Teologie Biblică I: Introducere [619049]
1
Teologie Biblică I: Introducere
PARTEA ÎNTÂI
INTRODUCERE GENERALĂ
Capitolul I
Întâlnirea cu Biblia
Noțiuni preliminare
Toți știu că Biblia este o carte religioasă care povestște raportul dintre Dumnezeu și omenire, mai întâi
reprezentată de poporul lui Israel și apoi de toți oamenii. Probabil nu toți știu că înainte de a fi un cuvânt scris, Biblia
este un eveniment, un fapt, așa cum bine se exprimă termenul evreiesc dabar1.
Evenimentul este apoi scris cu aspectele sale esențiale și formează Biblia. Această carte a contribuit la
formarea unei civilizații, a plăsmuit un anumit limbaj, a determinat alegeri și sensibilități ale lumii occidentale și nu
numai. Biblia a marcat anumite schimbări epocale, cum ar fi apariția tipăriturii și răspândirea prin intermediul
radioului. «Dumnezeu suferă pentru că mulțimea oamenilor nu poate fi atinsă de Cuvântul Sacru: adevărul este
prizonier într-un mic număr de manuscrise care conțin comori. Să rupem în sfârșit sigiliile care le leagă și să oferim
aripi adevărului»: cu această frază programatică Gutemberg, inventatorul tiparținei, saluta publicarea, între anii 1454
și 1456, primei Biblii tipărite, faimoasa „Biblia celor 42 de linii”. După aproape cinci sute de ani, Biblia a fost nașă la
botezul radioului, când Marconi a lansat ca și prim mesaj pe calea undelor fraza psalmului: «Cerurile povestesc
mărirea lui Dumnezeu și firmamentul destăinuiește lucrul mâinilor sale» (Ps 19, 2). Surprizele nu au luat sfârșit,
pentru că odată cu epoca spațială Biblia lasă pământul și intră pe orbită: în 1969 astronauții care au coborât pe Lună,
au încredințat liniști absolute a universului o pagină biblică, respectiv Psalmul 8. Iar în era computerului , nu putea
lipsi o producție biblică, care să elibereze Cuvântul lui Dumnezeu de pe suportul de hârtie și să o miniaturizeze pe
suporturi magnetice2.
Putem justifica motivele acestui mare succes: se tratează de o carte care vorbește nu numai inteligenței, ci și
inimii, mai ales pentru viața fiecărui om3. Pentru credincios Biblia își manifestă valoarea sa prin faptul că este o carte
scrisă de oameni care au acționat sub impulsul lui Dumnezeu: acesta s-a făcut cunoscut, s-a revelat4, adică a vorbit
dezvăluind misterul său și indicând omului vocația sa măreață de a intra în comuniune cu însăși dumnezeirea.
Dacă Biblia este atât de importantă, rezultă pentru noi angajamentul de a o cunoaște mai bine, premisă și
condiție de a o aprecia mai mult. Va beneficia de avantaje experiența noastră creștină. Ne limităm la anumite
infirmații de bază.
1. Numele
Cuvântul românesc Biblia derivă din latină care transliterează la rândul său termenul grecesc unde se găsește
sub forma unui substantiv la plural, care înseamnă „cărțile” dar și „cartea” prin excelență, întrucât este considerată
CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU. Numele BIBLIA s-a impus de pe vremea lui Ioan Gură de Aur (începutul sec. V), în
timp ce până în acele momente era cunoscut sub alte denumiri, cum ar fi Cartea Sacră (2 Mac 8, 23), Cărțile Sfinte
(1 Mac 12, 9), Cărțile (Dan 9, 2), Scriptura (In 10, 35), Sfintele Scripturi (2 Tim 3, 15). Denumirile amintite nu sunt
11 ÎÎnn eevvrreeiieeșșttee tteerrmmeennuull ssee rreeffeerrăă îînn aacceellaașșii ttiimmpp aattââtt llaa ffaapptt ccââtt șșii llaa ccuuvvâânntt.. ««LLaa bbaazzaa aacceesstteeii aavveennttuurrii ssttăă uunn
CCuuvvâânntt ccaarree rrăăssuunnăă îînn nnooaapptteeaa nneeaannttuulluuii»»,, RRaavvaassii,, GG..,, LLaa pprriimmaa aalllleeaannzzaa èè uunn rraappppoorrttoo ddii aammoorree,, îînn AAAA.. VVVV..,,
GGuuiiddaa aallllaa lleettttuurraa ddeellllaa BBiibbbbiiaa,, SSaann PPaaoolloo,, CCiinniisseelllloo BBaallssaammoo ((MMII)),, 11999955,, pp.. 2211..
22 SSăă aammiinnttiimm rreeaalliizzaarreeaa,, îînn aannuull 11999944,, aa eeddiițțiieeii EEvvaanngghheelliiaa VViiee ((eeddiițțiiee SSaann PPaaoolloo)),, oo lluuccrraarree eeddiittoorriiaallăă eelleeccttrroonniiccăă
iinntteerraaccttiivvăă ccoommppuussăă ddiinn 44 ddiisscchheettee.. SSee ppooaattee cciittii tteexxttuull uunneeii EEvvaanngghheelliiii,, ppooaattee ffii ccoommppaarraatt îînnttrr–oo ffoorrmmăă ssiinnooppttiiccăă,,
ssee ppooaattee ffaaccee rreeffeerriirree llaa uunn iinnddiiccee ggeenneerraall,, ssăă ssee ccoonnssuullttee uunn gglloossaarr,, eettcc..
33 BBiibblliiaa eessttee iimmppoorrttaannttăă șșii îînn cceeeeaa ccee pprriivveeșșttee aassppeeccttuull ccuullttuurraall;; ccff.. TThheeiisssseenn,, GG..,, MMoottiivvaarree aallllaa BBiibbbbiiaa,, PPaaiiddeeiiaa,,
BBrreesscciiaa,, 22000055,, pppp.. 2277–5566..
44 CCff.. EEddiittoorriiaallee ddii CCiivviillttàà CCaattttoolliiccaa ddiinn 55 ooccttoommbbrriiee 11999966,, pppp.. 33–1144..
2 abandonate în totalitate și se mai folosesc și astăzi. Conceptul de „Scriptură” sau „Sfânta Scriptură” se explică ținând
cont de existența unei tradiții orale, care și ea păstrează o valoare importantă.
2. Conținut și împărțire
Biblia se împarte în Vechiul și Noul Testament. Decât testament ar fi mai potrivit să se vorbească de Alianță
sau Pact. Biblia este istoria trăită între Dumnezeu și oameni, definită antica alianță când omenirea era reprezentată de
poporul lui Israel și avea ca și mijlocitor pe Moise, noua alianță când destinatara devine întreaga omenire iar Isus
Hristos devine intermediarul nou și definitiv. El este cel care inițiază noua alianță, făcând să înceteze cea care a avut
rolul pregătitor și care și-a luat calificativul de antică. O alianță ia naștere prin voința a doi contractanți care, prin
colaborarea unui mediator, cad de acord asupra unui lucru și își fixează angajamentele lor. Pentru alianța antică este
util consultarea textului din Ieș 24, 3-8, care are pe Dumnezeu și poporul ca și contractanți, fidelitatea față de Cuvântul
lui Dumnezeu (Decalogul) ca și angajament din partea poporului, protecție ca și angajament din partea lui Dumnezeu,
Moise în calitate de mijlocitor iar sângele victimelor ca și element care pecetluiește, întărește pactul. Noua alianță este
uniunea dintre Dumnezeu și omenire prin mijlocirea lui Hristos, preot și victimă: conținutul versetului din Lc 22, 20 îl
regăsim în cuvintele de consacrare în cadrul Sfintei Liturghii: «Acesta este Sângele meu al Legii celei nouă …» .
În cea ce privește împărțirea cărților, propunem următoarea schemă:
VECHIUL TESTAMENT reprezintă un ansamblu de 46 de cărți
împărțite astfel:
– după întrebuințarea creștină: cărți istorice – cărți poetice și
sapiențiale – cărți profetice;
– după întrebuințarea evreiască5: Torah – Profeții – Scrierile
(cf. Lc 24, 44).
NOUL TESTAMENT este un ansamblu de 27 de cărți împărțite
astfel:
Evangheliile – Faptele – Scrisorile (ale lui Paul și cele catolice) –
Apocalipsa .
Aceste 73 de cărți își găsesc unitatea lor în Hristos așa cum afirmă și Ugo de S. Vittore: «Întreaga Scriptură
este o singură carte iar această carte este Hristos».
Împărțirea actuală în capitole aparține lui Stefano Langton (+1228), iar mult mai tîrziu, aceea în versete,
aparținând lui R. Stephanus în anul 1555 pentru Noul Testament și lui S. Pagnini în anul 1528 pentru Vechiul
Testament. Aceste împărțiri, efectuate pe versiunea latină a Bibliei, au fost acceptate și introduse pretutindeni.
3. Formarea și autorii
Nu există în lume o carte care să fie atât de cunoscută și atât de vândută cum este Biblia: un adevărat best-
seller, care nu figurează niciodată în vreun clasament întrucât ar ocupa întotdeauna primul loc6. Nu numai cea mai
vândută carte, dar și cea mai tradusă din lume7. Cu toate acestea nu este vorba de o carte recentă, întrucât în părțile
sale cele mai recente descoperim o vârstă „fragedă” de aproximativ 2000 de ani ajungând ca în părțile cele mai vechi
să se ridice la 3000 de ani; nici nu se tratează de o carte care poate fi înțeleasă destul de ușor, dacă remarcăm uriașa
cantitate de studii care și-au manifestat intenția de a o explica și interpreta.
Biblia a fost numită în Evul Mediu și „bibliotecă”. Într-adevăr sunt prezente mai multe cărți și multe genuri
literare: poezie, profeție, istorie, lege, lirică, scrisori, apocalipsă, … Biblia aparține literaturii universale și este cartea
cea mai citită.
Vechiul Testament este o colecție de compuneri religioase pe parcursul unei perioade mai lungi, de la origini
până în anul 50 î.H.8. Mult material antic este transmis pe cale orală înainte de a fi scris, trecând mereu prin
intermediul redactărilor succesive. Colecția Noului Testament este realizată într-o perioadă de timp relativ scurtă, în a
doua jumătate a sec. I d.H. Scrierea cea mai veche este Întâia scrisoare a lui Paul către Tesaloniceni (50/51), cea mai
recentă Evanghelia după Ioan (sfârșitul sec. I).
55 AAddooppttaattăă șșii ddee TTOOBB ((TTrraadduuccttiioonn OOeeccuumméénniiqquuee ddee llaa BBiibbllee)) :: eeddiițțiiee îînn lliimmbbaa ffrraanncceezzăă îînnttrr–uunn ssiinngguurr vvoolluumm
eeddiittaattăă îînn aannuull 11998877..
66 ÎÎnnttrr–oo țțaarrăă ccuumm eessttee JJaappoonniiaa,, uunnddee ccrreeșșttiinniiii ssuunntt ddooaarr 11%%,, ssee vvâânndd aannuuaall 22,, 55–33 mmiilliiooaannee ddee BBiibblliiii..
77 PPâânnăă îînn zziiuuaa ddee aassttăăzzii BBiibblliiaa eessttee ttrraadduussăă îînn mmaaii bbiinnee ddee 22000000 ddee lliimmbbii,, ffiiee îînn îînnttrreeggiimmee ssaauu mmăăccaarr oo ppaarrttee..
88 CCff.. CCaavveeddiioo,, RR..,, LLaa ccoommppoossiizziioonnee ddeellllaa BBiibbbbiiaa:: uunnaa rraaccccoollttaa ddii mmiilllleennnnii ddii mmeemmoorriiee,, îînn AAAA.. VVVV..,, GGuuiiddaa aallllaa
lleettttuurraa ddeellllaa BBiibbbbiiaa,, SSaann PPaaoolloo,, CCiinniisseelllloo BBaallssaammoo ((MMII)),, 11999955,, pppp.. 9944–110099..
3 Autorii sunt uneori cunoscuți (Isaia, Paul, Ioan, …), alteori anonimi (autorii Cărților Regilor, a lui Samuil sau
redactorii Pentateuhului, …) sau ascunși în spatele unui faimos nume al antichității: în acest caz dau naștere unui
fenomen numit pseudonimie (ex. Înțelepciunea lui Solomon, …)9.
Autorii au compus lucrări de amploare diferită, unele foarte scurte cum ar fi Cartea profetică a lui Abdia sau
Scrisoarea lui Paul către Filemon care ocupă o jumătate de pagină, altele cu o extindere mai amplă cum ar fi Facerea,
Cartea Profetului Isaia10 sau Evangheliile.
4. Limbile Bibliei
Textele originale ale Bibliei oglindesc trei orizonturi culturale: cel evreiesc, cel aramaic și cel grecesc. Ebraica
și aramaica sunt limbi semitice. Ebraica era limba seminomazilor evrei din Palestina, documentată din sec. X î.H., dar
înlocuită de aramaică către sec. VI î.H., chiar dacă a rămas în uz ca și limba sacră și cultă11. Alfabetul este alcătuit din
22 de consoane (’aleph, beth, ghimel, daleth, …12), în timp ce vocalele sunt lăsate la, latitudinea cititorului. Numai
între sec. VII și X d.H., pentru a reglementa pronunțarea corectă a cuvintelor, unii înțelepți numiți masoreți au
completat scriptura adăugând vocalele sub forma unor puncte deasupra și dedesubtul consoanelor. Astfel că, și astăzi,
textul evreiesc al Bibliei este numit „textul masoretic”.
Aramaica are o istorie independentă. Era deja în uz în sec. VIII î.H. ca și limba internațională a imperiului
asirian, în mod progresiv a înlocuit ebraica și a ajuns să devină limba vorbită. Mai ales Evangheliile păstrează anumite
expresii, demonstrând intenția de a reproduce cuvintele vii și originale13.
Greaca este limba principală a Noului Testament, simplificată în comparație cu greaca clasică și mai aproape
de limba vorbită, cunoscută sub denumirea de koiné, adică comună. Nu este greu să percepem existența, în ceea ce
privește limba greacă, a substratului semitic, pentru că fapte și cuvinte la început au fost transmise sub formă orală de
persoane aparținând culturii semitice.
Textul Vechiului Testament a fost scris aproape în întregime în ebraică, cu excepția a două cărți în greacă
(Înțelepciunea și 2 Macabei) și anumite părți în aramaică (Dan 2, 4b-7, 28; Esd 4, 8-6, 18; 7, 12-26; Ier 10, 11).
Textul Noului Testament a fost scris în întregime în greacă.
Chestiunea limbilor biblice face trimitere și este în strânsă legătură cu aceea a textului și a scripturii. Vom
trata mai pe larg într-un alt capitol, care poartă titlul Textul Bibliei. Scrierea și materialul de scris.
5. Versiunile
Biblia, atât Vechiul cât și Noul Testament, este destul de repede tradusă pentru a întâmpina și răspunde
exigențelor poporului, care nu avea acces la textul sacru în limbile originale, ebraica și greaca. Traducerile, chiar și cu
riscurile pe care le presupun14, au marele merit de a face accesibilă multor persoane bogăția mesajului biblic.
Propunem o sumară trecere în revistă a principalelor versiuni antice, aruncând o privire scurtă asupra celor moderne.
5.1 Septuaginta (LXX). Se tratează despre traducerea cea mai veche pe care o deținem15, este traducerea
Vechiului Testament. Numele provine de la o legendă pe care o întâlnim în Scrisoarea lui Pseudo Aristea : arhiereul
Eleazar din Ierusalim a trimis lui Ptolomeu Filadelful din Egipt 72 învățați (6 pentru fiecare trib) pentru a traduce în
greacă textul ebraic cu scopul de a-l pune în biblioteca din Alexandria. Lucrarea a fost dusă la bun sfârșit în 72 de
zile. Traducătorii au lucrat independent, iar când au citit traducerea, au descoperit o coincidență perfectă. De unde și
numele TRADUCEREA CELOR ȘAPTEZECI sau mai simplu Septuaginta. Istoria ne spune că numeroasa
comunitate iudaică din Egipt a pierdut deplina cunoștiință a limbii ebraice; s-a simțit nevoia de a traduce TM16 în
greacă, limba care începând de la Alexandru cel Mare a devenit limba comună multor regiuni. Lucrarea, începută în
jurul sec. III î.H. la Alexandria, s-a limitat mai întâi la Pentateuh ca mai apoi să se extindă la toate celelalte cărți.
99 PPeennttrruu oo ttrreecceerree îînn rreevviissttăă,, ssuummaarrăă ddaarr îînn aacceellaașșii ttiimmpp ccoommpplleettăă ccff.. GGoonnzzáálleess NNuueezz,, AA..,, LLaa BBiibbbbiiaa.. GGllii aauuttoorrii,, ii
lliibbrrii,, iill mmeessssaaggggiioo,, SSaann PPaaoolloo,, CCiinniisseelllloo BBaallssaammoo ((MMII)),, 11999944,, pppp.. 114466–225566..
1100 PPeennttrruu cceellee 6666 ddee ccaappiittoollee aallee PPrrooffeettuulluuii IIssaaiiaa eerraa nneecceessaarr aapprrooxxiimmaattiivv 77 mmeettrrii ddee ppaappiirr..
1111 FFeennoommeenn aasseemmăănnăăttoorr lliimmbbiiii llaattiinnee,, ppâânnăă llaa rreeffoorrmmaa ccoonncciilliiaarrăă ffoolloossiittăă îînn eexxcclluussiivviittaattee ccaa șșii lliimmbbaa ddee ccuulltt..
1122 PPssaallmmuull 111199 eessttee nnuummiitt aallffaabbeettiicc ddeeooaarreeccee eessttee ccoommppuuss ddiinn 2222 ddee ssttrrooffee,, ccââttee lliitteerree aarree aallffaabbeettuull eebbrraaiicc,, șșii
ffiieeccaarree ssttrrooffaa eessttee ccoommppuussăă ddiinn 88 vveerrsseettee ccaarree îînncceepp ttooaattee ccuu aacceeeeaașșii ccoonnssooaannăă.. ÎÎnnttrruuccââtt pprriimmaa ssttrrooffăă îînncceeppee ddee oopptt
oorrii ccuu ’’aalleepphh,, cceeaa ddee aa ddoouuaa ddee oopptt oorrii ccuu bbeetthh șșii ttoott aașșaa ppâânnăă llaa ssffâârrșșiitt.. UUnn aassttffeell ddee jjoocc ppooaattee ffii ppeerrcceeppuutt,,
eevviiddeenntt ddooaarr îînn lliimmbbaa oorriiggiinnaallăă,, aassppeecctt iimmppoossiibbiill ddee rreemmaarrccaatt îînn uurrmmaa ttrraadduucceerriiii..
1133 DDee eexxeemmpplluu,, ttaalliittàà kkuumm ddiinn MMcc 55,, 4411 ;; eeffffaattàà ddiinn MMcc 77,, 3344 ;; aabbbbàà ddiinn MMcc 1144,, 3366 ;; rraabbbbuunnìì ddiinn MMcc 1100,, 5511 șșii IInn
2200,, 1166..
1144 AA ssppuuss RRaabbbbii JJeehhuuddaa:: ««CCiinnee ttrraadduuccee uunn tteexxtt îînn mmoodd lliitteerraarr eessttee uunn mmiinncciinnooss;; cciinnee îîll mmooddiiffiiccăă eessttee uunn ttrrăăddăăttoorr șșii
uunn eerreettiicc»» ((BBaabb.. QQiidddd.. 4499aa))..
1155 CCaarraacctteerriissttiiccllee uunneeii aassttffeell ddee vveerrssiiuunnii ssuunntt bbiinnee ppuussee îînn eevviiddeennțțăă ddee ccăăttrree CCaarrbboonnee,, SS..PP..,, – RRiizzzzii,, GG..,, LLee
SSccrriittttuurree aaii tteemmppii ddii GGeessùù,, DDeehhoonniiaannee,, BBoollooggnnaa,, 11999922,, pppp.. 4499–7777..
1166 PPrreessccuurrttaarreeaa ««TTeexxttuulluuii MMaassoorreettiicc»»,, ccaarree eessttee tteexxttuull eebbrraaiicc aall VVeecchhiiuulluuii TTeessttaammeenntt..
4 Traducătorii au lucrat pe un text ebraic diferit de al nostru, astfel că judecata asupra traducerii este variată: foarte bună
pentru Pentateuh întrucât asemănătoare TM, mai puțin reușită pentru Psalmi; Iov este redus la 1/617.
Nenumărate sunt considerațiile acestei versiuni. Există un interes istoric, întrucât aparține sec. III-II î.H. și a
fost realizată pe un text original ebraic pe care noi astăzi nu-l mai deținem. Există un interes teologic care face din
această traducere textul normativ: din aproximativ 350 citări din Vechiul Testament pe care le întâlnim în Noul
Testament, aproximativ 300 sunt luate din LXX: ea a fost deci «Biblia autorilor neotestamentari»18. Mai mult încă, ea
conține acele cărți pe care Tradiția le-a considerat ca și canonice și pe care canonul scurt al evreilor le-a refuzat
(deuterocanonice). Există și un interes filologic și de interpretare: nu este doar o traducere, ci adesea reprezintă o nouă
interpretare a textului sacru. Este interesantă consultarea exemplului clasic din Is 7, 14 pe care Mt 1, 23 îl folosește
după versiunea LXX și nu din TM. În cele din urmă adăugăm valoarea eclezială și ecumenică: LXX este Biblia
Părinților Bisericii și este și astăzi încă textul biblic al Bisericilor Orientale.
Tocmai pentru a revizui LXX, care avea interpretări din anumite puncte de vedere foarte diferite de textul
ebraic, în primele două secole ale epocii creștine au fost realizate alte versiuni: amintim pe aceea a lui Aquila (140
d.H.) și pe a lui Teodosie (180 d.H.) importante deoarece textul nostru, al Cărții lui Daniel, este luat din acestea și nu
din LXX, și respectiv cea a lui Simacus (200 d.H).
5.2 Vulgata (Vg). Numele înseamnă „divulgată, răspândită, popularizată, făcută cunoscută, populară”19. Este
traducerea latină care adună și înlocuiește toate versiunile latine anterioare, care au fost colecționate sub numele de
Vetus Latina20. Existau numeroase versiuni latine care creau confuzie cu consecințe negative grave. Papa Damas (366-
384) s-a gândit asupra unei modalități de a pune capăt acestor confuzii și a încredințat lucrarea de traducere lui
Ieronim (340-420), marele biblist al Bisericii Latine. Acesta, de origine dalmată, a studiat la Roma, la Antiohia și la
Constantinopol, însușindu-și o mare cultură teologică și filologică. După ce a îndeplinit și funcția de consilier al Papei
Damas, s-a retras la Betleem, unde timp de 36 de ani s-a dedicat lucrării sale celei mai ample. A tradus în latină, direct
din ebraică Textul Masoretic și Noul Testament din greacă; în viziunea vreunui studios acesta s-ar fi limitat la
revizuirea Noului Testament folosindu-se de traducerile deja existente. Lucrarea sa s-a impus în mod definitiv la
sfârșitul Evului Mediu, luând numele de Vulgata editio , devenind textul oficial al Bisericii Catolice începând cu
Conciliul din Trento21. Traducerea este în general bună, chiar dacă mai poate apărea câte o greșeală. Neo-vulgata este
o comisie pontificală cu sarcina de a revizui ediția Vulgata și de a o armoniza acolo unde se îndepărtează de TM.
5.3 Alte versiuni antice. Se remarcă prin interesul antic și prin valoare Peșita, versiunea siriană a Bibliei,
textul integral, care pentru Vechiul Testament a fost realizată direct pe textul ebraic. Există alte traduceri cum ar fi cea
coptă, armeană, georgiană, arabă, etc.
5.4 Versiuni moderne. Pentru mult timp versiunile Bibliei aveau la bază textul Vg. Astăzi traducerile se
efectuează direct pe textul ebraic (VT) și cel grec (NT). O statistică efetuată în anul 1994 consideră că Biblia în
întregime ar fi tradusă astăzi în 337 limbi și o parte din aceasta, în special Noul Testament și Evangheliile, în 2062
(587 africane, 516 asiatice, 358 latino-americane, 341 în spațiul Pacificului, 189 europene și 71 nordamericane).
Cunoscând faptul că în lume sunt aproximativ 6000 de limbi vorbite, munca de traducere și de răspândire trebuie să
continue încă pentru multă vreme.
6. Mesajul
Biblia este «scrisoarea lui Dumnezeu cel atotputernic pentru creatura sa» (Sf. Grigore). Medievalii o defineau
«sărutul veșniciei». Ea este istoria de mântuire, mai întâi pentru poporul evreiesc și apoi pentru noul popor al lui
Dumnezeu, reprezentat de întreaga omenire. Se tratează de o istorie vie și dinamică, care se desfășoară timp de secole,
în interiorul fiecărui eveniment și de care Dumnezeu se folosește pentru a se manifesta și a-și manifesta mesajul său.
Mântuirea este propusă pe etape, descoperind pedagogia dumnezeiască: Avraam, Sinai, David, așteptarea lui Mesia, …
Cu venirea lui Isus asistăm la împlinirea promisiunilor și a noii alianțe. Hristos este cheia de lectură creștină a Bibliei:
continuitate , împlinire și noutate caracterizează persoana sa și lucrarea sa. Cu cât se cercetază Scripturile, cu atât
mai mult ne apropiem de misterul «inefabilei bogății a lui Hristos» (Ef 3, 8).
A fi creștin înseamnă a accepta întreaga Scriptură așa cum a înțeles-o Isus, siguri că El ne descoperă adevărul
întreg; El, care este «calea, adevărul și viața» ne conduce, în Spiritul, la întâlnirea cu Tatăl, la comuniunea cu Sfânta
Treime, scopul ultim al fiecărui om și a tuturor în același timp. Se înțelege astfel valoarea inestimabilă: «Biserica a
1177 PPeennttrruu mmaaii mmuullttee iinnffoorrmmaațțiiii ccff.. BBooggaaeerrtt,, PP..MM..,, SSeeppttaannttee eett vveerrssiioonnss ggrreeccqquueess,, DDBBSS,, XXIIIIII,, PPaarriiss,, 11999933,, pppp.. 553366–
669922..
1188 FFeerrnnáánnddeezz MMaarrccooss,, NN..,, LLaa BBiibbbbiiaa ddeeii SSeettttaannttaa,, PPaaiiddeeiiaa,, BBrreesscciiaa,, 22000000,, pp.. 331133..
1199 TTeerrmmeennuull aa ffoosstt aapplliiccaatt îînn sseecc.. XXVVII uunneeii eeddiițțiiii llaattiinnee aa BBiibblliieeii,, ccaarree ddeejjaa îînn sseecc.. VVIIIIII aa rreeuușșiitt ssăă ssee iimmppuunnăă îînn
ffaațțaa aallttoorr ttrraadduucceerrii llaattiinnee..
2200 AAmmiinnttiimm ffaappttuull ccăă ggrreeaaccaa aa rrăămmaass lliimmbbaa lliittuurrggiiccăă șșii llaa RRoommaa ppâânnăă îînn sseecc.. IIII,, îînncceettuull ccuu îînncceettuull ffiiiinndd îînnllooccuuiitt ddee
llaattiinnăă..
2211 CCuu ddeeccrreettuull IInn ssuuppeerr ddiinn aannuull 11554466..
5 venerat întotdeauna dumnezeiasca Scriptură, după cum venerează și Trupul Domnului. Ea înfățișează neîncetat
credincioșilor Pâinea Vieții, luată de pe masa Cuvântului lui Dumnezeu și a trupului lui Hristos»22.
2222 CCaatteehhiissmmuull BBiisseerriicciiii CCaattoolliiccee,, nnrr.. 110033;; ccff.. DDeeii VVeerrbbuumm,, nnrr.. 2211..
6 Capitolul II
Panoramă istorico-literară
Cu scopul de a ușura privirea complexivă, oferim acest tablou care are dublul avantaj și anume de a sintetiza
perioadele esențiale ale istoriei și de a indica cărțile biblice corespunzătoare acestora. Prospectul este prevăzut cu
datele istorice principale, cu valoare indicativă.
1. Vechiul Testament
Istoria aproape bimilenară a lui Israel a fost împărțită, din motive de practicitate didactică, în trei perioade: cea
dintâi, de pregătire, până la intrarea în Țara Făgăduinței; cea de a doua cuprinde cea mai mare perioadă de timp și se
întinde de la ieșire până la căderea Ierusalimului cu sfârșitul monarhiei; a treia, citită în cheie creștină, propune
încheierea istoriei lui Israel și ivirea creștinismului. Simplificarea istorică are rolul de a indica cărțile care îi
corespund, prin argument, vremurilor indicate.
Preambul
DINCOLO DE COORDONATELE ISTORIEI
========================== Fac 1-11
PATRIARHII
1850 ======================= 1700 Fac 12-50
ȘEDEREA ÎN EGIPT
1700 ===================== 1250 Fac 37-50; Ieș 1-12
Un Dumnezeu, un popor, un pământ
1250 Ieșirea, itinerarul către libertate Ieș; Lv; Num; Dt
1200 În Țara Făgăduinței Iosua
JUDECĂTORII
1200 ===================== 1040 Judecători; Rut
MONARHIA
1040 ================= 587 2 Sam; 1-2 Re; 1-2 Cr
===============721
1000 Regele David
930 Moartea lui Solomon și sfârșitul monarhiei unite
721 Distrugerea Samariei Am; Os; Mih; Is I;
587 Distrugerea templului Hab; Nah;
și a Ierusalimului Sof; Ier;
Către desăvârșire
EXILUL ÎN BABILONIA
587 ==================== 538 Iez; Pl; Is II;
538 Edictul lui Cirus Esdra; Neemia;
520 Reconstruirea templului (II) Ag; Zah; Mal;
Abd; Iona; Ioil; Is III;
PERIOADA PERSANĂ
538 ===================333 Qoh; Ps; Prov; Iov;
PERIOADA ELENISTĂ
333 ================= 63 Tob; Est; Idt; Bar; Sir;
Cântarea Cântărilor
7
Daniel
175 Persecuția lui Antioh IV
Răscoala Macabeilor 1-2 Macabei
PERIOADA ROMANĂ
63 î.H. =================== 70 d.H. Înț (50 î.H.)
2. Noul Testament
Producția literară a Noului Testament, față de cea a Vechiului Testament, se concentrează într-o perioadă de
timp mult mai scurtă, respectiv a doua jumătate a primului secol, având ca și extreme Întâia Scrisoarea a lui Paul către
Tesaloniceni în jurul anului 50 și literatura ioanină către anul 100.
Datele sunt indicative și, mai ales pentru scrisori, foarte mult depinde de recunoașterea autorului lor.
Propunem exemplul scrisorilor pauline: acceptând că toate cele 13 scrisori aparțin lui Paul, ar fi trebuit să fie scrise
înainte de moartea sa, care a avut loc oricum nu după anul 67. În cazul că unele sunt considerate opera școlii sale sau a
vreunui ucenic, data ar putea să ajungă către sfârșitul sec. I.
6/7 î.H. – nașterea lui Isus;
4 î.H. – Moartea lui Irod cel Mare;
30 d.H. – Moartea lui Isus;
70 d. – Distrugerea templului;
51-52 1-2 Tesaloniceni;
54-57 Filipeni, Filemon;
54-56 Galateni;
56 1 Corinteni;
57 2 Corinteni;
57-58 Romani;
60 Iacob;
61-63 Coloseni; Efeseni;
61-63 1-2 Timotei; Tit;
62-64 1 Petru;
68-70 Evrei;
65-70 Marcu;
80-90 Iuda;
80-90 Matei; Luca, Fapte;
90-100 2 Petru;
100 1-2-3 Ioan; Ioan, Apocalipsa.
8 Capitolul III
Țara: Elemente de geografie biblică
Fiecare popor posedă, dincolo de istorie, și o conotație geografică: acel când atrage imediat acel unde. Vreo
indicație geografică servește pentru o mai bună cunoaștere a unui popor, obiceiurile sale și moravurile sale. Și poporul
lui Israel este mult mai bine cunoscut când știm anumite noțiuni elementare ale geografiei sale, mai ales a așezării sale
în vecinătatea deșertului23. O națiune are și o capitală: Ierusalimul este punctul de convergență ideal din punct de
vedere istoric și teologic.
1. Coordonate esențiale
Numeroase nume au definit regiunea biblică de-a lungul secolelor; țara Canaan ( Nm 33, 51), țara lui Israel (1
Sam 13, 19), Țara Sfântă (Zah 2, 16), Pământul Promis (Evr 11, 9), Palestina (din sec. III î.H. până în anul 1948),
Statul lui Israel (din anul 1948).
Situat între 31 și 33 grade latitudine nordică24, teritoriul are o suprafață de doar 25.000 Kmp25situație care
explică obligația din Ieș 34, 23 privind cele trei pelerinaje anuale la Ierusalim26. Cu expresia «din Dan până în
Beerșeba» (Jud 20, 1) se indică întreg teritoriul de la nord la sud, iar prin alta, «de la mare (Mediterană) la Eufrat» (Ps
80, 12) întreg teritoriul de la vest la est.
Simplificând la maxim, se disting trei regiuni: IUDEEA la Sud, SAMARIA în centru și GALILEEA la nord
(cf. In 4, 3 ș.u.). Din punct de vedere geografic, de la nord la sud, străbat paralele trei zone: cea de coastă de-a lungul
Mediteranei, cea deluroasă-muntoasă, așezată în centru ca și coloana dorsală a țării dar și cu o altitudine variabilă
cuprinsă între 400-800 metri, și cea din depresiunea iordanică cu punctul cel mai de jos al pământului, respectiv –400
metri.
2. Clima și problema apei
Varietății zonelor îi corespunde varietatea climei, mediteraneană pe coastă, aproape continentală în interior
sau toridă în deșert. Deoarece vorbim despre o zonă subtropicală, există doar două anotimpuri, acela al ploilor (de
iarnă) din noiembrie până în aprilie și acela uscat (de vară) din mai până în octombrie. Ploile sunt frecvente în
regiunile de coastă și muntoase (700-800 mm anual) și aproape inexistente în depresiunea Iordanului, adică deșertul
(100-50 mm anual). Bazinele hidrologice nu sunt de ajuns pentru a rezolva problema apei. Râul Iordan nu este
navigabil și nici nu poate servi pentru procesul de irigații, așezat ca într-o cutie așa cum se găsește în groapa
Iordanului; izvorât de la poalele Hermonului (2800 m), după un parcurs sinuos de 320 km, se pierde în Marea Moartă.
Aceasta din urmă este o masă enormă de apă (76 x 16 km), inutilizabilă în ceea ce privește sistemul de irigare din
cauza salinității sale foarte ridicate care face imposibilă viața27. Marea și singura rezervă de apă, pe lângă ploile din
anotimpul de iarnă, este Lacul Tiberiadei (21 x 11 km)28, a cărui ape nu numai că avantajează pescuitul și irigațiile
locale, dar sunt și canalizate și purtate 200 km către sud, până la deșertul de la Negev29.
Cu o problemă a apei atât de sensibilă, se înțelege trimiterea continuă și variată a literaturii biblice: grădina
Edenului este bogată în apă (cf. Fac 2, 10.14), profetul Ieremia reproșează evreilor faptul că l-au abadonat pe
Dumnezeu, izvorul de apă vie (cf. Ier 2, 13), apa care simbolizează Cuvântul, Spiritul, pe Hristos însuși (cf. In 4, 10;
7, 38), creștinul va avea recompensa pentru faptul că a dăruit doar un pahar de apă proaspătă (cf. Mt 10, 42).
2233 AAssttăăzzii,, ttoott mmeerreeuu aattllaassuurriillee bbiibblliiccee ddeezzvvoollttăă șșii uunn rrooll iissttoorriicc.. UUnnuull ddiinnttrree cceellee mmaaii bbuunnee eessttee cceell aall lluuii
PPrriittcchhaarrdd,, JJ.. BB..,, AAttllaannttee ddeell mmoonnddoo bbiibblliiccoo,, LLDDCC,, LLeeuummaannnn ((TTOO)),, 11999911..
2244 PPuunnccttuull cceell mmaaii mmeerriiddiioonnaall aall IIttaalliieeii ssee ggăăsseeșșttee llaa 3355 ddee ggrraaddee..
2255 MMaaii ppuuțțiinn ddeeccââtt SSiicciilliiaa ccaarree aarree 2255..770088 KKmm22;; EEllvveețțiiaa îînnssuummeeaazzăă 4411..229933..
2266 DDiimmppoottrriivvăă,, îînnttiinnddeerreeaa vvaassttăă aa tteerriittoorriiiilloorr iissllaammuulluuii jjuussttiiffiiccăă cceerreerreeaa ddiinn CCoorraann ccuu rreeffeerriittoorr llaa uunn ppeelleerriinnaajj llaa
MMeeccaa cceell ppuuțțiinn oo ddaattăă îînn vviiaațțăă..
2277 AAssppeeccttuull cceell mmaaii ccaarraacctteerriissttiicc eessttee rreepprreezzeennttaatt ddee ssaalliinniittaatteeaa ssaa ffooaarrttee rriiddiiccaattăă ccaarree aattiinnggee 2255 %%;; mmaajjoorriittaatteeaa
ssăărruurriilloorr ssuunntt cclloorruurraa ddee mmaaggnneezziiuu șșii ddee ppoottaassiiuu ccaarree,, îîmmpprreeuunnăă ccuu aallttee mmuullttee ssăărruurrii ccoonnssttiittuuiiee uunn iizzvvoorr iimmppoorrttaanntt
îînn vveeddeerreeaa ffaabbrriiccăărriiii îînnggrrăășșăămmiinntteelloorr.. OO aassttffeell ddee ssaalliinniittaattee ssee ddaattoorreeaazzăă pprreezzeennțțeeii șșii aa mmuullttoorr iizzvvooaarree ddee aappee
mmiinneerraallee,, pprreeccuumm șșii ffeennoommeennuulluuii ppuutteerrnniicc ddee eevvaappoorraarree;; ccff.. AAccqquuiissttaappaaccee,, PP..,, GGuuiiddaa bbiibblliiccaa ee ttuurriissttiiccaa ddii TTeerrrraa
SSaannttaa,, IIPPLL,, MMiillaannoo,, 11999922,, pp.. 446611.. NNuummeellee eevvrreeiieesscc eessttee ttooccmmaaii YYaamm hhaa–MMeellaahh aaddiiccăă MMaarreeaa ddee ssaarree;; nnuummeellee aarraabb,,
BBaahhrr LLuutt,, îînnsseeaammnnăă MMaarreeaa lluuii LLoott,, ffăăccâânndd ttrriimmtteerree llaa eeppiissoodduull lluuii LLoott șșii aa ssooțțiieeii ssaallee ttrraannssffoorrmmaattăă îînnttrr–oo ssttaattuuiiee
ddee ssaarree ((ccff.. FFaacc 1199,, 2266))..
2288 DDaaccăă ssee ddoorreeșșttee oo ccoommppaarraațțiiee,, cceell mmaaii mmaarree llaacc iittaalliiaann eessttee LLaaccuull ddee GGaarrddaa,, ccuu oo lluunnggiimmee ddee 5522 kkmm șșii oo llăățțiimmee
ddee 1177,, 55 kkmm,, ccuu uunn bbaazziinn ddee 337700 kkmm22;; LLaaccuull ddee LLuuggaannoo aarree uunn bbaazziinn ddee 5500,, 55 kkmm22..
2299 AAcceesstt ccuuvvâânntt eebbrraaiicc îînnsseeaammnnăă ““ddeeșșeerrtt,, uussccaatt””,, ddeeccii EEvvrreeiiii ssppuunn ddooaarr ssiimmpplluu ““NNeeggeevvuull””;; ccaazz aasseemmnnăăttoorr ppeennttrruu
SSaahhaarraa,, ccaarree îînn aarraabbăă îînnsseeaammnnăă ““ddeeșșeerrtt””..
9 3. Deșertul și păstoria
Unde curge apa înflorește viața, în câmpiile Carmelului (= Esdrelon), Șaronului (cf. Is 35, 1 ș.u.) și în Galilea
de obicei, dar unde nu se întâlnește apa împărățește tăcerea și moartea. Este deșertul, care ocupă și astăzi 60 % din
suprafața lui Israel30.
Deșertul nu constituie o patrie deoarece este lipsit de orașe, de bogăție, de viață. Este mai degrabă o pârloagă,
necultivată și neîngrijită unde izvoarele sunt rare, vegetația este sărăcăcioasă, aproape că lipsește, cu excepția
perioadelor de după ploile de primăvară când înfloresc unele flori. Aspectul exterior rezultă a fi mai puțin atrăgător și
datorită culorii galben-alburiu care învăluie pământul mereu chinuit de soare. Viața este apoi sinonimă cu lupta: lupta
împotriva unei naturi capricioase, mai degrabă zgârcită, cu excepția unor generozități prodigioase, cum ar fi oazele;
luptă împotriva uneltirilor animalelor mereu pregătite să profite de imprudența omului care se aventurează în deșert
fără pregătirea sau cunoașterea necesară.
Este locul nomazilor care beneficiază doar de ceea ce au nevoie, nimic din ceea ce ar putea fi superfluu sau
care să le îngreuneze strămutarea. Deșertul înseamnă deci provizorat.
Semnificația geografică a deșertului a întâlnit, în contextul biblic, o extindere istorico-religioasă, după ce
Dumnezeu l-a determinat pe poporul său să treacă prin acesta în călătoria sa către Țara Făgăduinței. Dacă termenul
păstrează încă caracterul său fundamental de loc dezolant, acesta evocă totuși o epocă a istoriei sacre care vede
nașterea poporului lui Dumnezeu. Rabinii evrei afirmă că de la termenul dabar (= Cuvânt) derivă midbar (= deșert),
motiv pentru care deșertul este într-adevăr locul Cuvântului31.
Deșertul, prin definiție locul lipsit de viață, devine locul care vede generația poporului lui Dumnezeu: aici este
încheiat legământul între Dumnezeu și poporul său, aici poporul trebuie să-l adore pe Dumnezeu (cf. Ieș 3, 17-18).
Vremea deșertului va fi reluată de profeți ca și o vreme a iubirii curate, incandenscente, pe care se poate conta și
pentru aceasta va fi reluat pelerinajul mistic: «Pentru aceasta, iată că eu voi îndupleca-o și o voi duce în pustie și voi
grăi cu ea din inimă» (Oz 2, 16). Fără a depăși limitele și a ajunge în mistica solitudinii, reîntoarcerea în deșert
susținută de profeți va constitui o trimitere la vremea ieșirii, la locul unde Dumnezeu a săvârșit minuni, la situația de
intimitate între două persoane care se iubesc.
Viziunea profetică a corectat situația istorică, purificând-o de aspectele negative și păstrând doar pe cele
pozitive. În realitate itinerarul poporului evreiesc a cunoscut momente de părere de rău chinuitoare iar deșertul este și
locul unde tentația grăbește și determină la o reîntoarcere înapoi, să dorească cepele din Egipt, preferându-le în
schimbul libertății dăruite și câștigate.
Experienței deșertului îi este necesar momentul alegerii și a verificării. Și Isus va trece prin intermediul unei
astfel de experiențe și va ieși învingător (cf. Mt 4, 1-11), transformând definitiv deșertul în locul fidelității față de
Dumnezeu. Deșertul va avea astfel posibilitatea să înflorească de iubire.
Clima și teritoriul au favorizat încă din vremurile cele mai îndepărtate păstoria. Această activitate a sugerat
imaginea biblică a păstorului, luată de însuși Dumnezeu ca simbol a interesului plin de bunăvoință (cf. Iez 34; Ps 23)
și însușită de Isus: «Eu sunt păstorul cel bun. Păstorul cel bun își dă viața pentru oi» (In 10, 11).
4. Inima lui Israel: Ierusalimul, Orașul Sfânt
Asemenea fiecărei națiuni, și Israel își are capitala sa: Ierusalimul. Cuvintele profetice din Is 60, 14: «Te vor
numi: cetatea Domnului, Sionul Sfântului lui Israel», valorează ca și o secțiune verticală de natură istorică și teologică
pentru a înțelege valorea acestui oraș32.
