TEOLOGIE PENTICOSTALA DIDACTICA LUCRARE DE LICENȚĂ PROVOCĂRILE BISERICII ÎN SOCIETATEA CONTEMPORANĂ Coordonator științific: Prof. univ. dr. habil…. [610627]

UNIVERSITATEA “ AUREL VLAICU“ din ARAD
FACULTATEA DE ȘTIINȚE UMANISTE ȘI SOCIALE
SPECIALIZAREA
TEOLOGIE PENTICOSTALA DIDACTICA

LUCRARE DE LICENȚĂ
PROVOCĂRILE BISERICII ÎN SOCIETATEA
CONTEMPORANĂ

Coordonator științific:
Prof. univ. dr. habil. Corneliu Constantineanu

Absolvent: [anonimizat]: Stanciu I. Cornel
ARAD
2018

pag 2/44

PROVOCĂRILE BISERICII ÎN SOCIETATEA
CONTEMPORANĂ

CUPRINS:

1. Introducere
2. Contextul societații contemporane
3. Provocări majore ale societății contemporane:
3.1. Relativism
3.2. Secularism
3.3. Formalism
3.4. Pluralism religios
3.5. Proclamarea adevărului
3.6. Problema conviețuirii impreună
3.7. Diferența între bogați și săraci
4. Răspunsul bisericii la relativismul și secularismul postmodern
5. Biserica și pluralismul politic, cultural și religios
6. Biserica o comunitate a slujirii si reconcilierii
7. Concluzii
8. Bibliografie

pag 3/44

1. INTRODUCERE

Lucrarea de fațâ își propune să prezinte principalele provocări cu care se confrunta biserica în
zilele noastre, cât și identificarea unor răspunsuri la acestea.
Deoarece societatea conemporanâ se îndeparteazâ tot mai mult de Dumnezeu și de învâțâtura
bibliei, biserica are responsabilitatea sa se implice într-un mod activ în societate și să prezinte
soluții care să aibă ca efect transformarea societății. În astfel de momente trebuie sa ne amintim ca
Dumnezeu are un plan mareț pentru noi.
Primul capitol al lucrarii abordeazâ șapte provocari majore ale bisericii in societatea
contemporana, acestea sunt curente care au aparut în postmodernism și care afectează sociatatea
și o îndepartează de adevărul lui Dumnezeu.
Biserica își îndeplinește răspunderea față de Dumnezeu pentru societate în îndeplinirea funcțiilor
sale pastorale, precum și a funcțiilor sale apostolice. Ea răspunde lui Hristos în Dumnezeu, fiind
un păstor al oilor, un căutător al celor pierduți, prietenul vameșilor și al păcătoșilor, al celor săraci
și înfruntați. Datorită interesului său pastoral față de indivizi, Biserica s-a dovedit forțată să se
intereseze de măsurile și instituțiile politice și economice. Mulți dintre conducătorii timpurii ai
mișcării evangheliei sociale erau pastori ai căror preocupări pentru locuitorii de la mahalale, săraci,
deținuți și bolnavi i-au determinat să atace sursele sociale ale mizeriei umane și să înțeleagă
caracterul corporativ al păcatului uman. Interesul pastoral autentic în indivizi va duce întotdeauna
la astfel de rezultate.
Biserica nu poate fi responsabilă față de Dumnezeu pentru oameni fără a deveni responsabilă
pentru societățile lor. Responsabilitatea pastorală a Bisericii pentru societate este totuși directă și
indirectă. Compasiunea și îngrijorarea față de poporul evreu în ansamblul său, interesul pastoral

pag 4/44
pentru națiunile înfrînte și victorii care se află în mare pericol moral caracterizează Biserica care
răspunde Dumnezeului care nu numai creează oameni, ci și societățile lor.1
Cuvântul lui Dumnezeu în 2 Timotei ne averizeaza despre vremurile de pe urmă : Caci oamenii
vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, laudarosi, trufasi, hulitori, neascultatori de parinti,
nemultumitori, fara evlavie, fara dragoste fireasca, neinduplecati, clevetitori, neinfranati,
neimblanziti, neiubitori de bine, vanzatori, obraznici, ingamfati; iubitori mai mult de placeri decat
iubitori de Dumnezeu; avand doar o forma de evlavie, dar tagaduindu-i puterea.
În evanghelia dupa Luca, capitolul 19:13, cuvântul lui Dumnezeu ne cere sa avem grija de
lucrurile Sale pîna la venirea Sa. Lucrarea Domnului este aceea de a forma împaratia Sa dintre cei
de pe pamînt căt si responsabilitatea noastra sa fim sare si lumina pentru lumea aceasta.

2. Contextul societații contemporane

Societatea contemporană a adoptat curentul postmodern care a aparut ca o reacție la modernism.
Omenirea trece printr-o perioadă de degradare morală care se observă în toate domeniile social,
cultural și politic. Bisericile și organizațiile religioase caută soluții ca să gasească strategii
relevante pentru cultura postmodernă capabile în același timp ca să păstreze si puritatea
Evangheliei.
Diversitatea valorilor și convingerilor a devenit o virtute social, infectând toate segmentele vieții
noastre și nesocotind orice crez sau religie. De fapt vechile reguli pe care înainte le respecta toatâ
lumea sunt pe cale de dispariție. Pânâ și idea de adevar obiectiv și absolut a ajuns un archaism în
societatea pluralistâ de astazi. În contrast cu modernitatea , postmodernismul respinge orice apel

1 T.F. Torrance, Conflict and Agreement in the Church, Vol. 1: Order and Disorder Eugene, OR: Wipf & Stock, 1996,
pag. 118-122

pag 5/44
la realitate și adevar. Însași încercarea de a propune metapovestiri care sâ defineasca și sâ
legitimeze realitatea este denunțata ca opresivâ.
Odată ce pretențiile modernitații la universalitate si realitate sunt demolate, se instalează
relativismul. Căci nu mai ramănem decăt cu sinele autonom și cu puterea limbajului. Acestea sunt
cele două elemente constitutive ale postmodernismului. Sursa adevarului este sinele. Cunoașterea
umana este construită de întreaga persoană, nu contează ce allege omul , cel mai important lucru
este că omul este liber să aleagă. Ca urmare, postmodernismul suspectează toate metapovestirile
care caută să numească, să definească, să legitimeze și să arbitreze instituțiile, rolurile, identitațile
si practicile sociale. Nu există reguli sau norme obligatorii, nici macar Dumnezeu nu are dreptul
să le impună.2
Trăim într-o epocă postmodernă și ideologia postmodernismului a devenit rădăcină in multe
aspecte ale societății. Biserica și creștinii sunt provocați să răspundă Dar cum? Problema morală
centrală este – dacă Biserica devine relativistă în zona de moralitate sau ar trebui să vorbească cu
voce tare în probleme morale? Și atunci ce ar trebui să spună? Dacă Biserica nu vorbește puternic
și în mod clar, pe probleme morale, nu este vinovată de compromiterea chemării ei?
Dilema morală pentru Biserică este complexă. Identitatea, scopul și mesajul lui Isus este în mod
normal înțeles în termenii lui Ioan 3:16 – Isus este fiul lui Dumnezeu, care a venit să moară pentru
păcatele lumii și al cărui mesajul consta în importanța credinței în el.
Înțelegerea mea despre Isus din Scriptura este că accentul său a fost pus pe relație, comunitate și
compasiune. Viziunea sa asupra vieții creștine a fost că este o relație cu spiritul lui Dumnezeu.
Omul trebuie să-L cunoască pe Dumnezeu.
Evanghelizarea nu le spune oamenilor să creadă pe unii doctrină prin consimțământul mental.
Invită oamenii să intre într – o adâncire și transformarea relației – a trăi în povestea creștină a iubirii,
a comunității și a aprofundarea relației de transformare. Viața creștină este o viață in continua
transformare – o călătorie de schimbare pe măsură ce relația se adâncește.

2 Timothy R. Phillips, Dennis l. Okholm , Apologetica creștina în lumea postmodernâ, Casa Creștina, Oradea, 2007,
pag. 11-14

pag 6/44
Acesta este ce Creștinismul trebuie să ofere lumii – viziunea unei vieți de experiență și relație cu
Dumnezeu (așa cum a revelat Isus). Acest lucru este experimentat într-o comunitate a oamenilor
transformați prin relații – o viață de slujire angajată in compasiune pentru toți și o viață de scop și
de semnificație.3
Mesajul Bisericii și al Evangheliei este definit; nu este un mesaj vag al bunăvoinței, nici o
îndemnare generală adresată oamenilor de a trăi o viață mai bună. Nu este un simplu apel pentru
moralitate sau cuvinte liniștitoare pentru o națiune care se confruntă cu dificultăți economice. Nici
nu este un fel de încercare generală de a ridica moralul oamenilor și de a obține mai multă producție
și lucruri de acest fel. Tot ce poate veni în viitor ca rezultat al Evangheliei, dar nu este ceea ce
confirmă adevărul; el predică pe Hristos. Astfel, testul mesajului ar trebui să fie: este Hristos în
centru? Este Cristos esențial? Totul emanat de la El? Totul se învârte în jurul Lui? Ar fi existat un
mesaj dacă Hristos n-ar fi trăit niciodată?

3. Provocări majore ale societății contemporane

In acest capitol sunt prezentate șapte provocari majore ale bisericii din societatea contemporana,
dintre acestea amintim principalele provocâri respectiv relativismul care pretinde câ nu este adevâr
universal, secularismul care consider câ viața umana nu are implicații religioase și pluralismul care
promoveazâ acceptarea credinței și a modului de închinare a celorlalți.

3.1. Relativism
Relativismul este unul din curentele apărute în postmodernism și susține ca nu există adevăr
universal, omul este liber să aleagă iar sursa adevărului este considerată propria persoană. Acest

3 Dr. Edvard Kristian Foshaugen, The moral value system of the Church in a relativistic postmodern world: a
practical theological theory of dogmatic legalism or incarnational engaged compassion,
https://philarchive.org/archive/FOSPAT-2, accesat in 13.06.2018

pag 7/44
curent nu acceptă reguli sau norme și nici existența unei divinitați care sa le impună. Relativismul
este de trei feluri și anume relativism moral, cultural și descriptiv.
Relativismul incearcâ sa redefineasca ceea ce înseamnâ sa fii moral. În primul rând morala trebuie
sa fie un ghid pentru acțiunile noastre și nu ține cont de ceea ce ne dorim. În al doilea rând morala
este ca un cod de comportament, ea indica care ar trebui sa fie acțiunea noastrâ. Regulile morale
sunt publice, ele trebuie sa se aplice tuturor oamenilor in situații asemanatoare, o fapta greșita
pentru o persoanâ se considerâ greșita și pentru alta persoanâ. Relativismul respinge orice regulâ
de conduitâ moralâ și nu inpune cea ce ar trebui omul sa facâ.4
Relativismul cultural transmite idea câ nu putem judeca o cultura prin standardele propriei culturi.
Aceastâ perspectivâ conduce la ideea câ nici o culturâ nu este superioarâ altei culturi, se considerâ
ca fiecare societate stabilește in cadrul culturii sale propriul standard și promoveaza ideea ca nu
existâ un sistem etic corect. Scopul relativismului cultural este de a promova acceptarea altor
culturi și a practicilor acestora chiar daca nu fac parte din propria cultura. Relativismul cultural se
împarte in doua categorii si anume relativism absolut și relativism critic. Relativismul absolut
afirma câ tot ce se întamplâ într-o culturâ nu trebuie pus la indoialâ, relativism critic afirmâ câ
trebuie acceptatâ conducerea unei culturi fâra a fii judecatâ.5
Descriptivul relativism este o familie de revendicări empirice în sensul că anumite grupuri de fapt
au diferite moduri de gândire, standarde de raționament sau altele asemenea. Astfel de afirmații
sunt menite să descrie principiile și practicile celor două grupuri și sunt compatibile cu afirmațiile
potrivit cărora ambele grupuri au dreptate. Este posibil să fii un relativist descriptiv despre unele
lucruri (de exemplu, principii etice), dar nu despre alții (de exemplu, principii logice).
Afirmația că cultura, limba sau alte lucruri ale unei persoane îi influențează modurile de gândire
nu înseamnă că ei determină complet modul în care gândește. În mod similar, o afirmație potrivit
căreia cultura sau limba sau o altă variabilă independentă afectează o anumită fațetă a experienței

4 Francis J. Beckwith, Gregory Koukl, Relativismul , Risoprint, Cluj-napoca, 2013, p. 37-38
5 Autor necunoscut, Cultural Relativism ,
https://courses.lumenlearning.com/culturalanthropology/chapter/cultural-relativism/, accesat pe data de
22.05.2018

pag 8/44
sau gândirii permite și alte influențe, iar versiunile descriptive ale relativismului vin în forme mai
puternice și mai slabe, în funcție de puterea ipotetică a influenței variabilelor independente .6

