Teoria Dipolilor Vortex

Teoria dipolilor vortex
Moto: Când te afli la frontierele cunoașterii trebuie să privești dincolo de orizont.

Conținut
I. Bazele teoriei dipolilor vortex
II.Aplicarea TDV la studiul radiației
III. Modelul dinamic al nucleului

I. Bazele teoriei dipolilor vortex
Etimologia cuvântului vortex provine din latină, fiind denumirea dată unui vârtej cu antrenare de aer care apare la aspirația apei dintr-un bazin sau dintr-o altă sursă. Este bine de menționat că semnificația acestui termen a fost extinsă în secolul al XVII-lea de către genialul savant francez René Descartes – care a conceput o teorie vortex pentru cosmologie în încercarea sa de a explica unitar mecanismul Sistemului solar. Ulterior, conceptul de vortex a căpătat diverse alte conotații semantice în știință.
Teoria dipolilor vortex reprezintă un model gnoseologic transdisciplinar bazat pe ipoteze novatoare în descifrarea enigmelor existenței, care nu contrazice știința actuală, ci doar o aprofundează printr-o abordare dialectică. Punctul de plecare în conceperea unei teorii unitare a câmpurilor electromagnetic și gravitațional l-a reprezentat  expresiile similare pentru forțele electrice și gravitaționale – exprimate prin legea lui Coulomb, respectiv legea atracției universale descoperită de Newton.  Pe de altă parte, teoremele lui Gauss pentru câmpul electric și câmpul gravitaționalpun în evidență surse de tip divergent (izvoare) și convergent (puțuri) pentru fotoni, respectiv gravitoni.
În prima etapă a demersului cognitiv am introdus conceptul de “vortex” ca model fizic pentru particulele elementare. Se poate demonstra teoretic și verifica experimental că vortexurile convergente se atrag, iar cele divergente se resping prin forțe invers proporționale cu pătratul distanței dintre ele.

Pentru a sugera interacțiunile dintre vortexuri, se prezintă în fig.1 un dispozitiv experimental format din două sfere goale cu pereții perforați, racordate prin tuburi flexibile- din cauciuc sau alt material impermeabil și flexibil – la o conductă comună prevăzută cu un robinet (pentru reglarea debitului de apă și o pompă pentru circularea forțată a apei prin sistem, într-un sens sau celălalt.

Fig. 1

Se poate constata că sferele se reping sau se atrag, după cum apa este evacuată, respectiv absorbită prin dispozitiv, forțele de interacțiune fiind aproximativ direct proporționale cu produsul debitelor și invers proporționale cu pătratul distanței dintre sfere. 
Sarcina electrică și inducția câmpului electric pentru o particulă elementară sunt proporționale cu valorile medii pentru intensitatea fluxului de fotoni, respectiv densitatea intensității fluxului de fotoni printr-o suprafață închisă în care se află vortexul asociat, iar masa și intensitatea câmpului gravitațional sunt proporționale cu valorile medii pentru intensitatea fluxului de gravitoni, respectiv densitatea intensității fluxului de gravitoni printr-o suprafață închisă în care se află vortexul asociat.
În cadrul modelului standard al particulelor elementare, fotonii sunt bosoni cu spinul s = 1, numărul barionic B = 0 și numărul de stranietate S = 0, fiind considerați "particule mesager" pentru câmpul electromagnetic, nu au masă de repaus, ci doar masă de mișcare, particula și antiparticula coincid, au un timp mediu de viață infinit (sunt indestructibile) și se deplasează cu viteza luminii în vid.
Fotonii reprezintă veritabile particule universale primordiale care sunt cuante pentru energie, masă, sarcină electrică și informație. Deși în concepția actuală nu li se atribuie masă de repaus și sarcină electrică de repaus, în teoria dualității existenței fotonii cuantifică masa și sarcina electrică a dipolilor vortex, altfel spus, au masă de mișcare și sarcină electrică de mișcare. În funcție de cele două orientări ale spinului, sarcina atribuită fotonilor este pozitivă, respectiv negativă. Până în prezent nu am reușit să determin pe cale teoretică valorile posibile pentru masa de mișcare și sarcina electrică de mișcare ale fotonilor, ci doar sarcina specifică (raportul dintre sarcina electrică de mișcare și masa de mișcare), care reprezintă o veritabilă constantă universală.

 În a doua etapă a demersului cognitiv, s-a impus introducerea unor noi concepte, având în vedere că fotonii sunt particule primordiale indestructibile, care  "nu pot să apară din nimic sau să dispară fără urmă" în vortexuri. Pentru a depăși această contradicție, a fost necesară redefinirea vortexurile ca “dipoli vortex”- cu semnificația de "punți de legătură"  prin care se face schimb de particule primordiale între Universul nostru (format din materie) și Universul complementar (format din antimaterie).
    Faptul că  proprietățile  particulelor elementare  sunt  reflexia “în  oglindă” a  proprietăților antiparticulelor  corespunzătoare  poate  fi  explicat  prin  raportarea dipolului  vortex  în cele două  universuri, în  care  particulele primordiale  implicate intră / ies  printr-un  pol și  ies / intră  prin celălalt pol cu sensuri  de  mișcare opuse.  Altfel spus,  dipolul vortex  corespunde unității dialectice “particulă-antiparticulă” în cadrul unei existențe lărgite. Pe  de  altă  parte, se  deduce  că  particulele elementare  și  antiparticulele corespunzătoare au aceeași pondere în Universul dual, ceea ce reprezintă o concluzie firească în structurarea primordială a existenței.
     În esență, un dipol vortex este un model fizic  asociat unității dialectice “particulă-antiparticulă”, având două stări posibile, și anume:
-starea  normală, în  care  particula  se  află  în Universul  nostru, iar antiparticula corespunzătoare se manifestă în Universul complementar;
-starea  inversată, în care polii  vortexului  au locația  schimbată  față de cazul  normal.
Spre deosebire de starea normală, care este mai mult sau mai puțin stabilă, cea inversată este instabilă, având o probabilitate foarte mică de realizare. Cele două stări nu pot exista  împreună în Universul nostru pentru că dispar simultan – transformându-se  în fotoni prin  procesul de anihilare.
     Universul nostru și Universul complementar “nu sunt paralele”, ci coexistă în sens dialectic, având  în  comun axa timpului, întreaga existență fiind un Univers cvadridimensional dual.  Afirmația este în concordanță cu faptul că dipolii vortex asociați unităților dialectice “particulă-antiparticulă”  sunt punți de legătură între cele două universuri, altfel spus, conexiunile sunt pretutindeni.
    Deși schimbul de particule universale se desfășoară în ambele sensuri, la nivel global fluxul de particule primordiale este preponderent spre Universul nostru și determină expansiunea acestuia și modul de structurare a materiei pe diverse nivele de organizare, iar Universul complementar se află în contracție.Pe de altă parte, expansiunea Universului nostru  sugerează faptul că particulele universale primordiale sunt cuante, nu numai pentru energie, masă, sarcină electrică sau informație, ci și “cuante spațio-temporale”, ipoteză care ar justifica pe deplin  legăturile profunde dintre spațiu, timp și materie.
     Un alt  argument în favoarea teoriei dipolilor vortex  este identificarea gravitonului – “particula mesager” pentru interacțiunile gravitaționale.  Deoarece la nivelul structurii materiei forțele gravitaționale sunt forțe de atracție dintre paticulele elementare, rezultă că gravitonii sunt particule universale primordiale care intră în dipolii vortex. Mai mult, având în vedere că gravitonii intră  într-un dipol vortex prin  polul  din  Universul nostru și  ies ca fotoni  prin celălalt pol din Universul complementar, rezultă că fotonii și gravitonii, precum și antiparticulele acestora, coincid, deci  pot fi identificați prin conceptul unitar de particulă  universală primordială.  Într-o  exprimare concisă, fotonii sunt particule primordiale care ies dintr-un vortex din Universul nostru, iar gravitonii sunt particule primordiale care intră  într-un vortex din  Universul  nostru. Răspunsul  la  întrebarea  firească “de ce gravitonii nu au fost descoperiți până în prezent?” este că  nu  au  fost  identificați cu fotonii care intră în vortexurile din Universul nostru.
De asemenea, prezintă interes descifrarea semnificației neutrinului (neutrino), deoarece este o particulă stabilă, neutră din punct de vedere electric, cu masă de repaus neglijabilă (aproape nulă), care interacționează foarte slab cu alte particule, având o mare putere de pătrundere. Aceste caracteristici situează neutrinul la limita încadrării acestuia în categoria particulelor universale primordiale.

