Teoria Comertului International

TEORIA COMERȚULUI INTERNAȚIONAL

CUPRINS

Cap.1 TEORIA CLASICĂ A COMERȚULUI INTERNAȚIONAL

1.1 Delimitarea obiectului de analiză al teoriei comerțului internațional

1.2 Precursorii și fondatorii teoriei comerțului internațional

1.3 Teoria avantajelor absolute – Adam Smith

1.4 Teoria costurilor comparative

1.5 Costurile absolute comparate

1.6 Costurile relative comparate

1.7 Semnificația teoriei costurilor relative și a avantajului comparativ

1.8 Teoria valorilor internaționale – J. St. Mill

1.9 Ipotezele teoriei clasice

Cap. 2 TEORIA NEOCLASICĂ A COMERȚULUI INTERNAȚIONAL

2.1 Reformularea teoriei costurilor comparative în termenii costurilor de substituție

2.2 Teoria dotării cu factori de producție – teorema Hecksher-Ohlin

2.3 Definitivarea modelului H-O-S

2. 4 Modelul Heckscher – Ohlin cu coeficienți ficși

2.4.1 Intensitatea și abundența relativă a factorilor de producție

2.4.2 Posibilitățile producției

2.4.3 Avantajul comparativ și specializarea națiunilor

2.5 Înzestrarea cu factori și mecanismele creșterii

2.5.1 Efectul Rybczinski

2.5.2 Prețul bunurilor și prețul factorilor. Efectul Stolper-Samuelson

2.6. Privire critică asupra tezei egalizării prețului factorilor de producție

2.7. Semnificația teoriei dotării cu factori de producție

Cap. 3 CĂTRE O NOUĂ TEORIE A COMERȚULUI INTERNAȚIONAL

3.1 Repere ale noii teorii a comerțului internațional – N.T.C.I.

3.2 Contribuția „teoreticienilor ofertei” la critica teoriei tradiționale

3.3 Contestarea ipotezei omogenității factorilor de producție

3.4 Controverse asupra ipotezei identității funcțiilor de producție

3.5 Concurența imperfectă – ipoteza de bază a N.T.C.I.

3.6 Abandonarea caracterului static al analizei: efectele creșterii economice asupra comerțului exterior

Cap. 4 RENOVAREA FUNDAMENTELOR SPECIALIZĂRII ȘI SCHIMBURILOR INTERNAȚIONALE

4.1 Critica teoriei clasice și neoclasice din perspectiva cererii

4.2 Influența ofertei de export asupra cererii; efectul de demonstrare

4.3 Rolul cererii în stimularea ofertei de export

4.3.1 Teoria „cererii naționale reprezentative” (S.B.Linder)

4.3.2 Teza „cererii de diferențiere” (B. Lassudrie-Duchêne)

4.3.3 Ciclul de viață al produselor și comerțul internațional (R. Vernon)

4.4 „Dezvoltarea după zborul gâștelor sălbatice” (K. Akamatsu)

4.5 Semnificația și limitele teoriei ciclului de viață al produsului

Cap. 5 PROPAGAREA INTERNAȚIONALĂ A FLUCTUAȚIILOR

5.1. Adaptarea multiplicatorului keynesist la condițiile economiei deschise

5.2. Schimbările de optică aduse de multiplicatorul keynesist

al comerțului exterior

5.2.1 Ecuația de echilibru în economia deschisă

5.2.2 Determinarea multiplicatorului comerțului exterior

5.2.3 Semnificația multiplicatorului keynesist al comerțului exterior

5.2.4 Insuficiențe ale analizei keynesiste în termeni monetari

5.3 Analiza efectului de antrenare în termeni reali (Fr. Perroux)

5.4 Investițiile străine directe – creatoare de comerț internațional

Cap. 6 MICHAEL PORTER – TEORIA AVANTAJULUI COMPETITIV

6.1 Determinanții avantajului național

6.2 Crearea, dezvoltarea și susținerea avantajului național

6.2.1 Interdependențele interne în cadrul "diamantului național"

6.2.2 "Cluster -ul" – manifestare și influențe în crearea, dezvoltarea și susținerea avantajului național

6.3 Mecanismele creării, dezvoltării și susținerii avantajului național

6.4 Avantaje competitive naționale în țări în curs de dezvoltare/țări dezvoltate

Cap. 7 Contribuția lui Paul Krugman la dezvoltarea teoriei comerțului internațional

7.1 Noua teorie liberală a comerțului internațional

7. 2 Comerțul internațional și tehnologia

BIBLIOGRAFIE

Cap.1 TEORIA CLASICĂ A COMERȚULUI INTERNAȚIONAL

Privind retrospectiv evoluția teoriei comerțului internațional, bazele ei se regăsesc în lucrările economiștilor clasici englezi. În Avuția națiunilor scrisă de Adam Smith în 1776 și în Principiile economiei politice și impunerii fiscale, elaborată de D.Ricardo și aparută în 1826, se află diseminate primele teoretizări ale aspectelor fundamentale ale specificității activității de comerț exterior.

Preluate și dezvoltate de numeroși continuatori, ele au dus la conturarea teoriei comerțului internațional. Împreună cu Finanțele internaționale, Teoria comerțului internațional formează corpul teoretic al Economiei internaționale, recunoscută ca secvență distinctă a Teoriei economice generale.

1.1 Delimitarea obiectului de analiză al teoriei comerțului internațional

Problema fundamentală a teoriei economice generale o constituie alocarea optimă a resurselor. Este vorba, deci, de criteriile de structurare judicioasă a economiei naționale pe sectoare și domenii de activitate. Transpusă pentru cazul economiilor naționale deschise, problema fundamentală a analizei economie o constituie optimizarea structurii specializării internaționale și participarea avantajoasă la comerțul internațional.

În consecință, nucleul obiectului de analiză al teoriei comerțului internațional îl reprezintă fundamentarea criteriilor cu valoare explicativă și, totodată, normativă pentru participarea țărilor la diviziunea muncii și comerțul internațional.

Privite în aplicabilitatea lor teoretică și practică, criteriile de structurare a specializării internaționale și a comerțului exterior dezvăluie noi probleme care se înscriu în completarea sferei de cuprindere a obiectului de analiză al teoriei comerțului internațional, și anume:

definirea avantajelor pe care le degajă specializarea internațională și structurarea exporturilor și a importurilor după anumite criterii;

explicarea modului de repartiție și însușire a acestor avantaje de către partenerii de schimb;

formularea de recomandări de politică comercială care să asigure maximizarea acestor avantaje.

Aceste probleme principale care constituie obiectul teoriei comerțului internațional au fost sesizate încă de la începuturile analizei teoretice a schimburilor comerciale internaționale de mercantiliști și de economiștii clasici.

Așa cum vom vedea, primele încercări de analiză teoretică a schimburilor internaționale întreprinse de mercantiliști rămân orientate doar spre avantajele generate de comerțul exterior și măsurile de politică comercială adecvate pentru însușirea lor. Ulterior, în opera clasicilor (A. Smith, R. Torrens, D. Ricardo și J. St. Mill), obiectul teoriei comerțului internațional se extinde și se definitivează, cuprinzând cele patru probleme mai sus menționate.

Dacă răspunsurile oferite de întemeietori vor fi considerate de urmași, din anumite puncte de vedere, incomplete, contururile câmpului de analiză teoretică schițate de ei aveau să rămână neschimbate pe parcursul unei evoluții de aproape două secole, până la noua teorie a comerțului internațional.

1.2 Precursorii și fondatorii teoriei comerțului internațional

Primele încercări de analiză teoretică a comerțului exterior au fost întreprinse de reprezentanții curentului de gândire mercantilist: William Stafford și Thomas Mun în Anglia, Colbert și Antoine de Montchrestien în Franța, Ivan Tihonovici Posoșkov în Rusia etc. Valoarea teoretică a concluziilor lor este limitată de circumscrierea demersului analitic doar în sfera circulației.

În consecință, investigațiile lor rămân la nivelul superficial al căilor de îmbogățire a națiunii (a Prince-ului) prin schimburile comerciale externe.

Se știe că pentru mercantiliști, metalele prețioase, înseosebi aurul și argintul, reprezintă personificarea universală a bogăției. Aurul este “nervul războiului” și “substitutul nevoilor tuturor oamenilor” (A. de Monchrestien), iar “bogăția nu constă în a avea mai mult aur sau mai mulți bani, ci în a avea mai mulți decât restul lumii sau decât vecinii“1.

Animați de un asemenea scop, ei nu vedeau altă posibilitate de mărire a stocului de aur, în afara extracției, decât comerțul exterior. Potrivit concepției mercantiliste, specificitatea comerțului exterior constă tocmai în faptul că, spre deosebire de circulația internă a mărfurilor care nu mărește cantitatea de aur și de bani, excedentul exporturilor față de importuri poate servi acestei cauze. În acord cu aceasta, recomandările lor de politică comercială sunt orientate spre maximizarea exporturilor și limitarea importurilor. Semnificativ este faptul că, deși inconsistentă, mentalitatea “mercantilistă” a primatului exporturilor față de importuri răzbate până în zilele noastre.

În concluzie, încercările de analiză teoretică ale mercantiliștilor au fost orientate doar spre avantajele pe care comerțul exterior le generează și măsurile de politică comercială adecvate pentru însușirea lor.

Limitele gândirii mercantiliste au fost bine sesizate de clasicii englezi: A.Smith și D.Ricardo. Ei și-au plasat analiza nu numai în sfera circulației, ci, în primul rând, în sfera producției. Spre deosebire de mercantiliști, ei caută posibilitatea măririi gradului de bunăstare, nu într-un sold activ permanent al balanței comerciale, ci în structura producției țărilor participante la schimb.

Astfel, abordarea teoretică a comerțului exterior în opera clasicilor capătă noi obiective: pe de o parte, se încearcă definirea criteriilor de fundamentare a specializării internaționale, iar, pe de altă parte, se urmărește identificarea cauzelor, dezvăluirea specificității și explicarea avantajelor generate de comerțul exterior.

Definind sfera de cuprindere a obiectului analizei teoretice a schimburilor comerciale externe, economiștii clasici se înscriu ca adevărații fondatori ai teoriei comerțului internațional.

Principalele secvențe ale teoriei clasice a comerțului internațional sunt:

teoria avantajelor absolute, elaborată de A.Smith (1723-1790);

teoria costurilor comparative, inițiată de Robert Torrens (1780-1864) în lucrarea Essay on the External Corn Trade (1815) și desăvârșită de D.Ricardo (1772-1823);

teoria valorilor internaționale, al cărei autor este J.St.Mill (1806-1873).

1.3 Teoria avantajelor absolute – Adam Smith

A. Smith, în lucrarea Avuția națiunilor, formulează teza ce avea să rămână cunoscută în literatura economică drept “teoria avantajelor absolute”. Potrivit acesteia, avantajele obținute prin schimburile comerciale cu străinătatea decurg din diferențele dintre costurile absolute înregistrate în producția aceleiași mărfi în țări diferite. Diferențele respective se materializează în avantaje absolute și sunt considerate drept singura cauză a comerțului dintre țări.

Smith, în calitate de economist al perioadei manufacturiere, în care Anglia se confrunta cu problema cuceririi piețelor, simte nevoia să ofere un criteriu de orientare a structurii exporturilor britanice. În acest sens, pe lângă valoarea explicativă, el învestește criteriul avantajelor absolute și cu valoare normativă (proiectivă, de recomandare). Astfel, pentru o țară, apare recomanadabilă specializarea internațională în producția acelor bunuri pentru care dispune de avantaje absolute față de străinătate, respectiv de costuri absolute mai mici. Ele vor fi exportate în schimbul importurilor care n-ar putea fi produse în interior decât cu costuri absolute mai mari decât în străinătate.

Pentru exemplificare, facem apel la binecunoscutul model ipotetic clasic, care ia în considerație două țări: Anglia și Portugalia, respectiv două mărfuri: vinul și stofa (vezi Tabelul 1.3.1.)

Tabelul 1.3.1. Teoria avantajelor absolute

Se presupune că Anglia produce vinul cu un cost de 200 ore de muncă, iar stofa cu 100 ore. La rândul ei, Portugalia poate produce aceeași cantitate de vin cu 100 ore de muncă și aceeași cantitate de stofă cu 200 de ore muncă.

În baza recomandărilor lui Smith, Portugalia se va specializa în producția de vin, pe care îl produce cu cost absolut mai mic, iar Anglia, din același motiv, în producția de stofă.

Procedându-se astfel, la nivel internațional, cantitatea produsă din fiecare marfă va crește, iar comerțul exterior va permite celor două țări partenere să-și sporească bunăstarea.

Explicația oferită de Smith ar părea verosimilă în sit.

Definind sfera de cuprindere a obiectului analizei teoretice a schimburilor comerciale externe, economiștii clasici se înscriu ca adevărații fondatori ai teoriei comerțului internațional.

Principalele secvențe ale teoriei clasice a comerțului internațional sunt:

teoria avantajelor absolute, elaborată de A.Smith (1723-1790);

teoria costurilor comparative, inițiată de Robert Torrens (1780-1864) în lucrarea Essay on the External Corn Trade (1815) și desăvârșită de D.Ricardo (1772-1823);

teoria valorilor internaționale, al cărei autor este J.St.Mill (1806-1873).

1.3 Teoria avantajelor absolute – Adam Smith

Tabelul 1.3.1. Teoria avantajelor absolute

În baza recomandărilor lui Smith, Portugalia se va specializa în producția de vin, pe care îl produce cu cost absolut mai mic, iar Anglia, din același motiv, în producția de stofă.

Procedându-se astfel, la nivel internațional, cantitatea produsă din fiecare marfă va crește, iar comerțul exterior va permite celor două țări partenere să-și sporească bunăstarea.

Explicația oferită de Smith ar părea verosimilă în situația pe care el o ia în considerație, adică atunci când o țară dispune de avantaje absolute la unele marfuri și de dezavantaje absolute la altele, iar partenerii săi sunt într-o situație inversă.

Dar, chiar într-o asemenea situație, generalizarea apare discutabilă. Ne referim la situația în care o țară dispune de superioritate absolută față de străinătate la producția unor mărfuri inferioare sub aspectul gradului de prelucrare. Chiar dacă nivelul costurilor absolute este mai mic, specializarea internațională în asemnea produse ar atrage pierderi sub aspectul gradului de valorificare a factorilor de producție. Țara în cauză ar putea fi mai avantajată specializându-se și exportând produse superior prelucrate, chiar dacă nivelul costurilor interne este mai mare decât în străinătate. În baza acestei observații, valabilitatea explicațiilor formulte de Smith apare strict limitată la cazul când superioritatea absolută față de străinătate pentru unele produse este dublată de superioritatea absolută față de celelalte bunuri autohtone.

Insuficiența teoriei lui Smith apare mult mai evidentă în situația invocată de D. Ricardo: diferențele sub aspectul costurilor absolute nu permit nici o explicație și nu oferă nici un criteriu de orientare a specializării și schimburilor internaționale atunci când o țară dispune de avantaje absolute față de străinătate în producția tuturor mărfurilor.

1.4 Teoria costurilor comparative

Sesizând principala insuficiență a concepției lui Smith și preluând o serie de teze formulate de Robert Torrens, D. Ricardo, în lucrarea sa Despre principiile economiei politice și impunerii, definitivează teoria costurilor comparative. În accepțiunea ricardiană, cauza schimburilor comerciale internaționale nu constă în diferențele de cost absolut, ci în diferențele dintre costurile comparative pentru același produs, în țări diferite.

Pentru a-și expune concepția, Ricardo formulează faimosul său exemplu în termenii următori: “Anglia ar putea fi în așa fel condiționată de împrejurări, încât pentru a produce stofe să necesite munca a 100 de oameni timp de un an, iar dacă ar încerca să obțină vinul, s-ar putea să aibă nevoia de munca a 120 de oameni pe aceeași perioadă de timp. De aceea, Anglia va găsi că este în interesul ei să importe vin și să-l cumpere prin exportul de stofă. Pentru producția vinului în Portugalia s-ar putea cere doar munca a 80 de oameni timp de un an; iar pentru a produce stofa în aceeași țară s-ar putea cere munca a 90 de oameni pe aceeași perioadă de timp. Ar fi, prin urmare, avantajos pentru ea să exporte vin în schimbul stofei. Acest schimb s-ar putea face chiar dacă marfa importată de Portugalia ar putea fi produsă de ea cu mai puțină muncă decât în Anglia. Deși ar putea să facă stofa cu munca a 90 de oameni, ea ar importa-o dintr-o țară în care se cere munca a 100 de oameni pentru a o produce…”.

Din textul de mai sus rezultă că, asemenea lui Smith, Ricardo își dezvoltă raționamentul pe baza unui model ipotetic care ia în considerație două țări și două produse.

Însă, ipotezele lui Ricardo privind costurile exprimate în muncă pentru fiecare produs, diferă de cele presupuse de Smith. Ele vizează situația în care o țară dispune de superioritate absolută în producția tuturor bunurilor, iar partenerul ei de schimb, de inferioritate absolută generală.

Concret, se consideră că (vezi Tabelul 1.4.1.):

Anglia poate produce vinul cu 120 ore de muncă (sau cu munca a 120 de lucrători) și stofa cu 100 de ore;

Portugalia poate obține aceleași cantități de vin cu 80 de ore de muncă și de postav cu 90 de ore de muncă.

Tabelul 1.4.1. Teoria costurilor comparative

Într-o astfel de situație, conform postulatelor lui Smith, schimburile comerciale dintre cele două țări nu ar avea nici o motivație.

Pentru a soluționa un asemenea caz, Ricardo formulează un nou criteriu de specializare, potrivit căruia fiecare țară este avantajată, dacă se specializează și exportă acele produse pentru care dispune de cea mai mare superioritate comparativă sau, la limită, de cea mai mică inferioritate comparativă. Conform acestui principiu, consacrat în literatură sub denumirea de “criteriul costurilor comparative”, explicația de esență a diviziunii muncii și a schimburilor comerciale internaționale rezidă în diferențele dintre țări sub aspectul costurilor comparative.

De remarcat că, în contextul explicațiilor deosebit de complexe cu privire la cauzele și efectele specializării și schimburilor internaționale diseminate în opera lui Ricardo, tezele de mai sus nu sunt întotdeauna clare, având adesea caracter implicit.

Însăși noțiunea de cost comparativ n-a fost definită de Ricardo cu rigurozitate, deși dezvoltă, pe baza ei, numeroase raționamente. Acest fapt avea să genereze ulterior opinii și interpretări diferite privind elementele de construcție a costului comparativ. Ele pot fi clasate pe două principale orientări:

Prima interpretează costul comparativ ricardian ca fiind rezultat din raportarea nivelurilor absolute ale costurilor acelorași produse în țări diferite și este susținută de teoreticieni remarcabili, precum: Bö Södersten, A. Grjebine etc.

A doua interpretează costul comparativ ricardian ca fiind determinat prin confruntarea costurilor relative interne ale aceluiași produs în diferite țări, și este la fel de mult vehiculat în literatură de autori consacrați, printre care se numără: M. Bye, G. Marcy, P.A. Samuelson, W. J. Ethier, R. T. Byrns, G. W. Stone etc.

În cele ce urmează, vom detalia aceste două interpretări în ideea de a arăta că ambele au suport în scrierile lui Ricardo și mai ales de a demonstra că luarea în considerație a unor elemente de calcul diferite, dar păstrarea principiului comparativ și aplicarea lui la scară internațională (compararea costurilor absolute sau relative pentru același produs în țări diferite) nu afectează natura concluziilor teoriei.

1.5 Costurile absolute comparate

Definirea costurilor comparative prin compararea nivelului absolut al costurilor pentru fiecare produs în țări diferite apare destul de explicit în ultima parte a textului prin care Ricardo își formulează exemplul (a se revedea citatul de la paginile 4-5). La fel de sugestiv și explicit apare raționamentul în termenii comparării costurilor absolute atunci când Ricardo spune că : ”o țară care posedă foarte importante avantaje în mașini și îndemânare tehnică și care, în consecință, poate fi capabilă să fabrice mărfuri cu mai puțină muncă decât vecinii săi (comparație între nivelurile absolute de cost în țări diferite – n.n.) poate în schimbul acestor mărfuri să importe o parte din grâul cerut de către consumul său, chiar dacă pământul ei ar fi mai fertil iar grâul ar putea fi cultivat cu mai puțină muncă decât în țara din care este importat (din nou comparație între nivelul absolut al costurilor la același produs, în țări diferite – n.n.)”.

Dacă avem în vedere asimilarea națiunii cu individul, ca agent comercial, pe care se bazează întrega teorie a lui Ricardo, același mod de construcție a costului comparativ se degajă și din textul care urmează: “Doi oameni – scrie Ricardo, pot amândoi să facă atât ghete, cât și pălării și unul este superior celuilalt în ambele îndeletniciri; dar la confecționarea pălăriilor, acesta poate întrece pe concurentul său doar cu o cincime, sau 20%, iar la confecționarea ghetelor, el îl poate întrece cu o treime, sau 33%. Nu ar fi oare în interesul ambilor ca cel care are superioritatea să se îndeletnicească în mod exclusiv numai cu confecționarea ghetelor iar cel inferior numai cu confecționarea pălăriilor?”

După opinia noastră, din textele invocate mai sus, rezultă destul de limpede că, într-o primă accepțiune, Ricardo a dedus superioritatea sau inferioritatea comparativă din compararea costurilor absolute, determinate de condițiile tehnice și de productivitate, pentru fiecare produs în țări diferite.

Revenind la exemplul ricardian, specializarea Portugaliei în producția de vin este recomandabilă, întrucât la acest produs, raportul dintre costurile absolute din cele două țări (80/120) este mai mic decât în cazul stofei (90/100).

Cu alte cuvinte, Portugalia are un avanataj comparativ mai mare în producția vinului: costul vinului portughez reprezintă 66% din cel al vinului englez, în timp ce în cazul stofei, costul portughez reprezintă 90% din cel englez; și invers, Anglia are o inferioritate relativă mai mică în producția stofei, care este recomanadat să devină obiect al exportului ei.

Conchidem, deci, că, într-o primă accepțiune, costul comparativ ricardian poate fi definit ca expresie procentuală a rapoartelor costurilor absolute la fiecare produs, în cele două țări, respectiv:

Cv=80/120*100=66% și

Cs=90/100*100=90%

Această accepțiune a fost preluată de numeroși teoreticieni de inspirație clasică și neoclasică.

Dintre opiniile autorilor moderni care interpretează în acest mod construcția costurilor comparative, cu titlu exemplificativ o cităm mai întâi pe cea a economistului suedez Bo Södersten. După analiza și interpretarea modelului ricardian în ideea de a “clarifica înțelesul termenului de avantaj comparativ” el notează: “Pentru a vorbi despre avantajul comparativ trebuie să fie cel puțin două țări și două bunuri. Se compară raportul costurilor de producție a unui bun în ambele țări (80:120) cu raportul costului de producție al celuilalt bun în cele două țări (90:100). Din moment ce cele două rapoarte diferă, o țară are un avantaj comparativ în producția unuia din cele două bunuri, în timp ce cealaltă țară are un avanataj comparativ în producția celuilalt produs. Într-un asemenea caz, ambele țări vor câștiga din comerț, în ciuda faptului că una din ele ar avea un dezavantaj absolut la ambele producții”.

Aceeași interpretare este dată de A.Grjebine care consideră că avantajul comparativ ricardian poate fi determinat “dacă se compară costurile de producție ale celor două bunuri în cele două țări, respectiv: pentru vin 80/120=0,66, adică productivitatea viticultorilor britanici nu reprezintă decât 66% din cea a confraților portughezi; pentru stofă 90/100=0,9, adică productivitatea fabricanților de stofă britanici atinge 90% din cea a fabricanților portughezi. În consecință, Portugalia deține un avantaj comparativ pentru vin, iar Anglia pentru stofă”, specializarea urmând a se face în conformitate cu acestea.

În baza acestei accepțiuni a noțiunii de cost comparativ, teoria lui Ricardo ar putea fi denumită “teoria costurilor absolute comparate”. O asemenea denumire ar apărea justificată, întrucât definirea costurilor comparative în maniera mai sus arătată nu face decât să conserve și să completeze teoria avantajelor absolute a lui Smith.

În această perspectivă, principiul de bază al comparării costurilor absolute pentru același bun în țări diferite folosit în analiză de Smith este conservat. Iar elementul de completare îl reprezintă răspunsul formulat de Ricardo pentru cazul în care o țară se bucură de superioritate absolută față de străinătate la toate produsele, iar partenerii de schimb se află în poziții de inferioritate absolută.

Faptul că se ia în considerație nu dimensiunea absolută a avanatajelor sau dezavantajelor, respectiv a superiorității sau inferiorității față de străinătate (120h-80h=40h și 100h-90h=10h), ci intensitatea sau gradul acestora, exprimate în mărimi relative (120/80*100 și 100/90*100) prezintă importanță și are implicații pentru analiza economică, dar nu schimbă esența teoriei.

În această primă interpretare, concluzia că o țară trebuie să se specializeze în producția acelor bunuri pentru care are cea mai mare superioritate față de străinătate sau, la limită, cea mai mică inferioritate, apare doar ca o simplă completare a teoriei lui Smith.

1.6 Costurile relative comparate

În scrierile lui Ricardo se găsesc, însă, elemente de gândire pentru o a doua interpretare a tezelor sale, care ar putea fi denumite drept “teoria costurilor relative comparate”.

A doua versiune a accepțiunii noțiunii de cost comparativ deschide perspective mai largi, de mai mare finețe și subtilitate, analizei economice.

Ea are mai mulți adepți (P.A. Samuelson, W.J. Ethier, R.T. Byrnus, G.W. Stone, M. Bye, G. Marcy etc.) și este consacrată în literatură prin sintagma “legea costurilor relative comparate”.

Și din perspectiva acestei a doua interpretări, teoria ricardiană conservă principiul de comparație folosit și de Smith; dar definirea costurilor comparative se face pe baza altor elemente. Și anume, nu se compară nivelurile absolute ale costurilor pentru același bun în țările partenere, ci costurile relative ale produsului considerat din cele două țări participante la schimb.

Reprezentativă pentru această versiune a teoriei ricardiene este interpretarea ei de către P.A.Samuelson. El consideră legea costurilor relative comparate pe deplin valabilă, deoarece surprinde una din cauzele fundamentale ale schimburilor comerciale internaționale, izvorâtă din diversitatea condițiilor specifice țărilor coeșangiste.

Pentru a ilustra conținutul acestei legi, Samuelson imaginează un studiu de caz pe exemplul relațiilor dintre S.U.A. și Europa Occidentală (vezi Tabelul 1.6.1.). Inițial, bunurile americane și europene sunt ordonate după costurile lor relative, exprimate în țesături de lână. Ulterior, avantajul comparativ este dedus raportând costurile relative ale fiecărei grupe de produse din cele două zone.

