Teoria Controlului Social

CUPRINS

Introducere

CAPITOLUL I.

Considerații introductive

Subcapitolul 1.1. Apariția criminologiei în S.U.A.

Subcapitolul 1.2. Statutul criminologiei în S.U.A.

Subcapitolul 1.3. Teorii criminologice consensuale și de conflict

CAPITOLUL II

Curentul culturalist

Subcapitolul 2.1 Teoria asocierilor diferențiate

Subcapitolul 2.2 Teoria subculturilor delincvente

Subcapitolul 2.3 Teoria conflictului de cultură

CAPITOLUL III

Curentul funcționalist

Subcapitolul 3.1 Teoria anomiei sociale

Subcapitolul 3.2 Teoria ‘oportunității diferențiate”. Eșecul social

CAPITOLUL V

Teoria controlului social

CAPITOLUL V

Studii de caz

Concluzii

Bibliografie .

Anexe

Introducere

“Criminologia” este definită drept toată cunoașterea umană cu privire la etiologia, controlul, tratamentul, prevenirea atât a criminalității cât și a delincvenței, aplicarea legilor penale și depistarea criminalității, precum și sistemul de apărare socială.

Dreptul, în general, se grupează pe ramuri distincte în funcție de obiectul de reglementare. Un loc aparte in cadrul acestuia îl ocupă criminologia, o disciplină oarecum marginalizată. Elaborarea măsurilor de profilaxie și combatere a acestui flagel numit ciminalitate, precum si cunoașterea cauzelor și condițiilor savârșirii infracțiunilor corelată cu studierea personalității infractorului, constituie obiectul de activitate al criminologiei.

Având in vedere aceste considerente, putem spune că criminologia se adresează tuturor categoriilor de specialiști ce se ocupă de aplicarea legilor si înfăptuirea justiției, specialiști de a căror putere decizională depinde viitorul celor aflați sub incidenta legii penale.

Nu există nici o îndoială că în ultimii ani Societatea Americană de Criminologie a devenit o societate viabilă, care a crescut în mărime, profesional și statură, ajungând a fi acceptată ca o organizație profesională. Începând cu câteva asociații profesionale entuziaste în domeniul științei de poliție și administrație, într-o zona geografică limitată, Societatea Americană de Criminologie a dobândit calitatea de membru valabil în 1960.

Lucrarea de față, în linii mari, este împărțită în cinci părți, ce abordează pe rând, modul in care a apărut, dezvoltat și emancipat criminologia peste ocean, precum și teoriile fundamentale criminologice americane. În prima parte se acordă o atenție deosebită conjuncturii, precum și cadrului istoric ce a determinat apariția criminologiei in S.U.A. În cea de-a doua parte, se face o analiză a teoriilor criminologice emise de figurile marcante ale acestui domeniu, ca, mai apoi, in al treilea capitol să luăm în discuție unul dintre curentele importante din domeniu. În ultimul capitol, al patrulea, vom aprofunda teoria controlului social, un concept ce vizează influența societății umane asupra criminalității. Spre finalul lucrării vom analiza câteva studii de caz, pentru a sublinia importanța criminologiei in societatea americană de azi.

CAPITOLUL I

Considerații introductive

Crima și autorul ei au preocupat gândirea umană cu mult înainte de secolul al XlX-lea. Mărturie stau în acest sens operele filosofice și literare ale antichității, tema crimei constituind, nu de puține ori, izvor de genială inspirație. Știința criminologiei pare, astfel, sa aibă origini tot atât de îndepărtate ca și celelalte științe sociale.

Deși Lombroso este considerat „părintele criminologiei moderne", unele opinii mai recente situează apariția acestei științe un secol mai devreme, un rol determinant avându-l iluminismul reprezentat de Voltaire, Montesquieu, Helvetius, Rousseau, Diderot, Kant, Ferguson, Smith, Hume.

Sub influența iluminiștilor apar în a doua parte a secolului al XVIII-lea, lucrări ce vor juca un rol hotărâtor în evoluția științelor penale. La loc de frunte se situează monografiile lui Cesare Bonesana Beccaria si Jeremy Bentham.

Ideile lui Beccaria – expuse în monografia “Dei delitti e dele pene”, aparută în 1764 – au revoluționat gândirea juridică, deschizând noi orizonturi în problematica crimei și a justiției penale. Considerată ca un veritabil monument al filosofiei juridice, opera lui Beccaria anticipează cuceririle dreptului penal modern, punând pe primul plan umanismul și rațiunea, pledând pentru ridicarea omului împotriva violenței si a sistemului.

Asocierea, tot mai frecventă în ultimii ani, între Beccaria și Bentham și originile criminologiei aparține, nu întâmplător, curentului neoclasic, deși trebuie menționat ca și reprezentanții altor orientări subliniază influența pe care aceștia au avut-o asupra apariției criminologiei.

Noua viziune asupra originii criminologiei consideră astfel că Beccaria și Bentham nu sunt numai iluștrii reprezentanți ai școlii clasice de drept penal, dar și întemeietorii „criminologiei clasice". Aceasta se caracterizează prin următoarele trăsături:

– centrarea studiului criminologiei asupra faptei comise;

– considerarea liberului arbitru ca fundament al oricărei acțiuni umane;

– proporționalizarea pedepsei în raport cu gravitatea faptei.

Au existat însă și alți factori care au stimulat studiile cu privire la criminalitate. Se acumulează astfel, în acea perioada un volum important de date statistice. Cercetările cu privire la starea și dinamica fenomenului criminalității, la evoluția acestuia în diferite zone geografice, relevarea anumitor regularităti, a unor corelații cu anumiți indicatori socio-culturali, ce au loc în perioada respectivă mai ales în Belgia și Franța, influențeaza fără îndoială cristalizarea acestui nou domeniu de cercetare. Se subliniază, de asemenea, tot ca un factor ce a favorizat cercetarea criminologică, existența în unele țări a unui cadru instituțional organizat de felul clinicii de psihiatrie, care a oferit oamenilor de știință posibilitatea să efectueze unele experimente și să verifice unele ipoteze. In acest sens, se consideră că știința criminologiei a profitat foarte mult de pe urma psihiatriei, nu numai în direcția preluării unor noțiuni, categorii și modele de analiză cauzală, dar și a folosirii instituțiilor de psihiatrie ca laborator de experimentare. Același rol de laborator experimental l-a jucat și penitenciarul, unde s-au efectuat unele observații pe termen lung asupra deținuților. Aceștia erau examinati clinic, măsurați antropometric, fotografiați, catalogați, tragându-se unele concluzii cu privire la rata recidivei, la carierele criminale etc.

Criminalitatea, ca fenomen social, a apărut o dată cu structurarea primelor comunități umane arhaice. Anterior acestei evoluții istorice, nu se poate discuta de o existență a criminalității. Deși acest fenomen nu a fost studiat în mod științific decât relativ recent (în ultimele două secole), o intreagă gamă de dovezi adunate de-a lungul timpului, pe parcursul evoluției umanității relevă interesul pentru acesta.

Combinând normele barbare ale cutumelor arhaice cu elemente inerente ale evoluției la nivel social, între care se distinge rafinamentul religios ce a jucat un rol aparte, comunitățile antice au reușit să dezvolte sisteme atât legislative cât și instituționale ce răspundeau în bună măsură scopurilor pentru care fuseseră create, mai ales prin asprimea lor.

Izvoarele istorice atestă faptul că despre criminalitate s-au făcut studii de specialitate în mod științific de abia începând cu secolul al XVII-lea, deși despre criminalitate ca fenomen social se poate vorbi de la apariția primelor forme de organizare a comunității umane.

Starea și dinamica fenomenului infracțional a fost studiată mai ales cu mijloace statistice, influența mediului social asupra criminalității s-a dezvoltat în cadrul sociologiei, iar studiul infractorului a fost realizat de antropologie, psihologie și psihiatrie.

Societatea Internațională de Criminologie a fost integrată în structurile O.N.U. în cadrul căruia își desfășoară activitatea sub auspiciile Consiliul Economic și Social care a creat inițial Comitetul Consultativ Special de experți în problemele criminalității care ulterior s-a transformat în Divizia Pentru Justiție Penală și Prevenire a Criminalității.

Preocupările O.N.U. și ale organizațiilor specializate din cadrul acestora în domeniul prevenirii criminalității au determinat realizarea unor cursuri internaționale de criminologie în cadrul cărora se analizează bazele teoretice și conceptuale, principiile generale și metodele științifice de studiere a criminalității.

În contextul profundelor schimbări sociale, mondiale o parte din cercetătorii criminologi manifestă rețineri în ceea ce privește posibilitatea abordării la nivel global a problemei criminalității și au criticat studiile criminalității la nivel general care au abordat nediferențiat conceptele legate de crimă, criminal, criminalitate și reacție socială.

Ținând cont de considerentul potrivit căruia criminalitatea este un fenomen complex și se află permanent în evoluție, criminologia contemporană abordează o orientarea realistă și pragmatică ce urmărește adaptarea cadrului și metodelor sale la nevoile contemporane, ce vor contribui în mod sigur la realizarea sarcinilor și obiectivelor pe care această știință și le-a propus.

Disciplina criminologiei s-a dezvoltat în trei faze, incepând cu secolul 18. Deși crima și criminalii existau deja in societate, studierea sistematică a acestui fenomen nu a început decât târziu, către finele secolului 17. Înaintea aceastei perioade, crima era asociată cu păcatul, violarea unei obligații sacre. Când invățații au deosebit pentru prima oară crima de păcat, ei au făcut posibile unele remarci conform cărora comportamentul criminal nu avea de a face cu religia. Tocmai această nouă atitudine a permis efectuarea studiului stiințific și a obținerii unor răspunsuri cu privire la intrebarea – de ce apare crima? Dezvoltarea acestor studii este acum cunoscută a fi era criminologiei clasice.

A doua fază, ce a inceput in secolul 19, este cunoscută drept criminologia modernă. In această eră, criminologia s-a definit a fi o subspecialitate ce își are rădăcinile in psihologie, sociologie și economie. Învățații au format societăți de criminologie și au fondat reviste de criminologie. Criminologiștii au parcurs teste empirice (observații și experimente) ale propriilor teorii, mai degrabă, decât bazându-se numai pe speculații și au dezvoltat o gamă variată de teorii.

A treia fază, ce a început în a doua jumătate a secolului 20, poate fi numită drept faza criminologiei independente. Pe parcursul acesteia, criminologia a inceput să își obțină independența față de disciplinele ce îi stau la bază. În Europa de Vest, Statele Unite și Canada, criminologii și-au extins asociațiile profesionale și au început să publice un număr tot mai mare de reviste. Tot mai multe universități au inceput să dezvolte programe de licență in criminologie. Teoriile criminologice au devenit multidisciplinare (acoperind mai multe discipline de studiu) deoarece criminologii independenți căutau să înțeleagă crima în sine, decât să o studieze ca fiind un aspect al teoriei sociologice sau psihologice.

1.1. Apariția criminologiei în S.U.A.

Profesorii Vollmer și Kidd, în 1928, au propus înființarea unei școli de criminologie, o propunere care a condus în 1931 la includerea unui curs de criminologie în mod regulat în cadrul anului școlar de la Universitatea din California. Totodată s-a făcut un important pas în dezvoltarea criminologiei, în 1939, înființându-se un Birou de Criminologie în cadrul Departamentului de Științe Politice. În anul 1947 s-a introdus un program de master in Criminologie, iar in 1950 s-a stabilit primul si singurul program desemnat în mod oficial – "Școala de Criminologie".

August Vollmer, Ofițer in Poliție, autor și profesor, a fost un pionier condus de motivația de a obține standarde profesionale ridicate în acest domeniu. El a crezut că performanța unei munci susținute profesionist era direct legată de oportunitățile de educare aflate la dispoziția poliției și a funcționarilor d cadrul anului școlar de la Universitatea din California. Totodată s-a făcut un important pas în dezvoltarea criminologiei, în 1939, înființându-se un Birou de Criminologie în cadrul Departamentului de Științe Politice. În anul 1947 s-a introdus un program de master in Criminologie, iar in 1950 s-a stabilit primul si singurul program desemnat în mod oficial – "Școala de Criminologie".

August Vollmer, Ofițer in Poliție, autor și profesor, a fost un pionier condus de motivația de a obține standarde profesionale ridicate în acest domeniu. El a crezut că performanța unei munci susținute profesionist era direct legată de oportunitățile de educare aflate la dispoziția poliției și a funcționarilor din școlile de corecție. In consecință, nu este surpinzător să aflăm că acesta a prezidat prima întâlnire a unui grup ce ar putea fi numit un „antecedent” al prezentei Societăți.

In dimineața zilei de 30 decembrie 1941, la orele 10:15 a.m., șapte domni implicați în predarea unor diverse cursuri in domeniul Științei Poliției și Administrației, s-au întâlnit cu August Vollmer la reședința sa din str. Euclid, Berkeley, California.

După discuții interminabile ce priveau clasificarea sistemului de învățământ s-a luat decizia ca acesta să fie impărțit in colegiu junior, colegiu superior si nivelul universitar.

La această primă întâlnire, August Vollmer a fost ales Președinte Emeritus, iar O.W. Wilson, Președinte.

Grupul proaspăt consolidat a continuat să participe la întâlniri similare sub numele de „Asociația Națională a Reprezentanților Colegiului de Poliție”.

Procesul verbal al întâlnirii din 30 decembrie înregistrează o moțiune cu privire la acordarea titlului de membru numai persoanelor angajate în calitate de funcționari sau profesori de colegiu, deși practic, această decizie nu a fost respectată.

Astfel formată, această organizație a început să atragă membri cu rang de ofițeri in cadrul forțelor de poliție din California si din unele state vecine, precum și persoane implicate in procesul de predare în facultate. Insă, scopul acesteia era indrumarea polițiștilor, deoarece se credea ca profesionalismul forțelor de poliție era principala țintă a organizației și că era necesar ca poliția să fie informată cu privire la intreaga arie de acoperire a criminologiei, in principal a celei reprezentate de administrația publică, de științele politice, psihologia și sociologia.

Cei care au fondat „Asociația Națională a Reprezentanților Colegiului de Poliție” au adus in cadrul organizației persoane cu interese similare și au început să organizeze întâlniri la intervale regulate, pentru a discuta planurile lor pentru expansiunea și dezvoltarea Asociației. Din nefericire, atacul de la Pearl Harbour din 07 decembrie 1941 si implicarea directă a Statelor Unite în Al 2-lea Război Mondial, a chemat câțiva membri potențiali si alții deja existenți la datorie și a limitat pentru o anumită perioadă de timp dezavoltarea Asociației.

Oricum, imediat după sfârșitul războiului, a fost ținută o întâlnire de reorganizare. Așa numita „A treia Conferință Anuală”, ținută la Hotel Durant în Berkeley în 1964, a recunoscut și ratificat în mod oficial scopul inițial al Asociației, insă a adoptat un nume nou, mai potrivit, a modificat actul constitutiv și a stabilit calificările membrilor corelându-le cu obiectivele Asociației. Aceste schimbări nu au fost adoptate imediat. După dezbateri considerabile, lunga listă de nume propuse pentru Asociație, a fost redusă la cinci – „Asociația Națională a Colegiilor de Formare a Funcționarilor de Poliție”, “Asociația pentru Educare în Criminolgie”, “Asociația Educației Criminologice”, “Asociația Colegiilor de Formare a Funcționarilor de Poliție”, “Societatea pentru Progresul Criminologiei ”. Aceasta din urmă a fost adoptată. Preambulul Constituției din 1946 a noii Societăți suna așa:

«Această organizație va fi cunoscută sub numele de “Societatea pentru Progresul Criminologiei“. Termenul Criminologie asa cum va fi folosit in continuare se definește a fi drept studiul cauzelor, tratamentul și prevenția crimelor, incluzând, însă nefiind limitat la:

Detectarea, investigarea și identificarea științifică a crimei.