3.2. Secularism
Secularismul este principiul separării instituțiilor guvernamentale și instituțiile religioase. O
manifestare a secularismului afirmă dreptul de a nu fi supus regulilor și învățăturilor religioase
sau, într-un stat declarat neutru în materie de credință, de la impunerea de către guvern a unor
religii sau practici religioase asupra poporului său. Manifestarea secularismului este opinia că
activitățile și deciziile publice, în special cele politice, ar trebui să nu fie influențate de credințele
sau practicile religioase.
Odată cu apariția democrației liberale în vestul modern, totuși, tipurile de întrebări pe care filosofii
le-au pus despre interrelația dintre religie și autoritate politică au început să se schimbe. Autoritatea
politică într-o democrație liberală, susținută de cei mai proeminenți apărători ai democrației
liberale, se bazează mai degrabă pe consimțământul oamenilor decât actul actul de autorizare al
lui Dumnezeu.
Atât efectele diversității religioase, cât și atacurile proeminente asupra legitimității credinței
religioase au asigurat că nu se poate presupune în discuția politică că cetățenii săi sunt religioși, să
nu mai vorbim de propria tradiție religioasă. Pentru cetățenii democrațiilor liberale contemporane,
această dinamică triplă a dat naștere unei situații curioase. Pe de o parte, cei mai mulți consideră
că autoritatea statului este localizată în popor, că poporul este diversificat din punct de vedere
religios și că segmente importante de oameni se îndoiesc de raționalitatea credinței religioase și a
practicii de orice fel. Pe de altă parte, spre deosebire de predicțiile multor avocați ai teoriei
secularizării, precum Karl Marx, Max Weber și Peter Berger, acest amestec de democrație,
diversitate religioasă și critică religioasă nu a dus la dispariția sau privatizarea religiei. Religia, în
special în democrațiile liberale, este vie și bună, formând cultura politică în numeroase moduri. În

6 Chris Swoyer, Relativism , Stanford Encyclopedia of Philosophy , ed.Edward N. Zalta , 2003

pag 9/44
consecință, rămâne o problemă teologico-politică. Problema teologico-politică este una care se
referă la problema autorității politice.7
Unii oameni argumentează pentru secularism doar pe baza faptului că doresc sâ permit grupurilor
religioase diferite să coexiste și cred că aceasta este singura modalitate de a rezolva acest lucru.
Cu toate acestea, pentru mulți oameni, secularismul este ea însăși o ideologie și, ca atare, poate fi
mai bine definită ca umanism secular.
Aceasta este credința că religia este irelevantă și inutilă și autentică, umanistul secular va căuta,
prin urmare, să eradice orice religie. Unele state, în special comuniste, au urmărit acest obiectiv.
Există citatul faimos al francezilor Revoluția atunci când unul dintre revoluționari sa lăudat cu un
țăran "vom trage în jos tot ce îți amintește de Dumnezeu ".
Creștinii sunt în pericolul de a răspunde la prezența crescândă a altor religii, capitalizând
secularismul. O parte a motivației pentru aceasta este frica de islam, dar nu avem nici o dovadă că
secularismul poate rezista islamului. Făcând acest lucru, noi jucăm, de asemenea, în mâinile celor
care se opun creștinismului. Este o politică a înfrângerii de a recunoaște că creștinii nu pot trăi cu
încredere credința noastră în arena publică. Dar, de asemenea, înseamnă că ne privatizăm religia,
păstrând-o în mare măsură din arena publică, care conduce în mare parte la respingerea poruncilor
de a iubi pe Dumnezeu și de a iubi aproapele.8

3.3. Formalism
Formalismul în religie înseamnă o accentuare a ritualului și a respectării semnificațiilor lor. În
cadrul creștinismului, termenul legalism este un termen de derogare care este în mod sinonim
sinonim cu formalismul religios. O teorie a eticii care susține că valoarea morală este determinată
de considerente formale și nu materiale. Aspectele materiale ale unui act moral includ ceea ce se
face și consecințele acesteia, în timp ce aspectele formale sunt legea, atitudinea și intenția
agentului.

7 Chris Eberle, Religion and Political Theory , Stanford Encyclopedia of Philosophy, ed.Edward N. Zalta , 2008

8 David Phillips, THE PRESSURE OF SECULARISM, Cross Way Issue, 2006, Nr. 101

pag 10/44
De obicei, formalismul etic se referă la opiniile tipului kantian, deși și intuiționismul este formalist
într-un sens larg. O astfel de etică formalistă este numită astfel deoarece consideră că dispoziția
unui agent, luată fără referire la orice aspect material, determină moralitatea acțiunilor sale, așa
cum forma determină natura unui subiect material. Immanuel Kant este exemplul clasic al unui
formalist. Pentru el nimic nu poate fi conceput ca un bun absolut, cu excepția unei voințe bune. O
voință, totuși, este bună numai în măsura în care îți îndeplinește datoria deplină, și nu din cauza a
ceea ce atinge sau este capabil să obțină. Bunătatea morală este supunerea față de legea care
impune îndatoriri. Această lege este unică, necesară, universală și inerentă rațiunii.
Este imperativul categoric: "Acționați numai pe acel maxim, prin care puteți, în același timp, să
deveniți o lege universală". Este pur și simplu formală; nu specifică nicio obligație concretă, ci
doar oferă un criteriu prin care se poate stabili care sunt îndatoririle sale. Și deoarece nu permite
nici o excepție, aceasta implică rigoare. Subliniind raționalitatea legii morale, Kant a făcut mult
pentru a împiedica empirismul excesiv și sentimentalismul care era curent în etică în zilele lui. A
avut dreptate și în insistența faptului că actele bune din punct de vedere moral nu pot decurge decât
de la o voință liberă cu o intenție corectă.
Din nou, imperativul său categoric exprimă o înțelegere validă, că legea morală trebuie să fie
consecventă și universală. Cu toate acestea, ca normă de moralitate, este negativă și inadecvată.
Cu aceasta, Kant ar putea arăta ce nu poate fi o datorie, dar atunci când discută despre obligațiile
omului în concret, el a introdus în mod critic considerații de consecințe și scopuri. Căci este
imposibil să divorțezi, după cum încearcă, noțiunile de bunătate și teleologie. Este de asemenea
un defect serios într-o teorie morală de a ignora natura și circumstanțele unui act a cărui moralitate
urmează să fie determinată. Din nou, este incorect să identificăm binele cu acționarea din simpla
îndatorire. Într-o etică solidă, noțiunile centrale sunt cele ale naturii, ale sfârșitului și ale binelui;
datoria este un concept subordonat. Multe acte bune nu sunt îndatoriri. Iubirea spontană, plină de
îndurare a bunului dobândit într-un act poate fi, în sine, un motiv mai bun pentru ao face decât
orice datorie. În fine, trebuie să subliniem că numai Dumnezeu, prin esența Sa și nu numai prin
voia Lui, este absolut bun și, în plus, și izvorul tuturor bunătății.9

9 G. j. Dalcourt, Ethical Formalism, New Catholic Encyclopedia, 2003

pag 11/44
Orice biserică, după ce a degenerat în formalism, poate continua la fel sau aproape aproape, pe o
perioadă nedefinită. Indiferent de adevărul pe care la adus cu ea, aceasta poate să rămână fârâ
vitalitate. Același lucru este valabil și pentru individ. El își va menține și proclama teoriile sale
religioase și va lupta pentru moarte pentru ei și se va mândri cu credincioșia crezului său și, tot
timpul, va fi lipsit de viață spiritual. Dar este diferit de o religie dependentă de viață, așa cum este
creștinismul adevărat. De asemenea, are doctrine și forme care sunt esențiale pentru existența sa,
dar virtutea și valoarea tuturor învățăturilor sale se află în viața sa. Pentru a păstra această viață,
un conflict continuu este inevitabil. Natura carnală va căuta vreodată să se afirme și necesită o
luptă continuă pentru a menține credința prin care noi primim viață veșnică. "Luptă lupta bună a
credinței", spune Domnul.
Necredința a fost întotdeauna pacatul poporului lui Dumnezeu, nu în ceea ce privește doctrinele și
formele corecte – deși va implica și acestea – dar în primul rând cu referire la relația personală cu
Dumnezeu ca și copiii Săi. Această necredință în Hristos, ca Mântuitor personal, închide canalul
prin care curentul vieții curge din partea Domnului în inima și viața copilului lui Dumnezeu. Pentru
a păstra această asigurare și certitudine este nevoie de o consacrare continuă, o meditație spirituală
neîncetată, negarea dorințelor firii, suprimarea sinelui, cu tot ceea ce aceasta include, împreună cu
rugăciunea persistentă și perseverentă. În acest sens este dezvăluit motivul pentru care biserica se
degenereaza atât de repede în formalism. Chiar și cei care au avut viața și bisericile care au avut-
o din abundență o pierd, dacă neglijează condițiile de păstrare a ei. Doctrinele pot fi primite ca
moștenire de la tată la fiu, dar viața trebuie primită direct și constant de la Dumnezeu prin Hristos.10

3.4. Pluralism religios
Pluralismul religios poate fi definit ca "acceptând credința celorlalți". Libertatea religioasă
cuprinde toate religiile care acționează în cadrul legii într-o anumită regiune. Diversitatea
religioasă există cel mai vizibil la nivelul sistemelor teistice de bază. De exemplu, în timp ce în
interiorul creștinismului, iudaismului și islamului se crede că Dumnezeu este o divinitate
personală, în Hindiana (Theravada) Budismul Existența lui Dumnezeu este negată și în interiorul
hinduismului conceptul de zeitate personală este, într-un sens important, iluzoriu. În multe forme

10 Henry J. Westphal, Formalism's Ever-Menacing Peril , Ministry Magazine, 1934

pag 12/44
de creștinism și islam, scopul final este nemurirea subiectivă în prezența lui Dumnezeu, în timp ce
în budismul Hinayana scopul final este stingerea sinelui ca entitate discretă, conștientă. Cu toate
acestea, există o diversitate semnificativă și larg răspândită în cadrul sistemelor teistice de bază.
De exemplu, în cadrul creștinismului, credincioșii diferă semnificativ de natura lui Dumnezeu.
Unii îl văd pe Dumnezeu ca pe toți, pe alții ca pe niște autolimitatori, și pe alții pe cei incapabili
de a controla unilateral orice aspect al realității. Unii cred că Dumnezeu are cunoștințe infailibile
numai despre tot ceea ce sa întâmplat sau se întâmplă, alții pretind că Dumnezeu are și cunoștință
despre tot ceea ce va avea loc în realitate, în timp ce cei care cred că Dumnezeu posedă cunoștințe
medii adaugă că Dumnezeu știe tot ce ar apărea în orice posibil context. Unii cred că principiile
morale stipulate de Dumnezeu pentru comportamentul uman corect curg din natura lui Dumnezeu
și astfel că astfel de principii determină comportamentul lui Dumnezeu, în timp ce alții cred că
Dumnezeu acționează în conformitate cu un set diferit de reguli morale, Dumnezeu face. Unii cred
că doar cei care au "dat viața lor lui Hristos" conștient vor petrece veșnicia în prezența lui
Dumnezeu. Alții cred că mulți care nu au auzit niciodată numele lui Isus vor intra în prezența lui
Dumnezeu, în timp ce alții încă nu cred că nemurirea subiectivă (viața de după viața conștientă)
este o realitate.11
Pluralismul reprezintă o problemă pentru bisericile creștine și teologia creștină. Problema atitudinii
creștine în relația cu tradițiile religioase și comunitățile nu este, desigur, o nouă întrebare. În
ultimele decenii a existat și a dobândit o nouă semnificație și urgență întrucât relația dintre
creștinism și alte religii au fost discutate de mult, în prezent sunt mai mult ca oricând o problemă
existențială. Aderenții altor religii au deveniți vecinii noștri, din acest motiv și din alte motive, au
existat mai multe schimbări în abordarea creștină a pluralismului religios.
Așadar, avem nevoie de o abordare echilibrată pneumatologică și cristologică în teologiile
religiilor. O astfel de abordare leagă universalitatea prezenței creatoare a lui Dumnezeu și a
particularității muncii sale de salvare în Hristos. Aceasta deschide posibilitatea de a afirma și de a

11 David Basinger, Religious Diversity (Pluralism) , Stanford Encyclopedia of Philosophy, ed.Edward N. Zalta,
2007

pag 13/44
privi comorile și înțelegerea altor persoane în tradițiile și în viziunea lor asupra lumii; dar, la în
același timp, ne dă o normă directă în Isus Hristos.12
Identitatea creștinismului este legată în mod indisolubil de unicitatea lui Hristos. Așa se pune
întrebarea: Poate cineva să rămână credincios creștinismului și să se angajeze pozitiv în provocarea
pluralismului? Sau este prețul acestora implicarea și abandonarea multor lucruri distincte și
autentice creștine? Evanghelia creștină posedă resurse neglijate de pluralism care ne permit să
abordăm situație pluralistă modernă, cu integritate și încredere.13

3.5. Proclamarea adevârului
Trăim într-o societate percepută de conceptul de stima de sine. Curentul psihologiei umaniste ne-
a convins că un sentiment bun despre noi înșine este unul dintre nevoile noastre de bază. O imagine
pozitivă de sine a devenit o condiție necesara creșterii și succesului uman. Multe biserici
evanghelice, inclusiv mulți care își găsesc rădăcinile în Reformă, au încercat să creștinizeze acest
gând. Ei au adoptat conceptul sensibilității căutătorului în dorința de a-și dezvolta bisericile.
Conducatorii mișcării bisericii creștine au convins mulți pastori și lideri ai bisericii că trebuie să
fim sensibili la nevoile simțite ale culturii. Astfel, sensibilitatea solicitantului a devenit condiția
creșterii și succesului bisericii. Mesajul Legii divine este menit să pună în fața noastră cererea
Dumnezeului Atotputernic pentru perfecțiunea morală. Dumnezeu cere sfințenie perfectă.
Predicarea Legii, care are scopul de a ne arăta profunzimea păcatului nostru, ne prezintă o situație
imposibilă. Ceea ce cere Dumnezeu, nu putem realiza.
Vestea bună a Evangheliei ne spune că ceea ce cere Dumnezeu a oferit în sângele și neprihănirea
lui Isus Hristos. Predicarea corectă a păcatului și harul Legii și al Evangheliei ar trebui să ne
îndepărteze de noi înșine pentru a îmbrățișa neprihănirea perfectă a lui Isus Hristos ca soluție
divină pentru dilema umană. Acesta este adevărul central al îndreptățirii prin har prin credință
numai din cauza lui Hristos. Werner Elert definește înțelegerea lui Luther despre cunoașterea

