Teoria Dezvoltarii Endogene Versus Teoria Dezvoltarii Exogene

Introducere

Studierea teoriilor în domeniul dezvoltării regionale constituie un aspect fundamental, un punct de plecare pentru observarea ulterioară a diferitelor tendințe, aspecte și pentru a le clasifica în funcție de perioadă, curent economic etc. Mai mult, consultarea și analiza diferitelor teorii facilitează apariția de noi idei, identificarea complementarităților, contribuind astfel la introducerea de elemente novatoare în domeniu.

Această lucrare își propune să facă o analiză a teoriilor de dezvoltare regională, plasate în contextul general al teoriei dezvoltării economice. Scopul este de a identifica tendințe, caracteristici, de a observa nuanțele diferite și evoluția în timp a proceselor de creștere, în funcție de context, de evoluția societăților și economiilor.

În cele din urmă, vom observa în ce măsură teoriile economice ale dezvoltării regionale fundamentează existența unei științe a dezvoltării regionale ca ramură a științei economice și, implicit, a unei politici de dezvoltare regională.

Concepte de bază

Regiunea

Deși toți teoreticienii dezvoltării regionale sunt interesați în a înțelege procesul de creștere și declin regional, nu există un acord general asupra modului în care o regiune este definită, existând de-a lungul timpului mai multe încercări de definire a acestei noțiuni, unele mai simple, altele mai complexe.

Printre primele încercări mai solide de definire a regiunii – ca bază pentru dezvoltarea regională – se numără și cea a lui Walter Christaller (1933), preluată ulterior de Auguste Losch (1954). În teoria locurilor centrale a celor doi autori mai sus menționați, regiunile sunt definite ca sisteme ierarhice de locuri centrale sau orașe. O abordare mai recentă constă în definirea unei regiuni în termeni de piață de forță de muncă interdependentă spațial sau nodală. Conceptul de „arie economică funcțională” al lui Karl Fox (Fox and Kumar 1994) reprezintă a variație a conceptului de regiune nodală, care are la bază ideea că dominanța unui centru nodal asupra ariei înconjurătoare poate fi atribuită dependenței spațiale a muncitorilor de centrele de angajare adiacente.

Regiunile mai pot fi definite și în termeni de resurse naturale, ecosistem sau alte limite geografice. Unii autori definesc regiunea având la bază interdependența dintre sistemele de resurse naturale și populațiile umane.

Dezvoltarea regională

Dezvoltarea regională este un concept strâns legat, derivat, din cel general de dezvoltare economică. Mai precis, conceptul de dezvoltare regională are la bază aspectele teritoriale, de distribuție spațială ale dezvoltării economice.

În România, conceptul de dezvoltare regională capătă un sens concret abia în anul 1997, când, în contextul aderării României la Uniunea Europeană, apare documentul „Carta Verde. Politica de dezvoltare regională în România”. În acest document, pe lângă obiectivele politice strict legate de aderarea la Uniunea Europană, era enunțat și obiectivul politicii de dezvoltare regională în România, respectiv reducerea disparităților între diferitele regiuni ale României, precum și creșterea nivelului de dezvoltare al acestora în vederea reducerii decalajelor de dezvoltare dintre România și celelalte State Membre ale Uniuni Europene.

Capitolul I

Teorii ale localizării și modelul spațial de dezvoltare regională

Dezvoltate la începutul secolului al XIX-lea, teoriile localizării sunt caracterizate de o abordare complexă a problemelor economice din perspectivă spațială, ținând cont atât de elementele teoriei economice generale, cât și de cele ale științelor matematice, geografice, ale statisticii etc. În acest tip de abordare complex ținta unică o reprezintă regiunea, iar modul specific de acțiune localizarea. În funcție de aspectele urmărite prin localizare, se disting câteva tipuri esențiale în cadrul teoriilor localizării:

-Teorii ale localizării bazate pe tipurile de transport, prin care se urmărește minimalizarea costurilor de transport;

-Teorii ale localizării bazate pe atracția piețelor, pe existența unui potential de natură socială, economică sau geografică ce joacă un rol hotărâtor în luarea deciziei de localizare.

-Teorii ale localizării bazate pe profitabilitatea regiunii

1.1 Modelul lui Thünen

Considerat fondatorul teoriei localizării activităților, Johan Henrich von Thünen, în lucrarea publicată în anul 1826 “Statul izolat”, analizează pentru alocarea terenului agricol între mai multe localizări concurente, știind că produsul agricol trebuie transportat de la locul producției la cel al consumului. El propune ideea unei economii izolate într-un spațiu idealizat. Modelul lui von Thünen își propune să găsească o localizare optimă a culturilor agricole în funcție de distanța dintre locul de producție și piețele de desfacere.

Se presupune existența unei câmpii omogene, uniforme, care prezintă aceleași costuri pentru obținerea unei recolte date pentru toate localizările. Terenul de cultură este izolat, ipotetic, de către un deșert sau o altă zonă aridă. Decizia privind localizarea este determinată de diferențele între rentele funciare (de poziție) pe care le-ar putea înregistra producătorii concurenți ai diverselor produce. Produsele urmează să fie transportate pentru consum într-un singur oraș, iar facilitățile de transport sunt asemănătoare în toate direcțiile

Modelul a generat patru inele concentrice de activitate agricolă. Producția de lactate și agricultura intensivă se aflau la cea mai mică distanță de oraș. Deoarece legumele, fructele, laptele și alte produse lactate trebuie să ajungă la piață rapid, ar fi fost produse aproape de oraș. Cheresteaua și lemnul de foc folosite pentru combustibil și materiale de construcții ar fi fost produce în al doilea cerc. A treia zona a fost alcătuită din câmpuri de grâne. Cerealele au termen de valabilitate mai mare decât lactatele și sunt mai ușoare decât combustibilul, acestea pot fi cultivate mai departe de oraș.

În al patrulea cerc se dezvolta creșterea animalelor. Animalele pot fi crescute departe de oraș deoarece au capacitatea de a se deplasa singure. Ele pot parcurge pe jos distanța până la oraș pentru a fi vândute sau sacrificate.

Pentru că ar costa mai mult să se transporte bunuri în zonele îndepărtate de centrul orașului, veniturile aferente terenurilor zonelor periferice s-ar diminua până când, la o anumită distanță, chiria ar deveni zero.

“Modelul thünenian, deși simplist și limitat în multe aspecte ale sale, a fost timp îndelungat utilizat în analiza localizării sistemelor agricole, dovedindu-se uneori viabil în proporție de peste 80% „

1.2 Modelul lui Weber

Odată cu industrializarea intensă de la începutul secolului al XIX-lea are loc o transformare a civilizaâiei umane. Cercetătorii nu au putut ignora fenomene importante ca urbanizarea și concentrarea produției/populației. Dacă până atunci teoriile localizării se axau mai mult pe nivelul calitativ al problematicii (se alcătuiau liste de factori implicați în procesele de localizare), atunci Weber, pornind de la modelul lui Thünen, se axează pe descoperirea și gruparea factorilor ce pot interveni în procesul de localizare.

În “Teoria amplasării industriei” aparută în 1909 Weber pornește de la următoarele ipoteze: exista accesibilitate de transport uniformă pentru toate locurile și cheltuielile sunt proportionale cu prestația (t·km). Oferta de mână de munca este uniformă, unele materii prime sunt disponibile oriunde la același pret (ex: apa, nisip, aer), altele se găsesc numai pe anumite amplasamente (minereu, lemn etc.), având acelați preț, ele putând fi pure (nu pierd din greutate prin prelucrare) și impure (pierd greutate la prelucrare). Întrebarea cares e impuneeste unde trebuie amplasată intreprinderea pentru ca cheltuielile de transport sa fie minime?  Răspunsul autorului este și cel mai apropiat de realitate: punctul determinant pentru costurile minime de transport se alege în funcție de concentrația de substanță utilă din material și de ponderea celor doua substanțe utile în produsul finit.

