Teologie Pastorala
=== 1031b11af67f9b81430825595836924f7c449887_566361_1 ===
Universitatea „Lucian Blaga” Sibiu
Facultatea de Teologie „SFÂNTUL ANDREI ȘAGUNA”
Departamentul Teologie
Teză de Licență
Îndrumător:
Pr. Lect.Dr.Iosu Mihai Constantin
Absolvent,
Prenume, Nume
SIBIU, 2018
Universitatea „Lucian Blaga” Sibiu
Facultatea de Teologie „SFÂNTUL ANDREI ȘAGUNA”
Departamentul Teologie
Penitenciarul și universul său pastoral
Îndrumător:
Pr. Lect.Iosu Mihai Constantin
Absolvent:
Prenume, Nume
SIBIU,
2018
CUPRINS
§ INTRODUCERE……………………………………………………………………4
§ Cap. I. Taina Preoției. Darul lui Hristos…………………………………………. 6
I.1. Preoție și pastorație………………………………………………………………………..6
I.2. Necesitatea vocației……………………………………………………………………..13
I.3. Moralitatea și importanța ei……………………………………………………………15
I.4. Concluzii…………………………………………………………………………………….21
§ CAPITOLUL II.Pastorația martirică în perioada comunistă………….22
II.1 Contextul socio-politic-scurtă prezentare………………………………………..22
II.2.Valoarea misiunii pastorale…………………………………………………………..30
II.3. Pastorație pana la martiriu…………………………………………………………..45
II.4. Concluzii………………………………………………………………………………….46
§ CAPITOLUL III. Studiu de caz: Necesitatea pastoratiei pentru reabilitarea deținutilor……………………………………………………………………..47
III.1 Întelegerea statutului de deținut……………………………………………….47
III.2 Preotul păstor și particularitățile turmei…………………………………….54
III.3 Marturii ale detinutilor reabilitati prin pastorație………………………….65
III.4. Concluzii……………………………………………………………………..68
§ CONCLUZII GENERALE……………………………………………………………68
§REFERINȚE BIBLIOGRAFICE……………………..……………..…69
Penitenciarul și universul său pastoral
§ INTRODUCERE
Poate cea mai cunoscută parte a lucrării scrise a Sfântului Pavel este Epistola I către Corintineni. Ori, în Capitolul 13, se descrie comuniunea Divinității cu sentimentele umane. Astfel, Sfântul Pavel ne învață despre efemeritatea avuției și sacrificiu: ´´Și de aș împărți toată avuția mea și de aș da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi folosește.´´ Dragostea lui Dumnezeu e descrisă ca răsărită din Adevăr și dreptate: ´´ Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.´´Ún triumvirat de virtuții mai rămân omului ca unic avut , atunci când este lipsit de toate cele lumești, iar acestea sunt de ajuns pentru a trăi în Cuvântul lui Dumnezeu: ´´ Și acum rămân acestea trei: credința, nădejdea și dragostea.´´ M-am orientat pentru lucrarea mea spre acest drum, pentru a studia rolul și efectele pastorației într-un mediu istoric și social potrivnic. Deși timpurile erau ostile pentru libertatea spirituală și de gândire, perioada comunistă, în genocidul comis asupra cetățenilor, a avut cea mai mare nevoie de intervenția divină și de ascultarea a Cuvântului lui Dumnezeu. După cum spunea Sfântul Pavel, oamenii au fost lipsiți de avuție, de dreptate și adevăr: nu le mai rămânea decât dreagostea de aproape și aceasta afectată de otrava regimului. Dreptatea este în mâinile Domnului, însă oamenii au nevoie de o ordine socială în viața lor. După cum spunea Alexandr Soljenitil, un critic acerb al atrocităților comunismului rus: ´´oamenii au conducătorii pe care-i merită’’.
Pastorația presupune a cunoaște și a înțelege natura omului, pentru a sădi în fiecare suflet învățătura lui Dumnezeu. Desfășurarea unor astfel de timpuri care au dus la extrem suferința și prigonirea sunt de neconceput în epoca modernă, dar nu imposibilă. Încă din timpul Romei Antice, model de civilizație și dezvoltare culturală, în vremea lui nero, de pildă, a existat prigonirea violentă a creștinismului. Pentru că timpurile se pot repeta într-un fel sau altul, consider de bun augur ca această umilă cercetare a lucrării părinților martiri din închisorile comuniste și a înțelegerii universului deținuților, să contribuie la formarea mea și a noastră ca cetățeni și oameni.
Lucrarea urmărește o structură simplă pentru anvergura sa, cu scopul de a prezenta informația compact și clar, fără complicații inutile. Aceasta este compusă din trei capitole: primul descrie necesitatea și caracterul Tainei Preoției. Capitolul secund prezintă contextulsocial al perioadei comuniste, cea însemnat aceasta pentru religia creștin-ortodoxă și repercusiunile manifestate prin pătimirea preoților-deținuți prin tortură în închisorile comuniste. Al treilea acapitol și ultimul tratează nevoia universului penitenciar de religie și credință și se concentrează pe rolul preotului în îndreptarea pe calea cea bună a deținutului.
Penitenciarul are scopul din cele mai vechi timpuri de a da ocazia păcătosului de a-și revizui comportamentul și de a reflecta asupra greșelilor sale. Remarcant este faptul că justiția umană își are origini în religie. Marea dificulate a preotului în munca sa este de a găsi un echilibru între justiția divină și justiția umană. Tocmai această luptă a înțelegerii Lucrării lui Dumnezeu din partea omului prezintă o temă de meditație și cercetare. Dumnezeu ne cere prea puțin în comparație cu câte ne oferă. Ori prin lipsirea de darurile divine, pri suferință, se poate vedea limpede câtă nevoie avem de acesta în existența noastră.
§ CAP. I. TAINA PREOȚIEI. DARUL LUI HRISTOS
I.1. Preoție și pastorație
De-a lungul secolelor, românii și-au alimentat credința în mănăstirile lor. Ascunse în Munții Carpați, aceste mănăstiri au păstrat manuscrisele Scripturilor, bibliotecile lor conținând volum pe volum de comemeri pe Scripturile produse de părinții Bisericii, și-au ținut predicile și teologiile. În liturgia ortodoxă, porțiuni mari ale Scripturilor au fost citite într-un mod sistematic. De fapt, predica ortodoxă a fost mult mai sistematic în citirea Scripturii decât lectorul catolic. Călugării au acordat o atenție deosebită citirii Bibliei, memorării și meditării asupra ei. Aceștia au fost cei care, în mănăstiri, au păstrat tradiția înțelepciunii biblice în timpul cuceririi musulmane. Trăind în spațiul balcanic, au avut de înfruntat jugul musulman. Atât din punct de vedere cultural, cât și religios, s-a adoptat moștenirea bizantină care s-a cultivat ulterior. Părinții Bisericii au dat întâietate actului predicii. Prin tradiție, predica este o parte a liturghiei. Fără predică, scripturile nu pot fi înțelese mai ușor de către credincioși, având în ajutor factorul uman. Predicând, preotul are șansa de a-și aduce o aportul tradiției care este transmisă în liturghie. Predicile sunt publicate ca o misiune a preotului în dezvoltarea propriei sale lucrări. În anul 1642, la mănăstirea din Muntenia Campulung, Argeș, starețul Melhisedec a publicat o slujbă compusă din traducerea a o serie de predici grecești pentru a fi folosite în instruirea catehetică. Titlul volumului ar putea fi tradus Învățături scurte. Prin această lucrare, se tratează următoarele subiecte: răbdarea și dragostea față de aproape, păcatul iubirii de arginți, milostivenia, pocăința, semnul crucii și cele zece porunci. Pravila de la Govora a fost publicată în 1642 , în grija călugărul Silvestru. Deoarece cartea a avut suportul financiar al domniei, au fost luate măsuri în partea estetică. Era tipărită cu cerneală neagră și roșie. În prefață, Silvestru spune că această lucrare a fost preluată pentru iubirea de țară și pentru importanța unei predici bună. Dacă națiunea a supraviețuit cuceririi turcești, acest lucru s-a datorat credinței față de tradiția creștină istorică și lucrării preoților în susținerea tradiției. Prin urmare, într-un cadru majoritar a credincioșilor fără învățătură, instruire, carte, a fost important să se mențină buna predică a principiilor esențiale ale credinței. În 1691 Teodosie, numit ulterior mitropolit al Bucureștiului, a publicat și o slujbă, la care a dat titlul de Mărgăritare. Este o colecție de predici patristice de la predicatorii principali ai Bisericii Grecești. Cele mai marcante în colecție sunt predici ale lui Ioan Gură de Aur, dar există și predici din partea lui Efrem Sirul, Maximul Mărturisitorului, Ioan de Damasc și Athanatius de pe Muntele Sinai. Teodosie a oferit publicarea sa cu două prefațe, al doua fiind un eseu despre slujirea predicării lui Hristos. În mod clar, Hristos a fost considerat exemplul clasic al predicării ortodoxe. Acest lucru nu epuizează lista de lucrări despre pastorație publicate de Biserica Ortodoxă Română în timpul dominației musulmane. Multitudinea de publicații tratând această temă, în această perioadă este dovada faptului că a existat o activitate considerabilă de predicare. Preoții de-a lungul ținuturilor în care se folosea limbă română în popor, foloseau lucrările ca surse pentru propriile lor predici. Cultura bisericii românești din acea vreme era mai degrabă propagată prin viu grai decât prin literatură, dar, spre deosebire de multe culturi, ea avea o bogată moștenire literară din care să se inspire, aici ne referim la cultura teologică a Bisericii bizantine. Această literatură era pentru preot o mină de aur din punct de vedere teologic care putea fi folosită pentru posteritate. Sfântul Antim Ivireanul, Mitropolitul Țării Românești (1708-1716), în special, reprezintă una din prioritățile Patriarhiei Române datorită valorilor morale și spirituale promovate de înaltul ierarh în vasta sa activitate liturgică, teologică, literară, misionar-pastorală și social-filantropicâ”. Sfântul este cinstit cu fastul liturgic și recunoștința publică, pe care le merită. Antim Ivireanul a fost readus în atenția mediului cultural, eclesial și teologic românesc prin operele sale de căpătâi. Părintele Patriarh Daniel a subliniat în cuvântul înainte al primului volum de „Scrieri Antim Ivireanul, publicat la editura Basilica în 2011, că „reeditarea integrală a scrierilor Sfinților Români, în general, și a operelor sale, acest efort editorial dedicat operei antimiene constituie un demers „de promovare a spiritualității ortodoxe și a culturii române autentice”. Între cărțile românești amintim două cu caracter pastoral scrise de Antim: Învățătură bisericească la cele mai trebuincioase și mai de folos pentru învățătura preoților (1710) și Capete de poruncă la toată ceata bisericească, pentru ca să se păzească fies tecarele din preoți și din diaconi, deplin și cu cinste, datoria hotarului său (1714). Or, dacă ne gândim că de la apariția Liturghierului lui Antim au trecut trei secole, perioadă în care au fost tipărite peste o sută de ediții ale Liturghierului în întreg spațiul românesc, sesizăm mai profund impactul deosebit pe care l-a avut activitatea tipografică a mitropolitului martir în viața Bisericii, în biruința limbii române în cult și, nu în ultimul rând, în unificarea cultural- eclesială și lingvistică a românilor care trăiau în entități politice diferite.
Or, sinteza spiritualității ortodoxe și a culturii române s-a făcut, nu atât în lucrările originale ale mitropolitului, între care Didahiile și Chipurile Vechiului și Noului Testament ocupă primul loc, cât mai ales în opera liturgică de traductologie întreprinsă de Antim Ivireanul și finalizată prin publicarea celor mai importante cărți de cult în limba română: Psaltirea, Octoihul, Catavasierul, Ceaslovul, Evangheliarul, Uturghierul și Evhologhionul. Tocmai această sinteză suprinde și pune în relief dimensiunea cărturărească și culturală a lui Antim georgianul, pentru că el nefiind un român prin naștere, ci prin imigrație și adopție a reușit, ca nimeni altul înainte și după el, să făurească o limbă liturgică românească care s-a impus în toate edițiile ulterioare ale cărților bisericești amintite. Capodopera acestor cărți o constituie fără-îndoială Dumnezeieștile și Sfintele Liturghii, tipărite de Sf. Antim la Târgoviște, în anul 1713, după ce cu șapte ani mai-nainte publicase la Râmnic într-un singur volum Evhologhionul și Uturghierul. Ediția din 1706 nu a fost insă remarcată decât în secolul trecut, tocmai pentru că cele două cărți erau unite între coperțile aceluiași volum care purta titlul Evhologhion. adecă Molitvenic. După ce edițiile Liturghierului coresian și dosof- teian au fost repuse în lumină de către filologi în anii 1969, respectiv 1980, iată că a venit rândul ediției antimiene să se bucure de o cercetare doctorală realizată de Alina Camil, profesor de limba și literatura română in Bacău, sub coordonarea profesorului Eugen Munteanu de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Studiul filologic zugrăvește contextul istoric și cultural al operei antimiene și subliniază individualitatea ediției Liturghierului din 1713, precum și importanța sa la crearea și fundamentarea limbajului liturgic românesc. în acest scop, autoarea a realizat o prezentare comparativă a mai multor ediții, anterioare și ulterioare, ale Liturghierului, la Brașov in 1570, și de mitropolitul Dosoftei, la Iași in 1679 și 1683. O analiză a predicilor rostite de Antim la începutul secolului al XVIII-lea, aplicată deopotrivă formelor lingvistice, registrelor stilistice și structurilor textuale, pune însă în evidență și o greu de egalat capacitate de utilizare a textului sacru și de interpretare a literei acestuia pentru comunicarea eficientă cu credincioșii. O comunicare în care limbajul religios s-a întâlnit în mod fericit cu elemente provenind indiscutabil din cultura laică, într-o simbioză fără precedent în scrisul vechi românesc a fost de înțeles pentru orice credincios prezent în biserică, indiferent de rang, dar diferențiat, desigur, după cultura și după capacitatea fiecăruia de a pătrunde semnificațiile textului bisericesc. O comunicare în care citatul religios era aproape didactic explicitat pentru a mări capacitatea de înțelegere de către ascultători a spiritului cărții sfinte și pentru a compensa instrucția, adesea insuficientă, a acestora. Astăzi, când păcatul tinde să fie atotputernic și lipsa modelelor se simte acut, Sfântul Ierarh Antim este un exemplu de dragoste de neam și țară, de oameni și de slove, exemplu de jertfelnicie, răbdare în suferință și înțelepciune. Faptele sale nu au rămas fără ecou peste ani, iar oamenii păstrează cu evlavie numele lui în inimi, și îl au drept chip al nevoinței.Biserica oprește și interzice râsul, fără a insista prea mult asupra formei, condamnând orice joc public care stârnește veselia. De pildă, glava 104 din îndreptarea legii îi condamnă pe clericii care se amuză jucând „coinacele“, „hârjețele“ sau „țintele“ și îi amenință cu caterisirea. Dar această interdicție se leagă și de pierderea timpului cu jocurile de noroc, care, în iureșul destrăbălării, duc la pierderea sufletului. Mult mai atent la râs este mitropolitul Antim Ivireanul, care scrie: „și de glume să te ferești, să nu faci pre oameni să râză, că acestea nu sunt creștinești, ci cu dreptate și cu curățenie și cu smerenie să-ți petreci viața“. Orice preot ar trebui să-i adreseze acest îndemn creștinului venit la spovedanie, recomandându-i modestia și atitudinea umilă. In predicile sale, mitropolitul revine asupra veseliei, asupra râsului care amenință binecuvântata pocăință de fiecare zi a creștinului. „Noi vorbim și râdem și facem cu ochiul, unul altuia, mai rău decât pe la cârciume“, tună mitropolitul în predica sa din Duminica Vameșului. . Râsul, râsul acela voios și sănătos din vremurile bune, râsul inocent al copilăriei, râsul malițios al adolescenței, nu este iertat. Este râsul păcătosului, căci voioșia nu este o stare pe placul divinității. Prima vamă pe care creștinul trebuie să o treacă, în căutarea Paradisului, este vama „Vorbirii în deșert“, unde creștinului i se amintesc toate acele „vorbe fără de treabă și fără de socoteală, mascarale și vorbe de rușine“, toate acele hohote care „nu sunt plăcute lui Dumnezeu“. Rizilul se găsește în vama a treia, „a osândirii și a clevetirii“, când sufletul trebuie să dea socoteală de defăimarea, hulirea, batjocorirea și amuzamentul la care s-a dedat pe seama altora. „Cât de mare rău este ca pre cineva a cleveti, a osândi, a necisti, a huli, a batjocori și a râde de păcatele altuia“, se scrie într-una dintre copiile făcute după Vămile Văzduhului. Vămile Văzduhului, care se referă la importantele trepte pe care sufletul trebuie să le urce spre porțile cerului, sunt copiate și recopiate alături de vieți de sfinți și alte scrieri religioase, cum este, de pildă, acest manuscris din 1817 din care am citat . De altminteri, aceste zile lungi de post par a fi foarte istovitoare. Nu este vorba numai de abstinență alimentară, ci și de una comportamentală. In predicile sale de la începutul secolului al XVIII-lea, mitropolitul Antim Ivireanul critică „chipul posomorât" și acreala creștinului postitor care se îndreaptă cu „silă" către nesățioasele legume. Iată predica atât de concludentă: „mă rușinez a spune de posomorârea celor mâncăcioși, în ce chip se tânguiesc în zilele cele de post: cască adese, să culcă puțin si iară să scoală: dorm în silă și silesc să treacă zilele să nu le priceapă.., cu nepoftă se duc la masă; răpșesc asupra verzelor, înjură legumele zicând «în zadars-au adus în lume". Or, predica mitropolitului se adresează norodului, mulțimii, lucrările sunt tot pentru cei mulți, cărora li se cere să se „grijească" în așteptarea marii sărbători a învierii, când ar trebui să se îspovidească și să se împărtășească. Exemplele individuale sunt cutremurătoare. Sunt destul de numeroase și acoperă diferite aspecte ale trăirilor de pe vremea abstinenței prelungite. De bună seamă că înțelegerea postului pare alta decât cea oficială, cea din canoane și din prescripții, este o înțelegere simplă, integrată foarte mult din punctul de vedere al regimului alimentar, mai puțin al celui comportamental, dar care trebuie să aducă izbăvirea.