12 Eeuwout Klootwijk, Christian Approaches to Religious Pluralism: Diverging Models and Patterns ,
Missiology, 1993, vol. 21, pag. 455-468
13 Alister E. Mcgrath, The Cristian church's response to pluralism, 1992, JETS 35/4, pag. 487-501

pag 14/44
păcatului ca fiind o condiție prealabilă necesară pentru justificare. Nu există nici o îndoială că,
calitatea vieții care există în multe congregații creștine nu este ceea ce ar trebui să fie.
Problema nu este că am fost prea îndrăzneți în proclamația noastră de păcat și har, Lege și
Evanghelie, ci mai degrabă că nu am fost destul de îndrăzneți. Dacă oamnenii nu văd întinderea
păcatului lor și perversiunea naturii lor umane, ei nu vor căuta harul lui Dumnezeu care se schimbă
în viață. Chiar dacă Biblia spune să "urmărim" creșterea spirituală și sfințirea, să ne implicam în
"lupta" credinței și, ca și nou-născuții, "să ne dorim" laptele curat al Cuvântului lui Dumnezeu,
aceste avertismente trece pe lânga urechile nostre dacă realitatea stării noastre nu este confruntată.
Dinamica vieții creștine este alimentată de combinația dintre un profund simț al păcatului și o
apreciere profundă pentru harul divin.14
Adevarul este conformitatea mintii si a realitatii. Trei tipuri de conformitate dau naștere la trei
tipuri de adevăr. Adevărul logic, mintea este în acord cu lucrurile din afara minții, fie în a consimți
ceea ce este, fie în a nega ceea ce nu este. Opusul său este eroarea. În adevărul metafizic, lucrurile
sunt conforme cu mintea.
Aceasta este conformitatea primară, atunci când ceva corespunde ideii producătorului său și este
conformitatea secundară atunci când ceva este inteligibil și, prin urmare, este adevărat pentru
oricine îl cunoaște. În adevărul moral, ceea ce se spune este conform cu ceea ce este în mintea
omului. Aceasta este adevărul și opusul ei este minciuna. Isus Hristos este adevărul în toate cele
trei nivele.
Hristos este adevărul logic deoarece, ca Dumnezeu, El știe perfect tot ceea ce există. În Trinitate,
El Se cunoaște pe Sine, El Îl cunoaște pe Tatăl și El cunoaște Duhul Sfânt. În afara Sfintei Treimi,
El cunoaște în întregime universul creat, pentru motivul evident că, împreună cu Tatăl și cu Duhul
Sfânt, El a făcut tot ceea ce numim lumea.
Hristos este adevărul moral pentru că ceea ce a dezvăluit este întotdeauna în perfectă conformitate
cu ceea ce are în minte. Dacă în istoria Bisericii a existat vreodată o epocă când credincioșii aveau
nevoie de lumina îndrumării și îndrumării lui Hristos, aceasta este epoca noastră. Cu siguranță

14 Don Matzat, The deformed theology of seeker sensitivity ,
http://www.the-highway.com/seekersensitive.html, accesat pe data de 22.05.2018

pag 15/44
astăzi, dacă vreodată, avem nevoie de Hristos adevărul și lumina pentru a ne salva de ceața
incertitudinii care ne înconjoară de fiecare parte.
Lucrarea pe care a început-o Hristos vrea ca urmașii săi să o continue. El va fi purtat numai la care
sunt dispuși să plătească ceva din prețul pe care la plătit pentru a ne învăța mijloacele de mântuire.
Nu mai puțin decît profeții din vechime au trebuit să plătească scump pentru proclamarea
adevărului, așa că noi, creștinii, trebuie să fim gata să plătim și mai mult pentru proclamarea
Adevărului Întrupat care este Isus Hristos.15

3.6. Problema conviețuirii împreună
Termenul "toleranță" se referă, în general, la acceptarea condiționată sau la interferența cu
credințele, acțiunile sau practicile pe care o considerăm a fi greșite, dar totuși "tolerabile" că nu ar
trebui să fie interzise sau constrânse. Există multe contexte în care vorbim despre o persoană sau
o instituție ca fiind tolerantă: părinții tolerează un anumit comportament al copiilor lor, un prieten
tolerează slăbiciunile unui alt prieten, un monarh tolerează disidența, o biserică tolerează
homosexualitatea, un stat tolerează o religie minoritară , o societate tolerează un comportament
deviant. Astfel, pentru orice analiză a motivelor și a motivelor de toleranță, trebuie luate în
considerare contextele relevante.
Văzute din punct de vedere istoric, toleranța a fost numeroasă: un exercițiu al iubirii pentru celălalt
care greșește, o strategie de păstrare a puterii prin oferirea unei forme de libertate minorităților, un
termen pentru coexistența pașnică a diferitelor credințe care împărtășesc un nucleu comun, pentru
libertatea individuală, un postulat al rațiunii practice sau promisiunea etică a unei societăți
pluraliste productive.În cadrul creștin, s-au dezvoltat o serie de argumente pentru tolerare, bazate
pe caritate și iubire pentru cei care greșesc, de exemplu, sau pe ideea celor două regate și a
autorității umane limitate în materie de adevăr religios, adică probleme ale împărăției divine. Cea
mai importantă și mai importantă justificare a toleranței este însă principiul care susține că numai

15 John A. Hardon, The Price of Proclaiming the Truth, Inter Mirifica, 1999

pag 16/44
credința bazată pe convingerea interioară este plăcută lui Dumnezeu și că această credință trebuie
să se dezvolte din interior, fără constrângere externă.
Prin urmare, conștiința nu trebuie să fie și nu poate fi forțată să adopte o anumită credință, chiar
dacă ar fi cea adevărată. Cu toate acestea, Augustin, care apără aceste argumente în scrierile sale
anterioare, mai târziu a ajuns la concluzia că aceleași motive ale iubirii, cele două regate și
libertatea conștiinței ar putea, de asemenea, să facă intoleranța și folosirea forței într-o datorie
creștină, dacă ar fi singura modalitate de a salva sufletul altui.În consecință, conștiința individuală
poate și, uneori, trebuie supusă forței. Astfel, argumentele creștine formează atât nucleul multor
justificări moderne ale toleranței și totuși se confruntă cu janus, mereu legate de scopul superior
de a servi adevărata credință.
Argumentul clasic pentru libertatea conștiinței, de exemplu, a fost folosit pentru a justifica
aranjamentele conform "concepției de permisiune", precum și a conceptului de "respect reciproc".
În general, relațiile de toleranță sunt ordonate ierarhic în conformitate cu prima concepție, destul
de instabilă în conformitate cu concepția "coexistenței", în timp ce "concepția de stimă" este cea
mai exigentă în ceea ce privește tipul de apreciere reciprocă între partidele tolerabile. În fiecare
caz, limitele de toleranță par arbitrare sau prea înguste, ca în concepția de respect, care permite
doar tolerarea acelor convingeri și practici care pot fi evaluate din punct de vedere etic.16
Relațiile sănătoase în trupul lui Hristos pot fi definite ca o părtășie care trăiește bunătatea pe de o
parte și absența răului pe cealaltă. Angajamentul față de relațiile de îngrijire și de iubire necesită o
forță proactivă, reciprocă, necondiționată, plină de grație și milostivă, menită să se conecteze una
peste alta dincolo de diferențele noastre.
A trăi aici și acum reprezintă o provocare pentru această premisă, deoarece factorii divizivi
reprezintă impedimente pentru o astfel de armonie. Barierele naturale ale unei părtășii adevărate
sunt alimentate de variabilele demografice prezente, cum ar fi rasismul, etnocentrismul, straturile
sociale, nivelul educațional, puterea economică și realizările personale bazate pe natura narcisistă.
Căutările păcătoase pe care le-a făcut aluzie la Ecclesiast – bogăția, lucrarea, înțelepciunea și viața
sălbatică – ne fac să fim legați de eforturile pământești în timp ce conducem într-un labirint cultural

16 Rainer Forst, Toleration , Stanford Encyclopedia of Philosophy, ed.Edward N. Zalta, 2007

pag 17/44
saturat de un sentiment de inutilitate și vanitate. Astfel de eforturi competitive ne izolează și ne
izolează unul de celălalt.
Cultura noastră narcisistă ne perpetuează cu egoism și ne împiedică să ne descentralizăm și să ne
concentrăm unul pe altul cu dragoste și îngrijire.Cercetarea în psihologia socială a demonstrat că
ne plac cei care sunt ca noi, precum și pe cei care ne plac. Astfel, grupurile omogene reprezintă
norma. Bisericile sunt în general caracterizate de grupuri de circumscripții naturaliste sau
demografice definite. Pentru a experimenta si actualizam relatii amoroase si grijulii într-un context
de biserică sănătoasă, trebuie să fim imitatori ai lui Dumnezeu ca niște copii prea iubiți, și sâ
umblâm în dragoste așa cum Hristos ne-a iubit și Sa dat pe Sine pentru noi (Efeseni 5: 1,2). În
acest sens, dezvoltăm un sine adevărat definit de Dumnezeu, dincolo de individualism, narcisism
și etnocentrism (identitate în Hristos). Mai mult, dezvoltăm un sine plin de sine însuși prin Duhul
Sfânt (integritate).17
3.7. Diferența între bogați și saraci
De-a lungul istoriei stabilite a omenirii, bogățiile și sărăcia au existat ca soarta gemene nu numai
a indivizilor, ci și a societăților, fie ele definite ca triburi sau organizate ca state. Dar, deși
diferențele de bunăstare dintre indivizi sau familiile dintr-o țară au reprezentat, timp de secole,
probleme de analiză și de politică publică, diferențele de nivel de trai între diferitele regiuni ale
lumii nu au fost considerate ca fiind majore fie a politicii internaționale, fie a gândirii economice
până în ultima vreme. Numai în ultimele două decenii diferența de prosperitate dintre țările bogate
și cele sărace, numită acum decalajul, a atras atenția sporită atât a factorilor politici, cât și a
gânditorilor.
Într-adevăr, nu este o exagerare să spunem că diferența care este preocuparea economiei
internaționale și a politicii în zilele noastre a fost greu de observat în timpul secolului dinaintea
celui de-al doilea război mondial, deși a fost acolo pentru oricine care a avut un ochi pentru el.
Acum trăim într-o epocă când decalajul dintre regiunile bogate și cele sărace din lume a atins
proporții fără precedent. În plus, conștientizarea dimensiunii și a tendinței decalajului se află în

17 Pablo Polischuk, The Healthy Church:A Commitment to Loving and Caring Relationships , Enrichment Journal,
2018

pag 18/44
mare parte în conștiința nu numai a politicienilor și a oamenilor de știință sociali, ci și a maselor
atât mai bine, cât și mai rău.18
Reprezentările biblice ale celor bogați și săraci sunt greu de înțeles dacă nu recunoaștem
conjuncțiile de a fi bogați și / sau săraci în ambele "având" și "fiind". Exegeții și comentatorii s-au
luptat de mult cu generalizările atitudinilor lui Dumnezeu față de cei bogați și săraci din ambele
testamente.
Înțelegerea spirituală presupune recunoașterea faptului că sub și în spatele sau peste și dincolo de
toate fenomenele fizice și vizibile (cum ar fi bogăția sau sărăcia "a avea") există realități invizibile
și spirituale care trebuie luate în considerare (în acest caz bogăția sau sărăcia a "ființei" spirituale).
Nu trebuie să abordăm sau să vedem viața cu o viziune unidimensională a tunelului sau o
perspectivă literală, fizică, în timp ce nu înțelegem lucrurile spirituale (1 Corinteni 2:14), dar
aceasta este singura apreciere pe care omul natural este capabil.
Aplicarea evaluării spirituale a "ființei" spirituale la declarațiile biblice referitoare la bogați și
săraci ne permite să obținem o perspectivă mai adecvată. Unii au crezut că Biblia pare, în general,
să acuze și să condamne, să acuze și să judece pe cei care au avere fizică. Declarația lui Isus despre
"vai" asupra celor bogați (Luca 6:24) și chemarea lui Iacov la bogați ca să "plângă și să urle pentru
nenorocirile judecății venite asupra lor" (Iacov 5: 1), au fost interpretate ca acuzații cuprinzătoare
asupra celor care au bogăție, ca și cum averea este nelegiuită sau păcătoasă în sine. Cum ar putea
fi aceasta atunci când Scripturile indică faptul că "Avraam a fost bogat" (Geneza 13: 2; 14:23),
precum și Iov și Solomon și aceste personalități erau considerate bărbați credincioși ai lui
Dumnezeu (Evrei 11) .
Afirmațiile biblice despre "bogat" trebuie interpretate ca referindu-se la cei care sunt bogați în "a
avea" în timp ce sunt în același timp săraci în "ființă". Bogăția de "a avea" conjugată cu sărăcia
"ființei" este întotdeauna disprețuitoare. Bogăția dobândită combinată cu sărăcirea ontologică
permite cele mai grave forme de nelegiuire și "tot felul de rău" (1 Timotei 6:10). Atunci când
exaltarea plinătății posesiunilor (cu puterile intangibile ale plasamentului social, influența socială,
puterea de cumpărare și puterea politică) se îmbină cu mândria și aroganța interesului propriu și a