Modelui lui Weber s-a dovedit a fi util până în prezent, iar teoria sa a devenit un punct de referință în crearea de către Predöhl, Pälander, Hotelling, Christaller și Lösch a teoriei localizărilor interdependente, ce stau la baza teoriilor mai complexe ale echilibrului regional, finalizate de școlile americană și franceză după cel de-al doilea război mondial.

1.3 Teoria locurilor centrale – Christaller

Dacă până la Christaller teoreticienii abordau piețele de consum din perspectiva apartenenței la categoria factorilor de localizare, atunci acesta, concomitent cu economistul A. Lösch, încearca realizarea unui model bazat pe localizatea piețelor de consum a produselor și serviciilor.

Geograful german Walter Christaller își expune pentru prima data teoria în cartea sa Die Zentrale Orte in Sudddeutschland(1933). Christaller a observat că localitășile de o anumită mărime erau relativ echidistante. El a crezut că este posibil să se modeleze aplasamentul așezărilor utilizând forme geometrice (triunghiuri și hexagoane).

În încercarea de a explica aranjarea spațială mărimea și numărul așezărilor umane, autorul definește locul central ca fiind o așezare sau un punct nodal care deservește aria înconjurătoare cu bunuri și servicii. El se bazeză pe ideea ca toate bunurile și serciciile sunt cumpărate de consumatori din cel mai apropiat loc central și că niciunul din locurile centrale nu are un profit excesiv. Locurile centrale pot fi de nivel superior sau inferior. Christaller afirmă că: „importanța unui loc central nu este dovedită de dimensiunile fizice sau mărimea populației ci de eforturile comune ale locuitorilor și de intensitatea cu care se străduiesc ei să realizeze anumite sarcini esențiale” El a căutat să demonstreze ca așezarea orașelor nu este întâmplătoare și că există o anumită regularitate în repartiția și ierarhia acestora.

Meritul lui constă în faptul că a explicat repartiția oraselor în raport cu funcțiunile, punând cu claritate pentru prima dată problema existenței unor funcțiuni specific urbane – și anume a celor de servicii. În concepția sa orașul reprezintă centrul unui teritoriu căruia îi furnizează bunuri și servicii. Autorul. împarte localitățile în două categorii distincte: așezări – centre, cu rol conducător în teritoriu și asezări subordonate ale căror funcțiuni sunt parțial polarizate de așezările centre. La rândul lor, așezările exercită o influența în teritoriul adiacent. Christaller a demonstrat pe baza studiului că sistemele de subordonare există în mod obiectiv, ca urmare a dezvoltării complexe, istorice a orașelor și a teritoriului.

Economic vorbind, rangul unui oraș este dat de importanța bunurilor furnizate în zona înconjurătoare. Cum în economie intervine principiul rarității, valoarea fiind direct proporțională cu raritatea, vom avea o ierarhizare a bunurilor în funcție de frecvența în consum. De exemplu, produse de băcănie se consumă zilnic, serviciile de distracții (entertaiment) se consumă în week-end, bunurile de artă se consumă și mai rar etc.

Este perfect logic ca furnizorii de bunuri și servicii care se consumă zilnic să fie situați mai aproape ce consumatori decât furnizorii de bunuri și servicii ce au o frecvență mai redusă în consum.

Considerându-se un spațiu omogen, principiului pieței va impune ca orice punct din teritoriu trebuie să aibă acces la toate bunurile și serviciile. Accesul în condiții egale presupune existența unor localitățile echidistante în teritoriu.

O rețea ideala de localități ar trebui sa fie astfel dispusă încat orice punct al teritoriului considerat să nu fie mai depărtat de 4 km de o localitate cu profil urban, deci în limita izocronei de o ora de mers pe jos. O asemenea structură conduce la o rețea de triunghiuri echilaterale care se grupeaza în hexagoane regulate. Christaller introduce noțiunea de centralitate a unei așezări urbane, noțiune pe care o definește ca fiind raportul dintre serviciile (și bunurile) furnizate și numarul locuitorilor. Astfel orașele cu o centralitate ridicată ar furniza multe servicii pe locuitor și invers.

Întrucât localitățile sunt distribuite echidistant în teritoriu, rezultă că acel cumpărător trebuie să se situeze (să locuiască) în ortocentrul unui triunghiului echilateral care are ca vârfuri locuri centrale de rang superior. Unind șase triungiuri echilaterale de acest tip se obține o acoperire totală a teritoriului sub forma unui hexagon. Mai mult, întreg teritoriul va fi legat printr-o structură de hexagoane de mărimi diferite care au în vârfuri locuri centrale de diferite ranguri

Fig 3

Astfel apărute, centrele urbane sunt ierarhizate între ele în funcție de ordinul bunurilor și serviciilor oferite:orașele mici vor fi mai multe și vor furniza bunuri și servicii de ordin inferior iar orașele mari vor fi mai puține și vor furniza bunuri de ordine superioare. Fiecare localitate urbană își va exercita influența pe o arie hexagonală. Aria hexagonului va fi cu atît mai mare cu cît orașul respectiv va avea un rang mai înalt în ierarhia așezărilor omenești ale teritoriului respectiv. Toate localitățile tind să ocupe centrul hexagonului care le corespunde, de unde și numele de teoria locurilor centrale.

Concluziile lui Christaller sunt: cu cât mai mari sunt așezările cu atât mai mic este numărul lor, cu cât o așezare mai mare cu atât mai departe este o așezare similară. Rangul asezării scade odată cu scăderea numărului populației.

În ciuda inaplicabilității modelului în situații reale, acesta a fost o adevărată piatră de hotar în previzionarea și înțelegerea dezvolării ierarhice a așezărilor, unde fiecare nivel ierarhic furnizează servicii diferite și distincte. Modelul propus de Christaller este astăzi unul dintre cele mai importante modele utilizate de economiști. Bineînțeles a suferit numeroase transformări și reconsiderări, fiind adaptat la noile condiții ale peisajului economic contemporan.

1.4 August Lösch și teoria echilibrului regional

După cum s-a putut observa anterior, Christaller oferă o soluție la problema modalității de amplasare a orașelor în teritoriu, dar nu-și pune problema apariției orașelor. De asemenea echilibrul ariilor de infuență ale fiecărui oraș este unul rigid, foarte greu de verificat în practică.

Pornind de la viziunea lui Christaller, Lösch abordează problema apariției orașelor Ordonarea spațială a economiei. El este primul care a prezentat o structură ierarhică spațială caracterizată prin specializarea și divizarea forței de muncă cu ajutorul costurilor de transport și a economiilor externe.

Utilizând forță de muncă pe scară largă, exploatațiile agricole necesitau în proximitatea lor numeroase localități. Localitățile rurale se bazau în mare parte pe autoconsum (mai ales pentru bunuri alimentare), dar resimțeau pregnant nevoia de produse meșteșugărești. Acest tip de cerere corelat cu principiul minimizării distanțelor determina gruparea localităților rurale în jurul unui centru meșteșugăresc. Pe măsură ce populația localităților rurale sporea, creștea și cererea pentru bunuri manufacturizate, a.î. centru meșteșugăresc creștea devenind oraș. Pentru a-și satisface cererea de bunuri specifice activităților lor centrele meșteșugărești se organizau la rândul lor în rețele, în jurul unui centru mai mare, s.a.m.d.

Lösch construiește astfel rețele de suprafețe hexagonale pentru fiecare produs sau serviciu, combinîndu-le apoi în sisteme de rețele (care devin structura de bază a regiunilor economice) și după în rețele de sisteme (sau rețele de regiuni), concepte de vor sta la baza teoriei echilibrului regional. Această construcție arhitecturală realizată pas cu pas duce la sesizarea unei ierarhii stricte de locuri centrale – aglomerații a căror mărime, repartiție spațială și arii de influență sunt codeterminate". Continuând cercetările asupra mondului în care raporturile de piață determină organizarea teritoriului, Lösch întreprinde prima tentativă de corelare a teoriei localizării de teoria echilibrului general al piețelor.