Certându-i pe cei care răstălmăcesc cuvintele, Sfântului Apostol Pavel arată scopul acestora de „a-și apăra propria lor trândăvie“—,
Părintele Constantin Galeriu vorbește chiar de sacrificiul uman în fața valorilor: „între lume și valori este o strânsă interdependență; lumea este dependentă de valori și, în același timp, se găsește în serviciul lor, după cum și omul însuși e în serviciul valorilor; în serviciul binelui, adevărului, dreptății etc. Acestora suntem chemați să le jertfim. De aceea, jertfa se mai poate defini și ca o ofrandă a lumii în servia valorilor. Acestea fundamentează ordinea între om și lume, între om și semeni, între om și Dumnezeu“. Acest tip de sacrificiu uman are ca scop consolidarea conștiinței valorilor. În acest sens trebuie interpretate și următoarele cuvinte ale Sfântului Teofan Zăvorâtul: „Să nu vă îngăduiți nimic împotriva conștiinței, chiar de ar fi să muriți! Cu cât veți acționa în acest fel cu mai multă hotărâre, cu atât conștiința va deveni mai puternică, vă va influența mai deplin în cele hune și vă va îndepărta de cele rele atât în fapte, cât și în vorbe și în gânduri și, astfel, interiorul vostru se va reclădi mai grabnic“. În felul acesta, Sfântul Teofan Zăvorâtul urmărea să creeze o personalitate creștină puternică în persoana preotului, un caracter a cărui tărie se măsoară în disponibilitatea de sacrificiu în numele crezului personal, bazat pe credința în Dumnezeu.
I.2. Necesitatea vocației
Problema vocației în general și al preoției în special este una dintre cele mai importante taine ale Bisericii, pentru că de chemarea la slujire depind unitatea în credință, de picoția lucrătoare sau nepăsarea slujitorilor sunt legate rătăcirea multor credincioși. Demnitatea de slujitor și credincios al lui Dumnezeu se constată atunci când este un adept al dragostei supreme pentru om, un trăitor al adevărului și un salvator al vieții, cu o inimă invadată de milă și o bunătate fară margini.Chiar dacă s-ar părea că este imposibilă existența unei asemenea persoane, istoria bisericească ne arată eă Mântuitorul lisus Hristos, Dumnezeu adevărat și Om desăvârșit a început aceasta legătură prin întreita Sa chemare sau misiune: ca împărat al celor văzute și nevăzute, ca Profet al împlinirii tuturor celor prezise despre Ei și ca Arhiereu desăvârșit pentru toate veacurile. A părăsi plăcerea, a lupta cu instinctele oarbe, a putea să convingi pe altul și să-i salvezi sufletul din patimi sau din chinuri veșnice, este intr-adevăr o minune. Har pentru a putea face toate acestea se cere vocație sau chemare. A fi „părinte" este un dar dumnezeiesc, o vocație specială, pe care preotul o primește numai de la Dumnezeu, nu ca o vrednicie, ci din dragoste, întotdeauna întâlnirea cu un „părinte” este un moment fericit, credinciosul se poate bucura de binecuvântarea lui Dumnezeu, prin mesagerul Său. Atunci când cineva sărută mâna unui părinte, acesta manifestă prețuire față de harul lui Dumnezeu, care trece prin mâinile preotului. Dumnezeu are multe cai de a-i întoarce pe oameni la credința; pe unii îi cheamă prin bucurii, pe alții prin necazuri, boli, suferințe etc. Misiunea duhovnicului în parohie este de a-i apropia pe loți oamenii de Dumnezeu și de a-i face sa înțeleagă că lumea aceasta în care trăim este trecătoare, vremelnică și că nu luăm din ea nimic decât faptele noastre bune sau rele de care vom da socoteală în lumea de dincolo, la judecata lui Dumnezeu. Ferice de preoții care-și îndeplinesc misiunea de duhovnic cu multă dăruire. Slujirea preotului nu poale fi înlocuită de nimeni. El are un loc unic în parohie. Preoția în sine nu este un serviciu oarecare; tiu este legală dc o condică de prezență, dc la o oră și până la o oră, după oare să nu le mai intereseze dc cele ale preoției. Și dacă dormi, tot preol ești, căci poți fi trezit la orice oră și ești obligat sa alergi în toiul nopții să salvezi un suflet. Preotul trebuie să aibă la el tot timpul „trusa de prim ajutor”, adică Sfânta împărtășanie, cartea de slujbe, epitrabilul (veșmânt preoțesc) și sfânta cruce. Preotul nu trebuie să folosească în vocabularul lui, în activitatea din cadrul parohiei, aceste expresii: „nu am timp”, „este prea târziu”, „vino altă dată” etc. O parohie devine puternică, unită și cu o stare de înaltă duhovnicie doar prin deasă spovedanie și prin participarea tuturor enoriașilor cu regularitate la Sfânta Liturghie, în zilele dc duminică și la sfintele sărbători religioase din cursul săptămânii. Pentru a se ajunge la această performanță este nevoie de o muncă pastorală îndelungată, dc zeci de ani. din partea preotului duhovnic. Este foarte greu, uneori chiar imposibil; și, totuși, se poate cu ajutorul Bunului Dumnezeu. Atunci când este bunăvoință» Dumnezeu ne ajută» căci El le trezește conștiințele enoriașilor.Chemarea la preoție sau la apostolat, iubirea lui Dumnezeu șl slujirea semenului fac parte din marea taină a sufletului omenesc. Dacă o meserie se însușește prin exersarea de zi cu zi, prin practică și cu ajutorul mașinii, misiunea preoției este cu totul altceva, Mașina rămâne aceeași, creată de om, i se adaugă doar perfecțiunea, pe când sufletul cu cât îl cercetezi, cu atât constați că este mai complicat și legat dc constituția fiecărui individ in parte, De aceea Domnul Ti sus Hristos le-a zis Apostolilor Săi: ,,vă voi face pescari de oameni”, nu ai omului.Preotul trebuie să fie tot timpul la îndemâna enoriașilor și să fie foarte legat de problemele lor, de orice natură. Preotul are grijă de suflet în primul rînd, dar nu poate să fie indiferent față dc: nevoile materiale ale enoriașilor, greutățile lor fizice, lipsurile fiecărei familii din parohie. Preotul este responsabil de credincioșii din parohoia sa. Duhovnicul are evidența eu cine s-a spovedit și când s-a spovedit ultima dată. Atunci când enoriașii uită să mai vină la biserică pentru a se spovedi, este datoria preotului duhovnic să alerge la casele lor pentru a le face spovedania. Grija preotului este mântuirea sufletului, bunul cel fericit și nemuri roi, care arc să fie pedepsit sau răsplătit veșnic pentru răutatea sau virtutea lui. Preotului îi trebuie multă pricepere pentru îndepărtarea întrebărilor iscoditoare puse de unii credincioși din simplă curiozitate și pentru asta preotul nu are alt ajutor decât cel al cuvântului pentru a se descurca și pentru a-i face pe credincioși sâ înțeleagă judecățile lui Dumnezeu.
I.3. Moralitatea și importanța ei
În Biserica Ortodoxă, interpretarea armonioasă a Cuvântului este necesară pentru a prezenta credincioșilor o convingere solidă și unită. Acest lucru nu înseamnă că indivizii, atât clerici, cât și laici, nu au libertatea de a-și exprima propriile cunoștințe spirituale, dar validitatea acestor idei depinde de acceptarea de către alți părinții Bisericii, fără de care este mai înțelept a se păstra tăcerea și a se evita opoziția . Astfel, teologul Bisericii Ortodoxe are libertatea de a prezenta aceleași adevăruri ale Scripturilor într-o nouă expresie pentru a lupta cu idealurile și provocările contemporane ale societății. Este foarte important ca Biserica să interpreteze corect sursele creștine, astfel încât tendința imaginației umane față de concepțiile superstițioase să poată fi limitată. Învățăturile și practicile Bisericii Ortodoxe se găsesc în Scripturi și în Tradiția Apostolică. Aceste surse sacre sunt esențiale nu numai pentru învățătura și închinarea corectă, ci mai ales ca surse ale promisiunilor și legămintelor lui Dumnezeu îndeplinite în Persoana lui Hristos. Tatăl, din dragoste și compasiune, la trimis pe Hristos să salveze omenirea pe care a întemeiat-o. Este imperativ ca toți creștinii să înțeleagă conținutul acestor surse sacre pentru a-și întări credința în Dumnezeu și pentru a accepta pe Iisus Hristos ca singurul Răscumpărător prin care omul este mântuit. Este extrem de important pentru creștinul ortodox, care își dedică viața Lui Dumnezeu a putea cunoaște adevărurile Lui. Scripturile, atât Vechiul, cât și Noul Testament, împreună cu tradiția apostolică sacră sunt sursele divine în care Dumnezeul Atotputernic a dezvăluit voința Lui și pe care Biserica L- a acceptat ca fiind singurul depozitar al acestor adevăruri. Conținutul Scripturilor a fost scris de persoane alese și inspirate, profeți și ucenici, sub îndrumarea Duhului Sfânt. Duhul Sfânt este entitatea sub a cărei protecție Scripturile devin sursa inspirată și infailibilă a credinței și a mântuirii. Părinții Bisericii au expus conținutul Scripturilor în predici, astfel încât membrii corpului mistic al lui Hristos să nu fie neinformați, pentru bunăstarea lor spirituală. Libertatea spirituală presupune construirea sinelui în comunitate. Viața proprie și a semenilor este înțeleasă de ca misiune asumată pe deplin responsabil. Liantul între viața individuală și viața comunității este moralitatea. Pe aceeași coordonată, critica lui N. Steinhardt este, de fapt, incompletă fără „suflu moral’’—. Pentru critic, „cuvântul e descriptiv și virtual. Funcționalitatea și existența i ie asigurăm noi, behavioristic“—. între „a face" și „a cuvânta“ există relații vitale, căci cuvântarea e vidată de adevăr și duh acolo unde viața celui care cuvântează nu se construiește prin moralitate. Pentru N. Steinhardt, libertatea, paradoxal, presupune asumarea unei misiuni, configurarea vieții pe un sistem de principii morale solide. Acest principiu leagă critica „de tinerețe“ de cea „de maturitate“, articolele „burgheze“ de eseurile din anii 70 și ‘80. Libertatea societății, esențială exprimării artistice, se fundamentează pe moralitate indiferent de context istoric, epocă sau apartenență religioasă. Înțelegerea critică a unei opere literare se face prin prisma transfiguratoare a valorilor creștine, căci N. Steinhardt consideră arta „izvor nesecat de energie radiantă, apă vie oricând gata să stingă setea drumețului oprit la fântâna ocrotită de vecinătatea unei troițe“.. Organizarea generează libertate. Evident, nu este cazul oricărui tip de organizare, ci doar al celui legiferat printr-o constituție a conservării valorilor spirituale tradiționale. Libertatea este responsabilitate față de morală și lege, manifestându-se, din nou paradoxal, prin subordonarea față de tradiție. Didahiile reprezintă temelia care a așezat opera lui Antim Ivireanul în rândul celor mai de seamă predicatori creștini din toate timpurile. Analiza cărților originale publicate, dar și a celor două manuscrise duce la constatarea că Antim Ivireanul avea nu numai o frumoasă cultură teologică, ci și una profană întrucât folosea nu doar citate din Biblie, dar și din literatura patristică, respectiv din filosofi antici. Pe lângă lucrările tipărite, au rămas de la el și câteva manuscrise. Chipurile Vechiului și Noului Testament, adică obrazele oamenilor celor vestiți ce se află în Sfânta Scriptură, în Biblie și în Evanghelie și adunare pe scurt a istoriilor celor ce s-au făcut pe vremea lor … , cu 22 foi text, la care se adaugă 503 portrete în medalion, 3 schițe și 8 desene, tot în medalion, cu personaje din Vechiul Testament (Târgoviște, 1709, manuscrisul original se găsește la Kiev, iar în România există o copie realizată de dascălul Popa Flor, realizată pe la mijlocul secolului al XVIII-lea). În manuscris a rămas posterității și opera sa omiletică, Didahiile (cu 28 predici la diferite sărbători și 7 cuvântări ocazionale). Înnoirile aduse de Antim în planuri diverse predicii românești, mult mai numeroase decât cele câteva comentate prea succint în paginile anterioare, sunt nu numai o dovadă indiscutabilă de admirabil talent retoric și de intuiție lingvistică, ci și rezultatul cursului urmat de vechea noastră limbă literară după acceptarea românei ca limbă de cult. Primul este extras din psalmul 26 (versetele 2-4): „Când s-apropiia spre mene cei în răutăți să mănânce trupul mieu 2. pelița mea, ceia ce mă supăra, vrăjmașii miei 2. ceia ce mă dodiia,vrăjmașii miei, aceia slăbiră și cădzură. Că se s-are stoli spre mene stol,. că se s-are aduna spre mene gloată, nu se va teame inima mea. Și să s-are scula spre mine războiu, eu spre-nsu nedejduiescu. Unul cerșuiu de la Domnul și acela cercu. 2. Un acerșuiu de la Domnul și aceaea cercu”. Sunt bine cunoscute, desigur, nu numai din cercetările de istorie a literaturii române și a limbii noastre literare, versurile din psalmul 103 având rezonanțe similare poeziei eminesciene:
„Preste luciu de genune
Trec corăbii cu minune”
prelucrare a unui fragment („Acolo corăbiile îmblă”) lipsit de orice valențe poetice. Sau versurile de început ale psalmului 41, prin care este exprimată „setea de dumnezeire”:
„În ce chip dorește cerbul de fântână,
Cându-l strânge setea de-l arde-n plămână,
Sufletul mieu, Doamne, așe te dorește,
Cu sete prinsă, de mă veștedzește”. În Cazania la adormirea Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu descoperirea sensurilor ascunse în numele Mariam a devenit principiu organizator pentru lauda adusă Sfintei Fecioare, perioadele atent construite subsumând structuri binare (semnificative pentru înțelegerea esenței „împărătesei ceriului și a pământului”, a celei ce „au împăcat ceriul cu pământul”) unor serii enumerative organizate ternar, cu trimitere desigur la Sfânta Treime: ea este aleasă ca soarele, ca luna, ca revărsatul zorilor; este izvor, chiparos, crin; este nor, fecioară și grădină încuiată. O analiză a predicilor rostite de Antim la începutul secolului al XVIII-lea, aplicată deopotrivă formelor lingvistice, registrelor stilistice și structurilor textuale, pune însă în evidență și o greu de egalat capacitate de utilizare a textului sacru și de interpretare a literei acestuia pentru comunicarea eficientă cu credincioșii. O comunicare în care limbajul religios s-a întâlnit în mod fericit cu elemente provenind indiscutabil din cultura laică, într-o simbioză fără precedent în scrisul vechi românesc. Cu orice credincios prezent în biserică, indiferent de rang, dar diferențiat, desigur, după cultura și după capacitatea fiecăruia de a pătrunde semnificațiile textului bisericesc. O comunicare în care citatul religios era aproape didactic explicitat pentru a mări capacitatea de înțelegere de către ascultători a spiritului cărții sfinte și pentru a compensa instrucția, adesea insuficientă, a acestora.
Simțul sau sentimentul valorii, în care – după cum afirma Tudor Vianu – „este cuprinsă valori fiecăruia“—, oferă omului posibilitatea adaptării la realitățile vieții înconjurătoare: „Cine descoperă o valoare nouă, o valoare pe care nimeni n-o resimțise înainte, execută un act de semnificație umană generală, pentru că statuează exemplul unui acord care poate fi căutat și realizat în viitor de oricine. Oricine resimte o valoare nouă este conștient de a fi găsit un mod de adaptare la lucruri, valabil pentru mulți oameni, izvorul unor nevoi și satisfacții foarte generale. . Deducem, din cele exprimate pană acum, influența pe care a exercită vocația sacrificiului de sine a preotului asupra calității predicii sale. Cu alte cuvinte, predicatorul trebuie sa simtă că moare dacă nu propovăduiește credința în Dumnezeu și, în același timp, să fie capabil să se jertfească în numele credinței propovăduite, după exemplul martirilor creștini. în felul acesta vom asista la o revitalizare a activității preotului, la recâștigarea autenticității predicii creștine și la dobândirea relevanței mesajului creștin pentru societatea contemporana,în privința exercitării preoției. Prin identificarea și însușirea valorilor cu ajutorul acestui simț, oamenii aleg și se adaptează la noi și noi condiții de viață. în acest sens, Tudor Vianu spunea: „Valoarea este pentru noi expresia unei anumite posibilități, a posibilității unei adaptări satisfăcătoare între lucruri și conștiință. Cine resimte o valoare realizează această adaptare. Cine dorește s-o realizeze; Cine n-o dorește și n-o resimte, n-a realizat-o încă, dar o poate realiza în momentul în care condițiile adaptării vor fi date“, în acest sens, putem vorbi de criza valorilor prin care trece societatea contemporană ca despre o neputință a unora dintre oameni de a se adapta la exigențelor vieții create de semenii lor.
Analizând predica lui Matei, 4,18-23, duminica a doua după Rusalii, observăm că Însuși Mântuitorul a început predica sa într-o lume a contrastelor, unde lumina alterna cu întunerecul, iar virtutea se războia cu viciul. A crezut de cuviință Mântuitorul să propovăduiască mai stăruitor învățătura Sa despre împărăția Lui Dumnezeu, pentru ca cei încălziți la stâlpii dc foc ai revelației naturale să-și desăvârșească procesul mântuirii, iar ceilalți – stăpâniți de duhul slujirii idolești și de mirajul unei vieți dezmățate – să se cutremure în conștiința ior și să ardă idolii la care se închinaseră până atunci. În timpul petrecerii pe pământ a Mântuitorului, în jurul lacului Ghenizaret se afla multă lume, cu chemări și stări deosebite. Era un loc de încrucișare a curentelor și ideilor celor mai fertile, un loc al curentelor și ideilor celor mai felurite, un loc de întâlnire a principiilor de înaltă moralitate cu prefăcătoria, înșelăciunea și dezmățul moral. Din viața Sfantului Ioan Gtuă de Aur fac parte integrantă stări si evenimente politice, sociale și morale, invazii, revoluții, lupta dintre creștinism și păgânism, agitația adusă dc erezii și de schisme, distracțiile, groaza și emoțiile timpului, grandoarea și mizeria Constantinopolului în curs de creștinare și bizantinizare. Poruncile morale se desprind din text, Sfantul Ioan Gură de Aur intervine cu autoritatea sa de preot și păstor de suflet . Din predica Sfântului Ioan Gură de Aur vedem ea în toate aceste opere dumnezeiescul părinte sc folosește din plin de texte biblice, ca nimeni altul de până atunci și de până acum și poate și până la sfârșitul veacurilor a dat un înțeles de excepție textelor Sfintei Scripturi.´´Vei găsi însă puțini credincioși care să se intereseze de dreapta credință și de o bună viețuire, cei mai mulți iscodesc și caută acelea care nu pot fi găsite și mânie pe Dumnezeu caută".
I.4. Concluzii
Moralitatea și vocația constituie temelia vieții unui preot. Prin acestea, se poate stabili legătura mai facilă cu credincioșii. Oamenii sunt sceptici dar sunt toți buni prin natura lor, așa cum spunea Sf. Augustin. Înainte de toate, un preot este om, fiind expus ispitelor lumești în egală măsură, poate mai mult decât credincioșii pe care îi îndrumă pe calea cea dreaptă. Singura diferență care există între aceștia este însăși responsabilitatea pe care are un preot în fața Lui Dumnezeu și a comunității. Acest fapt îl obligă să își manifeste grija pentru credincioși și pentru propria conduită.