Prin corelarea teoriei dipolilor vortex cu teoria relativității și mecanica cuantică se pot obține rezultate importante. Cuantele spațio-temporale trebuie raportate la trecerea particulelor universale primordiale prin dipolii vortex, mai precis, au semnificația de extindere sau de diminuare cu valori discrete a spațiului în intervale de timp corespunzătoare timpilor de tranziție a particulelor universale prin dipolii vortex.
Dacă se notează cu τ timpul mediu de tranziție a unei particule universale prin dipolul vortex, atunci, prin aplicarea teoriei relativității restrânse, se poate deduce valoarea medie a dimensiunii liniare pentru cuanta spațio-temporală d = c τ. De fapt, aceeași valoare se obține și în cadrul teoriei cuantice, prin aplicarea relațiilor de incertitudine ale lui Heisenberg, rezultat care confirmă justețea teoriei dipolilor vortex, precum și posibilitățile de corelare a acesteia cu știința actuală.
Pentru argumentare, se pornește de la relațiile x · px = /2, W · t = /2, în care se fac înlocuirile p= mc, W= mc2, x = d, t = τ, iar după calcule simple, se obține d = c τ.
Cuantificarea spațio-temporală oferă demersului cognitiv noi posibilități de aprofundare a semnificației particulelor universale, ca entități universale primordiale care, deși nu interacționează între ele, ci doar cu dipolii vortex, configurațiile acestora modelează întreaga existență. Faptul că interacțiunile electromagnetice și gravitaționale dintre dipolii vortex se transmit în vid cu viteză constantă – indiferent de sistemul de referință și direcția de propagare –poate fi interpretat ca viteză unică de schimbare a configurațiior materiei prin schimbul de fotoni și gravitoni între Universul nostru și Universul complementar. În acest mod, se poate justifica chiar și la nivel intuitiv principiul invarianței vitezei luminii în vid – cunoscut din teoria relativitățiiconcepută de Einstein.
În continuare se prezintă o abordare unitară a interacțiunilor electrice și gravitaționale. Constarea că sarcina electrică Qv a unui vortex din Universul nostru este pozitivă sau negativă este corelată cu cele două sensuri de rotație a fotonilor în jurul axelor proprii perpendiculare pe direcțiile de deplasare. Se impune ca și masa Mv a unui vortex din Universul nostru să fie corelată cu cele două sensuri de rotație a gravitonilor în jurul axelor proprii perpendiculare pe direcțiile de deplasare. Mai precis, trebuie făcută distincție între sarcina vortex pozitivă Qv (fp) – generată de fotonii fp – și sarcina vortex negativă Qv (fn), care este generată de fotonii fn, respectiv, între masa vortex pozitivă Mv(gp) – generată de gravitonii gp – și masa vortex negativă Mv(gn), care este generată de gravitonii de tip gn.
Sarcinile electrice vortex, respectiv masele vortex, sunt mărimi fizice scalare aditive:
Qv = Qv (fp) + Qv (fn),
Mv = Mv(gp) + Mv(gn)
Din modul de definire a sarcinii electrice vortex și a masei vortex se pot deduce relațiile acestora cu sarcina electrică Q și masa M asociate particulelor elementare, mai precis: Qv = Q, respectiv ׀ Mv׀ = M (în concepția actuală masa fiind considerată o mărime fizică pozitivă).
Sarcina electrică vortex și masa vortex pot fi integrate într-un parametru de stare unitar
Pv = kQv + ik’Mv
unde i este unitatea imaginară, i2= -1, iar constantele kși k’ sunt legate de pemitivitatea electrică absolută a vidului ε0 = 8,854·10-12 F/m și de constanta atracției universale γ = 6, 673·10-11N· m2/ kg2 prin relațiile:
k= (1/ 4πε0)1/2, k’= γ1/2
Diversele tipuri de interacțiuni electrice și gravitaționale dintre doi dipoli vortex – aflați la distanță r unul față de celălalt – pot fi analizate succint prin termenii care apar în expresia
Pv1 Pv2/r2 = [k2 Qv1Qv2 – k’2 Mv1 Mv2 + i kk’ ( Qv1M v2 + Q v2 M v1)] / r 2
Se observă că în această relație, pe lângă termenii reali, apar șitermini imaginari, a căror interpretare presupune o extindere a legilor lui Coulomb și Newton, de la interacțiunile electrice și gravitaționale,care se manifestă în cazul materiei obișnuite, la cele care se exercită în cadrul materiei aflate în stări speciale, precum: gaură neagră, gaură albă, materie neagră, energie neagră, pulsari, quasari etc. Într-o exprimare sugestivă, relația precedentă reprezintă “codul vortex“ pentru studiul interacțiunilor în configurarea materiei la nivel microcosmic, prin analogie cu “codul genetic“, care descifrează mecanismele vieții la nivelul cromozomilor din celulele organismelor vii.
Pentru a evalua sarcina specifică ׀ qu / mu ׀ a particulei universale, unde ׀ mu ׀ = hν/c2, se consideră două vortex-uri divergente ideale, aflate la distanța r unul de celălalt, din care ies în unitatea de timp, din fiecare, același număr N de fotoni, respectiv două vortex-uri convergente ideale, aflate la distanța r unul de celălalt, în care intră în unitatea de timp, în fiecare, același număr N de gravitoni. În acest caz modulul forțelor electrice de interacțiune dintre VD coincide cu modulul forțelor gravitaționale de interacțiune dintre VC. Din această condiție, se deduce pentru modulul sarcinii specifice a particulei universale expresia
׀ qu / mu ׀ = (4π γ ε0)1/2
valoarea obținută fiind o veritabilă constantă universală.
În cazul vortexurilor reale – asociate particulelor elementare – participă diverse combinații de fotoni și gravitoni, forțele electrice și gravitaționale generate, având, în general, valori diferite.
Faptul că două vortexuri divergente – asociate unor particule electrice – pot interacționa între ele prin forțe electrice de respingere, dar și prin forțe electrice de atracție, se justifică la nivel intuitiv astfel: vortexurile divergente de același tip sunt “opace”, adică nu permit trecerea fotonilor emiși de unul spre celălalt, iar vortexurile divergente de tip diferit sunt “transparente”, adică lasă să treacă fotonii emiși de unul spre celălalt, altfel spus, în cel de-al doilea caz, fotonii emiși de un vortex devin gravitoni pentru celălalt vortex.
Ecuațiile următoare din teoria clasică a câmpului electromagnetic