Rezultă că pentru Europa avantajul comparativ maxim este înregistrat în producția de parfumuri iar cel minim în cultura de grâu.

Tabelul 1.6.1. Avantajele comparative în relațiile S.U.A. – Europa Occidentală

Sursa: Samuelson P.A., L’Economique, Armand Colin, Paris, 1964, p.483

În principiu, exporturile vor avea ca obiect bunurile caracterizate prin avantaje comparative maxime, iar importurile pe cele cu avantajele sau dezavantajele comparative cele mai mici. Linia de demarcație dintre exporturi și importuri pentru fiecare țară este poziționată, în opinia lui Samuelson, de intensitatea cererii internaționale.

Un alt reputat teoretician american al schimburilor comerciale, care dă aceeași interpretare modelului ricardian este Wilfred J. Etheir. Exemplul propus de el ia în considerație două țări: Franța și Germania și două bunuri: vin și mașini. Atunci când raportul dintre munca necesară pentru a produce vinul și cea pentru a produce mașinile în Germania este mai mare decât raportul similar din Franța spunem că “Franța are un avantaj comparativ asupra Germaniei la vin față de mașini”, iar “Germania are un avantaj comparativ asupra Franței pentru mașini față de vin”.

Aceeași interpretare a modului de determinare a avantajului comparativ este adoptată de alți doi autori cunoscuți în literatura americană: Ralph T. Byrns și Gerald W. Stone.

Dintre autorii francezi care interpretează similar teoria ricardiană îl cităm ca reprezentativ mai întâi pe Maurice Bye. Textual, el precizează că: “numim cost comparativ al vinului față de stofă în fiecare țară, raportul dintre numărul de ore de muncă consacrate producției unei unități din fiecare produs. Costul comparativ al Portugaliei pentru vin este deci reprezentat prin raportul costului unitar al producției vinului Ca1 supra costul unitar al producției de stofă Cb1, în Portugalia. La fel în Anglia, el este Ca2 supra Cb2”.

Comparând costurile unitare ale vinului în cele două țări, autorul constată că “cele două rapoarte diferă” așa încât “există un avantaj din specializare”.

În același sens, compatriotul său Gerald Marcy subliniază: “Noi insistăm asupra faptului că atunci când clasicii compară costurile relative pentru a ști dacă cele două țări sunt avantajate să facă comerț internațional, ei compară costul relativ al stofei în raport cu vinul sau al vinului în raport cu stofa din Portugalia, cu rapoartele corespondente din Anglia și nu raportul costul absolut al vinului în Portugalia supra costul absolut al vinului în Anglia, cu raportul costul absolut al stofei în Portugalia supra costul absolut al stofei în Anglia, deși – apreciază autorul – și aceste rapoarte pot fi considerate drept costuri relative”.

Argumentul cel mai convingător pe care opera lui Ricardo ni-l furnizează pentru a susține determinarea costurilor comparative prin raportarea costurilor relative îl reprezintă concepția sa despre valoare și preț. Combătând concepția lui Smith, Ricardo subliniază în mod expres că valoarea unei mărfi nu este dată de nivelul absolut al cheltuielilor de muncă, ci de “cantitatea relativă de muncă pentru producerea ei”. Raționamentul în termenii costurilor/prețurilor relative constituie o axiomă a întregii sale opere.

Dacă comparăm cele două interpretări ale teoriei ricardiene, faptul esențial rămâne coincidența concluziilor furnizate privind participarea țărilor la diviziunea muncii și comerțul internațional: potrivit ambelor variante, Portugalia ar trebui să se specializeze în producția de vin, iar Anglia în producția de stofă. Conchidem, deci, că deși a doua variantă de interpretare conține elemente diferite de construcție a costului comparativ, ele nu schimbă nici esența teoriei elaborată pe principiul comparării condițiilor pentru același produs în țări diferite și nici concluziile pe care le furnizează pentru specializarea în vederea participării la diviziunea internațională a muncii.

Apelul lui Ricardo atât la compararea costurilor absolute cât și a costurilor relative nu este după părerea noastră o contradicție și are o explicație logică. Autorul clasic a resimțit probabil nevoia unui criteriu distinct al specializării internaționale față de cel al comerțului exterior.

Analizând atent, se poate trage concluzia că, intuitiv, în concepția lui Ricardo, superioritatea/inferioritatea comparativă evidențiată de costurile absolute comparate constituiau fundamentul specializării internaționale, în timp ce motivația comerțului este asociată mai mult cu avantajele relative.

Avantajele relative comparate exprimă gradul sau intensitatea superiorității/inferiorității comparative și definesc avantajul comparativ obținut în sfera comerțului.

Dar, nedisociind pe plan teoretic avantajul producției furnizat de specializare de cel obținut în sfera schimbului, Ricardo fundamentează participarea la diviziunea internațională a muncii, exclusiv prin avantajul comercial.

În perspectiva unei asemenea disocieri, dilema asupra definirii costurilor și avanatajelor comparative izvorâtă din abordarea lor mai mult sub raportul tehnicii de construcție și mai puțin al conținutului pe care îl exprimă apare falsă. Cele două interpretări posibile alcătuiesc una și aceeași teorie unitară sub aspect conceptual, care ar putea fi mai adecvat denumită “teoria costurilor relative și a avantajului comparativ”.

1.7 Semnificația teoriei costurilor relative și a avantajului comparativ

Teoria ricardiană furnizează un criteriu esențial de optimizare a alocării resurselor și de maximizare a avantajului generat de comerțul exterior.

Concret, în cazul exemplului presupus, specializarea celor două țări după criteriul ricardian și practicarea schimburilor comerciale reciproce le va permite să producă împreună aceeași cantitate din fiecare produs cu o cheltuială de numai 360 de ore muncă și nu de 390 de ore ca în condiții de autarhie.

“Deci, comerțul exterior – scrie Ricardo – este de mare folos pentru o țară, deoarece sporește cantitatea și varietatea obiectelor pe care se cheltuiește venitul și, prin abundența și ieftinătatea mărfurilor, stimulează la economie și la acumulare de capital”.

Prin aceste concluzii, teoria lui Ricardo se înscrie ca element de fundamentare a liberului schimb. Autorul clasic este conștient de această semnificație a teoriei sale, întreaga sa operă înscriindu-se ca o pledoarie pentru liberul schimb.

Pentru a ilustra aceasta, cu titlu exemplificativ, redăm un pasaj din textul ricardian, deosebit de sugestiv prin veridicitatea și actualitatea sa: ”Într-un sistem de perfectă libertate a comerțului, fiecare țară își consacră în mod natural capitalul și munca acelor genuri de activități care îi sunt mai avantajoase. Această urmărire a avantajului individual este admirabil legată de binele universal al tuturor. Stimulând activitatea, recompensând talentul și folosind în modul cel mai eficace forțele speciale oferite de natură, acest sistem distribuie munca în mod cât mai folositor și mai economicos, în timp ce, prin sporirea masei generale a produselor, el răspândește avantajul general și leagă printr-o țesătură comună de interese și relațiuni societatea universală a națiunilor, de la un capăt la altul al lumii civilizate. Acesta este principiul care face ca vinul să fie produs în Franța și Portugalia, ca grâul să fie cultivat în America și Polonia și ca obiectele de metal și alte bunuri să fie fabricate în Anglia”.

1.8 Teoria valorilor internaționale – J. St. Mill

După cum am arătat, prin întreaga sa teorie, Ricardo acreditează ideea că diviziunea internațională a muncii, fondată pe principiul costurilor comparative în condițiile liberului schimb, avantajează întreaga lume, ca și fiecare țară în parte.

Totuși, în exemplul său, presupune că vinul produs de 80 de portughezi se schimbă pe stofa produsă de 100 de englezi, fără a se preocupa de modul de repartiție între parteneri a avantajului ce decurge din participarea la comerțul internațional (adică de repartiția câștigului de 30 de ore sau de munca a 30 de lucrători între cele două țări).

Această problemă a fost preluată de J.St.Mill prin “teoria valorilor internaționale” dezvoltată în capitolul al XVIII-lea al lucrării sale Principii de economie politică. Potrivit continuatorului lui Ricardo, pentru ca cele două țări să nu piardă, este necesar ca raportul de schimb internațional să se situeze între limitele valorilor de schimb naționale ale fiecăruia din cele două bunuri comercializate.

Ca și Ricardo, Mill consideră că în condiții de autarhie, pe plan intern, raportul de schimb între mărfuri, se stabilește după regula: “muncă egală contra muncă egală.” Adică o marfă produsă într-un anumit număr de ore sau de un anumit număr de lucrători se schimbă pe o cantitate din altă marfă, obținută cu același număr de ore de muncă sau de același număr de lucrători.

Dar însuși Ricardo constată că “aceeași regulă care reglementează valoarea relativă a mărfurilor într-o țară nu reglementează și valoarea relativă a mărfurilor schimbate între două sau mai multe țări”. Ca urmare, “Anglia ar da produsul a 100 de oameni, pentru produsul muncii a 80”.

Rezultă că în cazul exemplului ricardian, în condiții de autarhie rapoartele de schimb ar fi:

Pentru Portugalia: 1 unitate de vin=8/9 unități de stofă

Pentru Anglia: 1 unitate de vin=12/10 unități de stofă

Acestea sunt limitele între care, potrivit opiniei lui Mill, pot varia rapoartele internaționale de schimb.

Presupunând că în relațiile dintre cele două țări s-ar adopta raportul de schimb al Portugaliei în condiții de autarhie, adică 1 unitate de vin=0,89 unități de stofă, avanatajul ar reveni în exclusivitate Angliei. Comparativ cu situația de autarhie, când în Anglia pentru o unitate de vin se plăteau 1,2 unităti de stofă, prin importul vinului, fiecare unitate din acestă marfă va fi plătită cu 0,89 unități de stofă. Deci, Anglia economisește 0,31 unități din marfa dată ca monedă de schimb (stofa). În cazul practicării acestui nivel al raportului de schimb, Portugalia se va afla exact în aceeași situație ca în condiții de autarhie, fără a pierde sau câștiga ceva.

Un raționament similar conduce la concluzia că, dacă pe plan internațional s-ar impune raportul de schimb al Angliei (1 unitate de vin = 1,2 unități de stofă), avantajul ar reveni, în exclusivitate, Portugaliei.

În realitate, probabilitatea este mult mai mare ca raportul de schimb să se stabilească între aceste limite. Ca urmare, fiecare partener își va însuși o parte mai mare sau mai mică din câștigul generat de comerțul exterior. În cazul raportului de schimb propus de Ricardo (1 unitate de vin=1 unitate de stofă), față de autarhie, Anglia economisește 0,2 unități de stofă, iar Portugalia obține un excedent de 0,11 unități de stofă.

În general, consideră Mill, mărimea acestei părți, respectiv, nivelul raportului de schimb depinde de intensitatea cererii străine pentru bunurile fiecărei țări.

1.9 Ipotezele teoriei clasice

Deși compusă din trei secvențe diferite, dezvoltate de autori diferiți, teoria clasică a comerțului internațional are un caracter relativ unitar. Alături de problematica comună abordată, acest caracter este conferit de ipotezele și principiile metodologice adoptate de toți teoreticienii clasici.

Dintre ipotezele care subzistă la baza teoriei clasice, unele au caracter general, formal, abandonarea lor nepunând în cauză concluziile furnizate. Astfel:

– două țări

– produc și comercializează două bunuri

– utilizând doi factori de producție (muncă și pământ/capital) în condițiile:

– mobilității și liberei concurențe a mărfurilor (adică ale absenței taxelor vamale și a costurilor de transport) și a

– imobilității internaționale a factorilor de producție.

Altele, însă, condiționează riguros natura criteriului de specializare propus, esența și semnificația concluziilor. În acest sens, este de observat că definirea criteriului de specializare și a câștigului din comerțul exterior este realizată de clasici în baza următoarelor supoziții:

identificarea națiunii ca subiect în relațiile economice internaționale cu agenții economici – respectiv individul sau firma – participanți la tranzacții, animați de interesul de a vinde scump și a cumpăra ieftin;

compararea condițiilor de producție reflectate în costurile absolute sau relative, pentru același bun, în țări diferite;

determinarea, pornind de la teoria valorii muncă, a raportului de schimb dintre mărfuri, pe plan național, după regula “muncă egală contra muncă egală”;

identificarea avantajului național cu cel comercial, definit în termenii maximizării utilității.

Teoria mercantilistă și cea clasică, în variantele prezentate, au oferit cadrul inițial al analizei teoretice a diviziunii muncii și schimburilor comerciale internaționale. Ele aveau să devină, pe de o parte, sursa de inspirație a strategiilor comerciale de dezvoltare iar, pe de altă parte, punctul de referință al teoreticienilor din perioadele ce au urmat. În planul strategiilor economice, “aceste două mari curente ale gândirii economice – constată A.Grjebine – au jucat un rol preponderent în elaborarea și propagarea concepției unei dezvoltări economice orientate spre exterior, a unei dezvoltări extrovertite”.

În plan teoretic, urmărind treptele esențiale ale dezvoltării logice și istorice a teoriei comerțului internațional, se poate constata că ele pot fi definite în raport cu teoria valorii la care autorii sunt afiliați. Aceasta deoarece teoria valorii se află în centrul teoriei comerțului internațional. Cum bine precizează J.Bhagwati, “teoria pură a comerțului internațional reprezintă esențialmente aplicarea teoriilor valorii și bunăstării la problemele economiei internaționale”.

În funcție de teoria valorii pe care autorii o adoptă, economistul american Chris Edward distinge trei linii de evoluție ale teroriei comerțului internațional în cadrul a trei școli: școala costului de producție – neoricardiană; școala muncii abstracte – marxistă și neomarxistă; școala psihologică a economiștilor neoclasici.

Alături de dezvoltările neoricardiene, variantele marxiste și cele neoclasice elaborate pe parcursul a mai bine de un secol și jumătate s-au constituit în adevărate linii de câmp magnetic care polarizează teoreticienii de diferite orientări, preocupați de analiza relațiilor economice internaționale.

Cap. 2 TEORIA NEOCLASICĂ A COMERȚULUI INTERNAȚIONAL

Dintre principalele extensii ale teoriei comerțului internațional, cea mai importantă este cea realizată de economiștii neoclasici pe filonul conceptual și instrumental al școlii psihologice.

Renovarea neoclasică are ca punct esențial eliminarea teoriei valorii-muncă din analiza comerțului internațional și adoptarea fie a raționamentului marginalist axat pe “curbele de indiferență” și “costurile de substituție”, fie a teoriei factorilor de producție.

Rezultatele acestei evoluții sunt cele două variante contemporane ale teoriei costurilor comparative:

teoria costurilor de oportunitate sau de substituție

teoria dotării cu factori de producție vehiculată în literatură sub denumirea de “modelul H-O-S” (Heckscher – Ohlin – Samuelson).

2.1 Reformularea teoriei costurilor comparative în termenii costurilor de substituție

Reformularea teoriei clasice a comertului internațional în termenii costurilor de oportunitate sau de substituție a fost inițiată de Alfred Marshall și dezvoltată de Gottfried Haberler. O sinteză reușită a contribuției lor este realizată de G. Marcy, în lucrarea Economie internationale.

Însă, este de precizat că, permițând formalizarea matematică și analiza în termeni mai riguroși, reformularea în termenii costurilor de substituție este preluată în majoritatea tratatelor consacrate de relații economice internaționale.

Alfred Marshall preia ipoteza clasică a asimilării națiunii cu agentul economic și îi atribuie, ca și acestuia din urmă, propria scară de opțiuni de combinații de factori de producție și de preferințe de consum. El elimină din teoria comerțului internațional teoria valorii – muncă și conduce analiza ofertei și cererii de exporturi și importuri în termenii raționamentului marginalist. Alături de curbele de indiferență ale producției și consumului, Marshall definește și introduce în teoria comerțului internațional curba ofertei – cererii reciproce. Cu acest instrumentar, dezvoltă un model de analiză a comerțului dintre două țări în condițiile costurilor de producție constante și ale specializării complete.

G. Haberler lărgește câmpul investigațiilor prin abandonarea ipotezei costurilor de producție constante și a specializării complete. El consideră fiecare națiune ca un complex de factori care, prin diversa lor combinare, permit producția diferitelor mărfuri. Dintre acestea, unele pot implica costuri constante, altele costuri crescânde sau descrescânde. Este vorba, bineînțeles, nu de costurile clasice exprimate în consum de muncă, ci de costurile de oportunitate sau de substituție.

Pentru definirea lor, avem in vedere că, din punct de vedere al unei singure țări, în condițiile deplinei utilizări, producția unui bun nu poate fi lărgită decât în detrimentul altuia. Cu alte cuvinte, obținerea unei cantităti adiționale dintr-un produs va avea drept cost de substituție sau de oportunitate cantitatea din cea de-a doua marfă, la producția căreia va trebui să se renunțe.

Pentru explicarea diviziunii muncii și schimburilor internaționale în termenii costurilor de substituție, ca și clasicii, autorii mai sus menționați iau în considerație numai două țări și două produse.

Ne putem referi pentru exemplificare la modelul ricardian în care Anglia și Portugalia pot produce vin și stofă.

Să analizăm mai întâi situația Angliei. Cantitățile din cele două mărfuri produse sunt în funcție de dotarea cu factori de producție și de posibilitățile de combinare a lor. Ele pot fi reprezentate grafic, considerând cantitatea de vin plasată pe axa Y și cea de stofă pe axa X (vezi Fig. 2.1.1.).

Fig.2.1.1 Curbele posibilităților de producție și de indiferență a consumului

(reprodus după Marcy G., Op. cit., p.160)

Prin ipoteză se poate produce cantitatea OA din vin, fără a se produce nici o unitate de stofă sau numai cantitatea OB de stofă. În cazuri intermediare, pentru a se produce de exemplu cantitatea Ob1 de stofă se va renunța la producția cantității Aa1 de vin. În ipoteza costurilor de substituție crescânde, pentru a produce cantitatea b1b2 de stofă, va trebui să se renunțe la cantitatea a1a2 > Aa1 din prima marfă.. Același raționament se aplică pentru vin: va trebui să se renunțe la o cantitate mereu mai mare de stofă pentru a se produce o unitate adițională de vin.

Toate combinațiile posibile de producție a vinului și stofei, ce pot fi obținute prin utilizarea integrală a factorilor de producție disponibili pot fi reprezentate grafic prin curba AB a posibilităților de producție.

Forma acestei curbe depinde de regimul costurilor de oportunitate. În situația presupusă mai sus a costurilor de substituție crescânde, curba este concavă spre origine.

Costurile de oportunitate ar putea fi și costante și descrescânde. Costurile de oportunitate sunt considerate constante, dacă pentru a produce succesiv câte o unitate de vin, se renunță la o cantitate constantă de stofă. Într-un asemenea caz, panta curbei posibilităților de producție este constantă, ceea ce înseamnă că toate combinațiile posibile se plasează pe o dreaptă.

Costurile de oportunitate descrescânde presupun că pentru a produce unități suplimentare de vin se renunță la cantități din ce în ce mai mici de stofă. Curba posibilităților de producție capătă formă convexă. Facem însă observația că situația costurilor descrescânde se plasează în afara cadrului ipotetic clasic și neoclasic inițial. Aceasta întrucât cauzele care determină descreșterea costurilor de substituție este legată de economiile de scară, externalități etc, care sunt incompatibile cu ipoteza concurenței perfecte.

Revenind la cazul costurilor de oportunitate crescânde, precizăm că panta tangentei la curba AB, în oricare din punctele sale, exprimă costul alternativ al producției de vin, exprimat în unități de stofă (adică numărul de unități de vin la care trebuie să se renunțe pentru a obține o unitate adițională de stofă).

Haberler consideră că, în absența comerțului exterior, valoarea de schimb a fiecăruia din cele două produse este determinată de costurile de substituție. De exemplu, dacă trebuie să se renunțe la producția a două unități marginale de vin pentru a obține o unitate adițională de stofă, atunci două unități de vin se vor schimba pe o unitate de stofă.

Însă, pentru moment, raportul de schimb pe plan intern este nedeterminat întrucât sunt posibile mai multe rate de substituție. Selectarea uneia din ele ca preț relativ pe piață va avea loc în funcție de cerere.

În fig. 2.1.1. cererea este reprezentată prin curba de indiferență a consumului. Această curbă surprinde diversele combinații din cele două bunuri, pe care consumatorii sunt dispuși să le cumpere, pentru a-și asigura același nivel de satisfacere a nevoilor de consum.

Curba de indiferență a consumului, ca și cea a posibilităților de producție se definește printr-o serie de rate marginale de substituție. După exprimarea plastică a lui M. Moret, „consumatorul, ca și producătorul se plimbă pe curba de indiferență, operând substituții.”

În absența comerțului internațional, echilibru dintre cerere și ofertă s-ar realiza în punctul K, în care curba de indiferență a consumului MM’ este tangenta curbei posobilităților de producție.

Alternative de consum mai avantajoase, cum ar fi cele reprezentate prin curba PP’ nu pot fi obținute decât făcând apel la comerțul exterior.

Să presupunem de exemplu că, prin compararea condițiilor de producție din Anglia cu cele din Portugalia (vezi fig. 2.1.2.), ar reieși că prima țară ar trebui să sacrifice o cantitate mai mare de stofă față de a doua, pentru a obține aceeași cantitate de vin. Aceasta înseamnă că vinul în raport cu stofa este mai scump în Anglia și mai ieftin în Portugalia. Sau, ceea ce este același lucru, stofa este mai ieftină în Anglia.

În acord cu principiul costurilor comparative pe care neoclasicii îl conservă, specializarea s-ar face în consecință: Anglia va exporta stofă iar Portugalia vin.

Ca urmare a unei asemenea specializări, odată cu creșterea producției de stofă în Anglia se vor înregistra costuri din ce în ce mai mari. La fel va evolua costul vinului în Portugalia.

Cele două mișcări vor avea loc simetric și vor continua până ce prețurile relative în cele două țări vor fi identice. Grafic această identitate se realizează în punctele în care tangentele nn’ și n1n’1 din figura 2.1.2. sunt paralele.

Fig. 2.1.2 Diferențele dintre țări sub aspectul posibilităților de producție și al costurilor de substituție (reprodus după Marcy G., Op. cit., p.157)

După cum vedem, participarea la diviziunea muncii și comerțul internațional este guvernată de diferențele dintre rapoartele de schimb (prețurile relative) din țările partenere.

Pentru a descrie variația rapoartelor de schimb, Marshall trasează curbele ofertei-cererii reciproce ale țărilor co-partenere.

În fig. 2.1.3 curba E reprezintă cantitatea de stofă oferită de Anglia contra vin, când raportul de schimb variază și se situează deasupra celui intern, reprezentat în fig. 2.1.3 prin dreapta OM.

Fig. 2.1.3 Curbele ofertei-cereii reciproce (reprodus după Marcy G., Op. cit., p.104)

La rândul ei, curba G reprezintă oferta de vin a Portugaliei, pentru diferite cantități de stofă, când raportul de schimb variază și se situează sub nivelul celui intern, reprezentat de dreapta OP.

În condițiile liberului schimb și ale absenței costurilor de transport, echilibrul s-ar realiza în punctul C, în care cele două curbe ale ofertei-cererii reciproce se întretaie. În acest punct oferta și cererea celor două țări sunt egale.

Raportul de schimb de echilibru va fi egal cu panta dreptei OC și se va situa între nivelurile rapoartelor de schimb naționale în condiții de autarhie.

Avantajul ce decurge din deschiderea spre exterior poate fi urmărit în fig. 2.1.1. Comerțul exterior îi oferă Angliei posibilitatea sporirii consumului, fapt exprimat prin deplasarea curbei de indiferență a consumului în sus și spre dreapta, din poziția MM’ în poziția PP’.

În această situație, Anglia importa vin contra stofă, potrivit raportului de schimb, indicat de panta dreptei FF’, tangenta în G la curba posibilităților de producție AB și în H la curba de indiferență a consumului PP’.

Se observă că, în cazul considerat, în condițiile costurilor de oportunitate crescânde, specializarea celor două țări nu va fi completă. Ambele țări vor produce în continuare cele două bunuri, dar unul în cantități excedentare devenind și obiect de export, iar celălalt în cantități mai mici decât necesarul intern, așa încât se va recurge și la import.

Specializată parțial în producția de stofă, Anglia, de exemplu, în condițiile noului echilibru va fi în următoarea situație:

– va produce cantitea Og de vin și cantitatea Oc de stofă;

– va consuma cantitatea Oh de vin și Of de stofă;

– va importa cantitatea gh de vin și va exporta cantitatea fc de stofă.

Similar ar putea fi descrisă situația Portugaliei, specializată parțial în producția de vin.

Din prezentarea succintă realizată mai sus, putem aprecia că introducerea instrumentarului de analiză neoclasic în teoria comerțului internațional permite reprezentări sugestive și raționamente interesante.

Generalizarea lor comportă însă anumite observații critice:

Mai întâi, asimilarea națiunii cu individul este o ipoteză falsă. Trasarea curbelor de indiferență ale națiunii este un artificiu științific. În fapt, națiunea nu are propria sa scară de preferințe și nici nu se poate considera că o asemenea scară poate fi realizată prin însumarea preferințelor individuale.

Apoi, determinarea mărimii rapoartelor de schimb exclusiv pe baza curbei de indiferență a consumului comportă discuții. Așa cum am arătat, se consideră că odată cu începerea schimburilor externe, curba consumului se deplasează, în timp ce curba posibilităților de producție rămâne invariabilă, conferindu-i-se un rol pasiv.

O astfel de interpretare, împinsă la extrem, a condus unii teoreticieni de inspirație neoclasică la concluzia că deteriorarea rapoartelor de schimb ale unor țări în curs de dezvoltare se datorează numai structurii consumului lor. Ori, în proporție mai importantă, deteriorarea poate fi legată de diferențele dintre nivelurile de productivitate, care țin de structura și nivelul de dezvoltare al producției și nu de structura consumului.

În al treilea rând, concluzia privind avantajele comerțului exterior motivat de diferențele dintre costurile de oportunitate poate fi prea optimistă. Ea este formulată pe baza unui mod impus de deplasare a curbei de indiferență a consumului: se consideră că înainte, ca și după începerea schimbului internațional, curbele de indiferență a consumului sunt paralele și, deci, în orice punct, curba unei colectivități naționale se situează deasupra când ea devine comerciantă.

Ori, trecerea de la un nivel la altul al consumului implică, nu numai o creștere absolută a venitului național, ci și o modificare a repartizării lui. În atari condiții, curbele pot să nu fie paralele, ci chiar să se întretaie. Aceasta ar însemna că, teoretic, schimburile cu exteriorul pot genera și o situație mai dezavantajoasă: posibilitățile de consum se pot diminua, noua curbă de indiferență putându-se situa în anumite zone sub cea specifică situației de autarhie.