§ CAPITOLUL II.PASTORAȚIA MARTIRICĂ ÎN PERIOADA COMUNISTĂ
II.1 Contextul socio-politic-scurtă prezentare
Perioada comunistă a fost descrisă grăitor de către un autor rus prin următoarele aspecte : ´´Acești oameni, care au îndurat pe pielea lor 24 de ani de fericire comunistă, știau încă din 1942 ceea ce nu știa nimeni în lume : că pe toată planeta și pe tot parcursul istoriei n-a existat regim mai rău, mai sângeros și totodată , mai perfid și abil decât cel bolșevic , care s-a autointitulat sovietic. Nici prin numarul celor martirizati , nici prin inrădacinarea în numarul mare al anilor , nici prin perspectiva proiectelor , nici prin totalitarism complex si unificat , nu se poate asemui cu niciun alt regim. Termenul de genocid este definit ca o infracțiune care poate lua forma următoarelor acte, în timp ce sunt comise în timp de pace sau război, cu intenția de a distruge , în totalitate sau în parte, o națiune, o etnie, un grup rasial sau religios: a). Exterminând membrii grupului, b). Cauzând vătămări fizice sau mentale grave membrilor grupului; c).Inflirtrări deliberate în condițiile de viață ale grupului intenționate să aducă distrugere psihologică în totalitate sau în parte; d). De a impune măsuri intenționate a preveni nașterile în grupuri; e). Transferul forțat al copiilor dintr-un grup în alt grup.
Genocidul include complotul la comitrerea genocidului, instigarea publică sau directă de a comite genocid, tentativa de a comite genocidul și complicitatea la genocid. Dacă este comis în timp de război, este crimă de război.
În sistemul conflictelor armate internaționale, dreptul de la Haga prescrie obligații și foarte rar sanțiuni (Convenția privind neutralitatea maritimă , Havana, 1928). Acestea privesc de cele mai multe ori răspunderea răspunderea materială a statelor.
Dreptul de la Geneva introduce, în ceea ce privește conflictele armate internaționale noțiunea de grave încălcări ale Convențiilor (art.28, art.29, art.30, Convenția de la Geneva din 1929 asupra sorții răniților și bolnavilor din trupele de campanie , art. 49, art.50, art.51 din Convenția de la Geneva 1949, art.50, art.51, din Convenția I de la Geneva din 1949, art.19, art.130, art.135, art.132 din Convenția III de la Geneva din 1949, art.146, art.147, art. 148 din Convenția IV de la Geneva din 1949, art. 15 din Protocolul II la Conventia de la Haga, cu privire la protecția bunurilor culturale în timp de conflict armat și obligă statele la tragerea la răspundere penală a persoanelor care se fac vinovate de săvârșirea acestora.
În cadrul conflictelor armate internaționale încălcările dreptului internațional umanitar atrag două tipuri de răspundere: răspunderea clasică a statelor (materială, morală și diplomatică) și răspunderea penală a persoanelor fizice în fața instanțelor naționale sau internaționale.
De asemenea, în conflictele armate fără caracter internațional se poate angaja răspunderea penală pentru încălcările normale de drept internațional umanitar aplicabile pentru săvârșirea crimelor împotriva umanității, a crimei de genocid, dar și a crimelor de război.
Deși România este Înaltă Parte Contractantă a tuturor tratatelor umanitare și și-a asumat obligația de a adopta măsuri legislative pentru sancționarea criminalilor de război, foarte multe din dispozițiile convenționale care incriminează violările grave ale dreptului umanitar nu sunt reflectate în legea penală română și nici nu s-au adoptat legi speciale în acest sens.
Chiar în partea secundară, Codul Penal român stabilește că ,, prescripția nu înlătură răspunderea penală în cazul infracțiunilor contra păcii și a omenirii, venind în contradicție cu ,,Convenția asupra imprescriptibilității cimelor de război și a crimelor contra umanități”în baza căruia s-a consumat această excepție.
Titlul X al Codului Penal,,Infractiuni contra păcii și omenirii”, de prin denumire ar trebui să includă numai crime contra păcii și crime împotriva umanității, sancționează și câteva crime de război.
Revenind la subiect, după acest preambul, se remarcă faptul că istoria tratează două faze ale deținerii, în perioada comunistă: 1944-1964 și 1964-1989.
Masacrul de la Iași s-au petrecut la puțin timp de la intrarea României, alături de Germania hitleristă, în războiul împotriva Uniunii Sovietice. Adică într-un moment în care și Germania, și România, și alte state aliate căutau „soluții” radicale pentru gestionarea a ceea ce ele însele numeau „problema evreiască”.
Printr-o serie de ordine emise înainte sau la începutul campaniei militare din Est, evreii au fost indicați public drept suspecți de serviciu și țintă pentru măsuri radicale. Ca urmare a unui ordin „de curățare a terenului” din 18 iunie, dat de Antonescu, evreii din spațiul rural din Moldova au fost ori uciși, ori deportați în orașe sau în lagărul de la Târgu Jiu. În Iași, în zilele de 27-29 iunie, autoritățile locale, din armată, poliție și prefectură, au emis ordine și comunicate în care populația evreiască era acuzată public și direct că ajută inamicul, trăgând în trupele române și germane și semnalizând țintele avioanelor sovietice.
Partidul comunist, cu sprijin și sub control sovietic, a preluat și transformat radical vechile instituții și structuri ale statului burghez antebelic.
Securitatea, supranumită “brațul înarmat al partidului”. Și Jandarmeria, subordonată Ministerului Afacerilor Interne, va cunoaște o evoluție dramatică prin măsurile de “democratizare” în urma cărora ofițerii și subofițerii, considerați “elemente dușmănoase”, au fost “epurați”. Foarte mulți au fost arestați și condamnați la închisoare. În locul cadrelor “compromise și reacționare” au fost reangajați gradați, subofițeri și ofițeri proveniți în mare parte din diviziile de voluntari constituite din foștii prizonierii români în URSS.
Declanșarea pe scară mare a terorii politice s-a produs în primăvara anului 1948. Data de 14 mai a acestui an, un adevărat „Sfânt Bartolomeu” al României, a marcat lansarea arestărilor politice în masă. „Campania” de arestări din acest an a început cu membrii Mișcării Legionare, cu care Teohari Georgescu încheiase în anul 1945 un „pact de neagresiune, și a continuat cu arestările masive ale național-țărăniștilor, liberalilor și social-democraților rămași fideli lui C. Titel Petrescu, precum și asupra numărului de organizații anticomuniste apărute spontan, ca urmare a unui reflex național de respingere acomunismului, în special în rândurile tineretului.
Prin Hotărârea Nr. 1554/1952 din 22 august 1952, pentru înființarea coloniilor de muncă, a domiciliului obligatoriu și a batalioanelor de muncă, a Consiliul de Miniștri al Republicii Populare Român hotăra în Capitolul I.Art. 1.:,, Având în vedere rezistența tot mai activă a elementelor dușmănoase și faptul că acestea încearcă în continuu să saboteze în mod obișnuit măsurile Guvernului și Partidului îndreptate spre întărirea dictaturii proletariatului și construirea cu succes a socialismului; pentru a ușura supravegherea activității elementelor dușmănoase și străine de clasa muncitoare, pentru a le trage la munca de utilitate socială și pentru a curăți cele mai importante centre vitale ale țării de elementele dușmănoase, se va admite ca măsură excepțională, provizorie, internarea administrativă pentru efectuarea muncii obligatorii.
În acest scop se organizează:
1. Colonii de muncă
2. Domiciliu obligatoriu
3. Batalioane de muncă''
În reeducarea de la Aiud , pentru afi înfrântă rezistența oamenilor, au fost întrebuințate cu mult rafinament și cu multă subtilitate poate, toate metodele experimentate cu un deceniu în urmă la Pitești. Deși agresările fizice nu au lipsit(rezistenților la reeducare li s-a aplicat un regim extrem de dur: înfometare, frig, izolări, lanțuri etc.). la bătaie nu s-a recurs, și nu s-a recurs la bătaie nu pentru că ucigașii de suflete ar fi devenit , între timp, mai uman, ci din cu totul alte motive.(…)De aceea, la Pitești reeducarea a început prin aplicarea torturii fizice neîntrerupte și, în câteva luni, chiar și cele mai robuste exemplare au fost transformate în epave.
În 1952, prin Hotarârea Consiliului de Miniștri nr. 1554/1952 s-a aprobat înfiintarea coloniilor de muncă, a domiciliului obligatoriu si a batalioanelor de muncă. În 1969 este adoptata Legea nr. 23 privind executarea pedepselor si, înacelasi an, Regulamentul de aplicare a prevederilor acesteia.
Prin Decretul 212/ 17 iunie 1960 se menționează că nu se aplică pedeapsa cu moartea infractorilor minori, nu se aplică pedeapsa amenzii decât infractorilor care au minim 15 ani și avere proprie sau profesie. În același an, prin Decretul 213/ 18 iunie 1960 se revine la procedura judiciară pentru minorii neinfractori existent în Codul Penal de la 1936 (art. 144, art. 597).
Încununarea politicii de autonomie adoptate de echipa lui Dej a avut loc la puțin timp după elaborarea „Declarației de independență”, o dată cu decretele de eliberare a deținuților politici, o decizie prin care Gheorghiu-Dej își îndeplinea două prețioase obiective: convingea Vestul că poate fi un partener viabil pe scena internațională și câștiga sprijinul românilor împotriva Kremlinului. „Amnistierea deținuților politici – avea să-și amintească mai târziu fostul ministru al Afacerilor Externe al RPR, Corneliu Mănescu– s-a făcut din 1962 până în 1964 în mai multe tranșe și a întâmpinat opoziția unor membri din conducerea partidului. Era, de fapt, o măsură politică în consens cu «reabilitările» victimelor stalinismului din celelalte țări. Numai că Dej i-a eliberat pe toți, nu doar pe câțiva, cum s-a întâmplat în Uniunea Sovietică, spre exemplu. Ceea ce i-a atras un mare capital politic în Occident. Aș vrea să spun că Dej a acceptat să dea curs acestor intervenții deoarece și-a dat seama că va rămâne de pe urma acestor măsuri și cu un prestigiu crescut pe plan extern și cu anumite avantaje de la cei pe care-i eliberase.” Prin decretele 176, 310 și 411 din aprilie – iulie 1964 , au fost eliberați ultimii deținuți politici (potrivit cifrelor oficiale, aproximativ 10 000 de persoane).
Anul 1960 a fost hotărâtor pentru eliberarea ultimilor deținuți politici. S-au promulgat decrete succesive de amnistie, așadar în august 1964 erau puși în libertate ultimii 10.000 de detinuti politici din Romania. Aceștia au fost asimilați treptat în societate, au revenit treptat la viața lor socială dinainte de detenție- au fost încadrați în muncă și au primit pensii din partea statului.
Partea specială a Codului Penal sancționa infracțiunile de genocid pe timp de război, pedeapsa cu moartea fiind aplicabilă. Se aplica tratamentul în penitenciare pe modelul cazarmelor militărești,inclusiv regimul de izolare.
Regimul condamnaților stabilit prin Legea 23/1969 era linear, aplicabil la toate categoriile de condamnați, elementul principal al ,,reeducării" fiind folosirea la muncă a tuturor celor apți, fără a se face distincție între felurite activități productive, condamnații fiind considerați ,,forță de muncă specială" folosită la cele mai grele și neplăcute munci.
Exista și un regulament de aplicare al Legii nr. 23/1969, care, ca și cel de astăzi , ]n vcigoare, al Legii 275/ 2006, care reglementa modalitatea de organizare internă a penitenciarelor, de la organigramă la munca condamnaților și pedepse aplicabile.
Sistemul trece însă printr-o criză, ca și sociretatea , de altfel. O maree de delincvenți erau eliberați la acea dată datorită supraaglomerării locurilor de deținere. Reversul medaliei este însă reintegrarea socială, dacă o putem numi în acest fel a oamenilor în cauză.
Ceea ce trebuie reținut însă este faptul că elementele la care ne-am referit( nr. cauzele crizei din sistemul penitenciar), au interacționat pe fondul bulversării provocate în sistem de actele de clemență ce au generat unele crize și au atras cheltuieli pe termen lung care nu se vor opri acum. Era singura soluție la care se apela de fiecare dată când penitenciarele deveneau aglomerate fiind puși în libertate în unele cazuri jumătate sau mai mult din efectivul total. Astfel, numai în 5 ani (1969, 1970, 1972, 1974, 1976) s-au emis 22 de Decrete de grațiere și amnistie, în baza cărora au fost puși în libertate 75.965 deținuți. În anul 1977, în cadrul unei politici penale mai liberale au fost adoptate 3 acte de clemență care neavând suportul unei analize prealabile mai realiste, au destructurat de data aceasta însuși sistemul penitenciar. Astfel, Decretul nr.115 din 7 mai 1977, a prevăzut o grațiere mult mai amplă ce viza și deținuți cu pedepse mari, inclusiv recidiviști, fiind puși în libertate 22.056 (70%) din efectivele existente iar la o bună parte din cei rămași le-au fost reduse pedepsele.
Odată cu adoptarea Decretului nr.102 din 06.03.1949, regulamentele privind regimul penitenciar au fost stabilite prin ordine ale Ministrului de Interne situație care durează până la apariția Legii 23/1969. Modul în care este reglementată instituția separațiunii în această perioadă, reflectă mai puțin cerința recuperării sociale a deținuților și mai mult cerința puterii în condițiile social-economice cunoscute.
Codul Penal din 1968 se remarcă prin renunțarea împărțirii infracțiunilor în crime și delicte.Acesta reglementa pedepsele, măsurile de siguranță, regimul infractorilor minori și înlocuirea răspunderii penale cuașlte măsuri de influențare obștească. Se menține pedeapsa cu moartea. Este împământenită deja ca o uzanță a sistemului comunist expresia ,,lucru la canal" . E vorba de Canalul Dunăre-Marea Neagră sau Planul Delta Dunării – 1977. În acest loc de sfârșit sigur , în condiții greu de imaginat, comparabile poate doar cu cele din vechiul sistem de pedepse din dreptul roman, când cei condamnați la muncă grea erau trimiși ca sclavi la galeră, aici sunt trimiși deținuții politici , dar și oponenții regimului.
Suprapopularea în perioada 1977- 1989 er aîn medie cu 130-150% – ceea ce se traducea prin trei condamnați într-un pat. Hrana se servea în 3 – 4 serii, iar vizitele cu familia erau foarte scurte. Era permisă vizionarea prin rotație a unor emisiuni televizate. Un gardian la 500 de condamnați ducea la evadări dese, încununate de succes sau aducătoare de neplăceeri și mai mari celor în cauză.
În reeducarea de la Aiud, pentru a fi înfrântă rezistența oamenilor, au fost întrebuințate cu mai mult rafinament și cu mai multă subtilitate poate, toate metodele experimentate cu un deceniu în urmă la Pitești. Deși agresările fizice nu au lipsit (rezistenților la reeducare li s-a aplicat un regim extrem de dur : înfometare, frig, izolări , lanțuri, etc), la bătaie nu s-a recurs. Și nu s-a recurs la bătaie nu pentru că ucigașii de suflete ar fi devenit , între timp, mai umani, ci din cu totul alte motive. La Pitești toți subiecții asupra cărora s-a acționat erau tineri și toți proaspăt arestați. Deci, toți erau, din punct de vedere fizic, viguroși și rezistenți și, pentru a putea fi îngenunchiați mai ușor, era nevoie ca mai întâi să fie ruinați fizic. De aceea, la Pitești reeducarea a început prin aplicarea torturii fizice neîntrerupte și, în câteva luni, chiar și cele mai robuste exemplare au fost transformate în epave. La Aiud situația era, din acest punct de vedere, cu totul alta. Nici unul dintre cei ce urmau să treacă prin reeducare nu mai era tânăr și, în plus, majoritatea dintre ei (afară de cei arestați în 1958-1959) aveau în urma lor ani grei de temniță. Așa că din punct de vedere fizic toți erau la limita de jos a rezistenței. Apoi în Aiud nu s-a recurs la bătaie și pentru că cei care au inițiat reeducarea voiau să dea acestei acțiuni un aspect legal și uman. De altfel, de acest lucru se făcea mare caz. Colonelul Crăciun , cel care a condus această acțiune, ori de câte ori inaugura un nou club (colectivele pregătite pentru reeducare erau, pretențios, numite cluburi) ținea să sublinieze cu o ironie nedisimulată acest lucru. „V-am adunat aici, laolaltă, să discutați între voi și să vă spălați rufele în familie", spunea el de fiecare dată. Puteți să folosiți , unul împotriva altuia sau altora, în demascările pe care le veți face, toate cuvintele existente în vocabularul limbii română. Nu aveți însă voie să criticați regimul și, mai ales , nu aveți voie să vă bateți sau să vă omorâți între voi. Noi nu vrem să reedităm aici ceea ce s-a petrecut la Pitești, ci vrem, doar, să scoatem putregaiul din voi, pentru ca, purificați, să vă redăm societăți”
Cele mai importante revolte împotriva regimului Ceaușescu au fost grevele minerilor din Valea Jiului în 1977 și a lucrătorii industriali din Bragov în 1972 – au fost în cele din urmă stopate de partid, cu ajutorul armatei și al trupelor Securității – în 1977 , minerii au denunțat legislația care a încheiat pensiile de invaliditate și a crescut vârsta de pensionare de la cincizeci la șaizeci și cinci de ani și a cerut să vorbească cu liderii de partid. Primii miniștri ai cabinetului și apoi Caușescu însuși au negociat cu minerii, promițând condiții mai bune de lucru și fără măsuri de represalii. După introducerea unor măsuri draconice menite să reducă consumul de alimente și energie și să vândă stocuri în valută străină, în 1987, muncitorii de la fabrica Steagul Roșu din Brașov au ieșit în stradă pentru a ajunge la sediul județean în căutare de răspunsuri pentru refuzul plății salariului. În ambele cazuri, represaliile au fost dure. Pe baza fotografiilor făcute în timpul grevelor, Securitatea a identificat protestatarii cei mai vocali și i-a arestat.Protestatarii care erau și membri ai Partidului Comunist au fost expulzați sau sancționați. În 1977, aproximativ 4.000 de mineri au fost mutați în alte localități, alții au fost trimiși în fața instanțelor și au fost condamnați până la cinci ani de "muncă corecțională" pentru tulburarea ordinii sociale, iar alții au fost bătuți în sediul central al Securității".