Pelerinul sau turistul care sosesc aici, întâlnesc un oraș situat pe o serie de coline aparținând lanțului muntos al
Iudeei. Are o înălțime medie de 750 de metri. Structura topografică este caracterizată de două sectoare longitudinale
ample: în centru se întinde depresiunea torentului Cedron la dreapta căruia de ridică Muntele Măslinilor, în timp ce în
partea stângă se înalță orașul antic, autentic și specific, care către vest cedează locul orașului modern evreiesc.
Dincolo de aspectul fizic și exterior, cu siguranță sugestiv, este istoria multimilenară cea care îl încântă pe cel
care ajunge la Ierusalim33. Puține orașe în lume pot să se mândrească cu o viață atât de lungă. În 1996 s-au sărbătorit
3000 de ani de istorie ai Ierusalimului, considerându-l ca orașul lui David, dar uitându-se în totalitate perioada
predavidică. Trebuie să mergem mai departe, pentru că săpăturile documentează existența unui orășel deja în jurul
anului 1800 î.H., pe vremea lui Avram. La aceasta face referire episodul lui Melchisedec, «regele Salemului», care a
oferit pâine și vin lui Avram, reîntors din expediția împotriva regilor cananei (cf. Fac 14, 18-24). Către anul 1000
David cucerește printr-o stratagemă orașul, până în acel moment fortăreață a ghebusiților, și o alege capitală a
regatului său. Fiul Solomon construiește aici templul. Perioada monarhică, care a început cu Saul, se încheie în anul
3300 PPrroocceennttuull ccrreeșșttee llaa 9900 %% ppeennttrruu IIoorrddaanniiaa ((llaa eesstt ddee IIssrraaeell)) șșii 9999 %% îînn EEggiipptt ((llaa ssuudd–vveesstt))..
3311 CCff.. CCoommppaaggnnoonnii,, PP..,, IIll ddeesseerrttoo ddii GGiiuuddaa,, IIPPLL,, MMiillaannoo,, 1199999922,, pp.. 1155..
3322 PPeennttrruu oo pprreezzeennttaarree iissttoorriiccoo–aarrhheeoollooggiiccăă,, ccff.. GGrraannddee EEnncciiccllooppeeddiiaa iilllluussttrraattaa ddeellllaa BBiibbbbiiaa,, IIIIII,, PPiieemmmmee,, CCaassaallee
MMoonnffeerrrraattoo ((AALL)),, 11999977,, pppp.. 3399–5544;; îînn cceeeeaa ccee pprriivveeșșttee sseemmnniiffiiccaațțiiaa tteeoollooggiiccoo–ssppiirriittuuaallăă,, ccff.. HHeelllleerr,, KK..,, ««IIllss
tt’’aappppeelllleerroonntt ““VViillllee dduu SSeeiiggnneeuurr””,, ““SSiioonn dduu SSaaiinntt dd’’IIssrraaëëll””»»,, RRTTLL 99 ((22000044)),, pppp.. 662233–664477..
3333 AAssttffeell oo cceelleebbrreeaazzăă uunn ccuunnoossccuutt ccâânntteecc iissrraaeelliiaann:: SShheell zzaahhaavv,, vvee sshheell mmeehhoosshheett,, vvee sshheell oorr:: ““ddee aauurr,, ddee aarraammăă,,
ddee lluummiinnăă””..
10 587 prin cucerirea orașului de către Nabucodonosor, regele babilonienilor, care îl distruge și deportează o parte din
locuitorii săi «lângă râurile Babiloniei» (Ps 137).
Schimbându-se scenariul internațional și devenind Cirus, regele persan, noul arbitru al puterii întrucât a învins
Babilonia, edictul său din anul 538 îi îndreptățește pe evrei să se întoarcă în patrie. După diverse vicisitudini, este
reconstruit templul și se organizează statul. Independența nu durează prea mult pentru că în jurul anului 300, cu
împărțirea imperiului lui Alexandru cel Mare, Ierusalimul și întreaga palestină trec sub stăpânirea Seleucizilor. Antioh
al IV-lea înnăbușă în mod dur mișcările partizane evreiești și introduce în templu cultul Zeului Olimp. Răscoala
macabeilor eliberează în anul 164 î.H. Ierusalimul, restaurând în templu cultul Dumnezeului adevărat.
În acest timp Roma își răspândea tot mai mult hegemonia sa și în anul 64 î.H. Pompei intră în Ierusalim. Irod
idumeul devine rege al lui Israel cu aprobarea romană, construiește fortăreața Antonia și reconstruiește templul cu
eforturi majore care vor dura din anul 20 î.H. până în anul 63 d.H. În anul 70 armatele lui Vespasian și apoi cele ale lui
Titus vor ocupa orașul și îl vor rade de pe fața pământului, alungându-i pe evrei. Vor trece multe secole și se vor
alterna diverși „stăpâni” înainte ca în 14 mai 1948 Ierusalimul să poată să fie declarată capitala noului stat Israel.
Istoria ebraică a orașului se intersectează cu cea creștină. Ierusalimul este și inima creștinismului, orașul
destinului final al vieții pământești a lui Isus. Foarte multe pagini evanghelice sau din Faptele Apostolilor au ca
panoramă Ierusalimul34, monumentele sale, solemnitățile sale în templu35. Mai ales Luca își organizează redactarea sa
evanghelică având ca și punct central Ierusalimul36, către care se îndreaptă întreaga viață a lui Isus, și de unde va porni
mesajul creștin în lume: de fapt, Evanghelia după Luca începe cu scena lui Zaharia în rugăciune în templu și se
încheie, în același loc, cu rugăciunea ucenicilor, după Înălțare. Faptele Apostolilor se deschid în același mod de la
Ierusalim, centrul răspândirii creștinismului, încheindu-se la Roma, capitala lumii. În această lumină orașul sfânt va
deveni, în teologia creștină, simbolul Bisericii (cf. Gal 4, 24-31; Evr 12, 21), a deplinei și definitivei comuniuni cu
Dumnezeu în împărăția sa, «Ierusalimul ceresc» din Apocalipsă37.
Orașul, deja centrul ecumenic ideal pentru Vechiul Testament prin minunatele texte cum ar fi Is 2, 1-5 sau Ps
87, devine ținta râvnită de orice creștin, așa cum bine exprimă sensibilitatea poetică și spirituală a Sfântului Augustin:
«Mă voi retrage în cămara cea mai tainică a inimii mele și îți voi înălța cântări de iubire, scoțând în rătăcirea mea prin
această lume gemete cu neputință de descris și având mereu în minte amintirea Ierusalimului, cu inima mereu înălțată
către el, către Ierusalim, mama mea»38. Întrucât și musulmanii îl recunosc ca și orașul sfânt39, pe poziția a treia după
Mecca și Medina, Ierusalimul catalizează interesul celor trei religii monoteiste40.
3344 OOrraașșuull eessttee cciittaatt îînn NNoouull TTeessttaammeenntt ddee 113399 ddee oorrii,, ddee cceellee mmaaii mmuullttee oorrii îînn rreeddaaccttăărriillee eevvaanngghheelliiccee șșii îînn FFaapptteellee
AAppoossttoolliilloorr,, ddee 6633 ddee oorrii ffiiiinndd nnuummiitt HHiieerroossóóllyymmaa ((‘‘IIeerroossoojjlluummaa)) șșii ddee 7766 ddee oorrii IIeerruussaalléémm ((‘‘IIeerroouussaallhhjjmm));; cceeaa ddee
aa ddoouuaa ggrraaffiiee aappaarrțțiinnee îînn ssppeecciiaall lluuii LLuuccaa,, ccaarree oo ffoolloosseeșșttee ddee 2277 ddee oorrii îînn EEvvaanngghheelliiee șșii ddee 3366 ddee oorrii îînn FFaapptteellee
AAppoossttoolliilloorr.. DDaaccăă lluuăămm îînn ccoonnssiiddeerraarree șșii VVeecchhiiuull TTeessttaammeenntt,, IIeerruussaalliimmuull eessttee cciittaatt ddee 666600 ddee oorrii,, llaa ccaarree ttrreebbuuiiee
ssăă mmaaii aaddăăuuggăămm cceellee ddoouuăă ppaassaajjee uunnddee eessttee îînnttrreebbuuiinnțțaatt tteerrmmeennuull ««SSaalleemm»»..
3355 SSlluujjeeaauu,, lluuaațții îînn ttoottaalliittaattee,, 77..220000 ddee pprreeooțții șșii 1111..000000 lleevviițții ccaarree ssee aalltteerrnnaauu.. FFiieeccaarree ssăăppttăămmâânnăă ooffiicciiaauu 330000 ddee
pprreeooțții șșii 445500 ddee lleevviițții,, îînn aaffaarrăă ddee aaddeeppțțiiii ppeerrmmaanneennțții..
3366 CCff.. BBaarrbbii,, AA..,, GGeerruussaalleemmmmee,, AAnnttiioocchhiiaa,, RRoommaa:: GGllii AAttttii ddeeggllii AAppoossttoollii,, PPSSVV 5500 ((22000044)),, pppp.. 110066–111144..
3377 ««IIeerruussaalliimmuull ddiinn AApp 2211–2222 ssee ssiittuueeaazzăă aassttffeell aallăăttuurrii ddee oorraașșeellee iiddeeaallee ccăărroorraa ffiilloossooffiiii ssaauu aarrttiișșttiiii aauu ddaatt vviiaațțăă
ccoonntteemmppllâânndduu–llee ccuu ddrraaggoossttee șșii zzuuggrrăăvviinndduu–șșii uuttooppiiaa lloorr»»,, BBiigguuzzzzii,, GG..,, II ppooppoollii nneellllaa GGeerruussaalleemmmmee eessccaattoollooggiiccaa
ddii AApp 2211–2222,, PPSSVV 5500 ((22000044)),, pp.. 116688..
3388 CCoonnffeessssiioonnii,, XXIIII,, 1166..
3399 EEii îîll nnuummeesscc AAll QQuuddss ““SSffâânnttaa””,, șșii MMaassjjiidd aall–HHaarraamm ““oorraașșuull uunnddee ssee ggăăsseeșșttee ssaannccttuuaarruull””..
4400 CCff.. AArrmmssttrroonngg,, KK..,, GGeerruussaalleemmmmee:: ssttoorriiaa ddii uunnaa cciittttàà ttrraa eebbrraaiissmmoo,, ccrriissttiiaanneessiimmoo ee iissllaamm,, MMoonnddaattoorrii,, MMiillaannoo,,
11999999..
11 Capitolul IV
Textul Bibliei.
Scrierea și materialele de scris
Biblia este o carte care posedă, printre altele, caracteristicile de a fi foarte veche și a fost copiată de multe ori.
Astăzi nu mai posedăm nici un text original, nici al Vechiului Testrament și nici al Noului Testament, întrucât toate
manuscrisele s-au distrus destul de repede. Cauzele au fost variate, una dintre acestea, și nu ultima, a fost constituită
de faptul că mulți codici au fost redactați pe materiale care se deteriorau foarte ușor, cum ar fi de exemplu papirul.
Ceea ce noi astăzi posedăm sunt numeroase copii care ne permit o reconstruire exactă a textului original.
Ramura științei biblice care studiază acest aspect se numește critica textuală. Am putea să o definim astfel:
«ansamblul evenimentelor care ajută la readucerea textului la forma sa primară». Importanța unui astfel de studiu stă
în faptul că numai despre textul original se poate spune că este inspirat și deci „normativ” întrucât este Cuvântul lui
Dumnezeu. Traducerile sunt valide în măsura în care sunt recunoscute ca fiind în conformitate cu originalul. Aceea a
criticii textuale rămâne deci ca prim pas, acela de apropiere, de contactare a textului sacru.
Propunem o scurtă trecere în revistă a istoriei textului sacru al Vechiului Testament cu o trmitere la
evenimentul singular de la Qumran, pentru a trece apoi la istoria textului Noului Testament. Apoi ne vom concentra
asupra originii scripturii și folosirii materialelor de scriere, înainte de a încheia cu valoarea cărții în religii în general,
iar în Israel în particular.
1. Istoria textului Vechiului Testament
Știm deja că textul Vechiului Testament a fost scris aproape în întregime în ebraică, cu excepția a două cărți
care au fost scrise în greacă (Înțelepciunea și 2 Macabei) și anumite părți în aramaică (Dn 2, 4b-7, 28; Esd 4, 8-6, 18;
7, 12-26; Ier 10, 11). Interesul nostru se îndreaptă acum asupra istoriei care a condus la realizarea primei părți a Bibliei
pe care o numim Vechiul Testament.
1.1 Fixarea textului
La redactarea textului așa cum îl avem astăzi s-a ajuns în urma unui itinerar destul de lung pe care-l
simplificăm în trei perioade.
Perioada de fluctuație . În perioada cea mai veche nu exista un text evreiesc fix: avem mărturia traducerii
Septuaginta, care a avut loc în jurul sec. III-II î.H., care pare să facă referire la un alt text. Și Pentateuhul samaritean,
care datează cu aproximație doar în sec. V d.H., dar care face referire la o tradiție mult mai veche, este diferit de textul
nostru evreiesc. Am putea să considerăm faptul că până în anul 50 d.H., textul evreiesc nu-și găsește forma sa
definitivă.
Perioada de fixare a consoanelor . Între anii 50 și 500 d.H., textul își primește forma sa definitivă în ceea ce
privesc consoanele. Acest lucru se datorează cu o oarecare probabilitate autorității unui text care s-a impus în fața
altora. Evenimentul fixării consonantice, cu aproximație sec. II, este documentată de descoperirea unui sul având ca și
conținut scrierile celor 12 profeți minori, făcută la Murabba’at41, în care textul evreiesc este în întregime asemănător
cu cel pe care-l avem noi astăzi.
Perioada de fixare a vocalelor . Între anii 500 și 900 d.H. textul își dobândește forma sa definitivă și în ceea
ce privesc vocalele. La început, mai puțin necesare pentru că nu au fost pretinse de structura limbii, au devenit apoi
necesare pentru conservarea exactă a textului, într-o perioadă în care interesul pentru ebraică era tot mai redus. Fără o
astfel de muncă se risca pierderea cunoașterii limbii. O școală de experți, numiți masoreți42, a adăugat textului
consonantic o serie de semne cu valoare de vocale înglobând toate indicațiile care ar fi ajutat la citirea corectă a
textului. Se trata de o adevărată ediție critică43. Textul definitiv este acela pe care noi îl avem astăzi și care este numit
textul masoretic (= TM).
4411 LLooccaalliittaattee ddeeșșeerrttiiccăă ssiittuuaattăă îînn aapprrooppiieerreeaa MMăărriiii MMooaarrttee,, uunnddee îînncceeppâânndd ccuu aannuull 11995522,, îînn aannuummiittee ggrroottee aauu ffoosstt
ddeessccooppeerriittee tteexxttee ggrreecceeșșttii,, llaattiinnee,, sseemmiittee aappaarrțțiinnâânndd ddeeffeerriitteelloorr eeppooccii,, oorriiccuumm tteexxttee aannttiiccee.. DDeessccooppeerriirriillee cceellee mmaaii
iinntteerreessaannttee ssee rreeffeerrăă llaa ffrraaggmmeenntteellee bbiibblliiccee aappaarrțțiinnâânndd sseecc.. II șșii IIII dd..HH,, oo ffiillaacctteerriiee ssaauu ttaabblleellee lleeggiiii,, uunn ppaappiirr
ppaalliimmppsseesstt ((sseecc.. VVIIII–VVIIIIII)) șșii uunn ffrraaggmmeenntt ddee ppaappiirr ccaarree aappaarrțțiinnee ppeerriiooaaddeeii cceelleeii ddee aa ddoouuaa rrăăssccooaallee iiuuddaaiiccee
((aapprrooxxiimmaattiivv aannuull 113355)).. AAcceesstteeii ppeerriiooaaddee aappaarrțțiinnee șșii ssccrriissooaarreeaa lluuii BBaarr KKookkbbaa,, ccoonndduuccăărroottuull rrăăssccooaalleeii.. ÎÎnn cceeeeaa ccee
pprriivveeșșttee ppuubblliiccaarreeaa tteexxtteelloorr,, ccff.. BBeennooiitt,, PP.. –– MMiilliikk,, JJ..TT.. –– DDee VVaauuxx,, RR..,, LLeess ggrrootttteess ddee MMuurraabbbbaa''tt,,îînn DDiissccoovveerriieess
iinn tthhee JJuuddaaeeaann DDeesseerrtt,, IIII,, OOxxffoorrdd,, 11996611..
4422 DDee llaa vveerrbbuull eebbrraaiicc mmaassaarr,, ccaarree îînnsseeaammnnăă ""aa ttrraannssmmiittee""..
4433 UUnn aappaarraatt ccrriittiicc eerraa ssiittuuaatt llaa eexxttrreemmiittaatteeaa((ppaarrtteeaa ddee jjooss)) aa ffooiiii ((mmaassoorraa mmaarree)),, ppee mmaarrggiinnii ((mmaassoorraa cceeaa mmiiccăă))
ssaauu llaa ssffâârrșșiitt ((mmaassoorraa ffiinnaallăă)).. ÎÎnn ffaațțaa uunneeii ggrreeșșeellii eevviiddeennttee ddee ccooppiieerree,, tteexxttuull nnuu eerraa ccoorreeccttaatt ddiirreecctt,, ccii pprreevvăăzzuutt
ccuu uunn sseemmnn ccaarree ffăăcceeaa ddiissttiinnccțțiiaa îînnttrree cceeeeaa ccee eerraa ssccrriiss ((kkeettiivv)) șșii cceeeeaa ccee ttrreebbuuiiaa ssăă ffiiee cciittiitt ((kkeerréé))..
12 1.2 Valoarea textuală a textului nostru
Sunt o mulțime de manuscrise ale Vechiului Testament în posesia noastră, dar marea majoritate nu au ca dată
de redactare dincolo de sec. XIV. Manuscrisele lui Moshè ben Asher din anul 885 și manuscrisul lui Aleppo, din cea
de a doua jumătate a sec. X, sunt cei mai vechi. Înainte de descoperirile de la Qumran (vezi paragraful care urmează),
textul de bază pentru edițiile noastre critice era codicele de le Leningrad (Sankt Petersburg) din 1008. Lua naștere
spontan și decisivă întrebarea: puteam să fim siguri că textul nostru evreiesc ar fi fost același citit de Isus și de
comunitatea primară? Răspunsul nostru este pozitiv, acela bazat pe credință precum și întemeiat pe marginea unei
motivații teologice: Spiritul Sfânt nu numai i-a inspirat pe autori, dar s-a și implicat în așa fel încât textul să fie
transmis cu fidelitate. Descoperirile de la Qumran au confirmat validitatea textului evreiesc citit dintotdeauna, pentru
că ne-a permis să mergem în timp aproximativ 1000 de ani și au contribuit astfel în mod decisiv la identificarea și la
fixarea textului evreiesc al Vechiului Testament.
1.3 Qumran
Argumentul textului Bibliei, mai ales cel al Vechiului Testament, nu poate să facă abstracție de cunoașterea
unei descoperiri arheologice, istorice și religioase cu o valoare imensă: Qumran.
1.3.1 Istorie și semnificație
Numele Qumran (localitate în apropierea Mării Moarte) este legat la un eveninent emoționant, asemenea unui
roman și fantastică asemenea unei nuvele. Dacă nu s-ar fi pierdut o capră printre povârnișurile deșertului Iuda și
păstorașul care, în căutarea acesteia a aruncat cu pietre într-o grotă, rupând amforele și aducând la lumină prețioase
manuscrise, dacă cea mai senzațională descoperire arheologică a secolului nu ar fi avut loc, acele manuscrise ar fi
prelungit secretul pe care-l conservau de aproape 2000 de ani.
Începând cu anul 1947, la Qumran a fost scoasă la lumină o cantitate enormă de manuscrise, aproximativ 800
de suluri44, datate între sec. II î.H și sec. I d.H, opera unui grup de evrei dizidenți, care au refuzat politica clasei
conducătoare a Ierusalimului și s-au retras în deșert, ducând o viață pentru multe aspecte asemănătoare cu aceea pe
care o vor conduce mai târziu călugării creștini. Trăiau în comun, foarte modest, împărțindu-și timpul între studiu și
rugăciune. Se considerau “fiii luminii”, în timp ce toți ceilalți erau “fiii întunericului” și așteptau mântuirea pe care
Dumnezeu le-ar fi adus-o lor. Când, puțin înainte de anul 70 d.H, soldații romani au trecut prin acea regiune pentru a
se îndrepta către Ierusalim, pe care l-au asediat și distrus apoi, acei oameni au pus la loc sigur, în grotele din apropiere
locuinței lor tot ceea ce aveau mai prețios, respectiv sulurile care au fost descoperite numai după aproape 19 secole, în
anul 1947, în 11 grote diferite. Starea de conservare a sulurilor poate fi definită ca fiind bună și aceasta datorită climei
uscate a deșertului.
1.3.2 Scrierile de la Qumran
Scrierile de la Qumran, majoritatea scrise în limba ebraică45, pot să fie împărțite în două grupuri principale:
acelea care privesc comunitatea care le-a scris și cele biblice.
Printre scrierile comunității amintim Regula comunității , Regula războiului și Imnurile . Valoarea lor constă nu
numai în faptul că sunt datate cu aproape 2000 de ani în urmă, ci și pentru că au făcut lumină asupra modului singular
de viață al comunității și mai ales pentru că ne ajută în înțelegerea anumitor fragmente sau expresii ale Noului
Testament46.
Pentru noi această descoperire a textelor biblice are o valoare excepțională. Au fost regăsite copii ale tuturor
cărților ale Bibliei ebraice (VT), cu excepția cărții lui Ester. Egalitatea fundamentală a acestor texte cu acelea pe care
Biserica le-a citit ca și Cuvântul lui Dumnezeu, a confirmat în mod științific fidelitatea Bibliei noastre cu acel text de
acum 2000 de ani. Înainte de descoperile de la Qumran, Biblia noastră reproducea în mod substanțial un manuscris
aparținând sec. X d.H. Se putea considera că aceea era Cuvântul lui Dumnezeu din timpul Evreilor, aceea pe care a
citit-o și Isus? Răspunsul era afirmativ pentru că nu numai pe baza motivației teologice (acțiunea Spiritului Sfânt), ci
și datorită documentării științifice a scrierilor de la Qumran, care au stabilit o dată anterioară de aproxiomativ 1000 de
ani cunoașterii noastre cu privire la textul ebraic, confirmându-i astfel valoarea.
Propunem două texte de la Qumran, unul ales din Regula comunității iar al doilea din Imnuri.
4444 CCff.. MMeebbaarrkkii,, FF..,, LLaa bbiibblliiootteeccaa ddii QQuummrraann,, IIll mmoonnddoo ddeellllaa BBiibbbbiiaa,, nnrr.. 7755,, nnooiieemmbbrriiee–ddeecceemmbbrriiee 22000044,, pppp.. 4422–4499..
PPoosseeddăămm 224400 ddee mmaannuussccrriissee bbiibblliiccee șșii 442266 ddee mmaannuussccrriissee ccuu aarrgguummeennttee nnoonn bbiibblliiccee.. RRăămmâânn aallttee ssccrriieerrii,, pprriinnttrree
ccaarree 1188 tteexxttee nneeiiddeennttiiffiiccaattee ((1166 mmaannuussccrriissee ggrreecceeșșttii ddiinn ggrroottaa 77,, uunn ffrraaggmmeenntt ddee ppaappiirr ddiinn ggrroottaa 99 șșii uunn oossttrraakkoonn ??
ddiinn ggrroottaa 1100))..
4455 ««DDaarr aannuummiittee ccăărrțții,, ddee eexxeemmpplluu ppaarraaffrraazzăărrii bbiibblliiccee,, ssuunntt rreeddaaccttaattee îînn aarraammaaiiccăă.. PPuuțțiinneellee rreessttuurrii ppee ccaarree llee aavveemm
îînn ggrreeaaccăă ccoonnssttiittuuiiee oo eexxcceeppțțiiee șșii nnuu ssuunntt sseemmnniiffiiccaattiivvee»»,, PPaauull,, AA..,, II mmaannoossccrriittttii ddeell MMaarr MMoorrttoo,, LLDDCC,, LLeeuummaannnn
((TTOO)),, 22000022,, pp.. 9944..
4466 DDee eexxeemmpplluu,, ddiissttiinnccțțiiaa îînnttrree lluummiinnăă șșii îînnttuunneerriicc ppee ccaarree oo îînnttââllnniimm îînn PPaauull șșii îînn IIooaann.. CCff.. BBeennooiitt,, PP..,, QQuummrrâânn eett
llee NNoouuvveeaauu TTeessttaammeenntt,, îînn:: IIddeemm,, EExxééggèèssee eett TThhééoollooggiiee,, IIIIII,, PPaarriiss,, 11996688,, pppp.. 336611–338800;; BBrraauunn,, HH..,, QQuummrraann uunndd ddaass
NNeeuuee TTeessttaammeenntt,, II–IIII,, TTüübbiinnggeenn,, 11996666..
13 Din Regula comunității (1 QS I, 1 ș.u.)47
PENTRU ÎNTREAGA COMUNITATE ȘI PENTRU TOȚI OAMENII, PENTRU CA SĂ TRĂIASCĂ DUPĂ
REGULA COMUNITĂȚII, CĂUTÂNDU-L PE DUMNEZEU ÎN STATUTELE ȘI ÎN JUDECĂȚILE SALE ȘI
FĂCÂND CEEA CE ESTE BINE ȘI DREPT ÎNAINTEA LUI, AȘA CUM A PORUNCIT PRIN INTERMEDIUL
LUI MOISE ȘI PRIN INTERMEDIUL TUTUROR SLUJITORILOR SĂI, PROFEȚII; CA SĂ IUBEASCĂ CEEA
CE EL A ALES ȘI SĂ URASCĂ CEEA CE EL A RESPINS; CA SĂ STEA DEPARTE DE ORICE RĂU ȘI SĂ SE
STRĂDUIASCĂ ÎN CEEA CE PRIVESC FAPTELE CELE BUNE; CA SĂ PRACTICE PE PĂMÂNT
ADEVĂRUL, DREPTATEA ȘI CINSTEA; CA SĂ NU MAI TRĂIASCĂ ÎN ÎNCĂPĂȚÂNAREA INIMII LOR
VINOVATE ȘI A OCHILOR LOR PROFANATORI …
Din Imnuri (1 QH XVI, 8-12)
Fii binecuvântat, Tu, Adonai: iată mi-ai manifestat bunăvoința,
să mă încurajezi cu spiritul,
cu spiritul îndurărilor tale
și cu strălucirea gloriei tale…
Știu că nimeni este drept în afară de tine,
Pentru aceasta luminează chipul meu cu spiritul pe care l-ai pus în mine
curățindu-mă cu spiritul tău de sfințenie
și făcându-mă să mă apropii de tine.
2. Istoria textului Noului Testament
Cele 27 de cărți ale Noului Testament au fost scrise toate în greacă. Deja în sec. II s-au pierdut originalele,
pentru că în timpul polemicii cu Marcione, nimeni nu mai avea posibilitatea de a folosi originalele. Existau în schimb
multe copii, scrise mai întâi pe papir și apoi în sec. III-IV pe pergament.
2.1 Mărturiile
Mărturiile este un termen tehnic care indică scrierile care reproduc Noul Testament. Sunt peste 5000 și se
disting în papire, manuscrise majuscule, manuscrise minuscule și lecționare.
Papirele48, astăzi sunt în număr de aproximativ o sută și sunt mărturiile celei mai vechi, și în consecință, și
cele mai prețioase. Cel mai vechi, în mod absolut, pe care îl posedăm astăzi, întrucât este datat în jurul anului 125, este
P52, descoperit în Egipt în anul 1922. Reproduce fragmentul din In 18, 31-38. Printr-o astfel de descoperire s-a pus
capăt numeroaselor polemici care vroiau să situeze Evanghelia după Ioan în cel de-al II-lea secol. Dacă în anul 125
Evanghelia era deja cunoscută în Egipt, este logic să se presupună redactarea acesteia cu câțiva ani înainte. P46 conține
86 de foi, destul de trunchiate și conține o bună parte din scrierile pauline. P66 este datat către anul 200 (cu
aproximație) și conține primele 14 capitole din Evanghelia după Ioan.
Manuscrisele majuscule sunt în număr de 299, dar numai 95 au mai mult de două foi. Au fost numite astfel
pentru că scriptura era cu majuscule. Sunt cele mai bune manuscrise și chiar cele mai vechi. Amintim codicele B
(Vatican), care astăzi constă din 759 foi, conținând aproape întreg Vechiul și Noul Testament; acesta aparține sec. IV.
Codicele S (Sinaitic) este totuși de mare valoare, mai mult sau mai puțin este contemporan cu cel precedent. A fost
numit astfel pentru că în anul 1844, germanul Tischendorf l-a descoperit în mânăstirea Sf. Ecaterina de pe Sinai, după
ce câțiva ani mai înainte a găsit anumite foi într-un coș de gunoi; constă din 347 de foi, conținând întreg Noul
Testament. Secolului V îi aparține codicele A (Alexandrin), cu 733 de foi, cuprinzând aproape întreg Vechiul și Noul
Testament. Acesta și cel de mai înainte sunt astăzi proprietatea Muzeului British din Londra.
Codicii minusculi și lecționarele: cei dintâi sunt în număr de 2812, mult mai puțin importanți față de cei anteriori iar
ceilalți, respectiv lecționarele, în număr de 2281. Își datorează numele scrierii minuscule, care s-a impus mai târziu,
când este abandonată cea majusculă, mai elegantă dar și mai obositoare și mai scumpă. Codicii minuscului sunt mai
puțin importanți și pentru faptul că nu sunt anteriori secolului IX. Și mai puțin importante sunt lecționarele, cărți care
reproduceau textele biblice pentru uzul liturgic.
2.2 Noțiuni de critică textuală
Variantele textului sunt foarte multe, circa 200.000 în comparație cu 150.000 de cuvinte ale Noului Testament.
Acest lucru se explică datorită faptului că textele au fost copiate de multe ori. Greșelile pot să fie involuntare (defecte
de auz, de vedere, de memorie) sau voluntare (preocupări stilistice, doctrinare cum se experimentează în cazul din Mt
4477 CCiittaarreeaa uunnuuii tteexxtt ddee llaa QQuummrraann eessttee uușșoorr ddee rreeccuunnoossccuutt ddaattoorriittăă pprreezzeennțțeeii lliitteerreeii QQ ((iinniițțiiaallaa ddee llaa QQuummrraann))
pprreecceeddaattăă ddee uunn nnuummăărr ccaarree vvaarriiaazzăă ddee llaa 11 llaa 1111,, iinnddiiccâânndd ggrroottaa îînn ccaarree aa ffoosstt ddeessccooppeerriitt mmaannuussccrriissuull.. UUrrmmeeaazzăă
ssiiggllaa tteexxttuulluuii șșii cciittaattuull.. DDee eexxeemmpplluu:: 11QQSS II,, 11 șș..uu.. îînnsseeaammnnăă ccăă tteexxttuull aa ffoosstt ddeessccooppeerriitt îînn cceeaa ddiinnttââii ggrroottăă ddee llaa
QQuummrraann,, aappaarrțțiinnee RReegguulleeii ccoommuunniittăățțiiii ((îînn eebbrraaiiccăă SSeeddeerr,, iinnddiiccaatt ccuu SS mmaajjuussccuullăă)),, șșii cciitteeaazzăă ffrraaggmmeennttuull ddiinn
ccaappiittoolluull îînnttââii,, ccoonnțțiinnâânndd vveerrsseetteellee uunnuu șșii uurrmmăăttooaarreellee..
4488 SSuunntt ssiiggllaattee ccuu uunn PP uurrmmaatt ddee uunn eexxppoonneenntt ccaarree iinnddiiccăă nnuummeerroottaarreeaa ccaarree îîll iiddeennttiiffiiccăă:: eexxeemmpplluu PP5522..
14 1, 16). Pentru a se mișca în încurcătura variantelor, se urmează anumite reguli, fie de critică externă, fie de critică
internă.
Critica externă privilegiază mărturiile cele mai vechi, cele mai numeroase și acelea de o mai mare încredere.
De exemplu, o variantă (termen tehnic pentru a indica una sau mai multe cuvinte) propusă de un papir și de codicele B
va fi acceptată cu mai multă bunăvoință față de o variantă colecționată de un codice minuscul.
Critica internă propune anumite criterii. De exemplu, consideră original un cuvânt sau un grup de cuvinte, care
au rolul de a le explica pe celelalte. Un alt criteriu: varianta scurtă este în general cea mai bună sau de preferat. Sau un
altul: variantele cele mai dificile fiind totuși mai preferate (copiștii de fapt tind să extindă și să expliciteze și nu să
sintetizeze)49.
Să facem o aplicație concretă, alegând ca și exemplu fragmnentul instituirii Euharistiei din Mc 14, 22-24, Mt
26, 26-28, Lc 22, 19-20 și 1 Cor 11, 24-25. Textul lucan din 22, 19b-20: «Faceți aceasta în amintirea mea. La fel a
făcut cu potirul, după cină, zicând: „Acest potir este noua alianță în sângele meu, vărsat pentru voi”» nu este întâlnit
în codicele D, care consideră în schimb v. 17b ca și binecuvântarea vinului. Partea respectivă este omisă deoarece:
– ar fi lipsit de logică faptul de a avea o binecuivântare asupra vinului, asupra pâinii și apoi din nou asupra
vinului;
– aceste cuvinte sunt bănuite de suspiciune pentru că sunt foarte asemănătoare cu cele din 1 Cor 24b-25 și nu
manifestă stilul lucan;
– varianta mai scurtă este de preferat.
Sus-numitele motivații nu au valoare absolută și pot fi astfel revăzute:
+ în favoarea variantei mai lungi sunt majoritatea mărturiilor: P75, S, A, B, C, K, multe manuscrise minuscule
și versiunile vg, sir., cop., arm., geo.;
+ este ușor de explicat faptul cum codicele D, neînțelegând secțiunea vin-pâine-vin, a fost „corectat”;
+ asemănarea cu Paul ia naștere datorită familiarității evanghelistului cu practica liturgică a bisericilor pauline,
și acest lucru explică și vocabularul care nu este de natură lucană;
+ există și principiul care spune: varianta care le explică pe celelalte este de preferat. Varianta scurtă este
înțeleasă dacă derivă din cea lungă și nu invers.
De aceea putem concluziona afirmând că textul autentic este cel propus de majoritatea mărturiilor iar varianta
din codicele D poate fi refuzată deoarace este „corectată” de cel care a efectuat copierea.
2.3 Comparația cu texte din alte literaturi
După indicațiile schematice expuse mai sus, ar putea să ia naștere îndoiala străpungătoare sau măcar
suspiciunea, că nu se poate ajunge la stabilirea textului original. Îndoielile și suspiciunile nu au motiove să nu fie
întemeiate. Putem să afirmăm cu seninătate că suntem în măsură să stabilim textul cu exactitate. Codicii cei mai vechi
ai Noului Testament, aparțin sec. IV, unele papire sau fragmente din aceștia ne conduc dea dreptul în primele decenii
ale sec. II, adică la puțini ani după redactarea originalelor. Este un caz unic în întreaga istorie literară a antichității.
Situația norocoasă a tradiției textului biblic a Noului Testament este evidentă imediat după ce se compară cu
textele literaturii clasice. Horațiu, cel mai preferat dintre clasici, are 250 de manuscrise, Homer 110, Virgil 100 iar
Tacit doar unul. Noul Testament în schimb, a ajuns la noi în mai mult de 4000 de manuscrise antice.
Un alt element însemnat este distanța dintre original și copie. Intervalul dintre original și manuscrisul cel mai
vechi aflat în posesia noastră este de 2000 de ani pentru Homer, 1600 de ani pentru Euripide, 1400 de ani în cazul lui
Sofocle, 1330 de ani pentru Platon. În ceea ce privesc clasicii greci nu avem un manuscris anterior sec. IX d.H. Pentru
cei latini situația rezultă a fi mai îmbunătățită: 900 de ani pentru Cezar, 800 de ani pentru Horațiu și 400 de ani pentru
Virgil. Dacă ținem cont că pentru Noul Testament distanța este de puține decenii pentru unele fragmente sau mai puțin
de trei secole pentru întregul conținut, trebuie să concluzionăm evidențiind poziția de avantaj absolut a textului nostru
în comparație cu celelalte ale antichității. A nega autenticitatea textului Noului Testament ar însemna să negăm, pe
bună dreptate, aceea a tuturor clasicilor greci și latini. Chiar dacă credința nu are nevoie de un suport „istorico-literar”,
datele amintite anterior sunt de mare încurajare pentru a ne asigura de autenticitatea și valoarea textului sacru.
3. Scrierea și materialul de scris
Un text vede lumina datorită faptului că cineva îl scrie, folosind scrierea și materialul. Zăbovim un moment
pentru a înțelege originea scrierii și materialul folosit pentru a scrie. Investigăm astfel unul dintre marile momente ale
civilizației și a evoluției spiritului uman.
3.1 Originea scrierii și evoluția acesteia
Geneza scrierii aparține vremurilor omului primitiv, care desena diferite figuri de animale pe stânci sau pe
materiale mișcătoare. Suntem încă la nivelul pictografiei, adică acel sistem de scriere care folosește desenele figurative
cu scopul de a realiza o comunicare scrisă, și numai într-un al doilea moment va apărea scrierea fonetică.
4499 CCff.. PPaassssoonnii DDeellll’’AAccqquuaa,, AA..,, IIll tteessttoo ddeell NNuuoovvoo TTeessttaammeennttoo,, LLDDCC,, LLeeuummaannnn ((TTOO)),, 11999944,, pppp.. 112233–115555..
15 Pentru oamenii primitivi imaginea unui animal sau a unui om este însăși ființa pe care aceasta o reprezintă:
figura îl cheamă la viață, imaginea dă naștere realității. De aceea scribii egipteni erau meticuloși în realizarea
desenelor cât mai exacte și complete, pentru ca spiritul lucrului reprezentat să poată să se stabilească în condiții
potrivite în imagine și să o însuflețească cu viața dumenezeiască.
Scrierea a transmis întodeauna o teamă superstițioasă și un respect sacru pentru că era considerată ca fiind
expresia grafică a forțelor magice și pentru că obliga voința. Expresii de genul «era scris», «este scris» amintesc încă
această putere misterioasă a scrierii.
Pentru antici scrierea era o invenție a zeilor. Grecii definesc scrierea ideografică egipteană hieroglyphikà
gràmmata (ƒeroglufik¦ gr£mmata ), adică scrierea dumnezeiască. Egiptenii atribuiau descoperirea leu Tot, zeul lui
Oros, considerat și inventatorul limbajului și a magiei, al cărui titlu popular era «domnul cuvintelor dumnezeiești». În
Mesopotamia, cuiul, emblema zeiței Nisaba și a zeului Nisroc, simbolizând cuvântul dumnezeiesc și inteligența, a
furnizat prin intermediul infinitelor sale combinații, toate ideogramele, adică caracterele grafice care corespund unei
idei, scrierii cuneiforme, atât asiro-babiloniene cât și celei ugaritice. În India, Buda este inventatorul așa-numitelor
devanagarii , adică „scrierea dumnezeiască”. Tradiția biblică antică se mișcă în aceeași direcție, considerând că tablele
legii au fost scrise de degetul lui Dumnezeu (cf. Ieș 31, 18). Pentru greci în schimb, scrierea este o invenție a
oamenilor.
În Orientul Antic se stabilește o legătură strânsă între religie, magie și medicină. Ca și consecință scrierea a
avut și un caracter talismanic și profilactic. Talismanele cele mai apreciate reproduceau caractere hieroglifice sau
simboluri asemănătoare, sau conțineau cuvinte corespunzătoare conceptelor de protecție, forță, sănătate, bogăție și
asemănătoare (numele scris sau simbolul de viață în Israel).
Dezvoltarea scrierii însoțește și marchează dezvoltarea civilizației. Începând cu Sumerii se asistă la o primă
transformare revoluționară, trecând de la imagine la caracterul cuneiform50. Ia naștere tehnica complexă a scrierii
cuneiforme silabică. Tăblița de argilă moale pe care au fost gravate semne cu ajutorul unui stilet de lemn sau cu o
trestie ascuțită, s-a descoperit a fi un suport minunat. Scrierea era totuși lentă și complexă. Intenția era aceea de a
putea apropia, pe cât posibil, scrierea în cuvinte. Era necesară găsirea materiarelor mult mai ușoare și fragile pentru a
putea simplifica semnele.
O altă mare trecere are loc atunci când scrierea, în loc să facă trimitere la o imagine, exprimă un sunet sau o
grupare de sunete. Va trece aproximativ un mileniu înainte să se ajungă la ultima, marea și hotărâtoarea transformare:
trecerea de la scrierea de tip silabic la cea alfabetică. În locul senetului bi, be, ba, bu se distinge în b+i, b+e, b+a, b+u,
păstrând astfel doar sunetul inițial. S-a impus un alfabetic consonantic, cu o ordine fixă.
Descoperirea alfabetului presupune un mare avantaj. S-a trecut de la o mulțime de semne silabice la vreo
duzină de semne alfabetice: 30 în cazul culturii Ugaritice și 22 în alfabetul ebraic.
Ultima trecere îi găsește pe fenicieni, care colecționează această scriere elaborată în lumea semită și o trasnmit
grecilor: «Limba lor indoeuropeană cerea implicarea vocalelor ca și element constitutiv al limbajului. Vor fi așadar
grecii cei care vor găsi vocalizarea definitvă a alfabetului semitic»51
3.2 Materialul de scris
Materialul de scris permite în mod concret ca scrierea să fie concretizată. Tratând despre scriere înseamnă în
mod necesar să se facă referire la un astfel de material, care a suferit schimbări în decursul secolelor. La început era
constituit din cilindrii, tăblițe mai mereu din pământ ars, fragmente de pământ pentru olărit numite óstraka. Putea să
fie și un material economicos, dar era greu, ocupa mult loc și era greu de transportat. Cu trecerea timpului s-a ajuns la
un material mai practic, cum este de exemplu papirul și pergamentul.
Pornim în acest stadiu de la o referire utilă pe care o întâlnim în a doua scrisoare a lui Paul către Timotei, unde
citim recomandarea pe care Apostolul o adreseasă colaboratorului său fidel: «Când vei veni, să-mi aduci mantia pe
care am lăsat-o în Troas la Carp, ca și cărțile, în special pergamentele» (2 Tim 4, 13).
Paul vorbește de cărți și de pergamente, care sunt redate în greacă prin intermediul expresiilor ta biblía (ta
Biblia) și tas membránas (t¦j mmembr£naj )52. Ce înțelegea prin acestea?
3.2.1 Biblíon și papir
5500 NNuummeellee vviinnee ddee llaa ffoorrmmaa sseemmnneelloorr ccaarree ssee aasseeaammăănnăă îînn mmoodd vvaagg ccuu oo mmuullțțiimmee ddee ccuuiiee ssaauu pprriissmmee ttrriiuunngghhiiuullaarree..
5511 CCaarrrreezz,, MM..,, LLee lliinngguuee ddeellllaa BBiibbbbiiaa ddaaii ppaappiirrii aallllee bbiibbbbiiee aa ssttaammppaa,, PPaaoolliinnee,, CCiinniisseelllloo BBaallssaammoo ((MMII)),, 11998877,, pp..
1166..