pot fi transcrise în teoria dipolilor vortex sub forma

la care se adaugă ecuația de continuitate,
unde fq reprezintă densitatea medie a intensității fluxului de sarcină electrică pentru fotonii implicați în dipolii vortex, iar este timpul mediu de interacțiune dintre fotoni și dipolii vortex.
Similar, ecuațiile cu derivate parțiale din mecanica clasică pentru câmpul gravitațional

pot fi transcrise în teoria dipolilor vortex sub forma

la care se adaugă ecuația de continuitate,
unde fm reprezintă densitatea medie a intensității fluxului de masă pentru gravitonii implicați în dipolii vortex, iar ’ este timpul mediu de interacțiune dintre gravitoni și dipolii vortex.
Teoria dipolilor vortex permite o abordare interesantă a undelor electromagnetice, care pot fi descrise prin vectorul Poynting,
Y = E× H= n h ν’v
unde n reprezintă concentrația de fotoni, h = 6, 626 . 10-34 Js este constanta lui Planck, ν’ este frecvența cuantei de energie ε = h ν’, iar v = 1/() este modulul vitezei de propagare a undelor electromagnetice într-un mediu omogen și izotrop caracterizat prin permitivitatea electrică absolută ε și permeabilitatea magnetică absolută μ.
Spre exemplificare, vectorul Poynting pentru unda electromagnetică plană – care se propagă cu viteza v pe direcția axei Ox – este descris în teoria dipolilor vortex printr-o relație vectorială de forma
Y =Y0sin2 2(t/T – x/) = n0 h ν’v sin2 2(t/T – x/)
unde T și λ = vT reprezintă perioada, respectiv lungimea de undă pentru componentele câmpului electromagnetic
E =Esin2(t/T – x/)
B = Bsin2(t/T – x/)
De remarcat că în unda fotonică plană configurația particulelor universale este exprimată printr-o funcție dublu periodică, care variază în timp cu perioada T0= T/2, iar în spațiu,cu perioada λ0 = λ/2, concentrația de fotoni având expresia
n =n0sin2 2(t / T – x /) = n0 [1 – cos 4(t / T – x /)] / 2
Spre deosebire de unda mecanică, în care particulele mediului oscilează sub acțiunea unor forțe de tip elastic în jurul unor poziții de echilibru – mișcarea oscilatorie propagându-se din aproape în aproape fără transport de masă – în unda electromagnetică fotonii implicați se deplasează cu viteză constantă, egală cu viteza luminii în vid.
Faptul că viteza c a fotonilor poate să fie diferită de viteza v a undelor electromagnetice se explică prin interacțiunile fotonilor cu dipolii vortex. Doar în vid viteza undelor electromagnetice coincide cu viteza de deplasare a fotonilor. Conceptul de vid nu reprezintă un spațiu lipsit de materie, ci o entitate nestructurată de fotoni, omogenă și izotropă.
Spațiul, timpul și materia în mișcare și transformare sunt intrinsec legate între ele, legătura fiind asigurată de particulele primordiale indestructibile. În teoria relativității generalizate, spațiul, timpul și gravitația sunt corelate între ele în cadrul geometriei Universului cvadridimensional, numit spațiu Riemann, având metrica
ds2= gij dxi dxj
unde x1 = x, x2 = y, x3 = z, x4 = ict, iar gij reprezintă componentele tensorului metric, care sunt dependente de concentrațiile de masă.
În cadrul teoriei dipolilor vortex, modelarea geometrică a Universului nostru este descrisă printr-un spațiu cvadridimensional neeuclidian, în care componentele gij ale tensorului sunt dependente local de concentrațiile nfp, nfn, ngp și ngn de particule universale primordiale. Explicitarea în perspectivă a acestei metriciva permite abordarea unitară a câmpurilor electromagnetic și gravitațional.
Astronomia contemporană reține în circulație două ipoteze despre apariția și evoluția Universului, și anume: ipoteza "Big Bang” (Marea Explozie) și ipoteza "expansiunii-contracției”. Prima ipoteză aparține astronomului american Edwin Hubble, care a studiat deplasarea spre roșu a radiațiilor primite de Terra de la galaxiile îndepărtate ale Universului. Pe baza efectului Doppler, Hubble a tras concluzia că sursele de lumină se îndepărtează una față de alta, viteza expansiunii Universului fiind exprimată analitic prin celebra relație
v= Hr
unde H reprezintă constanta lui Hubble, iar r este distanța față de un observator terestru a galaxiei în mișcare.
Adepții acestei teorii presupun că apariția materiei, spațiului și timpului au la origine o singularitate primordială, deosebit de fierbinte și densă, din care a apărut Universul nostru prin Big Bang, în urmă cu circa 13,7 miliarde de ani. Stephen W. Hawking se află în prima linie a fizicienilor care caută o teorie unificatoare pentru explicarea întregului Univers. Împreună cu Roger Penrose a explicat semnificația găurilor negre și a demonstrat că, în conformitate cu relativitatea generală, spațiul și timpul trebuie să fi avut un început în Big Bang. De menționat că premiul Nobel pentru Fizică în 2011 a fost decernat cercetătorilor Brian Schmidt, Adam Riess și Saul Perlmutter pentru descoperirea expansiunii accelerate a Universului, fapt care a condus la introducerea în știință a termenului de “energie întunecată”.
În teoria dualității existenței, expansiunea Universului nostru se explică prin bilanțul pozitiv de particule primordiale care trec prin dipolii vortex, Universul complementar fiind în contracție. Găurile negre reprezintă megavortexuri complexe prin caremateria trece preponderent în Universul complementar.
Pentru a da un răspuns la un scenariu posibil în explicarea devenirii existenței, se pleacă de la variația relativă în unitatea de timp a expansiunii, definită prin relația