18 Oktay Yenal, The Contemporary Consequences of the Gap , Palgrave Macmillan, London, 1972, pag. 70-71

pag 19/44
auto-servirii (manifestând caracterul lui Satan în comportament a celor bogați neregenerați), atunci
abuzurile de orice natură pot rezulta.19
4. Răspunsul bisericii la relativismul și secularismul postmodern
Societatea și cultura în care trăim astăzi, la începutul mileniului al treilea, apar la prima vedere ca
fiind cele mai seculare pe care lumea le-a cunoscut încă. Pe măsură ce concepțiile tradiționale ale
cunoașterii și ale religiei apar din ce în ce mai mult redundante în contextul unui pluralism
postmodern, deci din ce în ce mai frenetic urmărirea plăcerilor lumești, împreună cu un standard
tot mai înalt de a trăi – cu presiunile însoțitoare nu doar pentru a lucra mai mult și a juca mai
greu, dar, mai presus de toate, de a consuma – pare să fi înlocuit definitiv acest lucru accentul pe
alte forme de confort sau alte forme religioase sau "mântuire" care a fost acordată legitimitate
socială și culturală în societatea precapitalistă. Este greu de surprins, bineînțeles, că nu numai
religia ci chiar conceptul mai general al "valorii" pare să fi atins un nivel critic impas într-un
climat cultural și economic în care modurile tradiționale atât a cunoașterii, cât și a schimbului
sunt înlocuite rapid cu privire la o singură mână, prin diseminarea formelor culturale și populiste
din ce în ce mai populiste.20
În acest secol, relevanța și validitatea creștinismului au fost interogate ca niciodată. Acest asalt
asupra pretențiilor creștine despre adevărul central a venit din două fronturi distincte: umanismul
secular ateist și climatul în creștere al pluralismului religios. În timp ce secularismul reprezintă o
amenințare semnificativă, problema pluralismului religios reprezintă o provocare și mai mare.
Oamenii care susțin că toate religiile sunt la fel de valide (adică adevărate) știu puțin despre
diferitele religii sau au renunțat la raționamente într-o manieră logică. Un studiu sumbru al
religiilor lumii dezvăluie diferențele fundamentale și ireconciliabile care există. De exemplu, unele
religii afirmă monoteismul (un singur Dumnezeu); alții afirmă politeism (mulți zei); încă alții
afirmă panteismul (totul este Dumnezeu). Și acesta este doar începutul declarațiilor contradictorii
despre Dumnezeu. Conform legilor fundamentale ale logicii (de exemplu, legea non-contradicției),
aceste păreri diferite despre Dumnezeu nu pot fi în cele din urmă adevărate în același timp și în

19 James A. Fowler, Rich and/or Poor, A study of the Biblical perspective of the rich and the poor , 2000,
http://www.christinyou.net/pages/richpoor.html, accesat la data de 23.05.2018

20 Philippa Berry, Postmodernism and post-religion, The Cambrige Companion TO Postmodernism , Cambridge
University Press, New York, 2004, pag. 168

pag 20/44
același sens. În mod logic, cele trei puncte de vedere ale lumii ar putea fi toate greșite, dar nu au
putut fi toate corecte. Din nou, dacă suntem convinși că religia noastră este adevărată, atunci ne
confruntăm cu această stare de exclusivitate incomodă. Dar ar putea exista o altă alternativă?
Punctul este argumentat că oamenii se confruntă cu aceeași realitate în mod diferit din cauza
diferențelor lor istorice, culturale sau filozofice. Isus pretinde că este calea, nu o cale. Crezul
creștinismului în Întrupare o revelație directă și istorică – este într-o categorie complet diferită de
pretențiile speculative ale altor religii. Majoritatea oamenilor care cred că "toate religiile duc la
Dumnezeu" nu cunosc dificultățile intelectuale insurmontabile cu această viziune. Prin urmare,
afirmația că o religie este exclusivă este adesea întâmpinată cu sarcina că cineva este dogmatic,
îngust, sau pur și simplu arogant. În timp ce oamenii pot acționa arogant și de multe ori fac, să
pretindă că o religie este exclusiv adevărată nu este provincială sau îngustă. După cum am
menționat mai devreme, singura concluzie logică, având în vedere multiplele contradicții dintre
religiile lumii, este că o viziune religioasă asupra lumii este adevărată, iar restul este falsă sau că
toate religiile respective sunt false. După cum a afirmat un filozof, o lume în care toate religiile
sunt simultan adevărate ar fi o "nebună cosmică". Pentru creștini, calea lui Isus este aceea care
salvează, nu calea noastră. Noi doar repetăm afirmația făcută de Isus însuși: "Eu sunt calea și
adevărul și viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine" (Ioan 14: 6). Acceptarea și proclamarea
căii lui Dumnezeu nu este prin urmare aroganță, este umilință autentică.
Trebuie de asemenea înțeles că un angajament față de veridicitatea creștinismului nu implică faptul
că fiecare trăsătură a religiilor necreștine este falsă. În timp ce adevărul salvator vine numai în Isus
Hristos (revelație specială), alte religii pot să obțină adevăruri generale despre Dumnezeu prin
revelație naturală (adică natura sau conștiința). În acest fel, diferite religii pot și, de fapt,
împărtășesc un acord comun asupra doctrinelor și credințelor secundare.Provocarea și pericolul
pluralismului se găsesc în pretențiile sale subtile și tolerante. Humanismul secular susține cu
îndrăzneală că creștinismul este neadevărat și înșelător. Pluralismul, pe de altă parte, afirmă că, în
timp ce creștinismul este adevărat, nu este adevărul. Declarația pluralismului nu este că
creștinismul este o religie falsă, ci că este o religie. Această învățătură subtilă poate fi cea mai
mare provocare apologetică a bisericii încă.21

21 Kenneth R. Samples, The Challenge of Religious Pluralism, Christian Research Journal, Summer 1990, pag. 39

pag 21/44
Un efect al postmodernismului este de a da un nou impuls unui proces de interpretare cunoscut
sub numele de deconstrucție. În deconstrucție, afirmațiile adevărului despre orice text dat sunt
rupte, astfel încât să dezvăluie presupusele prejudecăți care stau la baza acestuia și care invalidă
aceste afirmații. Prin această metodă, istoria occidentală, de exemplu, poate fi tratată ca un mijloc
prin care bărbatul alb își caută puterea asupra altor comunități culturale.
Carl F. H. Henry, descrie deconstrucția astfel: Deconstrucționismul împrăștie realitatea și textele
scrise ale înțelesului inerent. Reduce limbajul, ci doar o construcție socială care reflectă
perspectiva personală a interpretului. În consecință, fiecare interpret este liber să se ocupe de text
selectiv, adică să îl deconstrueze și să reface segmentele favorizate în lecturi proaspete care reflectă
preferințele proprii fără ancorarea evidentă în text.
Este clar că o astfel de abordare a Scripturilor îi scapă de orice autoritate inerentă și îi pune pe
interpret mai presus de text decât sub ea. Ceea ce va auzi interpretul nu este vocea Domnului, ci
propria sa voce. Și în postmodernismul pe care tot interpretul vrea cu adevărat să audă! Din punct
de vedere vizual, postmodernismul este încercarea ultimă de a pune omul în autoritate asupra
Scripturilor, mai degrabă decât de a pune Scripturile în autoritate asupra omului.Acest lucru este
cu greu nou. La urma urmei, modernitatea a plasat rațiunea umană și cunoștințele științifice
deasupra Scripturilor. În postmodernism, acest efort devine mai slab.22
În Biserica suntem chemați de Dumnezeu pentru a discerne voința Lui pentru noi înșine, Ființa și
voia lui Dumnezeu sunt descoperite noi prin Isus (și interpretarea Scripturii) în comunitatea
noastră. În această comunitate trebuie sa fim maturi în cunoașterea noastră despre Dumnezeu și
voia Lui. În Ioan 17:21 Isus cheamă la unitate. În această rugăciune, Isus se roagă pentru unitatea
Bisericii.
Modul acestei unități este interdependența dintre Tatăl și Fiul. Biserica este chemată să modeleze
această interdependență, această diversitate creativă în cadrul Treimii. Nu este în primul rând o
unitate fizică ecumenică exterioară, dar unitate de natură spirituală (Hendriksen 1961: 364).
Spiritualitatea Bisericii ar trebui să reflecte o unitate internă în dorință, în viață, în scop, și în
dragoste. Darul lui Dumnezeu, unitatea, are rădăcini în ființa lui Dumnezeu și se manifestă ca

22 J. P. Moreland, Pluralism and Four Grades of Postmodern Involvement , Midwestern Journal of Theology, 2005

pag 22/44
iubire unul pentru celălalt (Ioan 13: 33-35). Biserica "dezvăluie și demonstrează "adevărul prin
unitatea pe care o manifestă. Duhul Sfânt călăuzește în mod deschis cititorilor la adevărul din
Scriptură.
Cu toate acestea, trebuie să câștigăm dreptul de a fi a auziti și oamenii trebuie să experimenteze
puterea Evangheliei și unitatea și dragostea pe care o are Biserica are de oferit.23
Biserica devine un reper indinspensabil, creștinismul trebuie sâ înțeleagâ câ a fii creștin este
inseparabil de ceea ce înseamnâ a fii bisericâ. Biserica are un cuvânt de spus lumii nu datoritâ
mesajului său adevârat, identificat ca mesajul lui Dumnezeu, ea are un cuvânt de spus din cauzâ
câ oferâ o alternativâ prin care oamenii îsi pot pune ordine în viatâ prin Isus Cristos. Biserica are
virtuți și practici care prezinta caracterul lui Dumnezeu și anume: iertarea, pacea, credincioșia,
rostirea adevârului, reconcilierea, consecvența.
Credința si convingerile bisericii nu sunt simple opinii, ele sunt considerate tot ceea ce avem,
trebuie sâ încetâm sâ spunem despre ele câ este doar o credința, prin aceasta noi îi diminuam
sensul.
Vedem modul în care doctrina creației poate oferi un cadru pentru interpretând experiența dată în
această lume. Trăim ca un corp. Corpul este dat. Nu este ceva la care ne hotărâm. Organismul
este, de asemenea, relația noastră cu lumea. Prin simțuri, percepții, conduceri și nevoi care sunt
acolo înainte de noi. Prin urmare, nu totul în lume este construit – ceva este acolo înainte de
construcția care are loc în rațiunea umană prin înțelegere și reflecție. Cu alte cuvinte, ceea ce este
dat este, de asemenea, dat ca materiale pentru constructii. Datele sugerează limite pentru noi
construcții, de asemenea. Aceasta implică faptul că un relativism total este imposibil, pur și simplu
pentru că noi nu putem construi corpul sau lumea în nici un fel ca. Construcția este întotdeauna o
construcție a datului, desi dat fiind că este accesibil doar printr-o anumită formă culturală
(constructie).
Din punct de vedere teologic, aceasta înseamnă mai multe lucruri: construcțiile noastre sunt în
funcție de caracterul dat al creației lui Dumnezeu. Prin urmare, sunt deja determinat inițial de ceea
ce Dumnezeu a făcut deja. Totuși, asta nu implică o determinare totală a oricărei forme și

23 Dr. Ek Foshaugen, Proposing a dialectical reconciliation of the concept truth in the objectivism of evanghelical
Christianity and the relativism of postmodernism , Acta Theologica 24, 2004, pag. 1-8

pag 23/44
conținuturi ale vieții noastre. Punctul de bază este că înainte de a putea să facem sau să gândim
sau să simțim ceva, Dumnezeu este alături de noi și acționează cu noi și pentru noi. Dar nu este
totul acolo este de spus. Dumnezeu lucrează pentru susținerea creației sale, de exemplu,
informându-ne prin experiență și inspirându-ne prin Cuvântul Său. Asta înseamnă că Cuvântul lui
Dumnezeu poate avea un impact asupra felului în care dezvoltăm construcțiile culturii noastre,
precum și înțelegerea și ordonarea noastră lumea. Aici suntem în centrul sarcinii pentru biserică
atunci când ne angajăm cu o cultură postmodernă.
Cu toate acestea, pe măsură ce Dumnezeu continuă să creeze, aceasta înseamnă, de asemenea, că
este creative munca este prezentă în, cu și sub construcțiile noastre culturale. Dar ca și noi
construcțiile se confruntă întotdeauna cu noi provocări, probleme și experiență, ei trebuie să se
schimbe și să se adapteze.
Prin urmare, recunoașterea datului ca ceva fundamental și inevitabil, trebuie să fie oferit cu o
deschidere pentru posibilitatea de a schimba construcțiile noastre cu privire la modul în care avem
grijă de și se referă la cele date. Aceasta înseamnă că există o situație de urgență, precum și
posibilitatea deconstruirea construcțiilor învechite sau învechite de forme culturale poate fi văzută
ca parte integrantă a întreprinderii teologice. In acelasi timp, aici există o corelație de bază cu cea
dată, care creează o barieră împotriva oricăror total relativism.
Aici avem posibilitatea de a dezvolta o teologie recunoaște alteritatea, ia caracterul provizoriu și
contingent al său propria exprimare și încă menține o înțelegere a lui Dumnezeu și lumea care
corespunde cu forma pe care o are și experiența umană un cadru postmodern. 24
Pentru ca sâ putem întelege relația dintre adevâr și credința trebuie sâ verificâm prin ce convingeri
și credințe putem vedea dacâ un enunț este adevărat sau fals. Prin aceasta noi putem spune câ,
cunoaștem adevârul pentru câ suntem influențati de credințâ. Autoritatea moralâ a bisericii
conferâ credibilitate și autorizeaza biserica sâ aiba un cuvânt de spus lumii.25

