Teologie Comparativa.tainele de Initiere.botezul,mirungerea Si Euharistia

CUPRINS

TEOLOGIE COMPARATIVĂ. TAINELE DE INIȚIERE: BOTEZUL, MIRUNGEREA ȘI EUHARISTIA

PRELIMINARII. Tainele de inițiere – porți ale harului

Mântuirea oamenilor se realizează numai prin încorporarea și creșterea lor în Hristos, ca mădulare ale Trupului Său, Biserica. Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care ne-a mântuit recapitulativ pe toți în Sine, adunându-ne, după aceea, în chip actual în Sine, ca mădulare ale Trupului Său, ne comunică treptat, trecându-ne prin stările prin care a trecut umanitatea Sa, desăvârșirea Sa. În acest sens, Nicolae Cabasila subliniază: “Pentru a ne uni cu Hristos va trebui să trecem prin toate câte a trecut și El, să răbdăm și să pătimim și noi câte a răbdat și a pătimit El… Căci într-adevăr, noi de aceea ne și botezăm ca să ne îngropăm și să înviem împreună cu El, de aceea ne ungem cu Sfântul Mir, ca să ajungem părtași cu El prin ungerea cea împărătească a îndumnezeirii și, în sfârșit, de aceea mâncăm hrana cea prea sfântă a Împărtășaniei și ne adăpăm din dumnezeiescul potir, pentru ca să ne cuminecăm cu Însuși Trupul și Sângele pe care Hristos le-a luat din pântecele Fecioarei Maria. Așa că, drept vorbind, noi ne facem una cu Cel ce S-a întrupat și S-a îndumnezeit, cu Cel ce a murit și a înviat pentru noi.”

Dar trecerea prin toate câte a trecut Hristos și trăirea lui Hristos în noi și cu Hristos în Duhul Sfânt, prin Sfintele Taine, se realizează numai în Biserică, căci numai aici, în Biserică, lucrează Hristos prin Duhul Său mântuirea noastră împreună cu noi, revărsând viața Sa dumnezeiască asupra Bisericii asupra mădularelor ei care participă la viața Capului ei, Hristos.

Hristos, Dumnezeu-Omul, este taina originară și atotcuprinzătoare a mântuirii noastre, căci în El ne-a fost dată baza unirii divinului cu umanul, adică a energiilor divine necreate, a harului, cu umanul printr-un semn material în general, prin care se comunică omului, în formă văzută harul dumnezeiesc nevăzut. Toate Tainele Bisericii și însăși Taina Bisericii, își au baza lor divino-umană în Taina Tainelor, Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat. Sinodul I ecumenic de la Niceea (325), argumentând, formulând și subliniind învățătura ortodoxă despre dumnezeirea Logosului întrupat al Tatălui, Domnul nostru Iisus Hristos, “a salvat sensul simbolului sau al semnului văzut ca cuprinzător al vieții dumnezeiești împotriva arianismului care, despărțind radical între Dumnezeu și lume, fi cea din simbol numai un mijloc care închipuie realitatea dumnezeiască și nu o cuprinde.” Iar dogma hristologică, în formularea ei de la Sinodul III ecumenic (Efes, 431) și IV ecumenic (Calcedon, 451) explică atât comuniunea oamenilor cu Dumnezeu prin Hristos în Duhul Sfânt, care constituie Biserica, cât și participarea acestora la viața dumnezeiască prin Sfintele Taine ale Bisericii.

Pe acestea le-a instituit Hristos însuși ca forme și grade de relații personale ale Lui, cu oamenii încorporați în Sine ca mădulare ale Bisericii, căci orice Taină este o intrare în comuniune cu Hristos ca persoană și prin Hristos o intrare în comuniune cu ceilalți membri ai Bisericii uniți cu Hristos. Iar prezența și lucrarea lui Hristos Însuși în Taine este implicată în faptul că harul Tainelor este energia necreată a lui Hristos sau lucrarea lui Hristos, accesibilă și părtășibilă omului prin umanitatea îndumnezeită a lui Hristos cel înviat și slăvit. Biserica este Trupul lui Hristos.

Tainele ei își au temeiul, explicația și necesitatea lor în legătura dintre Hristos și Biserică și sunt viața și lucrarea Duhului lui Hristos, adică a Duhului Sfânt în Biserică și în mădularele ei.

Dintre toate Tainele dumnezeiești, Taina lui Hristos este cea mai mare Taină sau mister, căci “Hristos este descoperirea Tainei celei ascunse din timpuri veșnice” a lui Dumnezeu (Romani 16, 25-26 ; Efeseni III, 3 și urm.; Coloseni II, 2-3): Dumnezeu Se face om la plinirea vremii (Gal. IV, 4), spre răscumpărare și înfiere (Galateni IV, 5), spre mântuirea și mărirea noastră (I Corinteni II, 7). Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos, este misterul sacramental prin excelență și după Acesta și prin Acesta, Biserica și Euharistia. Prin Taina-Hristos, Dumnezeu a voit să ridice natura vizibilă și mai ales să se comunice prin natura vizibilă, pentru a uni cu Sine în chip sacramental întregul neam omenesc și tot universul. Dumnezeu a binevoit să sălășluiască omenește în Hristos toată plinirea dumnezeiască (Coloseni I, 19 și II, 9), rămânând însă mai departe Taină.

“Dumnezeu a devenit om pentru ca omul să devină Dumnezeu” – este ideea centrală a iconomiei mântuirii, scumpă tuturor Părinților Bisericii, de la Sfântul Irineu la Sfântul Atanasie cel Mare și la toți de după aceștia. Aceasta exprimă esența inefabilă a Tainei Hristos, mister și sacrament originar (Urmysterium) și fundamental ascuns din veșnicie în Dumnezeu, cum spune Sf. Apostol Pavel (Coloseni II, 2-3; III, 3; Romani, XVI, 25), al întâlnirii noastre cu Dumnezeu și al mântuirii noastre a tuturor în Hristos, dar și al însușirii de către fiecare om a roadelor răscumpărării și îndumnezeirii noastre prin Hristos, în Duhul Sfânt, în Biserica Sa.

Hristos este Taina și sacramentul prin excelență, originar și general, izvor și conținut al tuturor misterelor și sacramentelor, condiție și explicație a tuturor acestora. Ea se face cunoscută oamenilor prin “întruparea adevărată și desăvârșită a Fiului lui Dumnezeu, care a unit în Sine, după ipostas, în chip neîmpărțit și neamestecat firea noastră și pe noi înșine, prin Sfântul Său Trup luat din noi și al nostru, înzestrat cu suflet rațional, trup pe care El l-a fixat în Sine ca pârgă și pe care l-a învrednicit prin întruparea Sa ca om să fie unul și același lucru cu El.” Iar Botezul, viețuirea Sa pe pământ, patimile și moartea pe Cruce, Învierea și Înălțarea Sa la ceruri întru slavă, de-a dreapta Tatălui, sunt și ele Taine sau mistere prin care Hristos a săvârșit răscumpărarea și înnoirea noastră ca făpturi raționale, restabilite în comuniune cu Dumnezeu.

Taina-Hristos cu actele ei mântuitoare se prelungește în umanitate prin Biserică și Tainele ei. În legătura ei strânsă cu Hristos, prin Duhul Sfânt care viază și lucrează în ea, Biserica este ea însăși o Taină, și anume o Taină generală și principală, condiție și rezultat a altor Taine care exprimă propria ei sacramentalitate, ele fiind lucrări ale aceluiași Hristos în Duhul Sfânt.

Biserica este Hristos prelungit și în curs de prelungire în umanitate prin Taine. Fiind Hristos comunitar-sobornicesc extins în timp și spațiu pentru a cuprinde întreaga umanitate răscumpărată și înnoită de Hristos însuși prin Întrupare, Cruce și Înviere, Biserica este a doua Taină sau mister principal al mântuirii noastre personale, subiective.

Venind personal Duhul Sfânt în lume, viața lui Dumnezeu se coboară pe pământ, Treimea locuiește în noi și ne îndumnezeiește; Ea ne împărtășește energiile și lucrările Sale necreate prin care noi participăm la viața de iubire a lui Dumnezeu. Dar harul ni se împărtășește de Duhul Sfânt prin Hristos, adică prin umanitatea îndumnezeită a lui Hristos slăvit prin Înviere și înălțat întru slavă la ceruri, de-a dreapta Tatălui (Romani V, 17, 20, 21; VI, 23).

Mijloacele prin care Hristos ne comunică stările principale prin care El a trecut umanitatea Sa în planul supraconștient, ontic al existenței noastre, dându-ne puterea de a le prelungi și în planul conștient, sunt Tainele Bisericii.

Prin Sfintele Taine în general, dar mai ales prin tainele de inițiere, în special, Hristos cel Înviat trimite Duhul Său cel Sfânt să ungă și să consacre pe cei ce cred, pentru a-i face părtași la Paștele, moartea și Învierea Sa, ca membri ai Trupului Său tainic. Arhiereul cel ceresc, deschide prin aceste porți ale harului intrarea în rai : “Căci când a intrat în aceste Sfinte ale Sfintelor, în locul nostru, jertfă înaintea Tatălui ceresc, Mântuitorul lumii a luat cu Sine și pe cei ce vor să fie părtași îngropării Sale, necerându-le să moară în chip firesc ca și El, ci doar să mărturisească moartea Domnului prin Botez și să-L vestească prin ungerea cu sfântul Mir și prin împărtășirea cu Sfânta Taină ce se săvârșește pe altarul Bisericii, unde, în chip neînțeles, oamenii mănâncă Trupul celui ce a murit și a înviat. Așa că, după ce i-a făcut să intre pe porțile Împărăției Sale, Domnul îi și încoronează pe cei ce îi urmează.

Și aceste porți sunt cu mult mai însemnate și mai de folos pentru sufletul nostru decât chiar porțile raiului, căci acestea din urmă nu se deschid nimănui dacă nu a trecut înainte prin cele dintâi ; porțile raiului stau încă închise, în timp ce celelalte sunt demult deschise ; cele dintâi lasă pe om să intre, dar îl opresc de a mai ieși, celelalte dau omului libertatea de a mai ieși chiar după ce a intrat o dată ; unele pot fi închise și au fost închise (Matei XXVII, 51), celelalte s-au dat în două părți, catapeteasma s-a rupt și zidul de despărțire a fost dărâmat (Efeseni II, 14 ; Coloseni I, 20).

De acum însă nu mai tragem linie de despărțire între porțile raiului și ale harului și nici catapeteasmă, nici zid despărțitor nu le va mai despărți una de alta. Căci nu numai că s-au deschis porțile, ci, precum așa de minunat zice evanghelistul Marcu, înseși « cerurile s-au deschis », arătând prin aceasta că de acum nu a mai rămas nici o ușiță de despărțire, nici catapeteasmă și nici altceva. Căci bine a spus Sfântul Pavel, că Cel ce a împăcat lumea de sus cu cea de jos și a unit-o și a împăciuit-o, iar peretele din mijloc al vrajbei l-a surpat. Unul ca acesta nu se poate minți pe Sine (Marcu I, 10 ; Coloseni I, 20), iar porțile acestea, care pentru Adam s-au fost deschis întâia dată, au trebuit să se închidă din clipa în care Adam nu mai era în starea în care trebuia să rămână. După ce însă aceleași porți au fost deschise din nou de însuși Hristos, Cel care n-a săvârșit și nici nu a putut săvârși păcat (căci doar se spune că “dreptatea Lui rămâne în veac”) urmează că de atunci aceste porți trebuie să rămână deschise pentru ca oamenii să intre prin ele la viața cea adevărată, iar odată intrați acolo, ei nu vor mai ieși. Căci Însuși Mântuitorul zice : “Eu am venit ca viață să aibă și din belșug să aibă” (Ioan X, 10). Or, viața pe care ne-a adus-o Domnul, ne-a fost dată prin Sfintele Taine, cu ajutorul cărora noi ne facem părtași cu El prin moarte și suferim împreună cu El, căci și moartea numai așa o putem înlătura. Pentru că fără a ne fi botezat cu apă și cu Duhul Sfânt nu putem intra în viață (Ioan III, 5) iar fără a mânca Trupul Fiului Omului și a bea Sângele Lui nu putem avea viață întru noi (Ioan VI, 53).”

Baza generală a Tainelor de inițiere Bisericii este credința că Dumnezeu poate lucra asupra creaturii în realitatea ei vizibilă. “Spiritul dumnezeiesc poate nu numai să producă modificări cu mult mai mari asupra energiei din care se alcătuiesc formele lumii, ci și să producă această energie, ca un efect al energiei Lui spirituale, imprimând în ea potențial formele ce se vor actualiza la vremea lor, sau așa zisele « rațiuni » ale lucrurilor, de care vorbesc Sfinții Părinți.“

La baza concepției despre Sfintele Taine a Bisericii Ortodoxe stă încrederea în putința lucrării Duhului dumnezeiesc al lui Hristos printr-un om asupra altui om, prin mijlocirea trupurilor și a materiei dintre ele, în ambianța Bisericii, ca Trup tainic al lui Hristos. Prin mâna omului se scurg puteri spirituale asupra altui om, dar puterea ce o transmite omul prin trupul său nu e numai a spiritului, și a trupului său, ci e și o putere cu mult mai mare ce străbate prin ele. Este puterea Duhului dumnezeiesc, cu care omul se pune de acord și căruia i se deschide prin credință, în ambianța Bisericii.

Sfintele Taine sunt pentru noi adevărata viață în Hristos. Iisus Hristos și Mântuitorul nostru, a dăruit celor ce cred în El nu numai o nouă religie ci și o nouă viață; El Însuși devine vița noastră.

Sălășluindu-se și lucrând în noi, Fiul lui Dumnezeu ne re-creează după chipul și puterea Lui. Cu fiecare Taină pe care o primim, dar mai ales prin tainele de inițiere, Hristos Domnul moare și învie cu noi, toată existența creștină de la Botez și până la învierea de obște este determinată de comuniunea în moartea și învierea cu Hristos.

Botezul este taina nașterii din nou, el pune început vieții spirituale, vieții în Hristos. Scufundarea în apa Botezului, nașterea de sus în jos, este urmată de mișcarea de ridicare, care corespunde înălțării Domnului la ceruri (Ioan III, 13-15). Viața pământească a lui Hristos poate fi reprezentată cu o coborâre prin chenoză și ridicarea la Tatăl prin Înviere și Înălțare la ceruri, credinciosul urmează acest drum. În același sens vorbește Sf. Aporstol Pavel, care arată că Botezul este moarte și înviere sacramentală împreună cu Hristos (Romani VI, 3-6).

Deasupra apei domnește viața; sub apă este moartea. Murind, Hristos a fost coborât în mormânt, iar pentru Înviere S-a ridicat deasupra pământului. Ritualul Botezului reproduce această mișcare, primitorul Botezului fiind scufundat în apă în împărătia morții, apoi este ridicat spre lumina vieții.

În Botez am murit păcatului, omul cel vechi a fost răstignit și îngropat, împreună cu toate păcatele lui și am devenit fii ai lui Dumnezeu după har ca să viem lui Dumnezeu. Botezul nu ne re-creează, ci ne face mădulare ale trupului lui Hristos; suntem altoiți în butucul viei care este Hristos și devenim mlădițe care se hrănesc din sevele vieții lui divine.

Prin Botez ne naștem la viața cea nouă, suntem fii ai lui Dumnezeu. Aceasta este numai starea de pruncie, căci prin Taina Mirungerii, care este taina creșterii în viața spirituală, reiterăm drumul lui Hristos, căci și noi crește cu Duhul, precum odinioară Hristos (cf. Luca II, 40). Primim prin această Taină harul iubirii și al creșterii duhovnicești, primim darurile Sfântului Duh, ne înarmăm cu toate armele Duhului ca să putem duce lupta mântuirii.

Viața spirituală începută la Botez, întărită prin Mirungere, este în creștere neîncetată până la unirea deplină cu Hristos prin împărtășirea de Hristos. Euharistia este hrana vieții celei noi, a vieții spirituale, prin care viața aceasta se menține și se desăvârșește; căci în ea ne împărtășim cu Trupul și Sângele Domnului și cum Trupul și Sângele sunt nedespărțite de sufletul Lui, rezultă că în ea ne împărtășim cu Hristos, cu Dumnezeu-Omul. (I Corinteni X, 2-4).

Împărtășirea euharistică este o vestire a morții mântuitoare a lui Hristos, dar Apostolul neamurilor precizează că această moarte nu este definitivă, căci Domnul este viu și va veni a doua oară, la Parusia Sa.

Dacă Domnul este viu, înseamnă că și participarea la Euharistie nu este numai o vestire a morții Sale (I Corinteni XI, 26), ci constituie o comuniune reală cu Hristos în jertfa și învierea Sa (I Corinteni X, 16; Ioan VI, 33-35, 37, 48-58).

Dacă Hristos este în noi și noi în El, această unire cu Hristos ne zidește în toată ființa noastră psiho-somatică și în toată viețuirea noastră.

Tainele sunt respirația continuă a Bisericii prin care ea inspiră și revarsă neîncetat pe Duhul Sfânt asupra mădularelor ei. Prin Tainele de inițiere și mai cu seamă prin Euharistie, cu care simțim nevoia să ne împărtășim cât mai des, dar cu vrednicie, creștem în Hristos până la vârsta deplinătății Sale (Efes. 4, 13). Euharistia, ca Jertfă și Taină, realizează unirea plenară a Bisericii cu Hristos și a credincioșilor între ei, pentru că ea este precedată de mărturisirea credinței celei una și integrală apostolice de către cei care se apropie acum de Hristos euharistic.