5522 CCiinneevvaa aa îînncceerrccaatt ssăă cciitteeaassccăă îînnttrr–uunn mmoodd ppaarrttiiccuullaarr șșii tteerrmmeennuull ««mmaannttaa»».. TTeerrmmeennuull ggrreecceesscc pphhaaiilloonneess aarr
pprroovveennii ddiinn llaattiinneessccuull pphhaaeennuullaa ccaarree uunneeoorrii aarree sseemmnniiffiiccaațțiiaa uunneeii bbuuccăățții ddee ssttooffăă ccuu ccaarree ssee îînnffăășșooaarrăă ccăărrțțiillee
ppeennttrruu aa llee pprrootteejjaa.. TTeerrmmeennuull aarr ppuutteeaa ssăă ffaaccăă rreeffeerriirree ddeeccii aattââtt llaa mmaannttaa,, ccââtt șșii llaa îîmmbbrrăăccaarreeaa,, aaccooppeerriirreeaa ccăărrțțiilloorr..
CCeellee ddoouuăă iippootteezzee nnuu ssee eexxcclluudd;; ccff.. BBrruuccee,, FF..FF..,, RRoottoollii ee ppeerrggaammeennee,, PPiieemmmmee,, CCaassaallee MMoonnffeerrrraattoo ((AALL)),, 11999944,, pp..
1111..
16 Cu biblíon se înțelege în special un sul de papir sau byblus, o plantă din familia Ciperacee-lor, care crește
plină de viață de-a lungul râurilor și pe terenuri mlăștinoase. Fiind foarte răspândită în Egipt, mai ales în mlaștinile
zonei Deltei, a definit numele științific53 și a devenit simbolul acelei părți a Egiptului. Prezintă o tulpină netedă și
viguroasă, cu secțiune triunghiulară, înaltă de la 3 la 6 metri. Grecii nu au adoptat denumirea egipteană și au preferat
să numească această plantă, mai întâi Byblos cu Herodot54 și apoi, aproape două secole mai târziu, papir de la
Teofrast55. Cu un astfel de nume este identificată și în zilele noastre.
Papirul era foarte mult folosit în Egipt și a fost cu succes utilizat în construirea bărcilor, funiilor, coșurilor și a
multor altor obiecte cu o largă utilizare cotidiană. Noi îl amintim mai ales pentru folosința sa în ambientul materialelor
de scris56. Cu intuiție și dibăcie Egiptenii au fost singurul popor din antichitate care a găsit în lumea vegetală material
pe care să scrie57. Era într-adevăr avantajos să dispui de un material ușor și flexibil, dotat totuși cu o anumită
rezistență. Nu cunoaștem cu exactiate cum era pregătit. Era partea internă, măduva, care era utilizată. Măduva era
tăiată în fâșii foarte subțiri, care erau apoi aliniate pe o suprafață netedă. Pe acest prim strat erau adăugate alte fâșii, în
direcție perpendiculară față de cele precedente. O apăsare corespunzătoare favoriza eliminarea elementului lipicios
prezent în fibra vegetală. Uscarea dădea ca și rezultat o pagină pregătită pe care se putea scrie, nu înainte de a se fi
făcut o curățire generală și o acțiune de eliminare a asperităților existente pe acea suprafață. Lua naștere astfel o
pagină pe care se putea scrie. Materialul putea să fie alungit după nevoi, conexând marginile mai multor pagini58.
Textul era așternut pe pagina papiracee cu ajutorul unei trestii ascuțite la una dintre extremități. Cerneala, și aceasta de
origine vegetală, era de culoare neagră pentru text și roșie pentru titluri sau alte indicații. Scrierea se efectua pe partea
principală ( recto) pentru documentele mai importante și pe verso( verso) pentru cele mai puțin importante59.
De la numele plantei ( byblo-papir ) care servea pentru procurarea materialului de scris rezultă termenul grec
biblíon cu semnificația de carte. Forma este diminutivă dar fără valoare. Când de fapt se vrea să se vorbească despre
cartea cea mică se folosește termenul biblaridion așa cum este cazul din Ap 10, 9. De la biblíon, în forma plurală
biblía, derivă cuvântul nostru de Biblia, înțeleasă tocmai ca și ansamblul cărților inspirate.
3.2.2 Pergamentul
Paul cere prietenului și colaboratorului Timotei să-i aducă și pergamentele. Termenul grec este membrana
(membr£na ), trecând în mod excat în latină ( membrum ) cu semnificația de „membrană, peliculă, pergament, piele” și
astfel se păstrează și în română. Este vorba de fapt de o membrană subțire din piele tratată în așa fel încât să se poată
scrie pe aceasta. În acest fel este distinctă de piele.
Există pe marginea acestui argument o informație probabil legendară dar și un fapt sigur, care nu se pretează
la echivocuri. Numele derivă de la Pergam, un oraș important în Asia Mică, unde ar fi fost inventat sub îndemnul
regelui Eumeniu II, care nu s-a lăsat învins de embargoul de papir decretat de Ptolemeu V din Egipt. Acesta, temându-
se că biblioteca din Pergam ar surclasa pe cea Alexandria, a refuzat să expedieze alt papir la Pergam, îndemnând astfel
la descoperirea unui alt material pentru scriere.
Lăsând la o parte informațiile mai puțin demne de luat în seamă și care au invadat lumea legendei, știm cu
adevărat că folosirea pieilor de animale60 este întâlnită la Egipteni, Evrei și Perși, care le foloseau pentru a scrie pe
acestea după ce în prealabil le-au curățat de păr așa cum se cuvine și descărnat. Dar numai după sec. III sau II î.H. s-a
reluat folosirea pergamentului, când deja de ceva timp era întrebuințat papirul. Este greu de vorbit despre o adevărată
invenție a pergamentului, în schimb este mai logic să ne gândim la o dezvoltare sau îmbunătățire a acelui proces de
fabricare care era acela al pielii, respectiv tăbăcirea acesteia. Dovada ar fi faptul că nu există în greaca antică un
termen specific pentru acest tip de material, desemnat sau cu „piele”, sau cu termenul membrana împrumutat și în
limba latină. Numai în sec. IV d.H. apare cuvântul grecesc pergamene (pergamhn» ) care în Evul Mediu capătă
diferite alterații, devenind pergamenum, pergamentum, percamena. În acest timp materialul este desemnat, în mod
impropriu și generic, ca și charta care indica la origine foaia de papir. Era deci necesar să se adauge un adjectiv care
5533 NNiilliiaaccaa ppaappyyrruuss,, ddeejjaa cciittaatt ddee MMaarrzziiaallee,, XXIIIIII,, 11,, 33..
5544 SSttoorriiee,, IIII,, 3377,, 9922;; VVIIII,, 2255..
5555 FFiilloossooff șșii oomm ddee șșttiiiinnțțăă ggrreecc,, aa ttrrăăiitt îînnttrree 337700 șșii 228888 îî..HH..,, vvoorrbbeeșșttee ddee ppaappiirr îînn ooppeerraa ssaa SSttoorriiee ddeellllee ppiiaannttee,, IIVV,,
88..33..44..
5566 ÎÎnn cceeeeaa ccee pprriivveeșșttee vvaallooaarreeaa șșii ddiiffeerriitteellee îînnttrreebbuuiinnțțăărrii,, ccff.. MMoonntteevveecccchhii,, OO..,, LLaa ppaappiirroollooggiiaa,, VViittaa ee ppeennssiieerroo,,
MMiillaannoo,, 1199888822..
5577 EEssttee ggrreeuu ddee ssttaabbiilliitt îînncceeppuuttuull eexxaacctt aall îînnttrreebbuuiinnțțăărriiii ppaappiirruulluuii ccaa șșii mmaatteerriiaall ddee ssccrriiss.. PPuutteemm ssăă aaffiirrmmăămm ccăă aa
îînncceeppuutt ddiinn vvrreemmuurrii îînnddeeppăărrttaattee.. CCeellee mmaaii aannttiiccee ppaappiirree ppaarr ssăă ffiiee ddeessccooeepprriittee îînn ssuudduull EEggiippttuulluuii,, aapprrooaappee ddee EEll–
GGhheebbeelleenn,, uunnddee îînnttrr–uunn mmoorrmmâânntt aauu ffoosstt rreeggăăssiittee 1111 ppaappiirree iinnttaaccttee ppee ccaarree cceerrcceettăăttoorriiii llee–aauu ddaattaatt ccaa aappaarrțțiinnâânndd
cceelleeii ddee aa VV ddiinnaassttiiii ddiinn RReeggaattuull AAnnttiicc ((aapprrooxxiimmaattiivv 22..550000 îî..HH..))..
5588 PPaappiirruull HHaarrrriiss,, aappaarrțțiinnâânndd eeppoocciiii NNoouulluuii RReeggaatt;; mmăăssuurraa 4455 ddee mmeettrrii șșii eessttee ppăăssttrraatt îînn BBrriittiisshh MMuusseeuumm((MMuuzzeeuull
BBrriittiisshh)) ddiinn LLoonnddrraa..
5599 AAcceeaassttaa eerraa rreegguullaa.. DDaarr ppooaattee ffii șșii ccaazzuull ccoonnttrraarr,, aașșaa ccuumm ss–aa îînnttââmmppllaatt îînn ccaazzuull ppaappiirruulluuii nnuummiitt CCaannoonnee ddeell rree
șșii ppăăssttrraatt îînn MMuuzzeeuull EEggiipptteeaann AAnnttiicc((EEggiippttuulluuii AAnnttiicc)) ddiinn TToorriinnoo,, îînn ccaarree tteexxttuull pprriinncciippaall eessttee ssccrriiss ppee vveerrssoo..
6600 PPuutteeaauu ssăă ffiiee mmiieeii,, ooii,, vviițțeeii,, ccaapprree șșii aanniimmaallee aasseemmăănnăăttooaarree.. PPeerrggaammeennttuull ccoonnffeeccțțiioonnaatt ddiinn ppiieellee ddee vviițțeell eerraa
nnuummiitt ““ppiieellee jjuuppuuiittăă””..
17 să specifice calitatea unei astfel de „hârtie” și atunci s-a vorbit de hârtie de origine bovină, caprină, ovină, pentru a
desemna pergamentul.
Hârtia așa cum o înțelegem noi, adică stratul de fibre vegetale suprapuse și împletite între ele, apare mult mai
târziu. Deși invenția pare să aparțină chinezilor deja încă din sec. II î.H., întrebuințarea sa pentru Biblie este doar
medievală61.
Pergamentul prezenta avantajul de a fi mult mai rezistent în comparație cu papirul iar dezavantajul era
reprezentat de faptul că era mult mai scump. Întrebuințarea sa era limitată pentru documentele mai importante, acelea
care erau cel mai mult consultate și deci supuse unei uzuri mai accentuate.
Ce erau de fapt pergamentele pe care Paul le-a cerut lui Timotei nu este posibil să le definim cu certitudine,
«dar este logic să ne gândim că este vorba de părți din Sfânta Scriptură»62.
Tradiția talmudică prescria ca materialul de scris să răspundă la cerințe precise. Manuscrisele ebraice trebuiau
să fie copiate pe piei întregi; pieile, apoi trebuie să provină de la animale curate și să fie cusute între ele cu fire de
aceeași natură. În fine treuiau să capete forma de sul63.
3.2.3 De la sul la manuscris
Cărțile compuse din pagini, așa cum suntem obișnuiți să vedem, nu existau încă pe vremea Noului Testament.
Originalele Noului Testament au fost scrise pe papir, și datorită flexibilității acestuia, se înfășura sub formă de sul. În
mod normal scris pe o singură parte, putea să prezinte scrierea de ambele părți, în cazul în care textul ar fi fost în mod
particular mai lung. În Ap 5, 1, Ioan vede un sul scris pe ambele părți64.
Un papir putea să conțină unul din cele mai lungi texte ale Noului Testament, cum ar fi Evanghelia după Luca,
Faptele Apostolilor, Evanghelia după Matei și cea după Ioan. Lungimea era în defavorea practicității, deoarece pentru
a găsi un fragment biblic era necesară derularea de o parte și înfășurarea de cealaltă, folosind două bastoane pe care se
derula și înfășura papirul. O astfel de incomoditate este unul dintre motivele care a determinat creștinismul primar să
prefere manuscrisul, făcut din foi de pergament care se suprapuneau unul deasupra celuilalt și erau ținute împreună
formând o carte. Desigur că erau mai grele și mai puțin manevrabile în comparație cu cărțile noastre, dar se bucurau
de avantajul că puteau colecționa mai multe scrieri, cum ar fi cele patru redactări evanghelice sau scrisorile lui Paul și
chiar întreg Noul Testament, chiar și întreaga Biblie.
Când un sul era complet înfășurat, era prevăzut cu o etichetă care conținea titlul și numele autorului. În
anumite cazuri pierderea etichetei putea să determine pierderea numelui autorului.
Sulul, când era desfășurat, prezenta inconvenientul de a încetini căutarea unui fragment biblic. Unii scribi au
avut ideea de a îndoi foile și de a lega între ele în formă de caiet. Mai multe caiete erau legate între ele, formând ceea
ce noi astăzi numim carte. Se pare că primul caiet (sau manuscris, codice) este datat în jurul sec I d.H. Creștinii s-au
folosit imediat, în timp ce evreii au continuat pentru încă mult timp să folosească sulul.
Scrierea se realiza cu ajutorul unei penițe și cu cerneală, așa cum era sugerat de către Bătrânul, care având
multe lucruri de comunicat lui Gaiu, preferă să vorbească direct, în loc să-i scrie: «Multe aș avea să-ți scriu, dar n-am
voit să ți le scriu cu cerneală și condei» (3 In 13). Același autor s-a exprimat în mod asemănător în cea de a doua
epistolă: «Cu toate că aș avea multe să vă scriu, n-am voit să le scriu pe hârtie și cu cerneală; pentru că am nădejde
să vin la voi și să vă vorbesc față în față, ca bucuria noastră să fie deplină» (2 In 12). Termenul grecesc chartes,
tradus cu „hârtie”, indica mai degrabă papirul, nefiind încă în uz materialul pe care noi îl numim hârtie. Condeiul era o
bucată de stuf ascuțită, numită în greacă kálamos, și era muiată într-un amestec de praf de cărbune, cauciuc și apă care
lua numele de „cerneală”. Numele grecesc melan indica culoarea neagră, cum de altfel se prezintă cerneala.
Scrierea era o adevărată artă și cerea timp mult. Era nevoie de o oră pentru a scrie o „pagină” (sau echivalentul
unei pagini) de manuscris sau de sul de papir, întrucât materialele – condeiul de trestie și suprafața aspră a papirului –
nu permiteau scrierea rapidă65.
4. Valoarea cărții în celelalte religii
Deși este de înțeles valoarea unui text scris, propunem anumite exemple luate atât din lumea extrabiblică cât și
din cea biblică.
4.1 Valoarea cărții și a scrierii în afara lui Israel
Avem posibilitatea acum să lărgim orizontul și să observăm cu plăcere cum cartea este o constantă fericită în
aproape toate religiile, în cadrul cărora aceasta ocupă un mare interes și a devenit obiect de cinste și atenție.
6611 AAuu ffoosstt AArraabbiiii cceeii ccaarree aauu iinnttrroodduuss ffoolloossiirreeaa hhâârrttiieeii îînn EEuurrooppaa îînncceeppâânndd ccuu sseecc.. IIXX..
6622 BBrruuccee,, FF..FF..,, RRoottoollii ee ppeerrggaammeennee,,oopp.. cciitt..,, pp.. 1122..
6633 ÎÎnn eebbrraaiiccăă mmeeggiillllaahh,, ddee llaa vveerrbbuull ccaarree îînnsseeaammnnăă îînnttooccmmaaii ““aa îînnffăășșuurraa,, aa ffaaccee ssuull””..
6644 ÎÎnn aacceesstt ccaazz ssuulluull eerraa nnuummiitt ““ooppiissttooggrraaff””.. IIuuvveennaall llaannsseeaazzăă oo ssaattiirrăă îîmmppoottrriivvaa uunnuuii ssccrriiiittoorr ddee ttrraaggeeddiiee,, ccaarree aa
ffoosstt nneevvooiitt ssăă ssccrriiee,, ddiinn ccaauuzzaa lluunnggiimmiiii tteexxttuulluuii,, șșii ppee ppaarrtteeaa eexxtteerrnnăă:: ««ssccrriippttuuss eesstt iinn tteerrggoo nneeccdduumm ffiinniittuuss
OOrreesstteess»»,, SSaattiirree,, II,, 66..
6655 CCff.. TThhiieeddee,, CC..PP..,, SSiimmoonn PPiieettrroo.. DDaallllaa GGaalliilleeaa aa RRoommaa,, MMaassssiimmoo,, MMiillaannoo,, 11999999,, pp.. 226655..
18 Întâlnim un respect mare pentru carte în religia indiană a lui Sikh, care posedă acel Granth (= cartea). Acesta
conține scrierile lui Weber Kabir (1440-1518), a urmașului său spiritual Nanak (1469-1538), întemeitorul religiei
Sikh, și a celor nouă Guru (= maeștri religioși) care s-au succedat la conducerea spirituală a comunității. Acestei cărți
îi este atribuită o cinste dumnezeiască. În timpul zilei este păstrată în „templul de aur” al lui Amritsar, sanctuarul
central al religiei Sikh, situat pe un altar în fața căruia credincioșii vin să ofere flori. În cazul când este citit, deasupra
acestuia trebuie să se miște un evantai făcut din pene de păun. Marea cinste se verifică seara, atunci când în procesiune
solemnă este dus de la „marea nemuririi” unde se găsește pe mal, peste un pod de marmură în lumini strălucitoare,
într-un palat de marmură unde rămâne pe timpul nopții. A doua zi de dimineață se repetă procesiunea solemnă pentru
a-l readuce în templul de aur.
Marea valorizare a cărții pentru Manihei se datorează întemeietorului lor Mani (216-277). În timp ce Buddha
indica ca și bine suprem, după moartea sa, doctrina sa, Mani îi îndruma pe ucenicii săi, când îi pregătea pentru când el
nu va mai fi, cu aceste cuvinte: «Păziți cărțile mele!» ( Omelie manichee, 44). După părerea lui coruperea
creștinismului, a Zoroastrismului și a Buddismului trebuie să fie readusă la starea anterioară datorită lipsei unei scrieri
din partea întemeietorului. Astăzi despre Mani au rămas doar fragmente izolate din cartea sa Schabuhragan , pe care el
a scris-o în cinstea regelui Șapur I (243-273), folosind ca și limbă persana și un dialect aramaic oriental. Alte texte
care formează Manichaica au fost redactare de către ucenicii săi, care s-a bazat pe învățătura orală a maestrului.
Aceste texte își trag originea lor din diferite regiuni în care religia era răspândită, din punct de vedere geografic destul
de îndepărtate între ele (China, Egipt, etc.) și au fost compuse în limba regiunii respective.
Așa cum a demonstrat Tor Andrae, Islamul s-a inspirat din maniheism. Mahomed a luat din acesta ideea unei
revelații sigure de transmis poporului. El de fapt a avut ca și sarcină aceea de a comunica revelația din partea lui Alah,
pe o „tăbliță bine păstrată” (Corano, sura 85, 21). Această revelație a ajuns la Mahomed prin intermediul
arhanghelului Gavriil și a fost scrisă, în redactarea sa ultimă și definitivă, aproximativ 20 de ani după moartea
profetului. Coranul este fundamentul primar și unic al Islamului. El se bucură în lumea musulmană de cea mai mare
venerație. Acela care-l cunoaște pe de rost merită tilul onorific de Hafis (protector).
Putem să reținem faptul că marea stimă a Islamului în ceea ce privește posesia cărților sacre se datorează lui
Mahomed însuși (Corano, sura 9, 29). În consecință, popoarele care au o religie scrisă [„poporului cărții” ( ahl al-
kitab)] se disting în mod net de cele care urmează o religie fără scrieri și care sunt considerate slujitori ai idolilor.
În epoca mai apropiată nouă putem să-i amintim pe Mormoni în ceea ce privește devoțiunea lor față de carte.
Întâlnim nu puține analogii cu Islamul. Întemeietorul mormonilor, Joseph Smith (1805-1844) a primit Cartea
Mormonilor din partea unui înger. El a declarat că a primit textul pe tăblițe de aur, scris într-o hieroglifică actualizată
pe care el cu ajutorul a două cristale, după criteriul ochelarilor mirasculoși, a putut să citească și să dicteze în engleză
la trei secretari. Rezultatul acestei redactări a fost Cartea Mormonilor, nume pe care Smith l-a obținut din combinarea
termenului englez „more” (mai mult) și a celui hieroglific „mon”, pe care el l-a tradus cu termenul „bun”. Trebuie să
notăm faptul că în hieroglifica cunoscută de noi nu apare această semnificație. În ceea ce privește conținutul cărții, se
inspiră mult din scrierile biblice, mai ales din Vechiul Testament, chiar dacă oferă o concepție despre istorie
concentrată în întregime asupra Americii.
Cartea morților de origine egipteană, înlocuiește în regatul cel nou (1580-1085 î.H.) inscripțiile funerare care
se găsesc pe sarcofagele din regatul mijlociu. Textul era așezat în mormânt și avea un scop magic. Se trata de o
colecție de sentințe care nu au avut niciodată o schemă fixă. Răposatul care poseda și cunoaștea aceste texte era sigur
că va înfrunta în mod pozitiv judecata în lumea de dincolo cu Osiris. Imaginile Cărții morților ilustrează acest scop:
acestea reprezintă în mod vizibil locurile de dincolo de mormânt, formele transformării răposatului și a judecății,
reprezentată de o balanță care cântărește pe de-o parte inima răposatului iar de cealaltă simbolul adevărului.
Cartea tibetană a morților este recitată de un Lama lângă perna muribundului sau a răposatului. Este vorba de
invocații, sfaturi, dorințe și formule de rugăciune. Scopul este acela de a însoți sufletul răposatului în timpul trecerii
dificile în starea intermediară ( bar do) dintre moarte și reîncarnare. O astfel de practică se datorează [272] indianului
Padmasambhava, care în sec. VIII d.H. în Tibet susține o formă magică a Buddismului înzestrând-o cu reprezentări
locale. Se consideră că sufletul răposatului rămâne în această situație intermediară pe durata a 49 de zile.
4.2 Valoarea cărții și a scrierii în Israel
După această trecere în revistă în afara lumii biblice, încercăm să culegem, într-un mod rapsodic simplu,
anumite citări biblice care demonstrează valoarea scrierii, faptul că este importantă existența unui text care să fixeze
gândirea, caracterul său irevocabil66.
6666 CCff.. SSoonnnneett,, JJ..PP..,, MMoossèè oo ll’’iinnvveennzziioonnee ddeell lliibbrroo??,, PPSSVV 4433 ((22000011)),, pppp.. 1133–2266..
19 Hab 2, 2: «Scrie descoperirea și o sapă cu slove pe table, ca să se poată citi ușor».
Est 1, 19: «Dacă i se pare nimerit împăratului, să dea poruncă împărătească și care să fie scrisă în legile Perșilor și
ale Mezilor ca nu cumva să fie călcată» .
Dt 29, 19: «Nu-l va ierta Domnul, ci văpaia urgiei lui se va aprinde împotriva bărbatului acestuia și se va nărui peste
el tot blestemul scris în această carte, și Domnul va șterge numele lui de sub cer».
Mal 3, 16: «Și scris a fost, în fața lui, pomelnicul celor care se tem de Domnul și cinstesc numele său».
Ieș 32, 31-33: «Moise s-a întors la Domnul și a grăit: „O, poporul acesta a săvârșit păcat greu, căci și-a făcut un
dumnezeu de aur. Și acum, te rog, iartă păcatul lor! Iar de nu, te rog, șterge-mă din cartea ta, din cartea pe care ai
scris-o!” Dar Domnul i-a răspuns lui Moise: „Pe acela care a păcătuit împotriva mea, pe acela îl voi șterge din
cartea mea”» .
Is 4, 3: «Rămășița Sionului și cei rămași cu viață din Ierusalim se vor chema sfinți, și toți cei din Ierusalim, înscriși în
cartea vieții».
Ier 17, 13: «Nădejdea lui Israel! Doamne! Toți cei ce te părăsesc vor rămânea de rușine, cei necredincioși din țară
vor fi nimiciți67, fiindcă au părăsit pe Domnul, izvorul cel de apă vie» .
Iez 13, 9: «Și voi întinde mâna mea împotriva proorocilor care văd lucruri deșarte și a acelor care proorocesc
minciună: în obștia poporului meu să nu intre și în cartea neamului lui Israel să nu fie înscriși, în țara lui Israel să nu
intre, ca să știe că eu sunt Domnul!».
Dan 7, 10: «Un pârâu de foc se vărsa și ieșea din el; mii de mii îl slujeau și zeci de mii de mii stăteau gata înaintea
lui! Curtea de judecată se așeză și cărțile fură deschise».
Dan 10, 21: «Dar eu îți voi descoperi ție ceea ce este scris în cartea adevărului».
Dan 12, 1: «Și în vremea aceea se va scula Mihail, marele voievod care ocrotește pe feciorii poporului tău, și va fi
vreme de strâmtorare care n-a mai fost de când sunt popoarele și până în vremea de acum. Și oricine din poporul tău
va fi scris în cartea aceea va fi mântuit».
Ps 56, 9: «De viața mea rătăcitoare ținut-ai socoteală. O, strânge lacrămile mele în burdufurile tale! Oare nu sunt ele
trecute în cartea ta?».
Ps 69, 28-29: «Adaugă fărădelegi la fărădelegile lor, ca să nu se poată îndreptăți înaintea ta. Șterși să fie din cartea
vieții și laolaltă cu cei drepți să nu fie înscriși!».
Ps 87, 6-7: «Domnul scriind condica popoarelor ține socoteala: „Acesta s-a născut acolo!” Și cântăreții și dănțuitorii
strigă: „Toate izvoarele mele sunt în tine!”».
5. Concluzia: La început era scrisoarea …
Cu toată probabilitatea, cei dintâi creștini au strâns destul de repede, poate chiar începând cu anul 40, anumite
colecții de cuvinte ale lui Isus, o serie de minuni și de parabole. Cu siguranță putem să documentăm că primele scrieri
ale Noului Testament sunt scrisorile, care preced cu aproximativ două decenii cea dintâi scriere evanghelică68. Putem
afirma că la începutul creștinismului a fost scrisoarea69. Iar Paul era un maestru în arta redactării scrisorilor70.
Întâietatea scrisorii se explică prin intermediul caracterului său ocazional. Comunitățile aveau probleme în
administrarea noii vieți creștine între ei, cu situația locală, cu autoritățile civile, … Adăugăm și faptul că, în special în
cazul comunităților pauline, creștinii provin de la păgânism și sunt deci lipsiți de o orinetare teologică. Nu aveau în
spate o tradiție care i-ar fi pregătit și care i-ar fi putut conduce, așa cum era în schimb cazul creștinilor proveniți de la
iudaism. Nu era desigur ușoară citirea și interpretarea întregii realități pornind de la noua lor condiție de botezați. De
aici și nevoia de a-l consulta pe Paul.
Însuși Apostolul știa și faptul că formarea oferită comunității era incompletă, în anumite cazuri întreruptă în
mod brusc la puțin timp, din cauza circumstanțelor adverse. Este cazul, de exemplu, de la Filipi și Tesalonic, unde
Paul este constrâns să abadoneze în grabă comunitatea datorită persecuțiilor declanșate pe neașteptate împotriva
persoanei sale.
Scrisoarea era și un înlocuitor al prezenței Apostolului. Acesta își manifesta apropierea față de comunitatea sa
prin intermediul scrierii care «asigura o prezență distinctă, și ducea su sine prestigiul și autoritatea aceluia care o
trimitea»71.
Redactarea unei scrisori cerea competență și timp. Doar aceia care au frecventat școala știau să citească și să
scrie. Și erau o minoritate. Dar puțini literați știau să practice scrierea rapidă sau tahigrafie, numind așa stenografia
epocii respective. În Murabba’at, în Palestina, a fost descoperit un manuscris aparținând sec. II cu semne stenografice
6677 LLiitteerraarr tteexxttuull eebbrraaiicc ssppuunnee:: ssuunntt îînnssccrriișșii ((îînnrreeggiissttrraațții)) îînn țțaarrăă ((îînn ppăămmâânntt)),, aaddiiccăă ““țțaarraa ffăărrăă îînnttooaarrcceerree””,, șșeeddeerreeaa
mmoorrțțiilloorr,, llooccaalliizzaattăă îînn ppăămmâânntt ((ccff.. IIoonnaa 22,, 77))..
6688 AAcccceeppttâânndd ddaatteellee ddee aassttăăzzii cceellee mmaaii aaccrreeddiittaattee,, cceeaa ddiinnttââii ssccrriissooaarree aaddrreessaattăă TTeessaalloonniicceenniilloorr aa ffoosstt ssccrriissăă ddee
PPaauull îînn aanniiii 5500//5511 iiaarr EEvvaanngghheelliiaa dduuppăă MMaarrccuu eessttee rreeddaaccttaattăă îînn jjuurruull aannuulluuii 7700..
6699 CCff.. MMaarrgguueerraatt,, DD..,, IInn pprriinncciippiioo ffuu llaa lleetttteerraa …… II pprriimmii ssccrriittttii ccrriissttiiaannii,, îînn:: AAAA.. VVVV..,, CChhii hhaa ssccrriittttoo llaa BBiibbbbiiaa??,,
IIll mmoonnddoo ddeellllaa BBiibbbbiiaa,, nn.. 6666,, ggeennnnaaiioo–ffeebbbbrraaiioo 22000033,, pppp.. 2255–2299..
7700 CCff.. MMuurrpphhyy OO’’CCoonnnnoorr,, JJ..,, PPaauull eett ll’’aarrtt ééppiissttoollaaiirree,, CCeerrff,, PPaarriiss,, 11999944..
7711 IIbbiiddeemm,, pp.. 2266..
20 care permiteau o scriere prescurtată. Se luau notițe după dictare folosindu-se de tăblițe de lemn acoperite cu ceară.
Acul de scris specific pentru tăblițe ceruite grava literele. După aceea secretarul transcria textul în grafie normală, pe
papir sau pergament. Autorii Noului Testament nu s-au folosit de pergamente, deoarece erau foarte scumpe.
A dicta o scrisoare cerea autorului un mare efort de memorizare. Trebuie să ne gândim că Paul a investit timp
în dictarea scrisorilor sale, procedând pe etape. Un astfel de procedeu explică mai bine trecerea bruscă în ceea ce
privește argumentarea, de exemplu, cea între cap. 12 și 13 din Scrisoarea către Romani.
Paul dicta scrisoarea, dar era și redactorul? Problema este dificilă. În antichitate secretarul putea să fie și
redactorul, în sensul că reproducea gândirea maestrului, redactând cu cuvintele proprii. Cineva presupune faptul că
persoane precum Timotei și Silvan, citați la începutul anumitor scrisori printre expeditori, ar putea să fie și co-autori72.
Lucrul acesta nu era o noutate în antichitate. Știm că Cicero cere prietenului său Atihus să scrie o scrisoare în numele
său73.
Întâietatea scrisorii ca și vestire a Evangheliei dă mărturie despre faptul că vestea cea bună a fost imediat
adresată unor persoane bine determinate, surprinse în existența lor concretă. Adresându-se comunității Paul lăsa să se
înțeleagă că Evanghelia era o propunere pentru toți, capabilă să depășească viziunile elitare și de clasă, care stăteau în
schimb la baza multor scrieri ale antichității. Scrisorile marchează o evoluție, amintind că Evanghelia se ferește de o
prezentare rigidă și semifabricată, ci crește în înțelegerea graduală, cineva fiind dispus să o accepte și să o trăiască.
7722 IIbbiiddeemm,, pp.. 2288..
7733 AAdd AAttttiiccuumm,, 1111,, 55..
21 Capitolul V
Cuvântul Divin și Uman
Inspirația Biblică și Adevăr. Canonul
Tema care ne interesează ar putea să poarte titlul: “Problema originii și autorității Bibliei”; o astfel de tematică
vrea să răspundă la întrebarea fundamentală: «Cum și de ce eu pot să numesc Biblia CUVÂNTUL LUI
DUMNEZEU?». Dacă citesc fericirile sau porunca dragostei nu întâlnesc dificultăți în recunoașterea ca și Cuvântul lui
Dumnezeu; alte pagini, cum ar fi Lv 11 (clasificarea animalelor) sau 1 Cor 11, 4-6 (ținuta(vălul) femeilor în adunările
religioase), ne lasă nedumeriți dacă nu chiar tulburați cum ar fi Dt 20, 16-18 (distrugerea totală). Cu toate acestea
valoarea normativă a Bibliei se verifică în cel puțin două pasaje clasice, 2 Tm 3, 16 și 2 Pt 1, 20-21 (cf. 3, 16).
Pentru o corectă trasare a tematicii, vom urma două căi. Cea dintâi încearcă să străbată etapele și valoare
revelației prin care Dumnezeu se comunică; cea de a doua va prezenta gândirea cu prestigiu a Magisterului, făcând
apel la anumite texte în ceea ce privește inspirația. Este de subliniat faptul că tematica nu va avea soluție decât numai
așezată în contextul eclezial și înfruntat cu spiritul credinței74. Vom încheia făcând referire la raportul dintre inspirație
și canon.
1. Revelația: Etapele comunicării lui Dumnezeu
Urmând regulile unei bune pedagogii, Dumnezeu se face cunoscut omului în formă progresivă, urmând un
itinerar pe care îl formulăm în etapele care urmează.
1.1 Revelația. Încă din primele momente ale existenței sale omul a căutat să cunoască divinitatea și să intre în relație
cu aceasta, examinată în fenomenele naturii (cutremure, fulgere), în corpurile cerești (soare, lună) sau în speculațiile
gândirii (filosofi greci)75. Dumnezeu, inversând raportul normal, pornește în căutarea omului și se manifestă, dând
astfel naștere revelației (= eliminarea vălului).
1.1 Revelația istorică . Dumnezeu se face cunoscut intervenind în mod concret în favoarea unui grup de persoane
private de libertate și victime ale unui opresor: eliberând pe Evrei de sub puterea dominantă a egiptenilor, Dumnezeu
se califică ca și unul care lucrează în istoria umană și care se subordonează coordonatelor spațiu-timp specifice
oamenilor. De acum înainte El este în relație cu un timp, un loc și destinatari.
1.3 Răspunsul uman. Grupului de Evrei eliberat și îndrumat către un itinerar al libertății, Dumnezeu se revelează ca
și o persoană care vorbește și interpelează. Lui Dumnezeu care vorbește, poporul răspunde și începe astfel acel raport
de dialog care va face mai semnificativă existența sa.
1.4 Alianța . Când poporul răspunde lui Dumnezeu care-l interpelează, naște alianța, voința de a trăi “în doi”: «Eu voi
fi Dumnezeul tău și tu vei fi poporul meu». Această voință de comuniune implică din partea lui Dumnezeu fidelitate și
conducerea poporului; obligă poporul în observarea celor “zece cuvinte”, semn vizibil al dragostei. Lui Moise îi revine
sarcina de a face pe intermediarul.
1.5 Istoria sacră . La fel ca orice popor, Israel își culege istoria, o transmite mai întâi pe cale orală și apoi o fixează
într-un text scris. Întrucât poporul lui Israel a cunoscut și experimentat încă de la început prezența lui Dumnezeu ca și
o intervenție de eliberare și de mântuire, și a acceptat intrarea în dialog cu El, când Israel va strânge istoria sa nu face
altceva decât să punctualizeze anumite momente din cadrul legăturilor sale cu Dumnezeu: istoria sa va fi deci o istorie
sacră. Când o astfel de istorie este fixată în scris, naște BIBLIA, descrierea unei experiențe religioase.
1.6 Istoria sacră ambiguă . Alianța între Dumnezeu și poporul ales se menține mai mult decât armonică, prezentându-
se mai degrabă ca și un a face și a rupe, o apropiere și o îndepărtare, o promitere și o trădare. Nici o minune, deci, de a
găsi în acest album de familie (Biblia) anumite fotografii mai puțin reușite sau compromițătoare, pentru că istoria
poporului – în același fel cu cea a fiecărui individ – nu reușește întotdeauna într-o așa zisă ediție de lux. Chair dacă
sunt mai puțin reușite, aceste fotografii rămân ca istorie sacră pentru că sunt expresia unui raport, cu lipsuri sau cu
trădări, cu Dumnezeu.
1.7 Cuvânt Divin . Această istorie este acceptată de Dumnezeu așa cum este și este condusă către o țintă pe care
numai El o cunoaște, către care El totul face să se îndrepte, în supremul și misteriosul respect al libertății umane. Așa
istoria, care aparține oamenilor, are pe Dumnezeu ca marele regizor: «Pentru redactarea Cărților sfinte, Dumnezeu a
ales oameni și S-a slujit de ei lăsându-le uzul capacităților și puterilor proprii, pentru ca, acționând El însuși în ei și
prin ei, aceștia să scrie ca adevărați autori ceea ce voia El și numai aceea» ( Dei Verbum [= DV], 11).
7744 SSee ppooaattee cciittii ccuu ffoollooss pprreezzeennttaarreeaa aaccttuuaalliizzaattăă aa lluuii AArrttoollaa,, AA..MM..,, LL’’iissppiirraazziioonnee bbiibblliiccaa,, îînn:: AArrttoollaa,, AA..MM..,,
SSáánncchheezz CCaarroo,, JJ..MM..,, BBiibbbbiiaa ee PPaarroollaa ddii DDiioo,, IIII,, PPaaiiddeeiiaa,, BBrreesscciiaa,, 11999944,, pppp.. 111199–220033.. RRăămmâânnee vvaallaabbiillăă șșii
ccoonnttrriibbuuțțiiaa lluuii MMaannnnuuccccii,, VV..,, BBiibbbbiiaa ccoommee PPaarroollaa ddii DDiioo,, QQuueerriinniiaannaa,, BBrreesscciiaa,, 119999331133,, pppp.. 111133–119933..224455–227711..
7755 EExxpprreessiiaa mmaaxxiimmăă aa iinntteelliiggeennțțeeii uummaannee eessttee ccoonncceeppțțiiaa aarriissttootteelliiccăă îînn cceeeeaa ccee pprriivveeșșttee dduummnneezzeeiirreeaa ccaa șșii mmoottoorruull
iimmoobbiill:: rraațțiiuunneeaa rreeuușșeeșșttee ssăă ppoossttuulleezzee eexxiisstteennțțaa uunneeii ffiiiinnțțee ccaarree ddăărruuiieeșșttee vviiaațțăă ((mmoottoorruull,, ccaarree ppuunnee îînn mmiișșccaarree)),,
ffăărrăă ccaa llaa rrâânndduull ssăăuu ssăă oo pprriimmeeaassccăă ddee uunn aallttuull ((iimmoobbiill))..
22 1.8 Cuvântul uman. Prezența lui Dumnezeu nu anulează activitatea umană nici nu mortifică particularitatea
individului76. El cere colaborarea unor persoane dotate cu un temperament și talent divers, asemănători în toate cu
contemporanii lor, împreună cu care condivid mentalitate și multe concepții cu privire la lume, viață și lucrurile
înconjurătoare. Biblia aduce deci semnele distinctive ale stilului uman, al limbajului, obiceiurilor și mentalității
timpului în care a fost scrisă și ale autorilor care au pregătit-o.
1.9 Prezența Cuvântul divin în cuvântul uman. «Deoarece Dumnezeu a vorbit în Sfânta Scriptură prin oameni,
interpretul … trebuie să cerceteze atent ce au intenționat de fapt hagiografii să ne comunice și ce i-a plăcut lui
Dumnezeu să ne dezvăluie prin cuvintele lor. Pentru a descoperi intenția hagiografilor, trebuie, printre altele, să se țină
seama și de “genurile literare”» (DV 12). Aceasta înseamnă că autorii, exprimându-se cu ajutorul povestirilor colorate,
descrierea războaielor, proverbe populare, poezii și cântece, sunt “inspirate” de Dumnezeu. De aceea se spune că
Biblia este CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU și inspirată (cf. 2 Tim 3, 16; 2 Pt 1, 20-21).
1.10 Interpretarea . O corectă interpretare va trebui să țină cont de tehnicile limbajului, cum de altfel și de ambientul
istoric, geografic și social al timpului (aspectul cultural). Cu toate acestea Biblia trebuie «să fie citită și interpretată cu
ajutorul aceluiași Spirit prin intermediul căruia a fost scrisă (DV 12) (aspectul credinței). În sfârșit, «tot ceea ce
privește modul de a interpreta Scriptura se află supus în ultima instanță judecății Bisericii, care împlinește
dumnezeiasca poruncă și slujire de a păstra și interpreta cuvântul lui Dumnezeu» (DV 12) (aspectul eclezial).
1.11 Pedagogia Divină. Adevărul. În cererea colaborării omului, Dumnezeu acceptă legea fundamentală a naturii
umane: creșterea în trepte(progresivă). De aceea El se descoperă în mod progresiv și cu răbdare ajută pe oameni să-l
descopere, făcându-i să treacă de la legea deșertului la legea talionului (cf. Ieș 21, 23-25) și mai apoi legea dragostei
pentru dușmani (cf. Mt 5, 38-39): «Cărțile Vechiului Testament, deși conțin și lucruri imperfecte și condiționate
istoric, manifestă totuși o adevărată pedagogie divină» (DV 15).
Adevărul se adună deci dintr-un întreg și nu dintr-un singur aspect, desigur adevărat, dar nu ca o expresie a
întregului adevăr.
Mereu a fost atacat adevărul din Evanghelii, declarând uneori că “credința” nu numai că a interpretat istoria,
dar a falsificat-o și chiar inventat. Asupra acestui punct crucial este cazul de a repeta cu fermitate: «Noua înțelegere pe
care evangheliștii o au despre Isus nu îi conduce la alterarea istoriei sau la crearea unor noi fapte, ci îi conduce la
prezentarea faptelor vieții lui Isus în lumina cea mai deplină care proiectează asupra acestora învierea: s-a putut
întâmpla ca fapte, în sine însuși lipsite de importanță, să fie prezentate cu o semnificație particulară […]. Ni se pare, în
alte cuvinte, că nu trebuie să fie exagerată “creativitatea” comunității primare, căreia, după părerea unor exegeți, ar
trebui să i se atribuie crearea multor fapte și spuse care în Evanghelii sunt atribuite lui Isus. În realitate, comunitatea
primară din Ierusalim era reunită, la fel ca și celelalte comunități creștine care luau naștere, în jurul ucenicilor lui Isus,
care exercitau “ministerul cuvântului”, adică transmiteau ceea ce au văzut și auzit de la Isus însuși»77.
1.12 Valoarea Vechiului Testament. Deși fiecare popor are de povestit o experiență religioasă proprie, numai aceea a
poporului lui Israel are valoare normativă și exemplară, pentru că este unică și nerepetabilă, demonstrează acțiunea lui
Dumnezeu care alege, conduce istoria și PREGĂTEȘTE VENIREA LUI HRISTOS. În El Vechiul și Noul Testament
găsesc coeziune și unitate (cf. DV 16): «Noul Testament stă ascuns în străfundul Vechiului Testament; Vechiul
Testament își manifestă chipul său în Noul Testament»78. Vechiul Testament constituie primul capitol al istoriei lui
Isus.
1.13 Critica Vechiului Testament. Nu este interzisă critica Vechiului Testament, pentru că însuși Isus ne-a autorizat
să o facem (cf. Mt 5, 21-48). Acest lucru confirmă caracterul pregătitor, nu în mod definitiv și deci imperfect al
Vechiului Testament79, care așteaptă desăvârșirea și perfecțiunea Noului Testament, care adună și înglobează pentru a
conduce la împlinire (cf. Mt 5, 17).
2. Inspirația biblică și atestarea sa în Magister
Cuvântul omului sau Cuvântul lui Dumnezeu? Întrebarea nu admite ezitări pentru autorul biblic care are
convingerea vie că Dumnezeu vorbește prin intermediul său, în Pentateuh, în Cărțile Profetice, în cele istorice și
Poetice: «Spiritul Domnului grăit-a prin mine și cuvântul lui este pe limba mea» (2 Sam 23, 2; cf. Is 59, 21; Ps 43, 2).