Pentru Lösch locurile centrale sunt rezultatul unor alegeri conștiente ale locurilor optime de localizare. Alegerea punctelor optime este de fapt o alegere a diverselor combinații de locuri de producție și de locuri de consum, fiecare dintre ele constituind o piață parțială, subordonată pieții globale. Această interdependență a piețelor duce automat la interdependența localizărilor : orice nouă implantare antrenează repercusiuni asupra tuturor celorlalte, pre-existente. Sistemul de interrelații stabilite între respectivele întreprinderi duce la o interdependență generală încât, la o altă nouă localizare, celelalte vor fi iarăși afectate, fiecare ajustîndu-și aria de influență. Aria de manifestare a acestui echilibru dinamic este instrumentul principal de trasare a limitelor regiunilor economice.

Teoria generală a echilibrului localizărilor unui sistem economic urmărită inițial de A. Lösch a fost treptat abandonată în favoarea unei teorii a regiunilor economice. Ideea de echilibru intra-regional va fi dezvoltată mai târziu de W. Isard, care va extinde analiza asupra ansamblurilor de regiuni, definind prin urmare echilibrul inter-regional al localizărilor activităților economice.

1.5 Teoria interdependenței localizărilor (modelul Hotelling)

Modelul lui Hotelling vine ca răspuns la nejunsul modelului lui Weber și anume modul în care acesta tratează concurența. El presupune că fiecare producător consideră localizările concurenților săi drept date sau că deține monopolul pe piață.

Principla contribuție a teorei lui Hotelling este luarea în calcul a implicațiilor spațiale a oligopolurilor fără ca acestea să aibă înțelegeri într ei.

Să presupunem că doi proprietari de standuri de răcoritoare, George și Henry, sunt puși în situația să hotărască situarea standurilor de-a lungul unei porțiuni de plajă. De asemenea, să presupunem în continuare că există Top 100 de clienți situați la intervale egale de-a lungul aceastei plaje, și că un client va cumpara doar de cel mai apropiat furnizor. În cele din urmă, să presupunem că cei doi furnizează produse identice la costuri de producție identice. Relocalizarea producției se consideră a fi instantanee, fără a implica nici un fel de costuri.

Să zicem că vânzătorii se află la punctele A și C în ilustrația de mai jos. Aceste locații ar reduce costurile medii de deplasare ale cumpărătorilor și fiecare furnizor ar avea ca rezultat obținerea a jumătate din vânzări. Totuși, această soluție nu ar fi un echilibru. Dacă George se mută din punctul A la punctul B, el ar păstra toți clienții din stânga lui și ar lua unii dintre clientii lui Henry. Din motive similare Henry s-ar muta spre centru, și ca să echilibreze ambii vânzători s-ar poziționa în mijloc.

Fig. 4 Modelul Hotelling

Exemplul plajei a fost dat de Hotelling pentru prima data în 1929 și a fost numit modelul Hotelling.

Soluția fundamentală oferită de Hotelling acestei probleme, în care apare un duopol, este ipoteza că fiecare din cei doi competitori nu intuiește reacțiile rivalului său la o schimbare a propriei localizării.

Concluziile trase din modelul său sunt: problemele de localizare în cazul unui duopol tind să conducă la o localizare concentrată în centrul pieței, cu condiția ca cererea sã fie complet inelastică (aceasta poate fi o explicație și pentru frecventa juxtapunere spațială a unor competitori în situația de oligopol sau duopol, cum este cazul, de exemplu, al concentrării birourilor diverselor linii aeriene pe un bulevard central al unui mare oraș).

O problemă cu modelul Hotelling atunci când se aplică comerțului este că la rezultatele sunt foarte sensibile la ipoteza costurilor. Trebuie să fie zero costuri deoarece clienții preferă să meargă la cel mai apropiat furnizor. Prețurile trebuie să fie mici, pentru că cei de la capătul plajei să continue să cumpere aceeași cantitatea indiferent de cât de departe de ei este cel mai apropiat furnizor. În cazul în care costurile de călătorie sunt mici, oameniilor nu le-ar păsa că se duc la cel mai apropiat furnizor. Dacă sunt mai mare, astfel încât atunci când vânzătorul pleacă mai departe, oamenii nu deranjeazâ să meargă – vânzătorii nu se vor mai grupa la mijloc.

Robert Schenk, în analiza făcută modelului presupune ca plaja este una lungă, iar oamenii aflați la mai mult de 1000 unități distanță depărtare de orice vânzător nu cumpara nimic. De asemenea, plaja este de 4000 de unități lungime, iar cei doi vânzătorii încep vânzările de la mijloc. Inițial George vinde clienților situați pe aria marcată de la 1000 de unități până la 2000 de unități, iar Henry vinde de la 2000 la 3000. Dacă George se mută la marcajul a 1000 de unități, el va câștiga 1000 unități distanță de piață de desfacere nouă și-i va ceda doar 500 de unități lui Henry. La marcajul a 1000 de unități, el va vinde pentru toți oamenii 0-1000 de unități. El va va vinde si acelor oameni aflați între el și Henry, care sunt mai aproape de el. Deoarece Henry nu s-a mișcat și a rămas marca de 2000 de unități, George vor primi toți clienții până la marcajul 1500- unități. Echilibrul în acest caz, se va produce doar atunci când Henry se mută la marcajul 3000 de unități.

Modelul lui Hotelling a rămas un punct de pornire important în analiza oligopolului spațial și non-spațial. El a fost aplicat direct, în maniera sugerată de Hotelling, în știința politică, fiind folosit, de exemplu, pentru a explica de ce în SUA și Marea Britanie există doar două partide importante, fiecare din ele luptând pentru un loc în mijloc și sufocând, ca un clește, oricare al treilea partid.

CAPITOLUL II

TEORIA DEZVOLTĂRII INEGALE VERSUS TEORIA POLILOR DE CREȘTERE

2.1. Teoria dezvoltării inegale centru-periferie

La începutul anilor 1960 au fost puse în evidență teorii ale dezvoltării inegale de genul centru-periferie, printre cei mai importanți reprezentanți ai acesteia fiind John Friedman, Stuard Holland și Gunar Myrdal. Ideea de bază a teoriei dezvoltării, ca diferențiere cronologică a fost formulată de laureatul Premiului Nobel pentru economie, Gunar Myrdal

Teoria dezvoltării inegale are ca scop analiza decalajele de creștere economică dintre regiuni și este singura teorie care stabilește o legătură între evoluția unei regiuni și caracteristicile sale endogene. Aceasta consideră că procesul de creștere este prin esență și în permanență inegal, ceea ce contrazice total teoria neoclasică. Prin efectul său de amplificare, creșterea endogenă a veniturilor creează diferențe între zone și regiuni, ceea ce conduce la apariția unui proces de cauzalitate cumulativă și circulară. Dezechilibrele zonale/regionale au la bază decalaje cronologice inerente în procesele de integrare, decalaje care au drept consecință mobilitatea imperfectă a factorilor de producție. Această teorie aduce în discuție problema omogenității timpului economic, decalajele de dezvoltare fiind interpretate ca decalaje cronologice. Prin urmare, regiunile și zonele subdezvoltate continuă să existe, în măsura în care mecanismele procesului de creștere nu fac decât să amplifice schemele de dezvoltare deja existente, ipoteză evidențiată și de Gunar Myrdal

Inițial, conceptul dezvoltării inegale a luat naștere în contextul dezvoltării Americii Latine, iar mai târziu s-a extins asupra tutror țărilor din lumea a treia. Bazele lui au fost puse de ilustrul economis latino-american Raul Prebisch (1901 —1986). Ideea de bază a conceptului său este că economia mondială capitalistă reprezintă un tot întreg cu granițe bine definite între centru, care include câteva țări foarte dezvoltate, și perifeia, alcătuită din țări cu economie agrară. Țările periferice se aflp în relație de dependență economică față de centre, lucru care le împiedică dezvoltarea și le cauzează subdezvoltarea. Principalul factor cauzator de sărăcie este scoaterea constantă a unei părți din venituri de către țările dezvoltate.