Concis, relația precedentă se poate transcrie astfel
e = (1/V) dV/dt =d (ln V) /dt
În elaborarea modelului matematic pentru Universul dual sunt esențiale relațiile de tip undă
e1 = A sin [2π( t / T – r / λ) + φ1]
e2 = A sin [2π( t / T + r / λ) + φ2]
corespunzătoare expansiunii spațio-temporale a Universului nostru (e10), respectiv contracției Universului complementar (e2 0). Pentru unda rezultantă, după calcule simple, se obține expresia
e = e1 + e2 = cos [2π r / λ + ( φ2 – φ1) /2 ] sin [2π t / T + (φ1 + φ2) / 2]
Undele staționare se caracterizează prin ventre și noduri succesive în punctele pentru care amplitudinea are valori maxime, respectiv se anulează. Distanța dintre două ventre consecutive este egală cu distanța dintre două noduri consecutive, valoarea comună fiind egală cu o semilungime de undă. De remarcat că oscilațiile sunt în fază între două noduri successive, iar faza acestora se schimbă cu π rad la trecerea printr-un nod.
S-a ajuns astfel la o undă cosmică de tip staționar pentru modelarea devenirii existenței la scară globală, având amplitudinea
A’ = cos [2π r / λ + ( φ2 – φ1) /2 ]
variabilă în spațiu cu perioada λ , factorul temporal, sin [2π t / T + (φ1 + φ2) / 2] având perioada T. Prin analiza undei rezultante, se pot deduce valorile pentru fazele inițiale φ1 = π / 2, φ2 = – π / 2.
Referitor la valoarea perioadei T, aceasta poate fi aproximată cu dublul timpului mediu de viață al Universului în care trăim, valoare extrem de mare. Se poate afirma că Universul observabil este relativ tânăr, aflându-se într-o fază de accelerație a expansiunii sale.
Volumul maxim pe care îl poate atinge Univerul nostru prin expansiune se poate calcula astfel:

unde s-au utilizat substituțiile φ1 = π / 2, φ2 = – π / 2, λ = cT, r = ct.
Rezultă V = V0 eAT/2, valoare care depinde de ampitudinea A și perioada T.
Desigur, modelul matematic prezentat anterior pentru explicarea devenirii Universului este doar sugestiv, unda progresivă și unda regresivă fiind de tip sferic, într-o analiză riguroasă trebuie corelat cu concepțiile actuale și de perspectivă despre forma și structura Universului.
Este bine de precizat unda cosmică de transformare este generată local dediferența de concentrație, n = n2 – n1, dintre particulele primordiale din Universul nostru și din Universul complementar, parametru care determină și configurarea dipolilor vortex. Deși Universul nostru se află în prezent într-un stadiu de expansiune accelerată, este posibil ca după foarte mult timp să treacă într-un stadiu de contracție, prin inversarea dipolilor vortex și transformarea materiei în antimaterie.
Deoarece unda cosmică a devenirii existenței conține și alte bucle – decât cea în care se află Universul nostru și Universul complementar – este posibil să existe o infinitate de universuri paralele. Altfel spus, tot ce există "in actu” și "in potentia” se manifestă într-un Multivers dual, Universul nostru împreună cu Universul complementar fiind doar o componentă duală a unei existențe fără limite spațio-temporale, aflată în permanentă mișcare și transformare. Este fascinant că Universul nostru și Universul complementar reprezintă doar una dintre posibilitățile infinite de manifestare dialectică a existenței într-un Multivers format din universuri duale paralele.
La granița dintre componentele duale ale Multiversului pot să apară procese cosmice de anihilare a materiei și antimateriei, cu transformarea acestora în radiație electromagnetică. Aceste zone active reprezintă sursele îndepărtate care emit fluxuri intense de radiații în diverse domenii spectrale ale undelor electromagnetice. Se știe că la limita orizontului cosmologic accesibil ființei umane au fost puse în evidență surse foarte intense de radiație electromagnetică – denumite quasari (quasi-stellar radio source). Termenul este impropriu, deoarece un quasar nu trebuie identificat cu un corp cvasi-stelar, ci reprezintă o zonă activă, cu raza de 10 până la 10.000 de ori mai mare decât raza Schwarzschild a găurii negre supermasive din galaxie, alimentată prin discul de creștere.

Așa cum amai precizat, devenirea Universului nostru are la bază diferența concentrației de particule universale primordiale față de Universul complementatar, care determină configurarea dipolilor vortex și structurarea materiei pe diverse nivele de organizare prin interacțiuni electromagnetice, gravitaționale, tari și slabe.

În zona din Galaxia noastră (Calea Lactee), în care se află Sistemul solar, electronul și protonul sunt particule elementare stabile, cu timp mediu de viață infinit, deoarece dipolii vortex asociați corespund fluxului de particule universale dintre cele două universuri. De aceea, în valoare absolută sarcina electronului este egală cu sarcina protonului. În stare liberă, neutronul este instabil, având timpul mediu de viață de 917 s. Doar prin configurarea dinamică a nucleelor atomice se pot asigura condițiile necesare ca neutronul să devină stabil.

În această "cheie” poate fi explicată natura substanței din Sistemul solar, care corespunde zonei electrono-protonice de stabilitate. Este firesc să presupunem că zonele marginală și centrală ale Galaxiei noastre asigură alte condiții de stabilitate pentru dipolii vortex asociați particulelor elementare. Faptul că în centrul Căii Lactee se află o gaură neagră (denumită Sagitarius A), la distanța de 26.000 ani lumină de Terra, constituie un argument pentru ipoteza că această zonă asigură "neutronizarea substanței”conform schemei devenirii existenței pe baza diferenței de concentrație a particulelor primordiale din cele două universuri.
În acest cadru conceptual structura și evoluția stelară concepută de astronomii E. Hertzsprung și H. N. Russell, poate fi explicată prin apropierea progresivă a stelelor de centrul galaxiei sub acțiunea forțelor gravitaționale. Pe de altă parte, se oferă o nouă viziune a corelării universale a proceselor din Univers prin schimbul de microparticule între diverse surse cosmice, mai mult sau mai puțin îndepărtate.
Se poate afirma că teoria dipolilor vortex pune în evidență legăturile intrinseci dintre spațiu, timp și materia în mișcare și transformare, făcând trimitere la manifestările existenței ca unitate în diversitate la granița dintre cauzalitate și întâmplare, actualitate și potențialitate. O astfel de viziune este prezentată și în mecanica analitică, în care legile de conservare a unor mărimi fizice sunt intrinsec legate de omogenitatea și izotropia spațiului, precum și de uniformitatea timpului, prin așa-numitele operații de simetrie(translația în spațiu, rotația spațială, translația în timp). Conform teoremei Noether, într-un sistem închis fiecărei operații de simetrie îi corespunde o lege de conservare a unei mărimi fizice. Din invarianța funcției lui Lagrange față de translațiile infinitezimale în spațiu, rotațiile spațiale infinitezimale și translațiile infinitezimale în timp, rezultă legile de consevare ale impulsului mecanic, momentului cinetic, respectiv energiei mecanice totale.