Condiția obiectivă a Tainelor este credința Bisericii, Revelația dumnezeiască, care este adevărul dumnezeiesc încredințat ei de Hristos spre propovăduire, păstrare și apărare. Celor ce nu cunosc pe Hristos li se predică întâi, apoi sunt puși în comuniune cu El prin Sfintele Taine, și li se predică continuu pentru a fi ajutați să crească în Hristos și pe noi trepte de comuniune cu El să ajungă prin alte împărtășiri cu El

Comuniunea cu Hristos în Taine și mărturisirea învățăturii drepte a Bisericii stau într-o relație strânsă, organică, dat fiind faptul că învățătura dreaptă exprimă, în plinătatea ei, și comuniunea cu Hristos. Cine nu crede drept, adică cine nu crede și face ceea ce crede și face Biserica, nu se plasează în realitatea divină accesibilă omului, nu se deschide cum se cuvine ei și nici nu poate trăi corespunzător.

De aici și importanța hotărâtoare pe care Sfintele Taine de inițiere o au în soteriologie, fapt pentru care, în cele ce urmează vom aborda într-o manieră comparativă, la nivelul celor două mari confesiuni creștine – Ortodoxie și Romano-Catolicism – problematica Sfintelor Taine ale inițierii în lucrarea sacramentală a Bisericii.

BOTEZUL

Iisus Hristos instituind Taina Sfântului Botez, o declară obligatorie pentru toți cei ce vor să devină membri ai Bisericii creștine, descriind în același timp și forma după care trebuie să se săvârșească. Prin botez, Sfântul Apostol Pavel ne învață că noi am fost îngropați cu Hristos (Romani VI, 4), pentru a învia cu El într-o nouă viață. După cum Iisus Hristos a ieșit din mormânt învingând moartea, astfel catehumenul iese curățat din apa botezului care prefigurează mormântul Domnului. Precum Iisus a lăsat moartea în mormântul Său, așa și catehumenul lasă păcatele îngropate în apa sfântă care l-a spălat. Prin Botez, credinciosul participa la moartea și Învierea lui Hristos, firea sa se reînnoiește și devine capabil să primească harul Sfântului Duh. Botezul ne dă putința Învierii; sufletul care nu este luminat prin baia nașterii de sus nu poate contempla pe Dumnezeu. Prin această Taină se face prima unire a noastră cu Hristos, care ne conduce însă la unirea deplină în Sfânta Euharistie. Hristos, sălășluit în noi prin Botez, conduce cu putere nu numai străduința noastră după împodobirea cu virtuți, ci și lupta de omorâre a păcatului. Omul devine mădular al trupului tainic al lui Hristos și cetățean al raiului. Sf. Vasile cel Mare arată roadele Botezului, pe care îl compară cu o „haină nemuritoare, care, acoperind omenitatea, a nimicit în trup moartea, iar ceea ce era muritor a fost înghițit în îmbrăcămintea nemuririi.”

2.1. Instituirea divină a Botezului.

Păcatul lui Adam sau păcatul originar se transmite în fiecare generație la momentul nașterii, pruncul aflându-se astfel în afara Bisericii. Mila lui Dumnezeu s-a revărsat asupra omenirii păcătoase, Fiul lui Dumnezeu luând astfel formă omenescă. “Căci acolo unde s-a înmulțit păcatul a prisosit harul.” (Romani V, 20)

Iisus Hristos a venit pentru a omorî păcatul originar, și astfel a devenit centrul vieții supranaturale care ni se conferă mai cu seamă prin Sfintele Taine. Prin Botez, El ne curăță de păcatul originar, oferindu-ne ajutorul divin care produce roade duhovnicești. Această Taină nu este decât un contract de unire cu Dumnezeu făcut în fața Bisericii. Dumnezeu, în nemărginita Sa iubire, se arată prin Botez și rămâne în veci cu noi, iar noi jurăm în mod solemn credință, urmând aleasa Sa învățătură și având ca exemplu în faptele noastre, viața lui Iisus Hristos.

Căci spune Hristos: “Adevărat, adevărat zic ție, de nu se va naște cineva de sus, nu va putea vedea Împărăția lui Dumnezeu.” (Ioan III, 3), explicând: „Adevărat, adevărat zic ție: De nu se va naște cineva din apă și din Duh Sfânt, nu va putea sa intre în Împărăția lui Dumnezeu. Ce este născut din trup, trup este și ce este născut din Duh, duh este” (Ioan III, 5-6).

Adică acestă generație ce se va naște în Duhul Sfânt prin apă, va fi nu trupescă, ci spirituală. Instituirea divină a botezului s-a făcut de către Iisus Hristos după Învierea Sa, când răscumpărându-ne cu scump Sângele Său și punând temeliile Bisericii, Și-a câștigat dreptul de a oferi credincioșilor darurile Duhului Sfânt. După Înviere, Iisus primind toată puterea de la Tatăl în chip solemn a dat mandat ucenicilor Săi: „Datu-mi-S-a toată puterea în cer și pe pământ. Drept aceea, mergând învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Duhului Sfânt, învățându-i să păzească toate câte v-am poruncit vouă.” (Matei XXVIII, 19-20). Taina Botezului a fost preînchipuită de botezul lui Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul, de trecerea israeliților prin Marea Roșie, de potopul și de corabia lui Noe, de râul ce curgea în Eden, de Duhul Sfânt care se purta pe deasupra apei, înainte de facerea lumii.

Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Romani (V, 12) ne spune clar că păcatul a întrat în lume printr-un singur om, lămurindu-ne: „căci dacă prin greșeala unuia cei mulți au murit, cu mult mai mult harul lui Dumnezeu și darul Lui au prisosit asupra celor mulți, prin harul unui singur om, Iisus Hristos,” Iată că prin puterea Botezului creștin se șterge păcatul originar al oamenilor.

Cuvântul botez, analizat etimologic, provine din grecescul baptisma, deveni în limba latină baptis, baptismum, ceea ce înseamnă afundare: “Baia nașterii celei de a doua” (Tit III, 5), actul nașterii în Dumnezeu (theo-gnesia – cf. Ioan III, 3-5), semnul iluminării spirituale și afundării în misterul lui Hristos (Galateni III, 27). Botezul este una din Tainele instituite direct de Iisus Hristos (Matei XXVIII, 18-19) și practicate de apostoli (Fapte II, 38 ; X, 48), după cum am mai spus, ca fiind actul de inițiere în istoria mântuirii (Matei III, 11).

Instituirea propriu-zisă a Tainei Botezului s-a făcut de către Mântuitorul după Învierea Sa din morți. Hristos S-a arătat ucenicilor în Galileea, acolo unde le vestise mai înainte apropierea Împărăției Cerurilor, pe un munte, unde îi convocase pe Sfinții Apostoli încă mai înainte de Patimile Sale (Matei XXVIII, 16), acesta devenind locul descoperirii Sale, poate chiar în amintirea descoperirii vetero-testamentare, de pe muntele Sinai. Cu această ocazie, Mântuitorul se proclama solemn Domn al cerului și al pământului (Matei XXVIII, 18) și în această calitate, deci cu supremă autoritate, poruncește Sfinților Apostoli să vestească Evanghelia tuturor oamenilor și să-i boteze pe aceștia în numele Sfintei Treimi: „…Mergând învățați toate nemurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfâtului Duh, învățându-i să păzească toate câte v-am poruncit Eu vouă; și iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul veacurilor.” (Matei XXVIII, 19-20). Prin această poruncă, Hristos cel înviat afirmă că mântuirea se va dobândi de acum prin adeziunea la credința în Evanghelia Sa și prin primirea botezului, prin care se intr în comunitatea credincioșilor: „Cel ce va crede și se va boteza, se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi.” (Marcu XVI, 16).

Cu toate încercările unora de a pune în legătură directă botezul creștin cu diferite spălări rituale și în special cu băile rituale din iudaism și de a considera botezul ca o continuare a acestora, Sfânta Scriptură oferă suficiente dovezi care evidențiază deosebirea esențială dintre taina creștină și orice altă practică similară.

Folosirea apei ca mijloc de vindecare în caz de boală, de curățire rituală necesară comunicării cu Dumnezeu, de purificare și spălare zilnică a tuturor greșelilor, era recunoscută atât în lumea păgână, cât și în cea iudaică. Eficacitatea acestor băi sau spălări rămâne însă externă, ea neatingând sufletul însuși. Sfântul Apostol Pavel consideră băile rituale din Vechiul Testament ca pe niște „legiuiri pământești”, care și-au pierdut caracterul de porunci în Noul testament (cf. Evrei IX, 10).

Practica Tainei Botezului, atât în ceea ce privește rânduiala inițierii creștine, a părții văzute, a modalității, a efectelor ei, ale cărei elemente sunt atestate în scrierile Noului Testament, este confirmată și de numeroase mărturii patristice. Astfel, informații despre modul săvârșirii botezului ne oferă Învățătura celor doisprezece Apostoli, care, în cartea a IX-a a sa afirmă cu claritate că Taina Sfântului Botez condiționează primirea celorlalte Taine, în special a Sfintei Euharistii. Din cuprinsul Didahiei lipsește orice aluzie privind interpretarea doctrinară a botezului, fapt care a determinat pe unii liturgiști apuseni să afirme că acest document a fost scris într-un mediu creștin izolat și de aceea, ritualul baptismal reconstituit după Didahie poate fi asemănător cu ritualul botezului practicat de prozeliții iudei.

Câteva aluzii privind ritualul și doctrina Botezului ne oferă și Epistola zisă a lui Barnaba, apoi Apologia I a Sfântului Iustin Martirul și Filosoful sau Dialogul cu iudeul Trifon.

În Apus, cele mai vechi informații privind rânduiala și Doctrina Botezului ni le oferă lucrările lui Tertulian, în special De baptismo , Tradiția Apostolică a lui Ipolit al Romei, sau scrierile Sfântului Ciprian.

Ritualul și doctrina Tainei Botezului continuă să fie amintite și în scrierile patristice și post-patristice și documentele din secolele următoare, precum: Constituțiile Apostolice, Testamentum Domini, Evhologhionul lui Serapion de Thmuis, Catehezele Mistagogice ale Sfântului Chiril al Ierusalimului, Omiliile baptismale ale Sfântului Ioan Gură de Aur, Scrierile Sfântului Ambrozie al Milanului, Omiliile baptismale ale Sfântului Maxim de Turin, Omiliile catehetice ale lui Teodor de Mopsuestia, Despre ierarhia bisericească a lui Pseudo-Dionisie Areopagitul, Istoria bisericească și teoria mistică a Sfântului Gherman al Constantinopolului, Despre viața în Hristos a lui Nicolae Cabasila, Despre Sfintele Taine a Sfântului Simeon, arhiepiscopul Tesalonicului, etc.

2.2. Necesitatea Botezului

Iisus Hristos a întărit necesitatea Botezului ca singurul mijloc necesar pentru mântuire, când a zis: „Cel ce va crede și se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi” (Marcu XVI, 16). În fața acestor cuvinte atât de lămurite și precise nu mai există nicio îndoială asupra necesității botezului, căci cuvintele sunt valabile pentru întreaga umanitate.

Sfântul Apostol Pavel, vorbind despre lucrarea cea mare a mântuirii noastre săvârșită de către Domnul nostru, spune că Iisus Hristos „S-a dat pe Sine pentru Biserică ca să o sfințească, curățindu-o cu baia apei prin cuvânt” (Efeseni V, 26) și „că după a Sa milă ne-a mântuit prin baia nașterii celei de a doua și prin înnoirea Duhului Sfânt” (Tit III, 5).

Romano-Catolicii deosebesc două feluri de necesități în privința mântuirii: Necesitatea mijlocului și cea a preceptului.

Sfinții Părinți oferă câteva denumiri cu privire la Botez. Între cele mai reprezentative sunt următoarele :

“Botezul este începutul și conducerea spre apropierea către Dumnezeu și moștenirea cerescă”;

„Botezul este asemănarea crucii și a morții, a îngropării și a înviereii din morți”;

“Botezul este trecerea de la cele pământești către cele cerești prin apa Botezului„ (Sfântul Ambrosie).

Botezul este sacramentul regenerării prin apă și prin cuvânt după Romano-Catolici. Pentru o mai bună înțelegere, se poate face o comparație între Duhul lui Dumnezeu care se purta pe deasupra apelor (Facere I, 2) și între apa sfințitoare a Botezului, și că aceea care se purta, lua sfințire de la Cel ce se purta pe deasupra apei. Tot așa și în Botez se pogoră din cer același Duh, fiind prezent deasupra apei și sfințindu-o, iar așa cele sfințite primesc puterea de a sfinți. Sfântul Pavel arată apoi că după ieșirea din apă se aplică ungerea celui botezat, de unde vine și numele de creștin.

Deoarece Botezul este un act sfânt, acesta trebuie săvârșit numai de către episcopi și de preoți și cu ajutorul diaconilor ca și asistenți, și nu ca mijlocitori la oferirea acestei Taine, după cum susțin Romano-Catolicii. După învățîturile Bisericii Ortodoxe și ale Bisericii Rromano-Catolice, Botezul (intrarea în Biserica creștină și în comuniunea celorlalte Taine) lucrează în chip îndoit: pe de o parte negativ, ștergând din cel botezat păcatul strămoșesc și păcatele personale, nu numai ridicând vina, dar și nimicind, în realitate, corpul păcatului și dezrădăcinându-1 în întregime; iar pozitiv, el dăruiește harurile înfierii și al nemuririi, dând viață sufletului, întărind și sporind credința, nădejdea și dragostea. Administrarea Tainelor de inițiere este reglementată de patru categorii de dispoziții și norme canonice, care privesc: persoana săvârșitorului, pe primitorii ei, săvârșirea Tainelor și efectele administrării acestor Sfinte Taine.

2.3. Primitorii Tainei Sfântului Botez

Orice ființă omenescă, nefiind botezată, poate primi Botezul, căci Mântuitorul a instituit acest sacrament pentru toată lumea, atât copii cât și adulți, căci Dumnezeu voiește ca toată lumea să se mântuiască și la cunoștinta adevărului să vină; în privința organizării oamenilor în societăți, cu drepturi și îndatoriri ce aparțin fiecăruia. Este necesară precizarea următorului aspect: pentru cei care doresc să se boteze maturi fiind, Taina Botezului se oficiază cu consimțământul lor personal, în urma deciziei libere a voinței lor.

Unii dintre teologi romano-catolici susțin că Botezul săvârșit asupra copiilor de alte religii este valid cu toată opunerea voinței părinților, fiindcă voința acestora se referă numai la lucruri de ordin natural, susținând că pruncul poate fi botezat fără consimțământul părinților. Ei pretind că drepturile lui Dumnezeu sunt superioare celor din familie și că mântuirea copilului primează.

Biserica Ortodoxă susține că pruncul nu poate fi botezat fără voința părinților, deoarece nu trebuie să se confunde dreptul de jurisdicție pe care Biserica îl are asupra membrilor care formeză comunitatea credincioșilor, cu dreptul de proprietate asupra persoanelor, ca oameni privați, precum și asupra copiilor lor. După dreptul natural, copiii aparțin mai întâi părinților înainte de a aparține Bisericii, în care nu se intră decât prin Taina Botezului.

Când copilul este botezat cu consimțământul părinților lui, el trebuie să aibă ca naș un creștin care să se îngrijască de educația lui în religia ortodoxă.

2.4. Materia și forma Botezului

Sfântul Ioan Hrisostomul, spune că Iisus Hristos nu ne-a transmis nimic material, ci doar spiritual, dar în obiecte materiale. Așa se face că la Botez avem ca obiect material apa, prin care se împărtășește darul, iar efectul spiritual constă în naștere și regenerare sau reînnoire. După acest principiu se conduce și religia creștină, împărtășind credincioșilor ajutorul sub formă invizibilă prin semne văzute. După cum am spus, se folosește în cadrul Tainei Sfântului Botez apă naturală, (de izvor, de râu, de lac, de mare, de ploaie, de gheață sau zăpadă topită) pe cât posibil sa fie apă curgatoare, neamestecată cu nimic. Căci Taina Botezului care este săvârșită cu vreun altfel de lichit decât apa, este considerată invalidă, potrivit cuvintelor Domnului: „De nu se va naște cineva din apă și din Duh Sfânt, nu va putea sa intre în Împărăția lui Dumnezeu.” (Ioan III, 5)

Pe temeiul acestor mărturii, Biserica în toate timpurile a administrat Botezul numai cu apă, după cum se poate constata din învățătura Sfinților Părinți și din tradiția bisericescă. Botezul fiind sacramentul sine qua non pentru mântuire, Iisus Hristos s-a îngrijit ca administrarea lui să fie cât mai ușoară; căci ce este mai răspândit în Univers decât apa? Fiind materie naturală și servind pentru reînnoirea spirituală, apa este elementul din care toate vietățile își trag seva lor, transformându-se astfel în origine a vieții cerești, însuși principiul vieții pământești.

Referindu-se la puterea spirituală a Botezului lui Iisus, Evangelistul Matei spune: “Eu vă botez numai cu apă spre pocăință, dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât Mine, Lui nu sunt vrednic sa-I duc încălțămintea; acesta vă va boteza cu Duh Sfânt și cu foc.” (Matei III, 11)

Biserica, prin glasul Sfântului Ioan Damaschinul, învață că prin cuvântul “foc” trebuie înțeleasă lucrarea Duhului Sfânt în sufletul omului, sau pogorârea Duhului Sfânt peste Apostoli în ziua Cincizecimii, prefigurată în chipul limbilor de foc. Stabilind elementul apei ca unica materie pentru Botez, trecem la modul cum trebuie săvârșit însuși Taina Botezului.

Biserica Romano-Catolică s-a îndepărtat de la învățătura lui Iisus Hristos, lipsind botezul cu totul de sublimitatea formei exterioare. Mai apoi, ca un abuz de cuvinte și de idei, practică Botezul prin stropire, cuvânt care nu este decât o contradicție derizorie, căci verbul βαπτίζω n-are decât un singur înțeles, însemnând literar, a cufunda. Botezul și cufundarea sunt identice, și a spune Botez prin stropire, înseamnă ca și cum s-ar zice a cufunda prin stropire ori alt înțeles contrar. Biserica Ortodoxă a păstrat însă sensul adevărat, precum și formele sublime ale Tainei Botezului.