7766 ««BBiibblliiaa iiuubbeeșșttee ppoovveessttiirreeaa.. MMeerreeuu îînnvvaațțăă ppoovveessttiinndd,, aașșaa ccuumm aa ffăăccuutt IIssuuss pprriinn iinntteerrmmeeddiiuull ppaarraabboolleelloorr ssaallee.. ȘȘii
ccuumm aauu ffăăccuutt ccoommuunniittăățțiillee pprriimmaarree ccaarree –– ppeennttrruu aa rrăăssppuunnddee llaa îînnttrreebbaarreeaa ““cciinnee eessttee IIssuuss??”” aauu ppoovveessttiitt
eevveenniimmeennttuull ssăăuu»»,, MMaaggggiioonnii,, BB..,, LLeettttuurree aattttuuaallii ddeellllaa SSccrriittttuurraa,, îînn:: UUffffiicciioo CCaatteecchhiissttiiccoo NNaazziioonnaallee ((eeddiițțiiee
îînnggiirrjjiittăă ddee)),, IIll ppooppoolloo ddii DDiioo iinnccoonnttrraa llaa BBiibbbbiiaa,, LLDDCC,, LLeeuummaannnn ((TTOO)),, 11999955,, pp.. 3399.. SSee ddeezzvvoollttăă îînn aacceeaassttăă
ppeerriiooaaddăă aatteennțțiiaa îînn cceeeeaa ccee pprriivveeșșttee mmoodduull ddee ppoovveessttiirree bbiibblliiccăă,, ccff.. AAlltteerr,, RR..,, LL’’aarrttee nnaarrrraattiivvaa bbiibblliiccaa,,
QQuueerriinniiaannaa,, BBrreesscciiaa,, 11999900;; aapplliiccaatt EEvvaanngghheelliieeii,, ccff.. AAlleettttii,, JJ..NN..,, LL’’aarrtt ddee rraaccoonntteerr JJééssuuss CChhrriisstt.. LL’’ééccrriittuurree
nnaarrrraattiivvee ddee ll’’éévvaannggiillee ddee LLuucc,, SSeeuuiill,, PPaarriiss,, 11998899..
7777 DDee RRoossaa,, GG..,, LLaa ""vveerriittàà"" ddeeii VVaannggeellii.. GGeessùù ddii NNaazzaarreett ttrraa ffeeddee ee ssttoorriiaa,, EEddiittoorriiaallee ddii CCiivviillttàà CCaattttoolliiccaa ddeell 66
nnoovveemmbbrree 11999999,, pp.. 225588..
7788 AAggoossttiinnoo,, QQuuaaeesstt.. IInn HHeepptt..,, 22,, 7733,, PPLL 3344,, 662233..
7799 ««LLeeggeeaa aannttiiccăă ppeerrmmiittee ccuunnooaașștteerreeaa mmuullttoorr aaddeevvăărruurrii aacccceessiibbiillee rraațțiiuunniiii,, iinnddiiccăă cceeeeaa ccee ccee ttrreebbuuiiee ssăă ffaaccăă ssaauu nnuu
ttrreebbuuiiee ssăă ffaaccăă,, șșii mmaaii aalleess,, aașșaa ccuumm pprroocceeddeeaazzăă uunn ppeeddaaggoogg îînnțțeelleepptt,, pprreeggăătteeșșttee șșii ddiissppuunnee llaa ccoonnvveerrttiirree șșii
aacccceeppttaarreeaa EEvvaanngghheelliieeii.. CCuu ttooaattee aacceesstteeaa,, ddeeșșii ffiiiinndd ssffâânnttăă,, ssppiirriittuuaallăă șșii bbuunnăă,, LLeeggeeaa vveecchhee eessttee îînnccăă iimmppeerrffeeccttăă,,
ddeeooaarreeccee nnuu ddăărruuiieeșșttee ddee uunnaa ssiinngguurrăă ffoorrțțaa șșii hhaarruull SSppiirriittuulluuii ppeennttrruu aa oo îîmmpplliinnii»»,, CCCCBBCC,, nnrr.. 441199..
23 În istoria Magisterului însă problema „inspirației” cărților biblice a fost foarte mult dezbătută. Formula bulei Cantate
Domino a Conciliului din Florența din anul 1442 afirma: «Biserica mărturisește un singur, identic Dumnezeu ca și
autor al Vechiului și Noului Testament, adică al Legii și al Profeților, de asemenea al Evangheliei, pentru că sfinții
unuia și celuilalt Testament au vorbit sub inspirația aceluiași Spirit Sfânt». O astfel de formulă este reluată de
Conciliul Vatican I, care îl așează din punct de vedere dogmatic pe Dumnezeu ca și «autor al Scripturilor Sacre». Doar
mai târiziu, cu enciclica lui Pius XII, Divino afflante Spiritu din anul 1943 și mai ales cu studiile multor autori care
pregătesc Cociliul Vatican II, se ajunge la sinteza clară și precisă a Constituției Dei Verbum , care se preocupă să
afirme, atât originea dumnezeiască a Scripturii, cât și rolul autorilor umani în calitate de scriitori adevărați.
Simplificând lucrurile, am putea spune că Dumnezeu, prin intermediul Spiritului său, intervine în întregul proces de
producere a unui text, pentru ca în acesta să se întruchipeze adevărul pe care el vrea să-l comunice oamenilor pentru
mântuirea lor80.
Scurta trecere în revistă care urmează are scopul de a ilustra itinerarul parcurs, prin intermediul documentelor
Magisteriului.
2.1 Scrisoarea enciclică Providentissimus Deus de Leon XIII (1893)
Se tratează de originea dumnezeiască a Sfintei Scripturi, de caracterul inerent (adevărul) și integritatea textelor
sacre. Între afirmațiile cele mai importante amintim aceea că Dumnezeu este autorul Scripturilor (nr. 1); că sunt date
de Dumnezeu, acest lucru îl demonstrează că Hristos însuși se folosea de acestea pentru a-și manifesta mesianicitatea
și pentru a-i instrui pe ucenici; aceștia, la rândul lor, se bazau în discursurile lor pe Sfintele Scripturi (nr. 3-4).
Deoarece Autorul este Dumnezeu, nu poate fi loc pentru greșeală. Nu este apoi îngăduit să se restrângă inspirația la
anumite părți ale Sfintei Scripturi, nici să se admită vreo greșeală din partea hagiografului. Toate cărțile canonice au
fost inspirate în întregime de Spiritul Sfânt. Aceasta este și a fost credința Bisericii (nr. 34).
2.2 Scrisoarea enciclică Spiritus Paraclitus de Benedict XV (1920) (scrisă cu ocazia celui de-al 15 centenar de la
moartea Sf. Ieronim).
Cărțile Sfintei Scripturi au fost inspirate de Spiritul Sfânt: El este adevăratul autor, chiar dacă instrumentul
său, scriitorul, a contribuit cu facultățile sale (nr. 6-9). În Cărțile sacre nu se admite greșeală, nici măcar din partea
celui care scrie, pentru că este asistat de o acțiune supranaturală (nr. 10). Inspirația privește întreaga Biblie și nu numai
anumite părți pentru care se manifestă interesul religios (nr. 12).
2.3 Scrisoarea enciclică Divino Afflante Spiritu de Piu XII (1943) (cu ocazia celei de a 50 aniversări a Enciclicei
Providentissimus Deus , considerată “magna charta” a studiilor biblice)
Numeroase descoperiri arheologice au contribuit la aprofundarea exegetică. Exegetul trebuie să se apropie de
texte în limba originală și să folosească toate mijloacele posibile, cum ar fi filologia și critica textuală (nr. 7-10). Se
încurajează o atentă folosire a “genurilor literare” cu scopul de a înțelege sensul: expresii pentru noi mai puțin
obișnuite, devin inteligibile dacă sunt colocate în contextul limbajului semitic (nr. 16). Nu se va vorbi de greșeli
istorice sau științifice și se cere ajutorul știnței pentru o înțelegere mai bună a mentalității antice. Se recomandă
popularizarea și publicarea Sfintei Scripturi.
2.4 Constituția dogmatică Dei Verbum a Conciliului Vatican II (18.11.1965)
Inspirație și adevăr în Sfânta Scriptură (nr. 11).
«Ceea ce a fost revelat de Dumnezeu și este cuprins în Sfânta Scriptură a fost consemnat sub inspirația
Spiritului Sfânt. Sfânta Maică Biserică, pe baza credinței primite de la Apostoli, consideră sfinte și canonice, în
totalitate, cărțile Vechiului și Noului Testament, cu toate părțile lor, pentru că, fiind alcătuite sub inspirația Spiritului
Sfânt (cf. In 20, 31 ; 2 Tim 3, 16 ; 2 Pt 1, 19-21 ; 3, 15-16), Îl au ca autor pe Dumnezeu și au fost încredințate ca atare
Bisericii. Pentru redactarea Cărților sfinte, Dumnezeu a ales oameni și S-a slujit de ei lăsându-le uzul capacităților și
puterilor proprii, pentru ca, acționând El însuși în ei și prin ei, aceștia să scrie ca adevărați autori ceea ce voia El și
numai aceea.
Întrucât tot ceea ce afirmă autorii inspirați sau hagiografii trebuie considerate ca afirmații ale Spiritului Sfânt,
trebuie spus despre cărțile Scripturii că ele transmit cu certitudine, cu fidelitate și fără eroare adevărul pe care
Dumnezeu, pentru mântuirea noastră, l-a voit consemnat în textele sacre. De aceea, «toată Scriptura este inspirată de
Dumnezeu și este de folos spre a învăța, spre a mustra, spre a îndrepta, spre a deprinde la dreptate, pentru ca omul
lui Dumnezeu să fie desăvârșit, pregătit pentru toată fapta cea bună» (2 Tim 3, 16-17).
În concluzie, să facem anumite observații asupra ultimului document, dată fiind valoarea sa autoritară81. Dei
Verbum situează problema inspirației în lumina sa dreaptă care este cea teologică, evitând atât polemica cât
abstracționismul. Mai mult încă, nu se mai vorbește de “inerență”, privilegiind un discurs mai complex care privește
revelația: inspirația biblică este în vederea transmisiei integrale și perene a revelației divine. Limbajul s-a eliberat de
cel scolastic (cf. Providentissimus Deus ) și nu se mai vorbește de cauza eficientă, principală, instrumentală, chiar dacă
8800 CCff.. BBeerrttaazzzzoollii,, RR..,, IIssppiirraazziioonnee bbiibblliiccaa ee ffoorrmmaazziioonnee ddeell ccaannoonnee,, îînn:: AAAA.. VVVV..,, CChhii hhaa ssccrriittttoo llaa BBiibbbbiiaa??,, IIll
MMoonnddoo ddeellllaa BBiibbbbiiaa,, nn.. 6666,, ggeennaaiioo–ffeebbrraaiioo 22000033,, pppp.. 4433–4444..
8811 EEssttee vvoorrbbaa ddee oo ccoonnssttiittuuțțiiee ddooggmmaattiiccăă șșii ppoosseeddăă,, ddeeccii,, oo vvaallooaarree ssuuppeerriiooaarrăă ddeeccrreetteelloorr șșii ddeeccllaarraațțiiiilloorr..
24 sunt conservate conceptele: categoriile filosofice aparținând altor timpuri au fost înlocuite de conceptele biblice mai
accesibile («Dumnezeu acționează cu ei și prin intermediul lor»). Se dă o mai mare importanță expresiei «adevărații
autori». Este pentru prima dată într-un document al Magisterului că se recunosc scriitorii în deplinătatea posesie a
facultăților lor.
Trebuie să concluzionăm că exactitatea cu care Dei Verbum tratează ministerul inspirației este un model de
înțelepciune didactică.
3. Inspirația și Canonul
Unul dintre efectele inspirației este acela de a fi criteriu al canonicității. Biblia este textul sacru prin excelență
întrucât este Cuvântul lui Dumnezeu (cf. inspirație). Care sunt cărțile care fac parte din Biblie și deci sunt Cuvântul lui
Dumnezeu? De ce unele au fost acceptate și altele refuzate? La aceste întrebări răspunde tematica canonului. Canon
(din greacă “trestie”, “măsură, regulă”) în limbajul biblic indică catalogul cărților pe care Biserica le-a considerat
inspirate și deci aparținătoare Bibliei.
Este potrivit să se clarifice terminologia:
Canonic se spune despre o carte pe care Biserica a introdus-o în Canon pentru faptul că a fost considerată
inspirată, adică Cuvântul lui Dumnezeu.
Protocanonice (din greacă “canonice încă de la început”) sunt chemate acele cărți, fie din Vechiul Testament
fie din Noul Testament, care au fost recunoscute imediat și de toți ca fiind canonice.
Deuterocanonice (din greacă “canonice într-o a doua etapă”) sunt chemate acele cărți care nu au fost
considerate ca fiind canonice de toți încă de la început. După o perioadă de timp s-au adăugat și acestea datorită
unanimității recunoașterii. Sunt 7 din Vechiul Testament și 7 din Noul Testament:
VT: Tobia – Iudita – Baruh – 1 și 2 Macabei – Siracide (Eclesiasticul) – Înțelepciunea;
NT: Evrei – Iacob – 2 Petru – 2 și 3 Ioan – Iuda – Apocalipsa.
3.1 Formarea canonului
Fixarea catagolului cărților inspirate nu are loc în același timp, ci în mod progresiv și nu fără incertitudini. Mai
întâi s-au fixat cărțile Vechiului Testament, chiar dacă nu în mod unanim, pentru că Saduceii recunoșteau ca și
inspirate numai cele cinci cărți ale Pentateuhului, în timp ce fariseii numărau mult mai multe. Odată cu distrugerea
templului în anul 70 d.H., religia iudaică devine tot mai mult o religie “a Cărții” și s-a impus necesitatea de a fixa în
mod definitv cărțile Canonului. Către sfârșitul sec. II și începutul sec. III d.H., Canonul ebraic a fost stabilit și
cuprindea toate cărțile Vechiului Testament, mai puțin cele deuterocanonice.
Comunitatea creștină a acceptat încă de la început toate cărțile Vechiului Testament al evreilor și alte cărți
luate din traducerea greacă a LXX (deuterocanonice ale Vechiului Testament)82. Și pentru Noul Testament nu s-a
ajuns imediat la fixarea Canonului, pentru că nu toate cărțile acestuia aveau clară legătura lor cu un apostol sau nu
păreau să fie conforme cu “regula credinței” sau cu gândirea apostolilor (cf. vezi mai sus deuterocanonicele Noului
Testament). Din lista cea mai veche pe care o avem în posesie (aproximativ 180 d.H.), aceea a lui Irineu episcopul
Lyonului, lipsesc Epistola lui Iacob, 1 Petru, 2 Ioan. Și în Fragmentul muratorian83, o listă oficială a textelor biblice
aparținând anului 190, lipsesc cinci din șapte epistole catolice. Cele 27 de cărți ale Noului Testament sunt recunoscute
în ansamblul lor doar în anul 367, într-o scrisoare a lui Atanasie, Sfânt Părinte și Doctor al Bisericii. Vor fi Conciliile
care vor pune capăt tulburătoarei istorii a canonului.
Conciliul din Trento a definit din punct de vedere dogmatic Canonul84: «Se consideră oportun să se adauge
prezentului decret catalogul cărților sacre, pentru ca nici unul să dubiteze care să fie cele care sunt recunoscute ca
sacre de același Conciliu. Sunt următoarele …» și urmează cărțile pe care le găsim în Biblia noastră. Așa se exprimă
Cociliul Vatican II: «Sfânta Maică Biserică, pe baza credinței primite de la Apostoli, consideră sfinte și canonice, în
totalitate, cărțile Vechiului și Noului Testament, cu toate părțile lor, pentru că, fiind alcătuite sub inspirația Spiritului
Sfânt (cf. In 20, 31; 2 Tim 3, 16; 2 Pt 1, 19-21; 3, 15-16), Îl au ca autor pe Dumnezeu și au fost încredințate ca atare
Bisericii» (DV, 11).
3.2 Cărțile apocrife
3.2.1 Vocabularul
La origine Apocrif (din greacă “secret, obscur”) indica o scriere dificilă, misterioasă, înțeleasă numai de
experți. O astfel de scriere pe mâinile celor mai puțin competenți sau a unor adversari riscă să fie înțeleasă greșit,
sfârșind a fi considerată falsă, eretică. În limbajul biblic “apocrife” sunt cărțile care nu aparțin Canonului, cu toate că
8822 CCrreeșșttiinniiii aauu îînncceeppuutt ssăă ssee pprreeooccuuppee ddee ccaannoonn nnuummaaii dduuppăă ccee rraabbiinniiii ll–aauu îînncchheeiiaatt ppee aall lloorr.. EEppiissccooppuull MMeelliinnccttoonn
ddiinn SSaarrddeess,, cciittaatt ddee EEuusseebbiiuu,, HHiisstt.. EEccccll..,, 44,, 2266,, 1122–1144,, ssuurrpprriinnss ddee ddiiffeerreennțțaa ddiinnttrree ccaannoonnuull eebbrraaiicc șșii ttrraadduucceerreeaa
SSeeppttuuaaggiinnttaa,, ss–aa dduuss îînn PPaalleessttiinnaa ppeennttrruu aa ssee iinnffoorrmmaa ccuu pprriivviirree llaa nnuummăărruull șșii ttiittlluurriillee ccăărrțțiilloorr aaddmmiissee ddee rraabbiinnii..
SSee ppaarree ccăă îînnaaiinnttee ddee aacceeaa ddaattăă ccrreeșșttiinniiii nnuu șșii–aauu ppuuss pprroobblleemmaa ddee aa ffiixxaa oo lliissttăă eexxaaccttăă aa ccăărrțțiilloorr ssaaccrree..
8833 NNuummeellee pprroovviinnee ddee llaa LLuuddoovviicc AAnnttoonniiuu MMuurraattoorrii,, cceerrcceettăăttoorr ccaarree aa ddeessccooppeerriitt uunn aassttffeell ddee ddooccuummeenntt îînnttrr–uunn
ccooddiiccee bboobbiieennss ddiinn BBiibblliiootteeccaa AAmmbbrroossiiaannaa șșii ll–aa ppuubblliiccaatt ppeennttrruu pprriimmaa ddaattăă îînn aannuull 11774400..
8844 SSeessiiuunneeaa IIVV,, 88 aapprriilliiee 11554466.. DDeejjaa ss–aa eexxpprriimmaatt îînn aacceesstt sseennss CCoonncciilliiuull ddee llaa FFlloorreennțțaa ddiinn 11444422..
25 datorită titlului și a unei părți a conținutului pretind o autoritate canonică. Există apocrife ale Vechiului Testament
precum și ale Noului Testament.
Să amintim o confuzie terminologică. Protestanții numesc “apocrife” acele cărți pe care noi le numim
“deuterocanonice” ale Vechiului Testament (Tobia, Iudita, etc.); acelea care pentru noi sunt “apocrife” sunt chemate
de ei pseudoepigrafe85. Acest ultim termen este astăzi folosit de mulți cu scopul de a indica anumite texte din
literatura iudaică86.
3.2.2 Apocrifele Noului Testament
Între anii 100 și 300 d.H., a fost o perioadă înfloritoare, cu multe scrieri care se asemănau cu Evangheliile, cu
Faptele și cu Scrisorile. În ele, chiar regăsind anumite idei din scrierile canonice, care serveau ca și fundament, se
manifestă voința apologetică, care vrea – de exemplu – să-l prezinte pe Isus care încă din copilărie săvârșește multe
minuni sau povestirea unor episoade și fapte extraordinare din acele perioade, cum ar fi copilăria, despre care
Evangheliile nu ne oferă prea multe detalii.
Anumite nume ale scrierilor apocrife ale Noului Testament, chiar și posterioare sec. IV: Protoevanghelia lui
Iacob, Evanghelia celor Doisprezece Apostoli , Evanghelia lui Filip , Evanghelia Mariei , Înmormântarea Mariei ,
Evanghelia arabă a copilăriei, Martiriul lui Pilat …
Reproducem anumite fragmente din textele apocrife pentru a nota diferența care se verifică prin lectura
Evangheliilor canonice.
1. Maria este încredințată lui Iosif (Din Protoevanghelia dup Iacob , sec. II)
Atunci marele preot, îmbrăcat în veșmântul cu doisprezece clopoței, a intrat în Sfânta Sfintelor și s-a rugat pentru ea.
Și, iată, un înger al Domnului a stat deasupra lui și i-a zis: “Zaharia, Zaharia, mergi și chiama aici pe toți bărbații
care au rămas văduvi; spune-le să vină fiecare cu câte o nuia în mână, iar cel căruia Domnul îi va arăta vreun semn,
acela o va primi pe fată de soție!”. Atunci o mulțime de crainici sunând din trâmbița Domnului s-a împrăștiat prin
toate colțurile Iudeii. Cei chemați se adunară în grabă.
Iosif își lăsă îndată lucrul și se duse la adunare. Toți aveau câte o nuia în mână. Marele preot a strâns
nuielele, a intrat cu ele în Sfânta Sfintelor și s-a rugat. După ce a terminat rugăciunea a luat nuielele și le-a dat
fiecăruia înapoi. Dar nici una nu avea vreun semn. Pe cea din urmă o luă Iosif. Și iată, o porumbiță zvâcni din nuiaua
lui, zbură puțin și i se așeză pe creștet. Atunci preotul îi zise: “Ție ți-a fost sortit să ai grijă de fecioara Domnului”.
Iosif răspunse: “Dar știi că eu am fii și sunt bătrân, în vreme ce Maria e de-abia o copilă. Am să ajung de
râsul fiilor lui Israel”. Atunci marele preot îi zise lui Iosif: „Teme-te de Domnul Dumnezeul tău și adu-ți aminte cum
i-a pedepsit pe Core, pe Datan, …“. De frică Iosif o luă pe Maria la el …
2. Activitățile copilului Isus (Din Evanghelia după Pseudo-Matei , sec. VII)
În văzul tuturor, Isus luă mâl din lacuri și făcu din el dousprezece vrăbii. Făcuse aceasta într-o sâmbătă și erau mulți
copii în jurul său. Dar un iudeu care îl văzuse a mers la Iosif și i-a zis: „Iosif, uite, fiul tău lucrează în zi de sâmbătă,
când nu este îngăduit. A făcut dousprezece vrăbii din noroi”. Atunci Iosif s-a dus și l-a certat: ”De ce faci în zi se
sâmbătă ceea ce nu este îngăduit?”. Auzind cuvintele tatălui său, Isus a bătut din palme și a zis vrăbiilor sale:
„Zburați!”. Și la porunca lui vrăbiile au început să zboare … Unii îl lăudau și-l admirau, alții însă îl vorbeau de rău.
Câțiva au mers la căpeteniile preoților și la întâi stătătorii fariseilor …
8855 TTeerrmmeennuull iinnddiiccaa oo ssccrriieerree aattrriibbuuiittăă uunnuuii aauuttoorr ffiiccttiivv.. ««DDeeppaarrttee ddee ddee aa vvrreeaa ssăă ssccrriiee vvrreeuunn ffaallss,, aauuttoorriiii eevvrreeii,,
îîmmpprreeggnnaațții ddee SSccrriippttuurrăă,, vvrrooiiaauu ssăă ffaaccăă ssăă rrăăssuunnee ccuuvvâânnttuull vviiuu aall lluuii DDuummnneezzeeuu șșii pprriinnttrree ppooppooaarreellee ppăăggâânnee,,
ddeeooaarreeccee DDuummnneezzeeuu ccoonnttiinnuuăă ssăă vvoorrbbeeaassccăă ttuuttuurroorr.. AAcceessttee ppsseeuuddooeeppiiggrraaffee ssuunntt eeccoouull uunnuuii ccuuvvâânntt dduummnneezzeeiieesscc
mmeerreeuu îînn ffeerrmmeennttaațțiiee,, șșii ppee llâânnggăă aacceeaassttaa,, eellee ssuunntt rreefflleexxiiaa ppeerrcceeppeerriiii vveecchhiilloorr SSccrriippttuurrii îînn mmooddeerrnniittaatteeaa iiuuddeeoo–
eelleenniissttăă»»,, PPiieerrrroott,, CChh..,, SSccrriivveerree ssoottttoo iill nnoommee ddii uunn aallttrroo,, îînn:: AAAA.. VVVV..,, CChhii hhaa ssccrriittttoo llaa BBiibbbbiiaa??,, IIll mmoonnddoo ddeellllaa
BBiibbbbiiaa,, nnrr.. 6666,, oopp.. cciitt..,, pp.. 3377..
8866 DDee eexxeemmpplluu 11 EEnnoohh,, CCaarrtteeaa JJuubbiilleeeelloorr,, IIVV EEssddrraa,, TTeessttaammeennttuull cceelloorr 1122 PPaattrriiaarrhhii ……
26
Capitolul VI
Biblia în documentele Magisterului: Constituția Conciliară Dei Verbum
Biblia nu poate fi considerată în mod simplu numai un ansamblu de documente care privesc originile și istoria
Bisericii, ci Cuvântul lui Dumnezeu, care reglementează viața bisericească; este istoria mântuirii care se actualizează
în comunitate și prin intermediul acesteia, în viața credinciosului singur. La rândul său Biserica citește și interpretează
cu autoritate acea carte. Există deci un strâns raport între Biblie și Magister, chiar dacă diversele epoci istorice
prezintă accentuări în favoarea uneia sau alteia.
Prin controversa ariană devine în mod defintiv clar că pentru ocrotirea sensului acelei cărți, este nevoie
introducerea în propovăduirea bisericească a conceptelor care nu sunt conținute în aceasta: «astfel dogma devine
interpretarea necesară a Sfintei Scripturi»87. În polemica cu reformatorii protestanți Magisterul insistă în Conciliul din
Trento asupra faptului că Biblia nu poate fi interpretată în sens contrar doctrinei Bisericii, transmisă prin Tradiție.
După Vatican I, magisterul bisericesc devine norma pozitivă a Sfintei Scripturi, căruia îi este subordonată. Vatican II,
răstoarnă raportul, subliniind prioritatea Sfintei Scripturi asupra oricărui alt izvor de cunoaștere a Bisericii și a
teologiei; Magisterul este subordonat acesteia și pe baza ei teologia trebuie să se orienteze.
Dei Verbum (= DV), constituție dogmatică cu privire la revelația divină, este documentul conciliar care
tratează în mod expres despre Biblie, de valoarea și de semnificația sa pentru viața bisericească; tratează în contextul,
desigur, cel al revelației. Dacă accentul este puternic asupra Bibliei, el nu este mai puțin puternic în ceea ce privește
Biserica însăși88. Documentul pune multe accente noi, întotdeauna în Tradiția Bisericii; Scriptura și Tradiția ar rămâne
dezarticulate fără Magister89.
În ceea ce privește acum expunerea noastră, după o trecere rapidă în revistă a perioadei care a precedat
redactarea finală a Dei Verbum, ne vom opri cu scopul cunoașterii genezei sale și a structurii sale, pentru a trece apoi
la anumite puncte de interes vital; vom încheia observând anumite perspective deschise sau favorite, din acest
document conciliar.
1. Înainte de Dei Verbum
Exegeza catolică a cunoscut secolul său de aur (1560-1660) după Conciliul din Trento. Refuzul tezelor lui R.
Simon (+ 1712), considerat părintele metodei istorico-critice, era fatală pentru următoarele două secole. Exegeza
catolică din această periodă este ca și mortificată90, mulțumindu-se să repete gândirea comentatorilor antici și să
reediteze operale acestora, mai ales cele ale lui Corneliu a Lapide.
Sub pontificatul lui Leon XIII (1878-1903) este depășită condiția tristă a exegezei catolice, până în acele
momente eclipsată de exegeza protestantă germană91. În anul 1890 domenicanul francez M. J. Lagrange întemeiază la
Ierusalim École Biblique și întreprinde o amplă serie de publicații, a căror orientare este explicată în cartea La
méthode historique , publicată la Paris în 1903. În el exegeza catolică regăsește un maestru, chiar dacă a rămas
neascultat din păcate datorită crizei moderniste. Realizând o dorință a lui Leon XIII, care a constituit la Roma în 1902
Comisia Biblică Pontificală , Pius X a creat la Roma în 1909 Institutul Biblic Pontifical , încredințat călugărilor iezuiți
și unde cea mai mare parte a exegeților catolici au fost formați după metodele științifice.
În secolul XX studiile biblice regăsesc consistență și spațiu, până când primesc scrisorile de acreditare cu
enciclica Divino Afflante Spiritu a lui Pius XII în 1943. Nu lipsesc polemici și probleme, dar când se deschide
Conciliul, exegeza catolică se găsește în plină înflorire. Conciliul «ia deci poziție pe baza datelor dobândite reducând
opozițiile, încurajând opera în curs de desfășurare și dând exegeților directive, printre care nu lipsea orientarea
pastorală voită de Ioan XIII»92.
2. Dei Verbum
Constituția dogmatică cu privire la revelația divină și cea despre Biserică ( Lumen Gentium ) pot fi considerate
ca și documentele-cheie ale Conciliului ecumenic Vatican II din două motive: ambele au un conținut bogat care se
8877 BBeeiinneerrtt,, WW..,, SSaaccrraa SSccrriittttuurraa,, îînn:: AAAA.. DDDD..,, LLeessssiiccoo ddii TTeeoollooggiiaa SSiisstteemmaattiiccaa,, QQuueerriinniiaannaa,, BBrreecciiaa,, 11999900,, pp.. 660099..
8888 ««DDiieessee KKoonnssttiittuuttiioonn iisstt eeiinn zzeennttrraalleess SSttüücckk ddeerr SSeellbbssttddaarrsstteelllluunngg ddeerr KKiirrcchhee»»,, SSeemmmmeellrrootthh,, OO.. –– ZZeerrwwiicckk,, MM..,,
VVaattiiccaannuumm IIII üübbeerr ddaass WWoorrtt GGootttteess,, KKaatthhoolliisscchheess BBiibbeellwweerrkk,, SSttuuttttggaarrtt,, 11996666,, pp.. 6600..
8899 CCff.. CChhaannttrraaiinnee,, GG..,, ““DDeeii VVeerrbbuumm””:: uunn eennsseeiiggnneemmeenntt eett uunnee ttââcchhee,, NNRRTT 110077 ((11998855)),, pppp.. 882233–883377..
9900 PPrriinnttrree eexxcceeppțțiiii ssee rreemmaarrccăă nnuummeellee aa ttrreeii bbeenneeddiiccttiinnii,, DDee MMoonnttffaauuccoonn,, BB.. ((++ 11774411)),, SSaabbaattiieerr,, PP.. ((++ 11774422)) șșii
CCaallmmeett,, AA.. ((++ 11775577)),, șșii aa pprreeoottuulluuii ppiieemmoonntteezz DDee’’RRoossssii,, GG..BB.. ((11774422–11883311)),, aacceessttaa ddiinn uurrmmăă ccuunnoossccuutt ppeennttrruu
ssttuuddiiiillee ssaallee ddee ccrriittiiccăă tteexxttuuaallăă..
9911 SSee ddiissttiinnggee iieezzuuiittuull CCoorrnneellyy,, RR.. ((++ 11990088)),, ccaarree iinnaauugguurreeaazzăă îînn aanniiii 11888855–11888877 CCuurrssuuss SSccrriippttuurraaee SSaaccrraaee ccuu oo
iinnttrroodduucceerree ddee uunn nniivveell ffooaarrttee eelleevvaatt..
9922 GGiillbbeerrtt,, MM..,, PPrroossppeettttiivvee ee iissttaannzzee nneellll’’eesseeggeessii ddooppoo iill VVaattiiccaannoo IIII,, îînn:: LLaattoouurreellllee,, RR.. ((eedd..)),, VVaattiiccaannoo IIII::
BBiillaanncciioo ee pprroossppeettttiivvee 2255 aannnnii ddooppoo ((11996622–11998877)),, CCiittttaaddeellllaa,, AAssssiissii,, 1199888822,, pp.. 229900..
27 recheamă în mod reciproc; afară de aceasta, se bucură de o supremație care se manifestă în dependența altor
documente de acest două constituții93.
Prezentând în aulă documentul constituției DV, cu puține zile înainte de promulgarea sa, card. Florit comenta:
«Aveți în fața ochilor un document redus în ceea ce privește dimensiunea, dar în același timp de o foarte mare
importanță doctrinară. El are în general o relație directă cu toate problemele tratate de acest Conciliu; ne așează în
inima însăși a misterului Bisericii și în epicentru problemei ecumenice»94. Și limbajul său este în mod particular
captivant, modern și atent la sensibilitatea biblică95.
2.1 Indicii istorice
DV a avut itinerarul cel mai lung și mai accidentat dintre toate documentele conciliare96; drumul pornește de
la consultarea preconciliară din anul 1959 până la promulgarea sa care a avut loc doar în 18 noiembrie 1965.
Prezentată o primă schemă încă din primele zile ale Conciliului, cunoaște cinci procese de refare înainte de aprobarea
definitvă. Din acest indiciu se înțelege câtă importanță s-a adăugat doctrinei despre revelația divină. De fapt totul în
Biserică depinde de aceasta: existența sa, considerația sa, acțiunea sa valorează și prind semnificație în măsura în care
sunt expresia conformității în fața voinței lui Dumnezeu manifestată în Cuvântul său. Deja înainte de Conciliu era
agitație pe marginea temei: era nevoie transformarea unei astfel de agitații într-o achiziție matură. Putem anticipa că
documentul exprimă și reflectă realizarea în mod amplu a unei astfel de maturități.
Iată în sinteză principalele pasaje: O comisie teologică pregătitoare a elaborat o schemă ( de fontibus
Revelationis ) care a fost discutată în perioada 14 – 21 noiembrie 1962. Au fost ridicate numeroase critici97 și, chiar
dacă votarea nu a respins schema, o intervenție directă a Pontifului dispune ca o comisie specială să revizuiască
întregul material. Aceasta s-a împărțit în 5 subcomisii și a lucrat la unificarea diferitelor tendințe care s-au remarcat în
discuția din aulă. Noua schemă era doar o revizuire a celei anterioare și a fost o binefacere care nu a fost discutată în
cea de a doua perioadă a Conciliului (29 septembrie – 4 decembrie 1963). Numeroasele observații adăugate între timp
au sugerat reelaborarea din partea comisiei doctrinare98. Noua schemă a fost prezentată în cea de a treia perioadă a
Conciliului, inaugurată de Paul VI în 14 septembrie 1964. Părinții și-au manifestat satisfacția, dar nu au lipsit cereri
privind numerarose amendamente99 pe care comisia s-a angajat să le introducă pentru a prezentat textul în cea de a
patra perioadă a Conciliului, începută în 14 eptembrie 1965. S-a trecut astfel la votare și la ultimele amendamnente, cu
o votare succesivă.
Lungul itinerar al documentului conciliar și-a atins scopul când cei 2350 de Părinți votanți s-au exprimat cu
2344 placet și 6 non placet. În urma acestui rezultat, Paul VI, în virtutea puterii sale apostolice conferită de Hristos, în
strânsă uniune cu venerabilii Părinți, l-a promulgat ca și Constituția dogmatică Dei Verbum. Era 18 noiembrie 1965.
2.2 Conținut și schemă
Diferite învățături ale Magisterului sunt aici reproduse și exprimate cu claritate și într-o sinteză surprinzătoare:
natura, obiectul, desăvârșirea revelației și răspunsul din partea omului; neîntrerupta transmitere de la Hristos la
Apostoli și de la Apostolii Bisericii, fie sub formă orală fie sub formă scrisă; inspirație, adevăr și dreapta interpretare a
Sfintei Scripturi; însemnătatea Vechiului Testament; importanța și veridicitatea conținutului Noului Testament; în
sfârșit, rolul fundamental pe care trebuie să-l aibă Scriptura în viața Bisericii.
Pentru o necesitate a cititorului și pentru a-i permite să îmbrățișeze cu o privire de ansamblu întregul material
și succesiunea sa, îi oferim schema constituției, articulată în șase capitole și în 26 numere care îl compun:
INTRODUCERE
Cap. I: REVELAȚIA
9933 CCoonncciilliiuull VVaattiiccaann IIII aa ppuubblliiccaatt 1166 ddooccuummeennttee,, îîmmppăărrțțiittee îînn ccoonnssttiittuuțțiiii,, ddeeccrreettee șșii ddeeccllaarraațțiiii [[rreessppeeccttiivv:: 44,, 99,, 33;;
cceellee mmaaii iimmppoorrttaannttee ssuunntt cceellee 44 ccoonnssttiittuuțțiiii ((SSCC,, ddeesspprree lliittuurrggiiaa ssaaccrrăă;; LLGG,, ddeesspprree BBiisseerriiccăă;; DDVV,, ddeesspprree rreevveellaațțiiaa
ddiivviinnăă;; GGSS,, BBiisseerriiccaa îînn lluummeeaa ccoonntteemmppoorraannăă;; aacceeaassttaa ddiinn uurrmmăă eessttee oo ccoonnssttiittuuțțiiee ddee nnaattuurrăă ppaassttoorraallăă))]]..
9944 CCiittaatt ddee ZZaarrrreellllaa,, PP..,, CChhiieessaa ee SS.. SSccrriittttuurraa nneellllaa CCoossttiittuuzziioonnee ““DDeeii VVeerrbbuumm””,, PPddVV 1122 ((11996677)) 220055 nnrr.. 11..
9955 SSccrriiee MMaaggggiioonnii,, BB..,, ““IImmppaarraa aa ccoonnoosscceerree iill vvoollttoo ddii DDiioo nneellllee ppaarroollee ddii DDiioo””.. CCoommmmeennttoo aallllaa DDeeii VVeerrbbuumm,,
MMeessssaaggggeerroo,, PPaaddoovvaa,, 22000011,, pp.. 1133:: ««LLiimmbbaajjuull ddiinn DDVV –– îînn ssppeecciiaall îînn pprriimmuull ccaappiittooll –– eessttee bbiibblliicc șșii ppaattrriissttiicc,, mmaaii
aalleess bbiibblliicc.. LLiimmbbaajjuull tteehhnniicc–tteeoollooggiicc eessttee aapprrooaappee îînn mmoodd ccoommpplleett aabbsseenntt»»..
9966 PPeennttrruu oo pprreezzeennttaarree iissttoorriiccăă ccff.. LLaa ccoossttiittuuzziioonnee ddooggmmaattiiccaa ssuullllaa ddiivviinnaa rriivveellaazziioonnee,, LLDDCC,, LLeeuummaannnn ((TTOO)),, 11996666,,
pppp.. 99–5500..
9977 ÎÎnnaaiinnttee ddee aa ttrraattaa ddee ttrraannssmmiitteerreeaa RReevveellaațțiieeii eerraa nneecceessaarr ssăă ssee pprreezziinnttee ddooccttrriinnaa ddeesspprree nnaattuurraa șșii oobbiieeccttuull
RReevveellaațțiieeii îînnssăășșii;; eerraa nneevvooiiee mmaaii îînnttââii ddee aa vvoorrbbii ddeesspprree HHrriissttooss șșii aappooii ddeesspprree SSccrriippttuurrăă șșii TTrraaddiițțiiee.. AAllttăă lliippssăă
eerraa ppuuțțiinnuull ssppaațțiiuu rreezzeerrvvaatt TTrraaddiițțiieeii;; pprreezzeennttaattăă mmaaii mmuulltt îînn ccoonnccuurreennțțăă ccuu SSccrriippttuurraa;; aannuummiittee tteemmee ((iinnssppiirraațțiiaa,,
iinneerreennțțaa,, iissttoorriicciittaatteeaa)) eerraauu ffoorrmmuullaattee îînnttrr–oo ffoorrmmăă îînn ccaarree îînnccuurraajjaauu pprreeaa ppuuțțiinn eexxeeggeețțiiii șșii nnuu llăăssaauu aacceessttoorraa
ssppaațțiiuull nneecceessaarr aall cceerrcceettăărriiii;; nniiccii mmăăccaarr nnuu ppllăăcceeaa ttrriimmiitteerreeaa ppeerrcceeppttiivvăă ffrreeccvveennttăă llaa cciittiirreeaa SSccrriippttuurriiii ssuubb
ccoonndduucceerreeaa mmaaggiisstteerriiuulluuii bbiisseerriicceesscc.. ÎÎnn ssffâârrșșiitt,, mmeettooddaa,, ccoonnțțiinnuuttuull șșii ffoorrmmuullaarreeaa sscchheemmeeii llăăssaauu nneedduummeerriițții..
9988 CCoommppuussăă ddiinn 77 PPăărriinnțții ccoonncciilliiaarrii șșii ddiinn 1100 eexxppeerrțții,, aa lluuccrraatt îîmmppăărrțțiinndduu–ssee îînn ggrruuppuurrii mmaaii mmiiccii..
9999 SS–aa cceerruutt pprriinnttrree aalltteellee pprreezzeennttaarreeaa ppoozziittiivvăă aa iinnssppiirraațțiieeii ((aaddeevvăărr șșii nnoonn iinneerreennțțăă)),, oo mmaaii mmaarree iinnssiisstteennțțăă aassuupprraa
vvaalloorriiii ppeeddaaggooggiiccee ssppiirriittuuaallee aa VVeecchhiiuulluuii tteessttaammeenntt,, uunniittaatteeaa cceelloorr ddoouuăă TTeessttaammeennttee..
28 02. Natura și obiectul Revelației
03. Pregătirea revelației evanghelice
04. Hristos desăvârșește Revelația
05. Revelația trebuie primită cu credință
06. Adevărurile revelate
Cap. II: TRANSMITEREA REVELAȚIEI DIVINE
07. Apostolii și urmașii lor, vestitori ai Evangheliei
08. Sfânta Tradiție
09. Relațiile reciproce dintre Tradiție și Sfânta Scriptură
10. Relația Scripturii și Tradiției cu Biserica întreagă și cu Magisterul
Cap. III: INSPIRAȚIA DIVINĂ ȘI INTERPRETAREA SFINTEI
SCRIPTURI
11. Inspirație și adevăr în Sfânta Scriptură
12. Cum trebuie interpretată Sfânta Scriptură
13. “Condescendența” lui Dumnezeu
Cap. IV: VECHIUL TESTAMENT
14. Istoria mântuirii în cărțile Vechiului Testament
15. Importanța Vechiului Testament pentru creștini
16. Unitatea celor două Testamente
Cap. V: NOUL TESTAMENT
17. Valoarea deosebită a Noului Testament
18. Originea apostolică a Evangheliilor
19. Caracterul istoric al Evangheliilor
20. Celelalte scrieri ale Noului Testament
Cap. VI: SFÂNTA SCRIPTURĂ ÎN VIAȚA BISERICII
21. Venerația Bisericii pentru Sfintele Scripturi
22. Necesitatea unor traduceri adecvate
23. Îndatorirea apostolică a cercetătorilor
24. Importanța Sfintei Scripturi pentru teologie
25. Se recomandă citirea Sfintei Scripturi
26. Încheiere
2.3 Anumite tematici
Printre numeroasele tematici care ar merita aprofundarea din partea noastră, vom privilegia numerele 14-16,
care tratează despre Vechiul Testament și numărul 19, care subliniază istoricitatea Evangheliilor.
2.3.1 Vechiul Testament
Cele trei paragrafe cu privire la Vechiul Testament au restituit demnitatea și valoarea unei părți a Bibliei,
mereu uitată sau în mod mai puțin suficient valorizată. Propunem mai întâi textul și pe urmă unele considerații.
Textul DV: numerele 14-15-16:
În marea sa iubire, Dumnezeu, intenționând și pregătind cu grijă mântuirea întregului neam omenesc, Și-a
ales, cu un plan deosebit, un popor căruia să-I încredințeze făgăduințele. Într-adevăr, încheind un legământ cu
Avraam (cf. Fac 15, 18) și, apoi, cu ajutorul lui Israel prin Moise (cf. Ieș 24, 8), El S-a revelat prin cuvinte și fapte
poporului pe care Și-l dobândise, ca unicul Dumnezeu adevărat și viu, în așa fel încât Israel să cunoască din
experiență care sunt căile lui Dumnezeu cu oamenii și ca, vorbind Dumnezeu însuși prin gura Profeților, poporul să
înțeleagă tot mai adânc și mai limpede acest căi și să le facă tot mai larg cunoscute prin neamuri (cf. Ps 21, 28-29;
95, 1-3; Is 2, 1-4; Ier 3, 17). Econimia mântuirii prevestită, narată și explicată de autorii sacri se află ca adevăratul
cuvânt al lui Dumnezeu în cărțile Vechiului Testament; de aceea aceste cărți inspirate de Dumnezeu își păstrează
valoarea perenă: «Doar toate cele ce s-au scris mai înainte, pentru învățătura noastră s-au scris pentru ca, prin
răbdarea și mângâierea ce vin din Scripturi, să avem nădejde» (Rom 15, 4).