II.2.Valoarea misiunii pastorale
Conducerea Bisericii Ortodoxe a acceptat colaborarea cu regimul, iar unii dintre primii sai ierarhi au sancționat tactica liderilor comunisti, condamnând preoții care au criticat autoritățile, eliberând din funcție pe preotii nesupuși , fiind obligați la furnizarea de informații secrete obținute prin mărturisire. Unii preoți greco-catolici, inclusiv toți episcopii lor, care au refuzat să se întoarcă la Ortodoxie, au fost închiși în 1948. Niciunul dintre cei care au arestat episcopii nu a fost vreodată judecat, și numai trei episcopi au supraviețuit închisorii. În acelasi an, autoritățile comuniste române au denunțat Sfântul Scaun și a refuzat să se supună cu termenii săi. Preoții romano-catolici au fost arestați sau restrânși în domiciliu forțat, inclusiv episcopul de Alba lulia. Preoții și studenții protestanți au fost condamnați la închisoare între 1972 și 1974. Cazurile de restituire a proprietăților prezentate aici dezvăluie faptul că guvernele succesive, constituite atât de formațiunile politice centrale stângi, cât și de centru-dreapta, au urmărit strategii de auto-servire sub ochii unei justiții slabe în imposibilitatea de a rezista presiunilor exercitate de executiv.Naționalizările au afectat și denominațiunile religioase persecutate. Pentru a șterge sentimentele religioase, statul comunist a confiscat pământul aparținând bisericii ortodoxe majoritare, împreună cu icoane și elemente care aparțin cultului creștin, musulman și evreiesc. În 1948, biserica catolică minoritară a fost dezmembrată, iar bisericile și cimitirele din Transilvania au fost transferate Bisericii Ortodoxe. După 1948, biserica a continuat să existe în mod clandestin sub patronajul Bisericii romano-catolică, de la care primea niște ajutoare morale și financiare.
Biserica Ortodoxă Română a avut o lungă istorie de supunere la conducerea străină, iar atunci când comuniștii au preluat puterea după ce armata sovietică a "eliberat" România, comuniștii au folosit această tradiție în avantajul lor. Republica Populară a României a fost instalată oficial la 30 decembrie 1947, iar Biserica Ortodoxă Română a găsit colaborarea cu noul stat pentru a fi benefică pentru el. Această colaborare a determinat România să adopte o cale diferită față de activitatea anti-religioasă decât în URSS, deoarece regimul a găsit că biserica supusă este un instrument foarte eficient în menținerea puterii . De aceea, în timp ce statul a văzut religia ca ceva care nu avea un loc permanent în viitoarea lor viziune pentru România, ei totuși au folosit-o ca pe un instrument foarte important pe termen scurt, când mulți români au aderat la credințele religioase. Cu toate acestea, până în 1965, statul a depus eforturi considerabile pentru a slăbi rolul bisericii în societate, a abolit privilegiile anterioare acordate și a eliminat activitățile sale educaționale și caritabile.Partidul Comunist al Uniunii Sovietice, în conformitate cu interpretarea marxist-leninistă a istoriei, a văzut religia ca o rămășiță capitalistă care ar dispărea în mod inevitabil odată cu dispariția bazei sociale a acesteia.Guvernul comunist al României a atins un nivel incredibil de control (față de celelalte națiuni din Blocul Estic) al celei mai mari comunități religioase a națiunii: Biserica Ortodoxă Română. Acest control a fost folosit pentru a stimula sprijinul politic pentru regim, precum și pentru a manipula imaginea României în străinătate.
În România, mai mult de 5.000 de preoți creștini ortodocși au fost închiși. Arhidieceza ortodoxă din Cluj, conține situația a 1.700 de biserici închise.
În 1961, Gheorghe Gheorghiu-Dej, liderul României comuniste, a declarat că peste 80.000 de persoane au fost arestate între 1945 și 1952, dintre care 30.000 au fost încarcerați. Multe dintre acestea au inclus clerul și oamenii laici obișnuiți care au fost condamnați după ce și-au afirmat credințele religioase. Cu toate acestea, calea muncii anti-religioase din România nu a urmat modelul care a avut loc în Uniunea Sovietică, unde religia a fost supusă în mod necontenit atacurilor în deceniile anterioare, iar curățenia în masă a ucis un număr mare de credincioși. Ca rezultat al re- extinderea la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, cu restituirea Transilvaniei de Nord după anularea celui de-al doilea premiu de la Viena, minoritățile etnice neortodoxe au devenit mai numeroase. Rivalitățile s-au dezvoltat în diferitele grupuri religioase, iar guvernul a folosit acest lucru în avantajul propriu, permițând bisericii ortodoxe române să-și consolideze poziția în societate, în schimbul acordării unui mai mare control comunist asupra bisericii.
În 1948, guvernul a desființat bisericile unite din est-catolice (cea de-a doua cea mai mare grupare religioasă din România, deținând 1,5 milioane de persoane în 1948) și le-a integrat forțat în biserica ortodoxă românească; aceasta a rezultat dintr-o măsură similară folosită de Iosif Stalin împotriva ucrainenilor catolici în URSS, mai puțin după încheierea războiului. Măsura a fost prezentată ca o mișcare populară care a început în cadrul bisericilor catolice din est-ritul (un mic grup de 37 de preoți din bisericile din răsăritul râului au semnat un document de aprobare a uniunii, toți fiind excomunicați de episcopul răsăritenilor de răsărit) , și a fost salutată ca aducerea libertății oamenilor în realizarea unității naționale. Patriarhul a salutat noua uniune și a sprijinit decizia guvernului.
În prima săptămână după ce a fost făcută această nouă unire, șase episcopi uniți și 25 de preoți uniți au fost arestați pentru opoziția lor față de schimbare. Guvernul s-a temut inițial de punerea lor în judecată, ca urmare a reacțiilor de masă care au urmat arestări similare în Bulgaria și Ungaria, iar în schimb au fost plasate sub arest la domiciliu. Mai târziu, ei au fost mutați la închisoarea din Sighet, unde li s-a alăturat mai mulți clerici. Se știe că 11 episcopi uniți au murit în închisoare. Biserica unită a fost complet ilegală; mulți dintre membrii săi care au ales să nu se alăture bisericii ortodoxe au continuat să opereze în subteran sau s-au alăturat în loc de catolicii (încă legali) latiniști din România. Toate proprietățile și bisericile uniate au fost confiscate și (cele mai multe dintre ele) au fost predate comunității ortodoxe.
Un total de 400 de preoți din bisericile catolice din est au fost uciși de stat. Peste 2000 de biserici catolice din est au fost confiscate (majoritatea nu au fost niciodată returnate de biserica ortodoxă românească chiar după căderea comunismului). Concordatul din 1927 cu Vaticanul a fost abolit, iar toate școlile catolice au fost confiscate de stat. Vaticanul a fost tratat ca o amenințare pentru România. Gheorghiu-Dej a susținut:
´´Papa va găsi, fără îndoială, ocazia de a ne ataca constituția pentru că nu se potrivește cu tendințele Vaticanului, care trebuie să intervină în preocupările interne ale diferitelor țări sub pretextul evanghelizării credincioșilor catolici.Cine știe dacă Vaticanul nu va ne anatemizează sub pretextul că constituția noastră nu prevede supunerea concetățenilor noștri de persuasiune catolică la interesele politice ale Vaticanului sau pentru că nu ne permitem să fim ispitiți de vițelul de aur al Americii la picioarele cărora Vaticanul își va aduce credincioșii. .´´ Ministerul Educației a ordonat scoaterea obiectelor religioase din școli (inclusiv multe icoane) și le-a înlocuit cu poze ale liderilor comuniști. Lucrarea anti-religioasă din școli a fost împiedicată de părinții care nu și-au trimis copiii la școli la începutul anului școlar și de către profesorii care au sfidat instrucțiunile cerând studenților să se roage. Securitatea a constatat, de asemenea, că mulți activiști comuniști erau oameni de credință religioasă. Biserica ortodoxă din România, pentru a face un compromis cu lucrarea anti-religioasă a statului, a cerut școlilor să readucă icoanele la biserici. În urma pașilor Uniunii Sovietice, regimul a interzis instituțiile religioase educație pentru populația generală. Articolul 27 din noua Constituție prevedea: Libertatea conștiinței și libertatea de cult religios sunt garantate de stat. Concepțiile religioase sunt libere să se organizeze și să funcționeze în mod liber, cu condiția ca ritualul și practica lor să nu contravină constituției, securității publice și moralei. Nici o denominație religioasă, congregație sau comunitate nu poate deschide sau întreține instituții pentru învățământul general, ci poate opera numai școli teologice speciale pentru formarea personalului necesar serviciului lor religios sub controlul statului. Biserica Ortodoxă Română este autocefală și unitară în organizarea sa. Metoda de organizare și funcționare a confesiunilor religioase va fi stabilită prin lege. Patriarhul Ortodox Român, Nicodim, nu s-a opus instalării postbelice a noului regim, totuși el a fost reticent în legătură cu creșterea Comunismul și s-a dovedit a fi un obstacol în încercarea inițială a regimului de a prelua controlul asupra bisericii. La 27 februarie 1948, el a murit în circumstanțe inexplicabile; în lunile următoare, când urma să fie aleasă un nou patriarh, mitropolitul Irineu al Moldovei (considerat a fi succesorul lui Nicodim) a decedat, de asemenea, în circumstanțe inexplicabile. Mitropolitul Justinian Marina, episcop care a publicat o nouă doctrină pentru biserică numită "Apostolatul Social", care a creat cooperarea între biserică și guvern, a fost apoi numit noul Patriarh al Bisericii Ortodoxe din România. Din acest moment, în istoria Republicii Populare Române, regimul a controlat Patriarhia și a asigurat că numai posturile loiale lor ar ocupa postul. În teorie, denominațiile religioase au permis să se organizeze și să funcționeze, dar în practică a fost găsit regimul multe modalități de a suprima pe cei care amenința "securitatea publică". A fost adoptată legislația care a preluat controlul asupra tuturor aspectelor vieții religioase, a cerut tuturor denominațiilor religioase să aibă organizații centrale care au solicitat aprobarea de către stat, a interzis organizarea partidelor politice pe baze confesionale și că toți liderii religioși trebuiau să fie înregistrați și aprobați de guvern . Biserica ortodoxă a fost forțată să își închidă seminariile și a păstrat doar trei instituții de instruire teologică, un seminar pentru călugări și două seminarii pentru călugărițe; Romano-catolicii și protestanții au avut fiecare câte un seminar. Inspectorii guvernamentali au fost desemnați pentru biserică, iar publicațiile bisericești au fost reduse, precum și cenzurate. Comuniștii au obținut controlul total asupra bisericii și au început să persecute statutul de membru, în timp ce ierarhia a privit cu ochii pe acest subiect și chiar a cooperat folosind resursele sale să asiste statul în campania sa de teroare împotriva membrilor vizați; ierarhia a negat existența persecuției. Comuniștilor li sa permis să aleagă cine a slujit în biserică, care a fost admis la seminar și chiar ceea ce ar fi conținutul predicii. Alegerile organelor clerice naționale au fost dominate de partid care și-a impus proprii candidați și a umplut corpuri clerice cu oameni loiali partidului. Preoții care s-au opus comuniștilor au fost înlăturați (ierarhia bisericii însăși le-ar putea chiar să-i concedieze). Episcopii au criticat deschis Occidentul și au lăudat realizările politice ale Uniunii Sovietice; scrisorile pastorale ale Patriarhului Iustinian au avut adesea mesaje politice puternice care critica atât Occidentul, cât și pe cei romano-catolici. O nouă teologie a fost predată de biserica care a reunit ideologia marxist-leninistă și învățăturile ortodoxe. Reformarea agrară a fost efectuată în România în conformitate cu modelul sovietic de colectivizare; ca și în alte state comuniste, guvernul a dorit să priveze biserica din pământul său, deoarece biserica era un proprietar de teren major în țară. Guvernul român a fost foarte precaut să evite să se apere într-o confruntare atitudine în acest sens și, prin urmare, a aranjat-o astfel încât preoții să se angajeze în mod individual pentru a afirma public că nu pot lucra pe pământ și pentru că doreau să sprijine transformarea comunistă a României. Patriarhul a susținut măsura și a cerut țărănimii să urmeze exemplul prin renunțarea la colectivizare a pământului lor. Aceste schimbări în biserică au fost prezentate publicului, nu ca o încercare a statului de a controla biserica, ci mai degrabă a populariza decizia între creștinii națiunii de a adopta comunismul. În ciuda acestei relații bune, regimul a încercat de asemenea să îndoctrineze populația (în special tineretul) cu ateism. Elevii au fost forțați să participe la întruniri speciale de pionieri care au coincis cu festivalurile religioase . La sărbătoarea botezului lui Hristos din 1948 (celebrată în mod tradițional în România de către Patriarhul Ortodox pentru a binecuvânta pe regimul pentru anul următor, peste 170.000 de "voluntari" au fost trimiși să lucreze pe șantierele naționale pentru celebrarea clasei muncitoare. În 1949, s-a format o organizație anti-religioasă bazată pe modele sovietice, numită Societatea pentru popularizarea științei și culturii. Scopul său a fost acela de a "propaga printre masele muncitoare cunoașterea politică și științifică pentru a lupta împotriva obscurantismului, superstiției, misticismului și a tuturor celorlalte influențe ale ideologiilor burgheze". Principalii intelectuali comunisti s-au alăturat acestei societăți; a fost organizată în organizații și sucursale regionale din întreaga țară și a recrutat mii de propagandiști pentru a le preda în toată țara. Laicii erau supuși condițiilor economice proaste și persecuțiilor anti-religioase, iar ierarhia lor se bucura de relații foarte bune cu statul. Copiii lui Gheorghiu-Dej au mers adesea în casa Patriarhului Iustinian pentru a fi tratați cu mese somptuoase. Academia română a fost reorganizată și mai multe figuri religioase importante au fost îndepărtate de la aderare. În 1949, o facțiune a bisericii ortodoxe cunoscută sub numele de "Oastea Domnului" a fost scoasă din afara legii. În răsplată pentru supunerea completă, biserica ortodoxă românească a câștigat multe privilegii (pe lângă eliminarea religiei rivale în România). Spre deosebire de URSS, în care clericii erau plătiți numai prin donații (și impozitați la rate extreme), sau ca în Bulgaria, în care clerul primise un salariu de la stat la un nivel de subzistență, clerului din România li sa plătit un salariu din partea guvernului a fost echivalent cu salariul mediu al populației. Biserica a primit, de asemenea, mari subvenții publice pentru restaurarea și construirea a 30 de biserici noi după încheierea războiului. Ei nu au primit sprijin din partea bisericilor ortodoxe din țările vecine. Biserica Ortodoxă Română a fost singurul organ religios din blocul estic care a publicat în mod liber cantități semnificative de lucrări religioase și liturgice, precum și traduceri din cărțile occidentale. Patriarhul Iustinian a devenit o figură publică vizibilă, decât cu supunerea față de sistem, și a servit ca oaspete la recepții diplomatice de stat. Guvernul a permis bisericii ortodoxe să canonizeze primii sfinți ortodocși români în 1955. În scrisoarea sa pastorală despre colectivizare, Patriarhul a lăudat nivelul "înalt" al libertății religioase prezente în România, în care statul nu numai că era garantat, biserica și a denunțat concordatul anterior din România care a adus nedreptate bisericii. După programele de reorientare socială din 1949, mulți preoți considerați "reacționari" de către stat au fost arestați . Monahismul reformat de Iustinian era aplicat astfel încât fiecare călugăr sau călugăriță să aibă un comerț util pentru ca monahismul să nu fie privit ca un anacronism), iar viitorii călugări / călugărițe trebuiau să aibă cel puțin 7 ani de învățământ. Mănăstirile au fost ulterior suprimate la sfârșitul anilor 1950. În perioada 1958-1964 au avut loc valuri de închideri ale seminariilor și mănăstirilor monahale (coincide cu campania anti-religioasă accelerată a lui Hrușciov în aceeași perioadă).
Spre sfârșitul anilor '50, factorii naționali din istoria românească au revenit treptat în centrul atenției, procesul fiind accentuat în prima parte a următorului deceniu, paralel cu diminuarea elementului slav, rusesc și sovietic. A fost o evoluție lentă, dar constantă, culminând în aprilie 1964 în faimoasa Declarație a "independenței" Partidului Muncitoresc Român. Comunismul comunist a abandonat "internaționalismul", care era, de fapt, o deghizare a anti-naționalismului și a optat pentru naționalism. A fost, cel puțin în ceea ce privește discursul, un turn de 180 de grade.
Rolul bisericii în istoria națională a fost de asemenea diminuat și distorsionat. În promovarea ateismului într-o formă brutală, din nou mai aproape de modelul sovietic pur decât compromisul relativ care a fost încercat în Europa Centrală, regimul comunist din România a procedat la secularizarea istoriei oficiale cu o ignorare flagrantă a importanței reale a religiei și a bisericii în istoria românilor, mai ales în Evul Mediu, dar și în perioada modernă. Ateismul militar a rămas până la capăt un semn caracteristic al comunismului românesc, deși acest lucru nu a împiedicat anumite manevre să atragă clerul, în special clerul ortodox. Biserica Unită, care nu implica doar pe cea ortodoxă, a fost dizolvată în 1948, iar episcopii și preoții ei au fost închiși. Relațiile sale cu Roma, cu Occidentul, nu au putut fi tolerate. Regimul a reușit să lovească o lovitură dublă, tăind legăturile spirituale cu Occidentul. În acest context, în anii 1950 până în 1955, primii sfinți români au fost canonizați. În Biserica Ortodoxă a existat o anumită mică satisfacție în această privință, care totuși a adoptat la rândul său noi criterii în evaluarea meritelor persoanelor sfințite. Timpul lui Ștefan cel Mare nu venise încă. Noii sfinți combină meritele religioase cu orientări socio-politice bine definite. Printre aceștia se număra Sava Brancovici, mitropolitul Transilvaniei, apreciat pentru relațiile sale cu Rusia și călugărul Sofronie din Cioara, care a condus o mișcare anticomunistă. Cu toate acestea, aceasta a continuat într-o subtilitate, fără a depăși limitele a ceea ce era strict ecleziastic sau care afectează promovarea ateismului, prin istorie ca și prin alte mijloace.Au fost propuse tot felul de interpretări pentru a explica această schimbare remarcabilă. Trebuie să spunem la început că fenomenul nu este în mod esențial un tipic românesc, ci caracteristic evoluției comunismului în general. Comunismul de pretutindeni expunea tendința de a aluneca de la "internaționalism" la naționalism, în forme uneori extreme și uneori relativ discrete. Stalin, care, sub eticheta înșelătoare a URSS, a promovat Naționalismul rus în cele mai agresive și aberante forme. China a monopolizat comunismul la rândul său, dându-i o colorare specifică națională. România, Albania și Coreea de Nord aparțin aceleiași companii. Dar nici țări precum Ungaria și Bulgaria nu ezită să-și reconsidere istoria pentru a se potrivi unui discurs naționalist. Cazul GD, așa-numita Germania Democrată, este destul de caracteristică. Ca o țară inventată, o colonie relativ prosperă a Uniunii Sovietice, partea estică a teritoriului german sa păzit mult timp împotriva oricărei manifestări a spiritului național.