Sfântul Apostol Pavel compară botezul cu un mormânt, în care suntem înmormântați cu Iisus Hristos în moarte (Romani VI,4; Coloseni II,12).

Comparația Botezului cu mormântul conține ideea de pogorâre a trupului într-un loc adânc, adică afundarea. Astfel că această cufundare din Taina Botezului, după învățătura Sfinților Părinți, înseamnă mormântul, iar scoaterea din apă, Învierea Mântuitorului, căci după cum Iisus a ieșit din mormânt pentru a începe o viață spirituală, nemuritoare și glorioasă, astfel și botezându-l iese din baia mântuitoare, pentru a duce o nouă viață plină de virtute și dreptate.

Obiceiul de a boteza prin stropire sau turnare a apărut prin unele locuri la romano-catolici în secolul al VIII-lea și a devenit comună întrebuințarea de prin secolul al XIII-lea, practicându-se până astăzi.

Biserica Ortodoxă, pe baza mandatului explicit al Mântuitorului, a practicat și practică până în zilele noastre cufundarea la Botez, conferind cuvântului βαπτίζω sensul ce 1-a avut în antichitatea grecă – a cufunda. Practica bisericească și scrierile Sfinților Părinți, ne dau dovada cea mai convingătoare că Botezul s-a practicat doar prin cufundare. Sensul cuvântulul βαπτίζω nu ne permite a-i da o altă interpretare decât “a cufunda”.

În anul 1829, sub Agathanghel – Patriarhul Constantinopolului, se dă o hotărâre sinodală privitoare la Botez, prin care se combate obiceiul Bisericii Apusene de a stropi sau turna apă pe capul celui ce se boteză. „Botezându-i pe ei, a zis Domnul, iar nu stropindu-i sau turnând: Βαπτιζοντεν αύτους εϊπεν o Κύριος ουχί έπφραντίζοντες η έπιχεοντες; căci însemnarea proprie și sensul verbului βαπτίζω nimic alta nu însemnă, decât a muia, a afunda în apă (pe cel ce se botează), adică a-l cufunda și a-l acoperi peste tot cu apă.”

În Biserica veche s-a practicat, pe lângă botezul prin cufundare, și botezul prin turnare (vărsare) și stropire. Dar numai în mod excepțional, atunci când era vorba de bolnavi (Botezul clinicilor), sau când nu era apă suficientă sau în alt caz de urgență. Unii cred că Botezul, atât prin turnare cât și prin stropire, s-a folosit din timpul Apostolilor. Se crede că chiar Sf. Apostol Pavel, care a fost botezat de Anania în casă, ar fi fost botezat prin turnare (Fapt. Ap. IX, 18; XXII, 16). La fel si temnicerul din Filipi, cu toată casa lui (Fapt. Ap. XVI, 33).

Știri despre existența și validitatea Botezului prin turnare, avem de la sfârsitul sec. I, în Învățătura celor doisprezece Apostoli (cap. 7). Despre validitatea acestui Botez vorbesc apoi Sfântul Ciprian și Fericitul Augustin. Dar ceea ce a fost o excepție în Biserica veche nu poate fi o normă generală, cum a stabilit Biserica Romano-Catolică în sec. al XIV-lea. Romano-Catolicii susțin că ritualul Botezului săvârșit prin turnare sau stropire este valabil, văzându-se din Sf. Scriptură, Sf. Tradiție și rațiune teologică. Amintim doar ca fiind mai relevantă Sf. Scriptură unde se spune că Domnul Cristos, când a trimis pe apostoli să învețe și să boteze, a zis numai atât: „Mergând, învățați toate neamurile, botezându-i pe ei…” (Matei XXVIII, 19)

De aici nu rezultă determinarea modului în care să boteze, adică să spele, cuvântul folosit – baptizein – înseamnând nu numai spălare prin cufundare, ci și prin turnare sau stropire, cu atât mai mult, nu se poate vorbi de o întreită cufundare. Faptul că Botezul, dacă se administrează prin stropire sau turnare – nu este împotriva cuvintelor Mântuitorului – se vede și din practica Apostolilor. Deci se poate deduce că nu s-a putut conferi Botezul altfel decât numai prin turnare sau stropire.

Putem concluziona că, dacă în Biserica Apuseană s-a schimbat modalitatea primară a botezului, există următoarele motive:

jena la botezarea femeilor, având în vedere că, mai târziu, s-a sistat ordul diaconeselor, care serveau la botezarea femeilor;

numărul uneori foarte mare al celor care se botezau;

dificultatea de a conferi Botezul în țările nordice, unde îngheța apa în baptisteriu.

Un aspect important trebuie precizat și lămurit în privința diferitelor binecuvântări religioase, care se numesc în sens impropriu botez. La Romano-Catolici, încă din vechime s-a moștenit obiceiul de a boteza cheile bisericilor și în special ale catedralei din Roma. În aceste ceremonii se vede apartenența la unele superstiții și obiceiuri populare care n-au nicio asemănare cu botezul creștin. La Ortodocși, în special la noi românii, până astăzi poartă numele de botez stropirea ce o face preotul cu apă sfințită la începutul fiecărei luni. Aceste ceremonii religioase nu trebuie nicidecum confundate cu Tainele propriu-zise.

Importanța Botezului constă nu numai în cufundarea în apă (acțiunea materială), ci mai ales în împărtășirea în mod supranatural a bunăvoinței divine, eliberarea de sub stăpânirea celui rău și improprierea numelui de fii al lui Dumnezeu. Aceasta nu se face decât pronunțând formula prescrisă de Iisus Hristos: „În numele Tatălui, amin și al Fiului, amin, și al Sfântului Duh, amin, acum și pururea și în vecii vecilor”, în timpul cufundării în apă. Toți Sfinții Părinți sunt de acord că Botezul trebuie să se facă numai în numele și cu invocarea distinctivă a celor trei persoane ale Sfintei Treimi, stabilind prin această formulă egalitatea și consubstanțialitatea celor Trei Persoane.

La Romano-Catolici, cea mai veche formulă ritualistică este: “In Nomine Patris et Filii et Spiritus Sancti baptizo te.” S-a schimbat astfel formula Botezului, în loc de “botează-se”, fiind preferată declarația “Eu te botez”, ceea ce înseamna că preotul efectuează Taina și nu Mântuitorul Hristos, accentuându-se eronat personalitatea preotului săvârșitor. În Confesiunea Ortodoxă a Bisericii Catolice și Apostolice a Răsăritului se folosește următoarea formulă ritualistică: “În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Spirit”, săvârșindu-se în același timp întreita afundare. După cum se poate constata din formulele prezentate, numai cea a Bisericii Ortodoxe este cea mai corectă, pentru că reproduce exact sensul cuvintelor lui Iisus Hristos, care singur conferă harul divin în Taina Botezului.

Cuvintele pronunțate la Botez la persoana a treia au ca scop principal de a demonstra că puterea de naștere prin Botez este total independentă de persoana săvârșitorului. După învățătura Sfintei Scripturi și cea a Sfinților Părinți, Dumnezeu Însuși sau Iisus Hristos trebuie să fie considerat ca Săvârșitorul principal și propriu al Botezului; episcopii și preoții nu sunt decât niște săvârșitori vizibili care-L reprezintă pe Iisus Hristos.

Amintim că preotul slujitor într-un fel se prezintă în Biserica Răsăriteană și în alt fel în Biserica Apuseană. Într-adevăr, în Biserica Răsăriteană, el “se ascunde” sub Tainele pe care le săvârșește. Lăsând lui Dumnezeu lucrarea lor, în chip nemijlocit, el rostește, la forma pasivă sau la persoana a treia, slujbele pe care le săvârșește și vestește trimiterea darurilor harului dumnezeiesc, zicând: “se botează robul lui Dumnezeu”, sau, la alte Sfinte Taine: „se unge”, „se logodește”, „se cunună”, „se împărtășește robul lui Dumnezeu” etc. Dimpotrivă, în Biserica Apuseană, potrivit cu separația categorică și puternică a clerului de popor, preotul se prezintă însuși ca săvârșind și transmițând harul, în chip direct, zicând: „eu te botez”, „eu te ung”, etc.

Se deosebesc două feluri de săvârșitori:

1). Ordinari sau obișnuiti, adică aceia cărora le aparține de drept puterea de a administra botezul, cum sunt episcopii și preoții, căci lor le-a încredințat Mântuitorul administrarea Sfintelor Taine, și

2). Extraordinari, precum sunt diaconii, și chiar fiecare credincios în parte, bărbat sau femeie. Cu atât mai mult este valabil Botezul săvârșit de diacon sau de monah, însă trebuie completat de preot. Aceasta pentru că Dumnezeu vrea mântuirea cât mai multor oameni. În cazul Romano-Catolicilor, episcopul este săvârșitorul propriu și ordinar al Botezului solemn, preotul este cel al Botezului public iar diaconul este săvârșitorul botezului prin delegație. Numai în cazuri extraordinare toată lumea poate săvârși botezul, cleric sau laic, bărbat sau femeie, eretic sau necredincios.

Validitatea botezului săvârșit de laici în caz de necesitate este consecința principiului moral a Scripturii, că noi trebuie să ne îngrijim de mântuirea aproapelui nostru. Este știut faptul că preotul săvârșitor nu este decât un instrument de care se servește Mântuitorul, după cum se exprimă Fericitul Augustin: “Botezul este totdeauna botezul lui Hristos oricare ar fi mâna care l-ar fi dat.”

Milele lui Dumnezeu, împărtășind omului harul sfințitor și cu ajutorul ei îndreptarea sufletului nostru prin administrea Tainelor, nu sunt decât semne ale promisiunilor divine, semne care conțin și dau ajutorul prin ele însele. Astfel se împlinesc cuvintele apostolului Pavel din Epistola I către Corinteni (III, 7), unde se zice: “Nici cel ce planteză, nici cel ce udă este ceva, ci Dumnedeu care face să crescă”. Demnitatea morală a preotului săvârșitor nu alterează cu nimic validitatea Tainelor. Sfântul Ioan Botezătorul adeverește acestă afirmație despre Botez, spunând despre Iisus că: “Acela vă va boteza pe voi cu Duh Sfânt!” (Matei III, 11)

Sfântul Ioan Hrisostomul, vorbind despre oferirea harului prin preoți nedemni, învață că Hristos lucrează în mod extraordinar și prin aceștia, iar calitatea Botezului nu se prejudiciază nicidecum prin viața preotului.

Omul fiind născut prin Botez în viața creștină, această Taină este irepetabilă, căci după cum nașterea trupească nu se mai face a doua oară, la fel se întâmplă și cu nașterea spirituală. Acesta este principiul dogmatic stabilit de Apostolul Pavel: “Un Domn, o credință, un Botez.” (Efeseni, IV, 5)

Sfântul Ioan Damaschin, referindu-se la irepetabilitatea Botezului, spune: “Noi mărturisim numai un Botez spre iertarea păcatelor…Precum Domnul odată a murit așa și noi odată trebuie a ne boteza. Aceia care, fiind odată botezați în Tatăl și în Fiul și în Sfântul Duh și repetă botezul, răstignesc din nou pe Domnul Iisus, după cuvintele dumnezeiscului Apostol Pavel (Evrei VI, 4-6).”

2.5. Botezul sângelui

Deși botezul apei este obligatoriu pentru toți oamenii, totuși sunt cazuri când, după credința întregii Biserici, poate fi înlocuit cu un alt botez extraordinar, numit botezul sângelui sau suferința morții martirice pentru lisus Hristos, fiind astfel nenumărte împrejurări în Biserică, atunci când martirajul a fost el însuși un Botez. Hristos arată puterea acestui tip de Botez: “Oricine-și va pierde sufletul său pentru Mine și pentru evanghelia Mea, mântui-l-va” (Marcu VIII, 35) și “Fericiți cei prigoniți pentru dreptate, că a acelora este Împărăția Cerurilor” (Matei V, 10). Chiar dacă acești martiri nu au fost însă botezați, ei sunt venerați de Biserică în rândul sfinților.

Dovezi pentru realitatea botezului sângelui găsim și în cuvintele lui Iisus adresate celor doi fii ai lui Zevedeu: “Puteți bea paharul care-L voi bea Eu și să vă botezați cu botezul cu care Eu mă voi boteza?” (Marcu X, 38), apoi: „Paharul Meu cu adevărat veți bea și cu botezul cu care Eu Mă botez vă veți boteza….” (Matei XX, 22-23). Botezul de care vorbește aici Iisus Hristos trebuie înțeles nu ca botez al apei, (căci acesta-l primise mai înainte în Iordan) ci un alt botez viitor, adică moartea de pe Cruce pe care avea să o sufere pentru neamul omenesc.

Sfinții Părinți, deși inspirați de înaltul act al lepădării de sine pentru credință, cu toate că au înălțat atât de mult efectele Botezului sângelui, totuși n-au comparat niciodată sângele vărsat de un om cu sacrificiul cel mare al Dumnezeu-Omului, care spală păcatele oamenilor prin Sfânta taină a Botez.

2.6. Botezul dorinței

Dumnezeu dorește ca toți oamenii care-și întorc ochii către El, să aibă parte de Împărăția Cerurilor. Sunt cazuri când săvârșirea riturilor liturgice de la Botez nu este posibilă, astfel că Biserica, interpretând voința divină, a stabilit că ajutorul sau îndurarea oferite de Dumnezeu, curăță întru totul sufletul omului care dorește să primească botezul, purtând numele de botezul dorinței. Se mai numește botezul credinței sau al dragostei, pentru că reprezintă un eflux al iubirii către Dumnezeu, către adevăr și dreptate, un eflux al credinței care produce o pocăință sinceră și demnă de a înlocui botezul apei, când omului îi este imposibil de a-l primi.

Biserica a exprimat credința în adevărul acesta prin aceea că, încă de la început a încununat între sfinți, și pe toți drepții Vechiului Testament, deși aceștia n-au primit botezul apei. Botezul acestora s-a înlocuit prin credința în viitorul Mesia și prin dorința fierbinte de a se mântui printr-Însul, după cum se exprimă Apostolul neamurilor: “s-a socotit lui Avraam credința spre îndreptare” (Romani IV, 3), și “prin credință Enoh s-a mutat ca să nu vadă moartea” (Evrei XI, 5).

Puterea și realitatea botezului dorinței a exprimat-o Iisus Hristos în cuvintele pe care le-a adresat femeii păcătoase: “iartă-se păcatele ei cele multe că mult a iubit” (Luca VII, 47); iertarea păcatelor celor mai grele o atribuie Iisus iubirii celei fierbinte către Dumnezeu, de care era însuflețită femeia cea păcatosă; prin urmare, în cuvintele de mai sus, Iisus învață că dragostea fierbinte este în stare să câștige omului mântuirea.

În privința învățăturii romano-catolice, regăsim de asemenea o formă asemănătoare a botezului extraordinar de la ortodocși. Astfel că Hristos vorbește despre trei forme de Botez, și anume:

Botezul sângelui (sanguinis), Iisus fiind botezat în sângele său, în moartea sa (Marcu X, 38; Luca XII, 50). Acest Botez îl primesc martirii care sunt asimilați la moartea lui Hristos, cum a fost spre exemplu Sfântul Ștefan (Fapte, VII, 55-60);

Botezul apei (fluminis) prin puterea Duhului Sfânt care realizează o nouă naștere și o nouă generație;

Botezul dorinței (flaminis) pentru cei care fară vina lor nu au fost botezați dar îl adoră pe Dumnezeu și trăiesc în conformitate cu conștiința lor. (Romani, II, 10-15)

2.7. Simbolistica ceremonialului Tainei

Prin ceremonie se înțelege întrunirea mai multor acțiuni, formalitățile și modul de a lucra, care sunt deosebite și cu o înaltă semnificație. În creștinism ceremoniile au un scop foarte înalt, ele ne pun continuu sub ochii noștri pe Dumnezeu-Sfințitorul inimilor noastre, care prin Iisus Hristos a răscumpărat omenirea de sub pedeapsa condamnării, și prin acordarea îndurării dumnezeiești se îngrijește de sufletul nostru.

În Biserica Ortodoxă, Botezul totdeauna este precedat de ceremonia de la a opta zi când i se pune și nume pruncului, fiind purtător al unui nume de sfânt din calendarul ortodox. Copilul este adus la Biserică, iar preotul, însemnează gura, fruntea și pieptul pruncului, binecuvântându-l cu mâna, apoi citește o rugăciune pentru punerea numelui, ca o aducere aminte a momentului în care Mântuitorul a fost tăiat împrejur într-a 8-a zi după ce S-a născut și I s-a pus numele. (Luca II, 21).

Rânduiala pentru îmbisericirea pruncului și pentru curățirea lăuzei, la 40 de zile după naștere, se săvârșește în Biserică și cuprinde două rugăciuni: pentru curățirea mamei, spre a se putea împărtăși cu Sfintele Taine, și alte trei pentru binecuvîntarea pruncului. Urmează apoi închinarea pruncului în biserică, prin formula: „Se îmbisericește robul lui Dumnezeu (N), în numele Tatălui…”. Apoi se rostește rugăciunea „Acum slobozește…”, iar pruncul este pus pe solee în fața ușilor împărătești în semn că e închinat Domnului. Dacă pruncul este băiat și a primit deja Botezul este introdus și în Sfântul Altar, ocolindu-se Sfânta Masă.