29 Economia Vechiului Testament avea ca scop principal să pregătească venirea lui Hristos, Răscumpărătorul
universului, și a Împărăției mesianice, să o vestească profetic (cf. Lc 24, 44; In 5, 39; 1 Pt 1, 10) și să o prefigureze în
diferite chipuri (cf. 1 Cor 10, 11). Cărțile Vechiului Testament prezintă tuturor, după condiția neamului omenesc
dinaintea vremurilor mântuirii instaurate de Hristos, o cunoaștere a lui Dumnezeu și a omului, precum și a
modalităților în care Dumnezeu cel drept și îndurător procedează cu oamenii. Aceste cărți, deși conțin și lucruri
imperfecte și condiționate istoric, manifestă totuși o adevărată pedagogie divină. În ele este exprimat un viu simț de
percepere a lui Dumnezeu. În ele sunt adunate învățături înalte depsre Dumnezeu, o înțelepciune mântuitoare despre
viața omului și minunate comori de rugăciune. În sfîrși, în ele se află ascunsă taina mântuirii noastre. De aceea,
aceste cărți trebuie primite de creștini cu evlavie.
Așadar Dumnezeu, Inspiratorul și Autorul cărților celor două Testamente, a rânduit cu înțelepciune ca Noul
Testament să se afle ascuns în cel vechi, iar Vechiul Testament să devine limpede în cel nou. Căci, deși Hristos a
încheiat noul Legământ în Sângele Său (cf. Lc 22, 20; 1 Cor 11, 25), totuși cărțile Vechiului Testament, preluate
integral în propovăduirea Evangheliei, își dobândesc și își manifestă semnificația deplină în Noul Testament (cf. Mt 5,
17; Lc 24, 27; Rom 16, 25-26; 2 Cor 3, 14-16) și, la rândul lor, îl luminează și-l explică.
Câteva considerații
Surprinderea constă în faptul că s-a dedicat un întreg capitol Vechiului Testament100: înseamnă că acesta
conservă o valoare permanentă și pentru creștini. Se pune următoarea întrebare: subzistă încă un interes pentru
promisiune, către ceea ce este imperfect, când suntem în posesia lui Hristos, care este împlinirea și perfecțiunea? De
ce să se continue studiul cărților care, așa cum spune textul în nr. 16, au fost integral înglobate în mesajul evanghelic?
Cele trei paragrafe se implică în oferirea unor răspunsuri întrebărilor subliniate mai sus. Se pare că este pentru
prima dată când un document oficial al Bisericii tratează în mod expres această tematică101.
Trebuie să subliniem că documentul conciliar nu tratează problema autenticității Vechiului Testament, care i-a
preocupat atât de mult pe teologi și bibliști și, chiar în primele etape ale documentului. Acum totul este concentrat
asupra valorii Vechiului Testament și însemnătatea sa pentru creștini. Iată câteva caracteristici:
1. Valoarea Vechiului Testament provine înainte de toate din faptul că a inaugurat istoria de
mântuire; cărțile Vechiului Testament conservă o valoare perenă, pentru că sunt cuvântul lui
Dumnezeu și sunt inspirate.
2. Vechiul Testament, în ciuda imperfecțiunilor sale, oferă o învățătură precisă cu privire la
Dumnezeu și asupra omului; este o valoare deja în sine însuși și deci valabilă nu numai pentru
creștini, dar și pentru aceia care nu recunosc Noul Testament. Pentru creștini există un motiv în
plus pentru a-l valoriza, întrucât în el stă ascuns misterul mântuirii lor.
3. Există o profundă unitate a celor două Testamente. Creștinii o observă bine. Nu numai Noul
Testament oferă cărților Vechiului Testament semnificația completă, ci un lucru care nu a mai
fost afirmat niciodată în mod explicit în vreun document, cărțile Vechiului Testament la rândul lor
iluminează Noul Testament și-l explică. Acest lucru implică o majoră cunoaștere a Vechiului
Testament pentru că în el se găsește «un viu simț de percepere a lui Dumnezeu» (nr. 15) și conține
învățături despre Dumnezeu. Dimpotrivă, Noul Testament rămâne mereu o enigmă dacă nu este o
suficientă cunoaștere a Vechiului Testament. Un exemplu: pentru a înțelege conceptul de
”dreptate a lui Dumnezeu” în Noul Testament, este nevoie să facem recurs la categoriile
Vechiului Testament, astfel noi oferim termenului o semnificație mult mai diferită; pentru
înțelegerea activității răscumpărătoare a lui Hristos, așa cum este descrisă în Tit 2, 14; este nevoie
să cunoaștem tripla aluzie la Servul lui Iahve, la Ieșire și la Alianța de pe Sinai; noua alianță
întemeiată prin sângele lui Hristos, rămâne enigmatică fără cunoașterea Vechiului Testament cu
privire la alianță și sânge (cf. Ieș 24); în sfârșit, singurul pas al Vechiului Testament în care apare
termenul de “noua alianță” este acela din Ier 31, 31-33: printr-o corectă și aprofundată analiză a
acestui pas se înțelege mai bine alianța lui Hristos.
Atenția în cadrul constituției Dei Verbum față de Vechiul Testament a dat roade care se împlinesc în timp.
Putem să cităm documentul Comisiei Biblice Pontificale care poartă titlul Poporul ebraic și Scripturile sale sacre în
Biblia creștină102. Un punct fundamental este recunoașterea faptului că Scripturile Sacre ale poporului ebraic
constituie parte fundamentală din Biblia creștină.
110000 PPeennttrruu ttooaattee aacceessttee ccoonnssiiddeerraațțiiii,, ccff.. LLyyoonnnneett,, SS..,, LL’’eellaabboorraazziioonnee ddeeii ccaappiittoollii IIVV ee VVII ddeellllaa ““DDeeii VVeerrbbuumm””,, îînn::
LLaattoouurreellllee,, RR.. ((eedd..)),, VVaattiiccaannoo IIII:: BBiillaanncciioo ee pprroossppeettttiivvee 2255 aannnnii ddooppoo ((11996622 – 11998877)),, oopp.. cciitt..,, pppp.. 115522–116677..
110011 MMaarriillee eenncciicclliiccii aallee lluuii LLeeoonn XXIIIIII,, BBeenneeddiicctt XXVV șșii PPiiuuss XXIIII ccuu pprriivviirree llaa ssttuuddiiiillee bbiibblliiccee nnuu ttrraatteeaazzăă ddeelloocc oo
aassttffeell ddee pprroobblleemmăă.. SSee ffoolloosseeșșttee îînn mmoodd aammpplluu îînn ccaapp.. IIIIII eenncciicclliiccaa lluuii PPiiuuss XXIIII ffăărrăă aa oo cciittaa îînn mmoodd eexxpplliicciitt
110022 PPuubblliiccaatt îînn 2244 mmaaii 22000011..
30 2.3.2 Istoricitatea Evangheliilor
De la o acceptare absolută și necondiționată care a durat multe secole, s-a trecut în vremurile recente la
aruncarea unor puternice suspiciuni asupra istoricității evangheliilor. Documentul, cu sobrietate și esențialitate
lăudabile, a adus lumină și claritate, dând valoare unor studii și redimensionând sau eliminându-le pe altele. Propunem
textul și anumite considerații
Textul DV nr. 19
Sfânta Maică Biserică a afirmat și afirmă cu tărie și cu toată statornicia că cele patru Evanghelii amintite, a
căror istoricitate o susține fără șovăire, transmit fidel ceea ce Isus, Fiul lui Dumnezeu, trăind printre oameni, a
făptuit și a învățat realmente, pentru mântuirea lor veșnică, până în ziua în care s-a înălțat la cer (cf. Fap 1, 1-2).
După Înălțarea Domnului, Apostolii au transmis ascultătorilor lor ceea ce Isus a spus și a făptuit, cu acea înțelegere
mai deplină de care ei înșiși, instruiți de evenimentele glorioase din viața lui Hristos și luminați de Spiritul Sfânt,
aveau parte. Autorii sacri au scris cele patru Evanghelii alegând anumite lucruri din mulțimea acelora care erau
transmise fie oral, fie deja în scris, integrându-le pe altele într-o sinteză sau expunându-le în funcție de situația
Bisericilor, în sfârșit, păstrând forma unei vestiri, însă mereu astfel încât să ne comunice lucruri adevărate și
autentice despre Isus. Cu această intenție ei au scris, fie din memorie, propriile amintiri, fie din mărturia acelora care
“au fost de la început martori oculari și slujitori ai Cuvântului”, ca noi să cunoaștem “adevărul” (cf. Lc 1, 2-4)
învățăturilor pe care le-am primit.
Anumite considerații
Să sintetizăm considerațiile noastre în patru puncte.
Rezultatul unei elaborări mai lungi
O nouă formă de punere a problemei: înainte de conciliu, tema istoricității era tratată din punct de vedere al martorilor
oculari, fie că au fost scriitori direcți (Matei și Ioan), fie că au oferit informații altora care mai apoi au scris (Marcu
influențat de Petru și Luca de Paul). Astăzi problema este tratată ținând cont de întreaga tradiție care s-a interpus între
Isus din Nazaret și Hristos prezentat de redactarea definitivă a Evangheliilor, așa cum a fost pus în evidență de metoda
"istoria formelor" ( Formgeschichtemethode ). Comunitatea primară a lăsat o amprentă liturgică și misionară. Acest
aspect pozitiv al tradiției, pus în lumină de acea metodă, este reluat în instrucțiunea Sancta Mater Ecclesia103, și a
rămas în modul de punere a problemei de către conciliu.
Accesul la Isus
Prin intermediul acestei tradiții ecleziale se ajunge cu siguranță la Isus. Acesta este un aspect amplu subliniat. În
acesta s-a depășit marea limită a metodei istoriei formelor, care punea o barieră între Isus cel istoric și Hristos al
credinței. De altfel, deja exegeții protestanți și însuși ucenicii lui Bultmann au deschis o spărtură în această barieră104.
Pentru al întâlni pe Isus cel istoric, se folosesc criteriile istoricității: mărturia multiplă, discontinuitatea cu credința
creștină sau iudaică a epocii, conformitatea cu ambientul palestinian sau iudaic al vremurilor lui Isus, explicarea
necesară, etc.
Se încheie afirmând că izvorul original al întregii tradiții și a întregii cristologii este Isus însuși.
Studiul redactărilor Evangheliilor
Textul conciliar pune în lumină munca fiecărui evanghelist, ajutând la depășirea stadiului "istoriei formelor", de altfel
deja depășit înainte de conciliu și în însăși spațiul german105. O bogată producție exegetică s-a implicat în
demonstrarea originalității fiecărui evanghelist și în același timp fidelitatea sa față de tradiție. Un astfel de studiu al
redactării întâlnește o deplină legitimitate în sfera catolică, așa cum recunoaște și Paul VI într-o alocuțiune adresată
membrilor Comisiei Biblice Pontificale, unde și afirmă că lecturii diacronice a unui text, atentă la dezvoltatrea istorică,
trebuie să i se adauge o lectură sincronică, orientată în sublinierea conexiunilor literare și existențiale a textului
însuși106.
Rezultatul și viitorul textului conciliar
Rezultatul documentului conciliar este o sinteză a două mișcări pendulare care aveau rol de teză și antiteză. Prima
mișcare, de tip tradițional, se atașa de istoricitatea Evangheliilor și se angaja în determinarea datelor concrete ale vieții
lui Isus. Această 'teză' a supraviețuit până la sfârșitul secolului XVIII. Cea de a doua mișcare, care avea rol de
'antiteză', anulează istoricitatea declarând că Evangheliile sunt rodul comunității primare. 'Sinteza' conciliului
110033 IInnssttrruuccțțiiuunnee aa CCoommiissiieeii BBiibblliiccee PPoonnttiiffiiccaallee ((2211..0044..11996644))..
110044 CCff.. KKäässeemmaannnn,, EE..,, DDaass PPrroobblleemm ddeess hhiissttoorriisscchheenn JJeessuuss,, ZZTTKK 5511 ((11995544)),, pppp.. 112255–115533..
110055 CCff.. lluuccrrăărriillee lluuii MMaarrxxsseenn,, WW.. ((rreeffeerriittoorr llaa MMaarrccuu)),, TTrriilllliinngg,, WW.. ((ccuu pprriivviirree llaa MMaatteeii)),, CCoonnzzeellmmaannnn,, HH.. ((rreeffeerriittoorr
llaa LLuuccaa))..
110066 CCff.. AAAASS 6666 ((11997744)) 223366..
31 «valorizează tradiția anterioară Evangheliilor, dar Isus este cel care întemeiază o astfel de tradiție și, ca urmare
evangheliștii sunt cei care o ordonează și o structurează»107.
Rezultatul unei astfel de sinteze constă în faptul că, ajunși la Isus, se întâlnește continuitatea reală și vie care
unește fazele diferite ale formării. Istoricitatea nu trebuie să rămână un scop simplu de atins al rațiunii, ci să devină
punctul de plecare al credinței, conducând la descoperirea în text a Cuvântului lui Dumnezeu cel adevărat. Prin
intermediul studiului textului, exegetul și simplul cititor trebuie să descopere bogăția teologică cuprinsă în interiorul
său. Trebuie să se găsească acea forță a Cuvântului care s-a manifestat în întreaga istorie a Bisericii. Din nou Paul VI
este cel care recomandă faptul de a nu se opri doar la exegeza istorico-literară ci de a depăși textul, conștienți că
Biserica, comunitatea vie, este aceea care actualizează mesajul pentru omul contemporan108.
3. Concluzia: astăzi, la mai bine de patruzeci de ani de la Dei Verbum
Întreg spiritul Conciliului, dar în primul rând constituția Dei Verbum a favorizat și stimulat o reîntoarcere la
Cuvântul lui Dumnezeu, care după un exil secular, este din nou situată în centrul vieții bisericești: «Repus în centrul
vieții Bisericii, Cuvântul lui Dumnezeu nu încetează să reactiveze un proces rămas mult timp static și atrofizat: acela
al judecății lui Dumnezeu asupra vieții, asupra istoriei și asupra Bisericii însăși în drumul său de pelegrină,
comuniunea sfinților și de păcătoși către Împărăție»109.
Dar Cuvântul lui Dumnezeu a prins rădăcină în viața Bisericii și aceasta se datorează mai multor factori. Am
putea aminti noua punere a problemei din punct de vedere omiletic, care pune în centru comentarea lecturilor,
restituite poporului credincios prin faptul că sunt propovăduite în propria sa limbă. Fiecare creștin are acces la o nouă
înțelegere a Cuvântului. Nu puțini sunt creștinii, care considerând insuficient nutremântul duminical, cercetează și
studiază Cuvântul, solicitați de numeroase oferte, atât din partea parohiei cât și din partea centrelor pregătite în acest
scop: mă refer la fericita proliferare a cursurilor biblice sau de cateheză biblică care au contribuit la formarea unui
laicat mai matur. Nu este vorba de o pură curiozitate intelectuală sau de o dorință vagă de informare, deoarece multe
din acele cursuri sunt bazate pe metoda de la lectio divina , o adevărată și proprie Școală a Cuvântului, unde se învață
să se cunoască mai bine Cuvântul pentru a se lăsa interpelați și conduși de acesta. Viața creștină, în ansamblul său să
tragă beneficiile atât de necesare.
Dincolo de conjuncturi și dificultăți, se constată cu satisfacție că Cuvântul lui Dumnezeu nu mai este
încătușat, și-a reluat centralitatea sa în viața Bisericii. Toate acestea mulțumită Conciliului și constituției Dei Verbum ,
care printr-o exemplară pedagogie a repus Biblia în centrul vieții Bisericii.
110077 CCaabbaa,, JJ..,, SSttoorriicciittàà ddeeii VVaannggeellii ((DDVV 1199)):: GGeenneessii ee ffrruuttttoo ddeell tteessttoo ccoonncciilliiaarree,, îînn:: LLaattoouurreellllee,, RR.. ((eedd..)),, VVaattiiccaannoo
IIII:: BBiillaanncciioo ee pprroossppeettttiivvee 2255 aannnnii ddooppoo ((11996622–11998877)),, oopp.. cciitt..,, pp.. 228888..
110088 CCff.. AAAASS 6666 ((11997744)) 223366..
110099 BBiiaanncchhii,, UU..,, LLaa cceennttrraalliittàà ddeellllaa PPaarroollaa ddii DDiioo,, îînn:: AAllbbeerriiggoo,, GG..,, – JJoossssuuaa,, JJ.. PP.. ((eedd..)),, IIll VVaattiiccaannoo IIII ee llaa
CChhiieessaa,, PPaaiiddeeiiaa,, BBrreesscciiaa,, 11998855,, pp.. 116600..
32 Capitolul VII
Metodele de exegeză biblică
Multiple sunt metodele de lectură a unui text, deci și al textului biblic. Nu trebuie să ne surprindă această
varietate, dată fiind resursa aproape nelimitată a spiritului uman. Dacă este util un exemplu, am putea considera
vizitarea unei catedrale. Fiecare vizită va rezulta la sfârșit mereu parțială, pentru că va putea privilegia un aspect
preferabil decât un altul. Cineva se va limita la o trecere rapidă, alții vor fi atrași mai mult de construcția în sine, alții
se vor opri să contempleze vitraliile, etc.
Nici o metodă, pe cât de bogată și științifică ar putea fi, nu reușește să descătușeze din textul biblic întreaga sa
potențialitate. Acest lucru explică de ce este posibil mereu descoperirea și recursul la diferite metode care rămân
oricum doar mijloace de acces. Scopul este acela de a stimula lectura personală sau comunitară corectă pentru a realiza
o întâlnire vitală și rodnică cu Cuvântul lui Dumnezeu110.
Vom distinge metoda operațiunii de apropiere, de luare de contact, înțelegând prin aceasta din urmă ca și un
mod de înțelegere care îmbrățișează un aspect, în concluzie destul de parțial. Vom propune o listă a metodelor
principale și luări de contact folosindu-ne de documentul Comisiei Biblice Pontificale, Interpretarea Bibliei în
Biserică, LEV, Città del Vaticano, 1993 (= IBB)111. Vom încerca apoi să aplicăm această metodă textului din In 8, 1-
11.
1. Metode și abordări
Se pot folosi mai multe metode, dar cea mai folosit astăzi este metoda istorico-critică. Acesteia îi vom dedica
o majoră atenție, prezentând apoi pe cea retorică, narativă și semiotică. Vom rezerva o referire și altor posibile
abordări.
1.1 Metoda istorico-critică
Este metoda indispensabilă pentru tratarea Bibliei în calitate de “Cuvântul lui Dumnezeu în limbajul uman”.
Este definită “istorică” pentru că se aplică textelor biblice care sunt situate într-o perioadă precisă și apoi pentru că
încearcă să-i urmărească desfășurarea în timp; este definită “critică” pentru că studiază textul în mod analitic,
folosindu-se criterii științifice, așa cum se procedează cu oricare text. Să obvservăm în căteva idei istoria, înainte de a
lua în considerare etapele și să oferim o evaluare.
1.1.1 Note istorice
Chiar dacă este considerată modernă, anumite aspecte ale acestei metode sunt foarte vechi: să ne gândim la
lucrarea ciclopică de confruntare și de interpretare a lui Origen112, Augustin care scrie primul tratat de ermeneutică, la
meticulozitatea Sf. Ieronim în traducerea Bibliei folosind textele originale. Metoda istorico-critică modernă naște
odată cu umaniștii Renașterii, care studiază “în mod critic” textul, fie plecând de la textul original, fie cercetând asupra
izvoarelor. Dar marele părinte al criticii moderne ar putea fi considerat preotul francez Richard Simon, care în sec.
XVII, studiind în profunzime Pentateuhul, ajunge la concluzia că nu poate fi opera unui singur autor, Moise. Din
această critică literară vor fi subliniate concluziile studiilor care au urmat, care disting patru izvoare diferite: jahvista
(J), elohista (E), deuteronomist (D) și sacerdotal (P de la cuvântul în limba germană Priester = sacerdot, preot). În
mod analog pentru Evanghelii se presupun două izvoare principale, Marcu și Q (din germană Quelle = izvor). Munca
îndelungată a criticii documentare continuă să aducă roade, așa cum se exprimă IBB: «În ceea ce privește substanța,
aceste două ipoteze sunt încă curente în exegeza științifică, chiar dacă reprezintă obiectul contestației». Rămâne marea
limită a unei viziuni restrânse în ceea ce privesc anumite fragmente, cu consecventa lipsă a unei viziuni unitare în
structura finală a textului biblic și a mesajului.
Este bine să amintim contribuția criticii textuale, care se implica în reconstruirea textului original. Un alt mare
moment este fixat prin definirea genurilor literare (legendă, imn, etc) și individuarea acestora în ambientul de origine
(Sitz im Leben) ca și rezultat al cercetărilor studiosului H. Gunkel. Opera sa, a luat naștere pentru Vechiul Testament,
111100 PPee aacceeaassttăă tteemmăă ccff.. șșii ssccrriissoorriiii ppaassttoorraallee aa ppaattrriiaarrhhuulluuii llaattiinn aall IIeerruussaalliimmuulluuii SSaabbbbaahh,, MM..,, LLeeggggeerree ee vviivveerree llaa
BBiibbbbiiaa ooggggii nneell ppaaeessee ddeellllaa BBiibbbbiiaa,, aappăărruuttăă llaa 11 nnooiieemmbbrriiee 11999933..
111111 CCff.. oorriiggiinnaalluulluuii ffrraanncceezz:: CCoommmmiissssiioonn BBiibblliiqquuee PPoonnttiiffiiccaallee,, LL’’iinntteerrpprrééttaattiioonn ddee llaa BBiibbllee ddaannss ll''ÉÉgglliissee,, BBiibb 7744
((11999933)),, pppp.. 445511–552288..
111122 EEssaappllaa,, oo lluuccrraarree mmăărreeaațțăă ccuu tteennddiinnțțaa ddee aa rreeccoonnssttrruuii uunn tteexxtt eexxaacctt aall vveerrssiiuunniiii LLXXXX aa BBiibblliieeii,, ccaarree ppee aattuunnccii
eerraa ccoonnssiiddeerraattăă ccaa șșii iinnssppiirraattăă îînn mmoodd lliitteerraall,, eexxppuunnâânndd rreellaațțiiaa ccuu oorriiggiinnaalluull eevvrreeiieesscc.. CCuu aacceesstt mmoottiivv,, aauuttoorruull aa
aașșeezzaatt ppee 66 ccoollooaannee aallăăttuurraattee tteexxttuull eevvrreeiieesscc îînn ccaarraacctteerree eevvrreeiieeșșttii,, tteexxttuull eevvrreeiieesscc îînn lliitteerree ggrreecceeșșttii,, ttrraadduucceerreeaa
ggrreeaaccăă aa lluuii AAqquuiillaa,, aa lluuii SSiimmmmaaccoo,, LLXXXX șșii aacceeeeaa aa lluuii TTeeooddoossiiee.. AAcceesstteeii ooppeerree vvoolluummiinnooaassee aa lluuii OOrriiggeenn nnuu ss–aa
ffăăccuutt nniicciiooddaattăă vvrreeoo ccooppiiee.. NNuummaaii tteexxttuull LLXXXX aa ffoosstt mmeerreeuu rreeccooppiiaatt.. EEssttee ccoonnsseerrvvaattăă llaa CCeezzaarreeeeaa ttiimmpp ddee ccââtteevvaa
sseeccoollee.. AAiiccii aa ffoosstt vvăăzzuuttăă ddee ssttuuddiiooșșiiii iinntteerreessaațții,, ccuumm aarr ffii SSff.. IIeerroonniimm..
33 este aplicată și Noului Testament prin studiul lui M. Dibelius și R. Bultmann, prin cercetarea și studiul formelor113,
adică micile unități care compun Evanghelile (minuni, parabole, discursuri, …). Ia naștere astfel mișcarea numită
Formgeschichte sau studiul critic al formelor , care are meritul de a face referiri dincolo de textul scris, în cercetarea
micilor unități, care apoi, asociate, vor forma Evangheliile actuale. Prin această muncă se pune în lumină activitatea
comunității creștine primare. Trecerea de la analiza literară la considerațiile istorice cu privire la autenticitatea sau
lipsa acesteia a unui fragment și dependența sa de filosofia existențialistă a lui Heidegger, a dat naștere unei reacții
care sfârșește în Redaktionsgechichte sau studiul critic al redactării114. Acum are loc o reîntoarcere la valorizarea
evanghelistului, considerându-l un autor adevărat și nu numai un simplu compilator: el colecționează și dispune
materialul pe baza anumitor intenții, care sunt sau formează teologia sa. Acest lucru explică, chiar dacă se tratează de
material comun, de ce evangheliștii sunt atât de diferiți. Din această totalitate sau ansamblu avem o cunoaștere mai
completă a lui Hristos și a mesajului său de mântuire.
1.1.2 Principii și etape
Sintetizând itinerariul care la punctul precedent l-am parcurs cu istoria, metoda urmează următoarele etape:
critica textuală : folosind cele mai bune manuscrise (papire, codice, etc) se încearcă reconstruirea textului biblic ca
să fie cât mai fidel posibil cu originalul.
analiza lingvistică : textul este studiat din punctul de vedere al vocabularului (filologia și semantica) și în
organizarea sa gramaticală și sintactică (morfologia).
critica literară : lucrează în diferite direcții. Sarcina sa este aceea de a defini unitățile mici și mari, și coerența
internă a textelor; încearcă apoi să definească genurile literare, ambianța lor de origine, trăsăturile lor specifice și
evoluția acestora, până la introducerea ultimă, cu orientarea oferită de redactorul final. Fazele precedente reintră în
acela ce se numește studiul diacronic al textului, întrucât prezintă dezvoltarea în timp a textului însuși. Stadiul
final, în care se explică textul de sine însuși, datorită relațiilor reciproce a elementelor sale, este definit ca studiu
sincronic. La sfârșit textul funcționează ca și un instrument de comunicare a unui mesaj din partea autorului pentru
cititor.
critica istorică : încearcă să precizeze credibilitatea istorică, în înțelesul modern al cuvântului, a textelor care prin
genul lor literar sunt în raport cu evenimentele istorice.
1.1.3 Evaluarea
Metoda, validă în sine, a fost uneori rău înțeleasă și folosită. Anumite concluzii apăsătoare, o prezentau ca și
metoda care distruge sacralitatea Bibliei, considerând-o pur și simplu o carte umană. De aceea, față de ea s-a nutrit o
neîncredere, dacă nu chiar dispreț. Dar, folosită cu înțelepciune și fără prejudecăți, a avut meritul de a prezenta Biblia
ca și o colecție de scrieri care, mai ales pentru Vechiul Testament, nu sunt opera unui singur autor și au împlinit un
itinerar destul de lung înainte de a ajunge la stadiul actual. Afirmă IBB: «Odată eliberată de prejudecățile extrinseci, a
condus la o înțelegere mai exactă a Sfintei Scripturi (cf. DV 12)». Cercetarea genului literar al textului este o sarcină a
exegezei și o astfel de cercetare nu este posibilă fără identificarea genului literar115, în descoperirea căruia se implică
metoda istorico-critică.
Trebuie să recunoaștem și anumite limite ale acestei metode: se limitează la text și la dezvoltarea sa istorică,
neglijând potențialitățile semnificației care sunt foarte bogate, tratându-se de o carte a revelației divine și încredințată
Bisericii. De aceea, trebuie să fie completată cu analiza sincronică a textului pentru a demonstra că Scriptura, în
stadiul său final, este Cuvântul lui Dumnezeu.
Încheiem folosind cuvintele de la IBB: «Scopul metodei istorico-critice este acela de a pune în lumină, în mod
diacronic mai ales, sensul exprimat de autori și redactori. Cu ajutorul altor metode și abordări îi deschide cititorului
modern accesul către semnificația textului Bibliei, așa cum îl posedăm astăzi».
1.2 Noi metode de analiză literară
Recent, metoda istorico-critică a fost sprijinită și în parte înlocuită de alte metode, cum ar fi cea retorică,
narativă și semiotică.
1.2.1 Noua analiză retorică
111133 SSuunntt ccllaassiiccee ssttuuddiiiillee lloorr:: DDiibbeelliiuuss,, MM..,, DDiiee FFoorrmmggeesscchhiicchhttee ddeess EEvvaannggeelliiuummss,, TTüübbiinnggeenn,, 11991199;; BBuullttmmaannnn,, RR..,,
DDiiee GGeesscchhiicchhttee ddeerr ssyynnooppttiisscchheenn TTrraaddiittiioonn,, GGööttttiinnggeenn,, 11992211..
111144 AAmmiinnttiimm îînnccăă oo ddaattăă ssttuuddiiiillee lluuii MMaarrxxsseenn,, WW.. CCuu pprriivviirree llaa EEvvaanngghheelliiaa dduuppăă MMaarrccuu,, aa lluuii TTrriilllliinngg,, WW.. ddeesspprree
MMaatteeii șșii CCoonnzzeellmmaannnn,, HH.. ddeesspprree LLuuccaa..
111155 CCff.. EEnncchhiirriiddiioonn BBiibblliiccuumm,, 556600..
34 Retorica116 înțeleasă ca și artă de a vorbi și comunica, este o disciplină veche, antică; pe baza diverselor
situații și a diverșilor destinatari, se disting trei genuri de discursuri: genul judiciar (acuzarea și apărarea în procese),
genul deliberativ (în adunările publice), genul demonstrativ (în celebrări). Multe studii recente au acordat o mare
atenție prezenței retoricii în Scriptură117. Am putea să distingem trei încercări de abordare diferite: una se bazează pe
retorica clasică greco-latină, cea de a doua acordă o atenție procedeelor de compoziție semitică, iar cea de a treia se
inspiră din cercetările moderne numite “noua retorică”. Orice situație a unui discurs presupune prezența a trei
elemente: oratorul (sau autorul), discursul (sau textul) și auditoriul (sau destinatarii).
Scrie IBB: «”Noua retorică” vrea să fie ceva divers, de un inventar al figurilor de stil, de artificiile oratorilor și
de felurile discursurilor. Ea cercetează de ce un anumit uz al limbajului este eficace și ajunge să comunice o
convingere; încearcă să fie “realistă”, refuzând să se limiteze la simpla analiză formală; oferă situației dezbaterii
atenția care i se cuvine; studiază stilul și compoziția întrucât sunt instrumente pentru exercitarea unei acțiuni asupra
auditoriului. În acest scop folosește contribuțiile unor discipline cum ar fi lingvistica, semiotica, antropologia și
sociologia».
O limită a retoricii în analiza textului biblic este legată de riscul de a se opri asupra aspectului formal sau
stilistic; pe lângă aceasta, întrucât atenția este mai ales sincronică, există riscul de a pierde din vedere procesul de
formare. Și aceasta este deci o metodă pe care să o folosim în mod inteligent și în colaborare cu celelalte.
1.2.2 Analiza narativă
Și această metodă este relativ recentă118. Povestirea și mărturia, care sunt o modalitate de comunicare
fundamentală între persoane, sunt o caracteristică a Bibliei. Vechiul Testament prezintă o istorie a mântuirii ale cărei
povestiri devin substanța profesiunii de credință, a liturgiei și catehezei (cf. Ps 78, 3-4; Ieș 12, 24-27). Și în Noul
Testament anunțul creștin primește în Evanghelii forma narativă a vieții, morții și învierii lui Isus Hristos. Pentru a
înțelege mai bine această metodă facem recurs la o confruntare și la o imagine: metoda istorico-critică este ca o
fereastră, care consimte privirea lucrurilor și situațiilor din trecut; analiza narativă spune că textul funcționează ca o
oglindă, care reproduce o anumită imagine a lumii povestirii și o reflectă asupra cititorului, care este condus la
adoptarea mai degrabă a unor valori decât altele.
Desigur meritul acestei metode constă în prezentarea textului biblic nu ca o serie de teze teologice; scrie IBB:
«Poate contribui la facilitarea trecerii, mereu dificilă, de la sensul textului în contextul său istoric – așa cum metoda
istorico-critică încearcă să-l definească – la sensul pe care-l are pentru cititorul de astăzi». Nu lipsesc și în acest caz
riscurile: privilegiind lectura sincronică, există pericolul de a smulge mesajul biblic din caracterul concret istoric. Mai
mult, nu se poate exclude o elaborare doctrinală a datelor conținute în povestirile Bibliei.
1.2.3 Analiza semiotică
Această metodă se bazează pe principiul teoriei lingvistice formulat de F. de Saussure: «Orice limbă este un
sistem de relații, care se supun unor reguli determinate». Una dintre apropierile de tip semiotic practicată în exegeza
biblică se inspiră semioticii lui A. J. Greismas, și se bazează pe trei principii119:
principiul imanenței: textul este o realitate care are o semnificație desăvârșită în sine însuși, făcând abstracție de
toate datele externe (autor, redactare, destinatari, evenimente povestite).
principiul structurii sensului : semnificația unui text depinde în mod unic de relații. Analiza sa constă în revelarea și
înțelegerea rețelei de relații, de unde și semnificația textului.
principiul gramaticii textului: fiecare text, în nivelele sale diferite (cuvinte, fraze, discursuri), respectă o gramatică
sau un anumit număr de reguli sau structuri.
Este nevoie să luăm în considerare trei nivele pentru a ajunge la conținutul textului:
nivelul narativ: sunt urmate diferite faze ale transformării de la începutul la sfârșitul discursului; se numesc
"actanți" acelea care prin intermediul rolurilor lor determină sau produc transformări ;
111166 EEttiimmoollooggiicc,, ddeerriivvăă ddiinn ggrreecceessccuull rreettoorriikkéé ((„rrhhttoorriikk»»,, oorraattoorriiee)),, ffiiiinndd ssuubbîînnțțeelleess ssuubbssttaannttiivvuull tteecchhnnee ((ttššccnnhh,,
aarrttăă)):: îînn sseennss mmaaii aammpplluu iinnddiiccăă aarrttaa ddee aa vvoorrbbii.. AA lluuaatt nnaașștteerree îînn GGrreecciiaa îînn sseecc.. VV îî..HH..,, ffiiiinndd ppaarrttee iimmppoorrttaannttăă aa
îînnvvăățțăămmâânnttuulluuii ssooffiișșttiilloorr.. CChhiiaarr ddaaccăă pprriimmuull ttrraattaatt ddee rreettoorriiccăă ppaarree ssăă pprroovviinnăă ddiinn SSiicciilliiaa ((SSiirraaccuuzzaa îînn 11aa jjuumm.. aa
sseecc.. VV îî..HH)),, mmaarreellee ppăărriinnttee aall rreettoorriicciiii rrăămmâânnee AArriissttootteell..
111177 CCff.. mmeettooddaa aapplliiccaattăă ppeennttrruu iinntteerrpprreettaarreeaa SSccrriissoorriiii ccăăttrree GGaallaatteennii ddee ccăăttrree PPiittttaa,, AA..,, DDiissppoossiizziioonnee ee mmeessssaaggggiioo
ddeellllaa lleetttteerraa aaii GGaallaattii.. AAnnaalliissii rreettoorriiccoo–lleetttteerraarriiaa,, PPIIBB,, RRoommaa,, 11999922;; ccuu ccaarraacctteerr mmaaii ggeenneerraall,, MMeeyynneett,, RR..,,
LL’’aannaallyyssee rrhhééttoorriiqquuee.. UUnnee nnoouuvveellllee mméétthhooddee ppoouurr ccoommpprreennddee llaa BBiibbllee,, NNRRTT 111166 ((11999944)),, pppp.. 664411–665577.. AAcceellaașșii
aauuttoorr aapplliiccăă mmeettooddaa aannaalliizzeeii rreettoorriiccee îînn ccoommeennttaarriiuull ssăăuu IIll VVaannggeelloo sseeccoonnddoo LLuuccaa.. AAnnaalliissii rreettoorriiccaa,, EEDDBB,,
BBoollooggnnaa,, 2200004422..
111188 CCff.. AAlleettttii,, JJ..NN..,, LL’’aarrtt ddee rraaccoonntteerr JJééssuuss CChhrriisstt.. LL’’ééccrriittuurree nnaarrrraattiivvee ddee ll’’éévvaannggiillee ddee LLuucc,, SSeeuuiill,, PPaarriiss,, 11998899 ;;
AAlltteerr,, RR..,, LL’’aarrttee ddeellllaa nnaarrrraattiivvaa bbiibblliiccaa,, QQuueerriinniiaannaa,, BBrreesscciiaa,, 11999900..
111199 PPeennttrruu oo ssiimmppllăă iinnttrroodduucceerree llaa mmeettooddaa aapplliiccaattăă îînn ccââmmppuull bbiibblliicc,, ccff.. CChhaarrppeennttiieerr,, EE.. ((eedd..)),, IInnttrroodduuzziioonnee aallllaa
lleettttuurraa ssttrruuttttuurraalliissttiiccaa ddeellllaa BBiibbbbiiaa,, GGrriibbaauuddii,, TToorriinnoo,, 11997788..
35 nivelul discursiv: se individualizează elementele semnificative ale unui text, numite ‘figuri’ (actori, timpuri și
locuri), apoi se determină parcursurile fiecărei figuri pentru stabilirea modului în care textul le utilizează; în sfârșit
se încearcă individualizarea în numele cărui lucru (valori) figurile urmează un anumit parcurs;
nivelul logic-semantic: se precizează logica care reglementează articulațiile fundamentale a parcursurilor narative
și figurative ale textului; el se folosește de așa zisul ‘pătrat semiotic’, figură construită pe baza raporturilor între doi
termeni ‘contrari’ și doi termeni ‘contradictorii’:
alb (contrar) negru
non-negru non-alb
Și aceasta este o metodă care poate ajuta la înțelegerea Bibliei în calitate de cuvânt uman120. Confirmând că o
astfel de metodă trebuie să fie deschisă istoriei, fie din partea autorilor, fie din partea cititorilor, IBB recunoaște că:
«Analiza semiotică, dacă nu se pierde în misterele unui limbaj complicat și este învățată în termeni simpli cu privire la
elementele sale principale, poate să stimuleze în creștini gustul de a studia textul biblic …».
1.3 Alte abordări
Enumerăm doar alte posibile abordări care pot integra pe cele expuse deja: un prim bloc se bazează pe tradiție
și atunci avem de a face cu abordarea canonică, abordare prin intermediul căruia se face recurs la tradițiile
interpretative iudaice și abordarea cu ajutorul istoriei efectelor textului; un al doilea bloc leagă interpretarea biblică cu
științele umane și astfel enumerăm următoarele: abordarea sociologică, abordarea prin intermediul antropologiei
culturale, abordări psihologice și psihoanalitice; din cel de-al treilea bloc fac parte: abordarea liberaționistă, feministă.
Există, în cele din urmă, o lectură fundamentalistă a Bibliei care, pornind de la principiul că se tratează de Cuvântul lui
Dumnezeu și deci este imună în fața greșelii, trebuie să fie citată așa cum este, în fiecare detaliu al său.
Simpla enumerare demonstrează varietatea metodelor și abordărilor prin care se poate citi și interpreta Biblia;
se intuiește și marele risc în măsura în care nu se aderă la principiale valide și acrobate.
2. Un exemplu: In 8, 1-11
Ca și exemplu, ne vom opri atenția asupra fragmentului propus în subtitlu, încercând să examinăm anumite
aspecte. După câteva note de critică textuală și de critică literară, vom oferi un scurt comentariu și vom face o lectură
în cheie feministă.
2.1 Note de critică textuală
Fragmentul nostru este în mod critic ambiguu. Este omis de martori autorizați cum ar fi P66, 75, S, B, A …, nu
este înregistrat de anumite versiuni, necunoscut unor scriitori cum ar fi Tertulian, Origen, Ioan Gură de Aur; este
reprodus în schimb de anumite manuscrise majuscule (D, G, H …), cunoscut de anumite versiuni între care Vulgata și
este citat de unii Sfinți Părinți cum ar fi Ieronim și Augustin. La modul general putem spune că Părinții Bisericii
Occidentale fac referiri începând cu sec IV, în timp ce Părinții Bisericii Orientale nu-l cunosc până în sec. X. Unele
manuscrise îl situează după Lc 21, 38. Asupra antichității sale nu se discută, pentru că fragmentul este amintit în
Didascalia Apostolorum (2, 24)121. Putem să concluzionăm că fragmentul aparține cu dificultate celei de a IV
Evanghelii, chiar dacă nu există dubii în ceea ce privește canonicitatea sa: este Cuvântul lui Dumnezeu122.
2.2 Critica literară
Câmpul criticii literare este foarte vast, trecând de la text (vocabularul), la originea sa, etapele de formare, la
considerația sa istorică. Să considerăm punctele principale.
Nu numai textul nu se găsește în cea de a IV Evanghelie, ci situat acolo unde este, întrerupe fluiditatea
discursului și unitatea celor două acte dramatice, unul centrat asupra mesianicității lui Isus (In 7) iar celălalt asupra
divinității (In 8, 12-59). Hristos, din fragmentul nostru este mai asemănător cu acela prezentat de sinoptici decât cu
acela prezentat de Ioan. Între modelele fragmentului nostru, se pot enumera povestirea Susanei (Dn 13) și acela al
femeii păcătoase în Lc 7, 36-50.
La nivelul vocabularului întâlnim anumite particularități, care se apropie mai ales de stilul lui Luca: câteva
exemple: «Isus însă se duse pe muntele Măslinilor» (v. 1) se găsește în Lc 21, 37; 22, 29; cf. Fap 1, 12. Învățătura de
fiecare zi a lui Isus în templu (v. 2) este o altă particularitate lucană (cf. Lc 19, 47; 20, 1). Formularea «cărturarii și
fariseii» (v. 3) are un caracter sinoptic, mai ales mateian. S-ar putea continua pentru a demonstra că o mare parte din
112200 CCff.. LLaattoouurreellllee,, RR..,, II VVaannggeellii ddeellll’’iinnffaannzziiaa ddii CCrriissttoo:: LLaa vveerriittaa ddeell NNaattaallee aall ddii llaa ddeeii mmiittii.. EEsseeggeessii ee sseemmiioottiiccaa,,
ssttoorriicciittaa ee tteeoollooggiiaa,, PPaaoolliinnee,, CCiinniisseelllloo BBaallssaammoo,, 11998855..
112211 SSccrriieerree îînn lliimmbbaa ssiirriiaannăă,, aappaarrțțiinnâânndd sseecc.. IIIIII,, ddaarr îînn ddeeppeennddeennțțăă ccuu uunn oorriiggiinnaall ggrreecc mmaaii vveecchhii..
112222 CCaannoonniicciittaatteeaa aa ffoosstt ddeeffiinniittăă llaa CCoonncciilliiuull ddiinn TTrreennttoo,, îînn sseessiiuunneeaa ddiinn 11 aapprriilliiee 11554466..
36 vocabular nu este ioanin. Unii autori, în schimb, se implică în demonstrarea trăsăturilor ioanine a vocabularului, cum
ar fi «îi aduc» din v. 3 (cf. In 9, 13) sau «aceasta o spuneau ca să-l încerce» din v. 6 (cf. In 6, 6; 12, 33)123.
Formgeschichte se interoghează în care ambient a luat naștere povestirea, căror exigențe răspundea, cum s-ar
putea clasifica, etc. Pentru a răspunde este important să determinăm Sitz im Leben . Ambientul trăiește în mod clar
problematica și interesele iudaice. Îl afirmă destul de bine cultul cu referire la lege și referirea constantă la aceasta (cf.