În Occident conceptul de dezvoltare inegală a fost formulat nu chiar atât de explicit.. A început înainte de anii '60. Printre primii care l-au menționat a fost economistul suedez Gunnar Myrdal. În " An International Economy, Problems and Prospects, 1956", el a subliniat că, la baza lor, diferențele dintre țări au caracteristici asemănătoare cu diferențele de clasă dintr-o națiune în forma lor anterioară omogenizării care s-a produs după integrarea din societatea contemporană.

Se consideră că dezechilibrele zonale/regionale au la bază decalaje cronologice inerente în procesele de integrare, decalaje care au drept consecință mobilitatea imperfectă a factorilor de producție. Această teorie aduce în discuție problema omogenității timpului economic, decalajele de dezvoltare fiind interpretate ca decalaje cronologice. Prin urmare, regiunile și zonele subdezvoltate continuă să existe, în măsura în care mecanismele procesului de creștere nu fac decât să amplifice schemele de dezvoltare deja existente, ipoteză evidențiată și de Gunar Myrdal.

Myrdal explică dezvoltarea inegală și prin prisma așa numitului backwash effect. Mișcarea forței de lucru, capitalului, bunurilor și serviciilor nu contracarează tendința naturală spre inegalitatea dintre regiuni. ele acționează ca medii prin care procesele cumulative se propaga în direcție ascendentă în zonele mai norocoase sau descendentă în cele mai puțin norocoase. Dacă pentru primele efectele sunt pozitive, atunci cele din urmă suportă consecințe negative.

Economistul american Paul Alexander Baran (1910 — 1964), la fel ca Myrdal, nu a utilizat termenele ce centru și periferie, dar la fel a ajuns la concluzii asemănătoare cu ale lui Prebisch. În lucrarea sa The Political Economy of Growth, 1957, Baran susține că sistemul capitalismului contemporan este alcătuit din doua sectoare, unul este compus din țările înalt dezvoltate, iar celălalt din celel subdezvoltate. Țările lumii a treia reprezintă consecința inevitabilă a dezvoltării sistemului economiccapitalist mondial. Țările dezvoltate le exploatează pe cele subdezvoltate și împiedică dezvoltarea lor. Anume în țările mai puțin dezvoltate – a scris P. Baran – apare mai evident că sistemul capitalist, principalul, și adesea cel mai puțin luat în considerare, aspect al vremurilor noastre, de la roul său de motor puternic de dezvoltare economică, a devenit un obstacol nu mai puțin formidabil în calea progresului uman.

Modelul centru-periferie poate fi utilizat la diferite nivele: global, regional, local. Economistul de origine austriacă John Friedmann, în 1966, evidențiayă patru tipuri de regiuni economice:

1) regiuni centrale (core-regions), acolo unde se concentrează cele mai importante ramuri ale industrie și sunt create condiții ridicate pentru apariția, imlementarea și comercialiyarea produselor inovatoare (Europa de Vest, Japonia, coasta de est a Statelor Unite ale Americii);

2) regiuni frontiere–sunt regiuni aflate la periferie, dar învecinarea cu regiunile centrale creează condiții propice pentru creștere. Apar это полупериферийные и периферийные территории. Но соседство с районами-ядрами создает благоприятные предпосылки роста. Apar noi regiuni de dezvoltare economică bazate pe exploatarea intensivă a resurselor naturale. Se formează "coridoare de dezvoltare" a comerțului și transportului împreună cu o infrastructură adecvată – autostrăzi, căi ferate, porturi maritime, conducte etc.;

3) regiuni de tranziție spre dezvoltare – se situiează în zone populate și dezvoltate pe teritorii virgine (albia râului Amazon în centrele economice importante ale Columbiei și Braziliei, regiunile de extracție petrlieră și de gaz din Siberia de Vest);

4) regiuni de tranziție spre declin –  aceste zone periferice fac parte dintr-un sistem vechi vechiul, care sunt caracterizate printr-o economie rurală ineficientă și industrie subdezvoltată. De regulă, fostele zone miniere, în care, din cauza epuizării zăcămintelor minerale și a uzurii fizice, dar și morale a infrastructurii industriale, se exacerbează problemele socio-economice (șomaj, calitate a vietii redusa, creșterea criminalității). În consecință. populația migrează spre regiunile centrale și de tranziție. Pentru depistarea regiunilor în declin se pot utiliza indicatori socio-economici de bază: produsul regional brut pe cap de locuitor, gradul de investiții ăn active fixe, indicele volumului fizic de producție industrială, rulajul comerțului cu amănuntul, veniturile bănești și relația lor cu minimul de existență pe cap de locuitor ca indicator al nivelului de consum; rata somajului; calitatea nivelului de trai și altele.

În cercetarea evoluției relației dintre centru și periferie. Friedmann identifică patru etape (Fig 5).

Prima etapă (pre-industrială). Țara prezintă un sistem de centre regionale, fiecare dintre care are o anumită zonă de influență. Polarizarea intraregională a populației și a industriei este deocamdata mai puternic conturată decât cea dintre regiuni. Este aproape imposibil să vorbim despre poziția dominantă a centrului național în mai multe zone dezvoltate. Toate localitățile sunt destul de izolate una de alta, activitățile economice sunt dispersate, mobilitatea scăzută. Diferențele dintre centru și periferie sunt minore

A doua etapă (tranziția). Creșterea concentrării proceselor economice în orașe ca urmare a acumulării de capital și creșterea producției industriale. O cauză majoră a contecntrării este locația geografică. Cele mai prospere și dinamice zone regionale generează în jurul său o zonă polarizată, care devine nucleul principal al teritoriului național, înconjurat de o periferie extinsă. Printre numeroasele exemple de această fază timpurie de industrializare – Marea Britanie, la sfârșitul secolului al XVIII-. (centru) și regiunile coloniale în America Latină, Africa sau Asia (periferie)

Fig 5 Etapele evoluției formării structurilor tip centru-periferie în regiuni:

1 – pre-industrială; 2 – de transziție; 3 – industrială; 4 – postindustrială

A treia etapă (industrială). Ca parte a procesului de creștere economică și difuziune a inovațiilor, apar noi centre de creștere. Într-o serie de regiuni periferice apar condiții pentru o creștere mai rapidă a centrelor regionale, a sferelelor noi de producție. Drept rezultat, structura teritorială monocentrică se transformă treptat în una pluricentrică. Principalul motiv pentru producerea a unei astfel de deconcentrare este creșterea costurilor (în special forței de muncă și a imobiliarelor) în zona centrală. Această difuziune este asociată cu apariția infrastructurii între orașe.

Etapa a patra (post-industriala). Centrul și periferia sunt aproape complet integrate, iar disparitățile teritoriale se reduc în mod semnificativ. Distribuția activităților economice creează zone de specializare, diviziunea muncii se datorează fluxurilor intense în direcția coridoarelor de transport. Elementul cel mai dinamic al structurilori devine periferia afltă între metropole. Ca urmare a intensificării utilizării spațiului dintre centrele care se îndreapta unul în întâmpinarea celuilalt, apar formațiuni urbane extinse în care se desfășoară activități economice intense.

După Friedmann, trebuie să se respecte patru condiții pentru formarea centrelor de creștere economică la nivel național:

• existența unui număr mare de centre locale "adormite" (potențiale centre de creștere);

• sub influență internă sau externă trebuie să se formeze unu nucleu puternic care să influențeze metropola, regiunea și țara în ansamblu;

• dezvoltarea de câteva centre, ceea ce duce la formarea structurii pluricentriste de creștere;

• fuziunea centrelor în grupuri industriale puternice și clustere.