Aproximativ 4000 călugări și călugărițe au fost fie închiși, fie forțați să "se întoarcă în lume". Credincioșii împrăștiați ar putea fi supuși procesului de spălare a creierului în închisoare. Richard Wurmbrand, pastor luteran din România, a scăpat, în mod faimos, în vest, în anii 1960, după paisprezece ani de închisoare, unde a mărturisit în fața congresului american și a prezentat în detaliu torturile pe care el și alții le-au supus închisorii. El a vorbit cu privire la spălarea creierului: Acum au venit cele mai grave vremuri; perioadele de spălare a creierului. ´´Cei care nu au trecut prin spalarea creierului nu pot intelege ce tortura este. De la 5 dimineața până la 10 seara … 17 ore pe zi … a trebuit să stăm așa. Am fost na permis să se aplece. Pentru ca nimic din lume să ne putem odihni . De la ora 5 dimineața până la ora 10 seara trebuia să stăm așa și să auzim: "Comunismul este bun. Comunismul este bun. Comunismul este bun. Comunismul este bun. Comunismul este bun. Creștinismul este prost! Creștinismul este prost! Creștinismul este prost! Nimeni nu crede în Cristos. Nimeni nu crede în Cristos. Renunță! Renunță! Renunță!' Pentru zile, săptămâni, ani, a trebuit să ascultăm aceste lucruri!’’Patriarhul a avut un succes în a-și folosi relațiile bune cu regimul, într-o oarecare măsură, a proteja biserica de persecuție. El a apărat, de asemenea, într-o singură ocazie, biserica Sfântul Leon de la București plănuită pentru demolare. Începând din anii 1960, statul a început din ce în ce mai mult să folosească biserica ortodoxă românească pentru un rol internațional. A folosit biserica pentru a face contacte cu creștinii occidentali pentru a prezenta o imagine mai bună a României în străinătate. Sa concentrat în special pe dezvoltarea relațiilor cu Biserica Angliei, care a favorizat contactul cu România încă din perioada interbelică. Biserica anglicană a dat mult sprijin Bisericii Ortodoxe Române, în special după alegerea lui Michael Ramsay ca arhiepiscop de Canterbury în 1961. Clericilor li sa cerut să se înscrie în clasele de stat menite să le indoctrinare, cunoscute sub numele de "cursuri misionare" . Ei trebuiau să treacă examenele finale în aceste cursuri pentru a sluji ca preoți, iar notele lor au determinat care parohie să fie trimise (adică grade mai bune le-ar conduce la parohii mai bune, salariul preotului era diferit și în funcție de ce parte din țara în care se aflau). După absolvire, au fost obligați să participe anual la conferințe care implicau atât teme religioase, cât și politice (după trei absențe, funcțiile le-au fost revocate); dascălii din biserică au fost, de asemenea, obligați să participe la conferințe similare. Temele politice ale conferinței au inclus subiecte precum "Biserica nu ar trebui să fie statică", "Biserica Ortodoxă și Biserica Ortodoxă Rusă", "Anti-progresismul de la Vatican", "Problema catolică în Republica Populară a României" și "Libertatea religioasă în Republica Populară a României ". Patriarhul a încercat să convingă un anglican reprezentând Consiliul Mondial al Bisericilor că ei acordau prea multă atenție problemei închiderii mănăstirilor și au susținut că Biserica se ocupa de călugări. Nu după mult timp, biserica ortodoxă românească a fost acceptată ca membru al Consiliului Mondial al Bisericilor. Biserica a fost folosită în străinătate pentru a susține imaginea României, în timp ce în interiorul țării poporul se va confrunta cu propaganda ateistă continuă. Când a fost deschis Conciliul Vatican II în 1962, Biserica Ortodoxă Română era singura biserică din blocul comunist care a refuzat să trimită reprezentanți, iar Papa a fost criticat. Biserica românească a refuzat, de asemenea, să participe la întâlnirea istorică între Papa și Patriarhul Ecumenic. Biserica Ortodoxă Română din Statele Unite s-a împărțit între cei care au continuat să recunoască autoritatea Sfântului Sinod din București și cei care nu au făcut-o. Regimul a folosit această putere pentru a influența activitățile diasporei române în care opoziția politică era mai greu de controlat. În 1963, când a murit episcopul ortodocșilor români din Statele Unite, a fost numit un nou episcop, dar nu a putut fi rezident ca urmare a refuzării vizelor sale. A fost numit Vasile Lazarescu, Arhiepiscop de Timișoara și Mitropolit al Banatului. Acesta a ajutat familiile unor preoți întemnițați și, ca urmare, a fost acuzat de ierarhia bisericii de deturnare de fonduri și s-a retras la o mănăstire în 1961. În 1963, Societatea pentru Diseminarea Științei și Culturii (o organizație menită să promoveze ateismul) a publicat broșuri împotriva religiei: "Adam și Eva strămoșii noștri?", "Când și de ce apare religia", "Originea creștinismului", "Antologia ateismului în România" .Munca ateistului francez Léo Taxil, "La Bible amusante", a fost de asemenea tradusă în limba română și publicată. Liderul României, Gheorghiu-Dej, a declarat ambasadorului austriac în 1964: … câtă vreme biserica nu are putere politică și statul deține controlul deplin asupra educației tinerilor, nu sunt împotriva religiei. Ceaușescu a folosit biserica pentru eforturile sale naționaliste de separare a României de Moscova. În 1972, a permis ca tatăl său să fie îngropat cu ritualuri ortodoxe și difuzat pe radio în direct. De asemenea, a tolerat în mod tacit folosirea botezurilor ortodoxe, a căsătoriilor și a funeraliilor folosite de oficiali comuniști care erau și ei credincioși. El a oferit, de asemenea, mari subvenții financiare tuturor bisericilor și clericilor scutiți, precum și seminariștilor din serviciul militar. Bisericile puteau, de asemenea, să opereze o rețea uriașă de școli de dimineață. În 1965, după ce Hrușciov ataca puternic biserica din Rusia pentru mai mulți ani, numărul preoților de la Moscova (o populație de 7 milioane) a fost de numai 45, în timp ce în București (o populație de 1,5 milioane), datorită cooperării continue și favorizării regimului, erau 430 de preoți. Statul a continuat să încerce să prezinte o imagine pozitivă pe plan internațional, folosind organismele religioase ca instrumente. În 1965, regimul a permis (pentru prima dată din 1945) un superior al unei ordini catolice (în special superiorul părinților salvatorieni) să viziteze România. Arhiepiscopul de Canterbury a vizitat de asemenea România în iunie 1965 și s-a întâlnit cu membri înalți ai guvernului comunist, precum și cu Patriarhul (a primit și el o cină specială din partea Departamentului Confesiunilor Religioase). Când arhiepiscopul a întrebat despre atitudinea guvernului față de minoritatea religioasă, președintele consiliului de miniștri a răspuns că Anglia a stabilit un precedent istoric pentru a împiedica un conducător ecleziastic străin să intervină în afacerile naționale (cea mai mare minoritate religioasă din România erau catolici, din care au existat încă doar catolicii latini, din cauza lichidării de către stat a catolicii din răsăritul râului). Arhiepiscopul Ramsay, dorind să mulțumească regimului, a lăudat realizările economice ale țării; de asemenea, a refuzat să critice abuzurile de libertate religioasă sau propaganda ateistă. Când Ceaușescu (venind la putere în 1965) a dobândit un control sporit, singurele organisme religioase care au oferit disidență semnificativă regimului erau protestanții evanghelici care au format doar o mică parte din total. Avortul a fost scos în afara legii în 1966 (pe baza necesității de a atinge obiective demografice) și a rămas astfel până la democratizarea țării după căderea comunismului; acest lucru a contrastat din alte state comuniste în care avortul a fost legalizat (chiar dacă logica economică a indicat nevoia unei forțe de muncă mai mari) și chiar a fost folosită ca armă ideologică împotriva bisericilor. Au fost permise 300 de biserici noi. Ceaușescu a format relații de muncă personale cu conducătorii tuturor organelor religioase din România după venirea la putere. Vizita Arhiepiscopului de Canterbury, realizată prin eforturile Patriarhului Iustinian, precum și atenția sporită asupra situației religioase din România a forțat regimul să blocheze activitățile anti-religioase împotriva bisericii până la moartea lui Iustinian în 1977. A încetat să închidă mănăstirile, a acceptat să reabiliteze clerul anterior închis și a acordat sprijin financiar pentru restaurarea unor biserici de importanță istorică. În mai 1974, Justinian a adus biserica în Frontul Unității și Democrației Socialiste, un organism naționalist controlat de partid. După moartea lui Iustinian, în 1977, a început o nouă campanie împotriva Bisericii în România. Aceasta a coincis cu un cutremur care a lovit sudul României, precum și Bucureștiul în același an, ceea ce a condus apoi la proiecte de reînnoire urbană care includ demolarea bisericilor. Patriarhul care a urmat a continuat să-l laude pe conducerea lui Ceaușescu și libertatea religioasă acordată poporului român. Fratele Gheorghe Calciu-Dumitreasa a fost condamnat în 1979 la închisoare și apoi a fost trimis în exil pentru a predica predici împotriva ateismului. Patriarhul Justin Moisescu (succesorul lui Iustinian) a permis Sfântului Sinod să deturneze Dumitreasa și alți preoți pe care statul i-a arestat. Între anii 1977 și 1982 au fost demolate 22 de biserici și mănăstiri, iar alte 14 au fost închise sau mutate în locuri dezavantajoase. Preoții ortodocși români din vest au fost îndepărtați de unii oficiali pentru criticarea situației. Unele revoluții religioase au avut loc în România în anii 1980 și s-au obținut în practici religioase mai deschise, pe care autoritățile le-au tolerat. Această toleranță a fost însoțită de represiuni nemiloase, cu lideri supuși hărțuirii, întemnițării și emigrației forțate (și, eventual, uciși). Congregațiile religioase care deveneau mai mari în această renaștere au avut mari dificultăți în încercarea de a-și extinde facilitățile, iar altele au încercat să o facă fără permisiunea guvernului, răspunzând prin demolarea unor noi construcții. Imprimarea și importul bibliei a fost foarte dificilă. Ceaușescu a re-dezvoltat Bucureștiul de la venirea lui la putere până la căderea sa. Ceaușescu nu a vrut să vadă arhitectura bisericească în București și, prin urmare, optsprezece biserici și mănăstiri din oraș (inclusiv Sfânta Vineri, monument din secolul al XVII-lea) au fost distruse ca parte a reamenajării orașului. Alte biserici din oraș au fost mutate pentru a le face mai puțin vizibile, iar alte construcții au fost plasate în jurul lor, care le ascundeau structurile din vedere. Mănăstirea Vacaresti din secolul al XVIII-lea a fost distrusă în 1986. Patriarhul Teoctist Arăpașu (succesorul Patriarhului Iustin), a încercat să lupte împotriva lui Ceaușescu pentru a-l împiedica să demoleze palatul patriarhal din București și a fost transferat la Iași. Demolările bisericilor au crescut după ce Teoctist a devenit Patriarh. În 1986, Mitropolitul Antonie Plămădeală a criticat programul de demolare a bisericii lui Ceaușescu ca parte a nevoii de urbanizare și modernizare în România. Ierarhia bisericii a refuzat să încerce să informeze comunitatea internațională despre ceea ce se întâmpla. Disidența larg răspândită din partea grupurilor religioase din România nu a apărut până când revoluția nu a avut loc în 1989. Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române a sprijinit pe Ceaușescu până la sfârșitul regimului și chiar la felicitat după ce statul a ucis o sută de demonstranți la Timișoara. Abia cu o zi înainte de execuția lui Ceaușescu, pe 24 decembrie 1989, Patriarhul l-a condamnat drept "un nou Irod care ucide copilul " După eliminarea comunismului, Patriarhul a demisionat (doar pentru a se întoarce câteva luni după) și Sfântul Sinod și- a cerut scuze pentru cei" care nu au avut curajul martirilor "
II.3. Pastorație până la martiriu
Așa cum smerenia reprezintă o mărturie a a Evangheliei și mândria a fost, în mod tradițional, sămânța morții bisericii. Însuși Hristos a îndurat chinul de pe cruce pentru mântuirea omului. Creștinii rareori se gândesc la martirii istoriei Bisericii, la cei care și-au dat viața ca mărturie a credinței. Poveștile bărbaților și femeilor curajoase care au suferit chinuri fizic și moarte, mai degrabă decât să-l trădeze pe Hristos. Ei întruchipează o dragoste eroică pentru Hristos, atât de profundă încât erau dispuși să-și dea viața. Numărul lor cuprinde cei patruzeci și opt de credincioși torturați public și masacrați în orașul galic din Lyon în anul 177, iar Polycarp a hirotonit un episcop de Apostol John, și au ars la miză, cu vârste cuprinse între șase și optsprezece ani , refuzând să-și ardă o tresă de tămâie lui Cezar. În tradiția creștină, un mărturisitor este un credincios care a suferit foarte mult pentru credință, dar nu a fost omorât. Preotul ortodox Gheorghe Calciu și pastorul luteran, Richard Wurmbrand, au supraviețuit torturii insuportabile în România comunistă. Mărturiile lor după eliberare din închisoare și exil au mărturisit curajul de a spune adevărul, în ciuda fricii de arest și totură. Nicolae Steinhardt a fost alt mărturisitor al ororilor din închisorile comuniste, fiind botezat ortodox în închisoare de către preotul ortodox Mina Dobzeu. În Jurnalul Fericirii, una dintre lucrările sale de căpătâi, atinge tema martiriului:
´´Nu i se pretinde nimănui să fie erou sau martir. Nu toată lumea are harul sfinților de la Lyou; Blandiana și Irineu, chinurile cărora depășesc și desfid capacitatea noastră de înregistrare – puterea cutremurului sparge seismograful.(Pe atunci domnea înțeleptul Marc-Aureliu.)Dar i se poate oricui pretinde să nu dea mai mult decât i se cere. Porția impusă ajunge, nu este nevoie să îndepărtezi cu un gest larg al brațului lingurița ce ți se întinde și să smulgi polonicul´´ Mai târziu a slujit Mănăstirii Rohia, drept călugăr, loc unde a și încetat din viață.
II.4. Concluzii
Regimul comunist a fost echivalent cu o perioadă de restrricții în viața comunității, implicit în sfera religiei. Pentru a dăinui, instituțiile Bisericii au fost nevoite să colaboreze cu regimul. Cei care s-au împotrivit acestuia, preoți și civili au fost nevoiți să îndure perioada de detenție, muncă silnică și tortură. Pătimirea martirilor din închisori ne arata astăzi puterea credinței în Hristos și sacrificiul extrem al acestor oameni pentru credință, ca singurul lucru care le- a rămas, atunci când au fost lipsiți de libertatea de alegere, exprimare și demnitate.
§ CAPITOLUL III. STUDIU DE CAZ: NECESITATEA PASTORAȚIEI PENTRU REABILITAREA DEȚINUTILOR
III.1 Întelegerea statutului de deținut
´´Deținutul simte că într-un viitor previzibil puterea comunistă va fi anihilată. Și totuși el e trist și îngrijorat. Din punct de vedere antihristic, comunismul ateu și-a îndeplinit misiunea și nu mai este necesar, deci poate să dispară spre a transmite puterea sa unei noi forțe apocaliptice. Trist este pentru că vede că aceia care au avut puterea comunizării țării se profilează ca stăpâni și ai lumii care va veni. Este îngrijorat pentru că înțelege că se deschid perspectivele unei tiranii mondiale, fără oponenți și fără precedent.´´
După cum Sfântul Ioan Scărarul spunea:´´Acei plini de jale căzuți sunt mai binecuvântați decât cei care nu au căzut și nu se jeli asupra lor, pentru că, ca urmare a căderii lor, au înviat printr-o înviere sigură". Adam nu a vrut să spună" am păcătuit ", ci a spus mai degrabă contrariul și a pus vina pentru păcatul asupra lui Dumnezeu care a creat totul" foarte bine ". După el a pus vina pe șarpe și femeie și nu au vrut deloc să se pocăiască și, căzând în genunchi înaintea Domnului Dumnezeu, i-au cerut iertare. Acest Dumnezeu i-a alungat din Paradis, să trăiască în această lume ca exilați. În acel moment, de asemenea, El a decretat ca o sabie să se întoarcă și să păzească intrarea în Paradis.Dumnezeu nu a blestemat Paradisul, deoarece era imaginea viitoarei vieți neîntrerupte a Împărăției veșnice a cerului, deoarece în el a fost săvârșită păcatul lui Adam. nu face acest lucru, ci a blestemat numai întreaga pământ, care a fost, de asemenea, coruptă și adusă totul de la sine; și asta era pentru ca Adam să nu mai aibă o viață liberă de eforturi și suflare excesive. Să ne încredem în lupta bună cu bucurie și dragoste fără să ne fie frică de dușmanii noștri. Deși nu s-au văzut, se pot uita la fața sufletului nostru și, dacă îl văd modificați de frică, își înarmează cu mult brațele. În același timp, Sfântul îndeamnă la curaj spunând că: ´´Nimeni nu se va lupta cu un luptător hotărât. "Pocăința este reînnoirea botezului, pocăința este un contract cu Dumnezeu pentru o a doua viață, un pocăit este un cumpărător al umilinței, pocăința este o neîncredere constantă în confortul trupului. Pocăința este o reflecție auto-condamnantă și o îngrijire de sine lipsită de griji, fiica speranței și renunțarea la disperare.Un penitent este un condamnat nedisimulat. Pocăința este reconcilierea cu Domnul prin practica faptelor bune contra păcatelor, este purificarea conștiinței.Păința este răbdarea voluntară a tuturor necazurilor. Pocăința este o persecuție puternică a stomacului și o îndreptare a a sufletului într-o conștiință sănătoasă. Nimic nu este egal sau nu excelează îndurările lui Dumnezeu, de aceea un semn al pocăinței adevărate este recunoașterea faptului că merităm toate nenorocirile, vizibile și invizibile, care vin peste noi și tot mai mari.
Sfântul martir Atanasie, căpetenia prizonierilor, de asemenea Athanasius Komentarisios (grec: ο κομενταρέσιος), a fost un gardian de închisoare care a devenit convertit la Hristos în timpul persecuției împăratului Dioclețian la sfârșitul secolului al treilea. Sf. Atanasie este comemorat pe 4 ianuarie cu Sf. Zosim. Atanasie a fost martor la tortura călugărului Zosimus din Cilicia, care a fost supus torturii forte pentru credința sa. Văzându-l nevătămat după tortură, Atanasie a hotărât să creadă în Hristos și a fost botezat. După eliberarea lui Zosimus, Athanasius s-a alăturat lui și a călătorit în pustie. Acolo, au găsit o creuzetă într-un munte din Cilicia, care a devenit adăpostul lor și unde au trăit ca pustnici până la moartea lor.