Prevenirea infracțiunilor, siguranța și securitatea publică.

Administrarea aplicării legii.

Administrarea justiției penale.

Administrarea traficului.

Probațiune

Controlul delicvenței juvenile.

Aspecte de drept penal.»

Societatea a fost înființată având următoarele scopuri:

să aducă impreună persoane active implicate în instruire sau care lucrează în domeniul criminologiei;

să susțină cursuri si cercetare în criminologie în instituții de înaltă pregătire, în școli de corecție și instituții de aplicare a legii;

să incurajeze înțelegerea și cooperarea printre cei implicați în criminologie;

să servească drept sursă pentru colectarea și diseminarea cunștințelor și talentelor criminologice.

Societatea a inițiat un program de instruire pentru polițiști și unul de informare pentru criminologi, ambele atât în SUA cât și peste granițe. Se implică în plasarea membrilor acesteia și îi informează cu privire la publicarea de articole de interes criminologic. Societatea publică un newsletter, un program centralizat al Universităților si Colegiilor Criminologice, distribuie broșuri ocazionale, rapoarte de cercetare, documente profesionale si alte lucruri de interes, pe măsură ce ele devin accesibile membrilor săi.

Societatea este afiliată Asociației Americane de Corecție. Asociația publică multe rapoarte de un vădit interes pentru membrii Societății. In multe cazuri, membrii Societății au acordat asistență în diverse proiecte de interes comun și au fost de un real ajutor membrilor Asociației. Societatea și-a asumat rolul la nivel internațional, încă de la înființare și de când a fost votată drept Membru American al Societății Internaționale de Criminologie la al Doilea Congres Internațional ce s-a ținut în Paris la data de 08 decembrie 1950. Președintele Kennedy și Dr. Marcel Frym au participat la Conferința Internațională de Criminologie din Marea Britanie in 1955, în calitate de reprezentanți oficiali ai Societății.

Face parte din politica Societății să se alăture unor alte organizații pentru un schimb benefic mutual de idei și rezultate ale cercetărilor efectuate, la conferințele ținute pe plan internațional, național, regional sau local. Oricând este posibil, se depun eforturi de cooperare cu societățile ce au același scop profesional, cum ar fi: Academia Americană de Științe Juridice, Asociația Internațională a Ofițerilor de Poliție, Asociația Națională de Probațiune și Eliberare Condiționată.

Anii 1957-1958 au fost o perioadă de bun augur si de schimbări semnificative in dezvoltarea Societății. Din raportul secretarului William Dienstein al unei întâlniri a Comitetului Executiv, ținute la Universitatea Califoniei de Sud în 30 martie 1957, având-ul pe președintele John Kennedy in prezidiu, reies ca principale puncte pe ordinea de zi: redactarea și votarea unei noi constituții, numirea unui nou director al departamentului comunicații, etc. Se constată ca în 1957 Societatea număra 64 de membri.

Nu există îndoială că Societatea Americană de Criminologie este viabilă, ea având numărul de membri într-o continuă creștere, dezvoltându-se atât profesional cât și ca acceptare de către celelate organizații, fiind privită drept o societate profesională. Începând cu 1941 cu o mână de asociați profesioniști și entuziasmați in științele poliției și administrației, intr-o arie geografică limitată, s-a ajuns ca în 1960 un număr de 200 de pesoane să fie membri, din 14 sau mai multe state de pe tot cuprinsul țării, având câteva specializări in criminologie. Până in 1970 numărul de membri depășea usor 300, astfel încât în 1972, numarul membrilor plătitori de cotizație ajungea la 500. În iulie 1974 numărul membrilor atingea 794.

Erudiții din Statele Unite au devenit imediat interesați de modul de gândire european și de lucrările europene in criminologie. Două evenimente importante din dezvoltarea timpurie a criminologiei științifice în Statele Unite au fost Conferința Națională a Legilor Penale si Criminologiei, ce a avut loc în Chicago, Illinois în 1909 și fondarea Institutului American de Legi Penale și Criminologie. Institutul a tradus câteva lucrări europene de importanță capitală, ce nu erau disponibile anterior cititorilor de limbă engleză. Apoi, criminologia a devenit o subspecialitate de studiu recunoscută în majoritatea universităților din Statele Unite, precum și în agențiile de detectivi privați sau publici.

O mare parte a dezvoltării criminologiei moderne ce încearcă să o depășească pe cea a școlii italiene, a avut loc in Statele Unite. Disciplinele psihologie și sociologie au dominat gândirea și cercetarea criminologică în prima parte a secolului XX.

Învățații au dezvoltat teorii de comportament criminal ce au fost derivate din mai multe teorii psihologice și sociologice generale. De exemplu, teoriile criminale ce atribuie comportamentul criminal dezorganizării sociale a zonelor urbane, s-au dezvoltat ca o parte a mai multor teorii generale cu privire la relația dintre oameni și mediul lor înconjurător. Aceleași teorii generale au fost folosite pentru a explica apariția altor fenomene sociale, cum ar fi bolile psihice.

În această perioadă de timp, criminologii a dezvoltat o colecție variată de teorii ale comportamentului criminal, bazate pe diferite ipoteze disciplinare. În cele din urmă, sociologia a dominat criminologia din Statele Unite. Majoritatea lucrărilor în criminologie a fost făcut de către sociologi, și cele mai populare teorii au accentuat rolul factorilor sociali în încurajarea comportamentului criminal.

Ideea de dominație a disciplinelor de științe sociale avută asupra evoluției criminologiei în Statele Unite, a condus la un accent mult mai mare pe testarea empirică decât teoretizarea. Membrii școlii italiene și succesorii lor în Europa au practicat foarte puțin testarea empirică a teoriilor. Cursurile din Europa au urmat metodele de deducere și argument. Practicanții științelor sociale, în curs de dezvoltare, din Statele Unite au adoptat o abordare mai științifică la construirea teoriei, punând accent pe colectarea și analiza datelor cu privire la cauzele sociale de comportament criminal.

În cele din urmă rămâne întrebarea – cum poate Societatea Americană de Criminologie să iși joace cât mai bine rolul pentru care a fost înființată? Se presupune că, deoarece Societatea este una interdisciplinară, acest aspect îi dă un potențial ridicat pentru avea realizări importante si de calitate. Însă, aceasta ridică o altă problemă și anume aceea a ce reprezintă o societate interdsciplinară? Ori faptul că membrii săi sunt pregătiți în diverse domenii le dă anumite avantaje în secțiuni speciale ale criminologiei (modificarea comportamentului, jurisprudența infracțiunilor, etc). ? Ori este din cauză că aceștia aduc un pachet de cunoștințe deosebite și modalități de abordare colaborative spre rezolvarea problemelor comune având un schimb de cunoștințe interdisciplinar? Probabil că interesul societății în această direcție poate avea un impact semnificativ asupra viitorului său.

1.2 Statutul criminologiei în S.U.A.

Criminologia nu a fost recunoscută ca profesie la început, ci doar ca o specializare în acest domeniu. În cadrul facultăților de drept din Bruxelles, Gand, Liege și Louvain au fost înființate școli de criminologie între anii 1929 – 1937. Această tradiție a fost schimbată începând cu anul universitar 1968-1969, când Universitatea Catolică din Louvain a introdus un program academic complet în criminologie, cu o durata de 4 ani, finalizat cu o diploma de licență în criminologie. Criminologia înceta astfel să reprezinte numai o „specialitate”, ea devenea o formațiune de bază, cu un program de patru ani, finalizat cu o diplomă de licență în criminologie. Pornind de la lucrările lui De Greeff, Debuyst și Kinable, unii autori susțin că la Louvain se dezvoltă o criminologie clinică de inspirație fenomenologică, fodantă pe interdisciplinalitate. Contribuțiile sociologiei devianței privind reacția socială și controlul social, cât și unele concepte din psihologie, psihanaliză și psihiatrie au constituit surse de inspirație pentru acest curent.

Drept consecință, școlile de criminologie din cadrul facultăților de drept, ofereau o licență specială alături de cea de bază și erau considerate centre de specializare pentru juriști.

Criminologia in America de Nord

În toate centrele universitare/colegiile din SUA, domeniul criminologiei este impărțit in doua subdomenii: criminologia privită ca disciplină științifică și justiția penală si educația specializată (ca profesie). Criminologia se predă în departamentele de sociologie iar programele universitare destinate formării specialiștilor in justiția penală cuprind cursuri de drept, administrație și criminologie. În prezent, se manifestă o anumită detașare a criminologiei si justiției penale de sociologie, ca și o revenire in atenția programelor universitare a ideii de tratament și resocializare.

Criminologia, ca disciplină universitară și ca profesie, ocupă un loc important in Canada.

Una dintre dimensiunile definitorii ale bogatei activități instituționale a prof. Szabo în această țară o reprezintă crearea invățământului criminologic la Facultatea de Științe și Arte din cadrul Universității din Montreal. Ca fondator al Departamentului de criminologie (1960), devenit după 10 ani Școala de Criminologie, el a fost unul dintre principalii protagoniști ai introducerii criminologiei ca disciplină autonomă în mai multe universități din America de Nord și din alte zone, precum și ai recunoașterii profesiei de criminolog.

Cum a reușit un profesor din Europa, de formație sociolog, să inițieze și să construiască o adevarată „cetate” a criminologiei intr-o Țară din America de Nord?

Vorbind despre contextul implementării criminologiei în învățământ, prof J. Poupart consideră că realizarea acestui deziderat a fost pregătită din anii ”40 – ”50, când criminologia reprezenta un domeniu de specializare in cadrul disciplinelor existente (psihologie, psihiatrie, sociologie). Transformarea graduală a criminologiei într-o disciplină autonomă pe plan instituțional și universitar, in Quebec, a fost favorizată, în opinia aceluiași autor, de transformările care s-au produs la nivel intelectual și în domeniul socio-politic la mijlocul secolului trecut. Pe de o parte, inserția criminologiei ca disciplină autonomă în învățământul universitar se înscrie in contextul expansiunii și diferențierii științelor sociale iar pe de altă parte, în cel al reformelor statului și curentului de profesionalizare care se făcea atunci cunoscut la nivelul sistemului penal.

Din punct de vedere istoric, Școala de criminologie este prima instituție în acest domeniu creată în Quebec și, în același timp, în Canada.

Care au fost, totuși, obiecțiile ridicate de adversarii acestei inovații? Ele pot fi rezumate astfel:

criminologia nu există nici ca știință, nici ca disciplină autonomă.

chiar dacă ar exista, nu s-ar găsi niciun profesor pregătit să o predea.

nu se vor inscrie studenți pentru cursurile de criminologie.

specialiștii, deja titulari ai Universității, estimau că, dacă ideea avea să fie bună, o vor realiza ei înșiși.

Cu toate acestea, un program de masterat in domeniul criminologiei, a fost conceput in 1960. Alți profesori ce s-au alăturat inițiativei prof. Szabo au fost: Justin Ciale și Marcel Frechette, psihologi practicieni, părintele Julien Beausoleil, psiholog – cercetător, mai târziu dr. Henri Ellenberger, medic-psihiatru, iar in 1963, Marie Andree-Bertrand, asistent social. Astfel, inițial, clinicienii dominau prin numarul lor. În cea mai mare parte ei se înscriau, de altfel, într-o tradiție deja bine stabilită in Quebec. Denis Szabo era singurul sociolog.

Departamentul de criminologie primește noi membri la sfârșitul anilor ’60: Jose Ricco și Ezzat Fattah (juriști), Emerson Douyon și Francyne Goyer (psihologi), Denis Gagne, Therese Limoges, Andre Normandeau, Pierre Landreville, Marc LeBlanc si Maurice Cousson (sociologi-criminologi).

În anii ’70, celor de mai sus li se alătura o altă pleiadă de specialiști valoroși: Jean Poupart (sociolog), Pierre Marie-Lagier și Jean Trepanier (juriști- criminologi), Jean Paul Brodeur (filozof- criminolog), Micheline Baril și Louise Langelier-Biron (criminologi). În timp ce numărul de studenți înscriși la facultate în primul an era în jur de 120, numărul cadrelor didactice depășea cifra 20.

Până în anii ’70, acest departament a fost singura unitate din Quebec cu specializare în învățământ și cercetare în criminologie.

Toate acestea demonstrează că “Modelul Quebec” se conturează din două puternice tradiții concurente – orientarea psihologică și clinică europeană, ce e puternic resimțită in Quebec în primul rând, iar în al doilea rând, o tradiție sociologică de origine americană.

Școala de criminologie de la Montreal organizează un ciclu complet de invățământ, fiind principala furnizoare de specialiști pentru o serie de structuri (servicii sociale, comisii de eliberare condiționată, clinici pentru sprijinul copiilor delincvenți). Ea a ajuns la cel mai renumit department de Criminologie al francofoniei. Programele sale de studi pentru ciclurile 2 și 3 sunt recunoscute pe plan mondial.

Urmând această linie ascendentă, zece colegii de învățământ specializat s-au dezvoltat de-a lungul Quebec-ului. La rândul lor, absolvenții au creat “secțiuni de criminologie” în alte universități din Quebec cum ar fi Rimouski, Trois Rivieres, McGill, Concordia, Laval.

Începând cu 1967, grație prof. Szabo, cu sprijinul Fundației Ford, au avut șansa de a se pregăti la Montreal o serie de cercetători din Europa Occidentală si Centrală, precum si tineri juriști din Europa de Est. Din grupul de “bursieri” Ford au făcut parte și cercetători de la Institutul de Cercetări Juridice Acad. “Andrei Rădulescu”, din cadrul Academiei Române, care ulterior au fructificat la maxim experiența acumulată alături de mentorul lor. Studiul criminologiei a fost reintrodus în facultățile de drept incepând cu 1970, tematica acestuia fiind inspirată din contribuțiile eminentului profesor. In 1990 s-a înființat Societatea Română de Criminologie si Criminalistică, in baza sprijinului si vizitelor acordate de acesta.

Ulterior prof. Szabo își face simțită prezența și în momentul inaugurării internaționale a Institutului Național de Criminologie din București (2003).

În opinia prof. canadian M. Cusson, se poate vorbi, pentru modelul Quebec, de o serie de premise favorabile. Rețeta “reușitei” pentru a face criminologia din Quebec să funcționeze cuprindea, în opinia acestuia, nu numai șansa, cât si câteva condiții de bază:

Prima condiție – un antreprenor. Incontestabil, acesta este Denis Szabo, care a intuit necesitatea cercetării si a formării profesionale in sistemul justiției penale din Quebec. El a gândit si realizat o viziune eclectică și unificatoare asupra criminologiei. Pentru a constitui o echipă completă de profesori și a obține resursele necesare el și-a folosit puterea de convingere. Prin fondarea, in 1960, a Societății de Criminologie din Quebec el a “țesut” o rețea de alianțe și a lansat o serie de proiecte de cercetare la nivelul Școlii de Criminologie. Consolidarea acesteia s-a realizat prin crearea unui doctorat și fondarea Centrului Internațional de Criminologie Comparată. De aceeași părere sunt și alți specialiști din Europa (Franța, Belgia, Italia, Portugalia) și din Canada (profesori și foști studenți deveniți profesori), care au avut amabilitatea de a răspunde unui chestionar cu privire la activitatea prof. Szabo. In linii mari, prof. Szabo este perceput ca fiind un om disponibil, pregătit să abordeze noi experiențe, dincolo de drumurile bătătorite, fidel propriului itinerar complex și sinuos, dar și unei colectivități in curs de a-si forma o noua imagine.