II. Aplicarea TDV la studiul radiației
În teoria dipolilor vortex, radiația reprezintă o configurație modulată de fotoni, fiind descrisă prin vectorul Poynting
Y = E× H= n h ν’v
unde n reprezintă concentrația de fotoni, h = 6, 626 . 10-34 Js este constanta lui Planck, ν’ este frecvența cuantei de energie ε = h ν’, iar v = 1/() reprezintă modulul vitezei de propagare a undei electromagnetice într-un mediu omogen și izotrop cu permitivitatea electrică absolută ε și permeabilitatea magnetică absolută .
Pentru unda fotonică plană, care se propagă în vid cu viteza constantă c = 1/(00) pe
direcția și în sensul axei Ox, se obține o relație vectorială de forma
Y =Y0sin2 2(t/T – x/) = n0 h ν’c sin2 2(t/T – x/)
unde T = 1/ ν este perioada de modulare a undei fotonice, iar λ = cT reprezintă lungimea de undă, parametrii care corespund cu cei asociați componentelor câmpului electromagnetic din teoria clasică. Așa cum vom arăta mai departe, frecvența ν = 1/T a modulării radiațieieste diferită de frecvența ν’a cuantei de energie, mai precis, valoarea frecvenței ν’este constantă
Fotonii sunt particule universale primordiale aflate în mișcare cu viteza luminii în vid, care nu interacționează între ele, ci doar cu dipolii vortex. Afirmația poate fi justificată prin raționamentul reducerii la absurd: “dacă fotonii ar interacționa între ei, atunci viteza acestora nu ar mai fi constantă“.
Chiar și semnificația conceptului clasic de “vid absolut” trebuie revizuită  prin  admiterea configurațiilor de particule universale primordiale, care sunt nestructurate în  cazul vidului  și structurate prin dipoli vortex  în cazul organizării materiei pe diverse nivele, de la micocosmos la megacosmos. Configurarea dipolilor vortex are la bază diferența concentrațiilor de particule primordiale din Universul nostru și Universul complementar. Doar în mediile omogene și izotrope, precum vidul, lumina se propagă în linie dreaptă. 
Faptul că viteza luminii într-un mediu transparent structurat prin dipoli vortex este mai mică sau cel mult egală cu viteza luminii în vid, se explică prin întârzierile cauzate de interacțiunile fotonilor cu dipolii vortex. În esență, un flux de fotoni incidenți pe un ansamblu de dipoli vortex are ca efect trecerea unora în Universul complementar și restabilirea echilibrului configurațional al dipolilor vortex prin emiterea altor fotoni – cu respectarea legilor de variație și de conservare pentru mărimile fizice. De fapt, raza de lumină într-un mediu transparent nu poate fi traiectoria unui singur foton, ci este o succesiune de segmente rectilinii în prelungire – delimitate prin dipoli vortex asociați microparticulelor – pe care se deplasează fotoni cu viteza constantă c, valoare care poate să coincidă sau nu cu cea a vitezei v de propagare a radiației.
La nivel macroscopic, viteza luminii se obține prin mediere temporală și poate fi diferită de viteza invariantă a fotonilor. Timpii de interacțiune dintre fotoni și dipolii vortex pot fi interpretați ca timpi de relaxare în restabilirea echilibrului configurațiilor la fluctuații, fiind dependenți de frecvența radiației și de natura dipolilor vortex. Astfel se explică fenomenul de dispersie, adică dependența indicelui de refracție absolut, n = c / v, de lungimea de undă a radiației. În cazul dispersiei normale, indicele de refracție absolut crește cu scăderea lungimii de undă, iar în domeniul frecvențelor de rezonanță pentru medii absorbante se manifestă fenomenul dispersiei anomale în care indicele de refracție absolut scade odată cu scăderea lungimea de undă, fenomenul de dispersie anomală fiind însoțit de absorbția considerabilă a radiației.
În acest cadru conceptual, se poate justifica chiar și la nivel intuitiv principiul lui Huygens: orice punct de pe o suprafață de undă poate fi considerat la un anumit moment dat centrul unei unde elementare secundare, astfel încât înfășurătoarea acestora coincide cu suprafața de undă la un moment ulterior. În demersul cognitiv, este suficient să asociem dipolii vortex cu centrele de emisie a undelor fotonice elementare secundare pentru a justifica acest principiu din optica ondulatorie – care permite demonstrarea fenomenelor de reflexie, refracție, interferență, difracție etc.
Polarizarea luminii se poate explica prin orientarea momentului cinetic de spin al fotonilor într-un plan perpendicular pe direcția de deplasare. În cazul reflexiei luminii, momentul cinetic de spin al fotonilor este preponderent perpendicular pe planul de incidență, iar în fenomenul de refracție, spinul este preponderent paralel cu planul de incidență.
Fenomenul de absorbție a luminii, în care unii din fotonii radiației incidente trec progresiv în Universul complementar fără apariția unor fotoni emergenți, poate fi analizat cantitativ prin identificarea coeficientului de absorbție k cu probabilitatea de absorbție a unui foton de către dipolii vortex aflați pe unitatea de lungime a direcției de propagare. Pentru variația infinitezimală a intensității radiației incidente pe un strat absorbant de substanță cu grosimea dx se poate scrie relația diferențială
dI/ I = – k dx
Prin integrare se ajunge la legea obținută experimental în anul 1729 de către Bouguer
I = I0 e – kx
Interacțiunea radiației cu dipolii vortex asociați electronilor din substanță poate produce și alte procese, ca de exemplu, efectul fotoelectric extern și efectul Compton. În cazul efectului fotoelectric extern, cuanta de energie a fotonului absorbit de către electron servește parțial pentru extragerea acestuia din substanță, iar restul se regăsește ca energie cinetică a fotoelectronului, bilanțul energetic fiind exprimat cantitativ prin relația lui Einstein
hν’ = L + mv2/2
unde L este energia de extracție, iar m și v sunt masa și viteza fotoelectronului.
Efectul Compton este un exemplu sugestiv pentru interpretarea interacțiunii fotonilor din radiația X cu electronii din pătura periferică a unor atomi grei. Prin aplicarea legilor de conservare a energiei și impulsului se obține relația pentru calculul variației lungimii de undă Δλ a fotonilor emergenți sub unghiul θ față de direcția celor incidenți
Δλ =2 Λ sin2 θ/2
unde Λ= h/m0c reprezintă lungimea de undă Compton.
Relația precedentă a fost obținută prin considerarea efectului Compton ca un proces de ciocnire elastică foton – electron, în condițiile neglijării energiei de extracție a electronului din materialul împrăștietor.