Ca popor creștin ortodox, este absolut esențial să ne amintim că omenirea a fost creată în chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Aceasta ar trebui să ne învețe că toată viața umană este sacră deoarece este un dar de la Dumnezeu. Deși pedeapsa capitală este adesea văzută ca o practică acceptată, ea se opune valorilor etice de bază ale creștinismului. Următoarea afirmație vine de la Arhiepiscopia Ortodoxă Greacă: "Cu cât mai multe informații sunt disponibile astăzi despre consecințele pedepsei capitale, cu atât mulți creștini sunt de părere că nu mai este un server de descurajare a crimei.’’ Statisticile din Statele Unite arată că existența pedepsei capitale în unele state și absența acesteia în alte state pare să nu aibă un efect măsurabil asupra rateicriminalității. De mult timp, persoanele acuzate de crime capitale, care își pot permite expertiza juridică, aproape întotdeauna scapă de pedeapsa capitală. În general, doar cei slabi, săraci au fost executați în ultimii ani. " Două lucruri importante trebuie adăugate la acest lucru. Mai întâi de toate, acest lucru nu este adevărat și faci dreptate în care numai cei cu bani primesc ajutor. În al doilea rând, această afirmație ajută la a arăta cât de multe defecte există în pedeapsa capitală. Ce înseamnă o viață umană? Există ceva grav în neregulă cu o societate în care totul devine o chestiune de bani. Mai degrabă decât să fie ghidate de principiile creștine fundamentale, multe națiuni își dedică înțelegerea justiției din filosofia modernă. "Pedeapsa este dreptul criminalului. Este un act de voință proprie. Încălcarea dreptului a fost proclamată de către criminal ca drept propriu. Crima lui este negarea dreptului. Pedeapsa este negarea acestei negări și, prin urmare, o afirmare a dreptului, solicitată și forțată de criminalul însuși "(Hegel). Această ideologie poate părea sănătoasă pentru mulți, dar nu este etică. Logica unei astfel de afirmații este că două greșeli fac un drept. Astfel, dacă un om atacă pe cineva, el trebuie să fie pedepsit pentru infracțiunea sa.
Filosoful Hegel însuși credea în pedeapsă ca pe un mijloc de reformare a unui criminal. Hegel spune că pedeapsa însăși tinde să le reformeze. Teoria lui Hegel spune că durerea este cea care va îmbunătăți viața și de aceea, deși se pare că durerea în sine este un rău, nu este în mod deosebit nerăbdător să o cruțe, deoarece consideră că, prin durere, vor fi ridicați infractorii și prin urmare, nu avem dreptul să le refuzăm. Întrebarea pe care consider că trebuie pusă este ce fel de sistem generează infracțiuni violente și criminali violenți. Înțelegerea lui Hegel despre pedeapsa capitală nu este numai nedreaptă, ci și barbară. Atunci când o societate se străduiește pentru binele comun în interior, atunci și numai atunci societatea începe să depășească aceste probleme. Pentru ca acest lucru să se întâmple, oamenii trebuie mai întâi să încerce să înțeleagă ce ar putea fi o cauză a violenței în societate. Lumea de azi nu crede în demnitatea și valoarea unei vieți umane? Din păcate, se pare că răspunsul la această întrebare nu este. Prin darul liberului nostru arbitru ne-a fost acordată capacitatea de a ne apropia mai mult de Dumnezeu. Dacă o persoană a săvârșit o infracțiune violentă, merită justificat să fie pedepsită pentru ceea ce au făcut. Cu toate acestea, luarea vieții unei persoane nu este răspunsul. Ființele umane nu sunt capabile să știe unde și cum va lucra harul lui Dumnezeu. Chiar și într-o stare de încarcerare, harul lui Dumnezeu poate ajunge încă la inima unei persoane. Acest lucru nu elimină pedeapsa pentru crimă, dar permite posibilitatea ca individul să vadă greșitul făcut, să se pocăiască și să se răscumpere. Oamenii uită de multe ori că atunci când o viață este luată, chiar și de un criminal violent, este pentru totdeauna. Mai mult, oamenii uită că și aceștia au datoria să se intereseze de soarta acelor oameni. ´´Căci mi-era foame și mi-ai dat mâncare, mi-era sete și mi-ai dat băutură, un străin și m-ai primit, gol și m-ai îmbrăcat, bolnav și ai avut grijă de mine, în temniță și m-ai vizitat.´´ În calitate de creștini ar trebui să-i vizităm pe cei din închisoare. Închisoarea însăși trebuie să fie o încercare oribilă. Nu pentru a reduce la minimum infracțiunea comisă, dar prizonierii sunt închiși, drepturile lor sunt luate și trăiesc într-un cadru în care violența este o agresiune.
Așa cum am afirmat deja înainte de a examina această problemă, oamenii ar trebui să analizeze serios care este rădăcina violenței în societate. Sociologii cred că există o legătură directă între individul provenit din familiii destrămate , unde violența este o crimă puternică și descurajantă. Dacă acest lucru este adevărat, atunci există și alți factori care trebuie abordați, de asemenea. Autoritățile locale și de stat trebuie să fie dispuse să protejeze copiii de famillile violente. Acest tip de acțiune nu ar trebui să vină ca o idee aleatorie, pentru că noi, ca membri ai umanității, ar trebui să trăim cu o preocupare puternică unul pentru celălalt.
Deoarece viața umană este un lucru atât de prețios, reformarea trebuie considerată o posibilă alternativă. Ce devine factorul determinant pentru a considera că o persoană este dincolo de posibilitatea reformării? Se încearcă să reabiliteze un individ de către noi, ca societate. Este corect să încerci să transformi o persoană violentă într-o persoană pașnică. Se pare că oamenii care sunt condamnați la pedeapsa cu moartea încearcă în zadarsă caute dreptate. Infracțiunea la care persoana a fost arestată a fost deja comisă. Moartea lor va aduce înapoi viața altcuiva? Nu. Prin urmare, prin metode pașnice, trebuie să încercăm să reabilităm infractorii violenți și să nu încercăm să-i pedepsim. Este dificil să se definească poziția exactă a Bisericii cu privire la pedeapsa capitală, deoarece ea a devenit o problemă socială mai ales în ultimul secol. Unele jurisdicții l-au denunțat în declarații formale: de exemplu, această rezoluție din 1989 privind pedeapsa cu moartea eliberată de OCA. Cu toate acestea, pedeapsa capitală nu a fost nici pe deplin acceptată, nici condamnată de către Biserică în ansamblu. Susținătorii pedepsei capitale indică Geneza 9: 6, care spune: "Oricine varsă sângele omului, omul va fi vărsat sângele lui, Dumnezeu a făcut omul după chipul său. "Justiția poate fi o afacere coruptă înunele zone sau țări. În mod ideal, justiția este pentru toți oamenii. Oamenii trebuie, de asemenea, să se întrebe dacă încearcă sau nu să-și îmbunătățească societatea sau nu. Oamenii ar trebui să lucreze pentru binele societății încercând să se ajute reciproc și asta poate fi o idee foarte dificilă. De exemplu, cetățenii dintr-o anumită comunitate nu vor dori, probabil, să reabiliteze un ucigaș în serie, care a ucis în vecinătatea lor. Totuși, astfel de oameni trebuie să-și dea seama că o astfel de persoană nu va mai fi eliberată din nou în societate. Cu toate acestea, după cum am afirmat deja că toată viața merită ceva, chiar viața unui ucigaș în serie nu este lipsită de valoare. Omilia pascală a Sfântului Ioan Gură de Aur ne amintește de sărbătoarea pregătită chiar și pentru cei care au venit la a unsprezecea oră. Mulți folosesc, de asemenea, următorul pasaj de la Sf. Pavel ca o justificare pentru a nu schimba legile pedepsei capitale: Să se supună fiecărui suflet autorităților guvernamentale, căci nu există nici o autoritate decât de la Dumnezeu, iar autoritatea care există există sunt numiți de Dumnezeu. De aceea, oricine se împotrivește autorității, se opune ordinii lui Dumnezeu, iar cei care se împotrivesc vor aduce judecată asupra lor. (Romani 13: 1-2). Pedeapsa capitală este un subiect de mult în dezbateri în lumea modernă. Această practică are totuși o lungă istorie și a fost adesea acceptată în multe țări. Vechea cultură babilonian a trăit prin codul lui Hammurabi, care a cerut pedeapsa violentă sau moartea unui infractor. În lumea de astăzi există multe națiuni, cum ar fi Statele Unite, China, Rusia, Algeria, Mongolia, Egipt, India, Arabia Saudită, Iran, Irak și Indonezia care au pedeapsa capitală. Vechiul Testament ne prezintă o lume violentă. Dumnezeu a dat poporului lui Israel o lege pentru a le pregăti pentru venirea lui Mesia. De foarte multe ori această lege avea consecințe stricte. "Oricine lovește un om pritr-o lovitură de moarte, trebuie să fie omorât. Oricine îl lovește pe tatăl său sau pe mama sa va fi ucis" (Exodul 21:12, 15) LXX folosește cuvântul pataxh (venind de la pataso la grevă) versetul 12 (provenind de la semnificația tipto la grevă) din versetul 15. Textul ebraic face uz de cuvântul nakah, de asemenea, de a lovi sau de a lovi. Se poate vedea că cuvintele folosite nu înseamnă să ucizi, ci să lovești. Așa cum antropologia ortodoxă definește omul în termeni de relații (cu Dumnezeu, cu alte ființe umane, cu restul creației), etica ortodoxă are loc în contextul relațiilor dintr-o comunitate. Deoarece "modelul comunității" este cel al Sfintei Treimi și relațiile din Trinitate sunt determinate de Dragostea divină, cea mai înaltă normă etică din Ortodoxie este dragostea. Dragostea ca normă etică găsește o rațiune satisfăcătoare numai în cadrul credinței creștine și a experienței Sfintei Treimi. Dragostea pe care o exprimăm în relațiile noastre și care constituie baza judecății noastre etice este o expresie limitată, datorită limitărilor noastre ca ființe create, a iubirii trinitare. Un exemplu reprezentativ al învățăturii etice scripturale este Matei 5: 38-39: "Ați auzit că s-a spus:" Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte ". Dar vă spun, "Nu vă opuneți unei persoane rele, dacă cineva vă lovește pe obrazul drept, întoarceți-l și la celălalt". Evaluarea acestei afirmații în contextul eticii ortodoxe este încă o dată făcută dintr-o perspectivă soteriologică . Adevărul declarației lui Hristos poate fi văzut în experiența populară că violența produce mai multă violență. Prin urmare, declarația constituie o regulă de bază pentru comportamentul nostru. Cu toate acestea, dacă întoarcerea celuilalt obraz este în detrimentul mântuirii celuilalt (de exemplu, prin întărirea unui model de violență), atunci este posibil să nu fie calea potrivită de acțiune. Alte surse scriptuale comune ale învățăturii etice includ Decalogul și Predica de pe Munte.
III.2 Preotul păstor și particularitățile turmei
Rugăciunea a fost oferită lui Dumnezeu de către biserică (Faptele Apostolilor 12: 5). Astfel, cei deținuți în penitenciare ar trebui să sprijiniți financiar de activitatea ministerului de penitenciare la nivel local și național. Biserica, ca organism social, dispune și de bunuri materiale. Originea adevăratei averii bisericești se găsește în rugăciunile aduse de către credincioși. Începând cu Împăratul Constantin cel Mare se poate vorbi de biserici ca persoane juridice cu drept de a avea patrimoniu. În afară de învățător și sfințitor, preotul este și conducător al parohiei încredințate de Episcop, de aceea trebuie să fie un bun chivernisitor al averii bisericești. Pe măsură ce ne gândim la scopul închisorii, să ne amintim că suntem toți prizonieri la un anumit grad sau altul. Poate că unii au comis o crimă în trecut și nu au fost niciodată prinși. Desigur, noi toți am păcătuit și am încălcat legea lui Dumnezeu. Oricum, suntem întemnițați de vina și rușinea a ceea ce am făcut. Suntem întemnițați de pasiunile plecate din inimă și de suflet care ne determină să gândim, să spunem și să facem lucruri despre care știm că sunt greșite, lucruri pe care nu le aprobăm, dar ne simțim cumva neputincioși în a controla fenomenul. Singura cale de a fi eliberați de lanțurile acestei închisori spirituale este să fie zdruncinată de mila și dragostea lui Dumnezeu urmate de pocăire și să mărturisire. Apoi Dumnezeu ne va ajuta să ne izbăvim la fel cum El ridică Adam și Eva din iad. Scopul este ca noi, oamenii, să ajungem la mântuirea Celui care salvează toți oamenii și să ne lăsăm să ajungem în ajutorarea celor care sunt în închisoare.
În țara noastră, epoca începutului capitalismului și statul modern, sunt reprezentate prin domnia lui Alexandru Ioan Cuza, deoarece reformarea societății și introducerii modelelor externe , atât în legislație, cât și în alte domenii ale vieții publice , în principal procesul secularizării averilor mănăstirești au dus la apariția primelor penitenciare, în forma în care o cunoaștem astăzi. Acestea au o pază adecvată reprezentată mai întâi din personal fără pregătire în domeniu, pentru ca ulterior să se înființeze școli pentru perfecționarea personalului penitenciar. Temnița era locul cel mai des folosit pentru executarea pedepselor privative de libertate. Mai era denumită „pușcărie”, „închisoare”, „chisoare” sau „opreală”. Temnițele erau amenajate de obicei în subsolurile sau în turnurile palatelor domnești, ale unor cetăți, în case boierești sau în mănăstiri. În fiecare ținut existau temnițe, iar în orașe erau închisori în care se cazau infractorii deținuți preventiv, până la judecarea procesului.
Mănăstirile care primiseră prin hrisov domnesc dreptul de jurisdicție pentru unele infracțiuni săvârșite pe domeniul mănăstiresc aveau temnițe proprii. Legea țării prevedea ca, în cazul în care fapta comisă era considerată infracțiune atât în dreptul canonic, cât și în cel laic, făptuitorul să fie supus unei duble judecăți.
Grosul era destinat pentru cei arestați preventiv. Grosurile erau improvizate în case părăsite, beciuri ale caselor boierești sau ale palatelor domnești ori în gropi adânci. Erau formate din spații mici, umede și întunecoase.
Pedepsele accesorii sau complementare erau tortura, degradarea civică și raderea bărbii.
Legea țării, spre deosebire de normele penale din Ardeal, unde nobilii erau autorizați ca pe domeniile lor să ridice spânzurători, să pedepsească și să căznească, nu permitea torturarea celor vinovați și nici supunerea la cazne. Potrivit legii, pedeapsa capitală pentru boierii hicleni se executa prin lovirea cu buzduganul de către domn, dar și cu tăierea capului sau spânzurarea dacă cel hiclean nu era boier. În afară de domn, puteau pronunța pedeapsa cu moartea și marele vornic, banul ori mănăstirile investite cu competența de a judeca în satele lor, orice vină.
Închisorile funcționau pretutindeni, la mănăstiri, în clopotnițele bisericilor, pe lângă administrații, dar nicăieri nu erau bine organizate. Primele legi care au fost elaborate și care reglementau aplicarea pedepselor, au fost cele din secolul XVII: Pravila Mică de la Gavora – 1640- elaborată la ordinul lui Matei Basarab (1633-1654) și ,,Cartea românească de învățătură a pravilelor împărătești" tipărită la mănăstirea Trei Ierarhi din porunca domnului Vasile Lupu (1634-1653), despre care am menționat anterior.
Se stie că ideea limitivă a dreptului penal este ideea de răzbunare. Cel care suferă un rău, se razbună de acest rău suferit.
Pedepsele date în judecată, sau poruncile de Domn, deși sunt multe crude și nemiloase, au cel puțin caracterul legalității. Ele sunt multe și felurite. Toate născocirile sălbatice, toate chinurile îngrozitoare sunt bune pentru a pedepsi pe criminali. Închisoarea e neapărat cea mai ușoară. Dar ce închisoare ? Iată pe Corbea nevinovatul, care zace în temniță,
De trei ani și jumătate
Tot de trei ori câte șapte
În temniță mi-e legat
Cu mâini în butuc băgat
La picioare zăvorât
Și cu lanțul pus de gât
Zace în apă
Până-n sapă
Și’n noroi
Până’n țurloi(G. Dem Teodorescu, Poezii populare)
Separațiunea condamnaților se va realiza în secții distincte de preventivi, minori, femei,,,trecători"(în curs de transfer)-[Aceasta este varianta din acele timpuri a perioadei carantinei de astăzi], majori. Regimul era organizat în deținere în comun ziua și noaptea, numărul celulelor fiind relativ mic.
Fosta resedință domnească a mavrocordaților-devenită mănăstire- a fost transformată după secularizarea averilor mănăstirești în penitenciar.,, Închisoarea Văcărești, ca penitenciar al capitalei, a fost model pentru celelalte închisori, aici au fost instruiți la Școala de gardieni cei care urmau să lucreze în închisorile din țară".
În Faptele Apostolilor 16: 16-34 din Duminica a 6-a a Paștilor, auzim că Pavel și Silas au fost aruncați în închisoare (v.23). Ei au fost, de asemenea, dezbrăcați de hainele lor și bătut cu bastoane (v.22).
Paul și Sila erau sub grija unui temnicier, care urma să se sinucidă, crezând că prizonierii au scăpat (v.27). Văzând ce s-a întâmplat și știind marele grijă și preocupare pe care i-o arătaseră Pavel și Sila, el a întrebat: "Ce trebuie să fac pentru a fi mântuit?" (v.30) La scurt timp după aceea, a fost botezat împreună cu întreaga familie (v.33).
Pavel și Sila nu erau nici primii apostoli, nici ultimii, care erau închiși.
Auzim despre Saul, înainte ca el să fie convertit și a devenit Pavel, persecutându-i pe primii creștini și trăgându-i în închisoare (Fapte 8: 3; 26:10). Am auzit despre faptul că Petru a fost întemnițat de regele Irod (Fapte 12: 1-11).