A doua condiție – emanciparea disciplinelor – mamă. Criminologia a evoluat din sociologie, nefiind niciodată afiliată facultății de drept. In timpul anilor ‘60 s-a conturat un nou avânt în domeniul științelor sociale și s-au creat mari speranțe pentru evoluția acestora. Apartenența criminologiei la Facultatea de Știinte Sociale și nu la cea de Drept, părea in firea lucrurilor. Pe scurt, criminologia dobândește autonomie, beneficiind de neutralitatea binevoitoare a juriștilor, sociologilor și psihologilor, fiind considerată o specializare inclusă firesc in progresul cunoașterii.

A treia condiție – o sinteză originală. Denis Szabo a propus comunității universitare o sinteză originală, combinând elemente din sociologie, psihologie, psihiatrie și drept într-o disciplină orientată spre cercetare și politică penală, spre diagnosticul și tratamentul infractorilor. Criminologia nu trebuia să fie anexă nici pentru drept nici pentru sociologie sau psihologie. Ea a fost concepută ca o știință atât descriptivă cât și experimentală, aplicată, având ca scop prevenirea criminalității, represiunea umanizată pe cât posibil și tratamentul infractorului.

Ca atare, Szabo se alătură in plan științific, acelor mari personalități care realizează sinteza. Meritul său deosebit constă în faptul că oferă un cadru de dezvoltare la nivel universitar și debușee profesionale, depășind sfera teoretică recunoscând profesia de criminolog.

A patra condiție – satisfacerea unei cerințe sociale. In 1960, in Canada politica criminală evolua prin adopția unui tratament mai uman acordat infractorilor. Oameni influenți au aderat ideei conform căreia condamnații pot fi tratați si reeducați, ei putând face obiectul unui diagnostic, putând fi clasificați și, în consecință, putând fi eliberați condiționat. În același an au început să fie angajați în închisori, psihologi. Totodată, s-a creat o clinică pentru sprijinul minorilor delincvenți, s-au dezvoltat serviciile sociale, s-a creat Comisia Națională de liberări condiționate (in 1959), iar in 1967 s-a înființat Serviciul de Probațiune și s-au deschis Case de tranziție. Toate aceste noi instituții cereau personal calificat, cerere care există și in ziua de azi. Insă, in Canada nu există nicio școală în cadrul administrației penitenciarelor, care să instruiască și să califice personal, așa cum există in Franța. Drept consecintă, Școala de criminologie a acoperit această nevoie. Încă de la început ea a pregătit personal calificat pentru a lucra in calitate de ofițeri de probațiune, ofițeri pentru liberări condiționate, managementul de caz, etc. Oraganizând un ciclu complet de învățământ, Școala a devenit principalul furnizor de profesioniști in criminologie. De altfel, acesta este și principalul motiv pentru care nu i-au lipsit niciodată studenții, pregătirea acestora fiind suficientă pentru ocuparea locurilor disponibile.

Un alt autor ce apreciază locul ocupat de Școala de criminologie din Canada este prof. R. Gassin, un renumit criminolog francez. Diversitatea structurilor învățământului criminologic din diferite țări constituie un alt capitol, în care autorul amintit expune contribuția prof. Szabo.

Profesorul francez afirmă că, în regiunile în care se predă criminologia, în lume, există doua modele renumite:

modelul Școlilor de Criminologie, care asigură o formare universitară completă, autonomă, echivalentă cu cea a facultăților de Drept, Medicină, Sociologie, Psihologie, etc.

modelele unităților de învățământ (așa cum există în unele universități din Franța), unde se eliberează diploma complementare unei specializări principale în drept, medicină, sociologie, psihologie sau, mai simplu, în urma finalizării unui curs de criminologie (deseori optional și regăsit in utlimul an al ciclului al doilea) integrat într-una dintre specializările principale enumerate mai sus.

Dintre modelele de referință ale țărilor francofone, Gassin remarcă “modelul școlii integrale de criminologie“ de la Montreal. El presupune o formație completă, licență in criminologie, căreia i s-a adăugat in 1999 și o diplomă in „Securitate și Poliție” , urmate de masterat și doctorat în criminologie. Modelul menționat s-a extins de-a lungul timpului prin proprii profesori și cercetători, cât și prin foștii studenți și a generat o adevărată rețea de școli în criminologie și centre de cercetare care gravitează in jurul celui mai important: Centrul Internațional de Criminologie Comparată. În acest context, rolul de pionier al prof. Denis Szabo este de necontestat, mai ales in condițiile in care si criminologii francezi aspiră către crearea unui asemenea model. În plus, apreciază autorul francez, absolvenții canadieni beneficiază in plus de recunoașterea profesiei de criminolog, ceea ce le-a asigurat oportunitatea de a alege dintr-o varietate de locuri de muncă.

In Canada, unități asemănătoare se află la universitățile din Ottawa (1968), Halifax (1985), Winnipeg (1980), Toronto (1963), Simon Fraser și Edmonton (1975) si Regina (1982).

În SUA, în jur de 100 de unități similare și-au deschis porțile in 1960, odată cu fondarea în acel an a Centrului de criminologie al Universității Pennsylvania, in Philadelphia.

Care sunt perspectivele internaționaleale invățământului criminologic?

Dacă ne referim la practica internațională, constatăm ca învățământul criminologic se situează cel mai adesea (în cazul în care există) la două niveluri: profesional și universitar.

Dacă învățământul universitar este momentan principalul subiect de dezbatere, nu trebuie să neglijăm nici celălat aspect, cel profesional. Interdependența acestora este evidențiată de solicitările pieței de muncă, în țările unde profesia de care ne ocupăm iși găsește o recunoaștere oficială. Cercetarea fundamentală este indispensabilă, dar în practică își găsește criminologia principala sa legitimare. Teoretic, nu trebuie separate cele două nivele intr-un mod radical – învățământul și formarea profesională. Practic, modelul Quebec articulează de multă vreme aceste două componente, având un oarecare succes. În cel puțin două țări europene se încearcă preluarea și, respectiv, adaptarea acestui model – Portugalia și Grecia.

B) Obstacolele pe care le întâmpină încă criminologia sunt de trei tipuri, din acest motiv trebuie acționat în trei direcții diferite pentru a le depăși:

1) Primul este constituit de natura structurilor universitare. Diverse dezbateri au subliniat contrastele dintre sistemele universitare de tip anglo-saxon si cele de tip continental, in ceea ce priveste învățământul criminologic. În funcție de categoria acestor structuri, în diferite țări, s-a realizat recunoașterea criminologiei ca disciplină autonomă.

Sistemele naționale cu vechi tradiții au drept trăsătură dominantă, un „imperialism juridic” , ceea ce face ca recunoașterea criminologiei să fie dificilă, iar atunci când este admisă, este in general, sub forma învățământului complementar, opțional. Asta se întâmplă în majoritatea statelor europene. De aceea, principala contestare a criminologiei, în calitate de disciplină, provine de la penaliști.

În măsura în care structurile universitare nu creează suficient loc științelor sociale (caz frecvent întâlnit in aceste sisteme tradiționale), recunoașterea criminologiei este și mai delicată, iar statutul ei, incert. Deoarece profesorilor de sociologie le este permis deseori să dezvolte învățământul criminologic – cazul multor universități nord-americane – a fost adusă o probă contrară. Finanțarea privată sau publică, precum și gradul de autonomie al universității, joacă de asemenea un rol important.

Un alt factor ce trebuie luat in seamă este legat de procedurile interne și de tradițiile universităților cu privire la repartizarea studenților, în interesul și prestigiul fiecăruia. Situația este eterogenă și în acest caz. Trebuie luat în considerare, fără indoială, faptul că disciplina Criminologie nu este favorizată în repartizarea studenților, deși in unele cazuri sunt și excepții. Criminologia nu primează în raport cu învățământul tradițional, mai prestigios (domeniul juridic) sau în raport cu cel nou, ce are o accentuată conotație practică, predominant economică (informatică, dreptul afacerilor, etc.).

2) Un alt obstacol se referă la locul acordat științelor sociale în cadrul sistemului universitar. Criminologia nu are alte posibilități de raportare decât cele oferite de științele sociale învățământului criminologic. Științele sociale nu au același tipar ca și științele reale, mai ales atunci când este vorba despre repartizarea mijlocelor financiare. In acest context, prioritatea este acordată fizicii nucleare sau biologiei. Efectele acestei alegeri sunt vizibile, pe de o parte, în recrutarea studenților și atribuirea de credite, iar pe de o altă parte, la nivelul debușeelor profesionale.

3) Un alt element privește partea rezervată cercetării și legăturii acesteia cu învățământul. În primul rând, prin învățământ se poate stimula vocația de cercetător.

Complementaritatea între învățământ si cercetare se verifică și in procesul invers. Facilitarea recunoașterii rolului învățământului a fost realizată de solicitarea si funcționarea programelor de cercetare. Cercetarea furnizează materiale ce sunt utile învățământului după difuzare, insă poate fi considerată și drept o metodă de învățare.

In alte cuvinte, învățământul coordonează, stimulează și impulsează cercetarea. Totodată, învățământul superior poate pregăti candidații pentru cercetare, cum este cazul învățământului doctoral sau postuniversitar.

De altfel, relația învățământ-cercetare nu trebuie neglijată pentru dezvoltarea învățământului criminologic.

Teorii criminologice consensuale și de conflict

Privire generală asupra principalelor orientări în criminologie.

» Teoriile criminologice

În criminologie, teoriile sunt folosite pentru a explica anumite comportamente ori fenomene, fie pentru a contribui la o mai bună înțelegere a unor fenomene sau procese, fie pentru elaborarea unor programe de tratament. O teorie are patru componente de bază: conceptul, postulatul, forma si variabilele.

În marea lor majoritate, teoriile criminologice fac parte din categoria teoriilor probabilistice sau statistice. Ele explică anumite comportamente (criminalitatea, comportamentul delincvent) sau fenomene, contribuie la crearea unor programe de prevenire și tratament. Teoriile criminologice pot fi prezentate în funcție de criteriul modelului etiologic.

Teoriile criminologice pot fi, de asemenea, clasificate în funcție de modul în care acestea văd perspectiva generală a modului în care sunt făcute legile. Unele teorii presupun că legile sunt făcute pentru a defini unele acțiuni drept penale în măsura în care acestea încalcă drepturile persoanelor fizice, și, prin urmare, aproape toată lumea este de acord că astfel de acte sunt imorale. Acest tip de perspectivă este considerată un punct de vedere consensual (sau model nonconflict). Pe de altă parte, multe forme moderne de teorii criminologice se încadrează într-un tip opus de teorie, cunoscut sub numele de perspectiva conflictului, ceea ce presupune că diferite grupuri sunt de acord cu privire la corectitudinea legilor și că legile sunt folosite ca un instrument de către cei ce conduc societatea pentru a păstra la distanță alte grupuri de conducere mai mici. Există mai multe forme ale acestor tipuri de modele teoretice consensuale și de conflict.

Unele teorii presupun că oamenii se nasc buni (de exemplu, darnici, binevoitori, etc), și sunt corupți de influențe sociale sau de altă natură care îi conduc la crimă. Un exemplu bun este teoriea tulpină, care susține că oamenii se nasc nevinovați și cu intenții bune, dar societatea îi constrânge să comită crime. Pe de altă parte, multe dintre cele mai populare teorii actuale susțin că, practic, toate persoanele se nasc cu o înclinație spre a fi răi (de exemplu, egoiștii, lacomii, etc) și trebuie să socializeze pentru a-și urma înclinațiile lor inerente pentru angajarea în crimă.

Teoriile consensuale, au dominat științele sociale până în jurul anilor 1960, fiind inspirate îndeosebi din gândirea lui Durkheim, Pareto și Parsons. Potrivit clasificării propuse de criminologul canadian Denis Szabo, teoriile sociologice moderne sunt subsumate fie modelului consensual, fie modelului conflictual.

Modelul consensual include ideile școlii ecologice de la Chicago, curentul culturalist (teoria “asociațiilor diferențiate” – Edwin Sutherland, teoria conflictului de cultură – Thorsten Sellin, teoria “subculturilor delincvente” – Albert Cohen);

Modelul conflictual cuprinde marxismul, ideile școlii economice, curentul interacționist (“teoria etichetării”, “teoria stigmatizării”, “teoria reacției sociale” și teoria interacționistă), criminologia “reacției sociale” și criminologia “radicală” sau “critică”. Teoriile din cadrul acestui model consideră infractorul ca un inadaptat si propun drept remediu diferite metode de resocializare a acestuia. Esența acestor teorii constă în recunoașterea unor norme ce ocrotesc valori sociale dominante. Contestarea acestora plasează individul în categoria infractorilor.

Un alt tip de teorii sunt cele de esență "culturalistă":

a) Teoria asociațiilor diferențiale

E. Sutherland propune o abordare multifactorială a criminalității. Pornește de la ipoteza următoare: comportamentele delincvente se dobândesc prin asociere cu subiecți ce apreciază favorabil aceste comportamente și prin izolarea de subiecți care le consideră negative. Un individ ce se găsește într-o situație prielnică se angajează în conduite delincvente numai dacă ponderea aprecierilor favorabile prevalează asupra aprecierilor defavorabile. Asociațiile diferențiale sunt diferite, funcție de: frecvență, durată, prioritate, intensitate. Identifică anumite forme de criminalitate care scapă de sub incidența legii penale. Studiază criminalitatea gulerelor albe.

b) Teoria conflictelor de cultură

Thorsten Sellin, definește conflictele de cultură ca fiind conflicte de sensuri, de semnificații cu privire la norme, interese și valori sociale. Comportamentul delincvent apare pe fondul conflictelor de cultură, când individul e obligat să interiorizeze un sistem ambivalent sau plurivalent de valori și norme.

c) Teoria subculturilor delincvente

Albert Cohen examinează diferența de statut social, economic, cultural ce separă clasele și grupările sociale. Acordă un rol important studiului poziției familiei americane în societate și reține două atitudini opuse ce separă grupurile sociale: subcultura clasei mijlocii și subcultura populară. Apartenența la o subcultură delincventă se realizează printr-un proces de interacțiune dintre indivizi care au probleme similare de adaptare, ce duce la o solidaritate de grup, la constituirea de modele si norme.

¬ Teoriile de esenta "functionalista"

a) Teoria lui R. K. Merton explica delincventa prin starea de anomie, pe care o concepe pe un plan concret, spre deosebire de Durkheim. Considera ca mediul social are o structura sociala si una culturala. Anomia ar reprezenta o "ruptura" în structura culturala când apare o discrepanta între normele sociale, scopurile culturale si capacitatea membrilor grupului de a se conforma acestora. Merton plaseaza fenomenul criminalitatii si în afara crizelor economice sau a altor evenimente perturbante. Considera ca aceasta este rezultatul tensiunii dintre scopuri si mijloace. Criminalitatea este un raspuns la neconcordanta dintre mijloace si scopuri. Pentru a-si atinge scopurile, individul recurge la mijloace ilicite.

b) Teoria lui Cloward si Ohlin

Autorii leaga delincventa de anomie, însa considera ca aceasta modalitate specifica de reactie fata de inegalitatile sociale nu este un fenomen individual (vezi Merton), ci unul colectiv. Explica acest fenomen cu ajutorul "structurii de oportunitate", adica ansamblul mijloacelor legitime pe care grupul le are la îndemâna pentru a-si realize scopurile. Coreleaza structurile de oportunitate cu subculturile delincvente si identifica trei modele de subculture delincvente: modelul criminal, modelul violent si modelul izolat.