Dt 22, 22; Lv 20, 10). Și Isus se referă la Lege, când pretinde că cine este fără păcat să arunce primul cu piatra (cf. Dt
17, 7). Dar adevăratul Sitz im Leben se face notat în veșnica polemică între scribi și farisei de o parte și Isus de
cealaltă. Ca și formă, ar putea fi apoftegmă124, care are centrul în fraza lui Isus: «Cine este fără păcat printre voi…».
Dar prezența dialogului și a altor particularități pare să orienteze mai mult către o povestire biografică.
În ceea ce privește Redaktionsgeschichte, faptul că atribuirea este controversată, face dificil acest fel de studiu
și cercetarea valorii introducerii sale în acest punct. În general, putem spune că intervențiile redacționale sunt indicații
topografice și cronologice, fără îndoială, explicarea v. 6a: «Aceasta o spuneau ca să-l încerce, să aibă de ce să-l
învinuiască». Se tratează de un comentariu din partea redactorului, care explică comportamentul acuzatorilor (cf. In
18, 32). Cu aceste intervenții, evanghelistul ajută cititorul și-l conduce la o interpretare mai profundă, adică mai
teologică a faptelor.
Critica istorică se întreabă de ce să fi fost omis și de ce apoi a fost introdus. O primă explicație este aceea că
pericopa a fost omisă pentru a nu compromite rigida practică penitențială a Bisericii primare în ceea ce privesc
persoanele adultere: dar pare destul de ciudat că un comportament al lui Isus să fie cantonat pentru privilegierea unei
discipline bisericești. În susținerea credibilității istorice a episodului putem să amintim că problema aici tratată era
discutată cu vivacitate în timpul lui Isus; atașamentul său cu privire la legea mozaică corespunde, din câte cunoaștem,
lui Isus istoric ; în sfârșit, îndurarea sa pentru cei păcătoși s-a făcut auzită în întreg Noul Testament125.
Pentru lectura actualizată cu o atenție particulară la cea feministă, facem trimitere la comentariul pe care-l
vom propune în cele ce urmează.
Din punct de vedere al structurii, acesta poate fi articulat după cum urmează :
introducere descriptivă : 8, 1-2
procesul împotriva păcătoasei : 8, 3-9
dialogul dintre Isus și adulteră: 8, 10-11
2.3 PROPUNERE DE LECTURĂ
2.3.1 Faptul
Isus sta învățând în Templu, când îi este supus un caz să-l rezolve: o femeie păcătoasă trebuie să fie de el
judecată datorită comportamentului său păcătos. Legea mozaică este bine cunoscută iar sentința prevedea lapidarea
femeii adultere prinsă asupra faptului. O astfel de severitate era înțeleasă ca și o apărare, ocrotire a instituției
fundamentale cum ar fi familia, severitate întâlnită și la popoarele antichității, cum ar fi babilonienii126. Nu mai puțin
cunoscut este atașamentul de bunătate și de înțelegere manifestat de Isus față de păcătoși și mărginiți. Cum procedăm?
Să se încline balanța în favoarea legii sau în favoarea îndurării?
Scenariul apare bine orchestrat de scribi și farisei, care, așa cum subliniază evanghelistul, vor să întindă o
capcană lui Isus. Pe ascuns întrebarea obligă la luarea de poziție, favorizând o ciocnire frontală a lui Isus sau cu
autoritățile iudaice, dacă nu observă legea mozaică în cazul în care vrea să substragă femeia de la moarte, sau cu
autoritatea romană dacă decretează moartea acesteia, lucru interzis iudeilor, fiind jus capitis rezervat numai
stăpânitorului roman127. În această situație Isus trebuie să decidă. Între timp scrie pe pământ. Sunt clipe eterne de o
liniște care pune în încurcătură. Mulți s-au implicat să descifreze acele cuvinte sau acele semne trasate pe nisip: Isus
scria păcatele acuzatorilor, porunca ‘nu comite adulteriu’ sau ‘ nu ucide’? Are mai puțină importanță conținutul acelei
scripturi, poate se trata numai de o simplă mâzgălitură. La insistența repetată a adversarilor, este oferit un răspuns plin
de înțelepciune solomonică: cine are conștiința curată să arunce primul piatra. Acest gest îi revine, pe baza normativei
din Dt 17, 7, martorului ocular, care autorizează prin gestul său pe toți cei prezenți majori, să ia parte la lapidare.
Nici unul nu vrea să-și ia responsabilitatea inițiativei pentru că nici unul nu are mâinile curate. Dimpotrivă,
acuzatorii se găsesc acum pe banca acuzațiilor și își manifestă vina printr-o rușinoasă îndepărtare- Legea nu este
călcată, violată iar autoritatea iudaică nu are nimic de reproșat; nimeni nu este condamnat la moarte și autoritatea
romană poate să stea liniștită.
Evitată capcana, înflorește adevărata valoare a atașamentului lui Isus, care a venit pentru iertarea și redarea
încrederii: «Mergi și de acum nu mai păcătui».
112233 CCff.. FFaabbrriiss,, RR..,, GGiioovvaannnnii,, BBoorrllaa,, RRoommaa,, 11999922,, pp.. 447788..
112244 DDuuppăă ccllaassiiffiiccaarreeaa lluuii BBuullttmmaannnn;; DDiibbeelliiuuss aarr nnuummii–oo ''ppaarraaddiiggmmăă''..
112255 CCff.. PPaanniimmoollllee,, SS.. AA..,, LLeettttuurraa ppaassttoorraallee ddeell VVaannggeelloo ddii GGiioovvaannnnii,, IIII,, EEDDBB,, BBoollooggnnaa,, 1199885522,, pp.. 331100..
112266 CCff.. CCooddiiccee ddii HHaammmmuurraappii,, §§ 112299șș..uu..
112277 ȘȘii îînn pprroocceessuull iinntteennttaatt lluuii IIssuuss SSiinneeddrriiuull îîll ccoonnddaammnnăă llaa mmooaarrttee,, ddaarr ttrreebbuuiiee ssăă ttrreeaaccăă ppee llaa PPiillaatt ppeennttrruu ccaa ssăă
ggiirreezzee oo aassttffeell ddee sseennttiinnțțăă șșii ssăă aauuttoorriizzeezzee aaccțțiiuunneeaa..
37
2.3.2 Lectura “feministă”
Încercăm acum o lectură feministă a episodului128. Isus o tratează pe femeie cu multă omenie, niciodată nu a
uitat că are înaintea sa o persoană care, chiar dacă este degradată de păcat, merită respect și tocmai pentru că este
păcătoasă, este destinatara unei înțelegeri profunde. Pentru acuzatori în schimb, femeia era numai un ‘lucru’, care
putea fi însușit sau aruncat, eliberat sau lapidat, după răspunsul dat de Isus. Ea constituia o ademenire oportună pentru
a-l împinge pe Isus la o decizie, hotărâre care, într-un caz sau în altul, se răsucea împotriva lui. Ea rămâne un obiect
care oferă un serviciu optim adversarilor lui Isus.
Acum îi revine sarcina de a descurca acea situație, distribuind în mod diferit demnitatea și responsabilitatea.
Până acum existau buni și răi, în mod net repartizați, acuzatori pe de o parte și păcătoasa de cealaltă, apărători
scrupuloși ai legii și gardieni ai moralității publice se opun în mod net femeii păcătoase. Împărțirea apare ochiilor lui
Isus simplicistă, sumară și chiar falsă. Este nevoie de o nouă amestecare a cărților și a proceda pe etape. Legea
mozaică există și conservă valoarea sa: într-adevăr Isus nu interzice lapidarea. Dar dacă legea există, trebuie să fie
egală pentru toți: «Cine este fără păcat (=cine observă legea) printre voi, să dea cel dintâi cu piatra în ea» . În acest
punct lumea farisaică descoperă propriul călcâi al lui Achile și toți încep să părăsească scena. Nu erau tocmai foarte
corecți așa cum vroiau să pară, nici nu trăiau în cultul legii dacă toți, tocmai toți, au considerat că este mai prudent să
abadoneze acel loc și prada lor devine o momeală incomodă. Printr-o simplă frază Isus poate repartiza în mod egal
responsabilitatea, punând-o pe femeia păcătoasă și vinovată împreună cu acuzatorii săi, păcătoși și vinovați și aceștia.
Tocmai aceștia nu suportă confruntarea și se duc, începând cu cei mai în vârstă. Rămâne femeia, sau așa cum
comentează Sf. Augustin, rămân în doi, nenorocita(rea) și îndurarea129.
Acum este netezită strada pentru o întâlnire, o întâlnire care va deveni istorie sau mai mult, va fi ‘Evanghelie’.
Între aceștia doi se deschide un dialog, esențial și hotărâtor. Numai în acest moment Isus îi adresează un cuvânt și o
numește «femeie», un titlu cu respect deosebit, pe care-l va da și mamei sale (cf. In 2, 4; 19, 26). Cine îi stă dinainte
este o persoană pe care Isus nu numai că o respectă, dar și o reabilitează. Un dialog scurt pentru a nu o pune în
încurcătură, cu un răspuns evident deja inclus în întrebare pregătește mântuirea spirituală după mântuirea materială.
Isus nu o scuză, nici nu o justifică pentru ceea ce a săvârșit, în mod simplu ‘iartă’. Iar iertarea, cine a experimentat o
știe, este reabilitare, renaștere la o viață nouă, respiră aer proaspăt, posibilitatea de a fi diverși pentru a începe un nou
itinerar.
În încheierea și încoronarea întâlnirii este exprimată o misiune de încredere: «Mergi și de acum nu mai
păcătui». Acel “mergi” conține ceva mai mult decât o simplă permisiune de a pleca și ar putea fi echivalat cu o
misiune profetică, cu un anunț că timpul nou a început. Femeia devine purtătorul de cuvânt pentru ceilalți că
Dumnezeu este îndurare și că ea L-a întâlnit în mod vizibil în persoana lui Isus din Nazaret. Iertarea pe care a primit-o
este o eliberare totală și față de orice altă rigidă justiție, servește la crearea în inima persoanei păcătoase la începutul
unui autentic, original «nu mai păcătui».
2.3.3 Concluzia
Mesajul inclus în acest fragment este pe cât de stupend pe atât de scandalos. Isus, revoluționarul, i-a înfruntat
pe adversarii săi pe terenul conștiinței: «Cine este fără păcat printre voi…» . Noutatea mesajului creștin constă, pe de o
parte în recunoașterea că nici unul nu este fără de păcat și de cealaltă parte fiecare poate să nu mai păcătuiască
niciodată. Păcatul este trecutul omului, viitorul său este harul divin. Isus a inaugurat un timp nou pentru acea femeie
pe care o considera o persoană, restituindu-i demnitatea sa, dimpotrivă, făcând-o să crească cu certitudinea iertării sale
și cu încrederea că în urma unei întâlniri autentice cu El poate fi așa diferită de a fi considerată “creatură nouă”.
3. Pentru o eventuală simplificare…
Am văzut multe și diverse metode de a citi și interpreta Biblia, unele dintre acestea sunt complexe și presupun
o pregătire adecvată. La sfârșitul acestei treceri în revistă, să oferim câteva norme esențiale, care nu presupun o
specializare particulară. Aceste norme sunt valabile mai ales pentru lectura Evangheliei, partea cea mai cunoscută a
Bibliei:
Pentru înțelegerea unui fragment evanghelic este nevoie de reconstruirea terasamentului din Vechiul Testament,
explicit sau implicit ; pentru realizarea acestui aspect pot fi de mare utilitate trimiterile marginale sau notele unei
ediții îmbunătățite a Bibliei. Acest lucru va permite stabilirea pe de o parte a continuității între Vechiul Testament
și Isus iar de cealaltă parte noutatea ce nu poate fi înăbușită a rabinului din Nazaret. Acest aspect este în mod
particular important pentru Evanghelia după Matei.
Este nevoie de studierea singurului fragment la lumina întregului context evanghelic, iar unde este posibil să ne
folosim de o comparație cu ceilalți evangheliști. Și aici este de mare ajutor o bună ediție a Bibliei, care ne va ușura
112288 CCrreeșșttee iinntteerreessuull șșii lliitteerraattuurraa ppeennttrruu oo aassttffeell ddee aabboorrddaarree;; ccff.. LLeeooppaarrddii,, GG..,, AAppoossttoollii aall ffeemmmmiinniillee,, MMeessssaaggggeerroo,,
PPaaddoovvaa,, 11999922;; AAAA.. DDDD..,, RRiilleettttuurree bbiibblliicchhee aall ffeemmmmnniinniillee,, CCllaauuddiiaannaa,, TToorriinnoo,, 11999944..
112299 CCff.. EEnnaarrrraattiioonneess iinn PPssaallmmooss,, 5500,, 88..
38 studiul, cercetarea130. Printr-un astfel de studiu se evidențiază originalitatea și statura proprie a evanghelistului, care
sunt transmise de fragment131.
Este nevoie de situarea fragmentului în viața lui Isus și în viața comunității care a urmat. Mesajul lui Isus a fost
supus recitirii, interpretării, actualizării pentru diferite comunități.
În sfârșit, textul este situat în contemporaneitatea noastră, astfel încât să repetăm, plecând de la problemele și
situațiile noastre, ceea ce comunitățile de atunci au făcut plecând de la problemele și situațiile lor. Este momentul
actualizării.
Atât înainte cât și la sfârșitul unui astfel de studiu, să-l rugăm pe Spiritul Sfânt să ne deschidă mintea și inima
pentru a înțelege Scripturile; fără acest aspect orice studiu va rămâne doar academic și va putea îmbogății inteligența,
și mai puțin viața creștină, care este comuniune cu Dumnezeu și în consecință cu aproapele.
Încheiem cu un gând al Sf. Augustin: «Nu trebuie doar să fie îndrumați studioșii Biblici pentru ca să cunoască
semnificația expresiilor biblice, ci și – este lucrul principal și cel mai necesar – pentru ca să se roage cu scopul de a
înțelege»132.
113300 EEssttee mmuulltt mmaaii bbiinnee ddaaccăă ssuunntteemm îînn ppoosseessiiaa uunneeii ssiinnooppssee..
113311 EEssttee cceeeeaa ccee mmaaii îînnaaiinnttee aamm nnuummiitt RReeddaakkttiioonnssggeesscchhiicchhttee..
113322 DDee ddooccttrriinnaa cchhrriissttiiaannaa,, IIIIII,, 5566,, PPLL 3344,, 8899..
39 Capitolul VIII
Ermeneutica biblică.
Sensurile Scripturii
Citirea unui text nu are loc niciodată în mod neutru: fiecare citește fără a putea să renunțe la propria formare,
experiență, la plusul de cunoștiințe și sensibilități care caracterizează persoana. Toate acestea determină ca un același
text să poată sugera idei diferite și să provoace deferite reacții în aceia care îl citesc. Mai mult decât atât, un text poate
prezenta diferite semnificații, adică mai multe înțelesuri. Cu atât mai mult se impune această varietate când vorbim
despre Biblie, un text vechi, îndepărtat de cultura și de sensibilitatea omului secolului XXI, și mai ales un text care îl
are ca și autor pe Dumnezeu; în afară de aceasta, este o carte născută într-o comunitate, Biserica, care l-a citit și recitit
de-a lungul secolelor din perspective diferite.
Așadar, vor fi două aspectele interesului nostru, cel ermeneutic și cel al diferitelor sensuri. În cadrul
procedeului nostru ne vom lăsa iluminați, la fel ca și în capitolul anterior, de documentul Comisiei Biblice Pontificale,
L’interpretazione della Bibbia nella Chiesa, Città del Vaticano, 1993 ( IBC = IBB).
1. Ermeneutica
Termenul derivă din grecescul ™rmhneut‹k» și înseamnă interpretare, traducere, declarare, explicare.
Numele se raportează la Hermes, zeul mitologiei grecești, care avea sarcina de a comunica oamenilor mesajele din
partea zeilor.
În antichitate era considerată arta de interpretare a unui text, cu caracteristici normative, fie de tip religios133
fie de tipul juridic. Această artă sau știință, arunca o punte de legătură între tradițiile antice, mereu de neînțeles și
cultura unui moment anume al istoriei. Acest termen, cu semnificația tehnică de știință și arta interpretării, este întâlnit
pentru prima dată în cea de-a doua jumătate a sec. XVII134. În manualele catolice dinaintea Conciliului Vatican II,
indica ansamblul principiilor și a regulilor necesare pentru interpretarea Bibliei. Dar, deja în sec. XVIII și apoi la
începutul sec. XIX, autori precum Schleiermacher și Dilthey au transformat ermeneutica într-o problemă filozofică.
Termenul primește valoarea complesivă de teorie generală a înțelegerii, mai ales cu referire la interpretarea textelor.
Angajamentul recentelor studii ale ermeneuticii filosofice se orientează tocmai pentru a pune în lumină
dificultățile și problemele sincronizării imediate cu un text. Se vorbește în acel moment de precomprehensiune (în
germană Vorverständnis) , mecanism prin intermediul căruia unul citește textul, chiar și în mod inconștient, având deja
anumiți parametrii care îi aparțin deja. Cu un limbaj tehnic, se vorbește de un cerc ermeneutic: ar fi dubla influență pe
care subiectul o exercită asupra textului și pe care textul o exercită asupra subiectului, creind astfel o specie de cerc.
Printre studioșii acestui sector amintim pe Bultmann, Gadamer, Ricoeur135.
Un astfel de procedeu se aplică și Bibliei, în măsura în care este considerată operă literară. Un indiciu și o
substanțială acceptare binevoitoare cu rezervele necesare se găsesc în IBB, care recunoaște necesitatea de a face apel
la ermeneutică pentru interpretarea Bibliei, cu scopul de a depăși distanța dintre autori și epoca noastră. De altfel, un
astfel de procedeu interpretativ se întâlnește deja în Biblie, deoarece scrierile Vechiului și Noului Testament sunt
«produsul unui lung proces de reinterpretare a evenimentelor întemeietoare, în strânsă legătură cu viața comunității
credincioșilor». Este corect deci să se pretindă cititorului o afinitate cu textul pentru a se apropia de o cunoaștere
dreaptă. Cu toate acestea se pune în gardă și față de aplicațiile absolute sau prea rigide, cum ar fi interpretarea
existențialistă a lui Bultmann, prea condiționată de filosofia existențialistă heidegheriană. IBB amintește statutul
specific al ermeneuticii biblice, care este definit de obiectul său, adică «evenimentele mânturii și împlinirea în
persoana lui Isus Hristos, care oferă sens întregii istorii umane». Iată deci, că o dreaptă interpretare a unui text biblic
trebuie condusă de «credința trăită în comunitatea bisericească și de lumina Spiritului». Într-adevăr, «cu creșterea
vieții în Spirit, crește și în cititor, înțelegerea realității despre care vorbește textul biblic». În alte cuvinte, nu se va
putea înțelege bine textul biblic, numai dacă se trăiește acea viață divină pe care textul vrea să o sădească și să o
determine să crească în sufletul omului.
Deci, ermeneutica biblică, dacă nu poate face abstracție de la utilizarea științelor umane inerente interpretării,
ține cont de faptul că, în cazul specific Sfintei Scripturi, lectura și interpretarea nu se fac niciodată într-un dialog
solitar între cititor și text, ci în ambientul unei comunități, în care ia naștere cartea și căruia îi aparține cel care citește,
adică în ambientul ecleziastic136.
113333 CCeell mmaaii vveecchhii mmaannuuaall ddee eerrmmeenneeuuttiiccăă ((ssffâârrșșiittuull sseecc.. IIVV)),, ccuunnoossccuutt șșii ffoolloossiitt ddee ttooțții ccoommeennttaattoorriiii ppâânnăă llaa eeppooccaa
RReennaașștteerriiii eessttee aacceellaa aall lluuii TTiiccoonniiuu.. CCff.. eeddiițțiiaa iittaalliiaannăă îînnggrriijjiittăă ddee LL.. ee DD.. LLeeoonnii,, TTiiccoonniioo,, SSeettttee rreeggoollee ppeerr llaa
SSccrriittttuurraa,, EEDDBB,, BBoollooggnnaa,, 11999977..
113344 EEssttee ffoolloossiitt mmaaii îînnttââii ddee tteeoollooggiiii pprrootteessttaannțții ((JJ.. CC.. DDoonnnnaauueerr,, 11666633)) iiaarr dduuppăă uunn sseeccooll șșii ddee cceeii ccaattoolliiccii ((JJ.. JJ..
MMoonnssppeerrggeerr,, 11776666))..
113355 CCff.. ssttuuddiiuulluuii lluuii JJeeaannrroonndd,, WW.. GG..,, LL’’eerrmmeenneeuuttiiccaa tteeoollooggiiccaa,, QQuueerriinniiaannaa,, BBrreesscciiaa,, 11999944..
113366 CCff.. AAAA.. VVVV..,, BBiibbbbiiaa ee PPaarroollaa ddii DDiioo,, II,, PPaaiiddeeiiaa,, BBrreesscciiaa,, 11999944,, pp.. 220088..
40
2. Sensurile Scripturii
Științele moderne ale limbajului și atenția ermeneutică afirmă pluralitatea sensurilor, polisemia scrierilor. Nu
se tratează de o noutate în absolut, pentru că dintotdeauna tradiția biblică distinge între sensul literar și cel spiritual.
Acesta din urmă, în exegeza medievală137, este considerat sub trei aspecte referitoare la adevărul revelat (alegoric sau
tipologic), modul de a trăi (tropologic) și împlinirea finală (anagogic). Cele patru sensuri ale Scripturii au fost
condensate în celebrul distih, aparținând lui Augustin din Danemarca, în sec. XIII:
Littera gesta docet, quid credas allegoria
moralis quid agas, quid speres anagogia
(litera învață faptele, alegoria ceea ce trebuie să crezi,
morala ceea ce trebuie să faci, anagogia ceea ce trebuie să speri)138.
Împotriva multiplicității sensurilor s-a exprimat metoda istorico-critică, care susține unicitatea semnificației,
acela oferit de text în timpul și circumstanțele în care a fost compus. Această severitate este dezmințită de științele
moderne ale limbajului, care vorbesc în schimb de multiplicitatea sensurilor. Ne limităm în a considera cele trei
principale: sensul literar, spiritual și deplin.
2.1 Sensul literar
Punctul de plecare pentru un studiu aprofundat al Scripturii este înțelegerea textului în semnificația sa cea mai
externă: a înțelege ceea ce cuvintele vor să spună. Acesta este ceea ce numim sensul literar, adică sensul, înțelesul
cuvintelor, acel sens pe care trebuie să-l aibă fiecare discurs logic și rațional. Când autorii biblici scriu, se exprimă
printr-un limbaj care crează sens, înțeles. Valoarea literară a unor astfel de cuvinte rămâne de o importanță
fundamentală și prima treaptă a oricărei înțelegeri corecte a textului sacru139.
Sensul literar nu trebuie confundat cu cel “literalistic”, așa cum îl înțeleg cititorii fundamentaliști ai Bibliei140.
Pentru a evita o interpretare fundamentalistă, nu se pot considera cuvintele în sens riguros, când se tratează de o
metaforă, de o expresie poetică, de un mod de a spune sau ceva asemănător. Exemplu: Lc 12, 35: «Să fie mijloacele
voastre încinse», nu trebuie să fie înțeles ca o încingere a mijloacelor cu o centură, ci de a avea un atașament de
disponibilitate: ideea este vehiculată de imaginea centurii care susținea partea de jos a îmbrăcăminții, în așa fel de a
lăsa libere picioarele cu scopul de a putea umbla mai bine. Nici nu trebuie înțeles în mod riguros sensul literar al
expresiei din Mt 5, 39: «Cui te lovește peste obrazul drept, întoarce-i și pe celălalt», pentru că Isus însuși ne-a învățat
în In 18, 22-23141 să reacționăm cu blândețe dar cu fermitate în fața celui care se folosește de violență; expresia din Mt
vrea să ne învețe să iertăm oricum, chiar și în cazul unei jigniri destul de grave142. Pentru a înțelege bine sensul
autorului blibic, în calitate de autor inspirat, este și sensul voit de Dumnezeu, trebuie să-l situăm în contextul istoric și
literar. Exegeza biblică se implică deci la înțelegerea sensului literar, folosind și genurile literare143.
113377 CCff.. ssttuuddiiiilloorr ccllaassiiccee aallee lluuii DDee LLuubbaacc,, HH..,, SSttoorriiaa ee SSppiirriittoo,, PPaaoolliinnee,, RRoommaa,, 11997711;; EEsseeggeessii mmeeddiieevvaallee.. OO qquuaattttrroo
sseennssii ddeellllaa SSccrriittttuurraa,, II–IIII,, PPaaoolliinnee,, RRoommaa,, 11997722..
113388 PPrriinncciippiiuull eexxeeggeezzeeii mmeeddiieevvaallee ppaarree ssăă ssee rreeffeerree ddee–aa ddrreeppttuull llaa ddiissttiinnccțțiiaa lluuii IIooaann CCaassiiaann ((mmoorrtt îînn 443355,, cciirrccaa))
îînnttrree cceellee ppaattrruu sseennssuurrii aallee SSccrriippttuurriiii:: iissttoorriicc ssaauu lliitteerraarr,, aalleeggoorriicc ssaauu ccrriissttoollooggiicc,, ttrrooppoollooggiicc ssaauu mmoorraall șșii
aannttrrooppoollooggiicc,, aannaaggooggiicc ssaauu eessccaattoollooggiicc.. AAcceellaașșii CCaassiiaann ooffeerrăă uunn eexxeemmpplluu ccuu cceettaatteeaa IIeerruussaalliimm:: ccâânndd eessttee aammiinnttiittăă
îînn BBiibblliiee îînn sseennssuull ssăăuu lliitteerraarr,, iinnddiiccăă cceettaatteeaa eevvrreeiiaassccăă;; îînn mmoodd aalleeggoorriicc,, îînn sscchhiimmbb,, ssee rreeffeerrăă llaa BBiisseerriiccaa lluuii
HHrriissttooss;; îînn mmoodd ttrrooppoollooggiicc iinnddiiccăă ssuufflleettuull oommuulluuii;; îînn mmoodd aannaaggooggiicc ssee rreeffeerrăă llaa cceettaatteeaa cceerreeaassccăă..
113399 PPeennttrruu SSff.. AAuugguussttiinn,, ccuumm ddee aallttffeell șșii ppeennttrruu SSff.. GGrriiggoorree,, ppuunnccttuull ddee pplleeccaarree eessttee iissttoorriiaa,, ffaappttuull iissttoorriicc,, sseennssuull
lliitteerraarr:: ««ttrreebbuuiiee mmaaii îînnttââii ssăă ssăăddiimm îînn mmoodd ssoolliidd rrăăddăăcciinnaa sseennssuulluuii lliitteerraarr ppeennttrruu aa ppuutteeaa aappooii ssăăttuurraa ssuufflleettuull
nnoossttrruu ccuu ffrruuccttuull aalleeggoorriieeii»» GGaannddoollffoo,, EE..,, GGrreeggoorriioo MMaaggnnoo,, CCiittttàà NNuuoovvaa,, RRoommaa,, 11999944,, pp.. 118822;; SSff.. IIeerroonniimm ssppuunneeaa
ccăă sseennssuull lliitteerraarr eessttee aasseemmeenneeaa uunneeii ccoojjii ddee nnuuccăă ssaauu aa oouulluuii,, ppee ccaarree ttrreebbuuiiee mmaaii îînnttââii ssăă oo rruuppeemm ppeennttrruu aa ppuutteeaa
gguussttaa ccoonnțțiinnuuttuull.. CCff.. iibbiiddeemm.. ȘȘii SSff.. TToommaa aa aattrraass aatteennțțiiaa aassuupprraa vvaalloorriiii ffuunnddaammeennttaallee aa sseennssuulluuii lliitteerraarr,, ccff.. SS.. TThh..,,
II,, qq.. 11,, aa..1100,, aadd 11..
114400 RReepprreezzeennttaannțții ttiippiiccii aaii aacceessttuuii mmoodd ddee iinntteerrpprreettaarree ssuunntt MMaarrttoorriiii lluuii IIeehhoovvaa..
114411 ««DDaarr zziiccâânndd eell aacceesstteeaa,, uunnuull ddiinnttrree sslluujjiittoorrii,, ccaarree ssttăătteeaa aaccoolloo,, ii–aa ddaatt lluuii IIssuuss oo ppaallmmăă șșii ii–aa ssppuuss:: AAssttffeell
rrăăssppuunnzzii ttuu aarrhhiieerreeuulluuii?? IIssuuss aa îînnttââmmppiinnaatt:: DDaaccăă aamm vvoorrbbiitt rrăăuu,, ddoovveeddeeșșttee ccee–aa ffoosstt rrăăuu,, iiaarr ddaaccăă aamm vvoorrbbiitt bbiinnee,,
ppeennttrruu ccee mmăă bbaațții??»»
114422 ««PPaallmmaa ppee oobbrraazzuull ddrreepptt eessttee ddaattăă ccuu ddoossuull mmââiinniiii,, ccaarree îînnccăă aassttăăzzii îînn oorriieenntt eexxpprriimmăă ddiisspprreețțuull cceell mmaaii mmaarree
ccaarree ssee ppooaattee iimmaaggiinnaa șșii rreepprreezziinnttăă iinnssuullttaa cceeaa mmaaii mmaarree»»,, JJeerreemmiiaass,, JJ..,, TTeeoollooggiiaa ddeell NNuuoovvoo TTeessttaammeennttoo,, II,,
PPaaiiddeeiiaa,, BBrreesscciiaa,, 11997722,, pp.. 227722..
114433 CCff.. EEnncciicclliiccaa lluuii PPiiuuss XXIIII,, DDiivviinnoo AAffffiillaannttee SSppiirriittuu:: ««IInntteerrpprreettuull ccuu ssâârrgguuiinnțțăă,, ffăărrăă aa nneegglliijjaa aacceellee nnooii lluummiinnii,,
ppee ccaarree cceerrcceettaarreeaa mmooddeerrnnăă llee–aa aadduuss,, ssăă ssee ssttrrăădduuiiaassccăă ssăă ddiisscceeaarrnnăă ccaarree ssăă ffii ffoosstt ffiirreeaa pprroopprriiee aa aauuttoorruulluuii ssaaccrruu,,
ccaarree aauu ffoosstt ccoonnddiițțiiiillee vviieețțiiii ssaallee,, îînn ccee ppeerriiooaaddăă aa ttrrăăiitt,, ccaarree aauu ffoosstt iizzvvooaarreellee,, ssccrriissee ssaauu oorraallee,, ppee ccaarree llee–aa
ffoolloossiitt,, ccee ffoorrmmee ddee eexxpprriimmaarree aa vvaalloorriizzaatt.. AAssttffeell vvaa ppuutteeaa ccuu oo mmaaii mmaarree eexxaaccttiittaattee ssăă ccuunnooaassccăă cciinnee ssăă ffii ffoosstt
hhaaggiiooggrraaffuull,, șșii ccee aannuummee aa vvrruutt ssăă ssppuunnăă.. NNiimmeennii ssăă nnuu iiggnnoorree ccăă ssuupprreemmaa nnoorrmmăă ddee iinntteerrpprreettaarree eessttee
rreeccuunnooaașștteerreeaa șșii ssttaabbiilliirreeaa aa cceeeeaa ccee șșii–aa pprrooppuuss ssăă ssppuunnăă ssccrriiiittoorruull…… CCaarree aappooii ssăă ffiiee sseennssuull lliitteerraarr aall uunneeii
ssccrriieerrii,, ddee mmuullttee oorrii nnuu eessttee aașșaa ddee eevviiddeenntt îînn ccuuvviinntteellee oorriieennttaalliilloorr aannttiiccii,, ccuumm eessttee ddee eexxeemmpplluu îînn ssccrriittoorriiii
zziilleelloorr nnooaassttrree.. …… ÎÎnnttrr–aaddeevvăărr,, oorriieennttaalliiii aannttiiccii,, ppeennttrruu eexxpprriimmaarreeaa ccoonncceepptteelloorr nnuu îînnttoottddeeaauunnaa aauu ffoolloossiitt aacceellee
ffoorrmmee ssaauu ggeennuurrii lliitteerraarree ppee ccaarree llee ffoolloossiimm nnooii aassttăăzzii,, ccii mmaaii ddeeggrraabbăă aacceelleeaa ccaarree eerraauu îînn uuzz îînnttrree ppeerrssooaanneellee ddiinn
ttiimmppuull lloorr șșii ddiinn țțăărriillee lloorr.. CCaarree aarr ffii eellee,, eexxeeggeettuull nnuu llee ppooaattee ssttaabbiillii îînn pprreecceeddeennțțăă,, ccii nnuummaaii dduuppăă oo îînnggrriijjiittăă șșii
aatteennttăă rreeccuunnooaașștteerree aa lliitteerraattuurriilloorr aannttiiccee aallee oorriieennttuulluuii……»»,, DDSS 33882299–33883300..
41 Sensul literar este unic? În mod general da, dar cu excepții. A se vedea cazul a două diverse sensuri literare în
In 11, 50: «Nici nu cumpăniți cu mintea că mai de folos ne este ca să moară un om pentru popor, decât tot neamul să
ne piară»: pentru Caiafa, înseamnă că moartea lui Isus scutește întreg poporul de posibile represalii romane, în schimb
pentru evanghelistul Ioan înseamnă că moartea lui Isus are valoare mântuitoare pentru toți. Ambele lecturi sunt
adevărate și bazate pe semnificația cuvintelor144. Pentru o pluralitate a sensului literar trebuie să se țină cont de
aspectul dinamic al multor texte. Sensul multor psalmi de exemplu, nu se poate încadra în limitatele împrejurări
istorice ale compoziției. Sau, un alt exemplu, a se vedea recitirea făcută Psalmului 51, 20-21, care în literalitatea sa
pare să se opună semnificației exprimată în vv. 18-19: înțeles în mod drept se tratează de un dinamism confirmat de
cuvinte. Deci, încheie IBB: «Sensul literar este, încă de la început, deschis unor dezvoltări ulterioare, care se reproduc
datorită “recitirilor” în contexte noi».
A recunoaște deschiderea sau dinamismul nu are aceeași valoare cu atribuirea oricărei semnificații. În fiecare
caz trebuie să se excludă orice interpretare care să fie străină sau în contradicție cu sensul înțeles de autorii sacrii:
acest lucru pentru a închide calea subiectivismului și pentru a împiedeca dezrădăcinarea Cuvântului lui Dumnezeu de
fundamentul său istoric.
2.2 Sensul spiritual
Fiind Dumnezeu autorul Bibliei, nu este de mirare că dintotdeauna să fi fost căutat în text un sens mai profund
decât cel literar145. O documentează însăși Biblia, când de exemplu, Cartea Înțelepciunii citește capp. 11-19, care
privesc eliberarea din Egipt ca și tematică a eliberării pentru timpul propriu, sau DeuteroIsaia care citește reîntoarcerea
din Babilonia ca și o nouă ieșire. O astfel de recitire este valabilă pentru întreg Vechiul Testament: Sf. Augustin a scris
acea expresie care domină încă exegeza creștină a Vechiului Testament: «Noul Testament este ascuns în Vechiul
Testament iar Vechiul Testament se manifestă în cel nou»146. Înainte de Sf. Augustin, școala din Alexandria, cu
Clemente și mai ales Origen147 au condus alegorismul lui Filon la nivelul de criteriu dominant în exegeza creștină a
Vechiului Testament: întreg Vechiul Testament trebuia să fie citit în lumina și în funcție de Hristos. O astfel de școală
a dominat și s-a impus și în fața rivalei sale, școala din Antiohia, care insista asupra sensului literal148. Dincolo de
aceste afirmații, rămâne clar efortul de a merge dincolo de text în căutarea unui sens spiritual.
Așa se exprimă IBB: «Sensul spiritual, înțeles după credința creștină, este sensul expimat de textele biblice
când sunt citite sub influxul Spiritului Sfânt în contextul misterului pascal al lui Hristos și a vieții noi care rezultă».
În Noul Testament Hristos este împlinirea Scripturilor iar misterul pascal este cheia lor de interpretare (cf. Lc
24, 45). Nucleul central al propovăduirii apostolice este acesta: «Hristos a murit pentru păcatele noastre, potrivit
Scripturilor, că a fost înmormântat și a treia zi, potrivit Scripturilor, a înviat; că i s-a arătat lui Chefa, apoi celor
doisprezece» (1 Cor 15, 3-5). Autorii Noului Testament pornesc de la principiul ermeneutic că Isus Hristos prin
gesturile sale, cuvintele și mai ales prin moartea și învierea sa este împlinirea Scripturilor. Este deci normal să se
citească Vechiul Testament în lumina lui Hristos, care realizează așteptările și speranțele. Citând din nou IBB: «La
lumina evenimentelor Paștilor autorii Noului Testament au recitit Vechiul Testament. Spiritul Sfânt trimis de Hristos
glorificat (cf. In 15, 26; 16, 7) le descoperă acestora sensul spiritual».
Între sensul literar și cel spiritual nu este opoziție pentru că ambele se referă la realitatea spirituală, care este
misterul pascal al lui Hristos. Este nevoie deci să vorbim de o continuitate și în același timp de o discontinuitate care
este împlinire, desăvârșire. Împlinirea implică o omogenitate cu cel precedent și în același timp trecerea la un nivel
superior al realității.
Unul dintre aspectele posibile ale sensului spiritual este cel tipologic149, pentru care Adam este figura lui
Hristos (cf. Rom 5, 14), potopul figura botezului (cf. 1 Pt 3, 20-21). Pentru ca să fie sensul tipologic, este nevoie ca
același text biblic să creeze o relație explicită.
114444 ÎÎnn cceeaa ddee aa IIVV EEvvaanngghheelliiee ssee îînnttââllnneeșșttee mmeerreeuu aacceesstt mmeeccaanniissmm aall dduubblleeii iinntteerrpprreettăărrii,, nnuummiitt iirroonniiaa ssaauu
rrăăssttăăllmmăăcciirreeaa iiooaanniinnăă.. CCââtteevvaa eexxeemmppllee:: 22,, 1199–2211,, ccuu iiuuddeeiiii aapprrooppoozziittoo ddee ttrruuppuull lluuii IIssuuss,, 33,, 33–55 ccuu NNiiccooddiimm
rreeffeerriittoorr llaa rreennaașștteerree,, 44,, 1100–1155 ccuu SSaammaarriinneeaannccaa rreeffeerriittoorr llaa aappaa vviieețțiiii,, eettcc..,, ccff.. MMaannnnuuccccii,, VV..,, GGiioovvaannnnii.. IIll
VVaannggeelloo nnaarrrraannttee,, EEDDBB,, BBoollooggnnaa,, 11999933,, pppp.. 5577–6655..
114455 SSee ttrraatteeaazzăă ddee oo eexxiiggeennțțăă ppee ccaarree oo îînnttââllnniimm șșii îînn lluummeeaa ffaarriissaaiiccăă șșii rraabbiinniiccăă:: TTaarrgguumm șșii MMiiddrraașș ffoolloosseesscc
ccrriitteerriiii ddee aaccttuuaalliizzaarree ccaarree ddeeppăășșeesscc ssiimmppllaa lleeccttuurrăă aa tteexxttuulluuii,, ccăăuuttâânndd oo sseemmnniiffiiccaațțiiee ccaarree ddeeppăășșeeșșttee ppee cceeaa aa
ccuuvviinntteelloorr..
114466 ««QQuuaammqquuaamm eett iinn VVeetteerree NNoovvuumm llaatteeaatt eett iinn NNoovvoo VVeettuuss ppaatteeaatt»»,, QQuueesstt.. IInn HHeeppttaatteeuucchhuumm 22,, 7733,, PPLL 3344,, 662233..
114477 CCăăttrree oo rreeeevvaalluuaarree aa eexxeeggeezzeeii aalleeggoorriiccee aa lluuii OOrriiggeenn ttiinnddee ddeejjaa cciittaattaa lluuccrraarree aa lluuii DDee LLuubbaacc,, HH..,, SSttoorriiaa ee
SSppiirriittoo,, ccaarree aarree ccaa șșii ssuubbttiittlluu LLaa ccoommpprreennssiioonnee ddeellllaa SSccrriittttuurraa sseeccoonnddoo OOrriiggeennee.. AAuuttoorruull îîll eelliibbeerreeaazzăă ppee OOrriiggeenn
ddee aaccuuzzaațțiiiillee ''eexxttrraavvaaggaannțțăă'',, ''iimmaaggiinnaațțiiee lliibbeerrttiinnăă'',, rreeccuunnoossccâânndduu–ii oo eexxeeggeezzăă ssppiirriittuuaallăă:: ««HHrriissttooss eessttee îînnccăă îînn
cceennttrruull eexxppeerriieennțțeeii ssaallee sseeccrreettee:: eell ccaauuttăă oorriiuunnddee,, îînn SSccrriippttuurrii,, îînn ssuunneettuull vvoocciiii ssaallee»»,, pp.. 228855..
114488 LLaa ssffâârrșșiittuull sseecc.. IIIIII,, LLuucciiaann ddiinn SSaammoossaattaa aa ppuuss bbaazzeellee aacceesstteeii șșccoollii;; uunniiii ddiinnttrree iilluușșttrriiii ssăăii rreepprreezzeennttaannțții ssuunntt
DDiiooddoorr ddiinn TTaarrss ((mm.. 339900)),, TTeeooddoorr ddiinn MMooppssuueessttiiaa ((mm.. 442288)) șșii îînn ppaarrttee IIooaann GGuurrăă ddee AAuurr ((mm.. 440077))..
114499 DDeeffiinniițțiiaa ccllaassiiccăă aa ttiippoollooggiieeii eessttee îînnttââllnniittăă îînn ooppeerraa lluuii FFrriittsscchh,, CC..TT.. ddiinn 11994477:: ««UUnn ttiipp ddee iinnssttiittuuțțiiee,, eevveenniimmeenntt
iissttoorriicc ssaauu ppeerrssooaannăă,, oorrâânndduuiittăă ddee DDuummnneezzeeuu,, ccaarree ddee ffaapptt pprreeffiigguurreeaazzăă uunn aaddeevvăărr ccoonneexxaatt ccuu ccrreeșșttiinniissmmuull»»;;
ccââțțiivvaa aannii mmaaii ttâârrzziiuu,, îînn 11995500,, JJaaccoobb,, EE.. ssttaabbiilleeșșttee ccăă ttrreebbuuiiee ssăă eexxiissttee oo ttrriippllăă rreellaațțiiee îînnttrree ttiippuull
aannttiiccootteessttaammeennttaarr șșii aannttiittiippuull ((HHrriissttooss)):: rreellaațțiiaa ddee aasseemmăănnaarree,, rreellaațțiiaa ddee ooppoozziițțiiee ((eexx.. AAddaamm – HHrriissttooss)) șșii rreellaațțiiaa
ddee pprrooggrreess ((ddee llaa iimmppeerrffeecctt llaa ppeerrffeecctt))..
42
2.3 Sensus plenior
Sensus plenior , pe care M. J. Lagrange îl numea supraliterar , s-a impus în atenția exegeților în vremuri destul
de recente; a fost folosit pentru prima dată de către A. Fernández150. Este definit de către IBB: «Sensul cel mai profund
al textului, voit de Dumnezeu, dar nu în mod clar exprimat de autorul uman. I se descoperă existența într-un text
biblic, când este studiat la lumina altor texte biblice care-l folosesc sau în raportul său cu dezvoltarea internă a
revelației»151.
El încearcă să înțeleagă plenitudinea majoră a sensului literar de care nu se deosebește, dar este același sens
literar cultivat într-un grad secund în ceea ce privește profunzimea, în bogăția semnificației care se sustrage evidenței
și gramaticalității textului. Un astfel de caz întâlnim în Mt 1, 23 care reia Is 7, 14 folosind traducerea LXX în loc de
TM. Reintră în ambientul sensului deplin și semnificația pe care o tradiție doctrinală autentică sau o definiție
conciliară o dă unui text din Biblie. Este cazul definiției tridentine a păcatului original în comparație cu ceea ce zice
Paul în Rom 5, 12-21; este și cazul învățăturii patristice și conciliare cu privire la Sf. Treime, care exprimă sensul
deplin a ceea ce afirmă Noul Testament despre Dumnezeu,Tatăl, Fiul și Spiritul152.