24 J. Andrew Kirk, Mission and Postmodernities,The Post-Modern Condition and the Churches’ (Co-)mission,
Regnum Edinburgh, 2010, pag. 12-13
25 Timothy R. Phillips, Dennis l. Okholm , Apologetica creștina în lumea postmodernâ, Casa Creștina, Oradea, 2007,
pag. 144-146

pag 24/44
Dacâ credința determinâ realitatea atunci creștinismul devine adevârul pentru o persona care crede
în Cristos și Biblie, dar pentru o persoanâ care crede în Coran și Mohamed atunci islamul ar deveni
pentru el o realitate. O credința personalâ trebuie întemeiatâ pe adevarul absolut,aceasta trebuie sâ
existe într-un mod obiectiv, singurul Dumnezeu în care putem sâ ne încredem este un Dumnezeu
real cu care putem avea o relație și o legaturâ puternicâ.26
Este necesar ca atunci când ne referim la Dumnezeu sâ înțelegem despre cine vorbim. Termenul
de Dumnezeu a fost folosit la începutul evoluției semantice ca și plural și anume dumnezei și se
refera la zeitațile venerate în vechime.
Biblia ne prezintâ pe singurul Dumnezeu adevârat, venerat de poporul evreu ca si Domn, iar de
câtre noi ca și Tata, Fiu și Duh Sfânt. Cunoștințele fundamentale ne sunt prezentate prin cele doua
testamente care formeaza Biblia cât și prin creația lui Dumnezeu care se vede de la început pâna
azi. Autoritatea pe care o conferâ Biblia este de fapt autoritatea lui Dumnezeu. Prezentarea lui
Dumnezeu în Biblie ne aratâ atât identitatea cât și caracterul lui Dumnezeu.27
Biblia ne aratâ câ Dumnezeu este un Dumnezeu drept neprihanit (Psalmul 7:9). Dumnezeu este un
Dumnezeu credincios , toate lucrarile Lui sunt desavârsite, toate câile Lui sunt drepte, El nu
pervertește dreptatea ( Deut. 32:4, Iov 8.3). Fiindca este neprihanit, El nu poate sâ fie neutru din
punct de vedere moral, iubește dreptatea și urâște fâradelegea (Psalmul 11:7, 5:5). Dumnezeu nu
poate sâ priveascâ nelegiuirea cu bunavoințâ iar ochii Lui sunt prea curați pentru ca sâ poatâ
accepta râul (Hab 1:13). Dumnezeu și-a pregatit scunul de domnie ca sâ judece lumea cu dreptate
(Psalmul 9:7).28
Noul Testament foloseste un vocabular foarte bogat pentru a se referi la singurul Dumnezeu
adevarat. Toti autoriide mai tarziu ai NT folosesc theos, kyrios si pater pentru a se referi la unicul
Dumnezeu adevarat. Cand vorbesc, autorii NT marturisesc credinciosia, suveraniatea, sfintenia,
statornicia, providenta, indelunga rabdare, indurarea, harul, dragostea, mania si atotputernicia lui
Dumnezeu; ei Il explica pe Dumnezeu ca Tata, iubire si lumina; ei scriu despre un Dumnezeu care

26 Josh McDowell& Thomas Williams, În cautarea certitudinii, Editura Scriptum, Oradea, 2007, pag. 18-23
27 Cristopher J.H. Wright ,Misiunea lui Dumnezeu, Ințelegerea metanarațiunii bibliei, Casa Carții Oradea, Pleroma
București, 2016, pag. 52-55
28 Paul Washer, Puterea și mesajul evangheliei, Editura Perla Suferinței, Suceava, 2017, pag. 185-187

pag 25/44
creeaza, zideste, reveleaza, promite, mantuieste, rascumpara, indreptateste, avertizeaza,
disciplineaza, judeca, razbuna, rasplateste.29
Când Dumnezeu vorbește, nu are rost să căutăm un act înrudit. Teama că vorbirea ar putea fi "doar
vorbește", desigur, doar prea potrivită în ceea ce privește vorbirea umană. Faptul că Cuvântul lui
Dumnezeu este actul lui Dumnezeu înseamnă în primul rând contingent contemporan. Ceea ce se
înțelege prin aceasta este după cum urmează.
Timpul discursului direct, original al lui Dumnezeu Însuși în revelația Lui, timpul lui Isus Hristos
(care a fost și el cel al lui Avraam conform lui Ioan 8:56), timpul acelora pe care profeții și apostolii
l-au auzit astfel încât ei ar putea da mărturie despre asta – asta este o singură dată. Dar timpul
acestei mărturii, timpul profeției și al apostolatului, timpul lui Petru despre care Hristos își
construiește Biserica, timpul în care a apărut Canonul ca un omagiu concret, în care Biserica
primește norma sa pentru toate vremurile – aceasta este un alt moment. Și timpul specific al
Bisericii în sine, timpul proclamației derivate în legătură cu cuvintele profeților și apostolilor și
reglementat de ei – aceasta este încă o dată.
Acestea sunt momente diferite, deosebite nu numai de diferența dintre perioade și conținuturi, nu
numai prin distanța de secole și disparitatea dintre bărbații din diferite secole și milenii, dar distinse
de atitudinea diferită a lui Dumnezeu față de oameni. Isus Hristos nu era un om mai puțin adevărat
decât profeții și apostolii. Dar, în virtutea unității sale cu Dumnezeu, El a stat absolut împotriva
lor ca un stăpân împotriva robilor lui . Această diferență de ordine, de prim și de al doilea, de
înălțime și de jos, face ca vremurile Cuvântului lui Dumnezeu să fie atât de diferite .
Când suntem capabili să ne eliminăm non-contemporanitatea cu Hristos și apostolii, punându-ne
în același pământ ca ei sau punându-i în același pământ ca noi, astfel încât, împărtășind același
Spirit profetic și având măsura adevărului interior în propriul nostru sentiment, putem discuta cu
ei valoarea brută și netă a cuvintelor lor; atunci când contemporanitatea se bazează pe ipoteza unei
diferențe pur cantitative între ei și noi, atunci conceptul Cuvântului lui Dumnezeu este umanizat

29Daniel Reid, Dictionarul Noului Testament, Un compendiu de intr-un singur volum, Casa Cartii, Oradea, 2008,
p.405

pag 26/44
în așa fel încât nu este de mirare că oamenii preferă să-l folosească relativ rar și în ghilimele; este
surprinzător faptul că ei nu au preferat să renunțe complet și fără echivoc. 30
Mesajul Bisericii și al Evangheliei este definit; nu este un mesaj vag al bunăvoinței, nici o
îndemnare generală adresată oamenilor de a trăi o viață mai bună. Nu este un simplu apel pentru
moralitate sau cuvinte liniștitoare pentru o națiune care se confruntă cu dificultăți economice. Nici
nu este un fel de încercare generală de a ridica moralul oamenilor și de a obține mai multă producție
și lucruri de acest fel. Tot ce poate veni în viitor ca rezultat al Evangheliei, dar nu este ceea ce
confirmă adevărul; el predică pe Hristos. Astfel, testul mesajului ar trebui să fie: este Hristos în
centru? Este Cristos esențial? Totul emanat de la el? Totul se învârte în jurul lui? Ar fi existat un
mesaj dacă Hristos n-ar fi trăit niciodată?31
Biserica nu derivă de jos, ci de sus, dar nu există în afară de poporul care formează statutul său sau
în afara părtășiei pe care o are cu viața lui Dumnezeu. Biserica este o creație divină, dar în
economia divină nu a apărut în mod automat cu crearea lumii sau cu totul odată cu înființarea în
lume a unei societăți umane. Biserica a fost formată în istorie pe măsură ce Dumnezeu a chemat și
a intrat în comuniune cu poporul Său și prin și prin ei a întrupat și a lucrat prin acte de har tare
intenția Lui de iubire pe care a adus-o în cele din urmă împlinirii lui în Isus Hristos.
În timp ce există un singur popor și Biserica lui Dumnezeu de-a lungul tuturor vârstelor de la
începutul creației până la sfârșit, există trei etape sau etape ale vieții sale. A fost nevoie de o formă
pregătitoare înaintea Întrupării, ca și în îndurarea legământului Trupului de Hristos. Un popor a
fost chemat și separat ca instrument prin care toate popoarele trebuiau să fie binecuvântate; i sa
dat o nouă formă în Isus Hristos care a adunat și a reconstituit singurul popor al lui Dumnezeu în
Sine și a vărsat Duhul Său asupra omenirii rupte și împărțite care, prin viața Sa ispășitoare și moarte
și înviere, toți oamenii ar putea fi împăcați cu Dumnezeu și unul altuia, împărtășind în mod egal
în viața și iubirea Tatălui ca o nouă rasă nedivizată; dar totuși trebuie să-și asume forma finală și
veșnică când Hristos vine din nou să judece și să reînnoiască creația Lui, pentru că atunci Biserica

30 Karl Barth, Church dogmatics, New York, T&T Clark, 2004, pag.143, 147-150, 153
31 Martyn Lloyd-Jones, The Life of Joy: A Commentary on Philippians 1 and 2, Hodder & Stoughton, London, 1989,
pag. 64-66

pag 27/44
care trăiește acum în condiția umilinței și în formele ambigue ale acestei epoci se va manifesta ca
o nouă creație fără pată sau zbârcitură, slujind și împărtășind veșnic în slava lui Dumnezeu.
Deoarece Isus Hristos prin Duhul locuiește în mijlocul Bisericii de pe pământ, făcându-l propriul
Trup sau forma sa de existență pământească și istorică, el se implică deja în viața veșnică a lui
Dumnezeu care curge liber prin El către toți oamenii. Deoarece existența sa are rădăcini în
trimiterea Fiului de către Tatăl pentru a fi Mântuitorul lumii, Biserica trăiește viața divină dată în
istorie ca slujitorul lui Hristos trimis de El pentru a proclama Evanghelia iubirii lui Dumnezeu
pentru întreaga lume și să fie în sine ca popor împăcat al lui Dumnezeu forma provizorie a noii
creații.
Prin urmare, misiunea Bisericii prin mărturia cuvântului și a vieții sale este aceea de a aduce tuturor
națiunilor și rasei mesajul de speranță în întunericul și pericolele vremurilor noastre și de al chema
la ascultarea Evangheliei, a lui Dumnezeu în Isus Hristos, pot fi vărsate asupra lor de către Duhul
Sfânt, desființând toate barierele, vindecând toate diviziunile și adunându-le ca o singură turmă
universală pentru a veni în întâmpinarea Marelui Păstor, singurul Domn și Mântuitor al tuturor.32

5. Biserica și pluralismul politic, cultural și religios

Pluralismul religios reprezintă o problemă pentru bisericile creștine și teologia creștină. Problema
atitudinii și atitudinii creștine relația cu tradițiile religioase și comunitățile omenirea nu este,
desigur, o nouă întrebare. Dar în ultimele decenii a existat a dobândit o nouă semnificație și
urgență. Întrucât relația dintre creștinism și alte religii au fost discutate de mult, în prezent sunt
mai mult ca oricând o problemă existențială. Aderenții altor religii au deveniți vecinii noștri. Din
acest motiv și din alte motive, au existat mai multe schimbări în abordarea creștină a pluralismului
religios. Unul dintre curentele aparute pe care îl tratam în aceasta lucrari este abordarea
exclusivistâ, aceasta are rădăcini profunde și lungi în istoria bisericii. Se poate face referire la
Tertulian ("Ce este în comun între Atena și Ierusalim? "), atitudinea romano-catolică dominant

32 T.F. Torrance, The Foundation of the Church, Scottish Journal of Theology 16, no. 2, 1963, pag. 113-114

pag 28/44
până la Vatican II (extra ecclesiam nulla salus est); unele tendințe în Reformă (Solus Christus); și
mișcările pietistice și evanghelice contemporane. Cu unele rezerve, teologia dialectică,
reprezentată de Karl Barth și Hendrik Kraemer, de asemenea, își găsește locul în acest model.
Campurile Amulf vorbește despre Kraemer ca "principalul purtător de cuvânt și reprezentant" al
(1983: 22). Punctul de plecare în abordarea exclusivistă este unic și decisive revelația lui
Dumnezeu în Isus Hristos. El este singurul criteriu al tuturor religiilor și religiilor ideologii. Isus
Hristos este calea, adevărul și viața – singura cale prin care oamenii pot fi împăcați cu Dumnezeu
și prin care pot obține mântuire. Nu există nici un alt nume sub cer, dat în rândul oamenilor prin
care trebuie să fim mântuiți (Fapte 4:12). Deși pot exista și alte religii trăiesc vieți de sinceritate
și credincioșie, nu pot fi salvate prin intermediul religiile lor; deoarece religiile sunt considerate
încercări omenești de a ajunge Dumnezeu, pervertite de realitatea păcatului și rebeliunea împotriva
lui Dumnezeu. 33
În Hristos, oamenii sunt chemati să trăiască receptiv și responsabil față de Dumnezeu și față de
ceilalți ființele umane în condițiile creației. Suntem chemați la o viață de speranță, îmbrățișând
imediat cerințele de speranță în Dumnezeu transcendent pentru cei care trăiesc în lumea reală, în
care Dumnezeu ne-a stabilit ca făpturi. Noi suntem chemați să ne încredem într-un Dumnezeu
dincolo de controlul nostru și totuși asupra căruia depindem în totalitate, în timp ce trăiesc în
limitele unei contingențe create. Asemenea speranță în Dumnezeu este implicit speranță pentru alți
oameni, pentru noi înșine și pentru tot binele lui Dumnezeu creare; încredințându-ne lui
Dumnezeu, ne găsim pe noi înșine ca și noi afirmatii și încorporate în scopurile iubitoare ale lui
Dumnezeu.
În mod fundamental, este vocația misiunii creștine într-un context postmodern de a proclama
Evanghelia speranței și de a continua practici, care întruchipează această Evanghelie, astfel încât
să reflecte fidel realitatea și natura speranței radicale descrisă mai sus. Această proclamare și
practică necesită o atenție deosebită pentru scripturile și tradiția creștină, și culturii contemporane,
pe de altă parte, în dorința de a asculta această speranță. Acest exercițiu de discernământ ne cheamă
să fim imediat fideli (ținând repede speranța Evangheliei) și liberi (fiind deschise Duhului sub a
cărui orientare speranța este încorporată în moduri neașteptate, creative).