În Biserica Romano-Catolică lipsește însă acest ceremonial, iar părinții participă activ la slujba botezului, prezentând pe copil Bisericii, revenindu-le următoarele obligații: ei cer public botezul copilului lor; aici preotul se adresează părinților, zicând : „Iubiți părinți, ați cerut Botezul pentru copilul dumneavoastră. Prin aceasta vă declarați dispuși să-l creșteți în credință, așa încât, păzind poruncile să învețe a iubi pe Dumnezeu și pe aproapele, după pilda lui Hristos. Vă dați seama de răspunderea aceasta?”, aceștia răspunzând afirmativ. Apoi sunt întrebați și nașii dacă sunt dispuși să ajute pe părinți la educarea religioasă a copilului,. însemnează fruntea lui cu semnul Crucii; dau răspunsuri la lepădări și fac mărturisirea credinței; țin copilul în brațe în timpul botezului; poartă lumânarea aprinsă și primesc binecuvîntarea de la sfârșit, specială pentru ei. Părinții și nașii, răspunzând întrebărilor de credință, mărturisesc propria lor credință, în fața comunității, pentru a se arăta că mediul familial este propice pentru creșterea ulterioară a pruncului în credința în care a fost botezat. Dacă părinții nu mărturisesc credința Bisericii Catolice, în cadrul convorbirilor dinaintea Botezului, se amână Botezul până când cineva din rude se va obliga că va crește pruncul în această credință, devenind apoi nașul lui. Acest dialog se încheie prin următoarea rugăciune: „Dumnezeule, cel Atotputernic și veșnic, Tu dăruiești credință fără de care nu există botez. Să ascultăm acum cuvântul Tău, pentru ca să sporească în noi credința, prin Hristos Domnul nostru. Amin.”

În legătură cu rânduielile introductive, putem spune că și ele constituie o renunțare la tradiția baptismală primară. Aducerea copilului la Botez de către părinți e o dovadă că în romano-catolicism s-a pierdut semnificația îmbisericirii. Declararea publică a numelui pe care doresc să-1 dea copilului este și ea o renunțare. În Biserica Ortodoxă numele copilului este pus în a opta zi, după cum am menționat mai sus, de către Biserică, exprimând ideea că numele fiecărui creștin este conferit de Dumnezeu Însuși, care-l cheamă să participe la comuniunea sfinților în calitate de persoană responsabilă. De fapt acest nume i se consfințește în actul botezului, odată cu exprimarea formulei: „Botează-se robul lui Dumnezeu (N)…”

După aceasta se rostește rugăciunea celui chemat spre botezare, cu rânduielile specifice din Molitfelnic. Preotul urmează să sufle de trei ori în chipul crucii asupra pruncului, care reprezintă renașterea în har prin puterea Sfintei Treimi, și-l însemneză de trei ori la frunte, gură și piept, zicând la fiecare însemnare: “mâinile tale m-au făcut și m-au zidit”, pronunțând o rugăciune “ca să-l îndepărteze de înșelăciunea cea veche și să-1 umple de credință ca să cunoască pe adevăratul Dumnezeu, pe Fiul său Iisus Hristos și pe Duhul cel Sfânt.”

Precum suflarea vântului alungă tot ce este rău, așa și preotul suflă asupra duhului celui necurat, alungându-l cu puterea de sus și pregătindu-l pe neofit pentru baia înfierii. Canonul 7 al Sinodului al II-lea Ecumenic amintește de suflarea de trei ori asupra catehumenilor, după care erau aduși la Botez, prezentă și la romano-catolici. Urmează însemnarea de către preot a catehumelului în chipul Sfintei Cruci, fiind cea mai puternică armă împotriva vrășmașului. În schimb, în cazul romano-catolicilor, această rânduială se săvârșește nu înainte de Botez, ci după.

În timp ce preotul citește rugăciunea, ține mâna pe prunc, care înseamnă oferirea de putere, după cum făceau Sfinții Apostolii (Fapte VI, 6), “…rugându-se, și-au pus mâinile peste ei”. În cazul romano-catolicilor, aceștia pun apoi puțină sare sfințită prin rugăciuni, în gura celui ce vine către Botez, ca simbol al dezvoltării gustului de a păstra veșnic harul primit prin Botez, drept pentru care ortodocșii nu au acest adaos. Prin exorcismul care este rostit la binecuvântarea sării: „Alung din tine pe satana substanța sării…”, preotul săvârșitor alungă puterea celui necurat, rugându-se pentru a sfinți sarea spre a deveni ea însăși “un sacrament care tămăduiește și alungă duhul cel necurat”. Urmează apoi trei exorcisme (certări) adresate diavolului, care la început au fost instituite pentru adulții ce veneau din păgânism la creștinism, ca mai pe urmă să treacă și în rândul copiilor. Acest ritual este o dovadă cu privire la credința în păcatul originar, pentru că pe lângă certarea demonului, exorcismele mai au ca scop de a ridica toată puterea acestuia de deasupra celui botezat.

După învățătura Bisericii Ortodoxe, în timpul exorcismelor, copilul trebuie ținut cu fața către apus pentru a reprezenta mai bine lepădarea de diavol și dorința de a se împreuna cu Hristos, aceste exorcisme întâlnindu-se și în ritualul romano-catolic. După exorcisme, preotul suflă de trei ori asupra pruncului în chipul crucii, însemnându-1 la frunte, la gură, și la piept zicând: “Depărtează de la dânsul pe tot viclenul și necuratul duh ce se ascunde și se încuibează în inima lui.”

După rostirea unei alte rugăciuni, preotul îl întreabă pe cel ce se botează, de trei ori: “Te lepezi de satana? Și de toate lucrurile lui? Și de toți îngerii lui ? Și de totă închinarea lui ? Și de toată trufia lui? la care catehumenul răspunde: “Mă lepăd”; iar de este prunc, răspunde nașul în locul său.

Copilul adus spre botezare este ținut în brațe de o persoană matură, care ia numele de naș; atribuțiile nașului se încep odată cu prezentarea copilului la Biserică și nu se sfârșesc decât atunci când a ajuns el însuși să priceapă religia în care a fost încreștinat. Nașii, (suceptrices, sponsores, suceptores) primeau neofitul când ieșea din apă; se mai numeau și gestantes, fiindcă ei primeau în brațe copilul pe care l-au adus spre botezare. Aceștia vor deveni părinții spirituali ai copilului, fiind creștini ortodocși și care de asemenea vor trebui să aibă preocupări creștine.

După lepădări preotul întrebă: “Te-ai unit cu Hristos”? la care nașul răspunde în numele pruncului: “M-am unit cu Hristos”, apoi la întrebarea: “și crezi Lui”?, nașul răspunde: “cred Lui ca Unui Împărat și Dumnezeu”. Din acestă expunere înțelege ușor că de la cel ce apropie către Botez se cere credință, după cuvintele lui Iisus: „Cel ce va crede și se va boteza se va mântui” (Marcu XVI, 16).

După mărturisirea credinței, nașul rostește Simbolul de Credință Niceo-Constantinopolitan, apoi se repetă întrebarea: Te-ai Unit cu Hristos?, și la răspunsul afirmativ din partea nașului urmeză închinarea în Tatăl, în Fiul și în Duhul Sfânt, apoi nașul cu copilul intră în Biserică, iar preotul începe slujba de sfințire a apei pentru Botez, iar în acest timp preotul aprinde o lumânare și o dă nașului.

La romano-catolici, întrebările se fac asupra fiecărei persoane ale Sfintei Treimi separat, și în loc de simbolul Niceo-Constantinopolitan se pronunță așa numitul Simbol Apostolic. În data de 28 octombrie 1931, reprezentanții celor două Biserici, ortodocșii, respectiv cei catolici, au abordat problema Sfintelor Taine, ajungând la un consens deplin privitor la ideea de “sacrament”, recunoscând numărul de șapte Taine, fără nicio deosebire, scoțând în evidență însă într-o manieră specială două Sfinte Taine pentru rolul lor dominant.

După aceste ceremonii, copilul este introdus în Biserică, care, de acum înainte, îi va fi casa duhului său, iar cerul locuința. După sfințirea apei, preotul sfintește și untdelemnul, după care unge pe pe pruncul adus spre botezare la frunte, la piept, la spate, pronunțând mici formule cu conținut mistic.

Romano-catolicii ung și ei înainte de Botez pe candidați, însă cu uleiul sfințit de către episcop, și numai în cazuri excepționale îngăduie preotului să sfințească uleiul la botez. Drumul parcurs de către catehumen către cristelința în care urmează a se boteza, simbolizează traseul trupului Mântuitorului de la locul Crucii, către mormântul care era alături. „Când vei vedea colimvitra apelor și mâna preotului întinsă asupra capului tău, să nu crezi că aceea ar fi apă simplă și că doar mâna preotului se întinde peste capul tău. Căci nu omul este cel care lucrează cele ce se fac, ci harul Sfântului Duh este cel care sfințește și firea apelor și se întinde asupra capului tău cu mâna preotului”.

După acesta, preotul săvârșitor cufundă de trei ori copilul în apă, care simbolizează faptul că cel ce se creștinează moare pentru lume și înviază în Hristos, pronunțând formula: “Boteză-se robul lui Dumnezeu (N) în numele Tatălui, amin, și al Fiiului, amin, și al Duhului Sfânt,amin”. Apoi se citește psalmul 31, iar preotul prezintă nașului pe noul creștin, îmbrăcându-1 într-o haină albă (pallium). Acest veșmânt prefigurează viața îngerească, curată și nepătată, a triumfului și a victoriei, semn al renașterii din nou și al triumfului asupra diavolului. Lumânarea aprinsă închipuie datoria de a lumina în lume prin fapte bineplăcute lui Dumnezeu, precum luminează în întuneric lumina. Toate aceste ceremonii sunt din vremea Sfinților Apostoli, existând în Biserica primară și vorbind de acestea majoritatea Sfinților Părinți. Dacă rămane ceva din vechiul Adam, în cel care a ieșit din cristelniță, aceasta este nu atât moartea, fiindcă lepădând tot ceea ce avea înfricoșător, devine simplă trecere la viața veșnică (I Corinteni XV, 16), ci cugetul trupesc, înclinarea spre păcat, așa numita concupiscentia. Întrucât aceasta nu are natura păcatului, fiind numai îndemn spre păcat, cum am văzut, nu se socotește credinciosului. Referitor la acest aspect, Părintele Stăniloae afirma:“Prin Botez, adică prin scufundarea omului în apă în numele Sfintei Treimi, se produce moartea omului vechi și renașterea lui la viața adevărată a lui Hristos. Odată cu aceasta, omul se spală de păcatul strămoșesc și de toate păcatele săvârșite mai înainte și se imprimă chipul lui Hristos în el. Prin aceasta omul, unind-se cu Hristos, este introdus în Biserică.”

Acum nou-botezatul este uns cu Sfântul Mir, făcându-i-se semnul crucii la frunte, nări, gură și la urechi, pronunțându-se cuvintele: “Pecetea darului Duhului Sfânt”. Prin aplicarea acestei peceți, cel botezat primește de la Dumnezeu ajutorul necesar pentru a se întări și a crește în viața spirituală.

Până în secolul al XIII-lea și romano-catolicii împărtășeau ungerea cu Sfântul Mir, îndată după Botez. Dar mai apoi s-a despărțit sacramentul Sfântului Mir de cel al Botezului, având privilegiul doar episcopul de a unge cu Sfântul Mir, preoții neputând să practice acest sacrament decât numai împuterniciți de către episcop. După Botez, săvârșitorul unge creștetul copilașului cu Chrisma (Sfântul Mir) zicând: ”Dumnezeu Atotțiitorul, Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, care te-a născut din noi din apă și din Duh Sfânt, te unge cu Mirul mântuirii întru același Iisus Hristos, Domnul nostru.”

În concluzie, asemănările dintre rânduielile baptismale romano-catolice și cele ortodoxe se datorează originii lor comune, care se află în rânduiala vechii Biserici creștine. Unele deosebiri dintre aceste rânduieli s-au dovedit a fi dezvoltări ale rânduielii primare din două rituri diferite, altele, însă, sunt inovații introduse ulterior în practica romano-catolică, după cum am văzut.

Spre deosebire de Biserica Ortodoxă, Biserica Romano-Catolică a păstrat și aprofundat, după Conciliul II Vatican, deosebirea dintre rânduiala botezului adulților și cea a pruncilor, atât ca solemnitate, cît și ca ritual. În general, se observă că rânduiala Botezului catolic este concepută ca o slujbă familială, iar nu ca una a Bisericii.

Tendința de revenire la practica Bisericii primare, manifestată în noua rânduială a botezului, constituie în același timp și o tendință de apropiere de Ortodoxie. Biserica latină n-a renunțat însă la practica ce o deosebește de Ortodoxie, apărută pe timpul papei Leon cel Mare, de a amâna, în cazul botezului pruncilor, Taina Mirungerii (Confirmarea) și implicit Sfânta Euharistie, până la vârsta de 7—12 ani.

În teologia romano-catolică, după Conciliul II Vatican, interpretarea Botezului ca moarte și înviere cu Hristos își recapătă locul cuvenit, recunoscându-se practica afundării ca adecvată acestei interpretări. Catolicii recunosc botezului aceleași efecte ca și ortodocșii, adăugând că după renașterea baptismală rămâne în om concupiscența, înclinarea spre păcat, adică dispare păcatul, dar rămân urmările lui. Diferența principală față de ortodocși este că, după doctrina catolică, Tainele împărtășesc grația creată, grația meritată de Hristos, dar nu din Însuși Hristos. Și Botezul, după teologia romano-catolică, conferă primitorului o grație creată.

În Biserica Ortodoxă nu s-a formulat o doctrină oficială și precisă în privința Tainelor din afara Bisericii. În practică s-a acționat în mod diferit când a fost nevoie de a se judeca botezul unui eretic sau schismatic revenit la Biserica Ortodoxă. Biserica a făcut uz de iconomie când a crezut de cuviință, recunoscând și făcând valide unele Taine săvârșite în afara Bisericii. Iconomia este o excepție, o libertate a Bisericii, însă nu o libertate absolută care ar putea fi aplicată tuturor. Posibilitatea aplicării iconomiei arată că Tainele sunt acte eclesiale, condiționate de Biserică și exprimând credința Bisericii. Aplicarea iconomiei este limitată de două criterii: de săvîrșirea canonică a Tainelor (…), unită cu o credință aproximativ corespunzătoare (de ex. Botezul în numele Sfintei Treimi și credința în ea…) și de interesul superior al Bisericii, care coincide cu mântuirea unui cât mai mare număr de suflete.

Chiar dacă s-a respectat forma, o Taină din afara Bisericii este săracă de conținut, însă Biserica o poate umple de substanță atunci când interesul ei superior o cere. Unii teologi ortodocși înclină spre recunoașterea botezului săvârșit corect în afara Bisericii. Aceasta ar însemna însă o ignorare a credinței în sacramentalitatea Bisericii. Nu este justă nici cealaltă extremă, cea a negării oricărui conținut obiectiv în aceste Taine. Trebuie păstrată calea de mijloc între cele două extreme.

2.8. Efectele Botezului

După învățătura Bisericii, Botezul mai întâi șterge toate păcatele: în prunci pe cel originar, iar în cazul celor maturi, pe cel original și pe cele făcute cu voință; înlătură pedepsele datorate păcatului și revarsă mila în sufletul celui care-l primește. După expresia Sfintei Scripturi, devenim fiii ai Celui Prea-Înalt (Ps. LXXXI, 6). Dar nu numai păcatele ni se iartă prin botez, ci devenim și fii ai lui Dumnezeu: “Voi toți, învață Apostolul Pavel, fii ai lui Dumnezeu sunteți prin credința cea întru Iisus Hristos; căci câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și îmbrăcat.” (Galateni 3, 26-27) Primirea Tainei Botezului este ușa de intrare în Biserică și primul pas către dobândirea Împărăției Cerești.

Un alt efect al acestei Taine este că se imprimă asupra celor care îl primesc un semn mistic prin care îngerii pot să îi deosebească de cei care nu sunt botezați. Botezul nu este numai ruptura produsă între noi și restul lumii păgâne, ci, mai ales, ruptura de vechiul mod de viață caracterizat de patimi. Prin această Taină primim canonul adevărului, care restabilește legătura ontologică om – Dumnezeu. Odată petrecută această etapă, este nevoie de o luptă permanentă, cu multă râvnă, pentru a reactualiza constant roadele Botezului, luptă care angajează întreaga ființă a omului. Haina de lumină a Botezului se reînnoiește permanent prin lacrimile pocăinței unite cu smerenia.

Biserica creștină învață, că botezul ne curăță de păcatul originar, precum și de păcatele săvârșite înainte de primirea acestei Taine; cel botezat devine templu al lui Dumnezeu și moștenitor Împărăției Cerurilor. Prin Botez noi ne unim cu Iisus Hristos, precum membrele corpului, oferinduni-se dreptul de a fi părtași la toate celelalte Taine.

Botezul este cunoașterea lui Dumnezeu, ea produce iubirea: una o aduce pe cealaltă căci nu poți iubi dacă n-ai cunoscut mai inainte frumusețea. Cunoașterea ca și iubirea sunt când imperfecte când perfecte. Când cineva cunoaște perfect ce este bun și frumos, atunci iubește cum trebuie. Dacă nu cunoaște bine, iubește mai puțin. Botezul aduce neofiților percepția și pregustarea lui Dumnezeu. Ei au văzut frumusețea în toată strălucirea ei, au admirat-o și s-au bucurat de ea. Au dobândit în chip experimental o cunoaștere mult mai adâncă decât dacă i-ar fi învățat cineva.

Botezându-ne ne luminăm, luminându-ne, ne înfierm, înfiindu-ne ne desăvârșim: desăvîrșindu-ne dobândim nemurirea. Psalmistul zice: „Eu am spus: voi sunteți dumnezei și, cu toții, fii ai Celui Prea Înalt” (Ps. LXXXI, 6). Această lucrare sfântă se numește în multe feluri: har și luminare, desăvârșire și spălare. Spălare, pentru că prin ea ne curățim de păcate; har, căci prin ea se iartă vina pentru păcate; luminare, pentru că prin ea se strecoară acea Sfântă lumină mântuitoare, ceea ce înseamnă că vedem departe în Dumnezeire; iar desăvîrșire o numim pentru că nu este nevoie să fie întregită cu nimic. Ce oare mai lipsește celui ce a cunoscut pe Dumnezeu? Mântuirea este urmarea lui Hristos.