În continuare, se analizează corelarea configurării atomilor cu cuantificarea energiei fotonului. Un prim exemplu sugestiv îl reprezintă relația lui Bohr
hν’kn = |En- Ek|
pentru tranziția electronilor între nivelele energetice Ek și Enale atomilor, relație care face trimitere la valorile discrete ale cuantei de energie.
Se știe că atomii, aflați în permanentă mișcare, nu emit radiații în mod continuu, ci în “trenuri de unde electromagnetice”, la intervale aleatoare de timp, cu faze inițiale și orientări diferite ale intensității câmpului electric, radiația rezultată fiind necoerentă și nepolarizată.
În teoria dipolilor vortex, “trenurile de unde electromagnetice” sunt de fapt “trenuri de unde fotonice”, caresunt formate dintr-o succesiune de fotoni având concentrația modulată. În acest caz, trebuie revizuită relația lui Bohr, prin înlocuirea termenului hν’kncu Σ hν’ = hν, corespunzătoare sumei cuantelor de energie ale fotonilor din “trenul undei fotonice” emis sau absorbit de către atom.
Faptul că frecvența ν’ – atribuită cuantei de energie – poate avea doar valori discrete, trebuie corelat cu rolul esențial al fotonilor în configurarea atomilor pe diverse nivele energetice.
Pentru da un alt exemplu elocvent, se analizează spectrul hidogenului, descris prin relația a lui Balmer, care a fost stabilită în 1885 pe cale empirică
kn= 1/=R(1/n2-1/k2)
unde kn= νkn/c este numărul de undă, R = 1,0973.107 m-1 este constanta lui Rydberg, iar n și k sunt numere întregi și pozitive care verifică condiția kn+1 (prin n se identifică seria spectrală, iar prin k se precizează linia spectrală din seria respectivă).
Se constată că relația poate fi reprezentată ca diferență de doi termeni spectrali
kn= Tn – Tk
care dau indicații despre stările energetice ale atomului de hidrogen.
Prin calcule simple, această relație poate fi transcrisă pentru frecvențe sub forma
νkn = νi n + ν k i
unde i este un număr natural pozitiv care verifică condițiile in+1 și k i+1. Desigur, pot fi prezentate și sume cu mai mult de doi termeni, ca de exemplu
νkn = νi n + ν j i + ν k j
Faptul că frecvențele liniilor spectrale pot fi reprezentate ca o sumă de alte frecvențe ale liniilor spectrale are o semnificație profundă pentru configurarea atomului de hidrogen, care confirmă justețea teoriei dipolilor vortex,deoarece se face distincție între frecvențele ν’și νpentru cuanta de energie, respectiv radiație.Altfel spus,microparticulele schimbă energie cu radiația de frecvență ν în porții hν=hν’i , însumarea făcându-se pentru toți fotonii din “trenul de undă” emis sau absorbit.
Desigur, se poate face o analiză similară și în cazul efectului fotoelectric extern și efectului Compton, procese care în teoria dipolilor vortex pot fi considerate ca fiind interacțiuni ale fotonilor din “trenurilor de unde electromagnetice” cu vortexurile asociate electronilor din substanță.
Rezultatele obținute impun reconsiderarea concepției științifică actuale, în care se consideră că în expresia cuantei de energie ε = h ν’ simbolul ν’ are semnificația de frecvență a radiației prin care se propagă câmpul electromagnetic.Având în vedere că sarcina specifică a fotonului este o veritabilă constantă universală, precum și faptul că emisia și absorbția radiațiilor de către micoparticule se produc prin “trenuri de unde”, adică prin succesiuni de fotoni a căror concentrație este modulată, este posibil ca frecvențaν’să fie o constantă universală încă nedeterminată, deci, energia ε = h ν’, masa de mișcare m = h ν’/c2 și impulsul p = mc = h ν’/c să fie constante. Această redefinire a fotonului, pune în evidență “statutul” acestuia de particulă univesală primordială.

III. Modelul dinamic al nucleului
În prezent, pentru a explica structura și proprietățile nucleului atomic sunt utilizate cu precădere trei modele nucleare, și anume: cel denumit sugestiv “picătură de lichid”, cel al păturilor nucleare, respectiv modelul generalizat.
Modelul picăturii se bazează pe caracterul saturat al forțelor nucleare, aspect care permite analogia dintre nucleu și o picătură de lichid incompresibil. Nucleonii de la suprafață sunt atrași spre interiorul nucleului, având ca efect apariția unor forțe de tensiune superficială – care fac ca picătura să capete forma unei sfere al cărei volum este proporțional cu numărul de nucleoni.
Deși acest model este util pentru a interpreta corect procesul fisiunii nucleare și expulzarea nucleonilor din nucleu, nu poate să explice stabilitatea deosebită a nucleelor formate din grupări de câte 2 protoni și 2 neutroni, mai ales în cazul numerelor de masă 2, 8, 20, 28, 50 și 126, numite numere magice.
Pentru a depăși acest impas în demersul cognitiv, a fost conceput modelul păturilor nucleare, în care se consideră că fiecare nucleon se mișcă independent în câmpul mediu creat de restul nucleonilor. Protonii, respectiv neutronii, sunt dispuși – ca și electronii din atom – pe nivele energetice nucleare, în care nu se pot afla decât doi nucleoni identici cu momentele de spin orientate antiparalel. Modelul păturilor nucleare permite descrierea comportării nucleelor ușoare și explică existența numerelor magice, izomeria nucleară, precum și tranzițiile nucleare radiative.
Modelul generalizat al nucleului este o combinație a modelelor precedente, în care se consideră că nucleul este alcătuit dintr-un miez de tip picătură, având pături nucleare complete, înconjurat de nucleoni exteriori cuplați între ei, dar și cu miezul. Mișcarea nucleonilor exteriori produce deformarea miezului, ceea ce determină fluctuații de potențial, având drept consecință apariția unui moment electric cvadripolar.
Modelele nucleare descrise anterior, deși permit interpretarea unor procese intranucleare și a unor date experimentale, nu dau un răspuns credibil la următoarea întrebare esențială: de ce nu există nuclee cu A ≥ 2 formate numai din protoni, având în vedere că interacționează prin forțe nucleare de atracție mult mai intense decât forțele electrice de respingere?