33 Eeuwout KlooTwijk, Christian Approaches to Religious Pluralism: Diverging Models and Patterns, Missiology: An
International Review, Vol. XXl No.4, 1993, pag. 456-457

pag 29/44
Această misiune va îndeplini în mod corespunzător două cerințe. În primul rând, autentic misiunea
se va ridica deasupra complicității cu un spirit cultural de speranță, oriunde se manifestă acest
lucru. Acest lucru trebuie spus prin religia creștină este întotdeauna în pericol de domesticire prin
cultură. Dorința de a angaja cultura, într-un mod misionar, poate duce cu ușurință la o coluziune
cu obiceiurile culturale și ipoteze, care trebuie mai degrabă să fie contestate în numele Evangheliei.
Nici pericolul captivității culturale nu este evitat prin declararea a Poziție "contra-culturală"; o
astfel de poziție poate părăsi cu ușurință biserica "de nu în lume "- și fără Evanghelie. Adevărata
vocație a bisericii a fi "în, dar nu a lumii" – a acționa ca sarea – este mai degrabă să dezvăluie atât
Evanghelia cât și cultura, în lumina Evangheliei. Aici, pe bună dreptate cultura provocată este
tocmai să o angajeze, în timp ce pe bună dreptate afirmă că este tocmai pentru a o aduce la
convertire. În al doilea rând, misiunea autentică va lăuda o Evanghelie de speranță pentru toți: o
va face martor la o realitate care cere o nouă reținere a întregii lumi de către toți.
Evanghelia este trădată, când este apreciată doar ca o sursă private speranță; aceasta nu implică
nici o îmbrățișare adevărată a speranței. Aceasta înseamnă că Evanghelia speranței trebuie să i se
permită să informeze viața publică, precum și viața privată, și vindeca împărțirea dintre cele două.
Pe de altă parte, Evanghelia afirmă speranța pentru cei care se găsesc marginalizați, devalorizați
sau înstrăinate de implementarea ideologiei publice – printre care, conform analizei anterioare, o
mare parte a populației aparține în mod general.34
Intrucat omul este finit, iar Dumnezeu este infinit daca omul vrea sa il cunoasca pe Dumnezeu ,
acest lucru trebuie sa se infaptuiasca prin descoperirea de Sine a lui Dumnezeu facuta in favoarea
omului. Prin aceasta intelegem manifestarea de Sine a lui Dumnezeu fata de om, astfel incat omul
sa-l poata cunoaste sis a poata avea partasie cu Dumnezeu. Exista doua tipuri fundamentale de
revelatie. Pe de-o parte revelatia generala, care este comuncarea lui Dumnezeu despre sine facuta
tuturor oamenilor, din toate vremurile si din toate locurile. Revelatia speciala, pe de alta parte
implica comunicarile si manifestarile special ale lui Dumnezeu adresate unor persoane special, in
anumite vremuri, comunicari si manifestari la care avem acces acum doar prin consultarea unor
anumite scrieri sacre.

34 David Kettle, Mission and Postmodernities, THE GOSPEL OF HOPE IN A POSTMODERN SETTING, REGNUM
EDINBURGH, 2010, pag. 131-137

pag 30/44
Insusi scriptura prezinta idea ca este posibila o cunoastere a lui Dumnezeu prin intermediul ordinii
fizice create. Psalmistul spune; “Cerurile spun slava lui Dumnezeu”(Psalmul 19:1). Iar Pavel
spune: “In adevar, insusireile nevazute a Lui, puterea lui vesnica si Dumnezeirea Lui, se vad
lamurit de la facerea lumii, cand te uiti cu bagare de seama la ele in lucrurile facute de El. Asa ca
nu se pot dezvinovatii”(Romani 1:20). Acestea si numeroase alte pasaje cum sunt “psalmii naturii”,
sugereaza ca Dumnezeu a lasat dovezi despre Sine Insusi in lumea pe care a creat-o.35
A fi un creștin adevărat înseamnă a iubi pe Isus Hristos. A iubi pe Isus Hristos înseamnă a continua
lucrarea pe care a început-o în Palestina și pentru care a instituit Biserica. Această lucrare este
mântuirea și sfințirea bărbaților și a femeilor – chiar și cu costuri mari pentru sine. După toate
acestea, El a fost răstignit pe Calvar. În consecință, suntem la fel de creștini ca și noi, nu numai
sau mai ales pentru bunăstarea lor temporală, ci mai ales pentru viața spiritului lor, a cunoștinței,
a dragostei și a slujirii lui Isus Hristos pentru a-și asigura mântuirea lor veșnică. Iubirea lui Hristos.
Mai întâi de toate, a fi un creștin adevărat înseamnă a iubi pe Isus Hristos. Acest lucru are nevoie
de re-accentuare. Am auzit atât de mult în zilele noastre că Biserica este suprastructurată, fiind
prea instituțională.
După ce analizăm toate criticile care uneori ating o treaptă, găsim că există un adevăr în critică..
Cu cât iubesc mai puțin pe Hristos; Cu greu voi fi motivat să împărtășesc credința mea cu ceilalți.
Și pentru aL iubi pe Hristos, trebuie să vin să îl cunosc. Aceasta înseamnă un contact intim cu El,
zilnic și de multe ori în timpul zilei.Observați, spun că îl cunosc pe Hristos și nu numai că îl cunosc
pe Hristos; cunoștințele prepositionale despre Hristos pot învăța din cărți, dar cunoașterea
personală a lui Hristos, care este fundamentul iubirii adevărate, vine numai din experiență. Avem
această experiență de a comunica cu Domnul nostru:gândindu-se la El;vorbind cu El;împărtășind
temerile și bucuriile mele interioare cu El, nu numai în momente de rugăciune formală, ci ori de
câte ori (și se va întâmpla adesea) îmi vine în minte.Aceasta nu este mistica; este realism.36
Prin înviere, Pavel declară că El a fost instalat ca Fiul lui Dumnezeu cu putere. Astfel viața înviată
nu a venit ex abrupto sau din afară, ci în acel moment în care conținutul vieții al Divinității a luat

35 Millard J. Erickson ,Teologie crestina, Casa Cartii, Oradea, 2008, p.137

36 John A. Hardon, The Price of Proclaiming the Truth, Inter Mirifica, 1999

pag 31/44
o formă complet realizată în El și a devenit principiul puternic al unei vieți exaltate și
răscumpărătoare în Duhul. Mediat de experiențele acum trecute și, în mod deosebit, de experiența
crucii, identificarea divinității proprii cu forme umane finite a fost în cele din urmă perfecționată,
iar noumenonul divin, dacă o putem numi așa, devine în totalitate unul cu fenomenul uman . Și
această pleoză, sau dezvoltarea și culminarea persoanei Răscumpărătorului, este un eveniment sau
fapt care răspunde spiritual mărimii kenosisului de la care a început. Cele două sunt corelații
morale. Cu privire la actul privativ de renunțare, care durează în calitate morală pe tot parcursul
carierei pământești, urmează reajustarea recuperării de sine. Cel care și-a pierdut viața pentru
binele nostru a recâștigat-o.
Aceasta poate contribui la transformarea acestei concepții generale într-o lumină mai accentuată
dacă recurgem la axioma hristologică că persoana și lucrarea Domnului nostru constituie o singură
realitate. Dacă lucrarea depinde de persoană și se deplasează prin ea spre realizare, persoana este
în vreun sens dependentă de munca îndeplinită prin medierea ei, integrând toată virtutea ei. Nu
este în mintea noastră doar cele două condiții reciproc, ci în mod obiectiv și în sine. Lucrarea este,
desigur, un proces. Ca parte a istoriei nu a putut fi dată în bloc; avea vremurile, ordinea, mișcarea
de la mai puțin la mai mult.
Prin urmare, creșterea reală este previzibilă și a persoanei lui Hristos; unirea lui Dumnezeu și a
omului în El a fost mai complet actualizată la moarte decât la naștere, când El Sa înălțat decât când
a murit. Odată cu îndeplinirea vocației Sale, personalitatea Lui – care, ca și constituție etică, nu
putea fi o faptă încheiată încă de la început – sa extins în propria plinătate. Ceea ce a făcut El din
ceea ce era El, dar și el a fost într-o măsură reală tot ce a făcut El. El se făcea mereu. În fiecare
moment al prezentului Său a existat o persistență constitutivă a trecutului Său, așa cum sufletul
Său răscumpărător sa dilatat în capacitatea divină, nu numai că și-a modificat calitatea, dar și-a
sporit intensitatea. Astfel, crucea nu a fost în cele din urmă o înfrângere pentru El; a fost ultima
desăvârșire a persoanei Sale.37
Isus Hristos ne-a restaurat la ordine și pace în Dumnezeu. Așa cum Isus a fost ascultător în Tatăl,
care la trimis să-și împlinească voia, așa că Biserica este ordonată în ascultarea sa de Hristos, care

37 H.R. Mackintosh, The Doctrine of the Person of Jesus Christ, New York: Charles Scribner’s Sons, 1912, pag. 491-
495

pag 32/44
la trimis să-l împlinească pe Hristos. Ascultarea Bisericii față de Hristos nu este doar o imitație a
ascultare a Lui, ci o împlinire a voii lui Dumnezeu prin participarea la ascultarea lui Hristos .
Biserica împărtășește prin Duhul, astfel încât viața sa este ordonată prin Comuniunea Duhului. Dar
Biserica care împărtășește în această ordine a noii Creații este Biserica trimisă de Hristos în istorie,
pentru a-și trăi viața în existența fizică și temporală care așteaptă răscumpărarea în a doua venire
a lui Hristos. Biserica aflată în mijlocul vechii creații și toate părțile ei dezordonate în noua creație
și noua ei ordine. Prin participarea simplă la viața empirică a acestei lumi căzute, care se află sub
rațiunea divină și, prin urmare, legea divină, Biserica participă la forme și legi lumești și nu poate
scăpa de ele. Este trimis să aibă misiunea sa chiar acolo, sub lege, dar sub lege să împartă în noua
ordine în lege lui Hristos prin Duhul .
Adevărata ordine în Biserica lui Hristos este ordinea care indică deasupra și dincolo de formele
sale istorice noua sa ordine în Hristos înviat și indică, dincolo de formele sale actuale, manifestarea
viitoare a ordinii sale în noua creație. Ordinul în Biserică este astfel ambivalent și provizoriu: este
ordinea care reflectă în mod vizibil viața sa ascunsă cu Hristos în Dumnezeu și ordinea care
exercită un serviciu provizoriu în timp, până când Hristos vine din nou.38
Biserica care participă la Cina Domului încearcă să fie reînnoită în ea ca o părtășie a împăcării,
dar din acest motiv trebuie să fie pregătit să acționeze ceea ce primește la Sfânta Masă și să trăiască
viața împăcat, refuzând să permită diviziuni păcătoase ale lumii pentru a avea vreun loc în propria
viață. Biserica care își hrănește viața alimentând pe Trupul și Sângele lui Hristos trebuie să trăiască
în existența sa fizică propria unire și comuniune în care ea participă la Hristos. Sfânta Împărtășanie
prin propria sa natură interioară și prin toată intenția și scopul ei impune Bisericii să depună eforturi
pentru a elimina divizarea ei, pentru a hotărî să caute reconcilierea cu toți cei de la care este
înstrăinată.
Doar pentru că unitatea este dată de Dumnezeu, că Biserica nu o poate arunca în praf sau nu-i
permite să fie călcată în picioare, ci trebuie să o cultivăm ca un dar sfânt și ca și la esența mântuirii
în Hristos. Biserica care permite să fie împărțită astfel permite și relația sa cu Hristos să fie
amenințată și pusă sub semnul întrebării. Diviziunile din Biserică atacă astfel participarea Bisericii
la reconciliere și amenință să prindă linia de viață între ea și Dumnezeu însuși. Cum poate Biserica

38 T.F. Torrance, Conflict and Agreement in the Church, vol. 2, London: Lutterworth, 1960, pag. 16-18, 26, 197-198

pag 33/44
să fie Biserica și să nu fie Biserica? Cum poate fi Trupul lui Hristos și împărțit, pentru că Hristos
nu este împărțit? Acestea sunt întrebări serioase pe care Duhul Sfânt le pune bisericilor în zilele
noastre și trebuie să-i dăm un cont nu numai în cuvinte, ci și în reconciliere activă.39