Botezul este Taina prin care suntem încorporați în noua ontologie inaugurată de Iisus Hristos și primim în suflet viața cea nouă. Acum dezbrăcăm hainele de piele pentru a putea îmbrăca haina împărătească de la început, pe care a pierdut-o Adam. Începutul vieții spirituale îl constituie Botezul, iar pentru cei profani, convertirea. Prin Botez, satana este alungat din suflet. După moartea și Învierea împreună cu Hristos, harul activează în profunzimile tainice ale sufletului, iar atacurile demonilor sunt lansate din exterior asupra trupului, războiul nevăzut situându-se pe tărâmul voinței. Botezul sângelui are aceleași efecte ca cel săvârșit cu apă.

Astfel, numai credința și renașterea reprezintă desăvârșirea vieții, căci niciodată Dumnezeu nu slăbește în lucrul Său. După cum voința Lui devine înfăptuire și se numește “lume”, tot astfel hotărârea Lui este mântuirea oamenilor și se numește Biserică… Dacă ne botezăm, înlăturăm, prin Duhul Sfânt, păcatele întunecate ca pe o funingine și căpătăm ochii curați, neîmpiedicați și luminați ai duhului.

Numai prin astfel de ochi putem vedea Dumnezeirea, căci astfel Duhul Sfânt se revarsă din cer asupra noastră. Acesta este un potop veșnic de lumină, prin care putem să întrezărim lumina veșnică.

Botezul ne naște pentru viața în Hristos, ne face mădulare ale Trupului Său tainic, care este Biserica. El sădește în noi sămânța sau pune temelia unirii noastre cu Hristos, creează în ființa noastră acel început de viață supranaturală. Rânduiala baptismală ortodoxă, prin întreaga ei structură, implică această participare, exprimând atât lucrarea harului, cât și angajarea liberă a primitorului spre o viață de credință și fapte bune, evidențiind caracterul comunitar (eclesial) al Tainelor de inițiere.

MIRUNGEREA

3.1. Mirungerea ca sacrament

Mirungerea este Taina care împărtășește energiile spirituale și care le pune în lucrare, când pe una când pe cealaltă, când pe mai multe laolaltă, după caz. Ungerea cu Sfântul Mir are asupra celor botezați același efect pe care îl aveau odinioară punerea mâinilor de către Sfinții Apostoli peste cei de curând botezați. “Atunci (Petru și Ioan) și-au pus mâinile peste ei și au luat Duh Sfânt.” (Fapte, VIII, 17) Tot așa, prin Mirungere Mângâietorul Își revarsă darurile Sale peste cei botezați.

Mirungerea, în ansamblul riturilor sale, tinde să comunice virtutea Sfântului Duh; îndeosebi ungerea introduce pe Iisus Hristos Însuși, în Care este mântuirea și nădejdea creștinilor, prin Care ni se împărtășește Sfântul Duh și prin Care noi suntem conduși la Tatăl. Desigur, întreaga Sfântă Treime divină colaborează la renașterea noastră, dar autorul imediat e Însuși Cuvântul, nu numai atâta vreme cât a trăit pe pământ, ci totdeauna de atunci încoace, atât timp cât El va păstra firea noastră, care L-a așezat mijlocitor al nostru pe lângă Dumnezeu-Tatăl și ni-L dă pe Duhul Sfânt.

Taina Mirungerii acorda odinioară celor botezați harismele vindecării, sau ale profeției, sau ale glosolaliei (vorbirii în limbi), și altele (I Corinteni XII, 14), care dovedeau puterea supranaturală a lui Hristos. Aceste semne extraordinare erau necesare pe vremea întemeierii Bisericii, pentru răspândirea creștinismului.

Primitorii acestor harisme fie au prezis viitorul, fie au izgonit duhurile rele, fie au vindecat bolnavi prin rugăciunile lor, și nu numai cât au fost în viață, ci chiar și după trecerea la cele veșnice, căci puterea supranaturală nu părăsește trupurile fericiților după moartea lor.

Dar tot Mirungerea este Taina care procură creștinilor darurile atât de folositoare sufletelor sau virtuțile obișnuite: evlavia, rugăciunea, dragostea, curăția și altele, cu toate că acest fapt scapă din vedere multor creștini, care ignoră toate efectele acestei Sfinte Taine. Ei nu-și mai dau seama de primirea acestor daruri pentru că primesc această taină la vârsta prunciei, iar când ajung la vârsta cunoașterii sunt pervertiți și au ochii sufletului orbiți.

Așadar, fără îndoială, Mirungerea produce roadele sale în toți cei ce au primit-o, numai că nu toți au conștiința acestor daruri și nu dovedesc nicio grijă de a pune în lucrare sau de a valorifica această comoară, fie pentru că se află la o vârstă prea fragedă, fie că n-au fost suficient pregătiți pentru primirea acestei Sfinte Taine. Totuși, unii dintre aceștia, mai târziu prin regretele, lacrimile și viața lor îmbunătățită, dovedesc că au primit de fapt darurile acestei Taine. De aceea scria Sfântul Apostol Pavel lui Timotei: „Nu fi nepăsător cu darul care este în tine” (I Timotei IV, 14), subliniind a înțelege prin aceasta că darul nu folosește la nimic dacă îl lăsăm în părăsire și că se impune strădanie neîncetată și veghe celor ce vor ca sufletul lor să aibă profitul spiritual cuvenit din această Taină.

O astfel de învățătură cu privire la roadele Mirungerii au și romano-catolicii, afirmând că: „în viața creștină, ceea ce contează mai mult, este însăși prezența Duhului Sfânt care ne transformă pentru a ne da o față nouă. Chiar și din terenul cel mai arid, El, Care suflă unde vrea și cum vrea, poate să producă roade minunate, cu condiția ca să găsească disponibilitate, deschidere, corespundere. Duhul nu înlocuiește efortul personal, dar ne mișcă lăsându-ne liberi, capabili să consimțim sau nu acțiunii sale. Astfel, în ciuda faptului că Mirul, per se, este sacramentul bărbăției spirituale care ne face „coresponsabili" în Biserică, martori înfocați ai lui Cristos, din nefericire există și miruiți lâncezi, fricoși și inactivi. Duhul Sfânt nu constrânge pe nimeni. Ce trebuie să facem ca să ne deschidem acțiunii Duhului? Prima condiție este practicarea virtuților creștine, mai ales a umilinței. Apoi, este nevoie de un spirit de reculegere interioară, este nevoie să ne retragem deseori în tăcere, cu răbdare, cu calm, pentru a reflecta asupra prezenței lui Dumnezeu în noi, pentru a asculta cuvintele sale, pentru a conversa cu El în toată intimitatea și familiaritatea. Este nevoie să-i spunem întotdeauna și imediat „da" și a urma cu promptitudine și generozitate și cele mai mici inspirații. În sfârșit, ca și Apostolii în sala cinei de taină, să-l invocăm cu insistență să coboare asupra noastră pentru ca să ne umple cu prezența sa. În măsura în care vom fi sub acțiunea Duhului Sfânt, vom experimenta și celelalte roade amintite de Sfântul Paul: iubirea, pacea, bucuria, cordialitatea, dărnicia, răbdarea, moderația, armonia și zelul (Galateni V,22). Duhul Sfânt nu vine niciodată cu mâinile goale. El este Iubire care vine la noi și ne umple de prezența sa, prezență care creează comuniunea cu Tatăl și cu Fiul pentru că de la dânșii vine comuniunea cu ceilalți credincioși și cu celelalte comunități. EI este cel care ne însuflețește pe noi și întreaga Biserică.”

Iluminarea pe care Botezul o produce în suflet îndată ce a fost primit, nu se manifestă în afară imediat la unele persoane; ea nu se descoperă decât numai după o trecere oarecare de timp, când, cu prețul unor strădanii insistente și mulțumită iubirii lor pentru Hristos, își curăță ochii sufletului.

Mirungerea (din gr. to miron hrisma, lat. unctio), desemnează Taina împărtășirii darurilor și harismelor Duhului Sfânt, săvârșită prin invocarea Duhului Sfânt și ungerea cu Sfântul Mir, prin care cel nou botezat este pecetluit ca “preot” și „rege” în preoția universală a Bisericii (Ioil II, 28; Fapte II, 17). Mirungerea își are originea în pogorârea Duhului Sfânt asupra lui Iisus la Botezul Său la râul Iordan; mai apoi s-a administrat în Biserica primară prin punerea mâinilor (Fapte VIII,17; XIX, 6), mai fiind numită „ungere” și se săvârșește în cadrul Sfintei Liturghii, fiind precedată de Botez, apoi urmată de Taina Euharistiei, ca parte integrantă din Tainele de inițiere, ca un tot unitar sacramental.

După ce sufletul a fost curățit de păcat prin Botez, trupul primește pecetea întăririi fizice și a vieții spirituale dobândite la Botez, prin Mirungere. Această Taină se mai numește: ungerea mântuirii, împărtășirea Duhului, Taina sau simbolul Duhului, întărire, desăvârșire, pecetea Duhului.

3.2. Instituirea divină. Forma și materia Mirungerii

Mântuitorul a trimis pe Sfântul Duh Apostolilor ca să-i întărească în împlinirea chemării lor. La rândul lor aceștia au transmis puterea Sfântului Duh creștinilor, prin punerea mâinilor asupra capului celor botezați, așa cum arată Faptele Apostolilor: „Atunci Apostolii din Ierusalim auzind că Samaria a primit cuvântul lui Dumnezeu, au trimis la ei pe Petru și pe Ioan, care venind s-au rugat pentru ei, ca să primească Duhul Sfânt, căci nu se pogorâse încă peste niciunul din ei, ci erau numai botezați în numele Domnului Iisus. Atunci și-au pus mâinile peste ei și au luat Duhul Sfânt.” (Fapte, VIII, 14-17). Cu timpul a rămas în Biserică numai ungerea, care înfățișează partea nevăzută, o Taină într-o formă mai concretă decât punerea mâinilor. Despre Mirungere vorbește și Sfântul Apostol Pavel: “Iar Cel ce ne întărește pe noi împreună cu voi în Iisus Hristos și Cel ce ne-a uns pe noi este Dumnezeu, care ne-a și pecetluit pe noi și a dat arvuna Duhului, în inimile noastre.” (II Corinteni I, 21-22).

Deci Taina Mirungerii provine tot de la Hristos Însuși, cu toate că în Evanghelii sau în celelate cărți ale Noului Testament, nu se arată direct instituirea ei de către Hristos. Există însă suficiente texte care vorbesc despre despre anticiparea ei și despre practicarea ei de către Apostoli, precum și despre lucrarea ei practică de Taină în rândul celorlalte Taine. Astfel Mântuitorul făgăduiește Apostolilor că le va trimite pe Duhul Sfât (Ioan XIV, 16-17, 26; XV, 26; XVI, 13-15; Matei X, 20; Luca XII, 12; XXIV, 49; Fapte I, 8). Despre lucrarea specifică a acestei taine vorbește Mântuitorul când spune: „Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui.” „Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe care aveau să-l primească acei ce cred în El. căci încă nu era dat Duhul pentru că Iisus încă nu fusese proslăvit.” (Ioan IV, 14; VII, 38-39; Fapte II, 17 și 33).

Se consideră că prin rostirea formulei „pecetea Darului Duhului Sfânt”, se face referire directă la un text paulin care confirmă practicarea acestei taine: „Întru Care și voi auzind cuvântul adevărului, Evanghelia mântuirii voastre, crezând în El ați fost pecetluiți cu Sfântul Duh…” (Efeseni I, 13).

Chiar din timpul Sfinților Apostoli, această Taină s-a săvârșit sub două forme: prin punerea mâinilor, care era forma inițială (Fapte VIII, 15-17; XIX, 6) și prin ungerea cu Sfântul Mir, cum reiese din II Corinteni I, 21-22: „Iar Cel ce ne întărește pe noi împreună cu voi, în Hristos și ne-a uns pe noi este Dumnezeu, Care ne-a pecetrluit pe noi și a dat arvuna Duhului în inimile noastre”, și din I Ioan II, 20 și 27: „Iar voi ungere avexți de la cel Sfânt și știți toate…și ungerea pe care ați luat-o de la El rămâne întru voi și n-aveți trebuință ca să vă învețe cineva, ci precum ungerea Lui vă învață despre toate și adevărat este și nu este minciună, rămâneți întru El, așa cum v-a învățat.”

Că punerea mâinilor după Botez și ungerea cu Sfântul Mir este una și aceeași taină, se adeverește și prin aceea că Sfinții Părinți ai Bisericii, încă din perioada imediat apostolică, indică temeiuri scripturistice ale Tainei Mirungerii atât din textele care vorbesc despre punerea mâinilor, cât și din cele care vorbesc despre ungerea cu Sfântul Mir, la un loc, învederând că este vorba de una și aceeași lucrare mântuitoare, adică Taină. Acest lucru îl afrimă și canoanele 7 și 48 ale Sinodului din Laodiceea (366) și canonul 38 al Sinodului din Elvira (306).

Originea dumnezeiască a acestei sfinte Taine o dovedesc și numeroasele mărturii ale Părinților și Scriitorilor Bisericești, din care redăm câteva: „Noi de aceea ne și numim creștini, pentru că am fost unși cu dumnezeiescul Mir.” (Teofil al Antiohiei); „După ce am ieșit din baia Botezului, ne ungem cu ungere sfântă după ritualul vechi, precum și la preoție se ungeau cu untedelemn din corn. Ungerea ni se face material, dar ea poartă roade duhovnicești, că suntem curățiți de păcate. Apoi vine punerea mâinilor, cu care unindu-se binecuvântarea, este chemat și se coboară Sfântul Duh.” (Tertulian); „Cel botezat trebuie să fie uns, spre a putea deveni, prin Mir, adică prin ungere, unsul lui Dumnezeu și a dobândi harul lui Hristos.” (Sf. Ciprian); „Mai întâi ați fost unși pe frunte ca să fiți sloboziți de rușinea pe care primul om călcător de poruncă o purta pretutindeni și ca să priviți cu fața descoperită slava Domnului” (Sf. Chiril al Ierusalimului) etc.

Forma – acestei Taine este ungerea în chipul crucii cu mir sfânt a celor mai însemnate părți ale trupului și rostirea cuvintelor: “Pecetea darului Duhului Sfânt. Amin.”

Materia este mirul – adică untdelemnul amestecat cu aromate, sfințit de toți arhiereii fiecărei Biserici Ortodoxe în Joia Patimilor. Aromatele semnifică bogăția și varietatea darurilor Sfântului Duh.

3.3. Efectele ungerii cu Sfântul Mir

Prin taina Mirungerii, se împărtășește Sfântul Duh celui nou botezat. Darurile Sfântului Duh sunt în număr de șapte: pentru minte: darul înțelepciunii, al înțelegerii și al sfatului, ca luminătoare ale minții și pentru voință: darul puterii, al științei, al cucerniciei și al temerii, ca întărire pentru voință. Deci, prin ungerea cu Sfântul Mir, se luminează mintea și se întărește voința creștinului. Tertulian zice: „Această ungere atinge numai trupul, dar are efect spiritual, ca și botezul care, spălând trupul, curăță sufletul de păcate.” (De Baptisma VII), sau : „Trupul se însemnează cu un semn ca să se întărească sufletul. Trupul se umbrește prin punerea mâinilor, pentru ca să se lumineze sufletul cu lumina Sfântulul Duh”.

Prin Mirungere se întărește calitatea de membru al Bisericii. Dacă cineva se leapădă de credință și dorește să revină în Biserică, i se administrează a doua oară Mirurgerea, căci ea redă darurile Sfântului Duh pierdute prin apostazie. Primitorii sunt toți cei care s-au botezat. Taina se administrează imediat după Botez și se integrează chiar în ceremonialul său. Așa au făcut Sfinții Apostoli și Biserica din timpul lor. Preotul ia Sfântul Mir cu care unge diverse părți ale corpului copilului, marcându-le cu semnul crucii: mai întâi fruntea, apoi ochii, nările, gura, urechile, pieptul, mâinile și picioarele. Și în tot acest timp spune: “Pecetea darului Sfântului Duh”. Copilul care a devenit una cu Hristos prin Botez primește acum darul Duhului Sfânt, devenind (laic), membru deplin al oamenilor lui Dumnezeu. Acest act este resimțit ca o extensie a Rusaliilor: același Duh Sfânt care s-a pogorât asupra Apostolilor sub formă de limbi de foc coboară acum invizibil asupra celui botezat, la fel de real și cu aceeași forță. Prin acest act, fiecare membru al Bisericii devine un profet și primește o parte din Hristos; toți creștinii, deoarece sunt botezați, sunt chemați să fie martori ai Adevărului.

În Apus, de obicei, episcopul este acela care oficiază personal confirmarea iar în Răsărit însă este administrată de preot, dar mirul pe care-l folosește trebuie să fi fost binecuvântat inițial de episcop (în practica ortodoxă modernă, doar un episcop care este capul unei Biserici autocefale are dreptul să binecuvânteze mirul). Prin urmare, în ambele confesiuni, este implicat un episcop în cea de-a doua Sfântă Taină a inițierii creștine, în Apus în mod direct, iar în Răsărit în mod indirect.

Miruirea este folosită de asemenea ca reconciliere. Dacă un ortodox trece la islamism și se reîntoarce apoi în sânul Bisericii, este miruit pentru a fi acceptat. Același lucru este valabil și pentru romano-catolicii care devin ortodocși. Patriarhul de la Constantinopol și Biserica Grecească îi primește de obicei prin miruire.

Romano-catolicii, începând din veacul al XIII-lea, administrează Mirungerea copiilor între 7-12 ani, adică la o vârstă când aceștia sunt conștienti. O numesc confirmare, conferindu-i un caracter pur pedagogic, pretextând că la această vârstă copiii își pot da seama de credința lor. Asemenea gândirii lor, ar urma ca Botezul să se facă tot la această vârstă. Episcopul sau preotul, ca delegat al său, săvârșește ceremonia, în Joia Verde, când îl însemnează pe cel botezat doar la frunte: “Te însemn cu semnul crucii și te confirm cu ungerea mântuirii în numele Tatălui…”, în cadrul unui ceremonial deosebit și impresionant, cu Mir sfințit, pronunțând cuvintele: “Signo te signo crucis ea confirmo te chrismate salutis, in nomine Patris et Filii et Spiritus Sancti! Amen.”