Dincolo de aceste observații se poate lesne observa că reformularea teoriei comerțului internațional în termenii costurilor de oportunitate este o extensie directă a celei de-a doua accepțiuni a costurilor comparative ricardiene, determinate prin raportarea costurilor relative din țările patenere.

Criteriul de specializare și avantajele participării la diviziunea internațională a muncii se definesc după același principiu al comparației, utilizat de Ricardo. Mai mult, ceea ce se compară pentru evidențierea avantajului comparativ sunt tot costurile relative interne ale țărilor participante la schimb. Doar conținutul acestor costuri diferă: nu mai este vorba de costurile ricardiene exprimate în unități de muncă , ci de costurile de oportunitate exprimate în numărul de unități de substituire din celălalt produs.

„Ca și în schema ricardiană-apreciază M. Moret, referindu-se la această problemă, curentele comerciale și specializările pe care le implică se vor naște din confruntarea prețurilor sau costurilor relative, în forma costurilor de substituție: o dreaptă mai înclinată pentru Anglia implică că ea este obligată să sacrifice mai multă stofă comparativ cu SUA, pentru a obține aceeași cantitate de grâu. Acesta este în raport cu stofa, scump în Anglia și ieftin în SUA sau, dacă vrem, stofa este relativ ieftină în Anglia.”

Conținutul diferit al costurilor relative și înlocuirea aritmeticii lui Ricardo cu geometria lui Marshall și Haberler nu modifică cu nimic esența teoriei costurilor comparative.

Dar noua formulare prezintă neîndoielnic anumite avantaje. În fomularea lui R. Heller acestea constau în:

– eliminarea oricărei referințe la teoria valorii-muncă;

– posibilitatea luării în considerație a mai multor factori de producție în mod simultan;

-determinarea mai exactă și exprimarea mai sugestivă a câștigului generat de comerțul exterior și

– „posibilitatea de utilizare a instrumentarului geometric în analiză, ceea ce face teoria mai elegantă.

Dar, mai important ni se pare faptul că asimilarea și adaptarea instrumentarului matematic neoclasic a conferit rigoare și profunzime analizei teoretice a comerțului internațional, și, mai mult, a deschis perspectiva modelării ei ajungându-se la modelele sofisticate actuale, concepute pentru „n țări” și „n produse”.

2.2 Teoria dotării cu factori de producție – teorema Hecksher-Ohlin

Teoria dotării cu factori de producție este cea de-a doua variantă neoclasică a modelului costurilor comparative, pe care își propune să-l explice și să-l dezvolte.

Paternitatea acestei teorii revine economistului suedez Eli Heckscher, prin articolul intitulat “The effect of foreign trade on the distribution of income”, publicat în 1919, în Ekonomisk Tidskrift (vol. XXI, p. 497-512), rămas necunoscut până în anul 1950.

După reluarea tezelor lui Heckscher, de către conaționalul său, Bertil Ohlin, în cunoscuta lucrare Interregional and International Trade, în literatură se vorbește de teorema Heckscher-Ohlin.

Obiectivele formulate explicit de către autori au fost:

de a construi o teorie a comerțului internațional compatibilă cu teoria interdependenței reciproce a prețurilor, așa cum a fost ea dezvoltată de Walras, Menger, Jevons, Marshall, Clark, Fischer, Pareto și Cassel (deci, independentă de teoria clasică a valorii-muncă);

de a demonstra că diviziunea internațională a muncii se explică prin diferențele în ce privește dotarea cu factori de producție a fiecărei țări;

de a analiza influența comerțului internațional asupra prețului factorilor de producție

Consecvenți acestor obiective, reprezentanții școlii suedeze elimină teoria valorii-muncă din teoria comerțului internațional și conduc raționamentul în termenii prețurilor exprimate în monedă.

Prețurile sunt considerate identice cu costurile de producție. Acestea, la rândul lor, se compun din prețurile factorilor utilizați la producția bunurilor respective.

Dacă două țări au aceeași dotare cu factori (în aceeași cantitate și de aceeași calitate) și utilizează o tehnică de producție identică, atunci costurile de producție și implicit, costurile comparative vor fi aceleași.

Pentru ca să existe diferențe între costurile comparative, Heckscher consideră că sunt necesare două condiții:

dotarea proporțională cu factori să difere de la o țară la alta;

să difere proporția factorilor utilizați în producția fiecărui bun.

La rândul său, Ohlin, bazându-se pe aceeași identitate între costurile de producție și prețurile mărfurilor, consideră că acestea din urmă depind de raportul dintre cerere și ofertă.

Cererea de bunuri depinde de nevoile și preferințele consumatorilor, precum și de veniturile indivizilor.

La rândul ei, oferta de mărfuri este condiționată de oferta de factori și de condițiile fizice ale producției, adică de funcțiile de producție.

Deoarece factorii de producție sunt presupuși de aceeași calitate, funcțiile de producție sunt identice pentru același produs. Ca urmare, diferențele dintre prețurile/costurile relative se datorează fie condițiilor cererii de mărfuri, fie diferențelor sub aspectul ofertei de factori de producție.

Considerând că, de regulă, diferențele privind cererea au o influență mai mică decât cele care se referă la oferta de factori, Ohlin ajunge și el la concluzia că factorul determinant al diferențelor dintre prețurile relative generatoare de comerț exterior îl constituie dotarea diferită cu factori de producție a fiecărei țări.

Pe scurt, fiecare țară are interes să producă bunurile care încorporează în proporție mare factorul relativ abundent și ieftin și să importe bunurile a căror producție necesită cantități mari de factor rar și scump.

În această perspectivă, comerțul exterior apare ca un schimb de factori abundenți contra factorilor rari.

În concepția reprezentanților școlii suedeze, libera circulație a mărfurilor compensează parțial imobilitatea factorilor de producție. Totodată, ea tinde să egalizeze prețurile absolute și relative ale factorilor, adică tinde să egalizeze salariile, rata dobânzii și renta funciară.

Mecanismul explicativ al tendinței de egalizare este simplu: pentru satisfacerea cererii suplimentare de export crește cererea de factor relativ abundent și ieftin și, în consecință, prețul acestuia urcă, iar importurile măresc, de fapt, oferta de factor rar și scump, așa încât prețul acestuia va avea tendință de scădere.

2.3 Definitivarea modelului H-O-S

În modelul Heckscher-Ohlin, egalizarea prețurilor factorilor de producție este considerată doar o tendință. Egalizarea nu este completă, datorită a numeroși factori, care pot neutraliza o astfel de tendință.

În acest sens, Heckscher precizează mai întâi că egalizarea prețurilor factorilor ar fi completă, numai dacă tehnicile de producție ar rămâne aceleași în ambele țări. În realitate, comerțul internațional poate modifica combinațiile de producție, chiar dacă în condiții de autarhie ar fi fost identice. Dacă, de exemplu, una din țări se specializează în producția bunurilor care necesită multă muncă și puțin capital, raritatea relativă a capitalului în raport cu munca se va atenua. Aceasta poate declanșa o tendință de creștere a salariilor, care va incita antreprenorii să caute noi soluții tehnologice, menite să economisească munca. În consecință, tendința de egalizare a prețurilor factorilor ar putea fi neutralizată de creșterea cererii, respectiv a prețului pentru capital, rezultată din modificarea tehnicii de producție.

Un al doilea factor de contracarare a tendinței de egalizare invocat de Heckscher îl reprezintă posibilitatea creșterii interne a ofertei de factor rar. Aceasta ar putea avea loc chiar în ipoteza imobilității internaționale a factorilor, prin crearea lor pe plan intern (acumulare de capital etc.).

În al treilea rând, după cum menționează Richard Caves, Heckscher a întrevăzut posibilitatea ca ramurile generatoare de export care se dezvoltă să absoarbă factori de producție în aceeași proporție cu eliberarea lor din ramurile concurente ale importurilor, care își restrâng activitatea. O asemenea evoluție ar fi de natură să împiedice orice mișcare de egalizare a prețurilor.

Concluzia teoremei Heckscher-Ohlin, referitoare la tendința de egalizare a prețurilor factorilor, a fost preluată de P.A.Samuelson, în două articole apărute în Economic Journal.

Pentru analiza acestei tendințe, autorul introduce o serie de ipoteze restrictive. Dintre ele, unele sunt cele luate în considerație de teoria clasică și neoclasică, respectiv:

imobilitatea internațională a factorilor de producție,

identitatea funcțiilor de producție,

absența economiilor de scară;

inelasticitatea perfectă a curbei ofertei de factori (dotarea cu factori este considerată fixă).

Pe lângă acestea, Samuelson formulează și o serie de ipoteze noi, specifice modelului său. Este vorba de:

productivitatea marginală descrescândă a factorilor de producție;

costurile de producție descrescânde;

specializarea internațională incompletă;

intensitatea ireversibilă a utilizării factorilor (ceea ce înseamnă că intensitatea utilizării factorilor de producție este considerată diferită pentru fiecare bun).

Pe baza ipotezelor mai sus menționate, Samuelson elaborează două demostrații, una geometrică și alta algebrică, din care rezultă că schimburile comerciale internaționale ar conduce în mod necesar, în condițiile presupuse, la o egalizare absolută, a prețurilor factorilor de producție la scară internațională.

Asemenea concluzii corespund întrutotul idealului de egalizare a șanselor, indicând condițiile abstracte ale realizării unui echilibru armonios la nivelul global al economiei mondiale.

După completarea cu aceste demonstrații, teorema Heckscher-Ohlin capătă denumirea de “modelul H-O-S” (Heckscher-Ohlin-Samuelson). Odată definitivat, acest model devine principalul punct de referință și de inspirație al teoreticienilor comerțului internațional. Despre acest model s-au scris numeroase lucrări, din care unele îl contestă, altele îl confirmă în întregime sau parțial, tinzând la o aprofundare și dezvoltare a lui.

Așa cum apreciază Harry G.Johnson, “perfecționarea modelului H-O-S constituie cea mai mare realizare a cercetării în domeniul teoriei pure a comerțului internațional de după al doilea război mondial”.

2. 4 Modelul Heckscher – Ohlin cu coeficienți ficși

2.4.1 Intensitatea și abundența relativă a factorilor de producție

Presupunem existența a două țări (X și Y), care produc două bunuri (A și B) pe baza a doi factori de producție: forță de muncă (măsurată în om-ore) și capital (măsurat în unități convenționale). Presupunem, de asemenea, că tehnologia de care dispun cele două țări pentru producerea celor două bunuri este similară. Cu alte cuvinte, funcția de producție (pentru fiecare marfă) are aceeași formă. Pornim de la premisa că relația de producție are coeficienți ficși, ceea ce înseamnă că nu există decât o singură modalitate de a produce un bun: prin folosirea unui anumit număr de ore de muncă și a unui anumit număr de unități valorice de capital. Proporția de combinare a acestor factori nu poate fi modificată, ea este fixă pentru ambele bunuri, oricare ar fi prețul factorilor de producție. Se exclude, astfel, posibilitatea substituirii unui factor cu celălalt, ca efect al variației prețului factorilor.

Intensitatea factorilor de producție se determină ca fiind raportul care exprimă proporția în care ei se combină pentru producerea diferitelor bunuri. În cazul în care avem de-a face cu coeficienți ficși (de tip Leontieff) pentru fiecare dintre activități, clasificarea bunurilor după raportul capital-muncă se poate face ușor. Problemele apar în cazul în care luăm în calcul și posibilitatea substituirii unui factor cu celălalt, alegerea tehnologiei realizându-se în așa fel încât să asigure minimizarea costului de producție.

Considerăm că producția bunului A necesită utilizarea intensivă a factorului muncă, în timp ce bunul B utilizează intensiv factorul capital.

Notăm cu MA și MB numărul de ore de muncă necesare pentru a produce o unitate de bun A, respectiv B, și cu KA și KB numărul de unități valorice de capital necesare pentru a produce aceleași bunuri.

A = (MA, KA)

B = (MB, KB)

Considerăm că producția bunului A necesită utilizarea intensivă a factorului muncă, în timp ce bunul B utilizează intensiv factorul capital.

Putem exprima acest lucru în două moduri:

KA/MA< KB / MB – adică producția bunului B necesită un număr mai mare de unități de capital per muncitor decât producția bunului A. Rezultă că bunul B este intensiv în capital, iar bunul A în muncă.

KA/KB<MA/MB – adică proporția relativă de capital folosită pentru producerea bunului A este mai mică decât proporția relativă de muncă folosită pentru producerea aceluiași bun. Rezultă că bunul A este intensiv în muncă, iar bunul B în capital.

Intensitatea relativă a factorilor, deși importantă în înțelegerea modelului, nu este suficientă pentru determinarea direcțiilor de specializare. Pe de altă parte, modelul ricardian nu mai poate oferi un răspuns la problema direcțiilor de specializare, deoarece costurile comparative ale bunurilor nu mai depind doar de productivitatea muncii din cele două țări. Avantajul comparativ apare, astfel, ca fiind determinat de măsura în care cei doi factori sunt disponibili în țările respective.

Pentru a evidenția disponibilitatea factorilor de producție, introducem noțiunile: abundență relativă și raritate relativă, definite în funcție de raportul în care factorii de producție se găsesc în diferite țări, pe baza a două criterii principale:

criteriul fizic, care ia în calcul existența fizică a factorilor, măsurată prin cantitatea (volumul) acestora (de exemplu: mărimea populației apte de muncă, valoarea estimată a capitalului, suprafața de teren destinată agriculturii etc.)

criteriul economic, bazat pe valoarea economică a factorilor de producție, măsurată prin prețul acestora (nivelul salariilor pe piața muncii, dobânda practicată pe piața capitalului, prețul terenului etc.)

Corespunzător criteriului fizic, țara X este considerată abundentă (respectiv săracă) în factorul capital atunci când raportul agregat capital fizic/forță de muncă este mai mare (mai mic) decât în țara Y:

Kx/MxKy/My țara X este mai abundentă în factorul capital decât Y

Unde:

Kx – capital fizic în țara X

Mx- muncă disponibilă în țara X

Ky- capital fizic în țara Y

My – muncă disponibilă în Y.

Acest lucru se mai poate exprima și astfel:

Kx/KyMx/My.

Conform criteriului economic, țara X este abundentă (săracă) în factorul capital dacă prețul relativ al capitalului este mai mic (mai mare) decât în Y.

Adică: /PMy sau PKx/PKyPMx/PMy ceea ce semnifică faptul că țara X este abundentă relativ în factorul capital față de țara Y (în țara X prețul capitalului este relativ mai ieftin decât în Y).

Unde:

PKx – prețul capitalului în țara X

PMx – prețul muncii în țara X

PKy – prețul capitalului în țara Y

PMy – prețul muncii în țara Y

Dacă luăm în considerare faptul că prețul capitalului într-o țară se poate exprima prin nivelul mediu al ratei dobânzii din acea țară (d), iar prețul muncii prin nivelul mediu al salariului orar din acea țară (w), putem scrie relațiile de mai sus astfel:

dx/wx dy/wy sau

dx/dywx/wy

Și Bhagwati sesizează existența celor două posibilități de definire a abundenței unui anumit factor de producție, fie luând în considerare criteriul fizic (comparând raporturile capital/muncă pentru cele două țări), fie cel al prețurilor (comparând nivelurile raportului w/d din cele două economii naționale).

Pentru exemplificare, presupunem existența în realitate a situației prezentate în tabelul următor:

Conform citeriului fizic:

țara X: Kx / Mx = 9 / 10 = 0,90

Y: Ky / My = 12 / 11 = 1,09

Kx/Mx Ky/My => țara X este relativ săracă fizic în factorul capital și relativ abundentă în factorul muncă, în timp ce țara Y este relativ abundentă fizic în factorul capital și relativ săracă în factorul muncă în factorul muncă.

Conform criteriului economic:

țara X: dx / wx = 30/0,85= 35,29

țara Y: dy / wy = 15 / 2 = 7,5

dx / wx dy / wy => țara X este relativ săracă în factorul capital (factorul capital este relativ mai scump decât în țara Y) și relativ abundentă în factorul muncă (munca este relativ mai ieftină), în timp ce țara Y este relativ abundentă în factorul capital și relativ săracă în factorul muncă.

2.4.2 Posibilitățile producției

Întrucât resursele de care dispune o țară sunt limitate, rezultă că și producția care poate fi obținută prezintă un nivel maxim, depinzând strict de cantitatea de inputuri ce pot fi utilizate. În exemplul anterior, în țara X, posibilitățile de producție sunt date de cele 10 milioane de persoane apte de muncă și de cele 9 miliarde uvc de capital de care poate dispune.

Un alt factor care influențează decisiv posibilitățile producției îl reprezintă tehnologia folosită, adică intensitatea relativă cu care sunt utilizați factorii de producție.

Continuând exemplul anterior, presupunem că, în țara X, cei doi factori de producție sunt utilizați în proporțiile următoare:

Capital Muncă

A 1/4 1/2

B 1/2 1/3

Conform acestor proporții rezultă că:

KA/MA= =1/2

KB/MB==3/2

Deci: KA/MA KB/MB

Ceea ce inseamnă că bunul A este consumator intensiv de muncă, iar bunul B este consumator intensiv de capital.

Asupra posibilităților de producție ale țării X se exercită două constrângeri:

– una din partea factorului muncă, exprimată prin relația:

– alta din partea factorului capital, exprimată prin relația:,

unde A și B reprezintă cantitățile produse din fiecare bun.

Deci, posibilitățile de producție se înscriu în soluțiile sistemului:

Presupunând că atât factorul muncă, cât și capitalul sunt folosiți integral, relațiile anterioare devin:

Prin rezolvarea sistemului obținem următoarea soluție:

Combinația 12 unități din bunul A și 12 unități din bunul B este combinația optimă care se poate obține utilizând la maximum resursele de care dispune țara X.

Reprezentăm grafic cele exprimate anterior:

Constrângerea factorului muncă:

Dreapta MN reprezintă constrângerea factorului muncă. De-a lungul acestei drepte se obțin combinații de bunuri care utilizează integral resursele de muncă și parțial resursele de capital.

Constrângerea factorului capital:

Dreapta PQ reprezintă constrângerea factorului capital. De-a lungul acestei drepte se obțin combinații care utilizează integral resursele de capital și parțial pe cele de muncă.

La intersecția celor două drepte se află combinația optimă: E(12,12) obținută numeric anterior.

Fiind constrânsă simultan de caracterul limitat al resurselor sale de capital și de muncă, frontiera posibilităților de producție ale țării X este dată de linia frântă NEP. Punctele din interiorul patrulaterului ONEP reprezintă combinații din cele două bunuri pe care economia respectivă le poate produce. Punctele din afara patrulaterului ONEP reprezintă niveluri ale producției imposibil de atins din cauza insuficienței unuia sau a ambilor factori.

Punctele situate pe una din laturile NE sau PE reprezintă combinații care utilizează integral un factor și numai parțial pe celălalt. Singura combinație pentru care cei doi factori sunt utilizați integral este cea corespunzătoare punctului E.

2.4.3 Avantajul comparativ și specializarea națiunilor

Presupunem că cele două țări folosesc aceleași tehnologii în producerea celor două bunuri. Rezultă că coeficienții prezentați în tabelul anterior sunt valabili și pentru țara Y. Așadar, constrângerile factorilor pentru Y vor fi exprimate astfel:

Similar cu exemplul anterior, va fi reprezentată grafic frontiera posibilităților de producție pentru Y:

Astfel, constrângerea factorului muncă devine:

Constrângerea factorului capital devine:

Rezolvînd sistemul de ecuații ce reprezintă constrângerile factorilor pentru țara Y, obținem soluția optimă:

Reprezentăm grafic și obținem frontiera posibilităților de producție pentru țara Y: linia frântă N’E’P’:

Punctele din interiorul patrulaterului ON’E’P’ reprezintă combinații din cele două bunuri pe care economia respectivă le poate produce. Punctele din afara patrulaterului reprezintă niveluri ale producției imposibil de atins din cauza insuficienței unuia sau a ambilor factori.

Punctele situate pe una din laturile N’E’ sau P’E’ reprezintă combinații care utilizează integral un factor și numai parțial pe celălalt. În punctul E’, economia țării Y utilizează integral cei doi factori de producție.

Raportându-ne la exemplul prezentat anterior, se observă că, utilizând resursele disponibile, țările luate în discuție obțin producții diferite din cele două bunuri A și B: țara X produce, în punctul de optim, o cantitate mai mare din bunul A (12 față de 9), dar mai mică de bun B (12 față de 19,5) , decât țara Y.

După cum am arătat mai sus, bunul A este consumator intensiv de resurse de muncă iar țara X este relativ abundentă în factorul muncă.

Putem desprinde următoarea concluzie: fiecare țară produce o cantitate mai mare din bunul care utilizează intensiv factorul relativ abundent și o cantitate mai mică din celălalt bun, deoarece constrângerea exercitată de factorul relativ rar este mai puternică decât cea a factorului relativ abundent.

Astfel, combinația produsă de fiecare țară depinde de înzestrarea cu factori, națiunile tinzând să producă acele bunuri consumatoare intensive de factori relativ abundenți.

Posibilitățile de producție evidențiate anterior au fost calculate pentru cazul în care cele două economii naționale se află în stare de autarhie. Situația se schimbă în cazul în care acestea se vor implica în activități de comerț. În acest caz, se va aplica legea avantajului comparativ: fiecare țară se va specializa în producția bunului la care deține avantaj comparativ, fără a abandona, însă, complet producția celuilalt bun; schimbul dă posibilitatea realizării unui consum superior la ambele bunuri.

Cunoscând intensitatea relativă a factorilor de producție (proporția în care ei se combină pentru producerea celor două bunuri) și abundența relativă a factorilor (determinată aplicând cele două criterii), stabilirea avantajului comparativ și a direcțiilor de specializare se face pe baza a două judecăți:

dacă avantajul comparativ depinde de condițiile de producție, adică de nivelul ei de eficiență, este normal ca țara în care un factor este fizic mai abundent să dispună de condiții mai bune pentru producerea bunului care folosește intensiv acel factor.

dacă națiunile se specializează în producerea de bunuri la care dețin avantaj comparativ cu scopul de a le exporta, este logic ca specializarea să se realizeze în ramurile care utilizează intensiv factorii relativ mai ieftini, adică factorii relativ mai abundenți, după criteriul economic.

Astfel, poate fi formulată teorema Heckscher-Ohlin conform căreia o națiune are avantaj comparativ și exportă bunul pentru producerea căruia utilizează intensiv factorul de producție de care națiunea respectivă dispune relativ abundent.

2.5 Înzestrarea cu factori și mecanismele creșterii

2.5.1 Efectul Rybczinski

Modificările gradului de dotare cu factori, schimbând constrângerile asupra producției, au efecte diferite asupra capacității economiei de a produce diferite bunuri.

Impactul pe care creșterea economică orientată spre un anumit factor îl are asupra producției de bunuri este numit efectul Rybczinski, după numele economistului polonez T.M. Rybczinski. Într-o economie în care resursele sunt complet folosite, o creștere economică echivalentă cu sporirea cantității disponibile dintr-un factor de producție are ca efect sporirea producției bunurilor care utilizează intensiv acel factor și scăderea producției celorlalte bunuri.

Acest lucru poate fi reprezentat grafic, presupunând că, pornind de la situația inițială, dotarea cu capital a țării X crește cu 33%.

În acest caz, constrângerea factorului capital devine:

Constrângerea factorului muncă rămâne la fel:

Rezolvăm sistemul de ecuații al constrângerilor factorilor și obținem punctul de optim:

În aceste condiții, dreapta constrângerii factorului capital se deplasează spre exterior, în P1Q1. Capitalul disponibil devine 12 (în loc de 9) iar noua frontieră a posibilităților de producție devine linia frântă NE1P1. Utilizarea completă a resurselor este marcată pe grafic de punctul E1(6,21). Se observă că producția de bun B (consumator intensiv de capital) în punctul de optim, a crescut de la 12 la 21, cu 75%. În același timp, producția de bun A scade de la 12 la 6, cu 50%.

Deci, creșterea cantității disponibile din factorul capital a condus la creșterea producției bunului intensiv în factorul capital.

2.5.2 Prețul bunurilor și prețul factorilor. Efectul Stolper-Samuelson

Modelul Heckscher-Ohlin arată care ar trebui să fie direcțiile de specializare ale națiunilor, în funcție de dotarea lor cu factori de producție. Totodată, sunt prezentate efectele benefice asupra celor două economii care realizează un nivel superior de bunăstare, situându-se pe o curbă de indiferență superioară superioară celei corespunzătoare stării de autarhie.

Economiștii americani Wolfgang Stolper și Paul Samuelson au demonstrat că, din comerțul internațional, câștigă cele două națiuni ca atare, însă prețul relativ al bunurilor influențează distribuirea venitului național între posesorii de factori. Efectul comerțului internațional asupra salariului real poate fi determinat matematic, variind raportul prețurilor celor două bunuri (P /P) și observând cum se modifică productivitatea fizică marginală a muncii în industria bunului pe baza caruia a fost definit salariul real. Deși pleacă, inițial, de la o ipoteză restrictivă, considerând că lucrătorii consumă doar unul din cele două bunuri, ulterior, concluzia enunțată precizează că comerțul internațional influențează negativ venitul real al factorului relativ rar, indiferent la care din bunuri se raportează acest venit.

Generalizând, creșterea prețului relativ al unui bun determină creșterea în termeni reali a veniturilor proprietarilor factorului utilizat intensiv în producerea acelui bun și diminuarea veniturilor reale ale posesorilor celuilalt factor.

Pentru a sublinia efectele modificării prețului relativ a două bunuri într-o economie cu doi factori de producție, capital și muncă, continuăm exemplul anterior. Vom introduce ca noi variabile salariul mediu orar (w) și rata de împrumut a capitalului (r) – adică prețul care trebuie plătit pentru folosirea unei unități valorice convenționale de capital. De asemenea, presupunem că prețul unei unități din bunul A este 6, iar cel al unei unități din bunul B este 9.

În condițiile unei piețe cu concurență perfectă, prețul unui bun este egal cu costul de producție, profitul fiind considerat element constitutiv al costului. Astfel:

Prețul bunului A = Costurile salariale aferente producerii lui A + Costurile de capital aferente producerii bunului A

adică:

Prețul bunului B = Costurile salariale aferente producerii lui B + Costurile de capital aferente producerii bunului B

adică:

Rezolvăm sistemul și obținem punctul de optim:

Reprezentăm grafic (figura 4):

În punctul E, de intersecție a dreptelor MN și M1N1, prețurile egalează costurile de producție în ambele sectoare, corespunzător unui salariu orar de 4,5 și a unei rate de împrumut a capitalului de 15.

Vom presupune că are loc o creștere a prețului bunului A cu 25%; prețul bunului A devine, deci, 7,5.

Reprezentăm grafic această nouă situație:

Astfel, dreapta MN se va deplasa spre exterior, în poziția PQ.