6. Biserica o comunitate a slujirii si reconcilierii

Biserica are o misiune esențială și anume să devină un popor de slujittori și să trăiască într-o relație
personală cu Dumnezeu. Biserica prin membrii ei este chemată sâ fie o măarturie care sâ îi
determine pe oameni să începă o viață noua. Biserica nu este chemată să prezinte principii pentru
o viață de succes, să fii un om de succes nu inseamnă să fii creștin. Noi trebuie să le arătăm
oamenilor dragostea care ne-a arătat-o și Dumnezeu. Biserica nu poate vinde un produs,
prezentănd avantaje prin strategii de marketing. 40
În afară de sentimentele noastre sau de tendințele actuale ale societății, atitudinile, valorile și
practicile noastre se îndepărtează adesea de ceea ce Dumnezeu a definit ca fiind realitate. Acestea
includ modurile în care trebuie să ne conectăm, să interacționăm și să ne îngrijim unul de celălalt.
Biblia accentuează întâlnirile relaționate cu scopuri sănătoase în minte.
În Noul Testament, termenul "unul pe altul" are loc de 52 de ori. Instrucțiunile biblice indică faptul
că aparținem familiei lui Dumnezeu, de la care ne derivăm numele (Efeseni 3: 14,15).A deriva
numele nostru de la Dumnezeu trebuie să fie definită de Creator, Autorul și Designerul existenței
umane. A fi numit după Dumnezeu trebuie să fie cuprins în parametrii voinței și scopului Său – a
fi și a face ceea ce Dumnezeu a conceput înainte de întemeierea lumii. Baza cine suntem și ceea
ce trebuie să facem sunt date în Scriptură și au fost atestate de Duhul Sfânt de la Cincizecime.
Toți coborăm de la primul om, Adam. Dar de la al doilea om, Isus Hristos, noi derivăm o omenire
nouă. Deși Dumnezeu la ales pe Avraam să fie fondatorul unei națiuni speciale, împreună cu

39 T.F. Torrance, Conflict and Agreement in the Church, Vol. 1: Order and Disorder Eugene, OR: Wipf & Stock, 1996,
pag. 118-122
40 R. Lamar Vest, Steven J. Land, Biserica Lui Hristos: mărturie, înoire și echilibru duhovnicesc, Editura Plenorama,
Editura Scriptum, Oradea, 2016, pag. 26

pag 34/44
mandatele explicite date în Lege (Vechiul Legământ), Dumnezeu relațional a prezentat acum un
nou Legământ cu cei care cred în Evanghelie. În loc de un nou set de mandate, apelul este să
accepți provocarea de a fi imitatori ai lui Dumnezeu și să fii înzestrat cu puterea de a umbla în
dragoste ca și Hristos și de a arăta comportamente iubitoare caracteristice copiilor iubiți (Efeseni
5: 1,2 ). Acești termeni sunt implantați în inimile și mințile noastre (Ieremia 31:33, Evrei 8:10,
10:16) și sunt unilaterale, necondiționate proactive, grațioase, milostive, iertând, uitând de rele,
împuternicind, ducând la intimitate și aducerea reînnoirea și transformarea constantă a ființei
noastre.
Efectele de a fi chemate de Dumnezeu și de a accepta afirmațiile Lui sunt evidente: de acum înainte
nu privim pe nimeni în conformitate cu punctul de vedere al omului. Adică, noi nu instituim
comunitate sau părtășie pe baza premiselor culturale sau etnocentrice, ci pe redefinirea ființei
noastre în Hristos. Pavel adaugă că, chiar dacă l-am privi pe Hristos din această perspectivă, nu îl
mai considerăm ca atare (2 Corinteni 5:16). Astfel, o poziție supraculturală reglementează
acceptarea, validarea și adoptarea relațiilor de-a lungul liniilor interculturale, având o acoperire de
ansamblu, precum și o bază unificatoare pentru o astfel de conexiune. Frăția noastră nu depinde
de identitatea culturală sau etnică, nici de discreția culturală. Depinde de faptul că suntem
întemeiați într-un Dumnezeu definitoriu, de la care ne derivă numele și că ființa noastră este supusă
unui mandat supracolicitar de a ne accepta unii pe alții în Hristos.41
In ceea ce priveste cunoasterea personala a lui Dumnezeu prin mantuire, idea aceasta este si mai
clara . Isus a spus: “Nimeni nu cunoaste deplin pe Fiul afara de Tatal; tot astfel nimeni nu cunoaste
deplin pe Tatal afara de Fiul, si acela caruia vrea Fiul sa i-l descopere”(Matei 11:27). Acest mod
de a-l cunoaste pe Dumnezeu nu poate fi dobandit prin effort si intelepciune omeneasca.: “ Lumea
cu intelepciunea ei, n-a cunoscut pe Dumnezeu in intelepciunea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 1:21;
comp. 1 Corinteni 2:14; 2 Corinteni 4:3-4; Ioan 1:18).
Necesitatea revelatiei dumnezeiesti este inteleasa si din faptul ca oamnenii pacatosi interpreteaza
gresit revelatia lui Dumnezeu prezentat in natura.

41 Pablo Polischuk, The Healthy Church:A Commitment to Loving and Caring Relationships , Enrichment Journal,
2018

pag 35/44
Forma supremă de revelație specială este în Persoana lui Isus Hristos. Dumnezeu a devenit o ființă
umană (Ioan 1:1, 14). Evrei 1:1-3 rezumă aceasta cel mai bine: „După ce a vorbit în vechime
părinților noștri, prin proroci, în multe rânduri și în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârșitul acestor
zile, ne-a vorbit prin Fiul, pe care L-a pus moștenitor al tuturor lucrurilor și prin care a făcut și
veacurile. El, care este oglindirea slavei Lui și întipărirea Ființei Lui și care ține toate lucrurile cu
Cuvântul puterii Lui, a făcut curățirea păcatelor și a șezut la dreapta Măririi în locurile preaînalte.”
Dumnezeu a luat formă umană în persoana lui Isus Hristos, pentru a Se identifica cu noi, pentru a
ne oferi un model, pentru a ne învăța, pentru a ni Se descoperi și, cel mai important, pentru a oferi
mântuire, smerindu-Se în moarte pe cruce (Filipeni 2:6-8). Isus Hristos este „revelația specială”
supremă a lui Dumnezeu.42
Biserica este prin natura și porunca o comunitate apostolică care există pentru a anunța Evanghelia
tuturor națiunilor și a le face ucenici ai lui Hristos. Funcția Bisericii ca mesager apostolic pentru
indivizi este clară, dar accentul nu trebuie să ducă la ascunderea misiunii sale în grupurile sociale.
Evanghelia trebuie anunțată în mod diferit atunci când este adresată Americii sau Rusiei din modul
în care ea este proclamată unor americani sau ruși. Din nou, nu se poate face nicio distincție
absolută, dar pare important și imperativ ca Biserica să-și îndeplinească responsabilitatea
apostolică, preocupând nevoile oamenilor în societățile lor, precum și în izolarea lor înaintea lui
Dumnezeu. Aceasta pare mai urgentă în vremea noastră, deoarece necredința, frica și păcatul
omului vin la expoziție mai dramatic în viața publică decât în restul lumii. Fenomenul
naționalismului este de natură religioasă; așa este și închinarea la civilizație, care pare să pătrundă
în societățile democratice. Pe de o parte, grupurile sociale par a fi idolatre într-un sens că puțini
dintre indivizii din ele sunt; pe de altă parte, idolatria marilor grupări pare să se nască din acea
disperare a lui Dumnezeu și din sensul vieții pentru care Evanghelia oferă leacul. În calitate de
Biserică apostolică, funcția comunității creștine este de a proclama marile societăți umane, cu toată
persuasivitatea și imaginația pe care le are la dispoziție, cu toată abilitatea pe care o are în a deveni
totul pentru toți oamenii, că centrul și inima toate lucrurile, prima și ultima ființă, sunt cu totul
bune. iubire completă. Este funcția Bisericii să convingă nu numai oamenii, ci omenirea, că
bunătatea care a apărut în istorie în forma lui Isus Hristos nu a fost învinsă, ci a înviat triumfător
de la moarte. Astăzi aceste mesaje sunt predate persoanelor, dar relevanța lor pentru națiuni și

42 Wayne Grudem, Teologie sistematica, Faclia, Oradea, 2004, p.153-156

pag 36/44
civilizații nu este suficientă iluminată. Biserica nu a făcut încă în caracterul său apostolic trecerea
de la o perioadă individualistă la o perioadă socială pe care mișcarea istorică o cere. Atunci când
își ia în serios răspunderea socială, ea prea adesea gândește că societatea este o formă fizică și nu
o formă spirituală a existenței umane și, prin urmare, tinde să-și limiteze grijă de societate la
interesul pentru prosperitatea și pacea oamenilor din comunitățile lor .
Este o parte a datoriei apostolului de a continua funcția profetică a predicării pocăinței. Vestea
bună despre gloria bunătății divine nu este nici în mod corect proclamată, nici bine ascultată dacă
nu este combinată cu vestea proastă despre marea justiție care predomină în lumea lui Dumnezeu.
Este imposibil ca Biserica să dea asigurări națiunii că nu este voința lui Dumnezeu ca acest popor
păcătos să piară fără a asigura, în același timp, națiunii că încălcările sale trebuie să fie recunoscute
și condamnate. Nu este suficient ca Biserica să-și îndeplinească funcția apostolică vorbind
guvernelor. Mesajul său se adresează națiunilor și societăților, nu oficialilor.
O biserică cu adevărat apostolică se poate adresa într-adevăr președinților, legislaturilor, regilor și
dictatorilor, așa cum profeții și Pavel au făcut din vechime; dar, ca ei, va fi mai puțin înclinat să se
ocupe de cei puternici decât de marea masă, cu comunitatea așa cum există între cei umili. Cum
Biserica va îndeplini această sarcină apostolică în timpul nostru este una dintre cele mai dificile
probleme cu care se confruntă.
Obiceiurile și obiceiurile sale, formele de vorbire și metodele sale de proclamare provin dintr-un
moment în care oamenii, mai degrabă decât societățile, se aflau în centrul atenției.
Responsabilitatea față de Dumnezeul cel viu necesită, în acest caz, ca și în toate celelalte, o
conștientizare a momentului imediat și a nevoilor sale, dorința de a-și reconstrui propriile obiceiuri,
pentru ca nevoile vecinului să fie îndeplinite, disponibilitatea de a se îndepărta de tradiție, poate fi
urmată o mare tradiție de serviciu.43
Pavel ne vorbește despre reconcilierea divina care se realizeaza prin Hristos, credincioșii sunt parte
a acestei reconcilieri, ea este in continua desfașurare. In Romani cap. 6, Pavel arată modul in care
credincioșii sunt încorporați in Hristos.

43 H. Richard Niebuhr, The Responsibility of the Church for Society, capitolul 5, Editura Harper Bros, 1946

pag 37/44
Reconcilierea în viața credinciosului duce la sfințire, eliberare de sub Lege și trairea sub autoritatea
Duhului Sfânt prin Domul nostru Isus Hristos. Reconcilierea descrie o relație noua a credincioșilor
cu Dumnezeu, aceasta este esențială în ce privește mântuirea.
Indreptațirea între oameni și Dumnezeu este realizată prin credința în Isus Hristos,și acesta duce
la siguranța mântuirii. Dumnezeu a Fiul Său , ca să moară și să împace lumea, această lucrari nu o
putea face decăt Dumnezeu. Vedem dragostea lui Dumnezeu, demonstrată prin jertfa Fiului care a
murit pentru noi cănd eram încă vrașmași Lui.
Reconcilierea cu Dumnezeu trebuie sâ se vadă în unitatea dintre credincioși , o comunitate în
Hristos, dar și într-o viața de reconciliere cu cei din afară. 44
Apostolul Pavel sublinează că Evanghelia trebuie să ne ducă la ascultarea credinței fața de
Dumnezeu. Indreptațirea și reconcilierea cu Dumnezeu trebuie să aibă ca rezultat trairea în pace
cu ceilalți credincioși.
Aceasta este scopul Bisericii ca Trupul lui Hristos, o comunitate de împăcare gata să aducă la
oameni vindecarea Crucii și să trăiască în mijlocul lor viața împăcat, atraindu-i în propria sa
părtășie de pace cu Dumnezeu și cu toți oamenii.
Tragedia este că Biserica a permis același păcat care împarte și distruge creația lui Dumnezeu de
a invada propria sa părtășie și de ao întrerupe, creând diviziune în care ar trebui să existe unitate,
discordie în care Dumnezeu a dat vindecare și concordanță. Unde este trimis să proclame
reconcilierea și să trăiască această reconciliere într-o comuniune a iubirii și a credinței într-un
singur Domn, ea prezintă lumii o Biserică divizată și, astfel, rezistă și denaturează chiar Evanghelia
pe care este trimisă să o proclame și care este chemat să trăiască în lume.
Dacă Dumnezeu nu, în marea sa milostivire, refuză să fie supărat și nemulțumit, dar încă folosește
Biserica Sa, în ciuda faptului că sa sabotat atât de tragic ca un instrument de pace și dragoste în
mâinile Sale, lumea ar cu siguranță, se dărâmă în bucăți în auto-distrugere. Dumnezeu care a făcut
chiar și Crucea să servească scopul Său răscumpărător al iubirii, prin aceeași Cruce, este capabil
să facă mânia omului să-L laude. Deoarece mila Lui este mai mare decât necredincioșia noastră,
harul Său domnește și abundă asupra diviziunilor noastre păcătoase, astfel încât El continuă să