Astfel, fiecare creștin are datoria față de societate de a se oferi voluntar, printre aceste munci se poate număra și cajutarea celor care sunt în închisoare. Petru, Pavel, Sila, Ioan Botezătorul, Sfântul Gheorghe și Iisus Însăși sunt exemple de întemnițați pe nedrept. Cu toate acestea, majoritatea oamenilor aflați în închisoare de astăzi nu sunt foarte plăcuți și probabil merită să fie acolo. Drept pentru care, mulți dintre noi evită să fie într-un loc în care sunt multe astfel de persoane. Totuși, nu putem gândi așa. Nu putem să nu mai vedem criminalii și prizonieri ca persoane umane, create în chipul și asemănarea lui Dumnezeu (Gen. 1: 26) ca și noi. Ei merită același tip de dragoste pe o merităm și noi, cei din libertate. S-ar putea argumenta că merită mai mult, probabil pentru că au fost privați de ea la un moment dat anterior. Și acest lucru a contribuit probabil la decăderea lor și pierderea controlului propriei vieți până când au ajuns în închisoare. Fiind slabi în duh, ei sunt mai pregătiți să primească dragostea lui Dumnezeu decât în orice moment al vieții lor. Deci, cine le va arăta dragostea lui Dumnezeu, care va învăța să le vestească binele? Gardianul? Gardienii închisorii? Poate, dar acești oameni au un alt loc de muncă făcut pentru a se asigura că prizonierii rămân în închisoare și că închisoarea rămâne un loc sigur. De obicei nu au timp să slujească și să-i reabiliteze pe deținuți. Un alt binecunoscut prizonier a fost Ioan Botezătorul (Mt 4: 12), care a fost aruncat în închisoare de asemenea de către regele Irod pentru că el i-a condamnat adulterul (Mt 14: 3). La scurt timp, după aceea, Irodiada i-au manipulat pe fiica sa și pe Irod ca să-l execute pe Ioan prin decapitare (Mt 14: 10).
Un alt prizonier creștin celebru este marele mucenic Sfântul Gheorghe. El era un soldat de rang înalt și extrem de recunoscut al armatei romane, care era în mod secret adept al lui Hristos într-un moment în care împărații îi persecutau cu înverșunare pe creștini. Când credința Sfântului Gheorghe a fost descoperită, el a fost arestat, închis, torturat și executat în jurul anului 300 d. Hr..Dar, desigur, cel mai faimoas deținut a tuturor timpurilor a fost Hristos Însuși. El, ca și apostolii, era nevinovat de orice crimă. Cu toate acestea, spre deosebire de apostoli, el a fost fără păcat deloc. Cu toate acestea, datorită invidiei, geloziei și orbirii față de adevăr, conducătorii evrei l-au arestat pe Iisus și l-au închis. În timp ce era acolo, Iisus a fost interogat, dezbrăcat de hainele Sale, împletit cu o coroană de spini, scuipat, lovit cu o trestie, batjocorit și bătut. În cele din urmă, Iisus a fost executat prin răstignire, o moarte dintre cele mai oribile și barbare.
De ce ar trebui să slujim prizonierilor? Noi îi slujim pe cei aflați în închisoare, indiferent dacă sunt în închisoari federale, statale, județene sau orășenești, pentru că Isus Hristos ne-a spus. În Pilda Judecății de Apoi (Mt 25: 31-46), am auzit că unul dintre motivele pentru care unii vor moșteni Împărăția cerurilor este acesta: 36. Mi-am fost dezbrăcat și m-ați îmbrăcat; M-am îmbolnăvit și M-ați vizitat; Am fost în închisoare și ați venit la Mine. (Matei 25:36). Când cei neprihăniți Îl cer, 39. Când te-am văzut bolnav sau în temniță, și veniți la Tine? (Mat.25: 39), Împăratul răspunde, 40 Vă spun, căci ați făcut bine unuia dintre cele mai mici dintre frații Mei, Mie mi l-ați făcut. (Matei 25: 40) În mod similar, e de condamnat dezinteresul față de prizonieri (v.43,45). Serviciul închisorii nu este nimic nou. Astăzi există sute, dacă nu chiar mii de organizații ale ministerului de penitenciare din întreaga țară și din lume. Până și în America există Departamentul Creștin Ortodox al Închisorilor (OCPM), care este o organizație națională sub Adunarea Episcopilor din America, pentru a ajuta pe cei care slujesc prizonierilor. Serviciul local de detenție creștină ortodoxă din Minnesota, a lucrat timp de mai mulți ani la Lacurile Lino și Shakopee făcând studii biblice în fiecare săptămână și ținând reuniuni pentru ex-deținuți de mai multe ori în fiecare an. Cu alte cuvinte, doar prin vizitarea prizonierilor, fiind doar lângă ei, împărtășim dragostea lui Dumnezeu. Este ca și cum ați vizita pe cineva bolnav, fie acasă, fie în spital, nu trebuie să aveți cuvinte speciale pentru ei. Cei care sunt bolnavi și infirmi sunt doar apreciativi că v-ați gândit la ei și ați oprit pentru a petrece puțin timp cu ei. Putem fi ca jailor care au spălat rănile lui Pavel și Sila (v.33). În al doilea rând, nu putem judeca prizonierii. Ei au fost deja judecați și primesc sentința. Așa cum am spus mai devreme, ei sunt probabil în închisoare pentru că nu au avut parte de destul de multă iubire din partea aproapelui. Putem fi ca Pavel și Sila spunându-i închinătorului să nu se rănească, spunând prizonierilor cum să nu facă mai mult rău pentru ei înșiși (v.28), sau le putem spune cum să fie mântuiți crezând în Domnul Iisus, cum să creadă în Domnul Isus (v.31). În al treilea rând, pentru a vizita prizonierii, este nevoie de pregătire specială și de aprobare din partea autorităților competente. Procedura și protocolul adecvate sunt esențiale pentru un sistem penitenciar eficient și sigur. Trebuie să fie cognizant și ascultător de regulile lor, pentru a nu pune în pericol pe vizitatori sau pe prizonieri. În al patrulea rând, dacă nu există chemare pentru a vizita oamenii în închisoare, se pot face alte lucruri, cum ar fi corespondența cu prizonierii sau îngrijirea după ce sunt eliberați. În al cincilea rând, și în cele din urmă, chiar dacă nu puteți face acest lucru, sau putem pur și simplu să ne rugăm pentru prizonieri și cei care le slujesc.
Biserica este chemată în ziua de astăzi să înțeleagă schimbările sociale, economice și politice din țară și din lume. Preoțimea este chemată să îndeplinească un rol foarte important ca păstori de suflete în drumul spre mântuire. Prima condiție a unui adevărat păstor de suflete este vocația. Prin vocație se înțelege o chemare, o tragere de inimă spre o anumită lucrare. Chemarea principală a preotului este aceea de învățător aducând în sufletele credincioșilor Cuvântul lui Dumnezeu, chemându-i la credință: “Credința vine din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos”, zice Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani. Cuvântul a fost întotdeauna considerat mijlocul de conducere al credincioșilor la Sfântul Pavel. Preotul este dator să se pregătească necontenit, să cunoască mai aprofundat Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiție și învățătura de credință. De asemenea, el trebuie să aibă prestanță fizică și vestimentară, aceasta cerând o educație a mișcărilor corporale. Gesturile preotului trebuie să fie calculate, mersul demn, liniștit, veșmintele curate, îmbrăcămintea demnă de misiunea pe care o are în mijlocul credincioșilor.“…Se cuvine dar ca episcopul (preotul) să fie fără de prihană, bărbat al unei singure femei, veghetor, înțelept, cuviincios, iubitor de străini, destoinic să învețe pe alții, să nu aibă patima băuturii, pașnic, neagonisitor de câștig, neiubitor de argint, binechivernisind casa lui, având copii ascultători cu toată bună cuviința; căci dacă nu știe cineva să-și rânduiască propria lui casă, cum va purta grijă de biserica lui Dumnezeu?” (1 Timotei, 3, 2-5). Păstorul de suflete ca slujitor al celor sfinte trebuie să fie curat în gânduri, pilduitor în purtare, prudent în tăcere, folositor la vorbă, prieten smerit cu făcătorii de bine, mai apropiat de fiecare prin iubire și să fie mai presus decât alții prin rugăciune. Activitatea preotului nu se mărginește numai la cei ce vin la biserică. El trebuie să se gândească cum să deschidă sufletele celor care nu au venit la biserică. Când nu vin credincioșii la Biserică, trebuie să meargă Biserica la ei, și făcând parte din Trupul tainic al lui Hristos. Având o viață lăuntrică bogată, hrănită prin rugăciune, preotul zilelor noastre este chemat să slujească cu toată evlavia, demnitatea și sfințenia, fiind un adevărat sfințitor al vieții creștinilor. De asemenea, preotul trebuie să-i învețe pe credincioși cântarea în comun la slujbe pentru a-i face activi pe aceștia la actul liturgic. Preoția fiind de instituție divină, atât prin origine cât și ca scop, preotul pe lângă cunoștințele teologice speciale pe care trebuie să le posede, trebuie să aibă și o educație morală-religioasă exemplară. Trăirea religioasă a preotului, viața familială ireproșabilă, educația copiilor săi și exemplul direct sunt lucruri esențiale în succesul activității preoțești. Un capelan este un termen generic pentru un pastor, preot, rabin sau un alt reprezentant al unei religii. Cu toate acestea, în general, capelanii nu lucrează în biserici; în schimb, termenul este rezervat celor care oferă îndrumări și confort religios în spații seculare cum ar fi spitalele, bazele militare, universitățile, închisorile și departamentele de poliție.Un capelan de închisoare tinde să conducă congregațiile religioase ale unei închisori și să ofere consiliere religioasă deținuților. Acest lucru este adesea un loc de muncă cu stres ridicat, deoarece pot exista preocupări legate de siguranța sănătății. Dacă s-a ales meseria de preot de închisoare într-o unitate de securitate maximă în care oamenii au fost încarcerați din cauza crimelor sau a altor infracțiuni grave, preocuparea este mai mare pentru siguranța proprie decât dacă se lucrează într-o unitate care încredințează infractori de infracțiuni mai puțin periculoase.
Spre deosebire de preot, este irelevant pentru gardian dacă păzește un prizonier politic sau disident religios sau condamnat pentru o crimă gravă împotriva statului sau a publicului. În secolul al 19-lea, deținutul călătorea spre sub un convoi pazit; în timpul călătoriei era în mod normal asigurat cu lanțuri pe picioare . Pentru a delimina semnificația moștenirii istorice a capelanului de închisoare, este în primul rând necesar să se identifice diversele explicații privind originea a sistemului penal contemporan. Majoritatea acestor studii se încadrează în categoriile istoriei tradiționale administrative, istoriei marxiste tradiționale sau istoriei revizioniste.
Istoria are o perspectivă esențial optimistă care vede folosirea închisorii ca o progresie în administrarea pedepselor și a sensibilităților națiunii. Această perspectivă privește închisoarea ca o formă umană și legitimă de pedeapsă.. Foarte important, însă, pentru acest studiu, unele dintre criticile lor sunt îndreptate împotriva capelanilor și îndeplinirea datoriei lor în ceea ce privește educația prizonierilor .
În secolul al XX-lea, statutul și rolul capelanului au intrat sub o examinare din ce în ce mai mare, numeroși membri ai personalului de la nivel profesional, au înlocuit treptat sarcinile capelanului. Deși penitenciarele au continuat să considere capelanul ca un membru esențial al personalului, capelanii au devenit din ce în ce mai izolați într-o atmosferă ostilă.
În prezent, capelanii de la închisoare se confruntă cu o serie de provocări legate atât de îndeplinirea sarcinilor, cât și de aplicarea îndatoririlor lor. Rolul capelanului este unic și nu poate fi comparat cu cel al ofițerilor de închisoare. Deciziile dificile privind conflictul de loialitate între biserică și stat, combinate cu perspective contrastante asupra rolului capelanului "profeticul" reformator de prizonieri, determină în cele din urmă prioritățile capelanului.
Capelanii pot avea un impact substanțial asupra unui număr mic de ofițeri și prizonieri, în ciuda obstacolelor care pot fi puse în cale de către cei care se răzvrătesc de slujirea lor, având un rol clar și indispensabil în
salvgardarea drepturilor omului. În ciuda naturii esențiale a multora dintre îndatoririle lor, totuși, reprezentarea corectă a vieții închisorii în public poate fi asemănător cu orice alt rol pe care îl pot exercita capelanii. Totuși, în penitenciare, care au funcționat ca întreprinderi, religia nu a avut un impact prea mic sau deloc. Ned Ward a vizitat un Bridewell în 1700 și deși nu exista obligații legale pentru un Bridewell de a avea un ministru al religiei. Ward poate deduce că ar trebui să existe în această "confesiune necreștină". Desigur, Ward a fost dezgustat de ceea ce a văzut. Ward a susținut că "o astfel de utilizare severă, barbară, este o rușine pentru legile noastre, nefericire pentru Națiunea noastră și un scandal pentru creștinism". Într-adevăr, au existat puține profituri în ceea ce privește alimentarea nevoilor spirituale ale prizonierilor, în timp ce acei clerici care au manifestat interes pentru enoriașii lor captivi erau adesea nedoriți, considerați ca "interferând"
în afacerile necurate ale temnicierilor.Un alt motiv pentru care clerul ar putea să nu fi fost binevenit în închisoare sa datorat nepopularității lor generale. Clerul era "leneș, absent și dominat de ambiția materială". Totuși, contribuția capelanului la istoria închisorii este probabil unul dintre cele mai importante aspecte subestimate din partea tuturor membrilor personalului închisorii. Ceea ce este sigur este că capelanul a fost o cerință legală în închisoare cu mai bine de 230 de ani. În consecință, acești intermediari religioși au jucat și pot juca un rol important nu numai în dezvoltarea instituției însăși, ci și în viața a numeroși prizonieri care au suferit. Preoții și călugărițele petrec ani întregi în instituțiile de detenție , unde perspectivele lor asupra vieții sunt modelate și hotărâte irevocabil. Când preotul comunică cu credincioșii de care e responsabil, el însuși este expus și formează modul în care îi consiliază. Atunci când maicile își asumă poziții de învățători, structura autoritară a mănăstirii joacă un rol în modul în care își socializează și îi tratează studenții. Nu toate rezultatele sunt neapărat negative. Mănăstirile sunt de asemenea locuri unde novicii văd curățirea făcând lucrarea lui Dumnezeu Cei care îi conduc le predică valori altruiste pe care apoi le poate transmite celor din afară, unde sistemul de recompensare este adesea determinat de considerente materialiste. Și cum rămâne cu gardienii? Trebuie să presupunem că mediul represiv în care funcționează nu are niciun efect asupra modului în care se comportă în comunitățile în care trăiesc? Fără îndoială că trebuie, iar gradul în care devin insensibili la drepturile altora se face simțit într-o multitudine de moduri. Eventual, cei care lucrează într-o închisoare sau într-o instituție pentru persoanele cu dizabilități mintale sunt capabili să devină oarecum rigide și obsedați de reguli în general și să extindă această perspectivă la societate în general. Acest lucru poate, de exemplu, să le determine să mențină o distanță socială mai mare față de ceilalți. Instituțiile totale și factorii lor de decizie afectează, de asemenea, lumea exterioară în capacitățile lor instituționale. De exemplu, atunci când ne întoarcem la mediul militar putem obține rezultate de o magnitudine și mai mare. Probabil că nu există o instituție totală cu impact mai mare asupra societății decât forțele armate, toți re-socializându-și trupele într-un sistem care reflectă perspectivele ei. Cei care o conduc sunt încredințați de deciziile majore care afectează întreaga societate, cele cu implicații enorme. Perspectiva armatei este dezvoltată într-un context instituțional total. Și totuși, procesele de luare a deciziilor ale țării noastre sau ale oricărei alte țări pentru acest lucru necesită implicarea sa în alte agenții și diferitele ramuri ale guvernării. Prin urmare, rezultă că o înțelegere corectă a funcționării instituțiilor totale este extrem de importantă. Oricât de importanți sunt pacienții, deținuții sau cadrele militare, cei mai mulți dintre cei care fac parte din instituții restrictive nu sunt rezidenți permanenți. După o perioadă de timp, părăsesc aceste locuri și reintră în societate. Dar ce se întâmplă atunci când o fac? Nu au fost schimbate sau cel puțin afectate de experiențele lor? Cum se procesează aceste experiențe? În timp ce literatura nu răspunde direct la aceste întrebări, putem înțelege mai ușor consecințele studiind analizele despre viața din aceste locuri.
III.3 Mărturii ale detinutilor reabilitati prin pastorație
Prizonierii care se comportă bine în Georgia sunt oferite șansa de a petrece timp într-o mănăstire pentru a-și îndeplini sentințele, ca parte a unui plan de reducere a supraaglomerării închisorii, raportează Tom Esslemont de la Tbilisi. Schema susținută de guvern reprezintă o controversă în Georgia. Nu este greu să-l vezi pe Tariel Maizeradze în capela aglomerată. Își poartă o rochie roșie curgătoare, în timp ce ceilalți, călugării, șușile negre sport și pălăriile îngrijite. Principala diferență, însă, este că Tariel nu este un călugăr cu drepturi depline, ci un deținut care a condamnat acum sentința sa la mănăstirea părintelui Ambrosi Khelaia din apropierea orașului Tbilisi. După ce a petrecut patru ani în spatele gratiilor și a sârmelor ghimpate, i se permite acum să pătrundă în împrejurimile liniștite ale unei păduri de pini la periferia orașului, fiind unul dintre primii candidați la un program de reabilitare condus de guvern. Un creștin ortodox devotat, el mi-a arătat în jurul mănăstirii, explicându-i ritualul zilnic. "Încep în fiecare zi în rugăciune, apoi mănânc găinile și oile, în timpul după-amiezii mă așez, de obicei, împreună cu ceilalți călugări și discutăm despre credința noastră. El spune că participă, de asemenea, la studiul biblic, la apicultură, la grădinărit și la jocul cu ursul călugărilor. El a schimbat celula închisorii pentru confortul mănăstirii și i se permite să primească vizitatori frecvenți. Fostul său coleg de prizonieri, a spus el, a devenit gelos când au auzit că a fost mutat. "Ei au vrut să vină și să-și petreacă timpul cu călugării, de asemenea, este un loc mai bun pentru mine, presupun că Dumnezeu a avut ceva de-a face cu venirea mea aici".
Tariel, în vârstă de 50 de ani, a fost condamnat în 2006 la șapte ani pentru infracțiuni minore pe care le-a comis în timp ce lucra ca polițist.
Șeful mănăstirii, părintele Saba, insistă că este gata să accepte pe oricine pregătit să ceară iertare – chiar și ucigași. "Cu sprijinul lui Dumnezeu, suntem capabili să îi întâmpinăm pe infractorii care sunt dornici să devină oameni mai buni și să-și mărturisească păcatele", a spus el. "Discriminare religioasă". Deși schema este organizată de guvernul georgian, inițiativa a venit din partea Bisericii Ortodoxe Georgiene – cea mai proeminentă și puternică instituție religioasă a țării, una finanțată direct de guvern.