Se observă că noul punct de intersecție este E’(9,12). Cu alte cuvinte, creșterea prețului bunului A cu 25% a determinat, la punctul de optim, o creștere de 100% a prețului factorului corespunzător (munca) și o scădere a prețului celuilalt factor (capitalul). Rezultă că veniturile reale ale muncitorilor cresc, în timp ce veniturile proprietarilor de capital se diminuează.

Efectul amplificat (o creștere mai mult decât proporțională) al prețului bunurilor asupra prețului factorilor de producție și, implicit, asupra distribuirii venitului național între proprietarii de factori, este denumit efectul Stolper-Samuelson.

2.6. Privire critică asupra tezei egalizării prețului factorilor de producție

Încă de la apariția sa, teza egalizării prețului factorilor a suscitat mult interes, căpătând printre analiștii comerțului internațional numeroși adepți, dar și mai numeroși adversari.

Alături de P.A.Samuelson, teoreticieni consacrați, precum J.Tinbergen, J.Meade, R.Heller ș.a. s-au angajat în aprofundarea și dezvoltarea tezei egalizării prețurilor factorilor, prin luarea în considerație a mai mult țări, produse și factori de producție. Ei au demostrat că nu există nici un motiv pentru care teorema H-O-S să nu poată fi extinsă la un număr mai mare de țări, produse și factori, cu condiția ca numărul ecuațiilor să fie egal cu cel al necunoscutelor. Prin aceasta, ei au contribuit la propagarea ideii că schimburile comerciale internaționale duc la egalizarea prețurilor și a veniturilor, îndeosebi a salariilor. Dacă o asemenea egalizare ar avea loc, acest fapt ar fi întrutotul pozitiv. Trebuie avut în vedere, însă, că mecanismele schimbului internațional pot fi și de asemenea natură, încât să nu conducă în mod necesar la egalizarea condițiilor de dezvoltare, ci din contră, să adâncească inegalitățile dintre țări.

Frapați de persistența inegalităților de dezvoltare, numeroși teoreticieni (M. Byé, R. Harrod, Ch. P. Kindleberger, M. Moret, G. Haberler, G. Myrdal, Fr. Perroux, Th. Balogh etc) contestă veridicitatea tezei egalizării prețurilor factorilor, invocând irealismul ipotezelor și inadvertența dintre concluziile teoretice și realitățile economice.

„Ipotezele cele mai ireale-apreciază M. Byé, sunt cele care privesc: mobilitatea internațională perfectă a produselor, cea a concurenței perfecte și a omogenității produselor. Dar ne putem îndoi mai ales de omogenitatea factorilor: munca muncitorului american nu este strict interschimbabilă cu cea a lucrătorului indian. În orice caz, concluziile nu au nici o semnificație în afara ipotezelor.”

Mulți teoreticieni consideră teorema H-O-S drept argument pentru a demonstra lipsa de semnificație practică a teoriei comerțului internațional. În opinia lor, confruntarea principiului egalizării prețurilor factorilor cu realitatea persistenței decalajelor internaționale de venit pe locuitor, probează inadvertența dintre teorie și realitate.

În acest sens, sugestivă este concluzia neoliberalului Kindleberger, care susține că „egalizarea prețurilor factorilor poate fi considerată mai mult o curiozitate intelectuală decât o apreciere semnificativă pentru lumea reală.”

Aceeași opinie este exprimată de M. Moret, care subliniază că „Teorema egalizării constituie doar un exercițiu didactic…..Afirmația că prețurile factorilor se egalizează de la națiune la națiune, în timp ce se constată de fapt disparități profunde între ele, constituie un act pur și simplu gratuit.”

Chiar Haberler nu ezită să conteste teorema egalizării. „În acești ultimi ani-notează autorul neoclasic, reviste serioase și-au oferit paginile unor dezbateri foarte savante, în cadrul cărora unii participanți s-au simțit în măsură să demonstreze că, în anumite ipoteze, liberul schimb de produse ar fi un substitut perfect al migrațiilor libere ale muncitorilor și a liberei mișcări a factorilor de producție pe plan internațional și că din acest fapt ar decurge o egalizare completă a prețurilor factorilor. Dar, ipotezele pe care aceste rezultate fericite se bazează au apărut mai puțin conforme cu realitatea decât s-a gândit la început. Ca urmare, această agitație teoretică a condus la o concluzie diametral opusă: ea a demonstrat că egalizarea prețurilor factorilor este în realitate aproape de neconceput.”

Critici și mai vehemente au fost formulate de „tiers-mondialiști” precum G. Myrdal, Th. Balogh etc. G. Myrdal considera teza egalizării „total în contradicție cu experiența faptelor, care atestă că între diferite națiuni disparitățile de venit s-au adâncit și se adâncesc mereu.”

Pornind de la această constatare el contrapune teoremei egalizării așa-numitul „principiu al cauzalității circulare și cumulative”. Potrivit acestui principiu, schimburile comerciale și mișcările internaționale de capitaluri au, în general, ca efect adâncirea condițiilor de inegalitate. „Printr-un fel de cerc vicios al efectelor cumulative-notează Myrdal, o țară a cărei putere productivă și venituri sunt deja ridicate va tinde din ce în ce să se îmbogățească, în timp ce o țară rămasă în urmă se va menține la nivelul scăzut sau nu va înceta să sărăcească, atâta timp cât se va mulțumi să conserve legile naturale ale schimbului.”

Th. Balogh susține și el că „mecanismul de egalizare a remunerației factorilor poate funcționa într-o manieră perversă.” El invocă drept argument faptic pentru infirmarea acestei teze fenomenul degradării rapoartelor de schimb ale țărilor sărace.

Sintetizând criticile adresate tezei egalizării, apare îndreptățită concluzia formulată de H. Johnson că singura semnificație de ordin pozitiv, pe care ea ar putea-o avea, constă în aceea că, demonstrând imposibilitatea egalizării în absența condițiilor formulate, sunt evidențiați tocmai prin reversul ipotezelor impuse o parte din factorii care împiedică o asemenea egalizare (diferențele internaționale în calitatea factorilor, diversitatea tehnologiilor de producție, prezența elementelor de monopol etc), fără însă a conduce la dezvăluirea tuturor cauzelor inegalităților de preț și de venit.

2.7. Semnificația teoriei dotării cu factori de producție

Mai mult vehiculată în literatură decât prima variantă neoclasică elaborată în termenii costurilor de oportunitate, teoria dotării cu factori de producție are o mare semnificație pentru explicarea specializării internaționale și fundamentarea strategiilor și politicilor comerciale și de dezvoltare.

Privită în prelungirea teoriei ricardiene, ea se articulează perfect, ca element de completare și aprofundare a teoriei costurilor comparative. Spunem aceasta întrucât abundența sau raritatea factorilor de producție reprezintă una din cele mai importante cauze ale diferențelor dintre costurile comparative.

Apoi, dotarea cu factori de producție reprezintă un criteriu de sine stătător de specializare, care în aplicabilitatea teoretică și practică precede criteriul costurilor comparative. Avem în vedere faptul că oferta de factori de producție de care o țară dispune, constituie factorul determinanat decisiv al posibilităților naționale de producție.

Oferta de factori, privită nu în raport cu alte țări, ci ca o variabilă specifică economiei naționale respective, permite identificarea multitudinii de bunuri ce pot fi obținute pe cale directă din producția proprie. La rândul ei, dimensiunea și structura cererii naționale este cea care condiționează compoziția mulțimii de bunuri necesare pe plan național.

Din confruntarea seriei bunurilor posibil de produs în cadrul național cu cea a bunurilor necesare consumului autohton s-ar degaja lista așa-numitelor „importuri necesare”. Ele au ca obiect bunurile necesare pentru care nu sunt disponibili factori de producție în cadrul național.

Volumul și structura „importurilor necesare” sunt condiționate de insuficiența/inexistența factorilor de producție și de structura și intensitatea nevoii sociale, indiferent de criteriile de rentabilitate.

Dincolo de punctul importurilor necesare, se ridică problema specializării internaționale. Ea presupune a alege din multitudinea de bunuri ce pot fi obținute prin diversa combinare a factorilor de producție interni, pe cele care realmente vor fi produse în țară și pe cele a căror producție va fi abandonată în favoarea străinătății, care vor constitui „gama importurilor alternative”.

Pentru delimitarea seriei bunurilor obținute pe cale directă de seria importurilor alternative, criteriul dotării cu factori apare ca o pre-condiție. Dincolo de această pre-condiție, teoretic și practic, delimitarea se explică și se operează după numeroase criterii de profitabilitate evidențiate de scara nivelurilor de productivitate a factorilor, nivelul costurilor comparative etc. La acestea se adăugă, bineînțeles, numeroase alte criterii ce țin de echilibrul strategic al dezvoltării economiei naționale sau a firmelor.

De remarcat că, în calitate de criteriu al diviziunii internaționale a muncii, dotarea cu factori de producție prezintă semnificație pentru fundamentarea specializării de tip inter-sectorial sau inter-ramuri. Acestea sunt într-adevăr riguros condiționate de diferențele privind dimensiunea și structura stocului național de factori de producție, spre deosebire de specializarea de tip intra-ramură, care se produce pe fondul unor condiții similare de înzestrare factorială.

Referitor la semnificația teoriei dotării cu factori ca fundament al strategiilor de dezvoltare, se impune a fi subliniat că, mai mult decât analiza în termenii costurilor de substituție, ea a contribuit la răspândirea ideii că schimbul internațional, prin efectele sale asupra repartiției veniturilor, creează aceleași condiții de dezvoltare economică pentru toate țările.

„Raritatea unui anumit factor – nota în acest sens E. Hecksher, va crește în unele țări și va descrește în altele, ca rezultat al comerțului exterior. Dacă fiecare țară tinde să exporte mărfuri care încorporează în cantități mari factorul ei abundent, prima problemă este în ce condiții, cum și în ce proporție, comerțul exterior va egaliza raritatea factorilor de producție între țări. Evident – conchide autorul, aceasta este problema tendinței comerțului de a crea aceleași condiții economice în diferite țări.”

Așa cum am arătat, conform acestei teorii, condițiile similare de dezvoltare economică pentru toate țările ar fi create prin mecanismul egalizării mai mult sau mai puțin complete a remunerației factorilor de producție.

Prin postulatele sale, teoria dotării cu factori de producție a devenit în scurt timp de la elaborare fundamentul teoretic al unei strategii de dezvoltare, pe care teoreticienii o denumesc „legea proporției factorilor.” Succint, în formularea lui R.S. Eckaus, această lege ar putea fi definită ca fiind „tehnica care, plecând de la factorii disponibili, asigură producția maximă.”

Pe parcursul „deceniilor dezvoltării” această lege s-a situat în centrul aprinselor dezbateri asupra strategiilor de dezvoltare ale țărilor rămase în urmă; conform acestei legi, apare recomandabil pentru țările mai slab dezvoltate ca, având în vedere structura diferită a stocului de factori comparativ cu țările avansate, să acorde prioritate investițiilor în ramurile care necesită puțin capital și multă forță de muncă. În argumentarea lui Henry G. Aubrey, o asemenea recomandare este întemeiată, deoarece „apare evident că, dacă capitalurile sunt mai puțin abundente decât forța de muncă, intensitatea capitalului trebuie să fie slabă și nivelul tehnologiei relativ mai scăzut; aceasta într-adevăr permite să se facă economii asupra costului în capital pentru mașini și utilaje.”

Fără a generaliza și absolutiza valabilitatea lor, soluțiile recomandate în baza „legii proporției factorilor” apar raționale, cu condiția compatibilizării lor cu cerințele specifice ale mediului economic vizat.

Cap. 3 CĂTRE O NOUĂ TEORIE A COMERȚULUI INTERNAȚIONAL

Noțiunea de „noua teorie a comerțului internațional” desemnează de fapt o suită de teze și teorii, care contestă anumite aspecte ale teoriei tradiționale și formulează noi elemente de răspuns la problemele fundamentale ale analizei teoretice a schimburilor internaționale. Noua teorie nu reprezintă un corp unitar și nu infirmă teoria tradițională. Suita de teorii care formulează noi explicații la problemele esențiale propuse de teoria tradițională, referitoare la determinanții comerțului internațional și efectele politicilor comerciale, se înscriu drept completări și alternative ale tezelor teoreticienilor clasici și neoclasici.

3.1 Repere ale noii teorii a comerțului internațional – N.T.C.I.

Ca nouă secvență a teoriei comerțului internațional, noua teorie s-a impus atenției la sfârșitul anilor ’70. Dar punctul de plecare îl reprezintă, de fapt, contestările postbelice ale ipotezelor teoriei tradiționale. De remarcat că cele mai multe din contestările formulate vizează modelul H-O-S și, mai puțin, teoria lui Ricardo.

Sinteza realizată la sfârșitul anilor ’70 și, mai ales, în anii ’80 a criticilor și dezvoltărilor postbelice ale teoriei tradiționale reprezintă punctul de început al noii teorii a comerțului internațional.

Important de reținut este faptul că cele mai multe din insuficiențele teoriei tradiționale au fost semnalate în urma verificărilor empirice. Confruntate cu profundele mutații înregistrate în diviziunea internațională a muncii în deceniile postbelice, multe din ipotezele clasice sunt cofirmate doar parțial sau chiar infirmate.

Caracterul static al teoriilor tradiționale le face mai puțin apte să ofere explicații generale fenomenului actual deosebit de dinamic al specializării internaționale. Pentru explicarea noilor forme ale specializării internaționale de tip inter- și intra-ramură, teoreticienii postbelici au recurs la abordarea în perspectivă dinamică a numeroși factori care influențează atât oferta, cât și cererea de mărfuri și de factori de producție.

Explicațiile dinamicii diviziunii internaționale a muncii prin prisma factorilor ce condiționează oferta se înscriu în logica analizei clasice. Ca urmare, așa cum vom arăta, contribuțiile teoreticienilor contemporani ai ofertei reprezintă mai mult o aprofundare a tezelor clasice și neoclasice. În schimb, demersurile întreprinse din unghiul de vedere al „economiei cererii” s-au soldat cu elemente de renovare a fundamentelor specializării și schimburilor internaționale.

3.2 Contribuția „teoreticienilor ofertei” la critica teoriei tradiționale

În mod tradițional și, am putea spune, chiar exclusiv, oferta, ca determinant al diviziunii internaționale a muncii, a polarizat atenția economiștilor, încă de la începuturile teoriei comerțului internațional. După cum știm, mai întâi Smith și Ricardo – primii teoreticieni ai ofertei, apoi Heckscher, Ohlin și teoreticienii substituției explică diviziunea muncii și schimburile dintre țări pe baza diferențelor dintre costurile absolute, respectiv comparative.

Aceste diferențe se datorează posibilităților diferite de producție, care generează o ofertă de mărfuri diferențiată ca mărime și structură. Și avantajul din schimburile internaționale este explicat tot în termenii unei „oferte suplimentare de consum”. Rolul cererii a fost minimalizat, fiind luat în considerație cel mult ca nivel (J. St. Mill, A. Marshall, G. Harberler etc) și aproape ignorat sub aspectul structurii.

Exclusivitatea rolului ofertei apare și mai pronunțată în cazul teoriei dotării cu factori de producție. În contextul acestei teorii, limitele izvorâte din absolutizarea rolului ofertei de factori sunt amplificate de ipotezele restrictive cu caracter static, referitoare la omogenitatea factorilor de producție și la invariabilitatea stocului sub aspect cantitativ. Criticile formulate din perspectiva ofertei nu neagă valoarea explicativă a modelului H-O-S. Aceasta deoarece oferta de factori de producție, ca element determinant al posibilităților de producție ale unei țări constituie într-adevăr una din cauzele fundamentale ale diferențelor dintre costurile comparative. Volumul și structura stocului de factori diferă de la țară la țară, fapt ce diferențiază ofertele naționale de export sub aspectul structurii și costurilor.

Ceea ce contestă însă criticii din perspectiva ofertei este ipoteza identității funcțiilor de producție, bazată pe omogenitatea factorilor de producție și identitatea tehnologiilor. Criticile formulate în acest sens pleacă de la premisa că diferențele în dotarea cu factori nu constituie singura sursă a avantajelor comparative. În condițiile economiei moderne, diferențele în ceea ce privește stocul de cunoștințe tehnice și organizatorice, ca și diferențele în calitatea muncii, exprimate de nivelul productivității, au o contribuție decisivă ca surse ale avantajelor comparative și ele nu pot fi ignorate.

3.3 Contestarea ipotezei omogenității factorilor de producție

Pe acest fir logic se înscriu numeroasele verificări empirice ale modelului H-O-S, care au pus în cauză ipoteza omogenității fatorilor de producție. Dintre acestea, cea mai semnificativă este cea cunoscută în literatură drept „paradoxul lui Leontieff”. În logica teoriei dotării cu factori ar fi trebuit ca SUA să exporte bunuri intensive în capital și care încorporează mai puțină muncă. Ori, pe baza datelor empirice, Leontieff ajunge la concluzia paradoxală că „participarea americană la diviziunea internațională a muncii se bazează pe o specializare caracterizată prin tipuri de produse care conțin relativ mai multă muncă decât capital.”

Raportându-ne la realitățile perioadei interbelice, și la cele ale perioadei imediat postbelice, putem evidenția meritele de necontestat ale modelului H-O-S. El lărgește și îmbină problematica de cercetare în domeniul comerțului internațional cu problemele legate de combinarea mai rațională a factorilor de producție, de amplasarea teritorială a acestora.

Dintre slăbiciunile subliniate de controversele teoretice ulterioare, este remarcată abordarea statică a comerțului internațional, atribuindu-se un rol exagerat factorilor naturali și repartiției lor geografice în explicarea avantajului relativ. Sunt ignorate practicile protecționiste ale țărilor dezvoltate, ca și marile decalaje din economia mondială contemporană, care pun sub semnul întrebării și ideea alocării raționale a resurselor și caracterul reciproc avantajos al comerțului internațional.

Modelul Heckscher-Ohlin a determinat, prin faptul că stabilea o legătură strânsă între dotarea cu factori de producție, comerțul internațional și prețurile factorilor, un interes deosebit pentru cercetători în a demonstra empiric valabilitatea teoriei. Reprezentativă în acest sens este contribuția economistului american W. Leontieff, prin studiile sale: “Producția internă și comerțul exterior: reexaminarea poziției capitalului american” (1953) și “Proporțiile factorilor și structura comerțului american” (1956). Scopul lui Leontieff a fost de a demonstra că mărfurile exportate de SUA erau produse cu un consum preponderent de muncă și nu de capital, așa cum ar fi trebuit, conform modelului H-O-S.

Demersul său pornește de la structura schimburilor externe ale Statelor Unite. Imediat după cel de-al doilea război mondial, SUA s-au impus pe plan mondial drept cea mai industrializată economie, cu cel mai mare stoc de capital din lume. Urmând raționamentul propus de modelul H-O-S, ar fi trebuit ca SUA să exporte preponderent bunuri intensive în capital și să importe bunuri intensive în factorul muncă. În acest sens, Leontieff calculează cantitățile de capital și muncă necesare pentru a produce bunuri americane destinate exportului în valoare de 1 milion $ și bunuri care să înlocuiască importuri americane de 1 milion $.

Capitalul intern per unitate de muncă necesar pentru a produce bunuri în valoare de 1 milion $

Sursa: W.W. Leontieff, Factor Proportions and the Structure of American Trade: Further Theoretical and Empirical Analysis, Review of Economics and Statistics, 38 (November 1956), p.392-397

Astfel, pentru fiecare ramură, ca de exemplu industria automobilelor, au fost calculate cantitățile de capital și muncă necesare pentru a fabrica o unitate de produs, luând în calcul nu numai activitatea de asamblare, ci și celelalte industrii furnizoare (sticlă, oțel etc.).

În funcție de ponderea fiecărei ramuri în totalul exporturilor, au fost calculate cantitățile medii de capital și muncă necesare pentru a produce bunuri exportate în valoare de 1 milion $. Similar, excluzând bunurile importate, dar care, oricum, nu puteau fi produse în SUA (cafea, banane etc.), au fost determinate cantitățile medii de capital și muncă necesare pentru a produce bunuri care să înlocuiască importuri americane în valoare de 1 milion $.

El se aștepta, conform teoriei H-O-S, ca exporturile SUA să necesite un număr mai mare de unități de capital per muncitor, decât în cazul celorlalte bunuri. Rezultatele obținute arătau, însă, că bunurile care ar înlocui importurile cer cu 30% mai mult capital per unitate de muncă decât cele exportate. Concluzia ar fi fost că structura de comerț exterior a Statelor Unite corespunde cu cea a unei țări relativ abundente în muncă. Considerând că rezultatele empirice au fost viciate de efectele celui de-al doilea război mondial, Leontieff a repetat raționamentul pentru anul 1951. Se poate observa că, deși intensitatea în capital a bunurilor importate de SUA scade, ea rămâne, totuși, superioară bunurilor exportate.

Procedând la o astfel de testare, Leontieff a ajuns la concluzii diametral opuse față de teoria proporției factorilor, în ceea ce privește specificul și, mai ales, structura exporturilor americane. SUA recurge la comerțul exterior mai degrabă pentru a economisi capital și a dispune de surplusul de forță de muncă, decât pentru a valorifica o presupusă abundență relativă de capital.

Concluzia lui Leontieff se bazează pe faptul că el examinează mai profund faptele economice, sesizând nu numai deosebirile cantitative privind dotarea cu factori de producție (ponderea mai mare a capitalului față de muncă în SUA), ci și deosebirile calitative (disparități tehnologice, grade diferite de calificare a forței de muncă etc.).

Astfel, Leontieff consideră că factorul de producție abundent în SUA este munca, și nu capitalul, așa cum rezulta din analiza propusă de modelul H-O-S. Factorul muncă devine preponderent în produsele americane nu sub aspect cantitativ, al numărului de ore muncă, ci calitativ, al productivității. Calitatea superioară a muncii americane, reflectată într-un înalt grad de productivitate (chiar de trei ori mai mare decât în alte țări), schimbă raportul muncă-capital în favoarea primului factor de producție.

Paradoxul este explicat de autor prin productivitatea mai mare a muncitorilor americani față de cei străini, datorită nu numai condițiilor naturale, ci mai ales educației, calificării, eficacității antreprenorilor, spiritului de inițiativă, organizării întreprinderii etc. Apelul la acești „factori cooperanți” – cum îi numește Haberler, infirmă ipoteza omogenității factorilor de producție.

Demersul empiric și concluziile teoretice și practice formulate de W. Leontieff au avut o influență puternică asupra cercetărilor ulterioare, stimulând testările practice ale diferitelor modele privind comerțul internațional. Astfel, Tatemoto și Ichimura (1959) au studiat structura comerțului exterior al Japoniei, descoperind un alt paradox. Japonia era o țară abundentă în forță de muncă, dar exporta preponderent bunuri intensive în capital, situație total incompatibilă cu modelul H-O-S. Explicația a constat-o locul pe care Japonia îl are în comerțul mondial. O evaluare diferențiată pe diferite relații a demonstrat că în comerțul cu Statele Unite, ca și în cel cu noile țări industrializate, modelul propus de Heckscher și Ohlin era respectat.

Stolper și Roskamp au verificat în 1961 aplicabilitatea acestei teorii pe cazul Republicii Democrate Germane. Deși peste 75% din exporturile est-germane se îndreptau către țări din blocul comunist, teorema H-O-S era verificată; exporturile realizate de RDG erau intensive în capital, factor considerat relativ abundent pentru această țară.

Testări empirice au fost realizate și pentru Canada de către Wahl (1961) pentru a arăta că, deși relativ abundentă în muncă, exporturile sale (majoritatea către Statele Unite) erau intensive în capital. Nici India nu corespundea modelului propus de Heckscher și Ohlin în ceea ce privește relațiile sale cu Statele Unite. Pe ansamblu, teorema nu era respectată, exporturile fiind intensive în capital, în timp ce factorul considerat abundent era munca. “Paradoxul lui Leontieff”, prin semnalarea unor insuficiențe reale ale modelului H-O-S, poate fi considerat o piatră de hotar în teoria comerțului internațional.

Analizând concepția reprezentanților școlii suedeze, Ch. Kindleberger subliniază că „explicația fondată pe avantajul comparativ pe care B. Ohlin a dezvoltat-o plecând de la intuițiile lui E. Hecksher neglijează faptul că există grupuri de factori neconcurențiali și factori specifici… deci că acești factori, în numeroase cazuri, nu sunt omogeni.”

3.4 Controverse asupra ipotezei identității funcțiilor de producție

Linder și Vernon consideră că ipoteza identității funcțiilor de producție presupune nu numai omogenitatea factorilor de producție, ci și identitatea tehnologiilor. Ori, pluralismul tehnologic ce caracterizează aceeași producție în țări diferite infirmă aceste postulate.

Un punct de vedere diametral opus este susținut de G. Marcy, care consideră că „în stadiul actual al transmiterii cunoștințelor tehnologice… ipoteza identității internaționale a funcțiilor de producție nu este atât de îndepătată de realitate.”

Principalele canale de transmitere a cunoștințelor și tehnologiei avute în vedere sunt: circulația publicațiilor științifice, trimiterea și formarea de specialiști pentru țările în curs de dezvoltare, implantarea de filiale, licențierea brevetelor, livrarea de uzine la cheie etc. Toate acestea, consideră autorul, contribuie la „difuziunea internațională a cunoștințelor… și permit să se admită ideea că industriile de aceeași natură, dispersate în lume, au aceleași funcții de producție.”

Fără discuție, elementele luate în considerație de G. Marcy sunt reale și genearează o tendință spre omogenizare; dar numeroase disparități și restricții afectează difuzarea cunoștințelor și tehnologiilor, contribuind la menținerea decalajelor tehnologice, care relativizează veridicitatea ipotezei identității funcțiilor de producție.

3.5 Concurența imperfectă – ipoteza de bază a N.T.C.I.

O altă ipoteză ce stă la baza N.T.C.I. este cea a concurenței imperfecte. Ea a fost adoptată ca sinteză a constatărilor postbelice formulate cu privire la diferențele de dimensiune generatoare de economii de scară, efectele de distorsionare a concurenței prin politicile guvernamentale sau chiar involuntar, prin diferențele sociale și culturale.

Diferențele în ce privește dimensiunea economică a țărilor, respectiv a piețelor naționale, se înscriu ca importante surse de avantaje sau dezavantaje comparative, mai întâi, prin combinațiile de factori de producție pe care le permit prin oportunitățile create de complexul economic național; apoi, prin economiile de scară furnizate de posibilitățile de extindere a volumului producției până la atingerea seriilor optime de fabricație.

Dintre politicile guvernamentale, componenta cu cea mai mare incidență asupra concuenței o reprezintă politica comercială. Toate instumentele și reglementările de politică comercială care protejează producătorii interni favorizează localizarea producției în țările în care există piață de desfacere, în pofida dezavantajelor comparative. La acestea se adaugă avantajele sau dezavantajele comparative generate de barierele de ordin natural-geografic, cum sunt costurile de transport, de care teoria tradițională a comerțului internațional face abstracție, dar care uneori au rol decisiv în localizarea producției.