¬ Teoriile controlului social

a) Teoria înfrânarii – Walter Reckless

Autorul acestei teorii încearca sa raspunda la întrebarea de ce, în aceleasi conditii, unii comit crime si altii nu. Considera ca infractiunea poate fi prevenita sau înfrânta prin doua procese esentiale: unul la nivelul organizarii sociale si celalalt la nivelul individului. Teoria se bazeaza pe o constructie ierarhica în raport cu capacitatea individului de a înfrâna conflictele sociale si psihologice cu care se confrunta.

b) Teoria controlului social -Travis Hirschi

Potrivit lui Hirschi, cea mai mare parte a oamenilor au tendinte antisociale. Acestea sunt actualizate când controlul social scade. De aceea, important nu este sa se cerceteze cauzele criminalitatii, ci cauzele conformismului. Hirschi propune întarirea controlului social, fiind adeptul modelului de control represiv, coercitiv, fapt ce i-a adus numeroase critici.

4. Teorii criminologice inspirate din modelul conflictual

¬ Caracterizare

Modelul conflictual înlocuieste modelul consensual. Astfel, conflictele dintre indivizi si grupurile sociale n-ar putea fi rezolvate prin adaptarea indivizilor la diferite structuri ale societatii, ci numai printr-o transformare aacestora.

¬ Curentul interactionist

Propune aflarea raspunsului la întrebarea "de ce o persoana este considerata delincvent"?

Reprezentanti: F. Tannembaum, E. Lemert, H. Becker, Matza, Jeffry etc.

¬ Criminologia reactiei sociale

Considera ca problema fundamentala a criminologiei o reprezinta studierea ansamblului proceselor cealcatuiesc reactia sociala fata de feno-menul criminalitatii, considerat a fi creatia directa a reactiei sociale.Cerce-tarile criminologice vizeaza clarificarea problemelor privind analiza socio-politica a normelor penale, procesele de legiferare si aplicare a legii penale etc.

¬ Criminologia "critica"

Mai este denumita si criminologia radicala, de orientare neomarxista.

Principalii reprezentanti: Ian Taylor, Paul Walton, Jock Young. Propun un model formal explicativ al actului deviant, aratând ca acesta este rezultatul starilor conflictuale dintre indivizi si structurile politice, economice, specifice capitalismului. Se disting cinci etape cu valoare explicativa, si anume: originile îndepartate ale actului deviant, originile imediate ale acestuia, actul însusi, originile imediate ale reactiei sociale, originile îndepartate ale reactiei sociale

Teorii criminologice consensuale  trebuie scrise

În anul 1920, Robert E. Park și Ernest Burgess au prezentat școala lor de gândire de la Chicago, în cadrul Universității din Chicago. Studiul a legat criminologia de sociologie și a început o cercetare pe zone concentrice, sau pe zone de tranziție în care oamenii au tendința de a fi mai activ penal decât altele. Prin adăugarea cercetărilor lui Henry McKay și ale lui Clifford lui Shaw, cercetări ce se axau în mod special pe minori delincvenți, un nou studiu de ecologie socială a fost dezvoltat. Școala de gândire de la Chicago a stabilit că infracțiunile au tendința de a fi predate de către infractori în vârstă, cu care oamenii pot fi asociați în mod personal sau profesional.

Modelul de analiză pornește de la recunoașterea unei analogii între ecologia umană si cea vegetală. Promotorii acestei școli au încercat sa explice cauzele delincvenței în marile concentrații urbane în care proporția imigranților era foarte ridicată.

Reprezentanții ei, C. R. Shaw si H. D. McKay, consideră imigranții ca pe noi specii de plante ce trăiesc pe pamânt ostil și încearca să supraviețuiască apelând la diferite forme de adaptare.

Sociologii Școlii de la Chicago au adoptat o abordare ecologică socială de a studia orașele și au postulat că cartierele urbane cu un nivel ridicat de sărăcie cauzează ruperi în structura unor instituții, cum ar fi familia și școlile sociale. Acest lucru duce la dezorganizarea socială, ceea ce reduce capacitatea acestor instituții de a controla comportamentul și creează un mediu propice pentru un comportament deviant.

Alți cercetători au sugerat o legătură social-psihologică. Edwin Sutherland a sugerat ca oamenii învață un comportament criminal odată cu vârsta și infractorii cu mai multă experiență cu care se pot asocia. Perspectivele teoretice utilizate în criminologie includ psihanaliza, funcționalismul, interacționismul, marxismul, econometria, teoria sistemelor, postmodernismul, genetica, neuropsihologia, psihologia evoluționistă.

În sociologie și criminologie, mai târziu, Școala de la Chicago a fost primul set important de lucrări care s-au dezvoltat în anii 1920 și 1930, specializându-se în sociologie urbană, prin combinarea teoriei cu activitatea de teren, empirica. Inițial, au fost implicați cercetători de la mai multe universități din zonă, după care termenul s-a utilizat cu referire la Universitatea din Chicago, Departamentul de Sociologie, una din cele mai vechi și mai prestigioase școli. După al doilea război mondial, a apărut o „a doua Școală de la Chicago”, ai cărei membri au utilizat interacționismul simbolic combinat cu metodele de cercetare de teren, pentru a crea un nou set de lucrări. Aceasta a fost una dintre primele instituții care a folosit metodele cantitative în criminologie.

Cercetătorii principali ai primei „Școli de la Chicago” au fost Nels Anderson, Ernest Burgess, Ruth Shonle Cavan, Edward Franklin Frazier, Everett Hughes, Roderick D. McKenzie, George Herbert Mead, Robert E. Park, Walter C. Reckless, Edwin Sutherland, WI Thomas, Frederic Thrasher, Louis Wirth și Florian Znaniecki.

Școala de la Chicago este cel mai mult recunoscută pentru sociologie urbană și pentru dezvoltarea abordării interacționiste simbolice. Aceasta s-a concentrat cu precădere asupra comportamentului uman, determinat de structurile sociale și de factorii fizici de mediu, mai degrabă decât de caracteristicile genetice și personale. Biologii și antropologii au acceptat teoria evoluției, prin demonstrarea faptului că animalele se adaptează la mediul lor. Prin aplicarea acestei teorii asupra oamenilor, care sunt considerați responsabili pentru propriile destine, Școala a considerat că mediul natural, populat de comunitate, reprezintă un factor important în modelarea comportamentului uman , iar orașul funcționează ca un microcosmos.

În ciuda numelui său specificând un oraș, Școala de la Chicago reprezintă una dintre teoriile cele mai valide și generalizabile, în sensul că multe din propunerile sale pot fi ușor aplicate la creșterea și evoluția practică a tuturor orașelor din întreaga lume. Școala de la Chicago, care este adesea menționată ca Școala ecologică sau „teoria dezorganizării sociale”, reprezintă un exemplu perfect de echilibrare a teoriei cu analiza științifică și, în același timp, un ghid de punere în aplicare a unor politici care se dezvoltă și astăzi.

Experții au stabilit că în secolul al 19-lea orașul Chicago a avut cea mai rapidă creștere din istoria SUA. Datele recensământului indică faptul că populația a crescut de la aproximativ 5.000 de persoane (începutul anilor 1800) la mai mult de 2 milioane în anul 1900. Această rată de creștere masivă a avut loc din cauza poziției geografice centrale a orașului Chicago.  După apariția agențiilor de poliție CIES, atribuțiile lor au inclus de la găsirea copiilor pierduți până la colectarea de gunoi, în primul rând pentru că nu au fost alte agenții pentru a efectua aceste sarcini. Prin urmare, comunitățile au fost în mare parte responsabile pentru rezolvarea problemelor lor, inclusiv a criminalității și delincvenței.

Școala de teorie criminologică de la Chicago a avut ca scop trecerea dincolo de simpla explicație clasică ale crimei. Școala de la Chicago a introdus ideea de socializare ca o explicație pentru activitățile infracționale. Aceste teorii susțin că oamenii nu se nasc buni sau răi – aceștia sunt influențați de oameni, situații sociale și alte forțe externe, care îi inconjoară.

Membrii Școlii s-au concentrat asupra orașului Chicago, ca obiect de studiu lor, căutând dovezi dacă urbanizarea și creșterea mobilității sociale au fost cauzele problemelor sociale contemporane. Inițial, Chicago a fost un mediu fizic gol. Prin 1860, Chicago a fost un oraș mic, cu o populație de 10.000 locuitori. Nu a avut loc o creștere mare decât după incendiul din 1871. În 1910, populația a depășit două milioane. Rapiditatea de creștere a fost determinată de un aflux de imigranți fără adăpost, condiții precare de locuit, condiții proaste de lucru, bazate pe salarii mici și ore lungi.

Thomas și Znaniecki (1918) subliniază faptul că libertatea bruscă de mișcare a imigranților eliberate în urma controalelor din Europa a dus la o creștere dinamică. Pentru Thomas, grupurile în sine trebuiau să se reconstruiască și să prospere. Burgess a studiat istoria dezvoltării și a concluzionat că orașul nu a crescut la periferii, doar în zonele centrale. Deși prezența lacului Michigan a împiedicat încercuirea totală, el a formulat teoria conform căreia toate marile orase s-ar extinde de la centru spre zonele marginale, în inele concentrice pe care el le-a descris ca fiind zone.

C. Shaw, McKay și Thasher au fost considerați a fi pus bazele instituționalizării, dacă nu chiar a nașterii sociologiei ca și știință. Ei au împărțit zonele pentru a stabili raportul dintre industrializare, urbanizare și criminalitate, sesizând că ilegalitățile comise de către delincvenți erau cel mai frecvent învecinate cu mediul în care trăiau. Concluziile lor au fost materializate în numeroase lucrări: „Delincvența juvenilă și ariile urbane" (1924), „Ariile delincvenței" (1929), „Factori sociali în delincvența juvenilă" (1931). În aceste studii, cercetătorii criminologi au întocmit hărți regionale și au stabilit zonele conduse de numeroase delicte, încercând să explice cauzele delincvenței în marile concentrații urbane unde proporția imigranților este ridicată. Ratele cele mai ridicate de criminalitate au fost identificate în apropierea zonelor puternic industrializate, starea economică joasă influențând actele de violență. Delincvența este strâns legată de procesul invadării și succesiunii, marile concentrări de imigranți fiind cauzele ce generează cea mai ridicată rată a criminalității. Se consideră că imigranții nu se identifică cu regiunea, ei sunt precum niște specii de plante ce trăiesc pe pământ ostil și care, în încercarea de a supraviețui, apelează la diferite forme de adaptare impuse.

Clifford Shaw (1895-1957), este cel care a elaborat teoria ecologică, în urma cercetărilor făcute în Chicago în anii 1930 și, potrivit acestei teorii, circumstanțele economice și sociale, ca factori de mediu ale unei anumite zone, influențează decisiv nivelul criminalității. Teoria ecologică împarte orașul Chicago în cinci zone concentrice: centrul de afaceri (Loop); o arie de tranziție, respectiv zona industrială ocupată de săraci; clasa muncitorilor, evacuați din zona doi; zona rezidențială, cu apartamente foarte scumpe și zona navetiștilor, înafara limitelor orașului. Conform teoriei, s-a calculat delicvența în fiecare zonă.

C. Shaw și McKay au lansat ca variantă a teoriei ecologice și teoria transmiterii culturale, după care ariile de înaltă delincvență sunt cele care dezvoltă o subcultură criminală. Ei sugerează că în anumite zone de tranziție criminalitatea este mai mare decât în celelalte. Aceste zone de tranziție sunt caracterizate de locuințe improvizate, care nu respectă stanardele calitative de siguranță publică și sănătate și sunt supra aglomerate deoarece chiriile sunt mult mai ieftine. Aceste locuințe sunt preferate de cei care migrează de la sate la orașe, de străinii veniți de peste granițe. Datorită acestui lucru, chiriașii nu se stabilesc, mulți dintre ei plecând în zone mai bune atunci când au îndeplinit condițiile economice pentru a se muta. Tot din același motiv, chiriașii nu investesc în renovarea și menținerea proprietăților la un standard normal al securității. „Zona de tranziție” este un loc de schimbări constante, de aceea nu există solidaritatea unei comunități, chiriașii stabilind cu greu relații interpersonale. Această vecinătate a fost descrisă ca „social desintegration” (dezintegrare socială), deoarece în aceste zone oamenii sunt mult mai dispuși să comită crime). Aceste cartiere au fost denumite ca "zone rău famate și periculoase". Bandele și oragnizațiile criminale își desfășoară acțiunile în aceaste zone. Generalizând aceste idei, vom vedea că există o legătură între mediu și criminalitate, între mediu și siguranța publică, între mediu și sănătate, între dezorganizarea socială și criminalitate.

Thrasher efectuează și el cercetări criminologice de aceeași inspirație și stabilește în urma acestora că delicvența juvenilă este rezultatul unei adaptări sau aclimatizări dificile a imigranților la condițiile socio-geografice, dar și a izolării și imposibilității adaptării culturale a acestora. Spre deosebire de adepții ideii potrivit căreia delincvența este mai ridicată la periferii sau în mahalale, Trasher consideră că „banda" se constituie și acționează ca element „interstatal" în tot perimetrul orașului.

Teoriile ecologice, cu toate că au avut numeroși adepți în rândul criminologilor, au fost criticate de alți cercetători pe motiv că au un sens reacționar și sunt netemeinice sub aspect teoretic, deoarece conduita umană nu poate fi subordonată exclusiv legilor generale ale lumii organice, ignorând rolul hotărâtor al raporturilor sociale interumane și tratând greșit imaginea societății și problema determinării conduitei fiecărui individ.

Școala este renumită, probabil, mai ales, pentru teoriile subculturii enunțate de Thrasher, Frazier și Sutherland, precum și pentru aplicarea principiilor de ecologie, pentru dezvoltare teoriei dezorganizării sociale, care se referă la consecințele eșecului instituțiilor sociale sau organizațiilor sociale, incluzând familia, școala, biserica, instituțiile politice, poliția în comunitățile identificate, sau în societate în general, precum și la concecințele eșecului relațiilor sociale care încurajează în mod tradițional cooperarea între oameni.

Thomas a definit dezorganizarea socială ca fiind „incapacitatea unui cartier de a-și rezolva problemele împreună”, ceea ce a sugerat un nivel de patologie socială și de dezorganizare personală, astfel încât termenul de „organizare socială diferențială” a fost preferat de mulți și este posibil să fi devenit și sursa lui Sutherland în emiterea teoriei asocierii diferențiale.

Cercetătorii Școlii din Chicago au furnizat o analiză clară care a arătat faptul că orașul reprezintă un loc unde viața este superficială, unde oamenii sunt anonimi, iar relațiile sunt tranzitorii și obligațiile familiale slabe. Ei au observat, de asemenea, slăbirea relațiilor sociale primare și pun acest proces pe seama unei profunde dezorganizări sociale.

CAPITOLUL II

Curentul culturalist

Un alt grup de teorii sunt cele care aparțin curentului culturalist, care raportează personalitatea individului la cultura în care se dezvoltă și pe care o asimilează. În elaborarea ipotezei de cercetare, promotorii acestor teorii pornesc de la recunoașterea existenței sistemului social care are menirea de a integra într-un echilibru dinamic toate clasele, categoriile și grupurile care compun societatea. Din acest sistem se detașează acea secvență care vine în conflict cu consensul cultural global. Tema centrală a orientării culturaliste în criminologie este raportul dintre cultură și criminalitate. Aceasta din urmă este privită ca o „adaptare inversă” a indivizilor, care asimilează norme și valori opuse celor general acceptate de majoritatea membrilor societății.