După aceea îi spune “Pax tecum” și-1 lovește ușor cu palma peste obraz, ca semn că trebuie să fie un brav creștin. Cel ce se confirmă este însoțit de naș, ca și la botez. După mirungerea tuturor celor care s-au pregătit, un preot șterge cu o bucățică de vată urma Mirului de pe frunțile tuturor candidaților. Apoi episcopul își spală mâinile, lăsându-și mitra și rostind o rugăciune cu caracter păstrător al darurilor Sfântului Spirit în cei confirmați. Îi binecuvintează mai apoi, făcând semnul Crucii și zice: „Să vă binecuvinteze Domnul Dumnezeul nostru ca să vedeți mântuirea Lui în toate zilele vieții voastre și să aveți viață veșnică”, apoi, prin răspunsul Amin al confirmaților, ceremonia se încheie.

Sacramentul mirului, în cursul timpului, a fost numit în diferite feluri:

punerea mâinilor; misterul ungerii, sacramentul crismei, sfânta crismă, crisma mântuirii, datorită materiei acestui sacrament;

sigiliul Domnului, semn domnesc, datorită caracterului care-1 imprimă;

sacramentul plinirii darului, confirmațiune, datorită efectului lui.

Biserica Ortodoxă și Biserica Apuseană primesc ungerea cu Sfântul Mir ca Taină care nu se repetă și care face pe cel uns părtaș de harul Sfântului Duh, care menține viața spirituală începută, o întărește și o dezvoltă mai mult. De altfel, aceasta o arată și cuvintele pecete și întărire sau confirmare prin care, de obicei se denumește el, fiind în legătură cu II Corinteni I, 21: „Dumnezeu care ne întărește pe noi, împreună cu voi, în Hristos, și ne-a uns pe noi; care ne-a și pecetluit pe noi și a dat arvuna Duhului în inimile noastre” și: „Voi aveți ungere de la Cel Sfânt.” (I Ioan II, 20)

Prin aceste cuvinte se caracterizează, în general, întărirea interioară prin Sfântul Duh. Dar dacă cele două Biserici sunt de acord în ce privește ființa tainei, ele se deosebesc, însă, cu privire la forma ei de săvârșire, în următoarele trei puncte:

1) în timp ce Biserica Ortodoxă îngăduie oricărui preot să facă ungerea cu mirul sfințit de către episcop, Biserica Apuseană rezervă acest drept numai episcopului. În anumite împrejurări, ea îngăduie și unor preoți să facă ungerea, ca un privilegiu acordat de Papă, deoarece „numai episcopul are puterea de a săvârși această taină ”;

2) în timp ce Biserica Ortodoxă săvârșește numai ungerea, fără punerea mâinilor, Biserica Apuseană le păstrează pe amândouă, și punerea mâinilor dar și ungerea cu crismă, existând contact fizic, ungerea fiind cu degetul;

3) Biserica Ortodoxă săvârșește ungerea cu Sfântul Mir imediat după botez, cum afirmă Mărturisirea Ortodoxă, când preotul îl unge pe cel ce se botează la mădularele rânduite, rostind cuvintele: pecetea darului Duhului Sfânt, iar Biserica Apuseană săvârșește aceasta de obicei la vârsta de 12 ani iar la nevoie și la 7 ani. Catehismul Roman prevede ca Mirungerea să fie săvârșită după Botez, dar folosește puțin, deoarece copiii nu pot încă să facă uz de rațiunea lor. De aceea, este bine să se amâne la vârsta de doisprezece ani sau la nevoie la șapte ani, deoarece confirmarea n-a fost rânduită ca necesară pentru mântuire, ci prin ea să ne pregătim bine ca să luptăm pentru credința în Hristos. Pentru acest fel de luptă, desigur, nimeni n-ar considera potriviți pe cei lipsiți de folosirea rațiunii.

Acest sacrament este una din ocaziile cele mai mari de evanghelizare, catehizare și de formare a creștinului în Biserica Romano-Catolică. Dacă în trecut se punea prea mare accent pe eficacitatea sacramentală în baza renumitului ex opere operato, astăzi se cere ca subiectul să fie cât mai conștient despre ceea ce se săvârșește în sacrament și despre datoria de a corespunde și de a aduce roade. Responsabilă pentru această pregătire este în primul rând întreaga comunitate creștină, care este obligată la sprijinul moral, mărturie exemplară, rugăciune comunitară, participare la cateheză. Astăzi se recomandă tot mai mult o pregătire de tip catehumenal, o formare nu numai pentru învățarea unor noțiuni strict doctrinale, după modelul școlar, dar mai degrabă o formare plină de experiențe spirituale, formare capabilă să-1 conducă pe cel ce se miruiește pe un drum de convertire-credință și astfel să se poată integra tot mai mult în viața de credință a comunității locale.

Mirul nu este numai un punct de sosire, ci este mai ales un punct de plecare, căci face parte doar din Tainele inițierii creștine și are ca scop introducerea tot mai mult a creștinului în misterul lui Hristos, spre o unire mai intimă cu El, spre o familiaritate mai vie cu Duhul Sfânt și cu darurile sale, pentru a putea îndeplini mai bine responsabilitățile apostolice în viața creștină, a comunității locale și a Bisericii universale. Papa Ioan Paul al II-lea afirma: „Sacramentul Mirului este foarte adaptat timpului nostru: timp de acțiune, de dinamism, de apostolat și de mărturie creștină în orice ambient în care se află creștinul. În perspectiva marelui jubileu din anul 2000, când celebrăm aniversarul nașterii lui Isus Cristos, sperăm ca un număr cât mai mare de oameni să se afle sub acțiunea Duhului Sfânt, pentru ca în lume să se realizeze acel proces de maturizare adevărată în umanitate, în viața individuală și în cea comunitară, astfel încât, așa după cum s-a rugat Isus Tatălui, ei să fie una, după cum noi una suntem (Ioan XVII, 22).”

După cum se poate observa, Catehismul Roman sprijină amânarea ungerii cu Sfântul Mir pe practică și pe luptele pentru credință cu folosirea rațiunii. Dar în adevărurile revelate și în Tainele creștine, în general, ca și sub un oarecare aspect, în toate chestiunile religioase, rațiunea nu poate să folosească drept măsură a argumentului și necesității, pentru motivul foarte simplu că, de îndată ce se îngăduie aceasta o dată, este posibil ca apoi să fie schimbat și distrus întregul conținut al dogmelor creștine, care sunt mai presus de rațiune. Rațiunea folosește numai spre întărirea și justificarea credinței, căci în lucrurile religioase, totul este eveniment și faptă, iar faptele nu se lucrează mai dinainte de către rațiune. Faptul pe care se întemeiază practica Bisericii Ortodoxe este istoria, care mărturisește în nenumărate rânduri că de Botez a fost legată, totdeauna și ungerea cu Sfântul Mir, constituind completarea și desăvârșirea lui.

Biserica Ortodoxă păstrează întreaga semnificație teologică a celei de a doua Taine a inițierii creștine, evidențiind indubitabil caracterul său de Taină, însă n-a încercat niciodată să o separe de Taina Botezului, ci le administrează pe amândouă, în cadrul aceleiași rânduieli. În însăși rugăciunea de sfințire a apei baptismale, Biserica mijlocește pentru catehumen primirea atât a binefacerilor Botezului, cât și pe cele ale Mirungerii: „Arată-Te, Doamne, în apa aceasta și dă acestuia ce se botează să se schimbe prin ea, să lepede pe omul cel vechi, stricat de poftele înșelăciunii, și să se îmbrace în cel nou, care este înnoit după chipul Ziditorului său, ca, fiind împreună-sădit cu asemănarea morții Tale prin Botez, să se facă părtaș învierii Tale și păzind darul Sfântului Tău Duh și sporind așezământul harului, să ia plata chemării celei de sus și să se numere cu cei întâi-născuți înscriși în cer, întru Tine, Dumnezeu și Domnul nostru Iisus Hristos.” Această rugăciune subliniază, în același timp, legătura intimă, dar și deosebirea dintre misterul pascal – la care noi participăm prin Botez – și misterul Cincizecimii la care participăm prin Mirungere. După întreita afundare, preotul rostește rugăciunea Mirungerii, preamărind pe Dumnezeu, Izvorul bunătăților și Soarele dreptății și mijlocind pentru noul botezat ca să-i dăruiască lui și pecetea darului Sfântului Duh și împărtășirea cu Sfântului Trup și Sânge al Mântuitorului Hristos. Dumnezeu este rugat apoi să-L păzească întru sfințenia Sa, întărit în credința ortodoxă, în curățenie și dreptate, spre a deveni fiu și oștean al împărăției cerești.

Mâna dreaptă a preotului, care efectuează ungerea cu Sfântul Mir, este într-un fel prelungirea mâinii episcopului, care a sfințit untdelemnul și constituie, în același timp, o punere a mâinilor. Efectele tainice ale ungerii cu Sfântul Mir pot fi rezumate în aceste cuvinte: „Prin Mirungere începe epifania lui Hristos în comportarea omului botezat, sau a luminii Duhului lui Hristos asupra ființei lui, arătându-l ca un chip activ al lui Hristos și ca un locaș viu al Lui, întrucât îl ajută să actualizeze chipul Lui imprimat virtual în el.”

După rugăciunile spălării pruncului, prin care se roagă pentru păstrarea darurilor dobândite de cel botezat, preotul ia fașa pruncului și udând-o stropește fața lui, zicând: „Îndreptatu-te-ai, luminatu-te-ai…” Șterge apoi urmele Sfântului Mir cu un burete, pentru a-l feri de vreo eventuală profanare, zicând: „Botezatu-te-ai, luminatu-te-ai…” Astfel că rânduiala Tainelor de inițiere din Biserica Ortodoxă păstrează cu fidelitate pecetea spiritului creștinismului primar prin actele, ceremoniile, rugăciunile și imnele sale.

Creștinismul confirmă, prin Tainele sale, o strânsă legătură între suflet și corp și afirmă că perfecțiunea morală nu poate fi realizată independent de corp, căci corpul este un instrument al sufletului. Între sufletul nostru și sufletul colectiv și universal este o interdependență, manifestată în special în cultură. Posibilitatea transmiterii puterii culturii este simbolizată în creștinism prin Taina Mirungerii. Pecetea forței spirituale o primește oricine prin orientarea religioasă și cea a unei culturi spirituale.

EUHARISTIA

4.1. Repere generale privind săvârșirea Sfintei Euharistii

Romano-Catolicii pregătesc Sfânta Euharistie cu azimă, desigur o inovație, socotind că Mântuitorul Iisus Hristos a săvârșit la Cina cea de Taină Paștele evreiesc. O altă inovație a Bisericii Romano-Catolice o constituie formula sau momentul sfințirii elementelor euharistice, la cuvintele de instituire rostite de Mântuitorul la Cina cea de Taină: „Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu…”, “Beți dintru acesta toți…”, cunoscută sub numele de teoria verbală. Această diferențiere liturgică a apărut și din cauza unei probleme dogmatice cu care se confruntă Biserica Apuseană, și anume prezența sau absența Sfântului Duh în Biserică.

S-a ajuns să se afirme despre cuvintele de instituire că ar poseda o putere „magică” și că prin rostirea lor s-ar sfinți automat darurile euharistice, un adept al acestei teorii fiind chiar părintele scolasticii, Toma d'Aquino, care a fost urmat de adepții săi, considerând-o ca „fidei proxima”, bazată de-a lungul vremii și pe diferitele declarații papale, iar pe de altă parte pe „praxa” liturgică a Bisericii Apusene. Pe lângă unele motive practice, romano-catolicii invocă și unele motive teoretice, susținând că prin cuvintele Domnului: „Beți dintru acesta toți” s-ar face referire numai la clerici, dar aceasta ar însemna o corectare a rânduielilor liturgice practicate de zece secole. Ei au dezvoltat, de asemenea, o teorie a concomitenței, afirmând că sângele se află implicit în trup și, din acest motiv, credincioșii se pot împărtăși numai cu Trupul euharistic. Dacă ar fi așa, atunci și preoții ar trebui să se împărtășească numai cu Trupul Domnului, însă ei se împărtășesc sub ambele forme.

Răsăritenii au păstrat practica Bisericii creștine vechi, cunoscută sub numele de teoria spirituală sau pnevmatică, după care sfințirea Cinstitelor Daruri are loc în momentul epiclezei, atunci când preotul rostește în taină rugăciunea de invocare a Sfântului Duh, rugăciune pe care o aflăm în riturile ortodoxe după cuvintele de instituire.

În Liturghia romană, momentul sfințirii elementelor are loc la cuvintele de instituire, care sunt așezate între două rugăciuni: „Qui pridie” – care cuprinde o scurtă istorisire a Cinei celei de Taină și „Unde et memores”, rugăciune în care slujitorul oferă lui Dumnezeu darurile în numele credincioșilor, în amintirea Patimilor, Învierii și Înălțării Domnului, această rugăciune, după cuprins, fiind corespondenta Anamnezei din anforalele bizantine. După ce Cinstitele Daruri au fost sfințite, împărtășirea se face în felul următor: diaconul rostește formula: „Plecați-vă capetele”, preotul sărută ostia, vine în față și binecuvântează poporul cu formula: „Pax Domini vobiscum”. Se întoarce fară să spună nimic, frânge în trei părți ostia, două punându-le pe disc, iar a treia o pune în potir, zicând: „Să se facă amestecarea și sfințirea Trupului și Sângelui”, iar corul cântă „Agnus Dei”. Apoi preotul rostește o serie de rugăciuni pregătitoare pentru împărtășire. După sărutarea frățească urmează ritualul propriu-zis al împărtășirii. Când clericii se împărtășesc cu Sfântul Trup, rostesc formula: „Trupul Domnului nostru Iisus Hristos să păzească sufletul meu în viața veșnică. Amin”. Iar când se împărtășesc cu Sfântul Sânge rostesc aceeași formulă, dar în loc de „Trupul Domnului” rostesc cuvintele „Sângele Domnului…”. Credincioșilor li se administrează Euharistia doar sub forma Trupului, preotul dând părticica (hostia) direct din mână în gura celui care se împărtășește, iar la strană se cântă chinonicul. Apoi diaconul rostește, la sfârșitul missei: „Ite, missa est”.

Ca particularități, ies în evidență sfințirea darurilor, la cuvintele de instituire – teoria verbală, lipsa sau dispensarea de rugăciunea de invocare a Sfântului Duh pentru sfințirea darurilor, împărtășirea credincioșilor fie sub forma pâinii, toate acestea prezente în ritul romano-catolic.

Rezumând această temă, referitor la Euharistie, privind rânduiala și practica administrării ei, putem spune că în riturile Bisericii Romano-Catolice, această Sfântă Taină păstrează o unitate în ceea ce privește materia, învățătura dogmatică și rânduiala săvârșirii ei. Desprinși după Conciliul I Vatican (1870), vechii catolici au revenit la tradiția Bisericii creștine primare, reintroducând Epicleza, momentul când, prin invocarea Sfântului Duh, are loc Sfințirea Cinstitelor Daruri, dar așezând-o înaintea cuvintelor de instituire. În legătură cu împărtășirea credincioșilor sub ambele forme, așa cum s-a făcut până în secolul al XII-lea în toată Biserica, practică părăsită după aceea în Occident, după Conciliul II Vatican, (postconciliar), romano-catolicii au promulgat un decret, la 7 martie 1965, care prevede revenirea la tradiție, adică împărtășirea credincioșilor sub ambele forme (mai concret în această privință, decât decretul liturgic De sacra Liturgia de la 4 decembrie 1963).

În 1967, au promulgat un alt decret cu anumite precizări: împărtășirea credincioșilor să se facă în cadrul Missei imediat după împărtășirea preoților, anumite categorii de persoane: noii botezați după Mirungere, mirii, în cadrul Missei de la Cununie, cei hirotoniți etc. În decretul „Sacramentali Communione”, (din 29 iunie 1970) nu se mai enumeră categoriile (enunțate mai sus), ci se lasă la latitudinea conferințelor episcopale acest drept, iar administrarea Tainelor de inițiere (Botez, Mirungere, Euharistie) în chip concomitent se delimitează numai pentru catehumenii majori. În ceea ce privește invocarea Harului Sfințitor și lucrător în Sfintele Taine, ei consideră că nu este necesar în virtutea teoriei grației create: „intervenția obiectivă a Duhului Sfânt în actul lucrării lor sacramentale, datorită epiclezei, este exclusă cu desăvârșire. Datorită acestui fapt, Sacramentele tind să aibe asupra credincioșilor efecte magice.”

Spre deosebire de răsăriteni, constatăm că apusenii au dezvoltat, din punct de vedere liturgic, căi proprii, specifice spiritului latin și popoarelor apusene: folosirea azimelor în locul pâinii dospite, retragerea potirului pentru laici, îndepărtarea pruncilor de la Sfânta împărtășanie etc. Revenirea la unitatea liturgică poate fi posibilă în urma revenirii la unitatea de credință, în duhul apostolic și patristic, mai aproape de această unitate fiind Bisericile răsăritene (de rit oriental), implorând lucrarea Duhului Sfânt, spre a fi din nou “un Domn, o Credință, un Botez.” (Efeseni, IV, 5)

4.2. Euharistia- expresie integrală a comuniunii dintre Dumnezeu și om

Euharistia are un profund caracter comunitar, fiind un temei solid al unității noastre în Hristos. Dar, deși credincioșii se împărtășesc cu același Trup și Sânge al Mântuitorului, nu se creează nici o confuzie, păstrându-se identitatea fiecăruia (fundamentată autentic și sporită de prezența lui Hristos în el). Se realizează o unitate în care se mențin distincțiile. Euharistia facilitează întâlnirea omului cu Dumnezeul treimic. Euharistia este „Taina prin care avem acces la Dumnezeu, la cunoașterea Lui și la unirea cu El. Euharistia adusă întru Fiul se aduce Tatălui. Adusă Tatălui, ea împlinește prin împărtășirea Sfântului Duh. De aceea, Euharistia este izvorul veșnic viu și de viață făcător al cunoașterii de către Biserică a Prea Sfintei Treimi, nu o cunoaștere abstractă, ci cunoașterea ca recunoaștere permanentă, ca o întâlnire, ca o trăire și, de aceea, ca o părtășie a Vieții veșnice.”