În plus, politicile guvernamentale pot favoriza în proporții diferite extinderea dimensiunilor economice ale națiunii. Un rol important în acest sens îl pot juca și diferențele culturale și sociale, care stimulează sau nu cercetarea științifică și dezvoltarea tehnologică, diferențiază costul achiziționării informațiilor, contribuind astfel, într-o anumită măsură, la delimitarea piețelor.

3.6 Abandonarea caracterului static al analizei: efectele creșterii economice asupra comerțului exterior

O altă „perfecționare” adusă de așa-numiții „economiști ai ofertei” teoriei comețului internațional, cu intenția de a o face mai aptă să explice mutațiile din diviziunea internațională a muncii, o constituie abandonarea caracterului ei static. Într-adevăr, în ciuda dezvoltărilor de la Smith și Ricardo, la Haberler, Heckscher, Ohlin și Samuelson, teoria comerțului internațional a rămas o teorie cu caracter static. Condiția restrictivă a invariabilității ofertei de factori impiedică analiza evoluției pe termen lung a diviziunii internaționale a muncii pe parcursul creșterii și dezvoltării economice.

Nemulțumiți de acest fapt, numeroși economiști contemporani, printre care: H. Johnson, T.M. Rybczysnski, J. Bhagwati, G. M. Meir etc. și-au orientat eforturile spre înlăturarea ipotezelor statice și „dinamizarea” teoriei comerțului internațional. Dinamizarea a constat în principal în studiul variației avantajelor comparative generate de modificările în dimensiunea, structura și calitatea dotării cu factori, respectiv: acumularea capitalului, creșterea populației, creșterea productivității, perfecționarea tehnologiei. Dar toate aceastea sunt surse ale creșterii economice. Variația costurilor comparative se înregistrează pe parcursul creșterii economice. Prin urmare, „dinamizarea” teoriei comerțului internațional a permis studiul efectelor creșterii economice asupra schimburilor comerciale externe. Inițial, acest studiu a fost întreprins în cadrul de analiză neoclasic, considerat a fi „extrem de flexibil și aplicabil unui evantai extrem de vast de probleme”.

În acest cadru, creșterea economică este definită prin sporirea output-ului ca efect al creșterii populației, acumulării capitalului și progresului tehnic (H. Johnson) sau al ridicării nivelului productivității (G. Meir); geometric, procesul creșterii poate fi reprezentat ca o deplasare a curbei posibilităților de producție în sus și spre dreapta.

Scopul unei asemenea abordări a fost de a stabili dacă procesul de creștere majorează oferta de exporturi sau cererea de importuri, mai puțin, mai mult sau în aceeași proporție cu creșterea output-ului, atenuând sau accentuând dependența față de exterior. Pentru aceasta se are în vedere că exporturile (E) reprezintă diferența dintre producție (P) și consum (C), adică: E=P-C; la rândul lor, importurile (I) apar ca diferență dintre consum și producție, adică: I=C-P. În aceste condiții, efectul creșterii economice asupra comerțului exterior apare ca rezultat al combinării „efectelor de producție” cu „efectele de consum”. Aceste efecte sunt definite în funcție de „elasticitatea-produs” („output-elasticity”) a producției, respectiv a consumului intern. Elasticitatea producției se calculează ca raport între rata creșterii producției bunului exportabil (∆Pe/Pe) sau importabil (∆Pi/Pi) și rata creșterii produsului intern brut (∆P/P). Similar poate fi determinată elasticitatea-produs a consumului intern.

Pe baza acestor concepte și mărimi, mai întâi Hicks, apoi inspirându-se din lucrările lui, Johnson și Meir, în terminologii diferite, definesc aceleași cinci tipuri de creștere economică.

În terminologia lui Johnson din punct de vedere al producției aceste tipuri sunt:

creștere economică neutră, când oferta de bunuri exportabile și cea de bunuri importabile cresc în aceeași proporție;

creștere economică defavorabilă schimburilor externe, dacă oferta de bunuri importabile crește în proporție mai mare decât oferta de bunuri exportabile;

creștere economică favorabilă comerțului exterior, când oferta de bunuri importabile crește în proporție mai mică decât oferta de bunuri exportabile;

creștere economică „ultrafavorabilă” comerțului exterior, când se soldează numai cu reducerea ofertei de bunuri importabile;

creștere economică „ultradefavorabilă” comerțului exterior, dacă pe parsursul ei are loc numai reducrea ofertei de bunuri exportabile.

Cu alte cuvinte, în termeni matematici, notează Johnson, „creșterea va fi favorabilă, neutră sau defavorabilă comerțului exterior, după cum elasticitatea – produs a ofertei de bunuri importabile este mai mică, egală sau mai mare decât 1”; iar cu referire la ultimele două tipuri, „o creștere ultrafavorabilă înseamnă o elasticitate-produs negativă a ofertei de bunuri importabile și o creștere ultradefavorabilă o elasticitate-produs negativă a ofertei de bunuri exportabile”

Similar, sunt definite cinci tipuri de creștere din punct de vedere al „efectelor de consum”. Prin combinarea cu tipurile precedente, poate fi evidențiat efectul global al creșterii economice asupra comerțului exterior. Deși abstractă, tipologia prezentată poate conduce la identificarea pe plan teoretic a unor tipuri și grade diferite de deschidere față de exterior și de intensitate a dependenței economiei naționale față de piața internațională.

În acest sens, atenția teoreticienilor comerțului internațional a fost reținută de „creșterea de tip pauperizant” (la croissance appauvrissante). Ea a fost definită de J. N. Bhagwati prin analiza efectelor creșterii ofertei de factori și ale progresului tehnic nu numai asupra volumului și compoziției exporturilor și importurilor, ci și a raporturilor de schimb. Creșterea pauperizantă constă într-o creștere a ofertei de factori sau a productivității care, în mod paradoxal, se soldează cu efecte negative pentru țara în cauză. Un asemenea proces poate avea loc atunci când procesul creșterii stimulează producția de bunuri exportabile, accentuând dependența de exterior sub aspectul desfacerii și dacă sporirea ofertei de export contribuie ea însăși sau are loc într-o perioadă de scădere a prețurilor internaționale la mărfurile în cauză.

Varianta „dinamizată” a teoriei neoclasice reprezintă, de fapt, un model de analiză a corelației creștere economică-comerț exterior. Dar, condusă exclusiv din perspectiva ofertei, această analiză rămâne incompletă deoarece surprinde doar una din laturile corelației, și anume: impactul procesului de creștere economică asupra comerțului exterior.

La fel de importantă este cea de-a doua latură care vizează influența comerțului asupra creșterii economice. Studiul comerțului exterior ca factor al creșterii economice, ca și cel al mecanismelor de propagare a fenomenelor de expansiune sau depresiune de la o țară la alta, prin canalul schimburilor externe, fac însă apel la cadrul conceptual keynesist și la abordarea fenomenelor în optica cererii.

Cap. 4 RENOVAREA FUNDAMENTELOR SPECIALIZĂRII ȘI SCHIMBURILOR INTERNAȚIONALE

O direcție importantă în care criticii contemporani ai teoriei clasice și neoclasice a comerțului internațional și-au orientat cercetările a fost analiza veridicității ipotezei identității internaționale a preferințelor de consum. Întreprinse din unghiul de vedere al „economiei cererii”, contestările acestei ipoteze s-au soldat cu o anumită renovare a a fundamentelor specializării și schimburilor internaționale, care aveau să fie integrate în corpul tematic al noii teorii a comerțului internațional.

4.1 Critica teoriei clasice și neoclasice din perspectiva cererii

Printre principalii protagoniști din deceniile postbelice ale analizei în optica „economiei cererii” pot fi citați: S.B. Linder, B. Lassudrie-Duchêne, M.V. Posner, D.B. Keesing, R. Vernon, K. Akamatsu etc.

În general, „economiștii cererii” se plasează în viziunea keynesiană și preiau unele contribuții ale lui E.H. Chamberlin, privind diferențierea preferințelor de consum și a produselor destinate satisfacerii lor. Mai întâi, ei evidențiază consecințele minimizării rolului cererii și a introducerii ipotezei identității preferințelor de consum în teoria comerțului internațional. Apoi, pe această bază, definesc unele criterii noi, care, chiar dacă nu au caracter general, oferă explicații pertinente anumitor domenii și forme ale specializării și schimburilor internaționale.

De remarcat că, elaborate în optica cererii, aceste elemente nu exclud, ci le completează pe cele definite în optica ofertei. De regulă, autorii lor, chiar dacă acordă atenție deosebită cererii, nu fac din aceasta factorul explicativ exclusiv. În mod explicit, ei îmbină analiza cererii cu cea a ofertei, evitând greșeala „teoreticienilor ofertei” care, după expresia lui Kindleberger „folosesc un foarfece cu o singură lamă și aplaudă cu o singură mână”.

Interrelația cerere-ofertă este considerată în complexitatea ei biunivocă, fiind abordate atât efectele ofertei de export asupra dimensiunii și structurii cererii în țara importatoare, cât și rolul cererii de stimulent al ofertei de export.

4.2 Influența ofertei de export asupra cererii; efectul de demonstrare

Printre primele abordări semnificative ale efectelor ofertei de export asupra cererii se înscrie cea a americanului Ragnar Nurkse, vehiculată în literatură sub numele de teoria efectului de demonstrare. Observația de fond a autorului este că „atunci când oamenii vin în contact cu bunuri superioare sau cu o structură mai bună a consumului, cu noi articole sau cu noi căi de a-și satisface vechile trebuințe se simt după un anumit timp neliniștiți și nesatisfăcuți. Cunoștințele lor s-au extins, imaginația lor a fost stimulată, noi trebuințe au fost create, iar înclinația spre consum a crescut”.

Modificarea dimensiunii și structurii cererii, respectiv a gusturilor și preferințelor consumatorilor puși în contact cu o ofertă calitativ nouă este definită de Nurkse drept „efect de demonstrare” (demonstration effect). Verificările empirice întreprinse de autor atestă că acest efect se resimte atât în relațiile dintre țările dezvoltate și cele rămase în urmă, cât și în raporturile reciproce dintre statele avansate.

„Astăzi – apreciază Nurkse, practic toate țările cu venituri scăzute sunt afectate într-o anumită măsură de atracția față de structura consumului din țările mai dezvoltate. Și chiar în cadrul grupului țărilor cu venituri mari, efectul de demonstrare poate fi operativ: acest efect afectează de exemplu Europa Occidentală în relațiile ei cu SUA”. Deosebirile în structura preferințelor de consum de la care Nurkse pornește, evidențiază lipsa de realism a ipotezei identității și omogenității funcțiilor consumului.

Este adevărat că reacția structurală a cererii, declanșată de contactul cu o ofertă calitativ superioară, este orientată în direcția omogenizării, dar rămâne departe de a o atinge. În consecință, în numeroase cazuri, acțiunea efectului de demonstrare oferă explicația intensificării sau creării de noi fluxuri comerciale, a delocalizării producției unor bunuri și a unor variații în structura schimburilor internaționale.

Dezbaterile ulterioare asupra tezei efectului de demonstrare converg în confirmarea acestui fenomen drept cauză a unor segmente ale comerțului dintre anumite țări. Astfel, Prebisch ajunge la concluzia că în țările în curs de dezvoltare (mai ales în cele din America Latină), în perioada postbelică, tendințele de imitare a consumului din țările dezvoltate au devenit deosebit de puternice, datorită contactelor dintre popoare și creșterii veniturilor.

Kindleberger consideră că acțiunea efectului de demonstrare poate fi observată încă dinaintea primului război mondial. Dar în acea perioadă intensitatea lui era mult mai mică, rămânând departe de a antrena o omogenizare semnificativă a gusturilor în materie de îmbracăminte, regim alimentar, bunuri de consum și aspirații culturale. În perioada postbelică însă, când „Japonia abandonează din ce în ce mai mult orezul în favoarea grâului, iar Coca-Cola a devenit o marcă comercială cunoscută în întreaga lume”, consecințele acestui efect în planul comerțului internațional nu mai pot fi ignorate. Deși ele sunt mai vizibile asupra țărilor în curs de dezvoltare, unde consideră autorul „ efectul de demonstrare este mai net, modificările de gusturi generate de introducerea noilor bunuri au o anumită importanță chiar în țările dezvoltate.” Iar în relațiile dintre acestea din urmă influența efectului de demostrare nu se resimte numai dinspre SUA către Europa Occidentală și Japonia, ci și invers: „orientarea gusturilor americanilor către produsele europene și automobilele de mic litraj constituie un exemplu în acest sens.”

Mai recent și mai aproape de noi, o confirmare a acțiunii efectului de demostrare ne este oferită de deschiderea spre exterior a pieței țărilor din Europa Centrală și de Est. Adoptarea rapidă și pe scară largă a telefoniei mobile și expansiunea pieței achizițiilor de autoturisme străine în România reprezintă un sugestiv exemplu de efect de demostrare, cu implicații directe asupra structurii și dimensiunii importului și a soldului balanței de plăți.

4.3 Rolul cererii în stimularea ofertei de export

Rolul cererii ca stimulent al ofertei de export a constituit una dintre principalele preocupări ale teoreticienilor comerțului internațional din deceniile postbelice. Demersurile în acest sens vizează modul de adaptare a ofertei prin lărgirea sau diferențierea producției, printr-un efort de inovare sau pe alte căi, la un excedent al cererii interne ori externe de produse exportabile, datorat fie creșterii veniturilor, fie modificării gusturilor și preferințelor. Dintre rezultatele acestor cercetări, cele mai semnificative sunt: teoria „cererii naționale reprezentative” elaborată de S.B.Linder, teza „cererii de diferențiere” elaborată de B. Lassudrie-Duchêne și teoretizarea relației dintre ciclul de viață al produsului și comerțul internațional realizată de R. Vernon.

4.3.1 Teoria „cererii naționale reprezentative” (S.B.Linder)

Abordarea de către S.B. Linder a acestei a doua laturi cerere-ofertă este motivată prin lipsa de semnificație a modelului H-O-S pentru explicarea comerțului cu toate categoriile de produse manufacturate. Autorul consideră că teoria dotării cu factori de producție, care explică schimburile internaționale prin caracteristicile ofertei, este aplicabilă doar comerțului cu produse de bază. În cazul acestora, de regulă, oferta precede cererea. În general, ele sunt disponibile și producția lor nu presupune un efort de invenție ca răspuns la cerințele manifestate pe piață.

Cu totul deosebită este natura comerțului cu produse manufacturate. El nu poate fi explicat fără luarea în considerație a cererii. În general, crearea produsului manufacturat implică un efort de invenție pentru a răspunde cererii care se manifestă pe piață.

În concepția lui Linder, exportul de bunuri manufacturate este condiționat de existența, în prealabil, a unei cereri naționale reprezentative și a unei perioade de desfacere numai pe piața internă. În acest timp, bunul este perfecționat și adaptat cât mai bine la nevoile cărora le este destinat. Aceste condiții prealabile sunt valabile pentru toate produsele, cu excepția acelora care nu presupun un efort de invenție și de adaptare sau când cererea străină poate fi mai ușor cunoscută.

O altă teză enunțată de Linder, care își găsește pe deplin confirmarea în realitate este că „potențial, schimburile cele mai intense sunt cele între țările cu structuri asemănătoare ale cererii”.

Cum dintre factorii care determină structura cererii (natural-geografici, social-culturali, tradiții religioase etc) nivelul venitului este cel mai important, se poate deduce că schimburile comerciale cele mai intense se vor derula între țări cu niveluri apropiate ale venitului de locuitor. În atari condiții, bunurile exportabile și importabile ale uneia dintre țările partenere, sunt bunuri importabile și exportabile ale celeilalte.

Opțiunea de a selecționa din bunurile exportabile pe acelea care vor fi realmente produse și pentru a fi livrate la extern depinde, după părerea lui Linder, de un mare număr de factori economici, psihologici, sociologici, culturali etc. Acțiunea acestui complex de factori poate fi de asemenea natură încât fiecare țară să fie producătoare și exportatoare la aceeași grupă de produse. Avantajele comparative pot fi aceleași pentru fiecare partener, dar nu ele explică specializarea. Pentru explicarea unor asemenea situații, Linder invocă principiul diferențierii produselor definit de Chamberlin.

Odată introdus ca element de fundamentare a schimburilor internaționale, criteriul diferențierii a devenit larg recunoscut și acceptat de noile teorii ale comerțului internațional, pentru explicarea comerțului cu bunuri manufacturate dintre țările cu nivel de dezvoltare similar și cu structuri economice paralele.

4.3.2 Teza „cererii de diferențiere” (B. Lassudrie-Duchêne)

Teza „cererii de diferențiere” elaborată de B. Lassudrie-Duchêne reprezintă de fapt o aprofundare a teoriei „cererii naționale reprezentative”. Acceptând ca premisă postulatul formulat de Linder, potrivit căruia exporturile apar ca o deversare a producției autohtone peste limitele nevoilor interne, Duchêne își concentrează atenția spre fundamentarea nevoii de diferențiere a producției. El este de părere că „atunci când cantitatea vândută dintr-un produs crește pe o arie dată, nevoia de diferențiere pentru bunul în cauză, nulă la început, apare și este în creștere dincolo de un anumit prag care este cel al banalizării. Produsul autohton va suscita deci o cerere de diferențiere, care se va adresa străinătății.”

Cererea națională de import, generată de nevoia de diferențiere va fi cu atât mai mare, cu cât producția națională va fi mai uniformizată. Așa-numitul prag al banalizării produsului autohton reprezintă un punct de „echilibru între nevoia de exotism și nevoia de familiaritate, între elementele de monopol legate de calitatea străină și cele legate producția internă.” Se subînțelege că avantajul care decurge din schimburile generate de nevoia de diferențiere, nu pot fi evaluate numai prin prisma diferențelor de preț, de cantitate sau calitate, ci mai ales în termenii diversității bunurilor cedate și obținute.

Confruntate cu realitatea, fără a avea caracter general, tezele mai sus prezentate oferă explicații plauzibile comețului cu bunuri manufacturate derulat între țări cu structuri economice paralele. Edificator în acest sens este testul ințiat de G. Ch. Servier, pe exemplul economiei japoneze. El își propune să verifice tezele lui S.B. Linder în cazul principalelor produse de export ale Japoniei, respectiv: televizoare, motociclete, automobile, camioane, țesături din fibre sintetice, țevi de oțel, ceasuri etc. „Din investigarea empirică la care am procedat-notează autorul, rezultă clar că exporturile japoneze sunt mai intense spre țările apropiate geografic, cu venituri similare și că în Japonia, conform argumentului lui S.B. Linder, cererea interioară a precedat exporturile și nu invers.”

Putem conchide că, prin integrarea principiului diferențierii produsului formulat de E. H. Chamberlin în teoria comerțului internațional, autorii mai sus prezentați au permis aprofundarea și orientarea analizei spre studiul unor fenomene de mare actualitate în practica tranzacțiilor de comerț exterior.

Potrivit acestui principiu, în comerțul internațional, firmele nu se limitează la a suporta în mod pasiv concurența și modificările cererii. Din contră, comportamentul lor este activ, de anticipare și chiar de determinare și orientare a schimburilor în sensul dorit. Ele își diferențiază produsele și efectuează cheltuieli de creare și stimulare a cererii pentru produsele lor.

În accepțiunea lui Chamberlin, diferențierea produsului este o sursă a puterii de monopol și se realizează prin numeroase elemente care particularizează produsul. Dintre acestea cele mai importante sunt: brevetele, mărcile de fabrică, ambalajul, modelul, culoarea, calitatea superioară, stilul de vânzare etc.

Diferențierea produselor prin brevet sau printr-o calitate superioară exprimată și garantată prin marca de fabrică sau de comerț este o practică curentă, specifică îndeosebi marilor societăți pentru a-și asigura penetrarea și stabilitatea pe piețele internaționale.

Însăși locul de origine poate fi un element de diferențiere a produsului. Dacă firma care îl produce este localizată într-o economie puternică, cumpărătorul poate avea anumite avantaje, cum sunt: intensificarea relațiilor economice și politice cu o zonă dezvoltată și dinamică, obținerea accesului la sursele de credit, realizarea unor alianțe utile cu firme și state puternice etc.

De asemenea, teza stimulării cererii prin efectuarea unor cheltuieli suplimentare, surprinde variatele metode și tehnici de reclamă și publicitate comercială prin care firmele reușesc să atragă atenția consumatorului asupra produselor lor, să sădească convingerea privind importanța și utilitatea acestora și să transforme dorința de achiziționare în decizie de cumpărare. În prezent, nivelul înalt al cheltuielilor de publicitate comercială constituie adevărate bariere de pătrundere pe anumite piețe internaționale.

Cheltuielile de diferențiere și de stimulare a cererii sunt denumite de Chamberlin costuri de vânzare și ele au un rol deosebit de important în generarea avantajului competitiv. Distincția dintre costul de producție și costul de vânzare este după părerea autorului la fel de importantă ca și distincția dintre ofertă și cerere. Aceasta deoarece costul de producție poate mări oferta, iar costul de vânzare cererea.

Aceste teze teoretice servesc astăzi ca fundament al alternativelor strategice adoptate de firme: elementele care condiționează volumul vânzărilor pot fi ajustate succesiv sau concomitent pentru a se obține maximizarea profitului. Dacă prețul este fixat de practica comercială, vânzătorul poate ajusta produsul prin diferențiere. Din contră, dacă prin natura sa produsul nu poate fi adoptat, atunci se ajustează prețul.

4.3.3 Ciclul de viață al produselor și comerțul internațional (R. Vernon)

Teoria ciclului vieții comerciale a produsului elaborată de R. Vernon ne oferă o explicație mai complexă a diviziunii internaționale a muncii prin prisma evoluției cererii. Potrivit acestei teorii, nici o țară nu poate să păstreze pentru totdeauna superioritatea în producția și exportul unei mărfi. Aceasta deoarece structura economiei mondiale este afectată de o tendință ireversibilă de deplasare a unor sectoare industriale din țările mai avansate spre cele mai puțin dezvoltate.

R. Vernon explică delocalizarea producțiilor industriale prin ciclul de viață al produselor. Ciclicitatea vieții produsului se derulează la scară internațională și se descompune în trei faze: produs nou, produs matur și produs standardizat. Deplasarea producției este operată prin investiții în exterior, realizate de regulă de firmele multinaționale. Cauzele delocalizării sunt legate de evoluția cererii și a tehnologiilor de fabricație.

La început, producția noului bun este localizată în țările inovatoare avansate, ca urmare a unui amplu efort de cercetare-dezvoltare. Ca țară inovatoare Vernon se referă exclusiv la SUA, dar, în prezent, pentru multe produse, acest rol l-au dobândit și Japonia și țările UE. Localizarea inițială în țara inovatoare este cerută de necesitatea adaptării produsului la cerințele consumatorului și a perfecționării tehnologiilor. În același timp, o asemenea localizare este favorizată de elasticitatea-preț relativ scăzută a produselor noi, al căror grad înalt de diferențiere decurge din caracterul de noutate.

Odată ce procesul de fabricație al noului bun este pus la punct și sunt selectate sortimentele cele mai adecvate, producția capătă un anumit grad de standardizare. În faza de maturitate, cererea internă și externă pentru produsul devenit tot mai cunoscut crește și exporturile, inițiate încă din faza de noutate, sunt în plină ascensiune.

Treptat, în faza de maturitate economiile de scară permise de producția de masă se epuizează. Odată cu aceasta, amplasarea producției capătă o anumită flexibilitate, făcându-se cu prioritate în funcție de costuri. Vernon apreciază că începând tot din faza de maturitate, dacă costurile producției în exterior sunt mai mici, în virtutea salariilor mai scăzute, iar cererea este îndeajuns de ridicată, producția începe să se deplaseze spre exterior, mai întâi în alte țări dezvoltate (din Europa Occidentală etc).

Costurile mai scăzute, cererea ridicată și, eventual, cheltuielile de transport și taxele vamale determină fie implantarea de firme ale societății inovatoare în strainătate, fie adoptarea de către antreprenorii străini a producției bunului până atunci importat, prin cumpărarea de brevete și licențe.

În faza a treia, produsul devine standardizat și se caracterizează prin cunoașterea precisă și simplificarea procedeelor de fabricație. Limitarea sistematică a sarcinilor fiecărui lucrător permite utilizarea unei forțe de muncă cu calificare mai scăzută. Ca urmare, amplasarea producției devine posibilă chiar și în țări în curs de dezvoltare.

Ciclicitatea vieții produsului determină o anumită evoluție a exportului său. Produsul nou este vândut mai întâi pe piața țării inovatoare. Străinii care doresc noul produs îl vor comanda firmei inovatoare. Ea deține monopolul producției, adesea protejat pentru o anumită perioadă de timp prin brevetul de invenție. Începând chiar din prima fază sunt amorsate și exporturile, care tind să crească datorită decalajului tehnic și ascensiunii cererii străine.

Spre sfârșitul fazei de maturitate, ritmul de creștere al exporturilor scade. Datorită concurenței firmelor străine care au achiziționat brevetul sau chiar a propriilor filiale, acestea ajung la stagnare sau chiar la creșteri negative.

Delocalizarea producției poate fi atât de mare, încât țara inovatoare devine importatoare a produsului sau a anumitor sortimente din acesta. Schimburile dintre țările producătoare pot continua pe baza diferențierii produsului. Țara inovatoare continuă să exploateze monopolul ei tehnologic, vânzînd tehnologia de fabricație noilor producători.

4.4 „Dezvoltarea după zborul gâștelor sălbatice” (K. Akamatsu)

Problema deplasării producției industriale din țările dezvoltate spre cele rămase în urmă nu este nouă. Ea a fost formulată de exemplu, încă din 1935 de japonezul Kaname Akamatsu prin teoria „dezvoltării după zborul gâștelor sălbatice” (développemént en vol d’oies sauvage). Potrivit acestei teorii, pe parcursul dezvoltării, succesiunea ciclurilor import-producție autohtonă-export pentru produse din ce în ce mai sofisticate permite definirea a patru faze de evoluție a comerțului lor exterior. Reprezentarea grafică a acestor faze se întretaie după forma unui stol de gâște sălbatice, de unde și denumirea teoriei.

Aceste faze sunt:

exportul de materii prime spre și importul de produse manufacturate din țările dezvoltate;

substituirea importurilor de bunuri manufacturate și continuarea importurilor de echipamente din țările dezvoltate;

amorsarea exportului de produse manufacturate spre țările care le succedă pe calea dezvoltării și extinderea producției proprii de echipamente

amorsarea exporturilor de echipamente.

După cum vedem, fazele ciclicității producției și schimburilor comerciale sunt definite din punctul de vedere al țărilor în curs de dezvoltare, receptoare.