Teoria asocierilor diferențiate

Edwin H. Sutherland (1883-1950) a fost un teoretician, sociolog și criminolog american. El a aparținut curentului interacționismului simbolic, a inițiat studiul american cu privire la criminalitatea gulerelor albe și a introdus conceptul de "asociere diferențiată". În 1906, a plecat de la Sioux Falls și a intrat la Universitatea din Chicago, unde și-a dat, de altfel, și doctoratul. Acolo a avut loc și marea sa conversie de la istorie la sociologie. O mare parte din studiul său a fost influențat de „Școala Criminologică de la Chicago”, care a studiat comportamentul uman determinat de factori sociali și de mediu, mai degrabă decât de caracteristicile genetice sau personale. În 1939 el a fost numit președinte al Asociației Americane de Sociologie (ASA).

După terminarea studiilor universitare, Sutherland a fost angajat la Universitatea din Minnesota, între 1926 și 1929, unde și-a consolidat reputația unuia dintre criminologii de top ai țării. În această perioadă, s-a concentrat pe sociologie, pe care a privit-o ca pe o întreprindere științifică al cărui scop era înțelegerea și controlul problemelor sociale, inclusiv al criminalității. Mai târziu, el s-a mutat la Universitatea din Indiana și a devenit fondatorul școlii de criminologie din Bloomington. În acest timp, el a publicat 3 cărți – „Douăzeci de mii de oameni fără adăpost” (1936), „Hoțul profesionist” (1937), și a treia ediție a „Principiilor de Criminologie” (1939). În 1939, Sutherland a fost ales președinte al Societății Americane de Sociologie, iar în 1940 a fost ales președintele Asociației de Cercetare Sociologică.

Elaborată de Edwin Sutherland, teoria „asociațiilor diferențiate” este una din teoriile reprezentative ale curentului culturalist. Considerat a fi fondatorul criminologiei sociologice nord-americane, Sutherland elaborează o teorie complexă, propunând o abordare multifactorială a criminalității, privită ca un fenomen socio-cultural. Conform teoriei sale, comportamentul delincvent se învață printr-un proces obișnuit de comunicare cu alte persoane, în cadrul unor grupuri. El se dobândește prin asocierea cu indivizi care apreciază favorabil acest comportament și prin izolarea (diferențierea) de persoanele care îl apreciază defavorabil.

Teoria asocierii diferențiate poate fi înțeleasă ca incluzând două dimensiuni importante. Prima dimensiune este de comportament interacțional și explică devianța ca fiind produsă prin "asociere directă și interacțiunea cu alte persoane care se angajează în anumite tipuri de comportament, precum și asocierea indirectă și identificarea cu grupuri mai îndepărtate de referință "(Akers și Sellers, 2004: 85). Persoanele sau grupurile cu care o persoană se află în contact social, fie direct sau indirect, sunt considerate a fi contextul social în care ia naștere teoria invățării sociale. În acest context social, persoanele sunt expuse la diferite definiții ale comportamentelor acceptabile și inacceptabile, precum și la o varietate de modele de comportament care ar putea consolida în mod diferențiat comportamentul criminal și non-criminal. Aceste modele pot, de asemenea, servi ca o sursă pentru imitarea comportamentului.

Persoanele sau grupurile care formează asociații individuale sunt împărțite în surse primare și secundare de către teoreticieni de învățare socială. Asociațiile primare sunt reprezentate de relația cu familia și prietenii apropiați. Sursele secundare ale învățării sociale includ o gamă mult mai largă de oameni și ar include, de exemplu, profesorii, vecinii și grupurile religioase. Fiecare dintre aceste grupuri este gândit pentru a contribui la atitudinile și valorile pe care un individ le adoptă, precum și la modul în care persoana se comportă în diferite contexte sociale. Se înțelege în general, în conformitate cu teoria de asociere diferențială, că durata, frecvența și natura contactului sunt factori importanți de determinare a comportamentului. Cu cât asocierea este făcută mai devreme, cu cât durata acesteia este mai lungă, mai frecventă și mai intensă, cu atât efectul asupra comportamentului unei persoane este mai mare (Akers și Sellers, 2004). Dintr-o perspectivă a învățării sociale, asociațiile făcute de timpuriu cu familia joacă, fără îndoială, un rol important în modelarea comportamentului cuiva.

Considerând comportamentul delincvent ca fiind alcătuit atât din „elementele care intră în joc în momentul comiterii faptei”, cât și din „elementele care au influențat anterior viața delincventului”, sociologul și criminologul american E. R. Sutherland elaborează o teorie „genetică” a delincvenței. Teoria lui Sutherland pleacă de la premisa că în viața socială indivizii, atât cei adulți, cât și cei tineri se confruntă cu modele pozitive (conformiste) și negative (nonconformiste) de comportament și conduită, care nu se transmit nici pe cale ereditară, nici nu se imită, ci se „învață” în cadrul proceselor de comunicare și relaționare socială dintre indivizi și grupuri diverse. Această „comunicare” poate fi atât verbală, cât și comportamentală, transmisă prin „exemplul” altor persoane cu care se vine în contact direct. Procesul de „învățare” a delincvenței nu este însă liniar, ci include mai multe trăsături și momente în desfășurarea sa. Mai întâi, indivizii, aflându-se în contact unii cu alții, încep să-și orienteze mobilurile, scopurile și atitudinile în funcție de interpretările favorabile sau nefavorabile pe care le acordă regulilor și dispozițiilor legale. Este deci posibil ca în anumite grupuri sociale să predomine acele persoane pentru care, în mod invariabil, dispozițiile legale reprezintă reguli de necontestat, datorită internalizării și acceptării prohibițiilor și restricțiilor sociale. În schimb, în alte grupuri predomină indivizii care înclină spre violarea acelorași dispoziții legale. În consecință, atașarea sau asocierea unui individ la unul sau altul dintre cele două grupuri – conformiste (nondelincevnte) sau nonconformiste (delincvente) – reprezintă momentul cel mai important de care depinde evoluția ulterioară a carierei individului.

Indivizii care devin delincvenți sunt confruntați mai mult cu modele criminale aparținând acelor grupuri care nu acceptă, nu recunosc sau nu respectă normele legale. De aceea, evoluția spre delincvență, apărută prin „asociație” cu modele criminale, are aceleași mecanisme ca și cea implicată într-o carieră nondelincventă. Ea nu se dobândește printr-un simplu proces de comunicare sau imitație, ci prin „învățarea” și experimentarea tehnicilor și procedeelor de comitere a delictelor. Alte elemente ce caracterizează „asociațiile diferențiale” se referă la frecvența, durata și intensitatea acestora, care oferă individului posibilitatea dea alege și a „învăța” între comportamentele convenționale, conformiste, și alte conduite nonconformiste sau deviante. Această opțiune și învățare începe încă din copilărie și durează pe tot parcursul vieții individului, care se află permanent în fața unor finalități sau mijloace variabile ce-i pot influența conduita sa morală.

Cu toate aceste limite, unele din afirmațiile acestei teorii își găsesc o validitate parțială în domeniul delincvenței juvenile, dacă avem în vedere faptul că, în cadrul societății și al grupurilor sociale, există modalități și grade diferite de socializare a adolescenților și tinerilor care nu coincid întotdeauna. Din acest motiv, pe parcursul socializării treptate, chiar dacă tinerii asimilează și interiorizează exigențele și interdicțiile sociale transmise de familie și școală, ei pot „învăța” anumite comportamente nonconformiste și deviante în cadrul grupului stradal sau de prieteni. De aceea, în studierea etiologiei delincvenței juvenile trebuie să se țină seama de caracteristicile socializatoare ale mediului familial sau social, care, în anumite cazuri, pot deveni adevărate „canale” de transmisie a unor comportamente negative în rândul adolescenților.

Fiecare tip de comportament criminal, astfel, depinde de modul în care societatea stimulează sau inhibă modelele de asociere. Prima explicație a teoriei diferențiale de asociere apare în ediția din 1939 a „Principiilor de Criminologie”, iar în a patra ediție a aceasteia, el a prezentat teoria sa finală. Teoria lui are nouă postulate de bază:

Comportamentul criminal este învățat, nu moștenit; de asemenea, persoana care nu este deja antrenată în crimă nu poate inventa un comportament criminal.

Comportamentul criminal este învățat prin interacțiunea cu alte persoane într-un proces de comunicare. Această comunicare este, în cele mai multe cazuri, verbală, dar poate include și gesturi.

Partea principală a învățării unui comportament criminal se produce în cadrul grupurilor și comunicării la nivel personal, iar ziarele și televiziunea joacă un rol relativ neimportant în conturarea comportamentului criminal.

Atunci când comportamentul criminal este învățat, acesta include tehnici de comitere a infracțiunii, care sunt uneori foarte simple.

Direcțiile specifice a motivelor sunt învățate ca fiind favorabile sau nefavorabile din definițiile codurilor juridice. Acest context diferă în funcție de situație și, de obicei, se găsește în SUA, unde conflictul cultural în ceea ce privește codul legal există.

O persoană devine delicventă din cauza unui exces de condiții favorabile de încălcare a legislației, în comparație cu condițiile nefavorabile de încălcare a legii. Acesta este principiul asocierii diferențiale. Când oamenii devin criminali, ei fac acest lucru nu numai din cauza contactelor cu modele infracționale, ci, de asemenea, din cauza izolării de modelele anticriminale.

Asocierile diferențiale pot varia în frecvență, durată, prioritate și intensitate. Prioritatea pare a fi importantă în principal prin influența selectivă și intensitate.

Procesul de învățare al comportamentului criminal prin asociere cu modele criminale și anti-criminale presupune toate mecanismele care sunt implicate în orice învățare. Negativ, acest lucru înseamnă că învățarea comportamentului criminal nu se limitează la procesul de imitație. O persoană care este sedusă, de exemplu, învață un comportament criminal prin asociere, dar acest lucru nu poate fi descris ca imitație.

În timp ce comportamentul criminal este o expresie a nevoilor generale și a unor valori, ele nu se explică prin nevoile generale și valorile comportamentului anti-infracțional. Hoții fură, în general, cu scopul de a-și asigura bani, dar, de asemenea, și lucrătorii onești lucrează cu scopul de a acumula bani.

În principiu, el a crezut că asociațiile individuale sunt stabilite într-un context general de organizare socială (de exemplu, veniturile familiei sunt un factor de stabilire a reședinței de familie și, în multe cazuri, rata delincvenței este în mare parte legată de valoarea de închiriere de case) și astfel, organizarea diferențială a grupurilor, ca o explicație a ratelor diferite ale criminalității, este în concordanță cu teoria asociației diferențiale.

Rămân memorabile unele dintre interviurile lui Sutherland, în special cel realizat de către Conwell Chic, făcut pentru „Hoțul profesionist”. Sutherland a ajuns la concluzia că nu toată lumea poate deveni un hoț profesionist, ci mai degrabă trebuie să fie acceptat într-un grup de hoți profesioniști și apoi îndoctrinat în profesie. În carte, el a subliniat asocierea diferențială prin afirmația că „definiția finală a hoțului profesionist se află în cadrul asocierii diferențiale. O persoană care este primită în grup și recunoscută ca un hoț profesionist rămâne un hoț profesionist. Elementul diferențial în asocierea hoților este în primul rând de ordin funcțional, mai degrabă decât geografic.” În concluzie, el a arătat caracteristicile generale ale hoțului profesionist și modul lor specific de a trăi, în detaliu, în termeni de asociere diferențială: hoțul profesionist este cel care fură profesional. Acesta iși face o afacere din a fura și orice act este atent planificat. Are diverse abilități și metode tehnice, care sunt diferite de cele ale altor criminali profesioniști. Atitudinea unui hoț față de altul este foarte prietenoasă. Nu numai că un hoț avertizează un alt hoț de eventualele pericole, dar, de asemenea, el evită a face lucruri care vor pune în pericol alți hoți. Hoții sunt toți uniți împotriva organelor de drept, lucru comun tuturor infractorilor, de altfel, nu numai hoților.

Codurile de etică sunt mult mai necesare și aplicabile între tâlhari decât în ​​rândul societatilor comerciale legitime. Ei trădează foarte rar alți hoți. Dacă un gangster, de exemplu, intră într-un loc și găsește un alt gangster acolo, care fură sau comite orice alt act criminal, el va pleca de acolo imediat. Aceasta este, parțial, din curtoazie profesională și, parțial, pentru siguranță.

Hoțul profesionist trăiește în lumea interlopă, are relații și este agreat acolo. Deoarece această lume este o societate exclusivistă, este necesar ca străinul să fie identificat înainte de a fi admis în interiorul ei. O persoană poate deveni un hoț profesionist numai în cazul în care acesta este antrenat de către cei care sunt deja profesioniști.

Teoria lui Sutherland se bazează pe două ipoteze principale: devianția apare atunci când oamenii definesc o anumită situație ca o ocazie potrivită pentru încălcarea normelor sociale sau a legislației penale; definiri ale situației sunt dobândite de un individ prin experiența dobândită, istoria sa, în special asociațiile din trecut cu alții.

Sutherland nu pretinde că simpla asociere cu infractorii ar conduce la un comportament criminal, lucru care a fost de multe ori greșit înțeles de către alte critici, dar el a privit crima ca o consecință a valorilor contradictorii. Persoanele cu un exces de expuneri la situații penale vor fi mult mai sensibile la noi situații infracționale și mai puțin receptive la mediul anticriminal.

În ultima sa carte sa majoră, „Criminalitatea gulerelor albe”, Sutherland a analizat crimele comise de societățile americane și de directorii acestora. El a ridicat îndoieli cu privire la fiabilitatea și validitatea datelor convenționale și a afirmat că „infracțiunile cu gulere albe ar trebui să fie incluse în datele analizate de criminologi, la fel ca infracțiunile juvenile, care sunt incluse în aceste date.” El credea că „generalizările convenționale despre crimă și criminalitate sunt invalide, deoarece ele explică doar crima din clasele de jos.”

Potrivit lui Sutherland, este important să se rețină că există pericole semnificative în explicațiile convenționale trase din probe părtinitoare. În cazul în care statisticile sunt valide și de încredere, ar trebui să fie libere de eroarea de eșantionare. Prima eroare a statisticilor provine din faptul că numărul de infracțiuni cunoscute de poliție este mult mai mic decât numărul real. Victimele consideră, de multe ori, că nu merită sesizarea crimei. A doua eroare vizează problema criminalității gulerelor albe. Chiar dacă pericolul acestora, pentru societate, este mult mai ridicat, în ceea ce privește efectul asupra proprietății private și asupra instituțiilor sociale, acestea tind să nu fie incluse în statistici, oficial sau nu. De aici, apare dificultatea de a detecta și a pedepsi această crimă.

În consecință, el a negat teoriile convenționale, argumentând că teoria conform căreia comportamentul criminal, în general, se datorează, fie sărăciei, fie unei predispoziții psihopatice și sociopaet, s-a dovedit a fi invalidă pentru trei motive. În primul rând, generalizarea se bazează pe un eșantion părtinitor care omite aproape în întregime comportamentul infractorilor cu gulere albe. În al doilea rând, generalizarea că criminalitatea este strâns asociată cu sărăcia, evident, nu se aplică infractorilor gulerelor albe, deoarece, cu mici excepții, în general, ei nu sunt săraci. În al treilea rând, teoriile convenționale, nici măcar nu explică criminalitatea clasei de jos. Mulți au criticat teoria lui Sutherland, dar sustinătorii au susținut că ,de multe ori, critica a rezultat din interpretarea greșită a teoriei acestuia.