Poziția geografică a centrului și periferiei economiei mondiale s-a tot mutat de-a lungul istoriei. În faza de formare a economie mondiale, pe măsură ce se dezvoltau căile de comunicare și transport, metropolele care se aprovizionau cu materie prima din colonii au început să devină tot mai importante. Este vorba de țările din Europa de Vest, care au început primele industrializarea modernă și împărțirea lumii în colonii și care au contribuit la transformarea acestei regiuni într-un centru politic și economice de talie mondială. Fiind punctulș de plecare pentru marele descoperiri geografice și de aici pornind rutele majore, Europa, timp de mai multe secole, a avut poziția de lider mondial în domeniul noilor tehnologii, formelor de organizare a muncii și a exporturilor.

Dezvoltarea industrială s-a produs atât pe lățime datorită apariției unor noi centre în zonele rurale, cât și pe adâncime, prin schimbarea sectoarelor industriale de bază și reorganizarea lor în vechile zone industriale. La începutul secolului XX concurența Europei de Vest a fost reprezentată de SUA, iar în a doua jumătate a secolului XX. – Japonia. La începutul secolului XX. rolul de lider mondial a fost preluat de New York și mai târziu de regiunea Pacificului.

În prezent, la nivel global, centrul este un grup de țări dezvoltate puternic industrializate, în care se naște progresul științific și tehnologic din domeniile-cheie sunt principalele centre de luare a deciziilor. Acolo discutăm de un nivel mai ridicat de venituri și o structură economică diversificată, de utilizarea la scară largă a inovațiilor și tehnologilori avansate.

O componentă importantă a modelului "centru – periferie" este procesul de distribuție în spațiu a inovării – "difuziunea a inovațiilor". La orice nivel spațial centrul este legat de periferie prin în fluxuri de informații, de capital, bunuri și forță de muncă. Răspândirea informațiilor și inovațiilor are loc pe trei niveluri: de la cele mai importante regiuni economice și centre la centrele regionale și zonele periferice; din centrele cu cel mai înalt nivel ierarhic la centrul de ordin inferior; de la orașele mari și mijlocii spre orașe din zonele înconjurătoare (de exemplu, zonele rurale). Centru este locul unde se stabilesc cele mai multe relații comerciale și științifice, flixul informațional este cel mai bun. De aceea acolo au loc aproape toate activitățile inovatoare, fapt care-i asigură dominația asupra periferiei. Acest lucru se realizează datorită efectului de aglomerare, dar și ca o consecință a migrării resurselor din zonele periferice. Procesul duce la adâncirea și consolidarea diferențelor dintre zone.

Există și o "difuziune a inovațiilor învechite", în cazul în care industriile care nu țin pasul cu statutul de centru sunt împinse spre cel mai apropiat punct periferic și apoi se deplasează tot mai departe de centru. Ca urmare a acestor interacțiuni, în ciuda faptului că periferia se dezvoltă constant, diferența dintre ea și centrul este păstată. Contrastele "centru – periferie" dau un impuls pentru apariția disparităților teritoriale accentuate de creșterea economică neuniformă.

Pentru a diminua disparitățile teritoriale e nevoie de suport instituțional, economic și socio-politic corespunzător activității economice în regiune. O.V. Kuznetsova, bazându-se pe analiza modelelor dinamice de distribuție a tras următoarele concluzii:

• distribuția companiilor din punct de vedere geografic are caracter ierarhic, lucru care mărește disparitățile dintre regiuni în timp. În fiecare regiune există întotdeauna zone subdezvoltate și zone eficiente economic vorbind;

• există diverși factori de distribuție a companiilor, inclusiv politica economică regională;

• diferența dintre centru și periferie este puțin probabil să continue să crească, deoarece în realitate în capitalul din cele mai mari centre economice se deplasează spre din zonele periferice – cauza înapoierii lor, în mod evident, este întârzierea constantă în adoptarea diverselor inovații;

• decalajele existente între nivelurile de dezvoltare economică a regiunilor nu sunt constante; au loc apar în mod constant procese noi de creștere, apar centre noi, inclusiv în fostele zone periferice.

2.2 Teoria polilor de creștere sau “teoria dezvoltării polarizate”

La începutul anilor 1960, ipoteza potrivit căreia orașul reprezintă un pol de dezvoltare care permite o mai bună echilibrare a dezvoltării regiunilor, i-a conferit acestuia un loc strategic în elaborarea politicilor de amenajare teritorială.

La baza politicii regionale a multor țări, dar mai ales a celor europene, stă teoria polilor de creștere. Cu toate că la bazî stau ideile lui Schumpeter (1934), François Perroux este cel cunoscut în literatura de specialitate ca fiind cel ce a propus ideea polilor de creștere la începutul anilor ‘50.

Perroux a descris relațiile economice din perspectiva spațiului monetar în care există anumite polarități în ceea ce privețte tranzacțiile monetare. Cu alte cuvinte, deciziile luate de marile companii au repercursiuni financiare majore asupra altor companii care sunt legate de ele prin relații de tipul client-furnizor.

Teoria "polilor de creștere" apărut în procesul căutării cauzelor apariției și soluției la problema dezvoltării inegale a regiunilor. La baza acestei teorii stau o serie de noțiuni, cum ar fi: creșterea dezechilibrată, macro-unități, efecte asimetrice, puterea economică, efectul de dominare.

Ideea principală este aceea că viața economică nu presupune doar acțiunea unor firme izolate în condiții de concurență, ci, mai curând, acțiunea specifică unor unități economice complexe care, prin poziția și dimensiunea lor, pot juca un rol dominant. Inițial s-a urmărit doar creșterea nivelului zonelor defavorizate. Centrele de creștere au fost considerate instrumente în politică de omogenizare a dezvoltării regiunilor țării. Mai târziu, teoria a început să fie aplicată pentru a asigura competitivitatea țării, sprijindu-se zonele competitive majore. De-a lungul timpului, aceste două probleme – competitivitate și corectarea dezvoltării inegale a zonei s-au reunit în teoria centrelor de creștere, acestea fiind privite ca o carcasă a întregii structuri teritoriale, indiferent dacă acestea au fost situate într-o parte prosperă sau săracă a țării.

"Polii de dezvoltare" și "centrele de creștere" sunt conceptele de bază ale teoriei conform căreia "dezvoltarea regională apare ca un proces dezechilibrat, dar în același timp ierarhizat, unde marile companii menționate mai sus joacă un rol esențial care le pune în evidență față de altele. Aceste unități care reușesc să se facă evidențiate sunt denumite poli de creștere, iar în categoria acestor unități intră marile întreprinderi, platformele industriale, elementele importante de infrastructură cum ar fi porturile, aeroporturile care reușesc ca prin simpla existență să atragă și să faciliteze apariția și existența a numeroase activități" sau chiar apariția unui pol urban cu propria sa activitate. Anumite sectoare ale economiei, datorită efectului multiplicator, acționează ca propulsoare a întregii economii în ansamblu, ca "poli de creștere". Cele din urmă, ca urmare a organizării teritoriale, se concentrează în anumite focare (centre) și devin "centre de creștere". Pe baza celor de mai sus, este evident că teoria studiază economia din atât punct de vedere funcțional ("pol de dezvoltare"), cât și teritorial ("centre de creștere").

Pe lângă acțiunea directă a unităților motoare sau a polilor de creștere (inovare, investiții, producție), au loc și efecte secundare (investiții adiționale) declanșate de reacțiile unităților subordonate. Acesta este mecanismul după care se desfășoară procesul de creștere dezechilibrată care depinde de natura impulsurilor inițiale care le-au lansat. Efectele de creștere se difuzează pe trei căi: prin prețuri, prin fluxuri și prin așteptări.