4.5 Semnificația și limitele teoriei ciclului de viață al produsului

Abordând aceeași problemă din perspectiva țărilor avansate, inovatoare, teoria lui R. Vernon, ne oferă o explicație plauzibilă a dinamicii specializării și schimburilor comerciale dintre țări. Ea surprinde elemente reale legate de superioritatea tehnologică a țărilor avansate, amploarea „redesfășurării” industriei pe glob etc. În același timp, ne oferă o explicație teoretică a transnaționalizării firmelor americane, în funcție de etapele de evoluție ale producției și comercializării bunului: producția se deplasează din SUA, mai întâi spre alte țări dezvoltate și apoi spre cele în curs de dezvoltare. Delocalizarea nu are loc spontan, ci este indisolubil legată de activitatea companiilor multinaționale: „firmele americane-susține Vernon, încep prin a crea noi produse pe care le exportă; când poziția de exportator le este amenințată, ele își implementează filiale în străinătate, pentru a exploata ceea ce le-a rămas din avantajul lor inițial. Ele reușesc să își mențină poziția de oligopol un anumit timp, după care o pierd când avantajul lor dispare.”

Limitarea analizei la economia SUA și firmele americane se explică prin avansul tehnologic și prevalența firmelor americane pe piața mondială. Dacă astăzi și alte țări avansate au dobândit calitatea de surse de inovație și multinaționalizarea firmelor lor a căpătat amploare, nu înseamnă că teoria lui Vernon este infirmată. Nimic nu împiedică generalizarea teoretică a postulatelor teoriei respective.

După publicarea ei, mulți teoreticieni, pe baza studiilor empirice, au ajuns la concluzia că realitatea economică confirmă în bună măsură teoria ciclului de viață al produsului.

În acest sens, Rolando Polli și Victor Cook, studiind piața americană, au constatat că într-adevăr producția unui bun parcurge în general patru faze: demarajul, creșterea exponențială, încetinirea și declinul, care sunt similare și confirmă fazele de evoluție descrise de Vernon.

De asemenea, evoluția pe termen lung a structurii comerțului internațional denotă că ponderea „textilelor” și cea a „altor articole manufacturate” au cunoscut o continuă descreștere după anul 1913 în exporturile țărilor industrializate Anglia, SUA și Germania, care în secolul al XX-lea erau exportatoare de produse textile, au devenit importatoare. Ele continuă, totuși, să producă și să exporte textilele de calitate superioară, diferențiate.

Paralel, țările în curs de dezvoltare au asimilat producția de textile de calitate obișnuită, pe care le exportă în țările dezvoltate. Invadarea pieței SUA de produsele textile și alte bunuri de consum livrate de noii producători industriali din Asia de Sud-Est este cel mai semnificativ exemplu în acest sens.

Explicația dată de Vernon este confirmată în ultimele decenii și pentru o gamă largă de produse ale industriei constructoare de mașini, industriei chimice, mașini de birou, bunuri de consum de lungă durată și chiar automobile. Asemena produse au devenit prezente în proporții tot mai importante în producția și exportul țărilor în curs de dezvoltare, aflate în stadii mai avansate ale industrializării.

Fără discuție, mecanismul ciclicității vieții produsului propus de Vernon nu reprezintă o explicație cu caracter de generalitate a transformărilor din diviziunea internațională a muncii. Din perspectiva generalității pot fi formulate numeroase limite.

Mai întâi, numeroase produse nu se încadrează în schema ciclicității. Cel mai sugestiv exemplu în acest sens îl reprezintă rezultatele activităților de cercetare științifică, activități care rămân centralizate în țara de origine, în laboratoarele societăților-mamă.

Apoi, cauzele transformărilor structurale din diviziunea internațională a muncii, respectiv ale delocalizării producției, nu se reduc numai la evoluția cererii, efortul de inovare și diferența de salarii.

Tot din perspectiva caracteristicilor cererii putem invoca un semnificativ mobil al delocalizării surprins de mecanismul acceleratorului. Integrată în teoria comerțului internațional, teoria acceleratorului permite dezvăluirea unei cauze importante a redesfășurării industriei pe glob legată de specificitatea cererii pentru bunurile de echipament. Comparativ cu alte produse, bunurile de echipament au un grad mult mai înalt de dependență sub aspectul desfacerii pe piața externă. Aceasta întrucât, în măsura în care, într-o țară, într-un anumit domeniu, cererea internă este satisfăcută și s-a stabilizat la un anumit nivel, pentru care capacitățile de producție sunt suficiente și deja echipate, cererea internă de mașini și utilaje pentru domeniul respectiv cade accelerat la necesarul pentru înlocuire. Dacă țara în cauză și-a dezvoltat producția de echipamente specifice domeniului, aceasta nu poate fi menținută la nivelul atins decât prin export. Presiunea intereselor de desfacere cu care firmele producătoare de echipamente din țările avansate s-a confruntat și se confruntă este mai importantă decât cea a intereselor de păstrare a monopolului industrial. Ea se constituie într-o forță importantă de delocalizare a producției, care lucrează în favoarea aspirațiilor de industrializare ale țărilor rămase în urmă.

La acest argument adăugăm și faptul că mobilul delocalizării nu se limitează doar la diferența de salarii invocată de Vernon. Transnaționalizarea producției are motivații mult mai complexe. Printre acestea, din punctul de vedere al societății-mamă și al țării de origine sunt de luat în considerație interesele de: evitare a tarifelor vamale, consolidare a pozițiilor pe piața de desfacere, întărire a pozițiilor în zonele de influență, controlul asupra surselor de aprovizionare cu materii prime, maximizarea profitului etc. La fel de nuanțat apare mixul de interese al țărilor – gazdă, care, cel mai frecvent, vizează: dezvoltarea unor noi activități, achiziționarea de noi tehnologii, modernizarea metodelor de management și marketing, accesul pe piața externă, promovarea exporturilor, intensificarea relațiilor economice și politice cu marile puteri industriale etc. În plus, procesul de delocalizare a producției industriale din a doua jumătate a secolului al XX-lea, în numeroase cazuri, nu poate fi disociat de localizarea geografică a resurselor de materii prime. Este larg recunoscută deplasarea producțiilor industriale mari consumatoare de materii prime (îndeosebi siderurgia și ramurile cu care se află în relație în aval etc.) din țările dezvoltate, lipsite de asemenea resurse, spre cele în curs de dezvoltare, care dețin importante zăcăminte (de minereuri de fier, cărbune coxificabil etc.).

S-ar putea adăuga pentru completarea teoriei lui Vernon și faptul că firmele multinaționale ce reprezintă un principal vehicol al delocalizării, nu este singurul.

Desigur observațiile formulate mai sus nu sunt de natură să infirme, ci să completeze explicația propusă de R. Vernon.

Din cele expuse în prezentul capitol se poate concluziona că studiul dinamicii diviziunii internaționale a muncii în optica „economiei cererii” a contribuit la formularea de noi elemente explicative, care, chiar dacă nu au caracter de generalitate sunt deosebit de semnificative pentru interpretarea evoluției specializării și schimburilor internaționale. Este motivul pentru care ele au fost preluate drept repere de conținut pentru noua teorie a comerțului internațional.

Cap. 5 PROPAGAREA INTERNAȚIONALĂ A FLUCTUAȚIILOR

Studiul comerțului exterior ca factor al creșterii economice și canal de propagare a fenomenelor de expansiune sau recesiune de la o țară la alta face apel la „optica cererii ” și la cadrul conceptual și instrumentarul keynesist. Acesta s-a dovedit mai adecvat pentru analiza unor aspecte ale dinamicii diviziunii muncii și schimburilor internaționale din punctul de vedere al celei de-a doua corelații comerț exterior- creștere economică, respectiv al influenței schimburilor externe asupra procesului intern de creștere a venitului național.

5.1. Adaptarea multiplicatorului keynesist la condițiile economiei deschise

Apariția în 1936 a „Teoriei generale a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii și a banilor”, elaborată de J. M. Keynes, a deschis noi perspective analizei macroeconomice, în general, și celei internaționale, în special.

Din gama conceptelor și instrumentelor elaborate de Keynes, cele mai utile macroeconomiei internaționale s-au dovedit a fi cele reunite în mecanismul multiplicatorului, care permite descrierea și evaluarea intensității efectelor de antrenare sau de dezantrenare propagate prin canalele comerțului exterior.

Așa cum remarca profesorul Mihai Todosia, „fenomenul multiplicării venitului ca urmare a unei creșteri inițiale este cunoscut încă de pe vremea mercantiliștilor, dar a fost adus în actualitate de către R. Kahn și aplicat la utilizarea forței de muncă, iar Keynes este acela care îl numește prin termenul de multiplicator”. Aceeași constatare o face L. Currie care notează că „înaintea lui Keynes, Richard Kahn (1931) a analizat relația dintre investiții și utilizarea brațelor de muncă, care conține conceptul de multiplicator”.

Deși multiplicatorul n-a fost „inventat” de Keynes, el are meritul de a fi dezvăluit semnificația acestui mecanism pentru descrierea procesului creșterii, integrându-l în analiza economică a celui mai interesant aspect al efectului de antrenare, propagat pe canalul fluxurilor monetare.

Multiplicatorul investițiilor descris și utilizat de Keynes a devenit punctul de plecare pentru investigarea altor aspecte ale efectului de antrenare din diferite domenii. Una din aceste orientări o reprezintă adaptarea multiplicatorului la condițiile economiei deschise, respectiv la analiza incidenței fluctuațiilor din export asupra creșterii economice, precum și a propagării fluctuațiilor în economia mondială.

Dintre contribuțiile notabile în această direcție, putem menționa pe cele aduse de F. Machlup, R. Robinson, R. F. Harrod, R. Nurkse, F. D. Holzman, A. Zelner, L.A. Metzler, R.M. Goodwin, J. Chipman etc. Ei au extins teoria keynesistă a multiplicatorului la condițiile unei economii participante la schimburile internaționale, elaborând așa-numitul „multiplicator al comerțului exterior”.

Sesizând insuficiențele acestuia, Fr. Perroux, dezvoltă în completare, așa-numitul „multiplicator al sectorului dominant”, ce antrenează dezvoltarea ramurilor cu care acest sector se află în relații în amonte și în aval. La acestea se adaugă alte variante de multiplicator cu conotații de macroeconomie internațională, cum sunt multimplicatorul lui Young-care descrie susținerea procesului de creștere prin introducerea noilor tehnologii și multiplicatorul input-output, care surprinde interdependența dintre ramurile de activitate. Deși se referă preponderent la cadrul economic intern, aceste două contribuții au o semnificație deosebită și pentru explicarea transformărilor ce se produc în structura specializării și a schimburilor internaționale pe parcursul procesului de creștere.

Cele mai semnificative pentru analiza macroeconomică internațională rămân variantele keynesistă și perrousiană a multiplicatorului comerțului exterior.

5.2. Schimbările de optică aduse de multiplicatorul keynesist

al comerțului exterior

Comparativ cu teoria clasică și neoclasică, multiplicatorul keynesist al comerțului exterior aduce în numeroase privințe o schimbare de optică. Succint, aceste schimbări se referă la următoarele aspecte:

importanța și rolul exporturilor în economie sunt evaluate prin prisma efectelor de antrenare și nu a valorii și utilității importurilor achiziționate în schimb;

în timp ce teoria clasică și neoclasică propun scopul utopic al „optimului mondial”, din care derivă iluzia „avantajului universal”, din perspectiva keynesistă avantajele generate de comerțul exterior „sunt în mod declarat avantaje naționale, fiind puțin probabil ca lumea întreagă să poată beneficia de ele”;

optimizarea este concepută de clasici și neoclasici în ipoteza deplinei utilizări, pe când multiplicatorul keynesist descrie creșterea venitului național nu prin atragerea factorilor de producție din alte ramuri , deci nu prin restructurare, ci prin mobilizarea celor neutilizați;

multiplicatorul comerțului exterior nu folosește instrumentarul de analiză clasic și neoclasic, ci pe cel furnizat de Keynes.

5.2.1 Ecuația de echilibru în economia deschisă

Extinderea multiplicatorului la studiul relațiilor internaționale apare pe deplin justificată și utilă, întrucât una dintre principalele surse de variație ale venitului național o constituie creșterile sau reducerile înregistrate de exporturi, importuri, sau de raportul de schimb.

În viziunea keynesistă, exporturile au asupra venitului național o influență similară cu cea a investițiilor (I). Încasările din export măresc cuantumul venitului național în expresie monetară, dar nu și în termeni reali în aceeași perioadă. Adică volumul bunurilor și serviciilor nu crește concomitent cu încasarea contravalorii exporturilor. La fel poate fi privit câștigul ce decurge din îmbunătățirea raportului de schimb, care de fapt se reflectă tot în încasările din export.

La rândul lor, importurile, ca și pierderile înregistrate prin degradarea raportului de schimb, se repercutează asupra venitului național într-o manieră similară cu economiile (S). Ele prelevă o parte din sumele ce ar putea fi detinate investiției sau consumului de bunuri autohtone și nu contribuie, deci, la crearea unor venituri suplimentare.

În logica celor spuse, ecuația de echilibru din modelul lui Keynes, S=I, se cere a fi completată cu influența exporturilor (X) și cea a importurilor (M). Relația de echilibru pentru o economie deschisă devine:

S + M = E + X

5.2.2 Determinarea multiplicatorului comerțului exterior

Multiplicatorul comerțului exterior exprimă faptul că variațiile venitului național sunt mai mult decât proporționale, față de variațiile exporturilor și importurilor care le-au generat. De exemplu, o cerere adițională a țării B pentru bunurile țării A poate determina o creștere a exporturilor ∆X. Încasările suplimentare obținute se vor adăuga într-o primă etapă venitului național, care va înregistra un spor ∆Y.

Parțial sportul de venit național va putea fi alocat cumpărarii de bunuri autohtone. Partea astfel alocată va declanșa în economie o reacție în lanț de multiplicare a a venitului, identică cu cea descrisă de multiplicatorul investițiilor. Cu cât cuantumul venitului național alocat cumpărarii de bunuri autohtone este mai mare, cu atât sporul final, obținut la sfîrșitul perioadei de multiplicare a venitului național este mai important. Dacă o altă parte din excedentul de venit provenit din exporturi va fi destinată economiilor, ea ve fi deturnată momentan de la reacția de propagare a creșterii.

Din punct de vedere al comerțului exterior se impun a fi luate în cosiderație și alte elemente de deturnare. Primul este reprezentat de partea din venitul național adițional alocat imediat pentru importuri (∆M).

După logica lui Keynes, mărimea ei depinde de așa-numita „înclinație marginală spre import”. Simetric cu înclinația marginală spre economii, ea poate fi exprimată prin raportul:

Dar facem observația că nu este o înclinație de natură psihologică. Mai întâi, pentru că importurile pot avea ca obiect nu numai bunuri de consum, ci și bunuri de echipament. Apoi, ea nu are o determinare de natură psihologică din partea operatorului de import. Pentru aceasta, determinarea este preponderent obiectivă, depinzând de structura prezentă și viitoare a producției naționale.

Înclinația marginală spre import exprimă proporția în care venitul adițional din importuri se reîntoarce în străinătate fără a genera vreun efect de antrenare pe plan intern.

Un al doilea element de deturnare constă în așa-numitul „choc en retour”, care s-ar putea traduce drept „repercursiunea externă”. Sensul dat de autor acestei noțiuni este de a desemna reducerea venitului în țara B, ca urmare a sporirii importurilor ei din A, care în timp se va concretiza într-o reducere a importurilor lui A și respectiv diminuarea exporturilor lui B, cu o anumită mărime ∆R. Coeficientul repercursiunii externe poate fi exprimat prin raportul:

Pe baza relațiilor de mai sus, multiplicatorul comerțului exterior (c) poate fi determinat prin formula:

Sporul cumulat al venitului generat de excedentul inițial al exporturilor este:

Sub această formă, avem de-a face cu așa-numitul „multiplicator orizontal al comerțului exterior”. Pentru a exprima creșterea finală a venitului atunci când, la începutul fiecărei etape de multiplicare, se înregistrează excedente (anuale, de exemplu) ale exporturilor a fost imaginată varianta mai complicată a „multiplicatorului vertical”.

În cazul în care, datorită reducerii cererii străine pentru exporturile unei țări, ar rezulta o variație negativă a încasărilor, mecanismul descris mai sus capătă semnificația „demultiplicatorului”.

Analiza multiplicatorului keynesist este concepută numai în termeni monetari și elementele de constrângere vizate sunt tot de ordin monetar. În plus, ea se bazează pe ipoteza explicită a existenței unor factori de producție disponibili și pe cea implicită a abundenței de resurse de materii prime.

Ori, repetatele fenomene de criză energetică și de materii prime, începând cu cele din 1973, au tranformat resursele de materii prime într-o dată restrictivă a modelului economic. Lipsa sau raritatea materiilor prime poate paraliza sau frâna efectul de antrenare descris de multiplicatorul keynesist, atât pe plan intern cât și în relațiile dintre țări. Consecința o constituie coexistența șomajului și inflației. Stagflația nu infirmă însă relațiile de dependență dintre mărimile integrate în modelul lui Keynes. Ea demonstrează absența condiților de funcționare a lui. Ca urmare, modelul își pierde din valoarea sa normativă, ca ghid teoretic și practic de intervenție a statului în economie. Dar își păstrează valoarea explicativă, putând orienta cercetarea spre descoperirea cauzelor pentru care mecanismul nu mai funcționează.

5.2.3 Semnificația multiplicatorului keynesist al comerțului exterior

După cum rezultă din cele spuse anterior, multiplicatorul keynesist al comerțului exterior descrie și permite evaluarea contribuției schimburilor comerciale externe la susținerea creșterii economice interne. Această primă semnificație are însă numeroase fațete.

Mai întâi, dat fiind faptul că încasările din export și plățile pentru import sunt componente ale balanței de plăți, multiplicatorul comerțului exterior are semnificația unui mecanism de studiere și realizare a echilibrului economic extern. Astfel, pornind de la o balanță externă echilibrată, exporturile adiționale ∆X generează un prim dezechilibru de ordin pozitiv. Dacă înclinația marginală spre import este mare, excedentul inițial al exporturilor va fi repede resorbit și echilibrul se va restabili pe termen scurt. Concomitent, efectul încasărilor suplimentare din export asupra creșterii interne a venitului național va fi proporțional mai mic. Invers, o înclinație marginală spre import de nivel scăzut înseamnă o restabilire mai lentă a echilibrului extern și o creștere mai mare a venitului național.

Ca instrument de analiză teoretică a echilibrului extern, multiplicatorul comerțului exterior a fost adaptat și pentru analiza balanței contului de capital. Înlocuind în relațiile de mai sus exporturile cu investițiile străine atrase în economie și importurile cu investițiile efectuate în exterior se obține așa-numitul „multiplicator al investițiilor străine”, cu același rol și semnificație teoretică.

O altă fațetă a semnificației multiplicatorului comerțului exterior este de a dezvălui aspecte interesante ale propagării fluctuațiilor pe plan internațional. Într-adevăr, fenomenele de creștere sau recesiune se propagă, în bună măsură, de la o țară la alta, prin canalul schimburilor comerciale externe. Amorsarea creșterii venitului național într-o țară, pe baza unor programe susținute de investiții interne, se poate repercuta favorabil asupra țărilor partenere printr-o cerere ridicată de import, antrenându-le pe calea creșterii economice. Procesul continuă și, din aproape în aproape, o fază de asecensiune se poate extinde în economia mondială, după cum în condiții contrare, depresiunea va cuprinde toate țările participante la schimburile internaționale.

Condiția propagării la scară mondială a fluctuațiilor dintr-o țară sau dintr-un grup de țări este ca acestea să dețină o pondere importantă în comerțul internațional, adică să fie principalul client și furnizor pentru restul lumii. Marile crize din istoria economică modernă s-au declanșat aproape cu regularitate în țările mari și dezvoltate, extinzându-se apoi la scară mondială. În timp ce fluctuațiile care au loc în țările mici sunt mai puțin resimțite pe plan internațional și, mai ales, de țările mari, orice fluctuație a cererii într-o țară mare și dezvoltată se repercutează asupra venitului național al partenerilor săi.

În concluzie, abordarea relațiilor comerciale externe prin prisma multiplicatorului keynesist rămâne utilă din multe puncte de vedere pentru explicarea proceselor și fenomenelor din economia mondială. Așa cum am arătat, ea pune în evidență aspecte interesante ale corelației dintre încasările din export și plățile pentru import, pe de o parte, și venitul național, pe de altă parte, ale echilibrării balanțelor de plăți și ale procesului de propagare a creșterii sau recesiunii pe plan internațional.

5.2.4 Insuficiențe ale analizei keynesiste în termeni monetari

Insuficiențele multimplicatorului keynesist derivă, în principal, din ipotezele pe baza cărora este conceput. În acest sens, mai întâi se impune a fi sublinat că valoarea lui explicativă este îngustată de ipoteza abundenței de resurse și de analiza în termeni exclusiv monetari. Ipoteza abundeței de resurse face modelul adecvat pentru descrierea unei creșteri economice de tip extensiv, realizată prin atragerea în circuitul economic a unor resurse disponibile. Ea nu permite decât explicarea modificărilor structurale ce se produc ca urmare a creșterii mai rapide a ramurilor care beneficiază de o cerere externă mai ridicată. În realitate, preponderentă este creșterea de tip intensiv, bazată pe restructurări și realocări de resurse între sectoare de activitate, caracterizate prin dinamism și rate ale progresului tehnic diferite.

Apoi, corelația dintre comerțul exterior și venitul național nu poate fi dezvăluită în toată complexitatea ei numai prin analiza în temeni monetari. Pentru dezvăluirea altor influențe și legături cauzale care decurg din funcțiile importurilor și, respectiv, a exporturilor, apare necesară și analiza în termeni reali.

Din această perspectivă, alături de efectul stimulativ al exporturilor asupra venitului național, se impune a fi analizată și corelația inversă. Sporirea venitului național poate contribui și la dezvoltarea altor activități, decât cele care beneficiază de o cerere adițională străină. Noile activități pot implica atragerea unor factori de producție din alte domenii și pot duce la modificarea compoziției fizice a exporturilor.

Apare evident și faptul că tratarea importurilor ca o „pierdere” este justificată doar în termeni monetari. Analiza în termeni reali relevă, însă, importante efecte ale importurilor în planul stimulării dezvoltării economice. Importurile de echipamente și tehnologii au ca scop dezvoltarea și modernizarea bazei de producție și, împreună cu importul anumitor materii prime, conduc la valorificarea superioară a factorilor de producție autohtoni. În anumite etape ale dezvoltării, un excedent al importurilor de producție și de investiții poate crea baza amorsării demarajului economic, aflându-se la originea unei etape de creștere a venitului național.

Mai mult chiar, importurile de bunuri de consum nu pot fi tratate ca simple „ieșiri” de venituri, dacă ne gândim că ridicarea gradului de satisfacere a nevoii sociale este o importantă latură a dezvoltării economice.

În baza celor spuse, se poate face și aprecierea că analiza keynesistă în termeni monetari a contribuit într-o anumită măsură la reactualizarea mentalității mercantiliste de exagerare a importanței exporturilor și diminuare a rolului importurilor în economie. De aici poate decurge și o imagine falsă asupra semnificației unui sold pasiv al contului curent. Excedentul de importuri nu este prin el însuși un fapt negativ. Situația favorabilă sau defavorabilă depinde de natura soldului. Soldul negativ poate evidenția sau anunța o situație bună, dacă importurile au ca obiect bunuri care contribuie la dezvoltarea și modernizarea bazei de producție.

O altă insuficiență se referă la caracterul incomplet al explicației de factură keynesistă cu privire la echilibrarea balanței de plăți prin acțiunea multiuplicatorului. Pe de o parte, efectele monetare ale exportuilor și importurilor nu se resimt în economie decât ca tendințe, care nu conduc în mod necesar la realizarea echilibrului extern. În realitate, propagarea efectelor monetare poate fi obstrucționată de numeroși factori. De exemplu, în țările slab dezvoltate cu o economie dezarticulată, în care capacitățile de producție nu sunt subutilizate, ci inexistente sau insuficiente, pentru a răspunde prompt la variațiile cererii străine, reacția de antrenare nici nu începe sau în cel mai bun caz, se întrerupe după primele etape de multiplicare.

În plus, echilibrarea balanței externe prin variația venitului național provocată de exporturi și importuri, descrisă de teoreticienii postkeynesiști, face abstracție de rolul cursului de schimb, al salariilor și al prețurilor în procesul de realizare a echilibrului extern. Ori, se știe că însuși Keynes a insistat în lucrările sale asupra acestor pârghii. Mai mult, prin acreditarea ideii că excedentul de exporturi declanșează în mod automat creșterea venitului național, economiștii postkeynesiști exclud din analiză rolul factorilor de decizie și al politicilor economice în realizarea echilibrului economic extern. O asemenea poziție este nu numai în contradicție cu concepția fondatorului keynesismului, ci și cu realitatea economică.

Insuficiențele analizei în termeni monetari a efectelor de antrenare se datorează în bună măsură și conservării ipotezei clasice a concurenței pure și perfecte. O contribuție importantă la dezvăluirea acestor insuficiențe a fost adusă de economistul francez Fr. Perroux. Abandonând ipoteza concurenței pure și perfecte și luând în considerare elemente reale, legate de natura activităților și a interdependențelor dintre ele, el dezvoltă teoria efectului de antrenare în optica sectoarelor și agenților cu poziție dominantă în economie și a inegalităților structurale.

5.3 Analiza efectului de antrenare în termeni reali (Fr. Perroux)

Așa-numitul „multiplicator al sectorului dominant” teoretizat de Fr. Perroux reprezintă una din cele mai semnificative contribuții la analiza în termeni reali a efectelor de antrenare specifice comerțului exterior.

Referindu-se la multiplicatorul keynesist al comerțului exterior, autorul mai sus citat, consideră că „acest tip de analiză este depășit. Efectele de antrenare sau de stopaj și dependențele în domeniul schimburilor externe sunt mai bine interpretate, cercetând asimetriile și determinând consecințele inegalităților de structuri.”

Aprecierea apare întemeiată întrucât, în ciuda elementelor de noutate pe care multiplicatorul keynesist le aduce în teoria comerțului internațional, el se rezuma în ultimă instanță la analiza unei secvențe de tip clasic. Astfel, creșterea exporturilor antrenează creșterea venitului național, care induce o creștere a cererii de import, pentru care apare ca răspuns o ofertă străină adițională de exporturi.

La rândul ei, creșterea cererii de importuri ar fi în funcție de diferența dintre prețul intern și cel extern, respectiv dintre costurile comparative. Antreprenorul este tratat ca un factor pasiv, care nu poate influența cererea, ci se adaptează acesteia.