44 Corneliu Constantineanu, Traiti in pace, Casa Carții, Oradea, 2013, pag. 162-179

pag 38/44
cheme bărbați și femei la Sine și să le dea adăpostul aripilor Sale și încrederea în iubirea Lui – dar
acesta nu este un motiv de ce Biserica ar trebui să continue în păcat, păcatul divizării, pentru ca
harul să se înmulțească.
Prin urmare, aparține funcției Bisericii să intre în istorie în slujba reconcilierii, să trăiască viața sa
divină în mijlocul împărțirii lumii și să trăiască și să mărturisească, să aducă oamenii în părtășia
vindecare și pace cu Dumnezeu. În acest serviciu, hotărât în mod hotărât și profund, Biserica va
suferi. Este trimis să sufere, deoarece este trimis să ia crucea și să urmeze pașii slujitorului
suferinței, nu pentru a fi co-răscumpărător cu Hristos (cum ar putea face asta?), Ci pentru a se
identifica cu lumea în vinovăția ei și să o susțină în rugăciune și mijlocire înaintea lui Dumnezeu
și în simpatie și compasiune, născută din dragostea deplină a lui Dumnezeu în Hristos, să se
petreacă în serviciul Evangheliei până când toți oamenii se vor confrunta cu Mântuitorul , și toate
națiunile și popoarele sunt aduse în domnia activă a lui Hristos, îmbrăcată cu Evanghelia Sa de
reconciliere a harului.
Și această Biserică va avea în cele din urmă o declarație la scaunul de judecată al lui Hristos despre
modul în care a folosit darurile sale și și-a întreprins misiunea. De aceea cele șapte scrisori ale
celor șapte Biserici sunt înregistrate în Apocalipsa, ca Biserica să poată lua seama, să-și pună casa
în ordine și să fie ascultată Domnului său, care bate deja la ușă și așteaptă să ridice zăvorul și să
sărbătorească reamintării finale a comuniunii cu cei care sunt ai Lui … Judecata de Apoi va forța
bisericile să fie ceea ce până acum au fost, părtășie de reconciliere și comuniune de iubire, sau
surse de divizare și înstrăinare și amărăciune.45
Hristos este începutul și sfârșitul împărăției lui Dumnezeu. Prin urmare, putem spune cu toată
încrederea și certitudinea că "Mântuitorul va veni din nou!" El este obligat să-și finalizeze lucrarea,
iar sarcina noastră este pur și simplu să fim servitori până la întoarcerea lui, să slujim celui care
vine. Noi suntem, ca atare, să reprezentăm prin viețile noastre venirea lui Isus Hristos. Prin urmare,
nu trebuie să fim atât de îngrijorați și activi, nici să facem astfel de eforturi extraordinare, ca și
când am reușit să obținem victoria binelui pe acest pământ. Acest lucru, desigur, suntem destul de

45 T.F. Torrance, Conflict and Agreement in the Church, Vol. 1: Order and Disorder Eugene, OR: Wipf & Stock, 1996,
pag. 118-122

pag 39/44
incapabili să facem. Numai Domnul Isus o poate aduce, cel care a venit prima oară și va veni din
nou a doua oară. El o va completa .
Dacă suntem loiali și hotărâți asupra acestui lucru – "El va veni din nou" – atunci Evanghelia
Împărăției va deveni personală și va trăi pentru noi. Nu trebuie să separăm niciodată această
Evanghelie de persoana lui Hristos. Fără prezența sa personală, nici o vorbă despre Evanghelie,
nici o vorbă despre împărăția lui viitoare, nu are nicio valoare.
Așadar, trebuie să fim pregătiți pentru venirea lui Isus Hristos, care nu este numai ceva în viitor,
ci o realitate actuală în cei care așteaptă în inimile lui. Trebuie să fim servitori care urmăresc
întoarcerea. Nu că avem totul aranjat frumos pentru noi înșine, dar putem și trebuie să amânăm
preocupările noastre principale până când va veni. Servitorii lui au o sarcină dublă: trebuie să-l
aștepte în sensul de a fi activi și de a face ceva și trebuie să fie administratori.
Așteptarea Mântuitorului implică o relație personală cu el ca și cu o persoană vie, făcând
Evanghelia vie și relevantă. Există mulți oameni care așteaptă mereu ceva nou în creștinism, ca și
cum ceva ar putea fi obținut printr-o nouă credință sau o nouă biserică. Lasăm totul în pace. Ne
ținem de promisiunea unui Salvator personal, pe care Dumnezeu îl va trimite, așa cum la trimis
mai înainte. Și noi știm că noi, ca oameni, nu putem duce o viață credincioasă dacă Mântuitorul
nostru nu este personal cu noi .46

46 Christoph Friedrich Blumhardt, Action in Waiting, Walden/Robersbridge/Elsmore: Plough Publishing House,
2012, pag. 15-18, 33-34

pag 40/44
7. Concluzii

Trăim într-o epocă postmodernă și ideologia postmodernismului afectează toate domeniile
societății. Provocarea Bisericii este să răspundă ideologiilor postmoderne și să vorbească puternic
și în mod clar oamenilor.
Mesajul Bisericii și al Evangheliei trebuie să aibă în centrul ei credința în Isus, fiul lui Dumnezeu,
care a venit să moară pentru păcatele lumii, și sa faca reconcilierea între noi și Dumnezeu.
Reconcilierea cu Dumnezeu trebuie sâ se vadă în unitatea dintre credincioși , o comunitate în
Hristos, dar și într-o viața de reconciliere cu cei din afară.
Biserica trebuie să pună accentul pe relație, comunitate și compasiune. Omul trebuie să-L cunoască
pe Dumnezeu și să aiba o relație cu Dumnezeu. Biserica trebuie să le arate oamenilor dragostea
care ne-a arătat-o și Dumnezeu.
Biserica prin membrii ei este chemată sâ fie o mărturie care sâ îi determine pe oameni să începă o
viață noua. Biserica are o misiune esențială și anume să devină un popor de slujittori. Aceasta este
scopul Bisericii ca Trupul lui Hristos, o comunitate de împăcare gata să aducă oamenii la vindecare
prin jertfa Domnului Isus.
Funcția Bisericii este să intre în slujba reconcilierii, să trăiască o viață de sfințenie în mijlocul
acestei lumi, să trăiască și să mărturisească pe Hristos, să aducă oamenii în părtășia de vindecare
și pace cu Dumnezeu.
Credincioșii trebuie să fie pregătiți pentru venirea lui Isus Hristos, care nu este numai ceva ce se v
a întâmpla în viitor, ci o realitate actuală pentru cei care așteaptă în inimile lor.

pag 41/44
8. Bibliografie:

Cristopher J.H. Wright , Misiunea lui Dumnezeu, Ințelegerea metanarațiunii bibliei , Casa Carții
Oradea, Pleroma București, 2016
Steven Jack Land, Spiritualitatea penticostala, O pasiune pentru imparație , Casa Cartii Oradea,
Pleroma București, 2013
Millard J. Erickson , Teologie crestina , Casa Carții, Oradea, 2008
Wayne Grudem, Teologie sistematica , Faclia, Oradea, 2004
Merrill C. Tenney , Studiu al Noului Testament , Editura Cartea Crestina, Oradea, 2008
Daniel Reid, Dictionarul Noului Testament, Un compendiu de intr-un singur volum , Casa Carții,
Oradea, 2008
Earle E. Cairns, Creștinismul de-a lungul secolelor , Ed. Cartea Creștinã , Oradea, 1997Thomas
R. Schreiner, Teologia Noului Testament , Editura Faclia, Oradea, 2011
Corneliu Constantineanu, Traiti in pace , Casa Carții, Oradea, 2013
William Menzeis & Stanley Horton, Doctrine biblice. O perspectivã penticostalã , Ed. Life
Publishers, Oradea, 1999
Frank Stagg, Teologia Noului Testament , Ed. Gnosis, București, 1999
C. S. Lewis, Creștinismul redus la esențe , Editura Misionara Romana, Oradea, 1987
Timothy R. Phillips, Dennis l. Okholm , Apologetica creștina în lumea postmodernâ , Casa
Creștina, Oradea, 2007
Josh McDowell& Thomas Williams, În cautarea certitudinii , Editura Scriptum, Oradea, 2007
Paul Washer, Puterea și mesajul evangheliei , Editura Perla Suferinței, Suceava, 2017
Timothy R. Phillips, Dennis l. Okholm , Apologetica creștina în lumea postmodernâ , Casa
Creștina, Oradea, 2007
Josh McDowell& Thomas Williams, În cautarea certitudinii , Editura Scriptum, Oradea, 2007
Karl Barth, Church dogmatics , New York, T&T Clark, 2004

pag 42/44
Martyn Lloyd-Jones, The Life of Joy: A Commentary on Philippians 1 and 2 , Hodder &
Stoughton, London, 1989
T.F. Torrance, The Foundation of the Church , Scottish Journal of Theology 16, no. 2, 1963
H.R. Mackintosh, The Doctrine of the Person of Jesus Christ , New York: Charles Scribner’s
Sons, 1912
T.F. Torrance, Conflict and Agreement in the Church , vol. 2, London: Lutterworth, 1960
R. Lamar Vest, Steven J. Land, Biserica Lui Hristos: mărturie, înoire și echilibru duhovnicesc ,
Editura Plenorama, Editura Scriptum, Oradea, 2016
H. Richard Niebuhr, The Responsibility of the Church for Society , capitolul 5, Editura Harper
Bros, 1946
Christoph Friedrich Blumhardt, Action in Waiting , Walden/Robersbridge/Elsmore: Plough
Publishing House, 2012
T.F. Torrance, Conflict and Agreement in the Church, Vol. 1: Order and Disorder Eugene , OR:
Wipf & Stock, 1996
Dr. Edvard Kristian Foshaugen, The moral value system of the Church in a relativistic
postmodern world: a practical theological theory of dogmatic legalism or incarnational
engaged compassion , https://philarchive.org/archive/FOSPAT-2, accesat in 13.06.2018
Francis J. Beckwith, Gregory Koukl, Relativismul , Risoprint, Cluj-napoca, 2013, p. 37-38
Autor necunoscut, Cultural Relativism ,
https://courses.lumenlearning.com/culturalanthropology/chapter/cultural-relativism/, accesat pe
data de 22.05.2018
Chris Swoyer, Relativism , Stanford Encyclopedia of Philosophy , ed.Edward N. Zalta , 2003
Chris Eberle, Religion and Political Theory , Stanford Encyclopedia of Philosophy, ed.Edward
N. Zalta , 2008
David Phillips, The pressure of secularism , Cross Way Issue, 2006, Nr. 101

pag 43/44
G. j. Dalcourt, Ethical Formalism , New Catholic Encyclopedia, 2003
Henry J. Westphal, Formalism's Ever-Menacing Peril , Ministry Magazine, 1934
David Basinger, Religious Diversity (Pluralism) , Stanford Encyclopedia of Philosophy,
ed.Edward N. Zalta, 2007
Alister E. Mcgrath, The Cristian church's response to pluralism , 1992, Jets 35/4, pag. 487-501
Don Matzat, The deformed theology of seeker sensitivity , http://www.the-
highway.com/seekersensitive.html, accesat pe data de 22.05.2018
Rainer Forst, Toleration , Stanford Encyclopedia of Philosophy, ed.Edward N. Zalta, 2007
Pablo Polischuk Healthy Church:A Commitment to Loving and Caring Relationships ,
Enrichment Journal, 2018
Oktay Yenal, The Contemporary Consequences of the Gap , Palgrave Macmillan, London, 1972
James A. Fowler, Rich and/or Poor, A study of the Biblical perspective of the rich and the poor ,
2000, http://www.christinyou.net/pages/richpoor.html, accesat la data de 23.05.2018
Philippa Berry, Postmodernism and post-religion , The Cambrige Companion TO
Postmodernism, Cambridge University Press, New York, 2004
Kenneth R. Samples, The Challenge of Religious Pluralism , Christian Research Journal, Summer
1990
J. P. Moreland, Pluralism and Four Grades of Postmodern Involvement , Midwestern Journal of
Theology, 2005
Dr. Ek Foshaugen, Proposing a dialectical reconciliation of the concept truth in the objectivism
of evanghelical Christianity and the relativism of postmodernism , Acta Theologica 24, 2004
J. Andrew Kirk, Mission and Postmodernities , The Post-Modern Condition and the Churches’
(Co-)mission, Regnum Edingburgh, 2010

pag 44/44
Timothy R. Phillips, Dennis l. Okholm , Apologetica creștina în lumea postmodernâ , Casa
Creștina, Oradea, 2007
Josh McDowell& Thomas Williams, În cautarea certitudinii , Editura Scriptum, Oradea, 2007
Eeuwout Klootwijk, Christian Approaches to Religious Pluralism: Diverging Models and
Patterns, Missiology: An International Review, Vol. XXl No.4, 1993
David Kettle, Mission and Postmodernities, The gospel of hope in a postmodern setting , Regnum
Edingburgh, 2010
John A. Hardon, The Price of Proclaiming the Truth , Inter Mirifica, 1999
H.R. Mackintosh, The Doctrine of the Person of Jesus Christ , New York: Charles Scribner’s
Sons, 1912
Christoph Friedrich Blumhardt, Action in Waiting , Walden/Robersbridge/Elsmore: Plough
Publishing House, 2012