Mijloacele educației intelectuale, morale și estetice
Aceste mijloace nespecifice sunt adaptate specificu lui educației fizice și
antrenamentului sportiv, specificului obiectivelor acestor activități în
vederea formării laturii spirituale și personalităț ii oamenilor.
7.6.4. Mijloace pentru relaxare
/square4 Active: masajul, poziții diferite pentru a asigură scuturarea mușchilor;
/square4 Pasive: cu acțiuni psihologice.

TEME DE REZOLVAT:
1. Caracteristicile, conținutul și forma exercițiului fizic.
2. Clasificarea exercițiilor fizice după influențele a supra formării deprinderilor
motrice și dezvoltării aptitudinilor psiho-motrice.
3. Criterii de selecționare a exercițiilor fizice pent ru lecția de educație fizică și
antrenamentul sportiv.

Teoria Educației Fizice și Sportului
143
BIBLIOGRAFIE
1. Badiu, T. – Teoria și metodica educației fizice și sportului, Editura Evrika,
Brăila,1998;
2. Belaus, V. și colab. – Performantica, Editura Performantica, Iași, 1996;
3. Cârstea, Gh. – Educația fizică – Teoria și bazele metodicii, București, 1997;
4. C.C.P.S. – Manual de educație fizică în școală, vol. I, E.F.S., nr.1+2/ 1994;
5. Consiliul Europei – Impactul sportului asupra sănătății, CCPS, Buletin
informativ, nr. 483 – 486 / 1996;
6. Consiliul Europei – Impactul sportului asupra socializării, CCPS, Buletin
informativ, nr. 487 – 489 / 1996;
7. Dragnea, A. și colab. – Teoria Educației fizice și sportului, Editura Cartea
școlii, București, 2000;
8. Dragnea, A., Bota, A. – Teoria activităților motrice , Editura Didactică și
Pedagogică București, 1999;
9. Herczeg, L. – Teoria Educației fizice și sportului , Editura Mirton,
Timișoara, 1997;
10. Marolicaru, M. – Abordarea sistemică în educația fizică , Cluj, 1992;
11. Nicu, A. – Raționalizarea antrenamentului sportiv , CCPS, București, 1992;
12. U.N.E.S.C.O. – Carta Internațională a Educației Fizice și Sportulu i, Gazeta
Sporturilor, Anul III, nr. 416 (Serie nouă – vineri 7 iunie, 1991).