În lipsa unor bariere care să aibă ca principal obiectiv migrația populației și a forței de muncă, apariția unor poli de creștere poate fi însoțită de importante deplasări ale populației, ceea ce constituie o altă problemă demografică-economică. Se produce o depopulare în special calitativă, a regiunilor și zonelor slab dezvoltate, influențând și modificând ritmul evoluției demografice, natalitatea, nupțialitatea, accentuând îmbătrânirea demografică și implicit o scădere a competitivității. Incapacitatea strategiilor de dezvoltare bazate pe teoria polilor de creștere sau pe centrele de creștere, de a crea o expansiune economică autonomă în zonele/regiunile subdezvoltate, de a atenua gravele probleme ale sărăciei, a relevat limitele acestor construcții teoretice.

Principalul avantaj al acestei teorii este următorul: principiul care stă la baza ei este în concordanță cu legile și regulile de organizare teritorială a societății și oferă o soluție la problema echilibrului între competitivitate și dezvoltarea neomogenă a țării. Combină abordarea dinamică și spațială teoria oferă un studiu complex.

Globalizarea și integrarea pune în fața tutror țărilor nu doar beneficiile noilor oportunități și perspective, dar și posibilitatea apariției unor noi pericole și riscuri, precum și posibilitatea ca parteneriatul cu statele mai puternice să degenereze într-o dependență puternică.

Acesta este motivul pentru care în țările cu economii în tranziție, în special în curs de dezvoltare, este necesară acordarea unei mari importanțe intervenției guvernului și politicii regionale bazate pe date științifice.

Boudeville a conferit la rândul său un înțeles regional teoriei lui Perroux. Conform modelului sîu, dezvoltarea producției în economie are loc neuniform, iar sectoarele productive și dinamice se pot identifica cu ușurință. Acestea sunt motoarele dezvoltării întregii economii și reprezintă polii de creștere. El propune o ierarhie a centrelor de creștere:

-orașele mici și mijlocii clasice care se specializează pe industrii tradiționale și deservesc împrejurimile.;

-orașele industriale de mărime medie cu economie diferențiată care se dezvoltă cu ajutorul fluxurilor de capital și investițiilor din exterior;

-marele conglomerate cu structuri industriale dezvoltate care includ industrii de vârf, lucru care permite crețterea lor autonomă;

-poluri de integrare ce cuprind mai multe sisteme orășănești și care dictează creșterea economică a întregii regiuni și țări.

Boudville susține că dezvoltarea autonomă se poate produce doar la nivelul cel mai înalt al ierarhiei polilor de creștere, pe când creșterea structurilor teritoriale inferioare este dictată de mecanismul difuziunii inovațiilor

Odată cu trecerea la economia inovațiilor tehnologice, importanță aglomerațiilor urbane pentru economia modială și societate poate doar să crească. Cu toate acestea se impun unele precizări în ceea ce privește dezvoltarea regională din perspectiva polilor de creștere în regiunile periferice:

– acțiunile regionale ar trebui concentrate într-un număr redus de centre, iar dimensiunea polului luată în considerare;

– dezvoltarea polului nu se poate baza exclusiv pe relațiile dintre firme, mediul economico-social având de asemenea un rol important;

– deși legăturile dintre sectoare sunt importante, acestea nu pot fi singurul punct de plecare deoarece, spre exemplu – un port, un proiect industrial mare, o universitate pot antrena un proces de polarizare;

– avantajele dezvoltării unei regiuni trebuie luate de asemenea în considerare. Dacă o zonă izolată și cu probleme nu are un centru de 50.000 locuitori cu un minim de facilități, inițiativă locală și o bună structură economică, sau dacă dezvoltarea presupune costuri ridicate, soluția trebuie găsită în afara regiunii.

Teoria polilor de creștere nu este numai un concept strategic pentru dezvoltarea zonelor subdezvoltate, ci poate fi de asemenea aplicată pentru restrângerea creșterii centrelor foarte mari. În acest scop, politica metropolelor de echilibru din Franța și rolul centrelor de creștere în regiuni sub presiune ca centre de intercepție și realocare (în terminologia lui K. Allen) ar putea fi luate în considerare.

În teza sa de doctorat Aplicații ale teoriilor și conceptului de pol de creștere în Romania
Cristea Marius îl citează pe economistul N. Hansen care a ajuns la concluzia că dimensiunile orașelor care oferă cele mai bune șanse pentru dezvoltare regională în regiunile rămase în urmă se situează între 100.000 și 250.000 locuitori, considerând că ar trebui acordată prioritate centrelor care se dezvoltă mai repede, deoarece acestea au capacitate de creare de noi locuri de muncă. Pe de altă parte, dacă luăm în considerare dezvoltarea unor centre cu un număr mic de locuitori – spre exemplu, 30.000, acestea ar trebui dezvoltate astfel încât să existe o inter-relaționare între industriile existente. . Aceasta ar presupune o dezvoltare simultană, în cadrul centrului, a unui grup de firme care să depindă unele de altele în ceea ce privește materiile prime și piețele de desfacere și o planificare a complexului pentru a avea suficiente firme de dimensiune corespunzătoare în vederea dezvoltării economiilor de scală, astfel încât acestea să fie competitive în afara regiunii. Planificarea sau implementarea acestor complexe nu este ușoară, deși beneficiile rezultate ar putea fi foarte mari.

Capitolul III

TEORIA DEVOLTĂRII ENDOGENE VERSUS TEORIA DEZVOLTĂRII EXOGENE

Э. Хансен. Экономические циклы и национальный доход > Глава 21. Экзогенные и эндогенные теории

Теории экономического цикла иногда разбиваются на (а) теории, в которых колебания объясняются в категориях экзогенных факторов, и (b) теории, в которых колебания объясняются в категориях эндогенных факторов.

Многие теории, построенные на "словесной" (или нематематической) аргументации, усиленно привлекают экзогенные факторы для объяснения как кумулятивных процессов, так и точек поворота. С другой стороны, эконометрические теории делают упор на эндогенные движения.

Математическая трактовка позволяет заглянуть в глубь тех "типов движения, которые может совершать экономическая система" [Tinbergen J. Econometric Business Cycle Research. Readings in Business Cycle Theory. The Blakiston Co., 1944. P. 73. ]. Эконометрические теории особо подчеркивают систематические движения, проистекающие из внутренней природы экономической структуры. Эта структура может быть описана как система отношений между различными экономическими переменными. Эконометрический анализ показывает, что "постоянные соотношения могут породить колебательный процесс", если только какой-либо начальный толчок разрушил равновесие [Tinbergen J. and Polak J.J. The Dynamics of Business Cycles. University of Chicago Press, 1950. P. 255.]. Эконометрический подход подчеркивает воздействие, которое экономическая структура оказывает на циклические колебания; или, точнее, он стремится объяснить, каким образом циклические движения являются результатом реакции экономической структуры на случайные толчки. Эконометрические модели вскрывают те виды движения, которые экономическая система развила бы в ответ на некоторое начальное нарушение, если бы в дальнейшем нарушений больше не последовало.

Строго экзогенная теория рассматривает экономические колебания как "всего лишь чисто произвольную и случайную последовательность изменений" [Tinbergen J. and Polak J.J. The Dynamics of Business Cycles. University of Chicago Press, 1950. P. 253.]. Колебания в "данных" или экзогенных переменных вызвали бы соответственные колебания в экономике в целом, если бы система реагировала на изменения этих начальных данных немедленно. Но в действительности дело обстоит не так. Экономическая структура приспособляется к внешним нарушениям более или менее медленно. И как только на сцене появляются промежутки отставания, мы сразу же имеем дело с эндогенными факторами циклического поведения. Но следует также подчеркнуть, что эндогенные теории не могут оставить без учета внешние нарушения, на которые экономическая система реагирует таким образом, что это приводит в действие циклические движения.