În Vechiul Testament “misterul mântuirii” este anunțat cu multe insuficiențe: teologul îl regăsește în
integritatea sa citind textul veterotestamentar în sensul său deplin (sensus plenior) . Vom putea să ne exprimăm astfel:
cunoscând acel “mister” prin intermediul Noului Testament, teologul îl proiectează asupra textelor antice și descoperă
în acestea un sens mai deplin și mai profund. S-ar putea spune că sensus plenior să fie un alt mod de a defini sensul
spiritual. El stă alături de sensul literar cum spiritul stă alături de literă, în sensul în care îl înțelegea Sf. Paul: se
tratează într-adevăr de a depăși litera pentru a găsi în texte prezența dătătoare de viață a lui Hristos.
3. Concluzia
«Un cuvânt a grăit Dumnezeu, dar eu am auzit două» (Ps 62, 12): este citat în tradiția rabinică pentru
legitimarea pluralității interpretărilor în Biblie. Aceeași tradiție admite nu două ci șaptezeci de interpretări. Dumnezeu
continuă să scrie Biblia prin intermediul cititorului care caută, în același Spirit, de a o citi și de a o trăi: «Această
invitație la căutare și la descifrare este participarea cititorului la revelație, la Scriptură. Cititorul este, în felul său, un
scrib»153. Este nevoie așadar să interpretăm Scriptura în sensul său deplin, acela care se înțelege cu Hristos în sânul
comunității bisericești, așa cum recomandă Sf. Maxim Mărturisitorul: «Cuvântul revelat este înțeles în sensul interior
și spiritual explicat de Biserica însăși. Numai așa va putea să ilumineze pe fiecare om care se găsește în lume. Dacă
într-adevăr Scriptura nu este înțeleasă în mod spiritual, manifestă numai o semnificație superficială și parțială și nu se
va putea ajunge la inima bogăției sale substanțiale»154.
115500 IIssttiittuuttiioonneess BBiibblliiccaaee,, RRoommaaee,, 1199227722,, pppp.. 330066–330077..
115511 CCff.. îînn mmoodd aasseemmăănnăăttoorr BBrroowwnn,, RR..EE..,, EErrmmeenneeuuttiiccaa,, îînn:: AAAA.. VVVV..,, GGrraannddee DDiizziioonnaarriioo BBiibblliiccoo,, QQuueerriinniiaannaa,,
BBrreesscciiaa,, 11997733,, pp.. 11663300..
115522 NNooțțiiuunneeaa ddee sseennssuuss pplleenniioorr eessttee oo ccaarraacctteerriissttiiccăă aa eexxeeggeezzeeii ccaattoolliiccee :: ««cceellaa eesstt ddûû eenn ppaarrttiiee aauu ffaaiitt qquuee llee sseennss
pplléénniieerr ppeerrmmeettttaaiitt ddee llééggiittiimmeerr ll’’uuttiilliissaattiioonn pplléénniièèrree ppaarr llee mmaaggiissttèèrree ddee tteexxtteess vvééttéérrootteessttaammeennttaaiirreess,, ppaarr eexxeemmppllee
llee PPrroottéévvaannggiillee ddee GGnn IIIIII,, 1155»»,, BBaauuddee,, PP..MM..,, SSeennss ddee ll’’ÉÉccrriittuurree,, DDBBSS,, XXIIII,, PPaarriiss,, 11999933,, pp.. 552266..
115533 LLeevviinnaass,, EE..,, LLaa rréévvééllaattiioonn ddaannss llaa ttrraaddiittiioonn jjuuiivvee,, îînn:: AAAA.. VVVV..,, LLaa rréévvééllaattiioonn,, BBrruuxxeelllleess,, 11997777,, pp.. 5599..
115544 RRiissppoossttee aa TTaallaassssiioo,, RRiissppoossttaa 6633,, PPGG 9900,, 666699–667700..
43 Capitolul IX
Biblia în viața Bisericii
Biserica a exprimat în mod constant, chiar dacă cu tărie și în moduri diferite, venerația sa pentru Sfânta
Scriptură, mai ales în liturgie. Reluând uzul sinagogal, încă din primele etape Biserica a considerat lectura Bibliei ca și
parte integrantă a liturgiei creștine. Șă astăzi mulți creștini simt și iau contact cu textul sacru cu ocazia Sfintei
Liturghii festive sau în administrarea sacramentelor. Printre laici se constată o răspândire a celebrării Liturgiei Orelor
canonice, care îi ajută în realizarea contactului cu Cuvântul lui Dumnezeu. În sfârșit, pentru grupuri mai restrânse,
întâlnirea cu Cuvântul are loc în forma privilegiată de la lectio divina. Se tratează deci de mai multe moduri care pot
să coexiste și care deschid caseta care conține tezaurul prețios, care este Cuvântul lui Dumnezeu.
Două sunt punctele centrale asupra cărora se îndreaptă atenția noastră: legătura dintre Biblie și liturgie și o
scurtă introducere cu privire la metoda de la lectio divina , urmată de o aplicație practică.
1. Biblia și Liturgia
Biblia își găsește o întrebuințare susținută în liturgie. Propunem în cele ce urmează o scurtă clarificare a
conținutului liturgiei și a importanței sale pentru viața eclezială.
1.1 Importanța liturgiei
Termenul “liturgia” evoca până nu demult un ansamblu de norme care reglementau în mod armonios
articularea ceremonialului în timpul celebrărilor religioase. Datorită Conciliului Vatican II, care și-a însușit cererile
mișcării liturgice, active deja de câteva decenii, liturgia a intrat cu titlu deplin în numărul obiectelor de studiu
teologic155. Iată definiția liturgiei care se distinge din doctrina Conciliului Vatican II: «Este o acțiune sacră prin
intermediul căreia, cu un rit, în Biserică și prin intermediul Bisericii, este exercitată și continuată opera sacerdotală a
lui Hristos, adică sfințirea oamenilor și glorificarea lui Dumnezeu»156. Liturgia este deci spațiul în care Dumnezeu
continuă să se reveleze omului de astăzi și să-i ofere darul mântuirii; este locul în care credinciosul învață să-și apropie
viața de misterul lui Hristos; este școala pentru creșterea și desăvârșirea în credință, speranță și caritate; este celebrarea
vieții creștine157.
Liturgia nu epuizează întreaga activitate a Bisericii; nu se poate spune nici că ea ar fi singura expresie a
credinței creștinilor care trăiesc cu râvnă mesajul Evangheliei. Dar importanța sa rămâne fundamentală158, deoarece ea
reprezintă culmea către care tinde viața creștină și izvorul din care emană o astfel de viață și în care continuă să se
reînnoiască159. Mai mult decât atât, liturgia și în mod particular adunarea euharistică, exprimă și manifestă misterul lui
Hristos și natura Bisericii160.
Sub impulsul mișcării biblice, magisterul Bisercii a stimulat comunitatea creștină să se reîntoarcă la textul
sacru, pentru că în acesta se găsește bogăția de conținut ca și aliment spiritual și vitalitatea Bisericii însăși. Este astfel
situat din nou Cuvântul Domnului în centrul vieții Bisericii161, care generează «fii ai lui Dumnezeu» prin Cuvânt și
Sacrament162. Între sacramente se distinge în mod particular Euharistia: «Nici o comunitate creștină nu se poate zidi
dacă nu are drept rădăcină și centru de greutate celebrarea Sfintei Euharistii și deci cu aceasta trebuie să înceapă orice
educare a spiritului comunitar»163.
Duminica este ziua Domnului prin excelență. Odihna festivă oferă posibilitatea de a se dedica cultului liturgic,
rugăciunii și lecturii Bibliei164. Chiar și zilele săptămânii, iluminate de dumincă, nu trebuie să rămână fără nutremânt
115555 ««DDeessiigguurr,, nnuu eessttee nniimmiicc nnoouu llaa nniivveell ddooccttrriinnaarr,, ccii eessttee nnoouuăă aauuttoorriittaatteeaa …… ȘȘii eessttee uunn eevveenniimmeenntt ccaarree mmaarrcchheeaazzăă
oo eeppooccăă:: îînn iissttoorriiaa LLiittuurrggiieeii șșii îînn vviiaațțaa BBiisseerriicciiii.. EEppooccaa ““pprreessccrriieerriilloorr nnoorrmmeelloorr lliittuurrggiiccee”” ppaarree ssăă ffiiee aappuuss
ddeeffiinniittvv ……»»,, MMaaggrraassssii.. MM..,, VViivveerree llaa LLiittuurrggiiaa,, LLaa SSccaallaa,, NNooccii ((BBAA)),, 11997788,, pp.. 334433..
115566 MMaarrssiillii,, SS..,, LLiittuurrggiiaa,, îînn:: SSaarrttoorree,, DD..,, – TTrriiaaccaa,, AA..,, NNuuoovvoo DDiizziioonnaarriioo ddii LLiittuurrggiiaa,, PPaaoolliinnee,, RRoommaa 1199993355,, pp.. 668844..
115577 CCff.. DDii SStteeffaannoo,,,, AA..,, LLiittuurrggiiaa.. IInnttrroodduuzziioonnee,, PPiieemmmmee,, CCaassaallee MMoonnffeerrrraattoo ((AALL)),, 11999911,, pp.. 1100..
115588 CCff.. DDoonngghhii,, AA..,, LLaa lliittuurrggiiaa ssoorrggeennttee ddii vviittaa nnuuoovvaa,, PPaaoolliinnee,, MMiillaannoo,, 11999955..
115599 CCoommbbiinnaațțiiaa ““ccuullmmeeaa”” șșii ““iizzvvoorr”” eessttee oo ffeerriicciittăă iiddeeee aa CCoonncciilliiuulluuii VVaattiiccaann IIII îînn ccoonnssttiittuuțțiiaa ccuu pprriivviirree llaa LLiittuurrggiiaa
SSaaccrroossaannccttuumm CCoonncciilliiuumm:: ««LLiittuurrggiiaa eessttee ccuullmmeeaa sspprree ccaarree ttiinnddee aaccțțiiuunneeaa BBiisseerriicciiii șșii iizzvvoorruull ddiinn ccaarree eemmaannăă ttooaattăă
ppuutteerreeaa eeii»» ((SSCC 1100))..
116600 DDeesspprree iimmppoorrttaannțțaa SSccrriippttuurriiii îînn lliittuurrggiiee,, ccff.. MMaarrttiimmoorrtt,, AA..GG.. ((eedd..)),, LLaa CChhiieessaa iinn pprreegghhiieerraa.. IInnttrroodduuzziioonnee aallllaa
LLiittuurrggiiaa,, II,, QQuueerriinniiaannaa,, BBrreesscciiaa,, 11998877,, pppp.. 115522–116611;; îînn cceeeeaa ccee pprriivveeșșttee iissttoorriiaa ccff.. FFaabbrriiss,, RR.. ((eedd..)),, LLaa BBiibbbbiiaa
nneellll’’eeppooccaa mmooddeerrnnaa ee ccoonntteemmppoorraanneeaa,, EEDDBB,, BBoollooggnnaa,, 11999922..
116611 CCff.. DDeeii VVeerrbbuumm,, 2211..
116622 CCff.. LLuummeenn GGeennttiiuumm,, 2288..
116633 PPrreessbbyytteerroorruumm OOrrddiinniiss,, 66.. TTeemmaattiicciiii EEuuhhaarriissttiieeii IIooaann PPaauull IIII aa ddeeddiiccaatt EEnncciicclliiccaa EEcccclleessiiaa ddee EEuuccaarriissttiiaa
((1177..0044..22000033)) șșii SSccrriissooaarreeaa AAppoossttoolliiccăă MMaannee nnoobbiissccuumm DDoommiinnee ((0077..1100..22000044))..
116644 CCuu pprriivviirree llaa tteemmaattiiccaa DDuummiinniicciiii,, IIooaann PPaauull IIII aa ppuubblliiccaatt SSccrriissooaarreeaa AAppoossttoolliiccăă DDiieess DDoommiinnii ((3311..0055..11999988))..
CCoonnffeerriinnțțaa EEppiissccooppaallăă IIttaalliiaannăă aa ppuubblliiccaatt îînn 11998844 NNoottaa PPaassttoorraallăă IIll ggiioorrnnoo ddeell SSiiggnnoorree;; ddee ddaattăă mmaaii rreecceennttăă,,
ppeennttrruu CCoonnggrreessuull eeuuhhaarriissttiicc nnaațțiioonnaall,, țțiinnuutt llaa BBaarrii îînn ppeerriiooddaa 2211– 2299 mmaaii 22000055,, CCoonnssiilliiuull EEppiissccooppaall PPeerrmmaanneenntt aall
CCEEII aa pprreeggăăttiitt ssccrriissooaarreeaa SSeennzzaa llaa ddoommeenniiccaa nnoonn ppoossssiiaammoo vviivveerree.. CCiittiimm llaa nnrr.. 22 :: ««FFăărrăă dduummiinniiccăă nnuu ppuutteemm ssăă
ttrrăăiimm.. NNuu eessttee uunn ssllooggaann ccaarree ssăă ffaaccăă iimmpprreessiiee șșii nniiccii oo eexxccllaammaațțiiee aa cceelluuii ccaarree dduuppăă oo ssăăppttăămmâânnăă ddee mmuunnccăă ggrreeaa,,
44 spiritual. Le revine creștinilor să găsească un mod pentru celebrarea cu credință euharistia și apoi să-și creeze propria
rugăciune cotidiană, punându-se în ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu și unindu-se rugăciunii pe care Biserica,
însuflețită de Spiritul lui Hristos, o înalță Tatălui.
Între Biblie și Liturgie există o legătură intimă: «Lectura biblică oferită de liturgie este, sub un anumit aspect,
cea privilegiată și exemplară. Ea este într-adevăr propusă de Biserică, care se preocupă pentru transformarea în
substanță a meditației sale cu privire la adevărul care mântuiește și iluminează condividerea sa, a misterului lui
Hristos»165.
2. Lectio Divina
O strânsă legătură între Biblie și Biserică și între Biblie și Liturgie se verifică în practica de la lectio divina .
Scrie I. Gargano: «Afirma Origen: “Așa cum ai învățat în Biserică, încearcă și tu după aceea, de a scoate din izvorul
spiritului tău”. Acest lucru înseamnă că celebrarea liturgică are un carcater demonstrativ pentru lectio divina . Trebuie,
adică, să căutăm să intrăm în cunoașterea profundă a textului scripturistic, lăsându-ne educați de liturgia Bisericii, care
ne învață să pătrundem sensul ascuns al Scripturilor Sfinte»166.
Cum poate fi definită? Se tratează de un metodă de citire a Bibliei, definită de IBB167: «O lectură, individuală
sau comunitară, a unui fragment mai lung sau mai scurt din Sfânta Scriptură, acceptat ca și cuvântul lui Dumnezeu,
care se desfășoară sub impulsul Spiritului în meditație, rugăciune și contemplație». Încă din primele secole se practica
lectura regulată a Bibliei168, practică care s-a pierdut, până când a fost reluată în ambientul monastic în timpul Evului
Mediu. Documentele conciliare ale Vatican II nu folosesc niciodată termenul lectio divina , cu toate acestea recomandă
lectura asiduă a Scripturii în contextul de rugăciune, nu numai pentru preoți și persoanele consacrate, ci și pentru
credincioși169. Putem să distingem rădăcinile metodei170. Cu trecerea anilor, termenul intră în documentele oficiale ale
Magisterului, așa cum se poate citi în Catehismul Bisericii Catolice, care-l citează de două ori, colegându-l Cuvântului
lui Dumnezeu, rugăciunii și celebrării liturgice171.
Se tratează de o metodă care subzistă și poate opera alături de celelalte și împreună cu acestea. Să încercăm o
apropriere cu scopul de a o cunoaște mai de aproape și mai bine172.
2.1 O metodă de rugăciune
Obiectul de la lectio este Sfânta Scriptură și de aceea se numește lectio divina . Biblia este cartea prin excelență
de la lectio.
Pentru practicarea cu rod a unei astfel de metode, este nevoie mai întâi o verificare a existenței anumitor
condiții. Înainte de toate este nevoie de silențiu, de stabilitate și de permanența în solitudine, individualizând timpul și
locul cele mai potrivite pentru practicarea unei astfel de metode. Mai mult încă este nevoie să ținem cont că Biblia este
cartea inspirată și deci trebuie să fie citită și interpretată în acel Spirit care a scris-o. Întrucât anumite persoane au
colaborat în mod activ la redactarea ei, va fi important să se caute și să se înțeleagă ceea ce intenționau să spună; aici
ppooaattee îînn ssffâârrșșiitt ssăă ssee ooddiihhnneeaassccăă.. EEssttee,, ddiimmppoottrriivvăă,, mmăărrttuurriiaa ffiiddeelliittăățțiiii ffaațțăă ddee DDuummiinniiccăă aa cceelloorr 4499 ddee mmaarrttiirrii ddiinn
AAbbiitteennee –– oo llooccaalliittaattee îînn aaccttuuaallaa TTuunniissiiee –– ccaarree îînn 330044 aauu pprreeffeerraatt,, ccoonnttrraavveenniinndd iinntteerrddiiccțțiiiilloorr îîmmppăărraattuulluuii
DDiioocclleețțiiaann,, ssăă aacccceeppttee mmooaarrtteeaa ddeeccââtt ssăă rreennuunnțțee llaa cceelleebbrraarreeaa zziilleeii DDoommnnuulluuii.. EErraauu ccoonnșșttiieennțții ccăă iiddeennttiittaatteeaa lloorr șșii
îînnssăășșii vviiaațțaa lloorr ccrreeșșttiinnăă ssee bbaazzaa ppee rreeîînnttââllnniirreeaa îînn aadduunnaarree ppeennttrruu aa cceelleebbrraa EEuuccaarriissttiiaa îînn zziiuuaa mmeemmoorriiaalluulluuii
ÎÎnnvviieerriiii»».. PPee aacceeaassttăă tteemmăă ccff.. șșii TTaarrcchhii,, PP.. –– MMaazzzzaa,, CC.. ((eedd..)),, LLaa ddoommeenniiccaa ee ii ggiioorrnnii ddeellll’’uuoommoo,, SSaann PPaaoolloo,,
CCiinniisseelllloo BBaallssaammoo ((MMII)),, 22000055;; MMaaggrraassssii,, MM.. –– RReeddcclliiffeeee,, TT..,, LL’’aanniimmaa ddeellllaa ddoommeenniiccaa,, EEDDBB,, BBoollooggnnaa,, 22000055;;
PPrroonnzzaattoo,, AA..,, LLaa ddoommeenniiccaa ffeessttaa ddeellll’’iinnccoonnttrroo,, GGrriibbaauuddii,, MMiillaannoo,, 22000055 ((ccuu tteexxtteellee cceellee mmaaii rreecceennttee aallee
MMaaggiisstteerriiuulluuii șșii oo iimmppoorrttaannttăă aannttoollooggiiee ddee tteexxttee))..
116655 BBiiffffii,, II..,, SSaaccrraa SSccrriittttuurraa ee vviittaa eecccclleessiiaallee,, EEDDBB,, BBoollooggnnaa,, 11999944,, pp.. 1177..
116666 IInniizziiaazziioonnee aallllaa ««LLeeccttiioo ddiivviinnaa»»,, EEDDBB,, BBoollooggnnaa,, 11999933,, pp.. 1177..
116677 PPoonnttiiffiicciiaa CCoommmmiissssiioonnee BBiibblliiccaa,, LL’’iinntteerrpprreettaazziioonnee ddeellllaa BBiibbbbiiaa nneellllaa CChhiieessaa,, LLEEVV,, CCiittttàà ddeell VVaattiiccaannoo,, 11999933,,
pp.. 111122..
116688 DDeejjaa OOrriiggeenn îînn sseecc.. IIIIII ccoommppuunneeaa oommiilliiaa ppoorrnniinndd ddee llaa uunn tteexxtt aall BBiibblliieeii cciittiitt îînn mmoodd ccoonnttiinnuuaatt ppee ppaarrccuurrssuull
ssăăppttăămmâânniiii.. EEssttee aatteessttaarreeaa uunneeii pprraaccttiiccii ccoolleeccttiivvee ddee llaa lleeccttiioo ddiivviinnaa..
116699 ««CCoonncciilliiuull îînnddeeaammnnăă ffooaarrttee ssttăărruuiittoorr ppee ttooțții ccrreeddiinncciiooșșiiii,, șșii mmaaii aalleess ppee ccăălluuggăărrii,, ccaa pprriinn cciittiirreeaa ddeeaassăă aa
dduummnneezzeeiieeșșttiilloorr SSccrriippttuurrii ssăă–șșii îînnssuușșeeaassccăă ““îînnaallttaa ccuunnooaașștteerree aa lluuii IIssuuss HHrriissttooss”” ((FFiill 33,, 88))»» ((DDVV 2255)).. PPee vvrreemmeeaa ssaa
SSff.. IIooaann GGuurrăă ddee AAuurr aavveerrttiizzaa:: ««IIaattăă cceeeeaa ccee ssttrriiccăă ttoottuull :: vvooii ccrreeddeețții ccăă lleeccttuurraa BBiibblliieeii eessttee oo ssaarrcciinnăă rreezzeerrvvaattăă
nnuummaaii ccăălluuggăărriilloorr,, îînn ttiimmpp ccee vvooii aavveețții nneevvooiiee mmuulltt mmaaii mmuulltt ddeeccââtt eeii»»,, IInn MMaatttthhaaeeuumm,, 22,, 55,, PPGG 5577,, 3300..
117700 MMaaii ppoott ffii ccoonnssuullttaattee șșii uurrmmăăttooaarreellee nnuummeerree îînn DDOOCCUUMMEENNTTEELLEE CCOONNCCIILLIIAARREE:: DDVV 2211..2255;; PPOO 1133..1188;; PPCC 66;;
AAAA 44;; SSCC 1100..1111..1122..1133..2244..
117711 ««LLeeccttiioo ddiivviinnaa,, îînn ccaarree CCuuvvâânnttuull lluuii DDuummnneezzeeuu eessttee cciittiitt șșii mmeeddiittaatt ppeennttrruu aa ddeevveennii rruuggăăcciiuunnee,, eessttee aassttffeell
îînnrrăăddăăcciinnaattăă îînn cceelleebbrraarreeaa lliittuurrggiiccăă»» ((nnrr.. 11117777;; ccff.. nnrr.. 22770088))..
117722 DDiinn îîmmbbeellșșuuggaattaa bbiibblliiooggrraaffiiee aalleeggeemm uurrmmăăttooaarreellee lluuccrrăărrii:: BBiiaanncchhii,, EE..,, PPrreeggaarree llaa PPaarroollaa.. IInnttrroodduuzziioonnee aallllaa
““LLeeccttiioo DDiivviinnaa””,, GGrriibbaauuddii,, TToorriinnoo,, 1199992233;; CCaannooppii,, AA..MM..,, VVii aannnnuunncciioo uunn mmiisstteerroo,, PPaaoolliinnee,, MMiillaannoo,, 11999955;;
GGaarrggaannoo,, II..,, IInniizziiaazziioonnee aallllaa ««LLeeccttiioo ddiivviinnaa»»,, EEDDBB,, BBoollooggnnaa,, 11999933;; GGaarrggaannoo,, II..,, DDaall ssoorrggeerree ddeell ssoollee aall ssuuoo
ttrraammoonnttoo.. IInniizziiaazziioonnee aallllaa pprreegghhiieerraa ddeellllee oorree ee aallllaa lleeccttiioo ddiivviinnaa,, PPaaoolliinnee,, MMiillaannoo,, 11999933;; GGiiuurriissaattoo,, GG..,, LLeeccttiioo
DDiivviinnaa ooggggii,, SSccrriittttii MMoonnaassttiiccii,, AAbbbbaazziiaa ddii PPrraagglliiaa,, 11998877;; MMaassiinnii,, MM..,, IInniizziiaazziioonnee aallllaa ««LLeeccttiioo ddiivviinnaa»»,,
MMeessssaaggggeerroo,, PPaaddoovvaa,, 11999944 ((== 11998888));; OOuurryy,, GG..MM..,, CCeerrccaarree DDiioo nneellllaa ssuuaa ppaarroollaa.. LLaa lleeccttiioo ddiivviinnaa,, PPaaoolliinnee,,
CCiinniisseelllloo BBaallssaammoo ((MMII)),, 11998877;; RReennzzii,, AA..,, LLaa ssccaallaa ddii GGiiaaccoobbbbee.. IInnttrroodduuzziioonnee aallllaa lleeccttiioo ddiivviinnaa,, CCiittttaaddeellllaa,,
AAssssiissii,, 11999922;; VVeerrlliinnddee,, JJ..MM..,, IInniizziiaazziioonnee aallllaa LLeeccttiioo DDiivviinnaa,, LLDDCC,, LLeeuummaannnn ((TTOO)),, 22000044..
45 intervine contribuția exegezei și ermeneuticii. Biblia este un ansamblu de 73 de cărți, și cu toate acestea constituie o
singură carte, Hristos: este o obligație morală de a nu se pierde din vedere unitatea întregii istorii a mântuirii, de la
origini până la împlinirea sa definitivă. Cititorul, în sfârșit, se va forța să aibă dispozițiile interioare potrivite, printre
care am aminti: umilința, puritatea interioară, inima deschisă și ascultătoare; numai așa va putea să se bucure de
roadele conexate metodei.
Finalitățile care se pot atinge sunt multiple: cea teologală, care favorizează colocviul cu Dumnezeu și care
determină cunoașterea inimii lui Dumnezeu în cuvintele lui Dumnezeu (Sf. Grigore)173; cea cristologică, care conduce
la cunoașterea lui Hristos (cf. Fil 3, 8); cea eclezială, care generează, întinerește și susține o comunitate creștină; cea
antropologică, care îl face «pe omul lui Dumnezeu perfect, pregătit pentru orice faptă bună» (2 Tim 3, 16)174.
Scrie Mario Masini: «Cine pratica metoda de la lectio poate să atingă două nivele: “deplinătatea cărții” sau
“deplinătatea Cuvântului”; primul sfârșește în înțelegerea Cuvântului scris, cel de-al doilea avansează către întâlnirea
cu Cuvântul viu. Lectio divina este autentică când reușește să atingă Cuvântul viu, acela care “arde ca o flacără” (Sir
48, 1)»175.
2.2 O metodă construită din momente diferite
Momentele care caracterizează metoda sunt în număr de patru: lectio, meditatio, oratio, contemplatio . După
gândirea lui Guigo II176, LECTIO cercetează, MEDITATIO găsește, ORATIO cere, CONTEMPLATIO experimentează.
Lectio poartă hrană solidă gurii, meditatio o amestecă și o mărunțește, oratio îi gustă savoarea, contemplatio este
dulceața însăși care oferă bucurie și reînnoire. Lectio rămâne în scoarță, meditatio pătrunde în esență, oratio constă în
cererea plină de dorință, contemplatio în bucuria dulceții atinse.
Lectio. Este lectura textului și înțelegerea acestuia. Este nevoie de o lectură atentă a textului, este chiar mai
bine dacă se poate memora sau cel puțin de a fi transcris de câteva ori. Textul este un țesut (în latină textus înseamnă
țesut) din care trebuie să individualizăm diferitele fire care-l compun. Aici întră în joc analiza gramaticală, logica,
înțelesul cuvintelor.
Meditatio . Constă în efortul de a “mesteca” textul până a-l gusta, sau așa cum se exprimau medievalii, trebuie
să fie “rumegat”. Asemenea unei albine harnice, se culeg sugestiile lucrării precedente și se caută găsirea unui sens
unitar. Devine instructiv în acest punct exemplul Mariei, care păstra în inima sa cuvintele și evenimentele care i se
întâmplau (cf. Lc 2, 19.51). În această etapă se recitește textul în forma actualizată: ce-mi oferă fragmentul citit pentru
viața mea? Cum mă raportez la acesta? Care ar fi comportamentul dacă m-aș găsi în situația descrisă? Cum mă
comport în situații asemănătoare? Meditatio se deosebește de lectio pentru că, în timp ce aceasta este înțelegerea
textului, cea dintâi este adaptarea și actualizarea.
Oratio. Intervine în acest moment rugăciunea. Până când Cuvântul nu este transformat în rugăciune, nu
primește nici un răspuns, nu avem lectio divina . Dumnezeu ni se prezintă prin Cuvânt, noi ne îndreptăm către El în
rugăciune. Aceasta poate să fie de mai multe feluri: adorație, laudă, invocare, mulțumire. Nu este nevoie să inventăm
cuvinte pentru a ne ruga, ci este de ajuns să folosim textul însuși, cu mici adaptări. Dacă, de exemplu, psalmul afirmă
că Domnul este mântuirea poporului său, am putea să ne rugăm astfel: «Tu, Doamne, ești mântuirea noastră ( a mea)».
Este bine să amintim că rugăciunea precede și însoțește metoda de la lectio: dacă Domnul nu deschide inima la
înțelegerea Scripturilor, eforturile noastre sunt inutile; să ne amintim de cei doi ucenici din Emaus (cf. Lc 24, 32) și de
apostoli, care înțeleg numai când Isus le explica Scripturile (cf. Lc 24, 45).
Contemplatio . Traducerea în românește “contemplație” nu redă destul de bine înțelesul pentru că orientează
către lumea misticii. Sf. Benedict nu folosește niciodată acest termen și-l preferă pe acela de “ascultare”. Contemplare
este observarea istoriei în Hristos răstignit și înviat. În latină “contemplare” și “sapere” (= a gusta) sunt sinonime: se
tratează de gustul lucrurilor lui Dumnezeu, pentru că ne găsim în sintonie cu voința sa. Este momentul în care ne
înălțăm către Dumnezeu în actul de dragoste; este momentul interpretării mistice, adică a viziunii177.
2.3 Diferite considerații
Strângem acum în formă rapsodică câteva aprecieri: spunând lectio înțelegem metoda de la lectio divina.
117733 ««DDiissccee ccoorr DDeeii iinn vveerrbbiiss DDeeii ((ÎÎnnvvaațțăă ssăă ccuunnooșșttii iinniimmaa lluuii DDuummnneezzeeuu îînn ccuuvviinntteellee lluuii DDuummnneezzeeuu))»»,, eeppiissttoollaa,, 3311,,
5544,, PPLL 7777,, 770066..
117744 CCff.. GGiiuurriissaattoo,, GG..,, LLeeccttiioo DDiivviinnaa ooggggii,, oopp.. cciitt..,, pppp.. 1100–1155;; GGaarrggaannoo,, II..,, IInnttrroodduuzziioonnee aallllaa ««LLeeccttiioo ddiivviinnaa»»,, oopp..
cciitt..,, pppp.. 1133–2233..
117755 IInniizziiaazziioonnee aallllaa ««LLeeccttiioo DDiivviinnaa»»,, oopp.. cciitt..,, pp.. 99..
117766 CCăălluuggăărr cceerrttoozziinn,, mmoorrtt îînn 11118888,, ccaarree aa ssccrriiss uunnuuii ccoonnffrraattee,, GGeerrvvaazziiee,, SSccrriissooaarree ddeesspprree vviiaațțaa ccoonntteemmppllaattiivvăă ssaauu
SSccaarraa ccăălluuggăărriilloorr,, uunnddee îînnttââllnniimm cceellee ppaattrruu mmoommeennttee ccaarree aauu ddeevveenniitt ccllaassiiccee;; ccff.. tteexxttuulluuii ddiinn SSoouurrcceess
CChhrrééttiieennnneess,, 116633..
117777 ««CCoonntteemmppllaarreeaa ttrreebbuuiiee ssăă nnee ccoonndduuccăă llaa rrăăppiirreeaa bbuunnuurriilloorr iinnvviizziibbiillee,, aașșaa ccuumm ssee ccâânnttăă îînn rruuggăăcciiuunneeaa
iinnttrroodduuccttiivvăă aa CCrrăăcciiuunnuulluuii pprriinn iinntteerrmmeeddiiuull ccuuvviinntteelloorr lluuii PPaauull ((22 CCoorr 44,, 1188)).. OO rrăăppiirree îînn ccrreeddiinnțțăă,, mmaaii ppuuțțiinn
sseennttiimmeennttaallăă șșii sseennzziittiivvăă,, oo rrăăppiirree îînn ccaarree nnee ssiimmțțiimm ssuurrpprriinnșșii rreennuunnțțâânndd llaa ssuurrpprriinnddeerree,, șșii pprriinn iinntteerrmmeeddiiuull ccăărreeiiaa
nnee îînnccrreeddiinnțțăămm îînn ttoottaalliittaattee lluuii DDuummnneezzeeuu»»,, BBiiaanncchhii,, EE..,, PPrreeggaarree llaa PPaarroollaa.. IInnttrroodduuzziioonnee aallllaa ““LLeeccttiioo DDiivviinnaa””,,
oopp.. cciitt..,, pp.. 6655….
46 Părinții Bisericii sunt maeștrii de la lectio pentru că au fost adevărații credincioși și adevărații oameni ai
rugăciunii, înflăcărați de Hristos și de Biserica sa. Pe bună dreptate ei constituie „arhiva noastră de familie” din care
putem să extragem din belșug mărturia credinței trăite și deci secretul sfințeniei.
Scopul de la lectio este acela de a intra în relație cu izvorul de viață pentru a schimba și transfigura viața
noastră.
Lectio este o specie de comuniune, o hrănire spirituală.
Lectio este mai degrabă o mistică decât o tehnică; este mai degrabă căutarea adevărului unei Persoane prin
intermediul contactului cu aceasta decât o lectură de tip intelectual.
Pentru a săvârși lectio avem nevoie de nostalgia lumii invizibile, o specie de apartenență la Ierusalimul ceresc
… Lectio nu poate fi săvârșită fără asceză.
Lectio este o călătorie în viața spirituală interioară, de aprofundare, nu o incursiune turistică asupra panoramei
multor texte cu scopul de a satisface în mod superficial propria noastră curiozitate. Este un efort care produce dulceață
numai dacă este împlinită cu asiduitate, umilință și sacrificiu.
Lectio presupune în orice caz și întotdeauna un spirit specific copilăriei spirituale, o atmosferă liniștită,
netulburată de patimă, o oprire prelungită a inimii în interiorul „cortului mărturiei”, care este Biblia.
Lectio este integrată într-un ansamblu organic din care ea este piesa principală, fără totuși să constituie
întregul.
2.4 Concluzia
S-ar putea ca o primă impresie care să nu aducă cu sine prea multă simpatie acestei metode, considerând-o
complicată sau convenabilă pentru cei aleși. Sunt în schimb amintite anumite experiențe purtate de credincioșii din
parohii pentru a înlătura astfel de impresii și pentru a alunga eventualele îndoieli178. Nu se vrea, de altfel, afimarea că
este vorba de o experiență simplă. Rămâne o experiență posibilă și mai ales recomandată tuturor.
În concluzie, este mult mai util să amintim scopul și roadele care se pot obține în urma unui astfel de exercițiu.
Lectio divina este un mijloc, nu cel din urmă, la dispoziția Spiritului pentru a-i dărui celui care o practică “mintea lui
Hristos”. Teologia ortodoxă exprimă aceste lucruri cu ajutorul a doi termeni caracteristici: «Omul pneumatofor devine
cristofor»179.
3. Un exemplu de lectio divina
Este necesar să amintim că metoda de la lectio divina presupune un exercițiu prelungit, alături de multă
umilință și răbdare. Nu există rețete infailibile, ci numai anumite exemple pe care fiecare trebuie să le personalizeze.
Ajutorul este valabil pentru prima parte, aceea de la lectio, întrucât se pot oferi indicații pentru o mai bună înțelegere a
textului. Tocmai în acest ambient se va mișca exemplul pe care ni l-am propus. Se va încheia cu o serie de întrebări
care au ca drept scop determinarea de la meditatio , care este însușirea și adaptarea textului și ocazia pentru verificarea
vieții. O simplă rechemare finală va sugera transformarea anumitor expresii ale fragmentului în rugăciune, dând
posibilitatea și favorizarea celei de a treia etape, oratio. Nimic nu se poate indica cu privire la contemplatio , pentru că
aparține ambientului strict personal180.
3.1 Lc 24, 13-35: Introducere
Vrem să propunem lectura din Lc 24, 13-35, cunoscutul fragment al celor doi ucenici din Emaus, pe care
evanghelistul Luca îl deține în exclusivitate181. Cei doi ucenici nu împlinesc numai un itinerar material, întrucât se
transferă dintr-un loc în altul, ci mult mai important, desăvârșesc un nou mod de a se raporta la Hristos, mutând
centrul interesului lor. Trec de la presupusa cunoaștere a lui Hristos, așa cum experiența lor miopă a gândit-o, la o
cunoaștere autentică, care se construiește în ei în mod progresiv, datorită intervenției personale a lui Isus. Păseșc din
zona de umbră a Vechiului Testament în zona de lumină a Noului Testament. Dintre cei doi ucenici, unul este
idendificat și poartă numele de Cleopa, în timp ce celălalt rămâne neidentificat: fiecare cititor al evangheliei își va
putea situa propriul nume și nu va întârzia să se identifice, pentru că fiecare trebuie să împlinească itinerarul pe care
cei doi l-au trasat împreună cu misteriosul tovarăș de drum.
Vom împărți episodul în patru părți: după prezentarea personajelor și a circumstanțelor (vv. 13-16) se va
observa o primă etapă în care cei doi ucenici se revelează ca și oameni ai Vechiului Testament prin imaginea care și-
au făcut-o despre Isus (vv. 17-24); în cea de a doua etapă, călătorind cu cel necunoscut, se deschid către un orizont
nou și devin oameni ai Noului Testament (vv. 25-32); partea finală indică rezultatele și consecințele itinerarului (vv.
33-35).
117788 CCff.. ZZeevviinnii,, GG..,, LLaa ““LLeeccttiioo DDiivviinnaa”” lleettttuurraa ddeellllaa BBiibbbbiiaa ppeerr iill ppooppoolloo,, îînn:: UUffffiicciioo CCaatteecchhiissttiiccoo NNaazziioonnaallee
((eeddiițțiiee îînnggrriijjiittăă ddee)),, IIll ppooppoolloo ddii DDiioo iinnccoonnttrraa llaa BBiibbbbiiaa,, LLDDCC,, LLeeuummaannnn ((TTOO)),, 11999955,, pppp.. 4455–6688,, ssppeecc.. pppp.. 5522..5533..
117799 EEvvddookkiimmoovv,, PP..,, LL’’oorrttooddoossssiiaa,, EEDDBB,, BBoollooggnnaa,, 1199881122,, pp.. 116611..
118800 CCff.. aannuummiittee eexxeemmppllee ddee aapplliiccaarree aa mmeettooddeeii îînn GGaarrggaannoo,, II..,, IInniizziiaazziioonnee aallllaa ““LLeeccttiioo ddiivviinnaa””,, oopp.. cciitt..,, pppp.. 6655–
112288..
118811 CCff.. MMaaggggiioonnii,, BB..,, II dduuee ddiisscceeppoollii ddii EEmmmmaauuss ((LLcc 2244,, 1133–3355)),, îînn:: FFaabbrriiss,, RR..,, IInniittiiuumm SSaappiieennttiiaaee.. SSccrriittttii iinn oonnoorree
ddii FFrraannccoo FFeessttoorraazzzzii nneell ssuuoo 7700șș ccoommpplleeaannnnoo,, EEDDBB,, BBoollooggnnaa,, 22000000,, pppp.. 226633–227700..
47
3.2 Personajele și circumstanțele (vv. 13-16)
Suntem în ziua Paștilor, după amiaza. Doi dintre ei , adică doi din grupul celor care ar fi trebuit să fie diferiți,
adică credincioși, abadonează Ierusalimul pentru a merge la Emaus, un sat situat la aproximativ 12 kilometri de orașul
sfânt, probabil localitatea lor natală182. Această îndepărtare are gustul amar al unei înfrângeri, decepția atroce a
situației «totul a luat sfârșit», prăbușirea periculoasă a unei speranțe cultivată cu pasiune pentru o vreme. Cu toate
acestea nu pot să suprime în mod net legătura cu trecutul, care nu se șterge din viața proprie printr-o simplă ștergere cu
buretele, întrucât «vorbeau între ei despre toate cele întâmplate» (v. 14), despre toate acele evenimente a căror
victime au fost într-o măsură oarecare, adică spectatori pasivi decât colaboratori inteligenți și activi.
Dacă reîntoarcerea la Emaus echivalează cu sfârșitul aventurii cu Hristos, nu este adevărat că totul se va
reîntoarce la normalitate fără ropote. Nu se poate sta cu Hristos și apoi să-l abandonezi ca și când nu s-ar fi întâmplat
nimic. Totul s-a sfârșit, dat nu totul este clar iar Hristos continuă să creeze probleme. De aceea conversau iar dialogul
lor este însuflețit, astfel încât conversația se transformă în discuție, adică în prezentarea opiniilor divergente, a
îndoielilor nerezolvate.
Isus s-a apropiat de ei pentru ca itinerarul material să devină un itinerar al credinței care să-i conducă la starea
persoanelor active, care găsesc răspuns la întrebările lor. Isus călătorește împreună cu ei pentru a-i ajuta să crească, să
se deschidă în fața noilor orizonturi și să ofere o semnificație deplină existenței lor. Isus este acolo, aproape de cei doi,
«dar ochii lor erau ținuți să nu-l recunoască» (v. 16). Această afirmație sună ciudat și merită o explicație. Cum este
posibil să nu fie recunoscută o persoană care nu a fost văzută de puține zile, probabil de 72 de ore? Isus se prezintă
probabil camufalt astfel încât să fie imposibil de a fi recunoscut? Cred că nu . Și atunci de ce acest aspect este prezent
mereu în timpul aparițiilor, astfel încât ucenicii se tem că văd o fantasmă iar Magdalena în grădină nu-l recunoaște pe
Isus și îl confundă cu grădinarul? Răspunsul la aceste întrebări legitime stă în misterul învierii lui Isus care, pentru a fi
câtuși de puțin înțeleasă, trebuie să fie pusă în relație cu alte învieri din Evanghelie.
Învierea lui Isus se distinge în mod net de altele, pentru că Isus învie pentru a nu mai muri niciodată183. El nu
își reia viața de dinainte întreruptă de moarte, ci intră într-o condiție nouă, condiția Spiritului Sfânt. Trupul, real,
trăiește într-o situație care nu-i mai permite să sufere, să îmbătrânească; o situația care nu mai presupune îngrijirile
normale ale trupului: acesta nu mai are nevoie să mănânce, să se odihnească, să ocupe spațiu184. Trupul lui Isus este
trupul glorificat, trupul vieții celei noi, dar din partea lui Dumnezeu. Există deci o diveristate între trupul celor doi
ucenici și cel al lui Isus care călătorește împreună cu ei: aparțin a două realități diferite, unul lumii pământești, celălalt
lumii dumnezeiești. Acum, nu se poate avea acees la realitatea dumnezeiască dacă Dumnezeu însuși nu face posibil
acest lucru și cei doi nu pot să-l recunoască pe Isus deoarece ochii trupului lor omnesc nu sunt în măsură să
recunoașscă trupul glorificat al lui Hristos cel Înviat. Omul nu poate doar cu forțele sale să descopere identitatea dintre
Răstignitul de ieri și Înviatul de azi. Această identitate este posibilă numai acelora care sunt abilitați de către Hristos;
în lumea dumnezeiască se intră doar prin har care este darul lui Dumnezeu. Numai cine primește acest dar poate să-l
recunoască pe Isus iar darul este dăruit celui care progresează pe itinerarul credinței. Isus prin prezența sa ajută tocmai
la această străbatere a celor doi ucenici, care trebuie să treacă de la o cunoaștere anticotestamentară la o cunoaștere
neotestamentară a lui Mesia Isus.