Unul dintre aceștia este Donald R. Cressey care a susținut convingător că multe dintre critici au fost, pur și simplu, „erori” sau interpretări greșite din partea criticilor. De exemplu, teoria a fost considerată de critici a fi invalidă, deoarece nu toți cei care au venit în contact cu infractori au devenit, la rândul lor, criminali. Aceasta interpretează greșit propunerea teoriei potrivit căreia comportamentul criminal este învățat prin intermediul asocierii diferențiale (expunere în raport cu modelele criminale și noncriminale), nu pur și simplu, prin orice fel de contact cu persoane care au încălcat legea. O altă critică importantă a susținut că teoria lui Sutherland este o „deviere culturală”, prezentând teoria ca o modalitate de a arăta prezumții greșite despre comportamentul uman și rolul culturii în comportament deviant. Matsueda (1988) a afirmat că „reduce teoria (lui Sutherland) la o caricatură”.

Warr și Stafford au studiat, și ei, mecanismul prin care delincvența este transmisă social. Ei au constatat că delincvența a derivat mai degrabă din comportamentul celor din jur decât ca o consecință a atitudinilor dobândite de la colegi. Acest lucru înseamnă că afirmația lui Sutherland, conform căreia atitudinea colegilor, într-un colectiv, este un factor major al delincvenței este incompletă.

Nici o teorie nu poate explica perfect fiecare aspect al crimei, al actului deviant. Aceasta trebuie să includă alte diferite teorii pentru o mai bună explicare. Cu toate acestea, chiar dacă are unele defecte, teoria asocierii diferențiale a lui Sutherland are multe puncte forte. Alte teorii sociale au fost influențate, în timp, de asocierea diferențială și mulți cercetători încearcă încă, continuu, să testeze utilitatea și validitatea teoriei lui Sutherland. Prin aceste eforturi, teoria lui Sutherland este încă în curs de modificare și de dezvoltare, cu scopul de a explica o cât mai mare varietate de devieri comportamentale.

Susținând caracterul tot mai profesionist și organizat al delincvenței, E. Sutherland consideră criminalitatea ca fiind apanajul unei categorii ce profită de ascendentul ei economic și politic, desfășurând activității ilegale, de cele mai multe ori nedescoperite de factorii specializați în control social.In multe societăți funcționează organizații formale și informale întemeiate pe complicitate și activități ilegale, care profesează șantajul și intimidarea, presiunea politică și frauda, corupția socială. Organizațiile criminale includ majoritatea sectoarelor de activitate pe care le folosesc drept paravan de acoperire a activităților ilegale, având extindere coruptă în sfera politicului, legislativului și administrației (trafic și comercializare de droguri și arme, delicte computerizate, evaziuni fiscale, gestiuni frauduloase, spălarea banilor murdari, contrabandă. Pentru el prevenirea delincvenței constă în evitarea contactului cu modelele criminale și confruntarea cu cele neutre sau conformiste. Ipotezele avansate de Sutherland parțial s-au validat evidențiind faptul că fiecare dintre grupuri, datorită organizării diferențiale a societății, au o imagine reală vizând scara de valori, interesele, scopurile.Teoria asociațiilor diferențiale își aduce contribuția pe linia evidențierii ideii că raporturile sociale între indivizi sunt determinate fundamental de forma de organizare socială ce facilitează sau obstrucționează forme specifice de comportament infracțional.

Teoria subculturilor delicvente

În criminologie, teoria subculturală a apărut ca rezultat al studiilor Școlii de la Chicago cu privire la bandele regionale și s-a dezvoltat prin intermediul școlii interacționismului simbolic, argumentând că anumite grupuri sau subculturi în societate au valori și atitudini care sunt favorabile criminalității și violenței. Accentul principal este pus pe delincvența juvenilă, deoarece teoreticienii cred că, în cazul în care aceste infracțiuni pot fi înțelese și controlate, se va rupe tranziția de la infracțiunile comise în adolescență la crimele comise de adulți.

Privind valorile sociale ca un important suport în determinarea comportamentului deviant, această teorie afirmă necesitatea de a observa resorturile intime ale delincvenței din perspectiva particulară a ”subculturilor” existente în cadrul unei societăți. Principalii reprezentanți ai acestei orientări (A. Cohen, M. Gordon, M. Yinger ș.a.) consideră că subcultura reprezintă o subdiviziune a modelelor culturale la care participă o parte din grupurile sociale. Aceste subculturi apar ca o reacție de protest față de normele și valorile și bunurile sociale. Din acest motiv, orice subcultură include un set de valori și norme diferit de cel al societății, uneori fiind chiar în contradicție cu sistemul de valori dominant (cum este, de pildă, cazul așa-numitelor „contraculturi”). Atunci când indivizii aparținând unor asemenea subculturi utilizează modalități și mijloace ilegitime și antisociale pentru a-și realiza nevoile și scopurile, ne aflăm în fața unor „subculturi delincvente”.

Albert K. Cohen este un proeminent criminolog american. El este renumit pentru teoria subculturii cu privire la delincvența urbană în cadrul bandelor, de referință fiind lucrarea sa “Băieții delicvenți: Cultura bandelor”. Cohen a fost vicepreședinte al Societății Americane de Criminologie, iar în 1993 i-a fost atribuit premiul societății „Edwin H. Sutherland”. Cohen a scris despre bandele de delincvenți și a sugerat faptul că astfel de grupări au încercat să înlocuiască normele comune ale societății cu propriile lor valori și subculturi.

El a propus două ideologii de bază, dintre care prima se numește „statusul frustrării”. Starea de frustrare este îndreptată, în principal, către tinerii din clasele inferioare. Nu există nici o paralelă între propriile lor realități sociale și restul obiectivelor promovate de societate. Ei devin frustrați din cauza dezavantajelor și a inegalităților cu care se confruntă, și acest lucru duce la al doilea principiu al lui Cohen, „formarea de reacție”. Tinerii din clasele inferioare înlocuiesc normele societății cu alternative. Este un proces care permite membrilor grupurilor de a se adapta la excluderea lor din societate. Spre deosebire de teoria tulpină a lui Merton, Cohen este de părere că reacția la frustrare este un răspuns colectiv, mai degrabă decât unul individualist.

Identificând existența unor tipuri și niveluri diferite de socializare, Cohen evidențiază faptul că în familie copiii asimilează, prin intermediul părinților, modele de valori și norme omogene și coerente, în timp ce prin socializarea făcută de școală această omogenitate dispare. În consecință, sistemul de valori prin care sunt apreciate performanțele tinerilor în școală aparține claselor  privilegiate sau care dețin puterea. Din acest motiv, supuși presiunii celor două forme de socializare – familială și școlară – copiii aparținând claselor defavorizate reacționează într-un mod asemănător nevrozei, prin exteriorizarea frustrării și asocierea în bande sau „subculturi” delincvente. În felul acesta, „subcultura” delincventă apare ca o reacție față de valorile și normele clasei privilegiate, banda de tineri delincvenți adoptând o conduită și un comportament conforme cu standardele „subculturii” din care fac parte. Preluând aceste idei, alți autori consideră că delincvența juvenilă are ca sorginte constituirea unor grupuri de tineri în bande organizate și structurate, care reprezintă în esență un „mod de supraviețuire” și de adaptare a celor marginalizați și frustrați în raport cu modelul normativ și valoric al celor privilegiați. Banda reprezintă, într-un anumit fel, o „formă de organizare socială” negativă a tinerilor, datorită eșecului acțiunii unor instituții sociale, corupției și indiferenței față de situația tineretului, șomajului, sărăciei și ocaziilor prea puțin numeroase de distracție și recreare. Reunind tineri care se confruntă cu probleme sociale asemănătoare (sărăcie, mizerie, șomaj, inegalitate etc.), aceste bande organizează acțiuni ilicite pentru a-și realiza scopurile și interesele, transformându-se, uneori, în adevărate „subculturi criminale” sau „subculturi bazate pe crimă și violență”, comițând fapte antisociale deosebit de grave (omoruri, violuri, trafic de droguri, prostituție etc.).

Delincvența juvenilă, ca formă și modalitate de răspuns față de inegalitatea socială, nu este un fenomen individual, ci colectiv, reprezentat de subsistemul de roluri al subculturilor delincvente. Aceste subculturi permit membrilor lor atât îndeplinirea unor roluri și forme de activitate delincventă, cât și legitimarea și justificarea actelor comise în grup. Subculturile delincvente grupează, de regulă, indivizi care, datorită faptului că le sunt blocate sau obstrucționate oportunitățile economice sau culturale, utilizează mijloace ilegitime de reușită.

O variantă a teoriei „subculturilor delincvente”, care încearcă să explice delincvența juvenilă ca fiind rezultatul unui comportament „învățat”, este cea a „grupurilor de la marginea străzii” sau a „societății da la colțul străzii” (corner  street society), elaborată de W. F. Whyte. El arată că perioada adolescenței și a tinereții se caracterizează, între altele, prin stabilirea și fundamentarea unor relații de prietenie și camaraderie, de sociabilitate și comunicare între tineri, care se adună, discută, stabilesc diferite planuri de acțiune. Asocierea și participarea la activitățile grupului de prieteni este considerată ca fiind o modalitate importantă de socializare a tânărului, întrucât în această perioadă el are o atitudine ambivalentă: obediență și revoltă, independență și imitație, anticonformism și criză de originalitate. El simte nevoia să fie recunoscut, acceptat și stimulat de către cei de o vârstă cu el, soluția grupului reprezentând o posibilitate sigură de a-și manifesta și realiza dorințele și aspirațiile. Prin contactul cu aceste grupuri, tânărul își dezvoltă limbajul, capacitățile și aptitudinile, asimilând și interiorizând o serie de valori și norme specifice grupului. Unele din acest grupuri au o situație periferică și marginală în societate, în interiorul lor predominând sentimentele de frustrare și insatisfacție socială și individuală, de violență și agresivitate. De aici, respingerea și contestarea normelor și valorilor societății adulților și construirea unor table de valori și norme proprii de comportament și conduită, în care prevalează mijloacele ilicite pentru obținerea bunurilor sociale. Prin adoptarea unor norme de conduită ilegitime și a unor mijloace de reușită indezirabile, aceste grupuri de tineri se transformă în adevărate surse potențiale de devianță și delincvență, prin inducerea și „învățarea” de către membrii lor a unor tehnici infracționale.

Periculozitatea deosebită a grupurilor stradale constă în aceea că sunt alcătuite, în cea mai mare parte, din tineri ce prezintă serioase deficite de socializare, tineri care au abandonat școala și au fugit de acasă, tineri fără serviciu și tineri care au suferit deja condamnări penale. Din acest motiv, activitatea grupului stradal – caracterizată inițial prin poluarea morală a locurilor publice – se structurează treptat și preponderent deviant spre comiterea unor delicte deosebit de grave. Seducătoare prin explicațiile lor, teoria „subculturilor delincvente” și cea a „grupurilor de la marginea străzii” supralicitează importanța socializării „negative” în colectiv, neglijând resorturile intime ale motivației individuale în comiterea actului infracțional.

Încercând să clarifice problema apariției "subculturilor delincvente" în anumite sectoare ale vieții sociale, Cohen a neglijat factorii individuali implicați în geneza crimei, ca și alte aspecte ale procesului de socializare a tinerilor. El nu a putut lămuri mecanismele prin care unii tineri aleg calea „conformistă”, alții „subcultura delincventă”, iar alții „delincvența solitară”. De asemenea, el a restrâns nejustificat sfera infracțiunilor comise de bandele de adolescenți la cele non-utilitare, iraționale, sfidătoare.

Alte studii au dovedit că, dimpotrivă, unele „subculturi delincvente” se caracterizează prin comiterea de infracțiuni profitabile. Problema subculturilor delincvente a fost analizată și de alți cercetători. Astfel, Marvin Woifgang și Frank Ferracuti, care au introdus ipoteza subculturilor delincvente în analiza infracțiunilor săvârșite cu violență, au relevat că există o relație directă între rata omorurilor și modul în care grupul percepe violența. Cu cât un individ

este mai integrat într-o „subcultură violentă”, cu atât crește riscul ca el să comită infracțiuni grave, cu violență.

Frecvența criminalității variază în funcție de un set larg de indicatori cum sunt: sexul, vârsta, clasa socială, categoria socio–profesională etc. Relația directă dintre modul de viață al populației, al culturii ce o definește și fenomenul delincvenței este ilustrat prin apariția și răspândirea unei adevărate culturi a crimei și delincvenței. Ca o ilustrare a crimei ridicată la rang de fenomen cultural perfect acceptat este exemplul Mafiei în Sicilia și Italia de Sud cu reguli extrem de stricte. Autorii atrag atenția și asupra relației directe dintre rata de omucidere și gradul de valorizare a temelor violente.

Pericolul grav pe care îl reprezintă aceste organizații criminale derivă derivă atât din vechea origine socio-culturală a fenomenului cât și din necesități obiective determinate de nevoia de autoprotecție, de evitare a penetrării propriilor rânduri de către organismele abilitate prin lege, precum si dintr-o subcultură arhaică, interiorizată și bogată, constand in selectarea riguroasă a recruților și in capacitatea de fier de a impune membrilor săi reguli neiertătoare de conduită care sunt fără excepție respectate.

2.3 Teoria conflictului de cultură

Bazată în mare parte pe scrierile lui Karl Marx, criminologia conflictului susține că, crima este inevitabilă în societățile capitaliste, unde unele grupuri au devenit în mod invariabil marginalizate și inegale. În căutarea egalității, membrii acestor grupuri pot apela la crimă de multe ori, cu scopul de a obține bogăția materială.

Teoria conflictului presupune că fiecare societate este supusă unui proces de continuă schimbare și că acest proces creează conflicte sociale. Prin urmare, schimbările sociale și conflictele sociale sunt omniprezente. Persoanele fizice și clasele sociale, fiecare cu interese distincte, reprezintă elementele constitutive ale unei societăți. Ca atare, ele sunt în mod individual, dar și colectiv, participanții la acest proces, dar nu există nici o garanție că interesele claselor vor coincide. Într-adevăr, lipsa de teren comun este de natură să le aducă în conflict unele cu altele. Din timp în timp, contribuția fiecărui element poate fi pozitiv sau negativ, constructiv sau distructiv. Prin urmare, progresele realizate de fiecare societate în ansamblul său sunt limitate de actele unora dintre membrii ei. Această limitare poate promova o luptă pentru un mai mare progres, dar, în cazul în care grupul mai puțin progresiv are acces la puterea coercitivă a legii, aceasta poate consfinți inegalitatea și poate suprima persoanele considerate mai puțin egale. La rândul său, această inegalitate va deveni o importantă sursă de conflict.

Sellin a fost sociolog ​​la Universitatea din Pennsylvania și unul dintre pionierii criminologiei științifice. Metoda sa a implicat o imagine cuprinzătoare a subiectului, care încorporează elemente istorice, sociologice, psihologice, juridice și de analiză. El a aplicat atât marxismul, cât și teoria conflictului la examinarea diversității culturale a societății industriale moderne. Dr. Sellin s-a remarcat în anii 1920 și 1930 pentru studiile sale în utilizarea statisticilor criminalalității la nivel local, statal, național și internațional, iar mai târziu a ajutat la proiectul Actul Statisticilor Criminale Uniforme, în 1944.