Fig. 2

În fig. 2 este prezentată distribuția neutronilor și a protonilor în nucleu, N = f(Z ), în cazul real, N ≥ Z, prin comparație cu cazul imaginar, N = Z. Dacă la începutul sistemului periodic sunt stabile acele elemente pentru care N este aproximativ egal Z, cu creșterea numărului de ordine, pentru asigurarea stabilității este necesar un exces din ce în ce mai mare de neutroni. Se impune o analiză critică a mecanismului forțelor de schimb care se manifestă la nivelul nucleului.
În concepția actuală se consideră că forțele nucleare sunt forțe de saturație cu raza de acțiune de ordinul 10-15m, care nu depind de sarcina electrică a nucleonilor, ci doar de orientarea spinilor acestora, fiind realizate prin schimb de pioni virtuali între nucleoni după schemele următoare:
p ↔ n + π+, n ↔ p + π-, p ↔ p + π0, n ↔ n + π0
Pionii au fost preziși încă din anul 1935 de către fizicianul japonez Yukawa și au fost descoperiți (1937) în radiația cosmică de către Anderson, având masele de repaus de circa 270 de ori mai mari decât cea a electronului.
În modelul standard, interacțiunile la distanță dintre fermioni se realizează prin intermediul unor bosoni, și anume: fotonul, pentru interacțiunile electromagnetice, bosonii vectoriali intermediari, pentru interacțiunile slabe, gluonii, pentru interacțiunile tari, gravitonul, pentru interacțiunile gravitaționale.
Pentru a exprima o nouă viziune despre interacțiunile nucleare, se ține seama că nuclele atomilor cu A ≥ 2 nu pot exista decât în combinație de protoni și neutroni, precum și de faptul că neutronul este instabil, dezintegrându-se după schema, n → p + e- + , unde este simbolul pentru antineutrinul electronic.Din punct de vedere energetic, transformarea precedentă a neutronului este exoenergetică și este firesc să presupunem că în câmpul forțelor de interacțiune din interiorul unui nucleu este și reversibilă. Timpul mediu de viață pentru neutronii în stare liberă este de circa 103 s, dar această valoare poate fi mult mai scurtă în stările legate din nucleele atomice. Un argument îl constituie faptul că, protonul, deși în stare liberă este o particulă elementară stabilă, în dezintegrarea β+ a nucleului se transformă într-un neutron, un pozitron și un neutrin electronic.
În acest cadru cognitiv, sunt suficiente date pentru a emite ipoteza că electronul emis în transmutația neutronului în proton reprezintă “cheia” pentru interpretarea forțelor nucleare. Mai departe se face o analiză novatoare a mecanismului forțelor nucleare în cazul deuteronului – nucleu al atomului de deuteriu, format dintr-un proton și un neutron. Sunt trei etape succesive care trebuie luate în considerare, și anume:
(n + p)→ (p + e- + p)→ (p + n)
Din punct de vedere al interacțiunilor electrice, spre deosebire de stările 1 și 3, care sunt pasive, starea 2 reprezintă o etapă tranzitorie esențială, deoarece apare un electron între doi protoni cu care interacționează prin forțe electrice de atracție, având ca rezultat apropierea accelerată a acestora în intervalul de timp până când se reface configurația de proton și neutron a nucleului de deuteriu. În acest mod, se poate da o interpretare simplă pentru forțele de atracție dintre componentele unui nucleu și caracterul de saturație al acestora, raza de acțiune pentru rezultanta forțelor electrice fiind de ordinul 10-15 m. Mai mult, dacă se ia în considerare și transmutația β+, posibil reversibilă, în care protonii se transformă în neutroni și pozitroni, dar și procesele de captură electronică, atunci se poate explica faptul că, nucleele atomilor cu A ≥ 2 nu pot exista decât în anumite combinații stabile de protoni și neutroni. Trebuie precizat că probabilitățile de manifestare a proceselor menționate anterior sunt diferite, condiția de echilibru dinamic fiind îndeplinită doar pentru anumite valori ale numerelor atomice și de masă, care corespund elementelor chimice existente, mai mult sau mai puțin stabile.
În principiu, pentru electronii din atom se pot distinge două tipuri fundamentale de interacțiune , după modul de localizare a acestora – în exteriorul, respectiv în interiorul dipolului vortex complex prin care se modelează nucleul. Pentru exemplificare, se face trimitere la o analiză comparativă dintre atomul de hidrogen și neutron, microparticule neutre din punct de vedere electric asociate unor dipoli vortex complecși în care electronul este localizat în exteriorul atomului, respectiv în interiorul combinației cu protonul. În primul caz, dipolul vortex este de tip compus, electronul având o existență reală, iar în cazul al doilea dipolul vortex este de tip integrat, electronul având doar o existență virtuală.
Spre deosebire de învelișul electronic al atomului, care are o influență redusă asupra nucleului, configurația electronică a atomului este determinată în principal de sarcina electrică a nucleului, exprimată prin relația Q = + Ze. Într-o analiză mai profundă a structurării atomilor se ține seama de interacțiunile dintre nucleoni, interacțiunilor nucleului cu electronii și interacțiunile dintre electroni. Din păcate, modelele matematice actuale nu oferă soluții exacte decât pentru atomul de hidrogen și ionii hidrogenoizi, în rest, se aplică diverse procedee matematice de aproximare – mai mult sau mai puțin exacte – care pot să fie procesate pe calculator.
O altă direcție de cercetare se bazează pe modelul standard, în care nucleonii sunt considerați sisteme de trei quarcuri, p(uud), respectiv n(udd). Mai departe, vom determina numărul de quarcuri u și d pentru un nucleu cu numărul de masă A, format din Z protoni și N = A- Z neutroni. În acest scop, se pleacă de la relația
Zp + (A-Z) n = Z( 2u + d) + (A-Z) (u+2d) = (A+Z) u + (2A-Z) d
din care rezultă că nucleul este configurat prin Y= A+Z dipoli vortex u și W = 2A-Z dipoli vortex d.
Prin calcule simple, se obțin relațiile: A = Y-Z, N = Y – 2Z. Aceste rezultate oferă o nouă interpretare a configurării materiei din microcosmos. Spre deosebire de numărul de masă A,numărul atomic Z are valori succesive strict crescătoare și stă la baza realizării tabelului elementelor chimice în care izotopii (nuclizii) sunt trecuți în aceeași căsuță.
Este fascinant că pentru izotopii cu timpul mediu de viață semnificativ, numărul Y are valori successive crescătoare și poate fi utilizat – împreună cu Z – pentru realizarea unui model generalizat de configurare a nuclizilor. În acest cadru conceptual, prin utilizarea notațiilor X (Z)(Y), vă prezentăm următoarele exemple:n(0(1), H(1)(2, 3, 4), He(2)(5, 6), Li(3)(9, 10), Be(4)(11, 12, 13, 14), B(5)(15, 16), C(6)(17, 18, 19, 20), N(7)(20, 21, 22), O(8)(23, 24, 25, 26), F(9)(27, 28, 29), Ne(10)(30, 31, 32), Na(11)(33, 34, 35), Mg(12)(35, 36, 37, 38, 39), Al(13)(39,40, 41), Si(14)(42, 43, 44, 45), P(15)(45, 46, 47), S(16)(48, 49, 50, 51), Cl(17)(52, 53, 54), Ar(18)(54, 55, 57, 58) , K(19)( 58, 61) etc.
Numerele Z și Y fac trimitere la modul de structurare a materiei la nivel atomic și nuclear, mai precis, pentru obținerea majorității nuclizilor, inclusiv a celor naturali, se pleacă de la H(1)(2) și se cresc sucesiv numerele Z și Y, care permit determinarea numărului N de neutroni, precum și configurația învelișului electronic.
Electronii din atom sunt grupați în pături (identificate prin valorile numărului cuantic principal), care la rândul lor sunt formate din subpături (identificate prin valorile numărului cuantic orbital). Pentru stabilirea configurației electronice a unui atom se aplică două reguli, și anume:
– principiul lui Pauli – într-un atom nu poate exista decât cel mult un electron caracterizat prin același set de patru numere cuantice (n, l, m, ms).
– principiul stabilității– stările atomice cele mai stabile sunt stări de energie minimă.
Configurațiile electronice ale atomilor determină comportamentul acestora, periodicitatea proprietăților chimice fiind corelată cu periodicitatea numărului de electroni din subpătura periferică. Se constată că numărul Y prezintă un salt semnificativ la nuclizii potasiului, fapt care poate fi corelat cu schimbarea ordinii de completare cu electroni a stărilor cuantice, la trecerea structurării materiei de la argon la potasiu, configurația electronică a potasiului fiind K(1s22s22p63s23p64s1) = ( Ar)4s1 și nu (1s22s22p63s23p6 3d1) = (Ar)3d1.
Modelul standard are la bază 6 leptoni și 18 quarcuri. Prin generalizare, numărul Y= A+Z poate fi asociat tuturor particulelor de tip hadroni – nucleoni, hiperoni și mezoni. În reacțiile nucleare, pe baza legilor de conservare a sarcinii electrice Q = Ze și a numărului de nucleoni, A = Z+ N se poate introduce o lege generală de conservare a numărului de quarcuri u, deosebit de utilă pentru analiza transformării materiei la nivelul microcosmosului.
Un parametru important de evaluare a stabilității nucleelor este energia de legătură pe nucleon, care crește cu numărul de masă în cazul nucleelor ușoare, atinge valoarea de aproximativ 8,5 MeV la nucleele de mase intermediare, după care scade la nucleele grele până la circa 7,5 MeV. Sugerez specialiștilor în fizica atomică și nucleară să analizeze dependența energiei de legătură pe nucleon în funcție de numărul Y. S-ar putea ca rezultatele obținute să fie importante pentru modelul dinamic al nucleului atomic.