Euharistia nu este doar un mijloc de sfințire individuală, ci în primul rând, un act de slujire ce exprimă comuniunea Bisericii lui Hristos, este darul cel mai de preț pe care cerul l-a dat pământului. Recuperarea dimensiunii unității trăite în Euharistie este esențială pentru omul contemporan măcinat de tendințele centrifugale ce-1 dezbină atât lăuntric, cât și în exterior. Omul de azi caută unitatea doar în afară, în exterior, pe plan social, dar unitatea socială, oferită pe criterii socio-politice și economice, este una artificială. Mai mult decât atât, în spatele unității propovăduite cu emfază și mediatizată excesiv, se construiește o ideologie a globalizării care deturnează sensul unității adevărate.

Prin Sfânta Euharistie, act de supremă iubire, se produce în noi o mare schimbare: „Nu numai Hristos intră prin ea în adâncurile noastre, umplându-le de delicatețea dragostei și bunătății Sale, ci și noi intrăm la ospățul din cămara Sa de nuntă, în calda intimitate cu El…. Sfânta Împărtășanie este arvuna cămării de nuntă deplin vădite din viața viitoare, a Cinei de Taină fără sfârșit, a fericitului ospăț al dragostei și al deplinei comuniuni neîncetate.”

Împărtășirea cu Sfintele Taine produce o adevărată unitate în Duhul Sfânt. Sfântul Ioan de Kronstadt mărturisea: „Tainele Tale dătătoare de viață, o, Doamne, sunt ca o pecete constantă și minunată a dragostei Tale față de noi, păcătoșii; căci Trupul Tău dumnezeiesc se frânge pentru mine, pentru noi toți; căci Sângele Tău se varsă pentru mine, pentru noi toți. Doamne, măresc minunile Tale pe care le fac Sfintele Taine în credincioșii pe care i-am împărtășit.”

Cei ce se împărtășesc împreună se află deja într-o unitate de credință, pentru că „s-au împărtășit și mai înainte din același Trup și Sânge al Domnului, începând din momentul ce a urmat Botezului.”

În Ortodoxie nu se poate vorbi de Liturghii „private” ca în Apus, doar pentru anumite familii sau persoane, rupte de unitatea Bisericii. Euharistia este „un simbol al înfrățirii tuturor creștinilor… prin intrarea lor în împărăția lui Dumnezeu, ce leagă pe toți credincioșii din toate timpurile și toate locurile într-o mare familie: familia umanității, a cărei lege izvorăște dinlăuntrul lor sufletesc și care este legea iubirii.” Astfel, Euharistia este o aducere aminte, perpetuu înnoită, nu doar a morții și a Învierii lui Hristos, ci și a transcendenței lui Dumnezeu.

Prin reproducerea mântuirii noastre, Euharistia amintește orizontul în cadrul căruia trebuie înțeleasă mântuirea. Dacă Dumnezeu n-ar fi atât de deosebit de lume și de temporalitatea ei pe cât susține credința biblică, euharistia n-ar putea fi semnul sacramental pe care noi o considerăm a fi. Umanitatea nouă se construiește prin uniunea reală și sacramentală cu umanitatea singulară a lui Iisus Domnul. Mântuirea se face prin uniunea trupului și a sufletului credinciosului cu sufletul și trupul personal al lui Isus înviat, încât la sfârșitul procesului nu este viața lui Isus și viața credinciosului, ci există o singură viață, viața lui Isus în credincios.

4.3. Provocări contemporane referitoare la unitatea lumii și răspunsul sacramental al Euharistiei

Euharistia, ca Taină a Bisericii, este o lucrare prin care se realizează unitatea eclesiei. Dintr-o asemenea perspectivă, Biserica înseamnă mai mult decât parohia (nu doar în sensul dimensiunii teritoriale, ci și ontologic). Ortodoxia depășește orice unilateralitate în ceea ce privește raportul dintre întreg și parte, local și universal, prin faptul că deplinătatea unirii în Hristos e dată de înțelegerea Euharistiei ca Taină integrală a unității Bisericii, aceasta fiind străină centralizării romano-catolice − care identifică Biserica numai cu întregul, cu totalul parohiilor. Plinătatea comunității este dată, pe de o parte de episcop, pe de altă parte de Euharistie, ambele realități descoperindu-L pe Hristos, Cel care pe toate le plinește și le desăvârșește.

Comunitatea, fiind doar o parte, legată de plinătatea Bisericii, „primește tot timpul această plinătate și se descoperă ea însăși acestei plinătăți, prin episcop. În acest sens, parohia depinde de episcop și prin el, de întregul Bisericii. Pe de altă parte, darul Bisericii făcut parohiei este Euharistia, prin care fiecare parohie participă în întregime la Hristos, primește toată plinătatea darurilor harice și se identifică pe sine cu Biserica. De aici urmează și dependența Euharistiei de episcop, de încredințarea lui și, totodată vădirea Euharistiei ca centru al parohiei și al vieții ei întregi. Fără legătura cu episcopul, Euharistia ar înceta să fie lucrarea Bisericii întregi, care biruie limitarea naturală a parohiei. Fără Euharistie, parohia ar înceta să fie parte a Bisericii, care să trăiască cu plinătatea darurilor bisericești.”

4.4. Intercomuniune euharistică. O perspectivă ecumenică

În plan teologic, ecumenismul e expresia unității căutate de lumea contemporană. Participarea Bisericii Ortodoxe la întâlnirile ecumenice trebuie făcută cu conștiința că e Biserica deplină, cu unitate dată în Hristos și cu datoria de a mărturisi acest adevăr lumii întregi. Bineînțeles că această conștiință a identității depline nu trebuie să dea o comoditate în gândirea și trăirea învățăturii ortodoxe. „Biserica Ortodoxă este în mod special chemată la o participare în schimbul ecumenic de idei, tocmai pentru că ea se știe păstrătoare a credinței și a Tradiției apostolice în integralitatea lor, în plinătatea lor, și că este, în acest sens, adevărata Biserică, pentru că are conștiința de a poseda tezaurul harului dumnezeiesc, prin continuitatea investirii și prin succesiune apostolică, pentru că, în sfârșit, din toate aceste pricini, i se cuvine un loc fară pereche în creștinătatea divizată. Ortodoxia este adevărul universal, adevărul întregii lumi, al tuturor timpurilor și al tuturor popoarelor.” Acestea sunt motivele pentru care „Biserica Ortodoxă este nu doar chemată, ci și obligată să mărturisească adevărul lui Hristos în toate vremurile și în toate locurile, în fața lumii întregi.”

În decursul istoriei, romano-catolicii au făcut „presiuni” în repetate rânduri pentru ca răsăritenii să renunțe la epicleză. În anul 1848, la 6 ianuarie, papa Pius al IX-lea trimite o enciclică, intitulată „In suprema Petri apostoli sede”, prin care invita „pe toți fiii Bisericii răsăritene să se întoarcă la sânul Bisericii apusene”. La această enciclică a răspuns Patriarhul Antim al VI-lea, respingând invitația făcută, ba chiar arătând și toate „înnoirile” de care s-a făcut vinovată Biserica apuseană. Printre aceste înnoiri, este amintită suprimarea epiclezei.

Perspectiva dinamică a comuniunii din Ortodoxie face posibilă înțelegerea prefacerii euharistice ca o înnoire a modului de existență a lumii și al oamenilor. În epicleza liturgică este invocat Duhul Sfânt asupra elementelor euharistice, dar și asupra credincioșilor. Dar nu are loc o schimbare în sine a elementelor euharistice în chip văzut sau a credincioșilor, ci o prefacere ce vizează și relația dintre credincioși și darurile euharistice.

Romano-catolicii au insistat în tratatele de dogmatică asupra transsubstanțierii pâinii și vinului în Trupul și Sângele lui Hristos. Sinodul de la Trident a fost vădit interesat de prefacerea elementelor euharistice și nu atât de caracterul existențialist al Euharistiei. Astfel, Euharistia nu mai e văzută ca un eveniment existențial și, ca atare, cu implicații profunde în actul eclesial; insistarea asupra prefacerii substanțiale a elementelor euharistice raționalizează excesiv Taina Euharistiei și permite receptarea Bisericii mai mult în latura ei institutionalizată.

După reforma liturgică a Conciliului II Vatican, au apărut numeroase studii ce au făcut posibilă apariția unei noi teologii sacramentale în Occident. În spiritul acesta a avut loc la 2 iunie 1988 dialogul dintre Biserica Ortodoxă și Biserica Romano-Catolică; cu acea ocazie s-a semnat un document intitulat „Credință, Taine și unitatea Bisericii”, document care subliniază că adevărata unitate este dată atât de Euharistie (ca prezență integrală a Domnului Hristos), cât și de adevărul credinței. Intercomuniunea, ospitalitatea euharistică a ambelor Biserici nu pot fi înțelese fără o unitate a credinței. Unitatea în aceeași credință, în ciuda diversității expresiilor teologice, va contribui la unitatea euharistică între ortodocși și romano-catolici. Euharistia, fiind considerată semnul real al unității Bisericii, a stat în mod constant în centrul mișcării ecumenice. S-au conturat diferite poziții: unii au văzut în Euharistie realitatea exclusivă a unității Bisericii, alții au considerat-o doar un mijloc printre altele necesare unității eclesiale. În 1993 s-a semnat un document, „Ad totam Ecclesiam”. Acest document vorbește despre Taine, în mod special despre Euharistie, ca surse nu doar de viață spirituală, ci și de unitate a comunității creștine. Această idee are un rol semnificativ în promovarea unității eclesiale. În acest sens, documentul invita la înțelegerea unității ca o realitate dinamică.

În viața sacramentală a Bisericii, din perspectivă ortodoxă, este importantă relația dintre Botez și Euharistie: „În Biserica Ortodoxă relația dintre Botez și Euharistie este indisolubilă.” Pentru comunitatea eclesială comuniunea este un „fruct al Euharistiei Domnului. Legătura credincioșilor într-o comuniune frățească și relația Bisericilor locale nu depind de un demers juridic, ci de realitatea trupului și Sângelui lui Hristos.”

Astfel că enevoie de această hotărâre înainte de a proceda la o Euharistie văzută în mod identic de către cele două confesiuni. Atunci intercomuniunea va fi o koinonie reală a unui Trup și a unui Potir, și nicidecum o măsură temporară a câtorva ecumeniști entuziaști luată la o întrunire particulară.

4.5. Prezența lui Hristos în actul Împărtășirii

După cuvintele din epicleză, preotul cere pe Duhul de la Tatăl, ca pe Cel „prin care Tatăl însuși preface pâinea și vinul în Trupul și Sângele Hristosului Său. Prefacerea nu e numai o lucrare a lui Hristos, chiar dacă pâinea și vinul se prefac în Trupul și Sângele Lui.”

Biserica Ortodoxă consideră că după sfințirea pâinii și vinului, acestea devin cu adevărat Trupul și Sângele lui Hristos, nefiind niște simple simboluri, ci însăși realitatea. În ceea ce privește prefacerea darurilor la romano-catolici, aceștia folosesc termenul de transsubstanțiere, care definește maniera în care pâinea și vinul se transformă în Trupul și Sângele Domnului; nu trebuie înțeles nimic în afară de Dumnezeu. Pentru că pâinea devine cu adevărat Trupul Domnului și vinul Sângele Domnului.

Potrivit doctrinei romano-catolice, Hristos se face în mod real prezent în Sfânta Euharistie „prin convertirea întregii substanțe a pâinii în Trup al său și convertirea întregii substanțe a vinului în Sânge al său, rămânând nealterate proprietățile pâinii și ale vinului percepute prin simțurile noastre. Această transformare misterioasă este numită de sfânta Biserică, în mod potrivit și propriu, transsubstanțiune.”

Thimoty Ware subliniază: “În fiecare parohie ortodoxă, Sfânta Împărtășanie este păstrată de obicei într-un locaș, în altar, deși nu se precizează clar unde trebuie ținută. Însă ortodocșii nu țin slujbe de devoțiune publică dinaintea împărtășaniei păstrate în altar și nici nu există un echivalent al funcțiilor romano-catolice ale Expunerii și Binecuvântarii. Împărtășania este păstrată pentru a putea fi dată bolnavilor, nu în alte scopuri. Preotul binecuvântează oamenii cu sfintele taine pe parcursul liturghiei, dar nu în afara ei.”

Biserica Ortodoxă afirmă că Împărtășania este un sacrificiu, Nicolae Cabasila exprimând acest punct de vedere ortodox: „Mai întâi sacrificiul nu este doar o figură sau un simbol, ci un sacrificiu adevărat; în al doilea rând, nu pâinea este sacrificată, ci chiar Trupul lui Hristos; în al treilea rând, Mielul lui Dumnezeu a fost sacrificat doar o singură dată, pentru toată eternitatea… Sacrificiul Împărtășaniei constă, nu în adevărata și sângeroasa înjunghiere a mielului, ci în transformarea pâinii în Mielul sacrificat.”

În Biserica Ortodoxă, atât laicii cât și clerul primesc împărtășania „sub amândouă formele.” Împărtășania este dată laicilor într-o linguriță, care conține o bucățică din Pâinea Sfântă și puțin vin. Se primește stând în picioare. Ortodoxia impune un post strict înainte de Împărtășanie și cel care se împărtășește nu trebuie să mănânce și să bea nimic în dimineața aceea. După binecuvântarea finală cu care se încheie Liturghia, oamenii vin să ia o bucată de pâine, numită Antidoron (anafură), care este binecuvântată, fără să fie însă sfințită, deși este luată (cel puțin parțial) din aceeași pâine folosită pentru împărtășanie. În majoritatea parohiilor ortodoxe, ne-ortodocșilor li se permite, ba chiar sunt încurajați să primească Antidoronul, ca o expresie a unității iubirii creștine.

4.6. Săvârșirea Euharistiei și împărtășirea. Deosebirile dintre Biserici cu privire la săvârșirea canonică a Sfintei Euharistii

Despre Taina Euharistiei, Mărturisirile creștine nu învață unanim și în același fel, în toate privințele. Deosebirile dintre ele se referă, pe de o parte, la ființa Cinei Domnului, iar pe de altă parte, la săvârșirea ei canonică și la împărtășire. Întrucât ființa Euharistiei este constituită de îndoitul ei caracter, fiind pe de o parte taină iar pe de altă parte jertfă, este limpede că deosebirile Mărturisirilor bisericești, cu privire la ființa ei se referă la amândouă. Biserica Ortodoxă se folosește de pâine dospită și de vin amestecat cu apă (Ioan XIX, 34) Dimpotrivă, din veacul al IX-lea înainte, Biserica Apuseană se folosește de pâine nedospită.

Biserica Ortodoxă învață că orice creștin trebuie să se împărtășească sub amândouă chipurile, după porunca Domnului (Matei XXVI, 26) și după practica de veacuri a Bisericii. Nu numai Mărturisirea Ortodoxă afirmă că: „Împărtășirea cu această taină trebuie să se facă după amândouă chipurile, al pâinii și al vinului, atât de către duhovnici cât și de mireni”, ci și alte mărturii protestante.

Dimpotrivă Romano-Catolicii, invocă multe pretexte și anume: lipsa vinului în multe locuri, primejdia de a se vărsa sângele Domnului, faptul că mulți nu pot să guste vinul, neputința păstrării vinului multă vreme, dar mai ales voind să ridice pe clerici peste popor și să combată pe cei care cred că Hristos se cuprinde întreg sub amândouă chipurile și nu sub unul singur, au hotărât, în chip de dogmă că mirenii și clericii care nu participă la slujbă, nu sunt obligați de nicio poruncă să se împărtășească cu ambele elemente; nici nu se poate pune la îndoială faptul că este de ajuns pentru mântuire împărtășirea cu un singur element. Această rânduială a Bisericii Apusene cu totul potrivnică poruncii Domnului, care zice: „Beți dintru acesta toți, Acesta este sângele Meu, al Legii celei Noi, care pentru voi și pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor”. Când auzim aceste cuvinte, se cuvine „a ne închina până la pământ, căci atunci Mântuitorul simte cum se înalță crucea cu El, simte sfâșierile Trupului Său pironit în cuie, simte Sângele Său cum se prelinge în șiroaie lungi pe lemnul crucii pentru iertarea păcatelor noastre și pentru întemeierea împărăției lui Dumnezeu sub Legea cea Nouă a dragostei.” Sufletul străbătut de asemenea trăiri mistice, atât al preotului, cât și al credincioșilor, prin formula liturgică a invocării, îl atrage pe Duhul Sfânt din înălțimea cerească și-L coboară peste Sfintele Daruri, pe care le preface, le transformă în Trupul și Sângele lui Hristos.

În clipa aceasta, darurile (pâinea și vinul) se prefac în însuși cinstitul Trup și Sânge ale lui Hristos Dumnezeu și, de acum, Hristos e prezent în Liturghie printr-o comunicare duhovnicească a credincioșilor cu El în chip real și substanțial, stabilind-se, astfel, o identitate între materia jertfei euharistice și a celei de pe Golgota, prin acțiunea Sfântului Duh. Este totodată, „o formă de prelungire în timp, de actualizare sau de perpetuare în mijlocul nostru a prezenței lui Hristos, Cel junghiat odată pentru totdeauna; este o multiplicare în timp și în spațiu a unicei Jertfe de pe Golgota.” Prefacerea este un mister, adică o lucrare, nu numai nevăzută, dar nepătrunsă și ascunsă puterilor rațiunii omenești. Împărtășirea creștinilor cu Sfânta Euharistie închipuie învierea Sa și, concomitent cu aceasta, învierea lor duhovnicească.