În realitate, așa cum remarcă Fr. Perroux, antreprenorul este continuu angajat în acțiuni ofensive, de contracarare a conjuncturilor externe defavorabile și de promovare activă a exporturilor. El nu reacționează numai la semnalele cererii, ci, sub imperiul nevoii de profit, caută să dezvolte cererea pentru produsele sale. Este vorba, îndeosebi, de marile societăți transnaționale, care pun în aplicare strategii adecvate de marketing și de promovare a exporturilor, sprijinite adesea chiar de puterea publică.

Plasându-se în această optică, Perroux definește alături de „exporturile atrase” (pull export) vizate de multiplicatorul keynesist, așa-numitele „exporturi presate” spre piața externă (push export). Acestea din urmă devin preponderente într-un climat de concurență acerbă dintre producătorii-furnizori pe piața devenită, pe cele mai multe din segementele sale, o „piață a cumpărătorului”. Asemenea schimburi sunt specifice mai ales firmelor din țările avansate.

În plus, Fr. Perroux atrage atenția și asupra unor fluxuri ale comerțului internațional care au altă motivație decât diferența de prețuri și creșterea cererii. În acastă categorie pot fi incluse vânzările de arme și materiale strategice care favorizează penetrația agenților economici din țara exportatoare pe piața importatorului și cu produse civile; apoi, livrările de grâu și alte produse alimentare datorate unor fenomene de dezechilibru alimentar etc. O a treia grupă inclusă în această categorie, care prezintă interes din punct de vedere al subiectului discutat, este cea catalogată de Perroux drept „exporturi antrenate”; ele au caracter complementar față de livrările din perioadele precedente, considerate „exporturi antrenante”.

Gama „exporturilor antrenante” este alcătuită cu predilecție din bunuri de capital. Spre deosebire de bunurile de consum, livrările de echipamente necesită în perioada imediat următoare exporturi complementare de piese de schimb, materiale de întreținere, materii prime de o anumită calitate, asistență tehnică, servicii post-vânzare etc.

Ca urmare, exporturile totale de un anumit gen (Et) pot fi considerate ca o sumă a exporturilor antrenante (EA) și a exporturilor antrenate (Ea), adică:

Pornind de la distincția dintre exporturile antrenante și cele antrenate, Perroux descrie în termeni reali un alt tip de multiplicator și de efect de antrenare, diferite de cele kynesiste. Multiplicatorul perrousian este specific numai anumitor sectoare. Efectul de antrenare pe care îl descrie are la bază concurența monopolistă și poziția dominantă a țării și operatorilor economici pe acest segment al comerțului internațional. Mai mult, o țară care dispune de superioritate inițială în anumite sectoare generatoare de exporturi antrenante, poate beneficia în mod cumulativ de poziția sa privilegiată.

Printr-un asemenea mecanism, pot fi explicate procesele de creare a debușeelor externe de către țările cu structuri puternice și dezvoltate în cele cu structuri economice în formare. Procese de acest gen pot fi identificate cu mare frecvență în economia mondială contemporană.

Textual, Perroux apreciază că, încă din secolul al XIX-lea, creșterea economică din Europa de Vest nu se mai poate explica numai prin existența „debușeelor externe prealabile”, ci și prin acțiunile deliberate „de creare a noilor debușee”. Cu atât mai intens și mai important devine procesul de creare a debușeelor în deceniile postbelice, când debușeele prealabile aprope au dispărut. Reconstrucția structurilor industriale din țările vest-europene a însemnat, mai întâi, crearea de noi debușee pentru firmele americane; dar, în același timp, contribuind la crearea unor puternice piețe interne, țările vest-europene și-au oferit reciproc noi debușee pentru exporturi; ele au făcut reciproc exporturi de capital, generatoare de exporturi de mărfuri și servicii. De asemenea, tratamentul comercial preferențial generalizat, investițiile externe și implantarea de filiale în țările ex-coloniale au contribuit la crearea de noi debușee pentru firmele vest-europene, antrenând ulterior noi exporturi. Aceleași pârghii, prin aceleași canale și cu efecte similare se operează procesul actual de reinserție a țărilor Europei Centrale și de Est în rețeaua schimburilor intra-europene.

Odată amorsate asemenea procese, în mod progresiv, pe măsură ce cererea autohtonă crește, încep să apară ofertanții naționali. Ca urmare, schimburile comerciale reciproce se restructurează și se amplifică în ambele sensuri.

La baza lor subzistă încă inegalități structurale, dar caracterul complementar al structurilor se atenuează, inegalitățile reproducându-se pe baza paralelismelor structurale industriale, care se accentuează progresiv. Țările partenere devin exportatoare și, în același timp, importatoare la aceleași grupe de mărfuri.

5.4 Investițiile străine directe – creatoare de comerț internațional

Un merit deosebit al multiplicatorului descris de Perroux constă în aceea că el permite integrarea analizei investițiilor străine directe (ISD), considerate unul din cei mai importanți factori cu acțiune transformatoare asupra diviziunii internaționale a muncii.

Opinia lui Fr. Perroux asupra ISD diferă net de cea a teoreticienilor clasici și neoclasici. În viziunea acestora din urmă, mobilitatea factorilor de producție, respectiv a forței de muncă și a capitalului reprezintă un substitut al schimburilor comerciale.

În contrast cu această supoziție, Fr. Perroux consideră ISD drept „creatoare de comerț internațional”. În viziunea sa, ISD nu sunt un factor distructiv vis-á-vis de comerț și nici o simplă alternativă a schimburilor comerciale. De neacceptat i se pare și concepția kynesistă portivit căreia investițiile au un caracter pasiv, reprezentând „un simplu reflex al diferenței dintre economii și investiții.”

Din contră, potrivit noului concept al multiplicatorului perrousian, ISD sunt un factor cu rol activ în formarea sau deformarea structurilor economice și în crearea unor noi fluxuri de comerț exterior.

Intensitatea efectelor de acest gen sunt în funcție de gradul de antrenare caracteristic domeniului în care investiția este efectuată.

Gradul de antrenare caracteristic unei activități poate fi definit în funcție de intensitatea legăturilor sale în amonte și în aval. Pentru evaluarea acestor legături, Perroux folosește indicatorii propuși de B. Chenery și F. Watanable, și anume:

coeficientul achizițiilor intermediare în producția totală, pentru legăturile în amonte;

coeficientul vânzărilor internaționale în cererea totală pentru producția ramurii, prin care sunt evaluate legăturile în aval.

După gradul de antrenare evidențiat prin acești indicatori, sunt delimitate patru grupe de activități:

industrii manufacturiere care livrează produse intermediare (siderurgie, produse chimice, textile etc.) și au legături foarte intense atât în amonte cât și în aval;

industrii manufacturiere care livrează produse finite și au multiple legături în amonte, dar puține în aval;

activități primare, care livrează produse intermediare (extracția petrolului, cărbunelui, minereurilor metalice etc) și au puține legături în amonte, dar multe în aval și

activități primare, care livrează produse finite și au puține legături atât în amonte cât și în aval.

Se subînțelege că efectele unei investiții inițiale asupra investițiilor, producției și schimburilor comerciale externe vor fi mai consistente dacă ramura în care este efectuată este angrenată în circuitul economic prin cât mai intense legături în amonte și în aval.

Probabilitatea ca o investiție străină directă inițială (IA), efectuată într-un domeniu cu grad mare de antrenare, să solicite o serie de noi „investiții antrenate” (Ia) în alte ramuri este mare, așa încât, pe total economie, fluxul investițiilor totale (IT) poate fi exprimat prin ecuația:

IT= IA+

Investițiile efectuate vor genera în economie un spor de producție. Acesta poate fi determinat prin aplicarea coeficientului de productivitate specific fiecărei ramuri (p) investițiilor efectuate în domeniu. Producția adițională totală (PT) s-ar exprima prin relația:

Însă, este plauzibil că producția adițională va genera surplusuri de exporturi (∆X) și de importuri (∆M). Pentru aproximarea dimensiunii acestora se pot avea în vedere coeficienții de export (k) și cei de import (l) specifici fiecărei activități. Astfel, surplusurile de exporturi și de importuri generate de investiția inițială ar putea fi exprimate prin relațiile:

Astfel, efectul ISD asupra comerțului exterior poate fi evidențiat prin diferența dintre sporul de exporturi și cel de importuri, reflectându-se în balanța de plăți. În termeni algebrici, aceasta se exprimă prin relația:

Deosebirile de optică față de multiplicatorul keynesist al investițiilor sunt evidente. Mai întâi, efectul de antrenare al ISD, descris și de Perroux, vizează evoluția pe termen lung. Apoi, efectul de antrenare perrousian nu este condiționat de mecanismul înclinațiilor marginale, ci de natura specifică a activității. În al treilea rând, balanța comercială nu mai tinde în mod necesar și automat spre echilibru. Din contră, în funcție de natura specifică a activității și de strategia ISD poate apare un dezechilibru cumulativ, cu caracter persistent.

Din dezvăluirea acestor deosebiri nu trebuie trasă concluzia că efectul de antrenare descris de Perroux îl exclude pe cel de natură keynesistă. Elementele noi aduse sunt de interes real și se înscriu în completarea celor dezvăluite de multiplicatorul keynesist. Considerate în ansamblul lor, ele oferă o imagine mai amplă și completă asupra rolului comerțului exterior și investițiilor străine în realizarea echilibrului economic extern, în susținerea creșterii economice și propagarea fluctuațiilor economice între țări.

Cap. 6 MICHAEL PORTER – TEORIA AVANTAJULUI COMPETITIV

Obiectivul lucrării lui Michael Porter, The Competitive Advantage of Nations, este de a determina cauzele, factorii care duc la succesul internațional al firmelor specializate din anumite ramuri.

Analizînd situația marilor firme multinaționale, economistul american face legătura între succesul lor pe plan mondial în anumite sectoare și națiunea din care provin. Astfel, el ajunge să-și plaseze analiza nu la nivelul firmei ca unitate individuală, ci la nivelul și în cadrul mai larg al națiunii din care provine. Națiunea, prin factorii de producție, resursele tehnologice, naturale, umane și financiare de care dispune, se constituie, practic, într-o matrice de dezvoltare a firmelor, care, folosindu-se de avantajele naționale, se afirmă pe plan internațional. Națiunea mamă devine, din perspectiva lui Porter, o „bază de lansare națională pentru firmele care se vor afirma pe plan internațional.

Baza de lansare națională, spune Porter, este locul în care se stabilește strategia, are loc procesul dezvoltării și al producției și unde se află abilitățile esențiale. Baza de lansare națională este platforma pe care se stabilește o strategie globală într-o industrie în care avantajele națiunii – mamă sunt suplimentate de cele ce rezultă dintr-o poziție integrată, internațională".

Astfel, avantajele competitive ale firmei oglindesc, de fapt, avantajele competitive ale națiunii – mamă în fața altor națiuni. Așadar, drumul spre succes internațional al firmelor trebuie început prin determinarea avantajelor competitive de care dispune sau ar putea dispune națiunea: "Națiunile, spune Porter, reușesc în acele industrii în care dispun de avantaje ce sînt valoroase pentru alte națiuni și acolo unde inovațiile și îmbunătățirile lor vin în întîmpinarea nevoilor internaționale". Subliniind rolul pe care îl are în crearea și susținerea avantajelor competitive ale firmelor sale, Porter evidențiază faptul că națiunea trebuie să creeze industriilor sale cadrul care să le permită să se lanseze în competiția internațională. În acest fel, firmele își vor transfera avantajele competitive de care dispun de la nivel național, la nivel internațional.

6.1 Determinanții avantajului național

Există patru elemente ce alcătuiesc mediul în care firmele naționale concurează și care pot deveni sursă a avantajului competitiv:

1) Factorii de producție – Michael Porter lărgește conceptul de factor de producție, renunțând la sensul clasic și restrâns al acestuia (muncă, pământ, capital). Astfel, el clasifică factorii de producție în câteva grupe mari: resursele umane; resursele naturale și materiale; stocul de cunoștințe științifice, tehnice și de marketing, referitoare la bunuri și servicii, pe care le putem găsi în universități, institute guvernamentale de cercetare, organisme particulare de cercetare, agenții publice de statistică, literatură științifică și de afaceri, baze de date și studii de piață, asociații comerciale etc.; volumul și costul capitalului disponibil pentru investiții; tipul, calitatea și costul folosirii infrastructurii disponibile, incluzând aici transporturile, comunicațiile, poșta, transferul de fonduri și de plăți, sănătatea, stocul de locuințe și instituțiile de cultură.

Luând în considerare acești factori, o națiune poate dezvolta și, mai ales, menține avantaje competitive. Nu este însă suficientă deținerea uneia sau mai multor categorii de factori pentru a obține un avantaj competitiv prin producerea bunurilor intensive în acea categorie de factori, așa cum se considera în sens clasic. Surprinzător, există situații în care abundența de factori poate submina avantajul competitiv; uneori, succesul poate fi rezultatul unor deficiențe de factori, lucru care conduce la înlocuirea acestei deficiențe pe calea dezvoltării tehnologice sau cercetării științifice.

Avantajul competitiv rezultat din factorii de producție va depinde în special de eficiența utilizării acestora, ține să sublinieze autorul.

2) Natura cererii domestice – Există trei caracteristici ale compoziției cererii interne care sunt semnificative în crearea unui avantaj competitiv:

a) Structura cererii pe segmente: Firmele dintr-o națiune au șanse să obțină un avantaj competitiv în segmentele care dețin o cotă importantă din cererea internă și una mai puțin importantă în cererea din alte țări. Segmentele relativ largi din cadrul unei piețe primesc atenția cea mai mare și imediată a firmei, în timp ce segmentelor mai mici sau percepute ca mai puțin dezirabile li se acordă o atenție redusă și o mai mică prioritate în alocarea de fonduri pentru concepția produsului, fabricarea, promovarea și vânzarea lui. Segmentele percepute ca mai puțin profitabile, cele ajunse la maturitate sau saturație, vor fi, de asemenea, ignorate și lăsate la dispoziția competitorilor străini, chiar dacă aceștia nu dovedesc că le domină.

Un efect al importanței structurii pe segmente este că țările mici pot fi competitive în unele segmente care constituie o cotă importantă a cererii naționale, dar una mică în altele, chiar dacă, în mărime absolută, segmentul respectiv este mai mare în alte țări. Valoroasă pentru o națiune este prezența unor segmente majoritare, care să ceară forme sofisticate ale avantajului competitiv, acest lucru determinând firma să și-l actualizeze continuu și să-l facă mai sustenabil.

b) Comportamentele de consum sofisticate și cu cerere amplă: Mai importantă decât segmentarea cererii este natura consumatorilor naționali. O firmă câștigă un avantaj competitiv în cazul în care consumatorii naționali sunt cei mai sau printre cei mai sofisticați și mai doritori cumpărători pentru acel produs sau serviciu. Acest gen de clienți reprezintă o oglindă deschisă către nevoile cele mai avansate ale cumpărătorilor.

c) Nevoi anticipative ale cumpărătorilor: Firmele dintr-o țară câștigă un avantaj competitiv într-un domeniu, dacă nevoile cumpărătorilor naționali anticipează nevoile cumpărătorilor din alte țări, ele devenind un barometru al unor nevoi care vor fi universale în viitorul apropiat. Beneficiul se aplică atât în ramurile în care este necesară producerea de noi produse, dar și în cazul în care este necesară îmbunătățirea celor existente și în domenii în creștere pronunțată.

3) Industriile conexe și furnizoare – Avantaje competitive într-o industrie furnizoare conferă avantaje potențiale în multe alte ramuri industriale, datorită faptului că ele produc input-uri care sunt mult folosite și de mare importanță în inovare și în internaționalizare (de exemplu: avantajul competitiv al industriilor furnizoare a dus la succesul firmelor italiene în domeniul încălțămintei).

Pe de altă parte, prezența într-o țară a unei industrii conexe de succes internațional creează oportunități legate de fluxurile de informații și schimburile tehnologice între firme, care pot forma alianțe formale sau informale; de asemenea, aceste industrii conexe de succes pot accelera ritmul de dezvoltare al industriilor furnizoare naționale.

4) Concurența, structura și strategia firmei – Firmele vor reuși în acele ramuri în care obiectivele și motivațiile sunt conforme cu sursele de avantaj competitiv.

O problemă importantă în studiul avantajului competitiv o constituie relația care există între rivalitatea dintre firmele naționale și crearea, dar și menținerea unui avantaj competitiv. Unii susțin că aceasta are o influență negativă, deoarece împiedică firmele naționale să obțină avantaje din economiile de scară. Soluția ar fi dominarea pieței interne de către unul sau doi competitori, care, deveniți campioni naționali, să se impună ulterior și pe piața externă. Alții, în schimb, consideră că rivalitatea internă dintre firme nu are nici o influență asupra avantajului competitiv.

Toți acești factori, atât individual cât și ca sistem, creează contextul în care firmele naționale se nasc și concurează: disponibilitatea resurselor și a cunoștințelor necesare pentru un avantaj competitiv într-un domeniu; informațiile care arată ce oportunități există și direcțiile în care resursele și cunoștințele sunt desfășurate; obiectivele proprietarilor, ale managerilor și ale angajaților; și, cel mai important, presiunile exercitate asupra firmelor spre a investi și a inova.

Firmele câștigă un avantaj competitiv acolo unde țara de origine le permite și sprijină cea mai rapidă acumulare de capital și cunoștințe, o cunoaștere mai bună a proceselor tehnologice, unde obiectivele patronilor, managerilor și salariaților susțin dăruirea continuă și investiția susținută și acolo unde mediul intern este cel mai dinamic și obligă firmele să-și ridice nivelul calitativ și să inoveze.

Existența, într-o națiune, a unuia dintre factorii descriși mai sus nu e suficientă pentru crearea și susținerea unui avantaj competitiv; doar existența lor ca un ansamblu, împreună cu legăturile reciproce care se creează între ei, poate fi responsabilă pentru crearea unei matrice naționale capabile să lanseze firme competitive internațional. Acest ansamblu de factori și legături este denumit de Michael Porter diamantul național.

În concluzie, națiunile au cele mai mari șanse să reușească într-o industrie în care "diamantul" național (determinanții ca un sistem) este cel mai favorabil. Avem de a face cu un sistem caracterizat prin relații reciproce extrem de complexe. Astfel, condiții favorabile privind cererea nu vor duce la avantaj competitiv, decât dacă stadiul concurenței este suficient de avansat pentru a determina firmele să răspundă la acestea. Avantaje în deținerea și utilizarea unuia dintre factori pot, de asemenea, să creeze avantaje și în ceea ce privește alți factori. Este de preferat ca firmele să se bazeze pe avantaje într-un număr cât mai mare de determinanți, situație care este foarte greu de contracarat de eventualii rivali.

6.2 Crearea, dezvoltarea și susținerea avantajului național

"Diamantul" național este format din factorii de producție, cererea internă, industriile furnizoare și conexe și structura organizațională a firmei și competiția internă. De acești factori poate dispune orice țară. Însă multitudinea relațiilor dintre aceștia, modul în care ei se influențează unii pe alții și interferează, creează condiții specifice ce accentuează un anumit aspect, transformându-l într-un avantaj competitiv, practic, într-o specializare.

Astfel, analiza trece dintr-un plan static și individual la unul dinamic și complex: toți acești factori individuali formează un sistem; unul extrem de dinamic, evoluând continuu, atât ca urmare a influențelor externe, cât și a mutațiilor și interferențelor interne. În acest fel, "diamantul" național se transformă într-un "sistem" național în continuă evoluție: "Determinanții avantajului național constituie un sistem complex, prin care multe din caracteristicile naționale influențează succesul în procesul concurenței. Totuși, sistemul este unul care evoluează, în care un determinant influențează pe ceilalți", spune Michael Porter.

Avantajele naționale rezultă tocmai din această continuă evoluție, generatoare în fiecare țară a unei matrice de dezvoltare proprii și aproape imposibil de imitat, datorită multitudinii variabilelor care intră în calcul.

Această matrice, acest sistem național, este responsabil, într-o măsură mai mare decât elementele sale luate separat, de crearea și, mai ales, păstrarea și dezvoltarea avantajelor competitive naționale: "Sistemul național este la fel de important sau mai important decât părțile sale individuale", spune Porter în acest sens.

Am precizat anterior că sistemul național evoluează continuu, atât datorită interrelațiilor dintre componentele "diamantului", cât și datorită unor circumstanțe exterioare, care au rol de legătură și continuu impuls în crearea și dezvoltarea avantajelor naționale. Dintre aceste circumstanțe exterioare, Porter evidențiază ca având un rol hotărâtor competiția internă și concentrarea geografică: competiția internă pentru că "promovează ameliorarea întregului „diamant național", iar concentrarea geografică pentru că "determină creșterea și amplificarea interacțiunilor din interiorul diamantului".

În afară de acestea, ca un efect care se transformă ulterior în cauză a progresului, autorul subliniază și tratează rolul "clusterelor" (ciorchini), formate din industrii răspândite în mod inegal în economie, dar unite între ele prin diverse tipuri de legături.

6.2.1 Interdependențele interne în cadrul "diamantului național"

a) Factori de producție – competiția internă

Competiția internă are influența cea mai puternică asupra creării și dezvoltării factorilor de producție. O competiție internă suficient de agresivă într-un anumit domeniu poate stimula dezvoltarea rapidă a calificării forței de muncă, a cunoștințelor specifice de piață și a infrastructurii specializate.

La rândul lor, factorii, mai ales cei strict specializați, pot contribui la apariția unor noi concurenți, adesea periculoși pentru agenții deja instalați pe piață. "Există nenumărate exemple, ne spune Porter, în care un laborator, un departament academic sau o instituție de învățământ de calitate recunoscută au fost sursa apariției unor întreprinzători care au intrat pe piață. Ramura biotehnologiilor în SUA, de exemplu, a fost construită de oameni de știință din departamente universitare de vârf, care au format companii".

b) Factorii de producție – cererea internă

Condiții ale cererii interne, cum ar fi un nivel disproporționat al cererii pentru un produs sau o cerere neobișnuit de acută sau de sofisticată, tind să canalizeze investițiile private și sociale înspre crearea factorilor de producție necesari satisfacerii acestor condiții. Ca exemplu, țări ca Suedia și Norvegia manifestă o cerere deosebită (datorită poziției geografice) pentru serviciile oferite de transportul maritim. Acest lucru a făcut ca aceste țări să creeze instituții științifice și educaționale specializate și de înaltă ținută în domeniul oceanografiei și al mijloacelor de transport pe mare.

Pe de altă parte, mecanismele creatoare de factori de producție specifici unui domeniu particular vor atrage firme și studenți străini care doresc să învețe sau să observe; aceștia vor reprezenta o parte destul de importantă a cererii străine pentru bunurile și serviciile acelei națiuni.

c) Factorii de producție – industriile conexe și furnizoare

Aceste industrii posedă sau stimulează propriile lor mecanisme pentru crearea și ameliorarea unor factori specializați, care sunt, de multe ori, transferabili. De asemenea, existența de "clustere" formate din mai multe industrii care se bazează pe deprinderi, inputuri și infrastructuri comune, va stimula organele guvernamentale, instituțiile de învățământ, firmele și indivizii să investească în mecanisme importante de creare a factorilor de producție.

Exemplul cel mai evident îl constituie dezvoltarea spectaculoasă a industriilor legate de calculatoare, care au dus la o adevărată explozie de instituții de învățământ, cursuri și programe pentru specializarea în aceste domenii.

În cele din urmă, însă, toate aceste cunoștințe, deprinderi și tehnologii vor avea, la rândul lor, un impact deosebit tocmai în dezvoltarea industriilor furnizoare și conexe.

d) Competiția internă – cererea internă

Interdependența dinamică este evidentă; purtătorii cererii interne, în condițiile pieței libere, vor căuta mereu sursa cea mai adecvată de satisfacere a cererii lor; aceasta guvernează și întreține competiția, avînd efecte benefice pentru consumator, dar creând, totodată, condiții pentru sofisticarea cererii, pentru modificarea sau îmbunătățirea comportamentelor de consum.

e) Competiția internă – industiile furnizoare și conexe

Deciziile firmelor deja stabilite pe piață de a se dezvolta prin pătrunderea în aval sau în amonte, de exemplu, duc la creșterea competiției în domeniile respective. De asemenea, firme furnizoare sau consumatoare de anumite bunuri și servicii pot genera creșterea concurenței prin decizia de a pătrunde în producție.

Concurența, prin manifestarea cererii unui număr important de agenți pentru anumite bunuri ale industriilor furnizoare și conexe face ca acestea să se îndrepte spre dezvoltarea unor bunuri sau servicii adaptate mai strict la condițiile impuse de acești agenți.

f) Cererea internă – industriile furnizoare și conexe

Una din căile prin care aceste industrii modifică și influențează cererea internă este "transferul de reputație". De exemplu, imaginea ceasurilor elvețiene s-a transferat și asupra altor bunuri elvețiene care se bazează pe piese mecanice de mare precizie.

Iar mărimea cererii pentru un anumit produs poate contribui la dezvoltarea industriilor furnizoare și conexe; când există o cerere considerabilă pentru un anumit produs, mulți agenți apar și se grăbesc să o îndeplinească pe căi cât mai adecvate.

6.2.2 "Cluster -ul" – manifestare și influențe în crearea, dezvoltarea și susținerea avantajului național

Toate aceste legături, care se manifestă de multe ori simultan, sunt amplificate și influențate decisiv și de ceea ce Porter numește "clustere". Acest fenomen se manifestă cumva exterior sistemului național de determinanți, dar, prin legăturile sale cu acesta, cât și prin mutațiile și evoluțiile sale interne, el devine hotărâtor în crearea, dezvoltarea și, mai ales, menținerea avantajelor naționale.

Clusterele se formează, pe de o parte, datorită faptului că industriile de succes ale unei națiuni nu sunt distribuite egal în economie, iar pe de altă parte, pentru că acestea sunt, de obicei, conectate prin relații de tip vertical sau orizontal. Astfel, o industrie de succes poate duce la crearea alteia; cele două industrii depinzând în mare măsură una de alta, se vor întreține și dezvolta reciproc. De exemplu, superioritatea americană în ceea ce privește bunurile ambalate de larg consum au condus la supremația americană în domeniul publicității, de care se folosește.

Apariția clusterelor este strâns legată de caracterul sistemic al factorilor generatori de avantaje competitive naționale:

o industrie de succes va genera noi industrii conexe prin accesibilitatea pe care o oferă la cunoștințe;

clusterul va impulsiona concurența prin menținerea diversității și împiedicarea inerției și/sau inflexibilității între agenții care se află în competiție;

prezența clusterului amplifică și accelerează procesul de creare a factorilor de producție.

Fluxurile de informații despre nevoi, tehnici și tehnologii între cumpărători, furnizori și industrii conexe din cadrul clusterelor sunt esențiale pentru dezvoltarea avantajelor competitive. Cele mai fertile condiții de creare a avantajelor naționale rezultă atunci când "… schimburile de asemenea fluxuri se petrec în același timp în care competiția activă este menținută în fiecare industrie".