Expert în statisticile criminalității, el a consiliat FBI Biroul Federal de Investigatii cu privire la chestiuni statistice și a fost consultant la Biroul de Recensământ privind statisticile referitoare la criminalitate. A condus sau a fost membru al unor diverse cabinete ale Națiunilor Unite pe probleme criminologice. Dr. Sellin a ținut prelegeri la Princeton, Universitatea din California, Berkeley, Oxford și alte universități de renume. El a fost președinte al Societății Internaționale de Criminologie (1956 – 1965) și secretar-general al Comisiei Penitenciarelor și Criminalității Internaționale, cu sediul la Berna (1949 – 1951). Sellin a editat, de asemenea, Analele Academiei Americane de Științe Politice și Sociale, timp de 39 de ani, între anii 1929 și 1968. În timpul carierei sale profesionale, el a primit numeroase distinctii, inclusiv titluri onorifice de doctor de la Leiden, Copenhaga și Bruxelles. Universitatea din Pennsylvania a denumit „Centrul Sellin pentru Studii în Criminologie și Drept Penal” în onoarea sa. Dr. Sellin a murit în Gilmanton, New Hampshire, la vârsta de 97 de ani.

Teoria conflictului presupune că fiecare societate este supusă unui proces de continuă schimbare și acest proces creează conflicte sociale. Prin urmare, schimbările sociale și conflictele sociale sunt omniprezente. Persoanele fizice și clasele sociale, fiecare cu interese distincte, reprezintă elementele constitutive ale unei societăți. Ca atare, ele sunt în mod individual și colectiv, participanți la acest proces, dar nu există nici o garanție că interesele fiecărei clase vor coincide. Într-adevăr, lipsa de teren comun este de natură să le aducă în conflict unele cu altele. Într-o societate omogenă, normele sau codurile de comportament vor apărea și vor deveni legi pentru păstrarea unitară a culturii. Dar, în cazul în care culturile separate se abat de la masă, aceste grupuri minoritare îsi vor stabili propriile norme. Când legile sunt adoptate, ele reprezintă normele, valorile și interesele grupului dominant cultural sau etnic, ceea ce poate produce conflicte culturale. Atunci când cele două culturi interacționează și unii încearcă să își extindă influența, fiecare parte este probabil să reacționeze protector. Dacă balanța de putere este relativ egală, se va ajunge la o înțelegere, de obicei. Dar dacă distribuția de putere este inegală, comportamentul de zi cu zi al grupului minoritar poate fi definit ca deviant.

Cu cât o societate devine mai diversificată și mai eterogenă, cu atât este mai mare probabilitatea apariției unor conflicte și șansa ca unele subgrupuri care trăiesc după propriile lor reguli să încalce regulile altor grupuri. Principala premisă a lui Sellin este aceea că normele juridice penale sunt expresia normelor culturii dominante în societate, însă, într-o societate eterogenă, diversificată, există mari diferențe culturale, cum ar fi acelea între localnici și imigranți, bogați și săraci, între grupuri și subgrupuri sociale. Conflictele culturale apar fie prin introducerea unor valori, norme și obiceiuri străine într-un sistem închis, fie prin schimbările de ordin social inevitabile în interiorul sistemului.

Comportamentul delincvent apare pe fondul conflictului real sau imaginar între normele și valorile pe care le-a însușit o persoană și normele și valorile dominante în societate. Ca exemplu, Sellin citează cazul unui tată sicilian din New Jersey. Acesta a ucis un tânăr de 16 ani care îi sedusese fiica și s-a arătat extrem de surprins la arestarea sa, deoarece el „apărase onoarea familiei sale într-o manieră tradițională”. Autorul consideră că există o relație direct proporțională între numărul de contradicții culturale și rata delincvenței.

Teoria lui Sellin a dat naștere la interpretări tendențioase, chiar rasiste, cu privire la criminalitatea imigranților și a populației de culoare din S.U.A. Un continuator al lui Thorsten Sellin a fost sociologul american Walter Miller,  care a studiat criminalitatea păturilor sociale defavorizate, dar prin conceptele utilizate el se apropie mai mult de curentul funcționalist.

În viziunea lui Sellin un prim tip de conflict dintre codurile culturale este diferit de conflictul din interiorul unei culturi aflate în devenire. Normele de conduită ale unor grupuri diferite de cele din interiorul aceluiași grup, considerate ca „produse secundare ale vieții culturale”, determină apariția unor condiții sociale divergente și eterogene la nivelul influenței resimțite de indivizi. Existând reguli de conduită divergente, ce guvernează viața particulară a individului, acestea generează conflicte între norme, reflectate pe plan psihologic prin acceptarea unor norme și valori duale, generatoare de comportamente agresive sau distructive tocmai prin această dualitate, favorizante unui comportament delicvent.

CAPITOLUL III

Curentul funcționalist

Explicațiile funcționaliste, ca și alte modele sociologice precum etichetarea sau teoria conflictului, privesc mai degrabă implicațiile crimei și controlului criminalității, decât să încerce direct să explice cauzele comportamentului criminal. Cu toate acestea, spre deosebire de alte modele biologice, psihologice și sociologice care elimină vina infractorilor, susținând că infractorii au puțină voință liberă, o abordare funcționalistă favorizează reprimarea activității infracționale și utilizarea de sancțiuni corespunzătoare.

Distincția majoră între teoria funcționalistă și toate celelalte teorii de cauzalitate a criminalității este primul punct de vedere aparent pozitiv al comportamentului deviant. Crima obișnuită nu este o amenințare pentru ordinea socială. De fapt, societatea are nevoie de comportamentul criminal (și răspunsuri juridice la acesta), pentru a funcționa corect.

Desigur, rata criminalității ar trebui să rămână într-o limită acceptabilă, deoarece o rată a criminalității prea mare ar putea indica o problemă în curs de dezvoltare, cum ar fi creșterea de condițiilor anomice. În general, criminalitatea este tratată ca un indicator cheie al bunăstarii sistemului. Cu toate acestea, o rată scăzută a criminalității nu este considerat neaparat drept un indicativ de stabilitate socială. Răspunsul negativ al societății la criminalitate, îi ajută pe cetățeni să recunoască limitele unui comportament acceptabil.

Acesta este doar un aspect al unui sistem social ce încearcă să rămână în homeostază în timp ce continuă să facă treptat progrese. Crima face parte din orice sistem social, definit de o serie de acte sociale, în vederea realizării obiectivelor individuale și colective și guvernate de nevoia de a menține propria structură.

Metafora pe care se bazează perspectiva funcționalistă este una foarte simplă. Societatea este comparată cu un corp uman, compus din diverse părți ce au un obiectiv comun și anume acela de a menține organismul să funcționeze corect. Ideea nu este nouă. Biblia folosește această metaforă în a vorbi despre biserică ca o comunitate.

Originea modernă a perspectiva funcționaliste este creditată sociologului francez Emile Durkheim (1857-1917). El a fost fascinat în special de modul în care societățile laice, moderne, capitaliste au reușit să rămână stabile, în ciuda declinului din bisericii, nobilimii și elitelor conducătoare vechi. De unde vin convingerile morale din în viața modernă și de ce sunt urmate de oameni ?

Societatea în care trăim se caracterizează prin specializare, diversitate și o impărțire extrem de complexă a muncii. De exemplu, pentru a avea un ziar la usa ta în fiecare dimineață este necesar efortul colectiv al reporterilor, editorilor, agentilor de vânzări de publicitate, tăietorilor de lemne, producătorilor de hârtie, imprimante și șoferilor de livrare (printre altele). Durkheim a comparat această condiție, pe care el a numit-o solidaritate organică, la primele etape ale societății umane, în care toată lumea efectua roluri aproape identice (de solidaritate mecanică). Înainte de epoca modernă, Durkheim credea că societățile au avut o conștiință colectivă foarte puternică care a ținut cel mai mult de încălcarea limitelor morale. Odată cu venirea modernității, conștiința colectivă a fost slăbită, lăsând multe neclarități cu privire la regulile vieții de zi cu zi.

În scopul de a explica ordinea morală contemporană, Durkheim a dezvoltat abordarea sa funcționalistă pentru a analiza societatea. Regulile și legile au fost esențiale în epoca modernă, ​​deoarece acestea au fost o parte a liantului societății. Normele nu au mai putut fi puse în aplicare pe cale orală astfel fiind necesare legislația, aplicarea legii și instanțele de judecată.

Durkheim a stabilit în mod clar logica abordării funcționale pentru studiul fenomenelor sociale. În special, Durkheim stabilit o distincție clară între tipurile istorice și funcționale de anchetă și între consecințele funcționale și motivațiile individuale .

Durkheim a separat analiza funcțională de alte două proceduri analitice: căutarea originilor istorice, a cauzelor și aflarea scopurilor individuale. Al doilea i părea a avea numai o importanță periferică pentru ancheta sociologică a oamenilor, atunci când aceștia sunt în imposibilitatea de a anticipa consecințele. Căutarea de origini și cauze istorice a fost pentru Durkheim esențială, aceasta fiind privită ca o parte a întreprinderii sociologice la fel ca și analiza funcțională. De fapt, el a fost convins că explicația fenomenelor sociologice ar utiliza în mod necesar atât istoricul cât și analiza funcțională. Acesta din urmă va dezvălui modul în care un anumit element luat în considerare a avut anumite consecințe pentru funcționarea de ansamblu a sistemului sau a părților sale componente.

Statisticile criminalității de astăzi oferă o asistență de neprețuit în identificarea tendințelor și modelelor, permițând astfel agențiilor de justiție penală să-și concentreze eforturile pe zonele cu probleme și să creeze strategii de prevenire a criminalității .

Cu toate acestea, statisticile nu pot explica de ce un individ se transformă în criminal și altul nu, în special atunci când ambii provin din medii demografice foarte similare. Acesta este unul dintre cele mai importante puncte slabe ale abordării funcționaliste (și al celor sociologice). Ei se ocupa cu probabilități, nu actori individuali. Funcția nu poate explica motivația.

Accentul lui Durkheim pus pe la funcția faptelor sociale, a dus la o a doua concluzie importantă: dacă există ceva ce persistă în societate, atunci acest ceva trebuie să aibă un rol de jucat în viața continuă a comunității sociale. Pornind de aici nu se face un pas important presupunând că ceva funcțional contribuie în mod pozitiv societății.

Ce funcții pozitive ar putea juca crima într-o societate? Durkheim identifică mai multe. Unele dintre acestea sunt contradictorii:

Identificarea și pedepsirea infractorilor arată cetățenilor limitele comportamentului acceptabil

Infracțiunile pedepsite mai sever demonstrează mai profund valoarea normelor ce au fost incălcate

Infractorii devin modele negative pentru copii

Unele activități criminale duc la schimbarea socială (de exemplu, Martin Luther King)

Existența unei infracțiuni indică faptul că societatea nu este capabilă să își controleze cetățenii (s-ar putea fi puțină crimă în societățile represive, dar există câteva libertăți, de asemenea)

Crima este normală, o parte inevitabilă și necesară în fiecare societate (poate lua forme anormale, cum ar fi în cazul în care rata criminalității este neobisnuit de mare.) "O societate scutită de crimă ar fi cu totul imposibilă". Din moment ce oamenii diferă de "tipul colectiv," există anumite divergențe care tind spre criminalitate. Cu toate acestea, ceea ce conferă un "caracter penal" divergențelelor de tip de colectiv nu este "calitatea intrinsecă a unui anumit act, ci definiția pe care constiinta colectiva o împrumută".

Am putea adăuga alte funcții pe listă. Desigur, existența crimei a oferit oportunități de carieră pentru milioane de oameni. Personalul de aplicare a legii, avocații și alți lucrători de judecată, angajații din școlile de corecții, de tratament si de prevenire sunt oameni ce își fac un mod de viață ca urmare a faptului că infractorii sunt dependenți de comiterea de infracțiuni. Dacă criminalii ar decide să îsi oprească imediat activitatea, ar rezulta un haos social. Durkheim credea că infracționalitatea este atât de importantă pentru viața de zi cu zi a unei societăți incăt ea nu va fi niciodată exculsă. În cazul în care infractorii actuali ar inceta să incalce legea (sau i-am elimina), Durkheim a crezut că guvernul va crea o nouă legislație care va incrimina infracțiuni mai triviale, la bază stând necesitatea societății de a avea modele negative.

Ca idee comună, aceste teorii consideră criminalitatea ca un rezultat al starii de frustrare a indivizilor și grupurilor defavorizate social și economic, incapabile să atingă, prin mijloace licite, scopurile (obiectivele) valorizate de societate. Autorii consideră că acești oameni impărtășesc aceleași dorințe și idealuri de realizare socială ca și componenții claselor favorizate, dar ei nu le pot atinge pe căi licite. De aici ar rezulta o tensiune socială, o stare de frustrare individuală și colectivă care conduce la săvârșirea faptelor penale.

        De altfel, aceste teorii mai sunt cunoscute si sub numele de teorii ale tensiunii sociale.

3.1. Teoria anomiei sociale

Termenul de anomie a fost folosit pe scară largă de mai multe secole pentru a descrie condițiile sociale. Deși a fost definit și aplicat în diferite moduri de-a lungul istoriei, a fost reliefat în discuțiile istorice ale consecințelor schimbărilor sociale rapide și intersecția de cultură și structura socială. Teoria anomiei a fost expusă in lucrările clasice ale lui Émile Durkheim și Robert Merton. De asemenea, este esențială pentru Steven Messner și reprezintă o explicație contemporană a lui Richard Rosenfeld pentru variația substanțială ce s-a observat în ratele de infracțiuni grave de la nivelul națiunii, în general, și pentru explicația de ce America prezintă una dintre cele mai mari rate ale criminalității, în special. Teoria anomiei a lui Merton și Messner precum și teoria anomiei instituționale a lui Rosenfeld (IAT) sunt teorii criminologice proeminente ce au stimulat un corp relativ mare de cercetări empirici în ultimele decenii, ce s-au axat pe identificarea condițiilor sociale și culturale, care sunt favorabile pentru producerea deosebit de mare sau la nivel scăzut a criminalității.

Anomia se referă la confuzia care apare atunci când normele sociale intră conflict sau chiar nu există. În anii 1960, Robert Merton a folosit termenul pentru a descrie diferențele dintre obiectivele acceptate social și mijloacele disponibile pentru a atinge aceste obiective. Merton a subliniat, de exemplu, că obținerea averii este un obiectiv major al americanilor, dar nu toți americanii au mijloacele de a face acest lucru, în special membrii grupurilor minoritare și dezavantajate. Cei care găsesc "drumul spre bogăție" în mod normal închis pentru ei, experimentează anomia, pentru că un obstacol le-a zădărnicit obținerea un obiectiv aprobat din punct de vedere social. Când se întâmplă acest lucru, aceste persoane pot apela la comportamente deviante pentru a-și atinge obiectivele, producând represalii împotriva societății. Contribuția principală a teoriei anomiei este capacitatea sa de a explica multe forme de deviere a comportamentului. Teoria este, de asemenea, sociologică, prin accentul pus pe rolul forțelor sociale în crearea deviației de comportament. Pe partea negativă, teoria anomiei a fost criticată pentru generalitatea sa. Criticii remarcat lipsa argumentelor cu privire la procesul de învățare al delincvenței, inclusiv motivațiile interne ce conduc la delincvență.