Biserica Ortodoxă împărtășește și pe copii cu Sfintele Daruri, în acord cu Sfânta Scriptură și cu practica veche a Bisericii. Mitrofan Critopulos, în Mărturisirea sa, afirmă: “Chiar și pruncii, începând de la Sfântul Botez, participă de aici înainte (la cuminecare), de câte ori voiesc părinții.” Dimpotrivă, Catehismul Roman (III, 4,6), respinge această cuminecare, din cauză că pruncii n-ar distinge Trupul și Sângele Domnului.

Această inovație, care arată predilecía spre reforme a Bisericii Apusene, nu se poate sprijini nici pe Scriptură și nici pe Tradiție. Nu se sprijină pe Scriptură, fiindcă, deși „cel care mănâncă și bea, cu nevrednicie, osândă pentru sine mănâncă și bea, nesocotind trupul Domnului” (I Corinteni XI, 29), acestea, însă, referindu-se la cei vârstnici, nu împiedică împărtășirea copiilor, întrucât, neputând să deosebească trupul Domnului de pâinea obișnuită, din cauza lipsei de dezvoltare a minții lor, ei nu pot fi considerați că se împărtășesc cu nevrednicie. De altfel, după cum lipsa credinței, care este necesară pentru Botez, nu împiedică pe copii de la Botez și de la celelalte Sfinte Taine, tot astfel, ei nu pot fi lipsiți de Euharistie, fiindcă însuși Domnul a zis: „de nu veți mânca trupul Fiului Omului și nu veți bea sângele Lui, nu aveți viață întru voi.” (Ioan VI, 53)

Prefacerea pâinii și a vinului în Trupul și Sângele Domnului se face, după Biserica Ortodoxă, prin chemarea Sfântului Duh („și fă pâinea aceasta Cinstit Trup al Hristosului Tău..”), iar după Biserica Apuseană prin rostirea cuvintelor Domnului: ”Luați, mâncați..”. De aici, putem observa că în Sfânta Euharistie avem prezent, în mod real, pe însuși Mîntuitorul Iisus Hristos, Dumnezeu Fiul-întrupat, cu Trupul și Sângele Său. Pâinea și vinul euharistic își păstrează chipul și forma lor, de pâine și vin, numai pentru ochii și simțurile noastre trupești și pentru a ne putea împărtăși de ele, primindu-le înlăuntrul nostru, ca ființe trupești.

Doctrina romano-catolică a căutat explicația acestei tainice prefaceri și învață că sunt prefăcute (transsubstanțiate) numai substanța pâinii și vinului in Trupul și Sângele lui Hristos, rămânând neschimbată forma de pâine și de vin, adică accidenții substanței pâinii și a vinului. Iar această transsubstanțiere a substanței pâinii și vinului în Trupul și Sângele lui Hristos are loc în momentul în care episcopul sau preotul rostește cuvintele Mântuitorului de orânduire a Tainei: „Luați, mîncați, acesta este Trupul Meu…” Beți dintru acesta toți, acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi…”.

4.7. Roadele Sfintei Euharistii

Euharistia este pentru sufletul credinciosului ceea ce este hrana materială pentru trup: „Trupul Meu este adevărata mâncare și Sângele Meu adevărata băutură” (Ioan VI, 56) Hrana materială se transformă în trupul pe care-l alimentează, în timp ce Euharistia împărtășită schimbă ființa celui ce o primește, astfel că primitorul se schimbă în Trup al lui Hristos. Unirea cu Domnul în Sfânta Împărtășanie este o unire deplină cu Hristos, Care nu mai este lucrător în noi numai prin harul dumnezeiesc pe care ni-l împărtășește Duhul Sfânt, ci cu Trupul și cu Sângele Lui, imprimate în trupul și sângele nostru. Iar unde este Trupul și Sângele Său, este lucrător în noi Hristos însuși, făcându-Se, subiect direct al trupului și sângelui nostru cu care sunt unite intim Trupul și Sângele Său.

În cadrul lucrării harice de încorporare a omului în Hristos ca mădular al Trupului Său, (Biserica), și de creștere în Hristos până la statura Sa (Efeseni IV, 13), există o legătură strânsă între Botez și Euharistie, dar și între Botez, Mirungere și Euharistie. Legătura dintre Botez și Euharistie este însă una de continuitate, adică de adâncire și desăvîrșire a încorporării noastre în Hristos, sau de creștere a lui Hristos în noi și a comuniunii noastre cu El. Dar înainte de a primi pe însuși Vistiernicul darurilor dumnezeiești, Hristos, cel botezat trebuie să primească darurile Duhului Sfânt, în Taina Mirungerii, pentru participare la Jertfa și învierea lui Hristos, și deci la unirea deplină cu Hristos prin Sfânta Euharistie.

Sfânta Euharistie este cea mai mare Taină a Bisericii, fiindcă nu este numai Taină, ci și Jertfă, sau mai exact, este Taina și Jertfa prin excelență, jertfa Trupului și Sângelui lui Hristos. Ea constituie Biserica drept Trup al lui Hristos, comunitate deplină a oamenilor cu Dumnezeu încorporați deplin în Hristos ca mădulare ale Trupului Său, fiecare devenind prin împărtășire trup al lui Hristos, părtaș al marii comunități bisericești și gustând încă de acum bucuria vieții veșnice cu Hristos în Împărăția Cerurilor. Euharistia este a Bisericii și numai a Bisericii, căci aici în Biserică, Hristos Se aduce pe Sine jertfă Tatălui împreună cu noi, prin organele văzute ale Arhieriei Sale nevăzute: episcopul și preotul.

Sfânta Euharistie are numeroase numiri: Cina Domnului, Ospățul Stăpânului, Frângerea pâinii, Paharul binecuvântării, Paharul mântuirii, Paharul vieții, Ospățul iubirii, Dumnezeieștile și înfricoșătoarele Taine, Împărtășanie, Cuminecătură etc. Primitorii sunt creștinii, care nu s-au lepădat sau despărțit de Biserică. Biserica îndeamnă pe creștini să se împărtășească cât mai des. Ea recomandă împărtășirea în cele patru posturi ale anului sau cel puțin la Sfintele Paște.

Din dogma prezenței reale a Mântuitorului Hristos în Sfânta Euharistie prin prefacerea elementelor euharistice în Trupul și Sângele Său, decurg mai multe consecințe de ordin dogmatic, care se pot rezuma în următoarele:

după prefacerea pâinii și vinului în Trupul și sângele Domnului Sfintei Euharistii i se cuvine aceeași adorare sau închinare pe care o dăm Mântuitorului Hristos;

împărtășindu-ne cu Trupul și Sângele Domnului ne împărtășim și cu dumnezeirea Sa, căci dumnezeirea Mântuitorului rămâne nedespărțită de omenitate în Persoana Sa;

în fiecare părticică din pâinea și vinul euharistic, după prefacere, se află Iisus Hristos întreg, sub ambele naturi. Sfărâmarea și împărțirea se referă la elementele euharistice, dar nu la Trupul și Sângele Domnului, care nu Se sfarmă și nu Se împart, ci rămân unite și întregi, așa cum au fost și în Persoana Mântuitorului.

indiferent în câte locuri se săvârșește Sfânta Euharistie în același timp, în toate aceste locuri se află unul și același trup și sânge al Domnului, deci Același Hristos întreg. Aceasta deoarece pâinea și vinul de pe Sfânta Masă a fiecărui altar se prefac în Unul și Același Trup și Sânge al lui Hristos, formând o unitate cu trupul lui Hristos din ceruri.

pâinea și vinul prefăcute în trupul și sângele Domnului rămân trup și sânge atâta vreme cât durează aceste elemente și nu numai în momentul în care creștinii se împărtășesc cu ele. De aceea, ele trebuie păstrate cu cea mai mare grijă în vase sfințite, atunci când sunt pregătite pentru împărtășirea bolnavilor sau a altor categorii de credincioși, care nu pot fi prezenți la sfințirea elementelor euharistice.

BIBLIOGRAFIE

IZVOARE

A. Ediții ale Sfintei Scripturi

1. BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, tipărită sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Justinian, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1968

2. NOUL TESTAMENT cu PSALMII, tipărit cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982

3. NOUL TESTAMENT, tipărit cu binecuvântarea și prefața Prea Fericitului Părinte Teoctist, versiune revizuită, redactată și comentată de Bartolomeu Valeriu Anania, sprijinit pe numeroase alte osteneli, ediția a doua, revizuită și îmbunătățită, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1995

B. Lucrări patristice

* * *, Apologeți de limbă greacă, trad.rom. de Pr.Prof. T. Bodogae, Pr.Prof. Olimp Căciulă, Pr.Prof. D. Fecioru, în col. “Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 2, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980

* * *, Apologeți de limbă latină, trad. rom. de Prof. N. Chițescu, ș.a., în col. “Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 3, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981

CABASILA, Nicolae, Despre viața în Hristos, trad. rom. de T. Bodogae, Sibiu, 1946

CLEMENT ALEXANDRINUL, Scrieri. Protrepticul și Pedagogul (partea întâi), trad.rom., note și indici de Pr. Dumitru Fecioru, în col. “Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 4, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982

Fer. AUGUSTIN, Scrieri alese. Partea întâi. Confessiones – Mărturisiri, în col. “Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 64, trad. rom. de Prof. Dr. Doc. N. Barbu, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1985

IOAN DE KRONSTADT, Viața mea în Hristos, traducere de Dumitru Dura, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 1995

TERTULIAN, Despre botez, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2012

VASILE CEL MARE, Despre Botez, trad., introducere și note de monah Policarp Pârvuloiu, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 2010

VASILE CEL MARE, Scrieri. Partea a treia. Despre sfântul Duh. Epistole, în col. “Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 12, trad. rom., introducere, note și indici de Pr. Prof. Dr. Constantin Cornițescu, Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1988

II. MANUALE, CĂRȚI DE CULT, TRATATE, DICȚIONARE, ENCICLOPEDII

* * *, Catehismul Bisericii Catolice, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București, 1993

* * *, Credința Catolică, exprimată de Episcopii din Belgia, Editura Arhiepiscopia Romano-Catolică de București, București, 1991

* * *, Dogmatica pentru uzul seminariilor teologice, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1958

* * *, Mărturisirea de credință ortodoxă, București, 1981

* * *, Molitfelnic, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, ediția a V-a, București, 1992

BARDY, G., Dictionnaire de Theologie Catholique, Paris, 1933

BRANIȘTE, Pr. Prof. Dr. Ene, Liturgica generală, manual pentru Institutele teologice, București, 1993

BRANIȘTE, Pr. Prof. Dr. Ene, Liturgica specială, pentru Facultățile de Teologie, ed. a III-a, Ed. Nemira, 2002

BRIA, Pr. Prof. Dr. I., Dicționar de Teologie Ortodoxă, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994

COMAN, Pr. Prof. Dr. Ioan G., Patrologie, vol. I-III, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1983, 1985, 1988

FLOCA, Arhid. Prof. Dr. I., Drept Canonic Ortodox. Legislație și Administrație Bisericească, vol. II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1990

RADU, Pr. Prof. Dumitru, Îndrumări Misionare, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1986

RĂMUREANU, Pr. prof. I., ȘESAN, Pr. prof. M., BODOGAE, Pr. prof. T., Istoria bisericească universală, Manual pentru Institutele teologice, vol. I, ed. II, București, 1975

TODORAN, Pr. Prof. Dr. Isidor, ZĂGREAN, Arhid. Prof. Dr. Ioan, Teologia Dogmatică, Cluj-Napoca, 2007

VOICU, Arhid. Constantin, Patrologie, vol. II, Editura Basilica a Patriarhiei Române, Bucuresti, 2009

STUDII, ARTICOLE, LUCRĂRI GENERALE

ANDRUTSOS, Hristou, Simbolica, ed. a II-a, trad. de Patriarhul Iustin, Editura Anastasia, București, 2003

BĂBUȘ, Arhim. Grigorie, Izvoare liturgice și pastorale, Editura Christiana, București, 2002

BĂLAȘA, Nicolae, Sfânta Euharistie și unitatea Bisericii în dialogul ecumenic actual, în „Ortodoxia”, an XLIV (1993), nr. 1-6

BARTOLOMEU, Arhiepiscopul Clujului Anania, Cartea deschisă a împărăției, o însoțire liturgică pentru preoți și mireni, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2005

BERNADOT, M.V., De la Euharistie la Sfînta Treime, Editura Sapientia, Iași, 2002

BIȘOC, Alois, Sacramentele-semnele credinței și ale harului, Editura Presa Bună, Iași, 1998

BRANIȘTE, Pr. Prof. Dr. Ene, Cultul Bisericilor vechi-catolice în comparație cu cel ortodox și cu cel catolic, în ״Ortodoxia”, anul XX (1968), nr. 1

BRANIȘTE, Pr. Prof. Dr. Ene, Liturghiile catolice în comparație cu cele ortodoxe, în „Ortodoxia”, anul IX (1957), nr. 1

BRANIȘTE, Pr. Prof. Ene, Deosebiri interconfesionale cu privire la Sfintele Taine, în “Ortodoxia”, anul XI (1959), nr. 4

BRANIȘTE, Prof. Dr. Ene, Explicarea Sf. Taine de Inițiere, Editura Arhiepiscopiei Bucureștilor, 1990

CANTALAMESSA, Raniero, Euharistia – Sfințirea noastră, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice, București, 2000

COLOTELO, Pr. Dumitru, Mișcarea Liturgică în Creștinismul Apusean, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1986

COMAN, Episcopul Oradiei Vasile, În apărarea unității credinței străbune. Studii și cuvântări cu caracter misionar – liturgic, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei, Oradea, 1988

ENĂȘOAE, Iosif și MARTIN, Mădalina Maria, Euharistia Sacramentul carității lui Cristos, Ed. Sapientia, Iași, 2010

FERENȚ, Pr. Prof. Dr. Eduard, Teologia Fundamentală a sacramentelor, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București, București, 2002

ISPAS, Pr. Prof. Dr. Gheorghe, Euharistia, Taina Unității Bisericii, Editura Basilica, București, 2008

JOIȚA, Pr. Drd. Alexandru, Sfânta Taină a Euharistiei – taină a iubirii jertfelnice, în „Studii Teologice", anul XXVII (1975), nr. 9-10

MANU, Pr. Dr. Mircea, Dumnezeu sfințește prin sacramente, Editura Galaxia Gutenberg, Tg. Lapus, 2008

MĂRTINCĂ, Isidor, Sacramentele Bisericii Catolice, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București, București, 2003

MIHOC, Pr. Asist. Drd. Vasile, Sfintele Taine, mijloace de mântuire și sfințire a credincioșilor, în rev. „Mitropolia Ardealului”, anul XXVIII (1983), nr. 7-8

MOISIU, Pr. Constantin, Să stăm bine, să stăm cu frică. Povățuitor liturgic pentru preoți și popor, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1941

MOLDOVAN, Pr. Ilie, Pregătirea morală pentru primirea Sfintelor Taine, în rev. „Glasul Bisericii”, anul XXXVII (1978), nr. 3-4

MLADIN, Arhim. Prof. Dr. Nicolae, Valoarea morală a Sfintelor Taine, în rev. „Mitropolia Moldovei și Sucevei”, anul XX (1965), nr. 1-2

NICULCEA, Pr. Adrian, Ortodoxia și unitatea europeană, în „Almanah bisericesc”, Editura Sfintei Arhiepiscopii a Bucureștilor, București, 1995

POPESCU, Ioan C., Botezul ca sacrament în Biserica Ortodoxă, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1894

RADU Pr. Prof. Dumitru, Caracterul eclesiologic al Siintelor Taine și problema comuniunii, Teză de doctorat, în “Ortodoxia”, XXX (1978), nr. 1-2

SÂRBU, Pr. Prof. Corneliu, Sfânta Euharistie și unitatea creștină, în „Ortodoxia”, anul XIX (1967), nr. 1

SAVA Pr. Viorel, Taina Mărturisirii în riturile liturgice actuale, Editura Trinitas, Iași, 1999

SCHMEMANN Alexander, Euharistia, Taina Împărăției, Editura Anastasia, București, 1993

SCHMEMANN, Pr. Prof. Alexander, Pentru viața lumii, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2001

SOKOLOWSKI, Robert, Prezența Euharistică, Editura Galaxia Gutenberg, Tg. Lăpuș, 2009

STĂNILOAE, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1987

STĂNILOAE, Pr. Prof. Dumitru, Ființa Tainelor în cele trei confesiuni, în “Ortodoxia”, anul VIII (1956), nr. 1

STĂNILOAE, Pr. Prof. Dumitru, Numărul Tainelor, raportul între ele și problema Tainelor din afara Bisericii, în “Ortodoxia”, VIII (1956), nr. 2

STĂNILOAE, Prof. Dr. Dumitru, Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2004

STREZA, Dr. Laurentiu, Episcopul Caransebeșului, Tainele de inițiere creștină în Bisericile Răsăritene, Editura Trinitas, Iași, 2002

STREZA, Pr. asist. Liviu, Botezul în diferite rituri liturgice creștine, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1985

STREZA, Pr. Drd. Liviu, Slujba Botezului în ritul liturgic ortodox și cel catolic, în „Studii Teologice”, anul XXV(1974), nr.9-10

TIBA, Pr. Iosif, Euharistia face Biserica, Editura Galaxia Gutenberg, Tg. Lăpuș, 2006

VONIGA, Nicolae, Tâlcuirea Sfintei Liturghii, Sibiu, 1942

WARE, Timothy, Istoria Bisericii Ortodoxe, Editura Aldo-Press, București, 1993