Mecanismele care facilitează schimburile intraclustere determină circulația mai ușoară sau deblochează informația și facilitează procesul de coordonare prin factori precum:

a) factori care facilitează fluxul informațional:

relații personale datorate școlii sau serviciului militar;

legături prin asociații profesionale sau comunități științifice;

legături în comunitate legate de apropierea geografică;

clustere care se unesc prin asociații de comerț;

norme de comportament, cum ar fi credința în continuitate și relații pe termen lung.

b) factori care duc la congruența obiectivelor și compatibilitatea în cadrul clusterelor

legături familiale sau quasifamiliale între firme;

proprietatea comună în cadrul unui grup industrial;

succesiunea acelorași directori;

patriotismul.

6.3 Mecanismele creării, dezvoltării și susținerii avantajului național

Toate acestea la un loc – legăturile din cadrul "diamantului" național, influențele competiției interne și ale concentrării geografice, interdependențele dintre clustere și determinanții avantajului competitiv, fluxurile inter și intraclustere – participă la crearea unui specific național foarte complex, din care rezultă avantajele competitive naționale. În aceste condiții, problema care se pune este cum se naște și cum poate fi păstrat avantajul național. Națiunile dispun fiecare de resurse specifice pe care le pot exploata, pentru a deveni competitive pe plan internațional. Dar aceste resurse, aceste condiții capabile să genereze industrii de succes diferă foarte mult, astfel că țările pot reuși în unele segmente sau pot eșua lamentabil în altele.

Este clar că sursele avantajelor trebuie căutate în evoluția "diamantului" național și a factorilor care-l influențează. Acolo unde există avantaje în cadrul "diamantului" național, țara poate fi competitivă la nivel internațional. Astfel, formarea unei industrii de succes se raportează, de obicei, la unul dintre determinanți: factorii de producție, industriile furnizoare și conexe sau condițiile de cerere.

Un avantaj inițial în ceea ce privește factorii de producție oferă deseori baza pentru formarea unei industrii competitive: disponibilitatea resurselor naturale într-o zonă, de exemplu, va atrage repede atenția agenților economici ai unei țări. Dar termenul de factori de producție nu se referă doar la materii prime și resurse naturale; cunoștințele de specialitate într-un anumit domeniu, programele de cercetare universitare, factorii specifici ai unei țări pot conduce, prin extinderea aplicării lor, la crearea unor noi industrii de succes sau la întărirea altora deja existente, pentru care se manifestă, deja, o cerere internă sau internațională.

Industriile conexe și furnizoare pot fi, la rândul lor, generatoare ale unor avantaje în alte domenii sau industrii. De exemplu, industria italiană de încălțăminte pentru schi a rezultat din avantajul deja existent în domeniul fabricării echipamentelor de alpinism din zonele montane nordice ale Italiei.

Avantajul câștigat din perspectiva cererii interne este, de asemenea, susceptibil de a genera sau de a întări avantaje naționale. De exemplu, o cerere locală substanțială sau specifică va atrage în zona respectivă formarea de firme locale. Așa s-a întâmplat în Suedia cu producătorii de echipament minier, care și-au dezvoltat afacerile pentru a deservi nevoile companiilor miniere care exploatau zona.

Avantajele deja existente în privința determinanților "diamantului" național pot fi susținute în continuare, pot fi întărite sau pot genera alte avantaje. Susținerea avantajelor create este datorată lărgirii și ameliorării continue a surselor acestor avantaje.

Trebuie acordată o atenție deosebită și categoriilor de factori care pot fi și trebuie dezvoltați pentru susținerea avantajelor. În acest sens, Porter stabilește o ierarhie, conform căreia factorii generali sunt mai puțin importanți decât cei specializați, iar condițiile care creează avantaje dinamice (cum ar fi inovația rapidă, presiuni de ameliorare) sunt mai importante decât cele ce creează avantaje statice (cum ar fi costurile factorilor și o piață locală largă). De aici, compoziția cererii este, de cele mai multe ori, mai importantă decât mărimea ei, iar intensitatea competiției interne, mai importantă decât existența unei imagini internaționale a firmei.

Susținerea avantajelor competitive existente este posibilă atunci când "sistemul național" este unic. Aceasta, deoarece interdependențele dintre determinanți configurează un sistem care este dificil și costisitor – din punct de vedere al timpului – de imitat și, de aceea, penetrarea sa de pe pozițiile unei alte matrici de dezvoltare devine foarte dificilă.

Interacțiunile dintre determinanții "diamantului" național joacă, la rândul lor, un rol esențial în susținerea avantajelor; aceasta se datorează faptului că de aceste interacțiuni depinde gradul de eficiență al interconexiunilor ce funcționează într-o economie, de cât de eficient sunt legate între ele industriile de succes ale unei țări, pentru că, în cele din urmă, națiunile obțin succes internațional în industriile cele mai eficiente pe plan național.

Eficiența acestor interconexiuni depinde de o multitudine de factori printre care se numără:

capacitatea de creare a unor noi afaceri;

fluiditatea, capacitatea de a reacționa a instituțiilor, indivizilor și firmelor dintr-o țară, din punctul de vedere al unei anumite ramuri;

concentrarea geografică a firmelor, clienților, furnizorilor și instituțiilor creatoare de factori.

Pentru a încheia prezentarea elementelor care duc la susținerea și dezvoltarea avantajului competitiv național, Michael Porter oferă un loc destul de important șansei, întâmplării. Un întreprinzător sau un om de știință pot face descoperiri esențiale datorită unei sclipiri întâmplătoare sau norocoase, fără vreo legătură cu ceilalți factori pe care îi cunoaște și îi cercetează. De asemenea, un eveniment subit, cum ar fi o modificare a prețurilor sau a tehnologiilor majore, poate crea o pierdere de continuitate, care anulează avantajele leaderilor tradiționali și permite altor firme naționale să facă un mare salt înainte.

Însă, cu toate că asemenea evenimente se întâmplă, o industrie de succes rezultă cel mai adesea dintr-unul din determinanții "diamantului" național. După cum spune Porter, "Apariția unei industrii competitive se poate datora șansei. Sau alte națiuni pot deține aceeași poziție inițială. De aici mai departe, însă, procesul construirii unei industrii competitive pornește pe o cale proprie. Această cale, trasată prin creșterea și autodezvoltarea determinanților, duce industria spre avantaje mai mari și mai puternice. Națiunea în care acest proces se instalează cel mai rapid este cea care va avea succes".

6.4 Avantaje competitive naționale în țări în curs de dezvoltare/țări dezvoltate

Din cele prezentate mai sus reiese că baza națională pentru o industrie de succes se formează din mișcarea în jurul și în cadrul "diamantului" național, pe măsură ce industria respectivă evoluează, datorită modificărilor interne și a procesului acumulării.

Existența și susținerea avantajului competitiv național este o reflexie a unui "diamant" care funcționează corect și eficient. Ce se întâmplă însă când într-o țară nu există condițiile necesare funcționării eficiente a "diamantului"? Ce se întâmplă cu țările mai puțin dezvoltate, în care determinanții sunt atrofiați, nu interacționează corect și nu există avantaje competitive deja create? Ce se întâmplă dacă doar unul sau doi dintre determinanți pot fi susceptibili de a crea avantaje competitive?

După cum spune și Michael Porter, rareori întregul sistem este bine asamblat încă de la început. Aceasta nu înseamnă însă că națiunea respectivă nu poate deține avantaje competitive.

Existența avantajului în ceea ce privește doar un singur determinant poate reprezenta impulsul inițial pentru crearea unei industrii de succes, iar, odată început, procesul se pune în mișcare prin atragerea concurenților; în acest fel, ceilalți determinanți se dezvoltă și avantajele se acumulează. Prin interdependențele prezente, un determinant în care există un avantaj competitiv și care duce la crearea unei industrii de succes, va avea efecte benefice asupra celorlalți determinanți. Acest lucru este foarte important pentru susținerea mai departe a avantajului creat. Țările trebuie să încerce să creeze condițiile pentru ca avantajele unui determinant să-și extindă efectele asupra celorlalți; altfel, va fi dificil de menținut și dezvoltat avantajul inițial și de creat alte avantaje.

Ne punem, în continuare, întrebarea: ce se întâmplă cu țările care nu dispun de avantaje la nici unul din factorii determinanți? Citim printre rânduri că Michael Porter exclude o asemenea posibilitate. Chiar și în țările cele mai puțin dezvoltate, există măcar unele condiții care să poată crea un avantaj. În țările în curs de dezvoltare, de exemplu, condițiile care pot genera industrii competitive țin de factorii generali sau cererea internă (locală) neobișnuit de mare și greoaie.

Astfel, aceste țări pot crea industrii de succes și se pot specializa în domenii de bază sau care utilizează intensiv resurse și în segmente standardizate, care folosesc tehnologii mai puțin avansate.

În industriile intensiv consumatoare de resurse naturale și în cele cu un nivel scăzut al tehnologiilor, costurile factorilor sunt, cel mai frecvent, decisive. În segmentele standardizate și sensibile la condițiile de preț ale unor industrii mai sofisticate, poate fi suficientă obținerea de tehnologii prin licențe sau prin achiziționarea de echipamente străine, dacă acestea sunt mai ușor de obținut astfel decât de produs pe plan intern.

În țările în curs de dezvoltare, deschiderea către competiția internațională și strategiile globale prin care firmele naționale se confruntă cu concurenți din alte țări, este o condiție importantă pentru obținerea de avantaje în cazul în care competiția internă lipsește sau e redusă. Dar, succesul internațional într-un asemenea domeniu în care nu există concurență națională, este greu de realizat și se produce rar.

Problema care se pune este că, după cum ne spune însuși Porter, susținerea avantajelor factorilor generali și a industriilor de bază și standardizate are un impact mai redus față de susținerea dezvoltării factorilor specializați și a domeniilor de vârf. Apoi, pentru a-și susține avantajul inițial legat de factorii de producție primari, baza națională a industriei care folosește acești factori trebuie să crească și să acumuleze. Dar, dacă nu există condiții care să stimuleze competiția internă – prin care o industrie care abia se naște se transformă într-una cu potențial internațional – sau care să determine disponibilitatea personalului calificat și a cunoștințelor tehnologice, atunci procesul dezvoltării avantajului competitiv se va poticni, iar industria care părea atât de promițătoare, își va pierde potențialul.

În ceea ce privește țările dezvoltate, sursele formării industriilor cu potențial de succes sunt mai numeroase. Industriile conexe și furnizoare sau școlile specializate și laboratoarele de cercetări universitare, precum și o cerere segmentată și sofisticată sunt cu mult mai susceptibile de a crea factorii generatori ai unor noi industrii. Dacă țara respectivă deține avantaje inițiale ale câtorva determinanți sau le creează și dezvoltă foarte rapid, avantajele naționale pot apare și pot fi susținute. Pe măsură ce sistemul național evoluează, industriile pot obține rate remarcabile de ameliorare și inovare pentru perioade de ani sau chiar decenii. Chiar pierderea poziției competitive în anumite segmente poate fi un semn al unei dezvoltări sănătoase. În țările dezvoltate, pierderea de competitivitate în domeniile de bază, de productivitate mai mică, poate fi semnalul orientării spre domenii de vârf, care folosesc tehnologii avansate și sunt mai eficiente.

Aceste țări, care dețin avantaje competitive ale mai multor factori, vor putea avea succes în industrii și segmente mai sofisticate și mai avansate.

Nici chiar aici, însă, nu e necesară existența avantajelor la nivelul întregului sistem național, pentru că, după cum spune Porter, "când o națiune are un dezavantaj la unul din determinanți, succesul național reflectă un avantaj neobișnuit la ceilalți și o cale de a compensa dezavantajul".

Ne punem, însă întrebarea: Care este, totuși, soluția pentru ca țările în curs de dezvoltare să reușească în competiția internațională? Alt răspuns nu pare să existe decât că aceste țari trebuie să-și rezolve mai întâi problemele interne: să-și creeze infrastructurile necesare, să eficientizeze procesele de producție și fluxurile de informații, să rezolve problemele cererii și competiției interne etc. Abia după aceea, competiția internațională va fi deschisă și pentru aceste națiuni. Așadar, în cazul țărilor în curs de dezvoltare, participarea la comerțul internațional este, mai întâi, un efect și, apoi, o cauză a succesului unei națiuni.

Rezolvarea problemelor interne ale țărilor în curs de dezvoltare nu se poate realiza, însă, în cele mai multe dintre cazuri, numai cu ajutorul resurselor interne. Sunt necesare fluxuri de investiții interne și internaționale care, deseori, din cauza lipsei de atractivitate a mediului economic și de afaceri, întârzie să apară. Se pare că ne aflăm, în acest caz, în interiorul unui cerc vicios. O soluție ar putea fi specializarea internațională în domenii în care crearea avantajelor competitive presupune un flux investițional mai redus. Care ar fi criteriul realizării acestei specializări, Michael Porter nu ne spune.

Cap. 7 Contribuția lui Paul Krugman la dezvoltarea teoriei comerțului internațional

7.1 Noua teorie liberală a comerțului internațional

Cel mai faimos dintre economiștii anilor ’80 care au încercat să aprofundeze și să regândească teoria comerțului internațional este Paul R. Krugman, profesor la M.I.T. din Boston și apoi la Universitatea Stanford din California. El a fost preocupat, mai ales, de particularitățile comerțului internațional în condițiile concurenței imperfecte.

Krugman insistă asupra schimbărilor pe care le-a suferit comerțul internațional în ultimele două decenii, subliniind că: „Dacă cineva ar trebui să ofere un exemplu concret despre ceea ce este noua teorie a comerțului, aceasta ar putea fu următoarea: teoria convențională privește comerțul mondial ca fiind format din tranzacții cu bunuri cum este grâul; noua teorie îl concepe ca fiind format din tranzacții cu bunuri, asemenea avioanelor. Deoarece o parte însemnată a comerțului mondial constă din tranzacții cu bunuri ca grâul și deoarece chiar tranzacțiile cu avioane sunt supuse unora dintre influențele care se exercită asupra comerțului cu grâu, teoria tradițională nu a fost înlăturată cu desăvârșire. Totuși, noua teorie introduce un ansamblu întreg de noi posibilități și preocupări.”

Cu alte cuvinte, în opinia lui Krugman, noua teorie liberală a comerțului internațional nu exclude teoria liberală clasică, ci o completează, aducând în discuție aspecte și abordări noi. În prezent, comerțul internațional înregistrează forme și fluxuri mult mai diverse și cu o dinamică rapidă, care nu pot fi explicate, în totalitate, cu ajutorul teoriei tradiționale a comerțului internațional.

Din punctul lui de vedere, la originea schimburilor comerciale internaționale stau o serie de cauze, cum ar fi: diferențele dintre țări (abordare apropiată de cea clasică), posibilitatea obținerii de economii de scară, dotarea cu factori de producție, dar și elemente cu caracter întâmplător.

Noua teorie pornește de la premisa că protecționismul poate aduce țărilor avantaje mai mari chiar decât liberul schimb, în cazul unor ramuri strategice, care necesită pentru a fi eficiente, practicarea producției la scară mare.

Modelul standard de comerț internațional

Modelul standard de comerț internațional este construit, în viziunea lui Krugman, pe baza a patru relații-cheie:

relația dintre limita posibilităților de producție și curba ofertei relative;

relația dintre prețurile relative și cerere;

determinarea echilibrului mondial cu ajutorul ofertei relative și a cererii relative;

influența raportului de schimb (prețul la care se fac exporturile împărțit la prețurile la care se fac importurile) asupra bunăstării națiunii.

Prin intermediul acestui model, autorii doresc să lămurească legătura dintre creșterea unei economii naționale și comerțul ei exterior, precum și relația dintre acestea și creșterea economică a economiilor naționale partenere.

Creșterea economică dintr-o țară dezvoltată determină sporirea posibilităților de producție, modificarea ofertei relative pe piața internă și mondială, dar și modificarea raportului de schimb. Dacă această creștere este mai pronunțată în cazul ramurilor producătoare de bunuri pe care țările respective le exportă, raportul de schimb se deteriorează, favorizând partenerii comerciali. Invers, dacă creșterea economică apare mai pregnant în ramurile producătoare de bunuri destinate consumului intern, raportul de schimb al țării respective se îmbunătățește.

Una din principalele cauze care pot duce la modificarea cererii relative pe piața mondială (pe lângă modificarea preferințelor consumatorilor, progresul tehnic, substituirea unor produse cu altele etc.) este reprezentată de transferul de venituri, sub forma repatrierilor de salarii, profituri sau dobânzi, sub forma ajutoarelor nerambursabile, a despăgubirilor de război, a donațiilor etc. Aceste transferuri deteriorează raportul de schimb al țării donatoare, dacă aceasta are o înclinație marginală de a consuma bunurile pe care le exportă mai mare decât țara receptoare (primitoare).

Krugman și Obstfeld observă că taxele vamale și subvențiile pentru export determină modificarea prețurilor mărfurilor care fac obiectul comerțului internațional, ele, însă, acționând în sens invers. Taxele vamale determină o creștere a ofertei relative pentru bunurile de import și o scădere a cererii relative. Ele vor îmbunătăți raportul de schimb al țării respective, în defavoarea țărilor partenere. Subvențiile pentru export duc la creșterea prețurilor relative interne ale bunurilor de export, îmbunătățind, astfel, raportul de schimb al țării respective.

Aceste măsuri de politică economică afectează și modul de repartiție a veniturilor în interiorul țărilor care le aplică: taxele vamale ajută firmele și ramurile care produc bunuri destinate pieței interne, defavorizând exportatorii; subvențiile sprijină producția pentru export și îi defavorizează pe producătorii pentru piața internă.

Modelul de comerț internațional bazat pe concurența monopolistă

Economiile de scară (determinate fie de creșterea dimensiunii firmei, fie de creșterea volumului producției unei ramuri economice corelată, de exemplu, cu concentrarea firmelor într-o anumită zonă geografică) și randamentele crescătoare înregistrate de firmele mari (de cele mai multe ori, companii transnaționale) au determinat crearea de avantaje acestora, în comparație cu celelalte firme. Comerțul internațional a dus la creșterea dimensiunii pieței, ceea ce a favorizat în continuare extinderea producției, cercetarea-dezvoltarea, progresul tehnic, diversificarea ofertei, cu efecte pozitive asupra gradului de profitabilitate.

„Putem să concepem comerțul mondial, acre se desfășoară pe baza concurenței monopoliste, ca fiind compus din două părți. Va exista un comerț în sens dublu în interiorul sectorului de prelucrare industrială. Acest schimb de produse industriale pe produse industriale este numit comerț intraramuri. Restul comerțului este un schimb de produse prelucrate pe alimente, numit comerț interramuri.”

Comerțul interramuri reflectă avantajul comparativ. Țara caracterizată prin abundența capitalului este un exportator net de produse industriale obținute prin consum intensiv de capital și un importator de alimente, obținute prin folosirea intensivă a factorului muncă. Comerțul intraramuri este determinat de economiile de scară, și nu reflectă avantajul comparativ. Dacă între două țări partenere există o asemănare în ceea ce privește raportul dintre capital și muncă, atunci între ele va exista un comerț interramuri redus și va fi dominant comerțul intraramuri. Dacă raportul capital-muncă este foarte diferit, întregul comerț dintre ele se va baza pe avantajul comparativ.

Modelul de comerț internațional bazat pe dumping

Dumpingul reprezintă o metodă de concurență neloială, prin care o firmă practică prețuri diferite la vânzarea aceluiași bun pe piața internă (un preț mai mare) și pe piața externă (un preț mai mic).

Mizând pe o elasticitate mai mare a cererii externe, firma speră că va obține câștiguri mai mari din comerțul internațional, mai ales, în condițiile în care este imposibil cumpărătorilor din interiorul țării de a-și procura aceste bunuri de export.

7. 2 Comerțul internațional și tehnologia

Rolul pe care tehnologia îl joacă în crearea de produse noi, caracterul dinamic al progresului tehnic, creșterea cheltuielilor de cercetare-dezvoltare și efectul lor asupra comerțului internațional reprezintă elemente pe care noile modele privind comerțul internațional le iau în considerare. Se poate vorbi de o ascensiune pronunțată pe scară tehnologică a bunurilor care fac obiectul comerțului internațional. Intensificarea schimburilor comerciale este și rezultatul diferențelor care există între țări privind ritmul progresului tehnic. Țările care înregistrează o dinamică superioară a progresului tehnic exportă produse care încorporează un nivel înalt de tehnologie și invers. Țările dezvoltate concentrează marea majoritate a cheltuielilor de cercetare-dezvoltare, a invențiilor și inovațiilor, urmând ca noile tehnologii să poată fi aplicate, ulterior, în țări care oferă posibilitatea obținerii de costuri de producție mai scăzute.

Este cunoscut faptul că progresul tehnic este dinamic, fiind descoperite continuu noi produse și tehnici de producție. Țările în care apar astfel de invenții sau inovații vor deține, astfel, pentru un anumit timp, un avans față de celelalte țări. Ele vor fi capabile să exporte noul produs, fără a fi neapărat ca ele să aibă și un avantaj comparativ derivat din dotarea cu factori de producție. Beneficiile sunt cu atât mai mari cu cât timpul necesar imitării tehnologiei, reproducerii ei în alte țări, este mai mare.

Este de înțeles atunci de ce țările care prezintă o dinamică ridicată a inovațiilor exportă bunuri conținând tehnologie avansată spre țări la care ritmul este scăzut. Ele importă, în schimb, bunuri intensive în muncă, de cele mai multe ori, bunuri standardizate.

Ultima perioadă este, totuși, caracterizată de o scădere a avansului tehnologic pe care-l dețin țările dezvoltate. În 1986, P. Krugman dezvoltă un model al comerțului internațional bazat pe diferențele de tehnologie.

Modelul presupune că pentru fiecare bun x, există o tehnică de producție de vârf, definită sub forma cerinței de muncă, a(x). În condițiile progresului tehnic, aceste tehnologii de vârf se îmbunătățesc continuu, scăzând consumul de muncă. Rata de îmbunătățire a tehnicii de vârf este diferită de la industrie la industrie iar produsele pot fi clasificate după criteriul intensității tehnologice. Și țările pot fi ordonate după criteriul nivelului tehnologic, în funcție de diferența de timp care le separă de nivelul cel mai de vârf.

Astfel, dacă λI și λJ reprezintă decalajele față de nivelul de vârf, exprimate în numărul de ani, pentru țările I și J respectiv și λI < λJ, atunci țara I va produce toate bunurile cu cheltuieli de muncă mai mici decât țara J.

În aceste condiții, producându-le cu costuri mai mici, țara I va deține avantaj absolut la toate produsele. Avantajul ei comparativ va fi mai evident în cazul bunurilor cu o mai mare intensitate tehnologică, decalajul tehnologic între țări fiind mai scăzut la produsele pentru care se înregistrează un progres tehnic mai lent. Țările aflate în vârful ierarhiei privind dezvoltarea tehnologiei au salarii mai ridicate.

Presupunem cazul a două țări, una cu tehnologie mai avansată, alta cu un nivel mai scăzut al tehnologiei, în care preferințele de consum sunt identice și pornim de la premisa că pentru fiecare bun se va repartiza o proporție constantă din cheltuieli.

Fiind date un anumit număr de bunuri (x), va exista un bun marginal (x’), pentru care costurile de producție din cele două țări sunt egale. Deoarece prima țară este mai avansată în ceea ce privește dezvoltarea tehnologică, munca sa va fi mai productivă și acest avantaj de productivitate va determina rata salariului. Țara 1 va produce bunurile x cu intensitate tehnologică superioară lui x’, adică x > x’, iar țara 2 va produce bunuri cu intensitate tehnologică mai mică, adică x < x’.

Perfecționarea tehnologiei în țara mai dezvoltată va determina mărirea decalajului în toate industriile, sporul de productivitate fiind mai mare pentru bunurile cu intensitate tehnologică mai înaltă. În acest caz, salariul relativ din țara 1 va crește, indiferent în ce mărfuri se exprimă, se va mări numărul de mărfuri pe care aceasta le produce și, implicit, numărul de mărfuri fabricate de țara 2 va scădea.

Dacă salariul se exprimă în mărfuri fabricate în țara 1, creșterea se datorează ridicării productivității din această țară. Dacă vom exprima acest salariu în mărfuri fabricate în țara 2, creșterea este cauzată de sporirea salariului relativ din țara 1. Exprimând salariul în mărfuri fabricate anterior de țara 2 și acum produse mai ieftin în țara 1, cauza este sporirea proporțional mai mare a productivității muncii comparativ cu cea a salariului din țara 1.

Țara 2 cunoaște o modificare în sens invers a salariului relativ și își va îngusta specializarea la bunuri cu intensitatea mai scăzută a tehnologiei. Ea va câștiga, totuși, prin creșterea puterii sale de cumpărare. Salariul real exprimat în bunuri produse la intern a rămas neschimbat. Dar prețurile mărfurilor cumpărate în mod tradițional din țara 1, scad.

O diminuare a decalajului tehnologic rezultată în urma perfecționării tehnologiei din țara 2 îi aduce acesteia din urmă un avantaj net. Crește salariul relativ din această țară (sporind productivitatea muncii), iar gama mărfurilor produse de ea se extinde, incluzând bunuri cu intensitate tehnologică mai ridicată.

Țara 1 poate pierde. Deși salariul real exprimat în bunuri produse în continuare în această țară rămâne neschimbat, salariul real crește dacă îl exprimăm în bunuri produse anterior în țara 1 și care pot fi procurate acum, mai ieftin, din țara 2.

Dacă decalajul tehnologic dintre țări este mic, este probabil ca sporul de putere de cumpărare al țării 1, rezultat de la produsele cu nivel tehnologic mediu, obținute acum mai ieftin din țara 2, să nu poată acoperi pierderea rezultată din diminuarea puterii de cumpărare la bunurile cu nivel tehnologic scăzut, importate în mod tradițional din țara 2. Acest fapt determină țara mai dezvoltată să promoveze politici care au ca obiectiv menținerea avansului tehnologic, prin stimularea inovației, susținerea activităților de cercetare-dezvoltare sau prin crearea de bariere în calea diseminării informației tehnologice către partenerii comerciali.

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Teoria Comertului International (ID: 150714)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Teoria Comertului International

Copyright Notice

Analiza Comparativa a Serviciilor de Securitate. Criptarea Si Autentificareaa

Estimarea Timpilor de Realizare a Documentatiilor Pentru Activitatea de Proiectare In Arhitectura

Proiectarea Unui Site Dinamic, Utilizand Tehnologiile Asp.net Si Mysql

Algebra Liniara Numerica. Aplicatii ale Poo In C++

Securizarea Retelelor Wireless

Realizarea Aplicatiilor Web Utilizand Limbajul Java

Copyright Notice

Similar Posts