Экзогенные движения могут быть случайными или периодическими. Если бы внешние факторы — сбор урожая или изобретения — сами испытывали периодические колебания и если бы система реагировала без промежутков отставания, мы имели бы дело с законченной экзогенной теорией, объясняющей периодические циклические колебания. Но если бы экзогенные факторы были совершенно случайными по своему характеру (и система реагировала бы без промежутков отставания), перед нами были бы чисто случайные колебания, не обнаруживающие никакой цикличности в своем поведении.

Когда система отвечает запаздывающей реакцией, случайные нарушения могут произвести кумулятивное одностороннее движение вверх или вниз или же могут вызвать циклические движения, проистекающие от своеобразной внутренней природы экономической структуры. В том и другом случае это были бы эндогенные движения.

Экзогенные теории делают главное ударение на изменениях в отправных данных; эндогенные теории — на запаздывающих реакциях на эти изменения со стороны экономической структуры, внутренние связи которой постоянны.

Экзогенные теории объясняют точки поворота в цикле ссылкой на какие-либо внешние факторы. Эндогенные теории объясняют точки поворота ссылкой на внутреннее функционирование самой системы.

Система внутренних связей может, однако, быть такова, что эндогенные движения имеют односторонний характер и состоят просто из кумулятивных процессов, направленных вверх или вниз.

Если при этом все же происходит циклическое движение, то точки поворота должны быть объяснены экзогенными факторами. В этом случае мы имеем дело со смешанной теорией.

В общем в литературе об экономических циклах, возможно, существует тенденция подчеркивать роль экзогенных факторов в нижних точках поворота и роль эндогенных .факторов в верхних точках поворота. По крайней мере часто считают, что эндогенные силы, ведущие к оживлению, слабее тех, что приостанавливают бум [Tinbergen J. and Polak J.J. The Dynamics of Business Cycles, 1950. P. 257.].

Полностью эндогенные теории берут за основу внутренние силы в обеих точках поворота и считают, что каждая фаза цикла вводит в следующую фазу. Полуэндогенные теории, берут эндогенные факторы за основ у только для объяснения кризисов и. депрессий. Согласно этим теориям каждое циклическое движение прекращается и остановка длится до тех пер, пока наконец экзогенные факторы не дадут начало новому оживлению. Каждый цикл рассматривается здесь как обособленная сущность.

В новейшее время подчеркивание эндогенных движений при изучении экономического цикла идет от Афталиона. Он первый подчеркивал особое значение, которое имеет запаздывающая реакция предпринимателей при их постоянных попытках привести мощность основного капитала в соответствие со спросом. Ритм инвестирования, разъяснял он, покоится на том факте, что для производства предметов основного капитала требуется длительное время. Чередование избытка и недостатка мощности вызывается промежутком отставания между решением увеличить массу капитала и изготовлением новых капитальных благ. В элементе времени, как он выступает в современной системе производства, видел Афталион причину запаздывающего и несовершенного приспособления мощности к выпуску продукции.

Высокие цены могут повести к увеличению продукции лишь по прошествии долгого времени вследствие современного окольного метода производства. Между ценой и соответственным объемом производства лежит некоторый промежуток отставания. Малый объем предложения сразу же находит отражение в повышении цен; но повышение цен ведет к увеличению количества продуктов лишь спустя какое-то определенное время. И вот готова арена для непрерывного циклического движения: чередующиеся перепроизводство и недопроизводство, избыточная мощность и недостаточная мощность и, как следствие, колебания в инвестировании, а значит, в доходе и занятости.

Эконометрические модели эндогенных движений могут быть в большей своей части разбиты на следующие три главные группы с подгруппами:

I. Модели отставания продукции; аналогия печи Афталиона.

А. Запаздывающее приспособление фактического текущего предложения, существующего на рынке, к желаемому предложению. Типичный пример — цикл свиноводства, равный приблизительно трем или трем с половиной годам. Предложение не может сразу же приспособиться к цене. Имеет место отставание производства. Это — (1) частью отставание решения, вызванное тем, что фермерам требуется время, чтобы в своих планах реагировать на изменение цен, и (2) частью отставание исполнения, вызванное (а) естественным периодом вынашивания плода и (b) периодом "выращивания и откорма". Отставание приспособления объема продукции к ценам будет создавать циклы продукции и цен, связанные друг с другом обратной корреляцией. Период от вершины кривой цен до ее ближайшей низины (и подобно этому от низины кривой выпуска продукции до ее ближайшей вершины) будет равен одному промежутку отставания, а полный цикл будет равен двойному промежутку отставания.

В. Запаздывающее приспособление фактической мощности основного капитала к желаемой мощности. Этот случай предполагает колебания в совокупной накопленной массе капитальных благ. Чистые инвестиции представляют чистые добавления к массе основного капитала, или валовые инвестиции минус снашивание основного капитала. Чистые дезинвестиции представляют чистое сокращение совокупной массы основного капитала. Но дезинвестиции никогда не могут превысить снашивания основного капитала.

Отстающее приспособление фактической мощности к желаемой мощности происходит с еще большими трудностями, нежели приспособление текущего предложения какого-либо потребительского товара к желаемому предложению (см. выше случай I, А). Причина этого в том, что особо долговечные капитальные блага всегда имеются в очень больших количествах и даже крупные текущие добавления (чистые инвестиции) в состоянии лишь относительно мало увеличить их накопленную массу. Примерами могут служить дома, золотые запасы, железнодорожное оборудование, сталелитейные заводы и их оборудование и т.д. Может потребоваться длительное время, чтобы поднять фактическую массу капитала до уровня желаемой. Более того, между моментом, когда осознается нужда в увеличении мощности, и моментом, когда предметы основного капитала поступают на рынок, проходит много времени. Пока фактическая мощность остается ниже желаемой, будут, надо думать, планироваться дальнейшие инвестиции. Но ввиду отставания производства поставки смогут быть выполнены лияь спустя значительное время после того, как фактическая мощность сравняется с желаемой мощностью. И, таким образом, дело идет к тому, что развивается периодический цикл — избыточная мощность, за которой следует недостаточная мощность (см. изложение теоремы о паутине в гл. 22 настоящей книги).

В жилищном строительстве цикл длится от шестнадцати до восемнадцати лет, как было показано в гл. 3 на опыте Америки. Это хороший пример того, как "длительность времени производства" порождает цикл избыточной и недостаточной мощности. Цикл вызывается промежутком отставания в строительстве. Когда возникает недостаток домов для жилья, новое законченное строительство появляется не сразу, а лишь через какой-то промежуток времени. Во-первых, проходит некоторое время, пока нехватка домов отразится в ставках квартирной платы. Во-вторых, ненормально высокий уровень этих ставок должен существовать в течение какого-то периода, прежде чем подрядчики-строители и владельцы недвижимости примут решение строить новые дома. Наконец, значительное время требуется, чтобы новое строительство было окончено и поступило на рынок. Вместе взятые, эти три промежутка отставания — отставание в договорах на квартирную плату, отставание в решении и отставание в строительстве — могут в обычных условиях мирного времени составить примерно до четырех лет, как указали Тинберген и Полак [Tinbergen J. and Polak J.J. The Dynamics of Business Cycles. P. 242-243.]. Таким образом, дефицит в жилищах, раз возникнув, продолжал бы расти вплоть до пятого года, и только тогда появились бы первые новые дома. Более того, новые дома лишь постепенно покрыли бы дефицит. Весь дефицит, накопившийся к пятому году, был бы устранен, скажем, не раньше девятого года. Но идущее в это время строительство, основывающееся на нехватке, которая выявилась за четыре года до того, будет еще некоторое время продолжаться, что приведет к избыточному предложению домов, скажем, на тринадцатом году. И наконец, этот избыток будет поглощен, скажем, на семнадцатом или восемнадцатом году: цикл будет завершен. Изложенная гипотеза по меньшей мере разумна и правдоподобна.