Cu toate acestea, criticii schemei spun că este prea exclusivist pentru alte religii și că nu are o structură organizatorică clară. Levan Ramishvili, președintele think tank-ului Institutului Libertății, spune că "este [în prezent] făcut într-o manieră discriminatorie, deoarece statul colaborează doar cu Biserica Ortodoxă. "În închisorile noastre avem oameni din diferite religii și probabil că ar prefera să-și servească condamnarea în altă parte și nu într-o mănăstire ortodoxă". Autoritățile spun că nu exclud că lucrează cu alte comunități religioase. Cu toate acestea, prioritatea, spun ei, este de a găsi modalități de reabilitare a unora dintre cei 22.000 de prizonieri ai Georgiei, dintre care mulți sunt infractori minori precum Tariel Maizeradze. În ultimii ani, activiștii pentru drepturile omului au declarat că prizonierii din Georgia sunt ținute în condiții nesanitare. În raportul său din 2008, departamentul de stat al SUA a declarat că închisorile din țară și centrele de detenție preventivă nu au reușit să se conformeze standardelor internaționale. Șeful penitenciarului de asemenea, că infractorii violenți pot fi introduși într-o zi în mănăstiri. "Persoanele care au condamnat la viață ar putea deveni, de asemenea, eligibile pentru această schemă după ce au lucrat minimum 20 de ani", a spus el. La rândul său, Tariel Maizeradze se bucură de libertatea lui comparativă. El chiar spune că va lua în calcul cheltuieli mai mari decât cele alocate la mănăstire de trei ani. "Eu sunt în pace aici, nu cred că voi deveni vreodată un călugăr complet, dar știu că niciodată nu mai vreau să fiu polițist niciodată – este sigur."
În Rusia există un milion de persoane în spatele gratiilor, dintre care 5.000 sunt infractori minori. Unii dintre ei au încălcat legea din disperare, alții din prostie. Familiile îi vizitează rar, prietenii lor chiar mai puțin. După ce i-au dat sentința, acești minori, produsele neglijate ale familiilor sărace, sunt eliberați într-o lume în care nimănui nu îi pasă. Statul s-a exonerat de răspundere. Alte țări au servicii de reabilitare pentru infractorii tineri, dar nu și pentru Rusia. Există organizații din sectorul voluntari care încearcă să ajute, dar resursele lor sunt limitate. Drept urmare, copiii se transformă în infractori în serie. În primul rând se pot vedea în centrele de detenție pentru minori, unde încă seamănă cu adolescenții obișnuiți, apoi în instituțiile pentru adulți, unde se transformă în bărbați și femei care par mai în vârstă decât sunt din cauza vieții pe care au îndurat-o. Nu sunt doar problemele psihologice pe care ex-prizonierii trebuie să le facă față după eliberare. În ultimii trei ani, Centrul de reformă în justiție penală a colaborat cu Patriarhia Moscovei, a cărei angajați întâlnesc infractorii juvenili recent eliberați și îi ajută să își rezolve problemele cu integrarea birocratice și personale. Patriarhul angajat Natalya Kuznetsova reamintește un caz tipic. "Era un băiat dintr-o familie obișnuită. Apoi mama lui a murit, tatăl său a început să bea și băiatul a comis un jaf. El și colegul său mergeau pe o stradă, iar celălalt băiat a furat telefonul mobil al unui bărbat. Au apucat telefonul, dar nu l-au atins pe om. Băiatul care a dirijat jaful a scăpat cu o sentință suspendată, dar a cel despre care vorbim a luat cinci ani. Celălalt băiat avea un tată normal care a aranjat totul: negociat cu avocații, a plătit amenzi. Copilul nostru a fost trimis la Centrul de detenție Mozhaisk cu amenzile sale neachitate și a rămas acolo până a devenit eligibil pentru eliberare condiționată. Acum el însuși se implică în activități caritabile pentru deținuți"
III.4. Concluzii
Un preot de penitenciar oferă programe de creștere spirituală și de educație pentru deținuți, deținuți consiliați pregătiți pentru eliberare, coordonează programe speciale, cum ar fi seminarii și programe de familie, și antrenează voluntari. Un preot de penitenciar petrece mult timp circulând prin închisoare, făcându-se disponibil atunci când este necesar pentru a asculta sau a sfătui pe deținuți sau personal. Un preot de penitenciar aranjează apelurile telefonice de urgență pentru deținuți, notifică deținuții deceselor membrilor familiei, participă la înmormântări și oferă consiliere la adresa deținuților care au suferit pierderi.
§ CONCLUZII GENERALE
Rolul preotului în închisoare presupune ca acesta să aibă o cunoaștere extensivă a multor credințe și practici diferite și poate să respecte multe alte credințe și religii. Deși fiecare stat are cerințe educaționale distincte, majoritatea statelor cer ca un capelan să dețină o diplomă de la o școală sau un seminar teologic acreditat. Gradul este în general o diplomă în studii religioase, îngrijire pastorală, religii comparative și teologie a ministerului. Majoritatea statelor solicită certificare. Multe state solicită ca capelanii de închisoare să aibă cel puțin doi ani de experiență ministerială într-o biserică sau într-un alt cadru înainte de a intra în cadrul închisorii.
În calitate de creștini ortodocși, avem obligația de a răspunde nevoilor aproapelui nostru. Delincvența și infracțiunea au rădăcini în familii dezbinate, sărăcie, disperare, lipsă de oportunități. Singura speranță pentru o nouă viață cinstită și normală a celor care și-au ispășit pedepsele este reintegrarea în societate. Pentru acest lucru, ei au nevoie de ajutorul aproapelui, în speranța binelui general și al păcii în lume. Obiectinul nostru a fost să descoperim în ce măsură activitatea pastorală influențează universul penitenciar.Veridicitatea ipotezei s-a cercetat prin prisma metodei teoretice. Astfel, deși există opinii care susțin că activitatea preotului, ca voluntar sau preot de penitenciar nu este relevantă pentru reabilitarea deținuților, mărturiile preoților martiri din perioada comunistă, precum și realizări recente ale Bisericii Ortodoxe prin programe de reabilitare, contrazic aceste opinii sceptice. Astfel, ipoteza cercetării se confirmă, prin intermediul studiului teoretic
§REFERINȚE BIBLIOGRAFICE
Pr. Prof. Univ. Dr. Petre Vintilescu, Preotul în fața chemării sale de păstor al sufletelor, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 2007.
Pr. Prof. Dr. Vasile Cordon, Cateheze pastorale pe înțelesul tuturor, voi. I, Ed. Sofia, București, 2012.
Valer Bel, Misiune, parohie, pastorație, ed. Renașterea, 2006,
Șerban Ionescu. Panait I. Panait. Constantin Vodă Brâncoveanu. Viața Domnia. Epoca, Editura Științifică, București 1969:
Doru Radăsav. Sentimentul religios Ia români, Editura Dacia. Cluj – Napoca. 1997.
Eugen Negriei. Antim. Logos și personalitate, Editura Minerea. București. 1971.
Alexandru I. Ciurea, Antim Ivireanul predicator și orator în rev. ..Biserica Ortodoxă Româna1', 1956. nr. 8-9.
Dumitru Belu. ..Predicile lui Antim Ivireanul – O ediție critică a predicilor lui Antim", în rev ..Mitropolia Ardealului", 1963. nr. 1-3.
Al. I. Ciurea, Antim Ivireanul, predicator și orator, în „Biserica Ortodoxă Română”, LXXIV, 1956, nr. 8-9,
Dan Horia Mazilu, Recitind literatura română veche, II, București, 1998,
(BOR, Fond Manuscrise, mss. 1817, f. 28v).
Constanța Vintilă-Diculescu, Patimă și desfătare, Humanitas, București, 2015, p.204.
Epistola Sf. Apostol Pavel către Tit, Introducere, traducere și Teologie, București, 1994,
Pr. Constantin Galeriu, The Structure of Sacrifice, in “Sf. Vladimir's Theological Quarterly” nr.1 – New York 1986.
Sf. Teofan Zăvorâtul, Viața lăuntrică, Ed. Sofia, București, 2016,
Pr. Preaf. Dr. Nieolac Ciudin —,,Studiul Vechiului Testament'': Editura Credința noastră; București, 1997;
Sf. Grigorie de Nazianz, Despre Preoție;
Sfinții Părinți luan Gură de Aur, Grigorie de Nanzians, Efrem Șirul, „Despre Preoție“,
N. Steinhardt, Dăruind vei dobândi, ed. Poliron, Iași, 2011.
Eugen Negrici, Antim. Logos și personalitate, Hiperion, București, 1971.,
Ion Gheție (coord.), Istoria limbii române literare. Epoca veche (1532-1780), București, 1997,
Gh. Chivu, Limba română de la primele texte până la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Variantele stilistice, București, 2000,
Biblia. Ediție Jubiliară a Sfântului Sinod, Versiune diortosită după Septuaginta, redactată și adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul Clujului, E.I.B.M.O, București, 2001.
Dicționarul român-grec modern, ediție coordonată de Socrate Cololutis, Editura Vov, București, 1995.
Traian Podgoreanu, Umanismul lui Tudor Vianu, București, Editura Cartea Românească, 1973
Noul Testament> versiunea revizuită, corectată și comentată de înalt Prea Sfințitul Bartolomeu Anania, Arhiepiscopul Vadului, Belea cu Jui și Clujului, E.i.B.M.O, București, 1993.
Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoție, E.I.B.M.O,, București.
Ioan M. Bujoreanu, ed., Pravila bisericeasca (numită cea Mică) tipărită în monastirea de la Govora la anul 1640, sį Pravila lui Mateiu Bassarab cu canoanele Săntilor Apostolĭ, întitulatâ "Indreptarea legei" tipărită la Têrgoviste in anul 1652, Tip. Acad Române, 1884.
https://archive.org/details/Alexandr_Soljenitin-Arhipelagul_Gulag_V3_05__;( de pe Lenin, Sobranie socienii(Open) at 15-a, vol.30, p.153.-nota autorului ;
Pietro Verri, Dictionary of the international law of armed conflict, International Committee of the Red Cross, Geneve, 1992;
Beatrice Onica-Jarka, Drept internațional umanitar – note de curs, Ed. Universul Juridic, București, 2011, Ed.II, p. 50;
Stelian Scăunaș.,Răspunderea pentru violarea dreptului umanitar, ED. All Beck, București, 2002, p.197și urm.;
http://www.pogromuldelaiasi.ro/ce-s-a-intamplat-in-iunie-1941/
Adrian Cioflâncă http://www.pogromuldelaiasi.ro/ce-s-a-intamplat-in-iunie-1941/
http://www.memorialmuseums.org/eng/staettens/view/1047/Monuments-to-the-Victims-of-the-June-1941-Pogrom- A se consulta pentru o viziune fotograficăa celor întâmplate;
http://www.iiccr.ro/ro/evenimente/pro_memoria/decretul_nr_163_din_7_februarie_1949_infiintarea_trupelor_de_securitate/;
http://www.bogdancantaragiu.ro/raportul/partea%20III%20-%20represiunea.pdf;
Demostene Andronescu, Revista Puncte Cardinale,, nr. 2/1996;
Considerații istorice privind regimului de executare a pedepselor în dreptul românesc, Dr. Alexandru Serban;
Lavinia Betea, Convorbiri neterminate: Corneliu Mănescu în dialog cu Lavinia Betea, Iași, Polirom, 2001, p. 102, citat în revista Historia Elena Ioana Secu, Lumina nu mai vine de la Răsărit. Vine de la Gheorghiu-Dej!;
http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/lumina-nu-mai-vine-rasarit-vine-gheorghiu-dej;
Ioan Chisș, Drept Execuțional Penal, op. Cit., p. 150;
Ortansa Brezeanu, Criza din sistemul penitenciar;articol publicat www.criminologie.ro/SRCC/CDs/…/Criza%20din%20sist.penitenciar.doc
Demostene Andronescu, Reeducarea de la Aiud, Lucrare publicată în serial în revista PUNCTE CARDINALE, în anii 1993 – 1996, numerele 8/93 – 2/96, p.4-5 ;
Lavinia Stan and Lucian Turcescu, Religion And Politics In Post-Communist Romania (Oxford: Oxford University Press, 2007).
Basil Munteanu, Panorama De La e Roumaine Contemporaine (Paris: Éditions du Sagittaire, 1998).
Natalia Vlas and Vasile Boari, Religion And Politics In The 21St Century (Newcastle upon Tyne: Cambridge Scholars Publishing, 2013).
Cristian Romocea, Church And State (London: Continuum, 2011).
Sabrina P Ramet, Eastern Europe (Bloomington, Indiana: Indiana University Press, 1998).
Aleksandra Galasinska and Michal Krzyzanowski, Discourse And Transformation In Central And Eastern Europe (Basingstoke, Hamps.: Palgrave Macmillan, 2009).
Sabrina P Ramet, Religion And Politics In Post-Socialist Central And Southeastern Europe.
Darrick Danta. Ceaușescu's Bucharest. Geographical Review, Vol. 83, No. 2 (Apr., 1993), pp. 170-182
George Eliot, The Mill On The Floss (New York: Open Road Integrated Media, 2016).
William Bruce Johnson, Miracles And Sacrilege (Toronto: University of Toronto Press, 2016).
Rodney Stark. Gods, Rituals, and the Moral Order. Journal for the Scientific Study of Religion, Vol. 40, No. 4 (Dec., 2001), pp. 619-636
Camilo Torres Restrepo, John Gerassi and June de Cipriano Alcantara, Revolutionary Priest (New York: Random House, 1971).
Lucian N. Leustean. Between Moscow and London: Romanian Orthodoxy and National Communism, 1960-1965. The Slavonic and East European Review, Vol. 85, No. 3 (Jul., 2007), pp. 491-521
Ediger, Ruth M. "History of an institution as a factor for predicting church institutional behavior: the cases of the Catholic Church in Poland, the Orthodox Church in Romania, and the Protestant churches in East Germany." East European Quarterly 39.3 (2005)
Liviu Andreescu. The Construction of Orthodox Churches in Post-Communist Romania. Europe-Asia Studies, Vol. 59, No. 3 (May, 2007), pp. 451-480
Leustean, Lucian (2009). Orthodoxy and the Cold War: Religion and Political Power in Romania, 1947-65. la University of Michigan. p. 92.
John M. Kramer. The Vatican's "Ostpolitik". The Review of Politics, Vol. 42, No. 3 (Jul., 1980), pp. 283-308
Lucian N. Leustean. Constructing Communism in the Romanian People's Republic. Orthodoxy and State, 1948-49. Europe-Asia Studies, Vol. 59, No. 2 (Mar., 2007), pp. 303-329
Lavinia Stan, Lucian Turcescu. The Romanian Orthodox Church and Post-Communist Democratisation. Europe-Asia Studies, Vol. 52, No. 8 (Dec., 2000), pp. 1467-1488
Jonathan Chaplin, Jonathan Chaplin and Robert Joustra, God And Global Order (Waco, Tex.: Baylor University Press, 2010).
Nicolae Steinhardt, Ioan Pintea, Eu Însumi Şi Alţi Câţiva (Cluj-Napoca: Dacia, 2001).
Iorga. N. “Două concepții istorice” Two historical conceptions. Generalities concerning historical studies. Bucharest: Imprimeria Națională,
Ioan Ianolide, Deținutul profet disponibil la https://ierisiastazi.files.wordpress.com/2014/04/ioan-ianolide-detinutul-profet.pdf
Viaţa lui Ioan Ianolide, Deţinutul profet. 23 de ani închis pentru Hristos
Chryssavgis, John. John Climacus: From the Egyptian Desert to the Sinaite Mountain [ISBN 0754650405]
https://oca.org/saints/lives/2018/01/04/100091-confessors-zosimus-the-hermit-and-athanasius-the-commentarisius
https://oca.org/saints/lives/2018/01/04/100092-martyr-athanasius-the-superintendent-of-prisoners-anchorite
Christos Yannaras, The Freedom of Morality (1984). ISBN 0881410284
Stanley Harakas, Living the Faith: The Praxis of Eastern Orthodox Ethics (1993). ISBN 978-0937032923
http://www.incommunion.org/articles/the-orthodox-church-and-society/ix
Vigen Guroian, Ethics after Christendom: Toward an Ecclesial Christian Ethics (2006). ISBN 978-1592447671
Christian Worship and Capital Punishment , Allyne Smith and Tobias Winright.
John Breck, The Sacred Gift of Life: Orthodox Christianity and Bioethics (1999) ISBN 978-0881411836
Pr. Prof. Dr. Vasile Cordon, Cateheze pastorale pe înțelesul tuturor, voi. I, Ed. Sofia, București, 2012.
Mitropolitul Emilianos Timiadis, Preot, pamhie. înnoire, trad. de Paul Brusanowski, Ed. Sofia, București, 2001.
Ionescu Nicolae , Curs de istoria statului și dreptului romanesc, Ed. Academiei, Galați , p.48; http://www.scribd.com/doc/23590019/Istoria-statului-si-dreptului-romanesc-Ionescu-Nicolae-an-1-drept-ifr
Ioan Chis, Reforma penitenciară din Romania, Ed.Ando Tours Timisoara, 1997, p.2;
Ion Peretz, Curs de Istoria dreptului roman, Editat de Alex Th. Doicescu, București, Ediția a II-a, revizuită,1928, p.22 ;
Ioan Chiș, Drept execuțional penal, Ed. Universul juridic, București,2013, p.26;
Sfântul loan de Kronștadt, Către păstorii duhovniceștii trad. de Cristea Florentina, Ed. Egumenița, Galați, 2012.
Duncombe, D C (1992) The Task of Prison Chaplaincy: An Inmate's View'. In: The Journal of Pastoral Care, 46(2), Summer 1992, pp. 193-209.
Acorn. L R 'The challenges of ministering to a captive congregation' Corrections Today, 52(7), , 1990, pp. 97-107.
Abbott, W J, The Prison Chaplain' Prison Service Journal, VI 1(27), 1968, pp. 21-31.
Eimer, K W, 'The Assessment and Treatment of the Religiously Concerned Psychiatric Patient' The Journal of Pastoral Care, XLI11(3), Fall (1989)., 1989, pp. 231-241.
Pr. Mihai Iosu, Studii de Teologie Practică. Ed. Univ. „Lucian Blaga”, Sibiu, 2009.
http://www.rasunetul.ro/preotul-pastor-de-suflete
Foucault. M , Discipline and Punish: The Birth of the Prison, 1977, Penguin.
Garland. D, Punishment and Modem Society': A Study of Social Theory, Oxford University Press, 1990.
American Journal of Correction (1977) NEWS: 'State can pay prison chaplains’ American Journal of Correction, 39(5), Sept-Oet 1977. p. 26.
https://info.pastoralcounseling.org/forms/libertv-universitv online?lead%5Bprogram%5D=17048
David P. Gushee,J. Drew Zimmer,Jillian Hickman Zimmer, Religious Faith, Torture, and Our National Soul, Marcon, Georgia, 2013.
http://incommunion.org/
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Teologie Pastorala (ID: 120374)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.