Bibliografie
1. E. Chpolski, Physique atomique, Ed. Mir, Moscou, 1977
2. V. A. Fock, Teoria spațiului, timpului și gravitației, Ed. Academiei, București, 1962
3. R. Hubert, Răbdare în azur, Ed. Humanitas, București, 1993
4. L. Landau, E. Lifchitz, Mécanique quantique, Ed. Mir, Moscou, 1980
5. V. Lapcik, The vortex theory of Matter and Energy, Madding Crowd Publishing, 2007
6. M. S. Longo, Fundamentals of Elementary Particles Physics, Mc.Graw-Hill, 1973
7. P. Mittelstaedt, Probleme filozofice ale fizicii moderne, Ed. Științifică, București, 1971
8. Ed. Nicolau, Introducere în electromagnetismul teoretic modern, Ed. Academiei, București, 1974
9. V. Novacu, Electrodinamica, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1966
10. A. Pal, V. Ureche, Astronomie, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1982
11. St. Hawking, O mai scurtă istorie a timpului, Ed. Humanitas, București, 2007
12. I. M. Popescu, Fizică, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1982
13. E. Segre, Nuclei and Particles, W. A. Benjamin Inc., New York, 1965
14. V. Tudor, Alma Lux, Ed. Agora, Călărași, 2001
15. V. Tudor, The vortex theory of existence, Ad Astra, 2011
16. V. Tudor,La frontierele cunoașterii, Repere Didactice Moderne, nr. 15-16 martie-aprilie 2015
17. R. Țițeica, I. Popescu, Fizică generală, vol. I, II și III, Ed. Tehnică, București, 1971, 1973, 1975
18. Ș. Țițeica, Curs de mecanică teoretică, Tipografia Universității din București, 1978
19. V. Ureche, Universul, Ed. Dacia, Cluj-Napoca,1987
20. M. Vasiu, Electrodinamica și teoria relativității, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1980

Teoria dipolilor vortex
Rezumat

Teoria dipolilor vortex a fost concepută pe baza teoremele lui Gauss pentru câmpul electric și câmpul gravitațional care pun în evidență surse de tip divergent (izvoare) și convergent (puțuri) pentru fotoni, respectiv gravitoni, particule universale primordiale cu timp mediu de viață infinit (sunt indestructibile). S-a ajuns astfel la conceptul de“dipol vortex” pentru particulele elementare, prin care se face schimb de fotoni și gravitoni între Universul nostru (format din materie) și Universul complementar (format din antimaterie).
Sarcina electrică și inducția câmpului electric pentru o particulă elementară sunt proporționale cu valorile medii pentru intensitatea fluxului de fotoni, respectiv, densitatea intensității fluxului de fotoni printr-o suprafață închisă în care se află vortexul asociat, iar masa și intensitatea câmpului gravitațional sunt proporționale cu valorile medii pentru intensitatea fluxului de gravitoni, respectiv, densitatea intensității fluxului de gravitoni printr-o suprafață închisă în care se află vortexul asociat.
    Faptul că  proprietățile  particulelor elementare  sunt  reflexia “în  oglindă” a  proprietăților antiparticulelor corespunzătoare, poate  fi explicat prin raportarea dipolului  vortex  în cele două universuri, în care particulele primordiale  implicate intră / ies  printr-un  pol și  ies / intră  prin celălalt pol cu sensuri  de  mișcare opuse.  Altfel spus,  dipolul vortex  corespunde unității dialectice “particulă-antiparticulă” în cadrul unei existențe lărgite.
          Teoria dipolilor vortex  nu contrazice știința actuală, ci o aprofundează, având valențe explicative și predictive care permit abordarea unitară a câmpurilor electromagnetic și gravitațional, descifrarea enigmei gravitonului, justificarea dualismului undă – corpuscul și cuantificarea mărimilor fizice, generarea  antiparticulelor  și  fenomenul  de  anihilare, emisia și absorbția radiației de către microparticule, structurarea materiei pe diverse nivele de organizare, expansiunea Universului etc.
Această concepție despre realitatea obiectivă pune în evidență legăturile intrinseci dintre spațiu, timp și materia în mișcare și transformare, făcând trimitere la manifestările existenței ca unitate în diversitate la granița dintre cauzalitate și întâmplare, actualitate și potențialitate.

FIȘA DE ÎNSCRIERE LA SIMPOZIONUL INTERNAȚIONAL

“UNIVERSUL ȘTIINȚELOR” din 6. 09. 2015