II. Принцип акселерации. Спрос на конечную продукцию (на требуемое ее количество) может испытывать систематические колебания в силу предшествующих движений дохода, вызванных некоторым первоначальным нарушением равновесия. Всякое систематическое колебание в расходах порождает колебания в инвестировании (принцип производного спроса). Взаимодействие между колебаниями в конечном спросе и колебаниями в производном спросе, после того как нарушено равновесие, делает цикл явлением постоянным. Колебание — это эндогенное движение, покоящееся на внутреннем отношении, в котором конечный спрос стоит к производному спросу.

III. Взаимодействие между мультипликатором и акселератором. Эконометрические модели эндогенных движений получили самое широкое применение к исследованию экономического цикла после объединения принципа акселерации Афталиона с мультипликатором Кана— Кейнса [Samuelson P. Interactions between the Multiplier and the Principle of Acceleration // Review of Economic Statistics. 1939. March; Hansen A.H. Fiscal Policy and Business Cycles, 1941. Ch. 12.]. Эти два принципа — естественные близнецы, и, взятые вместе, они образуют мощные орудия для исследования законов движения экономической системы, пользующейся большими массами основного капитала. Если дана эволюция инвестиций, мультипликатор говорит нам, как будет развиваться доход. Если дана эволюция дохода, акселератор говорит нам, каково поведение инвестиций. Вместе взятые, мультипликатор и акселератор заключают в себе свое определение, и мы получаем завершенную динамическую теорию. Они составляют основную структуру, или скелет, всякой эконометрической теории цикла. Более того, такая теория позволяет объединить экзогенный фактор — автономное инвестирование с эндогенными факторами — мультипликатором и акселератором. http://ek-lit.narod.ru/neok221.htm

Teoria dezvoltării endogene Apărută la sfârșitul anilor ’70, teoria dezvoltării endogene41 s-a dezvoltat datorită schimbărilor intervenite în condițiile economice și politice existente în acea perioadă, mai exact în contextul stopării creșterii economice și a declanșării fenomenelor de criză în toate țările industrializate. Teoria dezvoltării endogene ca modalitate de dezvoltare are două componente majore, respectiv: autarhia42 regională selectivă; punerea în valoare a avantajului regional strategic. Conform acestei concepții, regiunile nu se pot specializa în ceea ce ele fac cel mai bine și prin aceasta să beneficieze de rezultatele eforturilor proprii, întrucât resursele pe care alte regiuni le au la dispoziție dau acestora o putere de negociere pe piața superioară, iar singura soluție care poate fi concepută este aceea de a refuza să joace acest joc, în baza unor reguli potrivit cărora, prin definiție vor fi învinse. Autarhia regională selectivă semnifică o acțiune care are drept scop satisfacerea nevoilor regiunii în cadrul propriului teritoriu, pornind de la adoptarea unor măsuri de politică economică adecvată la nivel local

A doua componentă a dezvoltării endogene și anume, utilizarea avantajului strategic regional, semnifică o dezvoltare a resurselor de export prin intermediul unui sector de export paralel, aflat sub un control strâns și dezvoltat doar în cazul produselor pentru care regiunea are o poziție favorabilă pe piață, indiferent de cerințele politice sau economice, fapt ce-i conferă un caracter limitat. Principala contribuție a acestui curent la dezvoltarea teoriei economice constă în conceperea spațiilor nu doar ca o restricție, o distanță între două locuri, o sursă generatoare de costuri pentru agenții economici, ci mai ales ca un teritoriu pe care trăiește o comunitate de oameni care are dreptul de a decide asupra propriei sale dezvoltări. 2.4. Teoria dezvoltării exogene Teoria dezvoltării exogene își propune să analizeze impactul și influența pe care mediul economico-administrativ exterior îl exercită asupra unui sistem de dezvoltare locală, preponderent endogen, având ca finalitate realizarea unei dezvoltări locale omogene axată pe dezvoltarea unui spațiu inovativ. Între cele două teorii privind dezvoltarea endogenă și exogenă, trebuie semnalată existența unei relații de interdependență. Aplicabilitatea teoriei exogene precum și a factorilor exogeni fiind puternic influențată de funcționarea unui cadru local de dezvoltare preponderent endogen. Atât factorii endogeni, cât și cei exogeni contribuie la realizarea „unui proces de dezvoltare, în principal economic, într-o anumită regiune sau unitate administrativ-teritorială, care determină o creștere a calității vieții la nivel local”, dezvoltarea locală reprezentând „expresia solidarității locale, creatoare de noi relații sociale și manifestă voința locuitorilor unei regiuni de a valorifica resursele locale”.43 Existența unui cadru local de dezvoltare este necesar în acest context pentru a înțelege modalitatea prin care autoritățile publice locale și partenerii lor interni și internaționali sprijină dezvoltarea și implementarea unor politici publice locale de guvernare și furnizare a serviciilor. Cadrul dezvoltării locale este compus dintr-un număr de șase procese a căror interacțiune duce la apariția dezvoltării economice locale. Autonomia locală, descentralizarea decizională, participarea cetățenească, furnizarea serviciilor publice, creșterea sectorului privat și dezvoltarea umană și socială. Cele patru teorii cu impact asupra dezvoltării regionale, corelate cu școlile de gândire economică prezentate anterior, vin să contribuie la dezvoltarea unei viziuni de ansamblu asupra dezvoltării regionale, facilitând identificarea elementelor fundamentale ale dezvoltării regionale. Într-o primă etapă, discrepanțele regionale sunt analizate din perspectiva accesului la resurse și a capacității de producție endogenă a fiecărei regiuni, care generează o mobilitate imperfectă a factorilor de producție. Dezvoltarea unor centre industriale care au capacitatea de a atrage forță de muncă și resurse economice, reprezintă obiectul de analiză al celei de-a doua teorii, care evidențiază rolul polilor de creștere și impactul acestora asupra economiei regionale. Repartiția polilor de creștere în cadrul regiunilor de dezvoltare trebuie să fie foarte bine dimensionată. Poziționarea acestora, trebuie să acopere prin prisma activităților furnizate și a diversității acestora, întreg teritoriul regional pentru o utilizare cât mai eficientă a forței de muncă și a potențialului economic endogen regional. Dezvoltarea regională este astfel prezentată din perspectiva teoriei endogene, drept rezultatul factorilor economici interni și a dezvoltării avantajului strategic regional a serviciilor furnizate. Satisfacerea nevoilor de bază reprezintă în conformitate cu această teorie principalul obiectiv al regiunii. Teoria își dovedește astfel incapacitatea de a percepe dezvoltarea regională asemenea unui efort colectiv regional, axat pe relații de interdependență economică, cu implicații la nivel național și european. Teoria exclude astfel posibilitatea dezvoltării unor proiecte strategice regionale, viziunea acesteia fiind axată strict asupra unui teritoriu bine determinat și a mijloacelor prin care acesta se poate dezvolta în mod individual. În completarea acestei, teoria dezvoltării exogene vine să evidențieze importanța impactului mediului extern asupra factorilor de producție interni precum și necesitatea dezvoltării unui spirit competitiv și inovativ la nivelul regiunilor de dezvoltare. Rezultă astfel că dezvoltarea inegală a regiunilor se datorează într-o primă etapă unor diferențe de natură cronologică, care au stopat accesul acestora la resurse. Poziționarea polilor de creștere, fără o analiză fundamentată a capacității teritoriale de producție coroborată cu un proces de dezvoltare preponderent endogen va contribui la izolarea regiunii din punct de vedere economic în raport cu regiunile vecine. Dezvoltarea spiritului antreprenorial local și implicit a 30 celui inovativ reprezintă singura soluție în măsura în care se dorește obținerea unei dezvoltări regionale integrate