Emile Durkheim este considerat pe bună dreptate a fi unul dintre fondatorii sociologiei moderne. Acest sociolog francez și-a început cariera academică la sfârșitul anilor 1800, un moment în care sociologia nu a fost acceptată pe scară largă în Europa sau în altă parte ca o disciplină științifică independentă. Durkheim și-a dedicat munca de o viață dezvoltării acestui nou domeniu de studiu. În primele sale două cărți importante publicate inițial la începutul anilor 1890, “Diviziunea muncii în societate” (1933) și “Regulamentul metodei sociologice” (1938), Durkheim a subliniat ceea ce a considerat a fi drept probleme teoretice distincte și strategii metodologice ale cercetării sociologice. În ultima carte, el a identificat analiza "faptelor sociale", ca subiect unic de studiu al sociologiei. Faptele sociale, după Durkheim, sunt fenomene ce aparțin societăților, mai degrabă decât membrilor individuali ai acestora. Ratele de divorț, crimă sau sinucidere într-o societate sau natura sistemului juridic al acesteia sunt exemple de fapte sociale care, după Durkheim, sunt considerate a fi externe indivizilor. Cel mai important, Durkheim a susținut că faptele sociale ar putea fi explicate numai sociologic, prin referire la alte fapte sociale: "ar trebui să fie căutată cauza determinantă a unui fapt social printre faptele sociale precedente și nu între statele conștiinței individuale".

Durkheim a aplicat aceste principii generale pentru o anumită problemă de cercetare în a treia sa carte majoră, publicată inițial în 1897, “Suicidul” (1951). El s-a axat intenționat pe fenomenul aparent individualist de sinucidere, în scopul de a demonstra puterea și caracterul distinctiv al anchetei sociologice. Ce modalitate mai bună sau mai dramatică există pentru a construi un caz puternic pentru sociologie, decât să privească dincolo de individ, în societate pentru cauzele de comportament suicidar? Folosind o cantitate mare de date din înregistrările oficiale privind sinuciderile în diferite părți ale Europei, Durkheim documentat variații în ratele de suicid în funcție de țări. Această dovadă arată că "fiecare societate are o aptitudine clară pentru sinucidere" – un fapt social, care este extern la membrii individuali ai unei societăți. Analize suplimentare ale acestor date l-au convins pe Durkheim că rata de sinucidere a unei anumite societăți nu a putut fi explicată prin caracteristicile rasiale, anomaliile psihologice sau alte cauze extrasociale, și că, "prin eliminare, acesta trebuie să depindă în mod necesar de cauze sociale". Pe parcursul acestei cărți, Durkheim a încercat să dovedească faptul că "anumite aspecte ale mediului social" sunt cauzele determinante ale diferitelor modele de suicide.

Tot el a identificat patru condiții distincte de mediu pe care le credea a fi responsabile pentru ratele ridicate de sinucidere: egoismul, altruismul, anomia și fatalismul.

Anomia se referă la o stare de mediu în cazul în care societatea nu reușește să-și exercite regulamentul sau constrângerile adecvat asupra obiectivelor și dorințelor membrilor săi. Este important să rețineți că conceptualizarea de anomie a lui Durkheim se bazează pe o ipoteză generală cu privire la natura psihologică sau biologică a ființelor umane individuale. El a scris că la om "capacitatea de sentiment este, în sine, un abis insațiabil și fără fund". Din punctul de vedere al lui Durkheim, fericirea individuală și bunăstarea depinde de capacitatea societății de a impune limite externe pe pasiunile potențial nelimitate și poftele care caracterizează natura umană în general. Cu toate acestea, în cazul anomiei, societatea nu este în măsură să-și exercite influențele sale de reglementare și disciplinare. Dorințele umane sunt lăsate neverificate și fără limite – "individul, aspiră la tot și este mulțumit cu nimic". Din deziluzie și disperare, cu urmărirea obiectivelor nelimitate, multe persoane din societatea anomică își iau propriile lor vieți. Prin urmare, ratele ridicate de sinucidere anomică sunt produsul condițiilor de mediu anomic.

IN LUCRU

CAPITOLUL IV

Teoria controlului social

de pus bibliografie

Teoriile controlului social ale criminalității și delincvenței, atribuie încălcarea legii slăbiciunii, defalcării, sau lipsei acestor legături sociale sau procese de socializare, care se presupun a încuraja un comportament care respectă legea. Astfel de teorii acordă întâietate în relații, angajamente, valori, norme și credințe care sunt pretinse pentru a explica de ce oamenii nu incalcă legea, comparativ cu teoriile ce dau întâietate motivării pentru a explica de ce oamenii incalcă legile. Atunci când e luată la extrem, teoria controlului social poate fi o teorie "non – motivațională", de respingere sau de ignorare a necesității de a aborda problemele motivaționale. Cel mai proeminent teoretician al teoriei controlului social din secolul XX, Travis Hirschi, a privit motivațiile ca fiind atât de naturale pentru ființele umane, astfel incât nu sunt necesari factori speciali pentru a explica incălcarea legilor.

Încălcarea legii este adesea modalitatea imediată de gratificare sau de rezolvare a conflictelor și nici o motivație specială nu este necesară pentru a explica un astfel de comportament. Ființele umane sunt organisme active, flexibile, care se vor angaja într-o gamă largă de activități, cu excepția cazului în care gama este limitată de procesele de socializare și de învățare socială. Pe de altă parte, mulți teoreticieni ce au studiat controlul introduc motivarea, alți factori si presiuni în explicațiile lor. Cu toate acestea, astfel de motivații sunt considerate ca fiind suficient de comune, diverse, tranzitorii și situaționale; se crede că mai multă putere explicativă este câștigată dacă ne concentrăm pe barierele și constrângerile care inhibă rezultatele incălcării legii decât încercarea de a discerne forțe motivante specifice.

Motivele delincvenței sunt descrise ca fiind destul de diverse, variind de la nevoile instrumentale (furtul atunci când o persoană este săracă și flămândă), la furie emoțională, frustrare și emoție pură, decât să fie generate de unul sau câțiva factori dominanți. Cu toate acestea, din moment ce majoritatea oamenilor sunt "motivați" de a incălca legile la un moment sau altul, punând accentul pe motive nu explică dacă vor comite acte infracționale și delincvente (Briar și Pilavin, 1965). Acest tip de teorie își are rădăcinile în perspectivele asupra societății umane propuse de filosoful social englez, Thomas Hobbes (1588-1679). În lucrarea sa cea mai cunoscută, “Leviathan” (1651), Hobbes a susținut că natura umană ar putea genera un război peren al tuturor împotriva tuturor alegerile nefiind constrânse de contracte sociale implicite, acorduri și înțelegeri între oameni.

Deși "teoria controlului social" este cel mai adesea asociată cu varianta propusă de Hirschi în lucrarea sa clasică, “Cauzele juvenile” (1969), numeroși teoreticieni au introdus idei care reflectă o logică a teoriei de control. Într-una din teoriile de control timpurii, Albert J. Reiss (1951:196), a propus că delincvența este "comportamentul ca urmare a eșecului asupra controlului personal și social." Control personal a fost definit ca fiind "abilitatea individului de a se abține de la a satisface nevoile într-un mod care intră în conflict cu normele și regulile comunității", în timp ce controlul social a fost definit a fi "capacitatea grupurilor sociale sau instituțiilor să facă norme sau reguli eficiente."

Versiunea lui Reiss nu a specificat sursele unor astfel de "abilități", nici mecanismele specifice de control care conduc la conformitate, dar el a identificat eșecul acestor grupuri primare; familia trebuie să ofere suport pentru rolurile și valorile non-delicvenților. Aceste aspecte au fost cruciale pentru explicarea delincvenței. Punctul său de vedere a fost adevărat pentru teoria controlului în care nu există surse motivaționale specifice care conduc la delincvență, atunci când sunt identificate controale sociale și personale ce nu au reușit.

Între 1956 și 1958, importanța barierelor comportamentului delincvent a fost evidențiată in lucrările lui Walter Reckless și ale colegilor săi (1956), Jackson Toby (1957) și F. Ivan Nye (1958). Reckless a început dezvoltarea unei teorii de "izolare" în 1956 concentrându-se pe concepția tinerilor ca fiind un "izolator" împotriva delincvenței.

Comportamentul delicvent ar putea fi, de asemenea, "conținut" prin procese exterioare individului. iar părinții, școala și cartierul sunt deosebit de importante. Reckless a introdus, de asemenea, presiuni interioare și exterioare car cuprindeau o varietate de potențiale forțe motivante. Cu toate acestea, el a enumerat o gamă largă de posibilități și, în contrast cu alte teorii la acel moment, nici o forță motivațională specifică nu a fost susținută. Într-adevăr, cele mai multe dintre lucrările empirice ale lui Reckless și studenților săi au fost concentrat pe izolarea interioară. Cercetările sale au sugerat că controalele interne au avut un impact independent de constrângerile și presiunile externe.

Un alt criminalist, Jackson Toby (1957), a susținut că "adolescentul neangajat” este un candidat al benzilor de socializare. Toby a recunoscut acest tip de socializare ca o parte a cauzelor dinamice care duc la delincvență, dar a introdus conceptul de “participare și conformare” pentru a explica "candidatura" la astfel de experiențe de învățare.

Scott Briar și Irving Piliavin au prezentat unul dintre cele mai clare declarații de logică al teoriei de control într-un articol privind "delincvența, stimulentele situaționale și angajamentele de conformitate", în 1965. Ca și Matza, ei au contestat în mod expres alte perspective teoretice ale anilor 1960 prin accentuarea tranzitorie, situațională a stimulentelor ca forțele motivante pentru delincvență, în contrast cu sistemele subculturale sau contraculturale de valoare și problemele de stare social structurate.

Motivația nu a diferențiat delincventul de tinerii non-delincvenți la fel de mult ca variabila angajamentelor de conformitate. Ei au susținut că "procesul central al controlului social" e constituit de "angajamentele de conformitate." Acestea au inclus teama de privațiuni materiale, dacă infractorul va fi prins – imaginea sinelui, evaluarea relațiilor, stări și activitățile curente și viitoare. În versiunea sa a teoriei controlului social, Hirschi a limitat conceptul de angajament al investițiilor raționale și emoționale pe care le fac oamenii în urmărirea obiectivelor culturale comune. Hirschi a pledat, de asemenea, cu privire la impactul ambiției, care a fost în contradicție cu una dintre cele mai populare teorii ale criminalității la acel moment. Robert Merton (1957) a propus ideea că ratele ridicate ale criminalității reflectă îmbrățișarea valorilor culturale larg împărtășite, subliniind meritele exercitării bogăției și succesului. În schimb, Hirschi a propus teoria conform căreia ambițiile convenționale constituie bariere în calea delincvenței chiar între tinerii ce au puține perspective de a-si realiza visele.

În cele din urmă, Hirschi a contestat teoria asocierii diferențiale (Edwin Sutherland și Donald Cressey), cu privire la impactul perechilor delincvente privind delincvența. Una dintre concluziile cele mai consistente în cercetarea privind delincvența a fost că, creșterea delincvenței este strâns legată de creșterea asocierilor cu colegii delincvenți. Acestea a fost legături sociale slabe, care au dus la atât apariția delincvenței și asocierea cu infractorii. Dominația teoriei controlului social a lui Hirschi a reflectat, de asemenea, simplitatea sa. Versiunea propusă de el a fost destul de zgârcită în comparație cu lista factori interiori și exteriori, precum și gama de fenomene care ar putea fi luate în considerare. Un alt motiv pentru proeminența teoriei controlului social a lui Hirschi, a fost abordarea empirică luată pentru a testa teoria. Nu numai că Hirschi a încercat să identifice contrastele cruciale, dar el a adus și date de sondaj colectate de la un eșantion mare de elevi juniori si seniori de liceu din California, pentru a exemplifica aceste diferențe cruciale.

O astfel de abordare îndrăzneață, în care caietul de sarcini este précis, cu măsuri și prezentarea datelor succintă, elimină ambiguitățile și permite teoreticienilor să ignore concluziile supărătoare. Abordarea lui Hirschi a permis replicarea și acordarea unei atenții detaliate legăturilor dintre concepte și indicatori. Mai mult decât atât, acesta a pus teoria sa într-o competiție cu alte teorii. Analiza sa a arătat că măsurile de atașament, de angajament și de credință au avut efecte semnificative și independente de delincvență, insă implicarea în activități convenționale nu a inhibat delincvența. Atașamentul, angajamentul și convingerile morale sunt legăturile sociale cheie.

Mai mult decât atât, spre deosebire de implicațiile unor teorii "tulpina" ale delincvenței, angajamentele față de obiectivele convenționale inhibă delincvența chiar și în rândul categoriilor de tineri, cu puține perspective pentru realizarea acestor aspirații. Contrar unor teorii subculturale și contraculturale, el a găsit câteva relații între măsurile de clasa socială și valorile sau atitudinile față de lege. Hirschi a fost nevoit să recunoască faptul că delicvenții păreau să aibă un efect direct asupra delincvenței, efect ce nu a putut fi explicat prin variabile de control social. Această constatare a devenit baza de dezbateri între Hirschi și un alt criminalist proeminent, Ronald Akers, care a dezvoltat o "teorie de învățare socială" la sfârșitul anilor 1960.

Cele mai multe trimiteri la teoria controlului social sunt susceptibile de a fi trimiteri la teoria obligațiunilor sociale aparținând lui Hirschi. Cu toate acestea, conceptul de control social nu este definit în mod clar în activitatea lui Hirschi sau în lucrări anterioare în curs de dezvoltare a un cadru de control. Se înțelege că controlul social se poate referi la mecanismele destinate pentru inhibarea devierii și încurajarea conformității și că obligațiunile sociale facilitează procesul. În schimb, Jack Gibbs (1981) și-a dedicat o cantitate considerabilă de atenție definirii controlului social într-un mod care îl diferențiază de alte concepte. Mai mult decât atât, el a aplicat această definiție pentru a dezvolta o teorie de control a homicidului. Potrivit lui Gibbs, orice încercare de a convinge pe altcineva să facă ceva sau să se abțină de la a face ceva poate fi considerată o încercare de "control". Pentru a se califica drept de control "social", astfel de încercări trebuie să implice trei componente. Controlul social este o încercare a uneia sau a mai multor persoane de a manipula comportamentul unei alte persoane sau altor persoane de către sau prin intermediul unui terț (prin alte mijloace decât un lanț de comandă). "Terț-ul" lui Gibbs, poate fi o persoană reală sau o trimitere la "societate", "așteptări" sau "norme." De exemplu, în cazul în care încercările unei părți de a influența o alta prin invocarea unei terțe părți presupune prezența unei autorități (cum ar fi "să-i spun mamei!"), este un tip de control social "referențial". În cazul în care una dintre părți încearcă să controleze o alta prin pedepsirea unei a treia (de exemplu, de descurajare generală), aceasta este o formă de control social înlocuitoare. Numeroase categorii și subcategorii de control social sunt delimitate de Gibbs, insă punctul important este că terțul distinge controlul social prin simplul control extern de comportament, răspunsuri interpersonale simple, sau emiterea de ordine pentru cineva, să facă ceva. Această definiție distinge în mod clar controlul social de concepțiile "profilactice" de control social, egalând-ul cu "reacții la deviere" și de comportament deviant în sine.

Mai multe situații care implică teoria controlului social sunt susceptibile de a fi subiect de dezbatere continuă și elaborare teoretică în secolul XXI. În primul rând, teoria trecerii la "auto-control" va continua să fie o sursă de controverse, deoarece se pare că versiunea de legătură socială a teoriei lui Hirschi poate avea putere explicativă superioară față de noua "teorie generală." Versiunea de autocontrol a teoriei va fi în contrast cu previziunile teoreticienilor ce operează din perspectiva "cursului vieții", inclusiv teoria legăturilor sociale, pentru a explica atât continuități și discontinuități în criminalitate.

Auto-controlul este foarte probabil să fie luat în discuție și folosit ca motiv, atunci când teoriile obligațiunilor sociale și de învățare socială sunt luate în considerare. În al doilea rând, teoria controlului social ar putea fi încorporată în mod eficient în teoria invățării sociale, în următoarele decenii.

NU ARE BIBLIOGRAFIE