3.3 Prima etapă: Ceea ce ei gândeau și sperau
Oameni ai Vechiului Testament (vv. 17-24)
Este ușor și ceva normal să ne construim un Hristos pe măsură, capabil să intre fără prea mari eforturi în
schemele și programele noastre. Un astfel de Hristos nu ne deranjează de loc și poate fi acceptat fără probleme. Dar
acesta nu este Hristosul autentic, cel care ne ajută să pătrundem în noutatea vieții, să pășim pe calea descoperii. Este
nevoie mai întâi să înlăturăm un astfel de Hristos, care nu este Hristos, ci idolul comod pe care ni l-am făcut pentru
noi, pe măsura și asemănarea noastră.
La această ispită au cedat și cei doi ucenici care în această etapă a itinerarului sunt invitați să-și manifeste
ideile lor. Dialogul începe cu o provocare din partea lui Isus, care țintește tocmai să distrugă idolul pe care cei doi și l-
au făcut. Isus ia inițiativa pentru a intra în dialog cu ei: «Ce înseamnă aceste cuvinte pe care le schimbați între voi pe
drum?» (v. 17). Primul răspuns, instantaneu și nechibzuit, descoperă o uimire iritabilă: «Numai tu ești străin în
Ierusalim și nu știi cele petrecute în zilele acestea?» (v. 18). Prin acel «Ce anume?» a lui Isus este expusă premisa
pentru ca cei doi să se deschidă în fața călătorului necunoscut, manifestându-și sentimentele și concepțiile lor pe care
și le-au făcut despre Isus. Este un mod, din punct de vedere pedagogic foarte potrivit, care permite celor doi să se
118822 FFooaarrttee ccoonnttrroovveerrssaattăă eessttee iiddeennttiiffiiccaarreeaa llooccaalliittăățțiiii EEmmaauuss;; aassttăăzzii ssuunntt ddoouuăă cceennttrree ddiinnttrree cceellee mmaaii vviizziittaattee:: EEll
QQuubbeeiibbee șșii AAmmwwaass..
118833 EEvvaanngghheelliiaa nnee ccoommuunniiccăă ttrreeii mmiinnuunnii ddee îînnvviieerree ssăăvvâârrșșiittee ddee IIssuuss:: îînnvviieerreeaa lluuii LLaazzăărr ((ccff.. IInn 1111,, 11–4444)),, îînnvviieerreeaa
ffiiuulluuii vvăădduuvveeii ddiinn NNaaiinn ((ccff.. LLcc 77,, 1111–1177)) șșii îînnvviieerreeaa ffiiiicceeii lluuii IIaaiirr ((ccff.. MMcc 55,, 2211–4433)).. AAcceessttee ttrreeii ccaazzuurrii pprreezziinnttăă
ppeerrssooaannee ccaarree ddaattoorriittăă iinntteerrvveennțțiieeii lluuii IIssuuss,, ssee rreeîînnttoorrcc llaa vviiaațțăă,, îîșșii rreeiiaauu vviiaațțaa ppee ccaarree mmooaarrtteeaa aa îînnttrreerruupptt–oo ppee
nneeaașștteeppttaattee,, ddaarr,, dduuppăă uunn aannuummiitt ttiimmpp,, vvoorr mmuurrii ddiinn nnoouu,, ppeennttrruu ccăă aacceessttaa eessttee ddeessttiinnuull ttrruuppuulluuii nnoossttrruu ccaarree
îîmmbbăăttrrâânneeșșttee,, ssee iissttoovveeșșttee șșii ssee ccoonnssuummăă..
118844 IIssuuss ssee aarraattăă uucceenniicciilloorr ffăărrăă ssăă iinnttrree ppee uușșăă,, ccff.. IInn 2200,, 1199..2266..
48 încredințeze, să-și deschidă sufletul, să-și prezinte acele îndoieli complicate care fac ca conștiința lor să devină opacă
și tulburată. Între timp, discursul cu privire la evenimentele recente crează o punte de solidaritate între cei doi și
călător iar itinerarul se îmbogățește cu un interes înflăcărat.
Cei doi expun într-un cadru sintetic dar complet imaginea despre Isus care s-a conturat în mod progresiv în
viața lor:
a) Față de Isus nutreau o mare stimă pentru că îl considerau profet, titlu calificat atribuit marilor oameni ai
istoriei lui Israel. Măreția sa era legată atât ceea ce privește cuvântul cât și activitatea (minunile); lucrarea sa era
extraordinară și îl acredita atât în fața lui Dumnezeu cât și în fața poporului.
b) Cei doi își exprimau disocierea faptelor care au permis precipitarea situației, întrucât responsabilii sunt
«arhiereii și conducătorii noștri» (v. 20). Patima și moartea sunt considerate ca și un incident neprevăzut și cu atât
mai puțin dorit, o fatalitate tragică a cărui victimă a fost Isus.
c) Moartea și cu atât mai mult moartea pe cruce au aruncat o umbră asupra persoanei lui Isus și au știrbit, dacă
nu chiar au distrus încrederea robustă pusă în el. Nici un evreu nu putea să uite condamnarea severă a Legii: «este
blestemat de Dumnezeu cel spânzurat pe lemn» (Dt 21, 23).
d) «Noi speram că el este cel care trebuia să elibereze Israelul» (v. 21): este fraza cheie, revelatoarea
mentalității anticotestamentare a celor doi, pentru care Isus trebuia să fie Mesia cel politic, eliberatorul în sens uman,
acela pe care toți puteau să-l vadă și să-l înțeleagă, acela pe care toți îl așteptau să restituie lui Israel prestigiul său de
pe vremuri, eliberându-l de supunearea față de Romani. Verbul grec folosit exprimă «o speranță de eliberare în cheia
restaurării naționale (ca și în Fap 1, 6)185»: este o așteptare care circula printre Evrei, chiar și printre mulții ucenici ai
lui Isus. La aceasta se adaugă inconciliabilitatea mentalității ebraice privind suferința/moartea cu putere/viața lui
Dumnezeu: dacă Isus era trimisul lui Dumnezeu trebuia să fie părtaș la puterea și viața sa și deci nu putea nici să
sufere și nici să moară. Cât de profund înrădăcinate au fost aceste idei anticotestamentare o demonstrează faptul că
„noutatea” nu este nici acceptată și nici trăită: mormântul gol, mărturia femeilor, confirmarea din partea ucenicilor,
totul cade în gol fără a lăsa cea mai mică întipărire. Impermeabili și refractari la orice noutate care nu intră în
schemele lor, cei doi lasă să precipiteze totul în indiferență sau cel mult, a tulburării de moment, incapabil de a da
naștere din nou încrederii și speranței. Cei doi, la fel ca și alții, se încăpățânează să vadă un cadavru, un „el” care să fie
doar una dintre multele victime ale morții. Sunt fermi și stagnanți în concepțiile lor, în orizontul lor limitat de oameni
ai Vechiului Testament.
Atitudinea lor închisă, lipsa de disponibilitate față de o realitate care totuși orientează către ceva nou, are ca și
consecință crearea unei dezolări interioare care se reflectă la exterior prin tristețea feței. Sunt oameni ai Vechiului
Testament, sunt oameni triști.
3.4 A doua etapă: Isus îi ajută să gândească și să spere în el. Oameni ai Noului Testament (vv. 25-32)
Se cere o schimbare radicală. Acum nu mai sunt cei doi ucenici care vorbesc, să spună ceea ce gândesc despre
Isus, ci este el cel care revelează ceea ce trebuiau să gândească pentru a porni la drum și a accepta mesajul și noutatea
învierii. Cei doi se lasă antrenați, acceptă de a fi instruiți de cuvintele și gesturile necunoscutului și, aproape fără a
conștientiza pe deplin, maturizează concluzii care de unii singuri nu le-ar fi descoperit niciodată.
Pelerinul care mai întâi a provocat discursul și care până în acest stadiu a rămas în ascultare, ia cuvântul acum.
Începutul este dur pentru că trebuie să fărâmițeze o rezistență creată între realitate și cei doi: sunteți «nepricepuți»
(încapabili de a înțelege) și «greoi de inimă» (încăpățânați, îndărătnici în fața mărturiei) când în fața unui cuvânt
autorizat și autentic cum este cuvântul profetic, nu se pornește la drum în vederea căutării unui orizont nou. Sunt
nepricepuți și greoi de inimă când, cu încăpățânare, nu se vrea citirea semnelor vremurilor – cuvântul lui Dumnezeu
scris în evenimente – și se rămâne prizonieri ai propriilor scheme, șubreziți și depășiți.
Isus începe pentru cei doi și cu cei doi o călătorie entuziastă prin intermediul cuvântului profetic, care prinde
întreaga vigoare în fraza «nu trebuia Hristos să sufere acestea și să intre în gloria sa?» (v. 26). Este anunțată crucea
ca și instrument al răscumpărării și al mântuirii, este prezentată moartea ca și sâmbure al vieții. Scrie Ioan Paul II în
Enciclica Dives in misericordia: «Crucea este cea mai profundă plecăciune a Divinității asupra omului și asupra a ceea
ce omul numește destinul său nefericit. Crucea este ca și o atingere a iubirii veșnice asupra rănilor celor mai dureroase
ale existenței pământești a omului». Aici se găsește inima creștinismului, centrul propulsor al Noului Testament.
Întreaga structură a fragmentului se rotește în jurul acestei fraze ca în jurul axei sale; de la aceasta se mișcă în formă
egală și simetrică toate celelalte părți186.
Ce fragment din Lege sau din profeți a citat Isus? Textul evanghelic nu se exprimă iar nouă nu ne rămân decât
ipotezele. Probabil a amintit Psalmul 22 citat de el pe cruce: «Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai
118855 RRoosssséé,, GG..,, IIll VVaannggeelloo ddii LLuuccaa,, CCiittttàà NNuuoovvaa,, RRoommaa,, 11999922,, pp.. 11002244.. VVeerrbbuull ggrreecc llyyttrroooo ((lluuttrrÒÒoommaaii)) ppooaattee ffii cciittiitt
șșii îînn TTiitt 22,, 1144 șșii 11 PPtt 11,, 1188,, uunnddee aarree sseemmnniiffiiccaațțiiaa rreelliiggiiooaassăă aa rrăăssccuummppăărrăărriiii îîmmpplliinniittee ddee HHrriissttooss pprriinn mmooaarrtteeaa șșii
îînnvviieerreeaa ssaa..
118866 CCff.. aarrttiiccoolluull lluuii SSrr.. JJeeaannnnee DD’’AArrcc,, UUnn ggrraanndd jjeeuu dd’’iinncclluussiioonn ddaannss ««lleess ppèèlleerriinnss dd’’EEmmmmaaüüss»»,, NNRRTT 9999 ((11997777)),,
pppp.. 6622–7766..
49 părăsit?» (Mt 27, 46)187. Foarte probabil că Isus a citat din cântările Servului lui Iahve, în special al patrulea, unde se
proclamă pentru prima dată într-o formă atât de clară ispășirea vicară: unul moare pentru alții. Se afirmă pentru prima
dată într-un mod foarte clar că suferința poate să aibă valențe răscumpărătoare: «El fusese străpuns pentru păcatele
noastre și zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră și prin rănile lui noi toți ne-
am vindecat» (Is 53, 5). Comunitatea creștină primară, instruită de Maestrul său, va învăța să stabilească identitatea
între Isus din Nazaret și Servul lui Iahve: așa va face printre alții și Filip care, întrebat de trezorierul curții etiopiene cu
privire la acest pas controversat al lui Isaia, va răspunde vestindu-l pe Hristos Isus (cf. Fap 8, 35).
Întrucât tocmai suferința inclusă, moartea înțeleasă ca și suferința supremă, crea dificultăți. Trebuie să
presupunem că Isus a insistat asupra acestui aspect. Se urmărea demonstrarea faptului că suferința nu era în mod
necesar un semn al îndepărtării de Dumnezeu și o caracteristică a josniciei, ci putea să se înalțe la statutul neînchipuit
al instrumentului de mântuire. Isus nu a venit să explice suferința în formă abstractă, nici să o elimine, ci să o
completeze cu prezența crucii sale și de atunci «toată suferința care există în lume nu este suferința agoniei, ci durerea
nașterii» (P. Claudel). Printr-un minicurs exegetic improvizat Isus a căutat să explice acest adevăr sublim celor doi
ucenici. Se tratează de fapt în a pune în lumină dragostea și vigoarea vieții acolo unde mereu împărățea puterea
sinistră a întunericului, a urii și a morții. Isus învață cum să înțelegem misterul vieții (învierea) pornind de la suferință
și moarte. Face acest lucru deschizându-le inteligența lor în fața înțelegerii Scripturilor și pășind împreună cu ei; îi
ajută să împlinească acel pas decisiv care îi conduce dincolo de simpla realitate a morții pentru a vedea dintr-o dată
lumina vieții.
Isus exegetul a inaugurat un nou mod de a face școală: este școala vieții, școala maestrului care pășește
împreună cu ucenicii către orizonturi neexplorate și de neînchipuit, acolo unde înflorește viața în primăvara veșnică a
lui Dumnezeu.
Au înțeles cei doi lecția? Încercarea lui Isus de a merge mai departe (cf. v. 28) are rolul unui mini-examen,
anexă la minicursul biblic care abia s-a încheiat. Spontan și logic apare «Rămâi cu noi» (v. 29). Prezența lui Isus nu
numai că nu plictisește, ci dimpotrivă este o prezență plăcută. Acest călător misterios a deschis perspective noi, a
ajutat la înțelegerea realității în profunzime și cu ochi noi. Atunci totul are sens, atunci suferința și moartea sunt
valorizate în proiectul lui Dumnezeu. Dorința de a-l reține pe oaspete înseamnă că cuvintele sale au fost înțelese și
acceptate. Examenul este depășit într-o formă strălucitoare.
Isus acceptă invitația de a rămâne pentru că misiunea sa nu s-a încheiat încă. El vrea să amintească că
itinerarul începe cu Scriptura și se încheie, dimpotrivă, își are punctul culminant în acțiunea sacramentală a frângerii
pâinii. «Și, pe când stătea la masă cu ei, luând pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o și le-a dat-o lor» (v. 30). Isus a
celebrat Euharistia, sau în mod simplu a repetat gesturile pe care tatăl de familie le săvârșea înainte de începerea uneia
dintre mesele zilei? Specialiștii în domeniu sunt împărțiți în ce privește această acțiune săvîrșită de Isus, deoarece din
punctul de vedere al unora s-ar trata de o adevărată consacrare euharistică, pentru alții de o simplă binecuvântare188.
Totuși asupra unui lucru sunt toți de comun acord: Luca în prezentarea acestui fragment folosește terminologia
«frângerea pâinii» , care în faptele Apostolilor desemnează, în calitate de termen tehnic, celebrarea euharistiei189.
Citim în cartea faptele Apostolilor: «Erau stăruitori în învățătura apostolilor și în comuniunea fraternă, la frângerea
pâinii și la rugăciune» (2, 42). Dată fiind această afinitate terminologică, putem să considerăm că Luca prezintă gestul
lui Isus ca și o acțiune sacramentală. Avem astfel Scriptura și Euharistia ca și elemente indispensabile în ceea ce
privește întâlnirea, acceptarea și recunoașterea lui Hristos.
În acest stadiu «li s-au deschis ochii și l-au recunoscut, dar el s-a făcut nevăzut dinaintea lor» (v. 31). Înainte
îl vedeau și nu-l recunoșteau, acum îl recunosc dar nu-l mai văd. Nu doresc nici măcar să-l vadă pentru că a fi intrați în
lumea sa prin intermediul înțelegerii și adeziunii, nu mai presupune un contact material, contribuția simțurilor. Când
au acceptat ideea suferinței (a muri din dragoste) au putut înțelege ceva din misterul Paștilor. Solicitați de misteriosul
călător, au parcurs acel itinerar care i-a condus la abdicarea ideii unui mesia politic pentru a-și însuși ideea unui mesia
care prin suferință și prin moarte învinge păcatul și îl eliberează pe om. Acum sunt oameni ai Noului Testament
deoarece au acceptat pe Hristos care suferă, moare și învie. Numai în acest moment, după ce Hristos i-a pregătit și a
abilitat să intre în sfera vieții noi cea în Spirit, pot să stabilească identitatea dintre cel răstignit de ieri și cel înviat de
astăzi.
Emaus, locul inițial al destinației și mormântul speranțelor, se colorează de încredere. Itinerarul nu se încheie,
ci la Emaus s-a înseninat orizontul iar viața și-a reluat pulsul. Palpitația a fost remarcată atunci când se citeau și se
înțelegeau Scripturile într-o formă nouă: «Oare nu ne ardea inima în noi când ne vorbea pe drum și ne explica
Scripturile?» (v. 32). Când trăiau în limitarea Vechiului Testament, îndoieli și nesiguranțe își făceau loc pe chipul lor
cu caracteristici specifice tristeții, opacității, a incapacității de a face legătura într-un ansamblu armonios a elemetelor
118877 PPrriimmaa ppaarrttee aa ppssaallmmuulluuii eessttee ddeessttuull ddee îînnttuunneeccaattăă,, ppuurrttâânndd îînnccăărrccăăttuurraa lluummiinniiii ssiinniissttrree aa aabbaannddoonnuulluuii șșii aa
mmoorrțțiiii.. CCeeaa ddee aa ddoouuaa îînn sscchhiimmbb,, ssee ddeesscchhiiddee îînnccrreeddeerriiii șșii ssppeerraannțțeeii mmaarrccaattăă ddee aașștteeppttaarree,, ttiiccssiittăă ddee vviiaațțăă.. NNuu eessttee
ssttrriiggăăttuull ssuuffooccaatt aall uunnuuii mmuurriittoorr ddiissppeerraatt,, ccii ddoorriinnțțaa aarrzzăăttooaarree aa aacceelluuiiaa ccaarree îînnccrreeddiinnțțeeaazzăă ttoottuull nneecceerrcceettaatteeii
vvooiinnțțee ddiivviinnee..
118888 AAcceeaassttaa eessttee ppoozziițțiiaa lluuii RRoobbiinnssoonn,, BB..PP..,, TThhee PPllaaccee ooff tthhee EEmmmmaauuss SSttoorryy iinn LLuukkee–AAccttss,, NNTTSS 3300 ((11998844)),, 448811–449977..
118899 CCff.. SSaabboouurriinn,, LL..,, IIll VVaannggeelloo ddii LLuuccaa,, PPiieemmmmee,, CCaassaallee MMoonnffeerrrraattoo ((AALL)),, 11998899,, pp.. 337722;; EErrnnsstt,, JJ..,, IIll VVaannggeelloo
sseeccoonnddoo LLuuccaa,, IIII,, MMoorrcceelllliiaannaa,, BBrreesscciiaa,, 11998855,, pp.. 992299..
50 pe care le oferea realitatea. Acum, dimpotrivă, este casa bucuriei arzătoare și explozive, înțelegerea luminoasă care
permite integrarea în planul lui Dumnezeu, realizat de Mesia Isus și preanunțat de Scripturi: «Biblia este o singură și
mare carte, unde totul se desfășoară prin forța întregului» (M. Buber). Doar acum, după descoperirea și acceptarea lui
Mesia așa cum Isus li l-a prezentat lor, pot să se considere oameni al Noului Testament; întrucât aparțin Noului
Testament, sunt oameni cu inima plină de bucurie.
3.5 Rezultatul itinerarului (vv. 33-35)
Este vremea potrivită pentru a-și schimba sentimentele, vremea potrivită pentru a conștientiza că au parcurs
acel itinerar și au fost transformați în oameni noi, motiv pentru care, în grabă se întorc la Ierusalim pentru a face
cunoscută experiența pe care au trăit-o. Descoperirea lui Hristos determină în mod necesar schimbarea în vestitori,
misionari190. Nu sunt valabile justificările, deși adevărate, cu privire la oboseală și ora târzie: pornesc din nou pentru a
împlini cu inima înflăcărată acel itinerar pe care cu câteva ore în urmă l-au parcurs triști și în retragere. Se reîntorc la
Ierusalim să vestească că itinerarul lor către Emaus nu a fost doar și numai o mutare dintr-un loc în altul, cât mai
degrabă itinerarul de la o viziune miopă a lui Mesia la o viziune profundă, liniștită și completă a realității trăite de ei și
neînțeleasă. Toate acestea au fost posibile datorită pelerinului misterios care unindu-se cu ei în drumul către Emaus, i-
a ajutat să pășească către Noul Testament acceptând ca și indispensabilă trecerea prin intermediul suferinței, a dăruirii
totale, deoarece așa învață Scripturile și aceasta înseamnă frângerea pâinii.
Este chiar adevărată experiența de la Emaus sau cei doi sunt victime ale unei halucinări? Nu ar putea să fie
victimele inocente și neputincioase ale unei speranțe consumate care acum se prezintă sub umbra realității? Nu ar
putea să fie un mod pentru a continua în timp o iluzie care a dat viață unei aventuri minunate? Este adevărat că sunt în
doi și ajung la aceleași concluzii, dar se cunosc și halucinații colective, fanatisme în masă. Ar fi putut să se întâmple
ceva asemănător și celor doi?
Textul nu pătrunde în problematice psiho-patologice; spune simplu că cei doi «s-au ridicat și s-au întors la
Ierusalim. I-au găsit adunați pe cei unsprezece și pe cei care erau cu ei» (v. 33). Cei doi s-au întors printre prietenii de
pe vremuri, printre aceia care împărtășeau aceeași încredere în Isus, printre aceia care au trăit tragedia din acea Vineri
și consecventa prăbușire a speranțelor. Cei doi sunt primiți de prietenii descurajați de ieri cu un strigăt triumfător:
«Domnul a înviat într-adevăr și s-a arătat lui Simon» (v. 34). Vestirea Domnului înviat apărut lui Simon devine
sigiliul garanției autenticității experienței lor. Ubi Petrus, ibi ecclesia (unde este Petru, acolo se găsește Biserica):
prezența lui Simon Petru conferă unitate organică și eclezială grupului de prieteni ai lui Isus; experiența lui Petru
devine elementul normativ pentru experiența celorlalți care se recunosc în Biserica lui Isus. În comunitatea
bisericească prezidată de Petru cei doi sunt primiți și ascultați: experiența lor reprezintă o bogăție carismatică care
aduce o lumină succesivă în comunitatea eclezială; comunitatea eclezială primește și certifică ca și reală și autentică
experiența lor. Hristos înviat dăruiește prezența sa și recunoașterea sa autorității dar și supușilor, în centru la fel ca și
la periferie, pentru ca toți împreună să ajungă la identitatea celui Răstignit de ieri cu cel Înviat de astăzi și toți
împreună, ca și comunitate care primește și urmează pe Hristos, să fie capabili să vestească întotdeauna și oriunde pe
străzile lumii: «Evenimentul pascal cu toate că este stânca propovăduirii creștine, reprezintă acum inima vieții
comunitare»191.
Toți oamenii care citesc minunata pagină a povestirii celor doi ucenici de la Emaus sunt invitați să străbată din
nou aceeași cale care conduce la o cunoaștere mereu mai completă și personală a lui Hristos: cunoscându-l pentru a-l
vesti și mărturisi. Așa a făcut Cleopa, așa face fiecare creștin care vrea să se identifice cu anonimul camarad al lui
Cleopa.
3.6 De la text la viață (meditatio)
Următoarele întrebări au ca scop demonstrarea trecerii de la analiza textului la verificarea în propria viață de
creștini a textului însuși.
Este bine să amintim valoarea relativă și exemplificativă a întrebărilor propuse. Fiecare, cunoscându-se pe
sine însuși, poate să-și pună întrebări mai pertinente și mai adevărate. Pentru a solicita meditația personală și pentru a
declanșa această parte a metodei de la lectio divina sunt propuse următoarele interogative, pe care fiecare le va aranja
sau orienta după specificul propriei vieți.
Dincolo de exemplificare, trebuie amintită necesitatea de a trece de la lectura și înțelegerea textului la
aplicarea la viața persoanlă. În caz contrar, textul oferă doar o oportunitate cu caracter informativ și cultural.
1. Sunt și eu pe drum, la fel ca și cei doi ucenici din Emaus? În
ce direcție mă mișc? Cu cine călătoresc?
119900 CCoonncciilliiuull VVaattiiccaann IIII aa ssuubblliinniiaatt îînn mmoodd aammpplluu nnaattuurraa mmiissiioonnaarrăă aa BBiisseerriicciiii șșii iimmpplliiccaarreeaa ffiieeccăărruuii ccrreeșșttiinn::
««BBiisseerriiccaa îînnttrreeaaggăă ffiiiinndd mmiissiioonnaarrăă șșii ooppeerraa eevvaanngghheelliizzăărriiii ffiiiinndd oo îînnddaattoorriirree ffuunnddaammeennttaallăă aa PPooppoorruulluuii lluuii
DDuummnneezzeeuu»» ((AAGG,, 3355)).. AA ssee ccoonnssuullttaa șșii EEnncciicclliiccaa lluuii IIooaann PPaauull IIII,, RReeddeemmppttoorriiss MMiissssiioo ((0077..1122..11999900)) îînn ccaarree,,
pprriinnttrree aalltteellee,, ssee aaffiirrmmăă ccăă ««CCrreeddiinnțțaa ssee îînnttăărreeșșttee ddăărruuiinndd–oo»» ((nn.. 22))..
119911 OOrrtteennssiioo DDaa SSppiinneettoollii,, LLuuccaa,, CCiittttaaddeellllaa,, AAssssiissii,, 1199994433,, pp.. 773377..
51
2. Pot să povestesc unui prieten, în puține fraze, crezul meu
religios? Cine este pentru mine Isus? Cum intră în istoria mea
personală?
3. Risc să-mi construiesc un Hristos după propria măsură, după
propriile mele gusturi sau nevoi? Verific ca să fie Hristos din
evanghelie propovăduit de Biserică și mărturisit în credința
laborioasă a multor persoane? Accept numai pe Hristos înviat
sau și pe acela al patimilor și a morții? Cu cine îmi verific
veridicitatea credinței mele?
4. Vestirea experienței creștine a fost făcută de cei ucenici,
adică în comuniune. Fac referire la vreun grup eclezial? Care?
Ce primesc și ce ofer? Sunt capabil să mărturisesc cu alții și
altora credința mea? Îmi amintesc vreun exemplu? Aplic
principiul enciclicei Redemptoris Missio după care «credința
se întărește dăruind-o» (n. 2)?
5. Experiența personală a celor doi ucenici se confruntă și se
îmbogățește cu experiența eclezială a lui Petru și a celorlalți
apostoli. Îmi trăiesc viața creștină asemenea unui navigator solitar
sau sunt conștient de a fi parte activă a unui trup viu care se
numește Biserica? Care este raportul meu cu Biserica? Cum
reprezint eu Biserica în viața de toate zilele?
3.7 Pentru rugăciune (oratio)
În această fază de la lectio este nevoie să individualizăm anumite fraze din fragment care pot fi folosite ca și
rugăciune. De exemplu: «Rămâi cu noi (Doamne) că se lasă seara »; «Domnul a înviat într-adevăr». Repetarea frazei,
ca și o rugăciune scurtă, devine un exercițiu de rugăciune, și este destul de ușor.
Se poate și transforma vreo frază a fragmentului, aplicând-o la propria persoană192. Exemplu: «Doamne
călătorește cu mine când mă duc trist către Emaus-ul meu și descoperă-mi semnificația Cuvântului tău»; «Doamne, cât
sunt de nepriceput și greoi de inimă la înțelegerea Cuvântului tău»; «Doamne, așează-te la masă cu mine, și dăruiește-
mi din pâinea ta de viață»; «Îți mulțumesc Doamne, că pășești cu mine pentru a-mi ilumina orbirea mea»; «Îți
mulțumesc Doamne, că manifești multă răbdare cu mine și aștepți până când am înțeles»; «Ești tu, Doamne, darul care
încântă de bucurie inima».
4. Către sfârșit … Două citate cu autoritate
Considerăm oportun și convenabil să încheiem aceste note care au încercat să situeze Cuvântul lui Dumnezeu în viața
Bisericii cu două citate cu autoritate.
La întrebarea: «Ce rol are Sfânta Scriptură în viața Bisericii?», Catehismul Bisericii Catolice Compendiu
răspunde: «Sfânta Scriptură dăruiește susținere și vigoare vieții Bisericii. Este, pentru fiii săi, soliditatea credinței,
hrană și izvor de viață spirituală. Este sufletul teologiei și al propovăduirii pastorale. Spune psalmistul: ea este „făclie
pentru pașii mei și lumină pentru cărările mele” (Ps 119, 105). De aceea Biserica îndrumă la lectura frecventă a Sfintei
Scripturi, pentru că „ignorarea Scripturilor înseamnă ignorarea lui Hristos” (Sf. Ieronim)» (CBCC, n. 24).
Cel de al doilea citat este luat din Dei Verbum : «Biserica a venerat întotdeauna dumnezeieștile Scripturi, după
cum a venerat și însuși Trupul Domnului, neîncetând, mai ales în Liturgia sacră, să primească Pâinea Vieții atât de la
masa cuvântului lui Dumnezeu cât și de la aceea a Trupului lui Hristos și să o dea credincioșilor. Ea le-a considerat și
le consideră, unite cu Sfânta Tradiție, drept regula supremă a credinței sale deoarece, fiind inspirate de Dumnezeu și
consemnate în scris o dată pentru totdeauna, ele ne comunică, în mod imuabil, Cuvântul lui Dumnezeu însuși, iar în
cuvintele profeților și ale Apostolilor fac să răsune glasul Spiritului Sfânt. Întreaga propovăduire a Bisericii, ca și
religia creștină însăși, trebuie să fie așadar hrănită și călăuzită de Sfânta Scriptură… Este necesar ca toți clericii, în
primul rând preoții lui Hristos și toți ceilalți, să se atașeze de Scriptură prin lectură asiduă și prin studiu atent… Să nu
uite însă că citirea Sfintei Scripturi trebuie însoțită de rugăciune, ca ea să devină un dialog între Dumnezeu și om; căci
“vorbim cu El când ne rugăm și Îl ascultăm când citim cuvintele dumnezeiești”» (DV 21 și 25).
119922 EEssttee ddee aajjuunnss ssăă aaddăăuuggăămm uunn ““nnooii”” șșii rruuggăăcciiuunneeaa îîșșii aassuummăă iimmeeddiiaatt oo vvaalleennțțăă ccoommuunniittaarrăă..
52 Capitolul X
Biblia și evanghelizarea
Evanghelizarea aparține însăși vieții Bisericii, așa cum amintește Paul VI în exortația apostolică Evangelii
Nuntiandi : „Evanghelizarea reprezintă însuși harul și vocația Bisericii, identitatea sa cea mai profundă” (EN, 14). Nu
este ușor să explici în câteva cuvinte ce este evanghelizarea; așa este ea văzută de un autor al secolului IV, Eusebiu din
Cezarea, într-unul din comentariile sale biblice: «Vocea celui care strigă în pustiu: ’Pregătiți…’ (Is 40,3). Pregătirea
este evanghelizarea lumii, este harul mângâierii. Acestea comunică omenirii cunoașterea mântuirii lui Dumnezeu…
’Urci un munte înalt, tu care aduci vești bune în Sion…’ (Is 40,9)… A cui este chipul care aduce vești bune dacă nu al
grupului de evanghelizatori? Și ce semnifică evanghelizarea dacă nu a aduce tuturor oamenilor, și mai ales celor din
orașul lui Iuda, vestea bună a venirii lui Hristos pe pământ»193.
Variate sunt metodele și diverse sunt mijloacele adoptate. Dorim să ne fixăm atenția asupra Bibliei,
considerând-o mai întâi ca instrument al dialogului ecumenic, apoi ca mijloc pentru a restabili adevărul în marasmul
noilor grupuri religioase și, în sfârșit, ca element principal în acțiunea noii evanghelizări.
1. Biblia și ecumenismul
Chiar dacă mișcarea ecumenică are origini destul de recente, strădania de a aduna la un loc poporul lui
Dumnezeu își găsește ecou în Biblie.
Unitatea și comuniunea poporului ebraic sunt o premisă și o condiție pentru a se putea verifica alianța cu
Dumnezeu. Doar cel ce este fidel alianței se poate numi poporului lui Dumnezeu; ceilalți sunt o ramură laterală,
uscată. Istoria paralelă din timpul monarhiei dovedește acest lucru194: regatul de sud cu capitala la Ierusalim și regatul
de nord cu capitala la Samaria dau viață la două istorii paralele de valoare inegală; este istorie adevărată doar cea a
regatului de sud, fidel alianței. Toate încercările de amestecare a raselor și religiilor sunt puternic criticate, după cum
demonstrează referirile la samariteni; Isus însuși, deși foarte indulgent și plin de iubire față de ei195, va fi tranșant cu
samarineanca: « Voi adorați ceea ce nu cunoașteți, noi adorăm ceea ce cunoaștem, deoarece salvarea vine de la Iudei»
(In 4, 22). În legătură cu exemplul lui Isus trebuie luate în considerare în mod înțelept cele două coordonate, a
integrității adevărului și a plenitudinii iubirii.
Isus s-a rugat pentru unitate recomandând că «toți suntem una» (In 17,21)196. Dorința sa, rămasă adesea
neascultată din cauza orgoliului și răutății oamenilor, pare să găsească azi o mai mare deschidere din partea
credincioșilor care simt disconfortul existenței mai multor confesiuni creștine scindate între ele. Efortul, încununat cu
unele succese, se mișcă în mai multe direcții. Ne limităm la a face doar câteva referiri la importanța Bibliei în dialogul
ecumenic și la înregistrarea unui rezultat satisfăcător de colaborare în vederea unei traduceri ecumenice a Bibliei
(TOB).
1.1. Dialogul ecumenic și Biblia
Este scris în recentul document despre interpretarea Bibliei: «Cea mai mare parte a problemelor întâmpinate
în dialogul ecumenic pornește de la interpretarea textelor biblice. Unele dintre aceste probleme sunt de ordin teologic:
escatologia, structura Bisericii, primatul și colegialitatea, căsătoria și divorțul, misterul preoției în cazul femeilor etc.
Altele sunt de ordin canonic și jurisdicțional; privesc administrarea Bisericii universale și a bisericilor locale. Altele,
în fine, sunt de ordin strict biblic: lista cărților canonice, unele probleme hermeneutice etc. Exegeza biblică, chiar dacă
nu poate avea pretenția că rezolvă singură toate aceste probleme, este chemată să dea ecumenismului o contribuție
importantă. Au fost deja înregistrate progrese notabile»197.
Putem spune că ne bucurăm deja de câteva roade datorită Conciliului Vatican II care a recunoscut: „Iubirea și
venerarea și orice cult al sfintelor scripturi îi conduc pe frații noștri la studiul constant și sârguincios al cărții sfinte.
Evanghelia de fapt «este forța lui Dumnezeu în mântuirea oricărui credincios, mai întâi a iudeului, și apoi a grecului»
(Rom 1,16)”198. Pasiunea pentru predicarea Evangheliei și, prin extensie a întregii Biblii, se vede chiar și din nume: cei
pe care noi îi numim protestanți sunt, în termeni mai corecți, frații Bisericii Evanghelice. Iubirea lor pentru singura
119933 CCoommmmeennttoo ssuull pprrooffeettaa IIssaaiiaa,, ccaapp.. 4400,, vvvv..33..99,, PPGG 2244,, 336666–336677..
119944 CCff.. ccăărrțțiillee RReeggiilloorr șșii CCrroonniicciillee:: ddee eexxeemmpplluu ddeessccrriieerreeaa îînn ppaarraalleell aa ddoommnniieeii lluuii PPeekkaacchh îînn IIssrraaeell ((773377–773322)) șșii
cceeaa aa ddoommnniieeii lluuii IIoottaamm îînn IIuuddeeaa ((774400–773366)):: 22RRee 1155,,2277–3388..
119955 PPrriinnttrree eevvaanngghheelliișșttii,, mmaaii aalleess LLuuccaa șșii IIooaann ppuunn îînn lluummiinnăă aatteennțțiiaa lluuii IIssuuss ffaațțăă ddee ssaammaarriinneennii.. IIooaann nnee ooffeerrăă oo
mmiinnuunnaattăă îînnttââllnniirree ccuu ffeemmeeiiaa ssaammaarriinneeaannccăă ((ccff.. IInn 44,, 11–4422));; LLuuccaa ppoovveesstteeșșttee aattââtt eeppiissoodduull cceelloorr ddooiisspprreezzeeccee
lleepprrooșșii vviinnddeeccaațții ddiinnttrree ccaarree ddooaarr uunnuull,, ssaammaarriinneeaann,, ssee îînnttooaarrccee ppeennttrruu aa–ii mmuullțțuummii,, oobbțțiinnâânndd aassttffeell mmâânnttuuiirreeaa ddee
llaa IIssuuss ((ccff.. LLcc 1177,, 1111–1199)),, ccââtt șșii ppaarraabboollaa bbuunnuulluuii ssaammaarriinneeaann ((ccff.. LLcc 1100,, 2299–3377));; nnuu lliippsseesscc iinnffoorrmmaațțiiiillee nneeggaattiivvee
îînn lleeggăăttuurrăă ccuu ssaammaarriinneenniiii,, ccaa rreeffuuzzuull lloorr ddee aa–ll pprriimmii ppee IIssuuss ((ccff.. LLcc 99,,5511–5555))..
119966 ÎÎnn ggrreeaaccăă hhiinnaa ppaanntteess hheenn hhoossiinn ((††nnaa pp££nntteejj ››nn ððssiinn))..
119977 PPoonnttiiffiicciiaa CCoommmmiissiioonnee BBiibblliiccaa,, LL’’iinntteerrpprreettaazziioonnee ddeellllaa BBiibbbbiiaa nneellllaa CChhiieessaa,, LLEEVV,, CCiittttàà ddeell VVaattiiccaannoo 11999933,,
111177..
119988 DDeeccrreett aassuupprraa eeccuummeenniissmmuulluuii UUnniittaattiiss RReeddiinntteeggrraattiioo ((== UURR)),, 2211..
53 Scriptură nu se poate numi desigur sterilă și dematerializată dacă motto-ul programatic al Societății Biblice
Internaționale se exprimă astfel: «Nu ajunge să ai o Biblie, trebuie să o citești și să o studiezi; nu ajunge să citești și să
studiezi Biblia, trebuie să o crezi; nu ajunge să crezi Biblia, trebuie să o trăiești»199.
Tot Conciliul este cel care recunoaște: «De aceea sfânta scriptură în cadrul aceluiași dialog constituie un
excelent instrument în mâna puternică a lui Dumnezeu pentru a se ajunge la acea unitate pe care Salvatorul o oferă
tuturor oamenilor»200. Dacă misiunea Bisericii este anunțul Evangheliei lui Hristos, sarcina sa este evidentă: a
continua să anunțe Cuvântul și a se lăsa transformată de el însuși. Doar o Biserică evanghelizată și reînnoită, capabilă
să nu se rușineze de Evanghelie (cf. Rom 1,16), care își găsește iertarea prin intermediul credinței primite în ascultare,
va ști să găsească drumul spre unitate: «Pentru aceasta este necesar ca Biserica să insiste în autoevanghelizarea sa și în
vestirea, în fața lumii întregi, a evangheliei iertării»201.
La finele unei îndelungate munci și ca semn de încurajare pentru munca ce încă urmează a fi depusă, trebuie
amintită semnătura reprezentanților bisericii catolice și luterane la Declarația comună asupra doctrinei iertării ,
realizată la Augsburg în 31 octombrie 1999. O astfel de declarație pune capăt unei lungi controverse pe tema
iertării202, care pornise încă din lumea biblică, cu siguranță din scrisoarea către Romani.
1.2. Traducerea ecumenică a Bibliei (TOB)
Sigla TOB vine din franceză Traduction Oecuménique de la Bible . Indică rezultatul unei traduceri a Bibliei
realizată de un grup de specialiști catolici și protestanți, în legătură cu comisia teologică ortodoxă203. Dincolo de
rezultatul traducerii, trebuie remarcată prezența traducătorilor de diferite confesiuni, semn al vremurilor noi pe care le
trăim. Încă din secolul XVII datează unele încercări din partea teologului Richard Simon și apoi în secolul trecut din
partea Societății Naționale pentru o traducere nouă a Cărților sacre în limba franceză. Vremurile însă nu au permis la
momentul acela o muncă ecumenică și nu s-a ajuns la nici un rezultat. Astăzi noul climat ecumenic permite
materializarea unei dorințe a acelor pionieri ai traducerii ecumenice. În 1972 a apărut traducerea Noului Testament, în
1975 cea a Vechiului Testament și în 1987 s-a ajuns la traducerea ecumenică a Bibliei într-un unic volum cu note
integrale204.
Cum s-a putut ajunge la o convergență substanțială care nu doar că a permis traducerea împreună a Bibliei, ci,
încă mai important, comentarea ei împreună? Sunt trei factorii care au permis apariția TOB. Primul este prodigioasa
înflorire a studiilor biblice care în acești ultimi ani i-au apropiat pe cercetători, care au observat concordanțe în
aplicarea metodelor de lucru și a principiilor generale: să ne gândim, de exemplu, la folosirea metodei istorico-critice.
În plus, mișcarea ecumenică a favorizat apariția unui climat propice dialogului care a dus inevitabil la citirea comună a
Bibliei. Neputând împărtăși o teologie și o practică sacramentală comună, lectura Bibliei constituia un spațiu comun
de întâlnire și de rugăciune. Se simțea așadar nevoia unei „Biblii comune”. În sfârșit, evanghelizarea și misiunea ar fi
rămas nefructuoase și lacunare dacă nu ar fi dispus de o carte comună; părea destul de lipsită de logică strădania de a
atrage oamenii către Evanghelie, de vreme ce aceasta era prezentată în traduceri diferite și de către biserici separate.
Traducerea a fost condusă cu rigurozitate științifică pe baza celor mai bune ediții critice ale Vechiului și
Noului Testament205. Grupuri „mixte” au muncit pentru traducerea textului, supunându-l apoi unei revizuiri până când
a devenit clar și inteligibil chiar și pentru nespecialiști. De observat noutatea ordinii urmărite pentru Vechiul
Testament: pentru cărțile considerate canonice de către toți creștinii s-a urmat ordinea actualei Biblii ebraice: Legea,
Profeții, Scrierile; urmează apoi cărțile pe care catolicii le numesc deuterocanonice și de către protestanți apocrife.
TOB a devenit un valoros instrument pentru un studiu serios și nu imposibil al Bibliei. Cititorul care vrea să
cunoască o carte poate începe cu ampla introducere care precede cartea; în aceasta va găsi datele esențiale și o
înțeleaptă distincție între ceea ce este unanim acceptat și ceea ce rămâne ca problemă deschisă. Notele permit
lămurirea unor dubii care pot apărea în cursul lecturii: un criteriu inspirator este cel de trimitere la textul însuși,
aplicând principiul rabinic: „Biblia se explică prin Biblie”. În sfârșit, indicarea pasajelor paralele și trimiterilor din
note permit valorificarea cărții în contextul general al întregii Biblii și scoaterea în evidență a originalității sau
119999 CCiittaatt ddiinn LLaammbbiiaassii FF..,, LLaa BBiibbbbiiaa.. IInnttrroodduuzziioonnee ggeenneerraallee,, PPiieemmmmee,, CCaassaallee MMoonnffeerrrraattoo ((AALL)) 11999911,, 112211–112222..
220000 UURR,, 2211..
220011 EElloorrrriiaaggaa CC..,, LLaa ppootteennzzaa ddeell VVaannggeelloo,, PPaaoolliinnee,, CCiinniisseelllloo BBaallssaammoo ((MMII)) 11999911,, 116666..
220022 MMaaffffeeiiss AA..,, ((îînnggrriijjiittăă ddee)),, DDoossssiieerr ssuullllaa ggiiuussttiiffiiccaazziioonnee.. LLaa ddiicchhiiaarraazzzziioonnee ccoonnggiiuunnttaa ccaattttoolliiccoo–lluutteerraannaa,,
ccoommmmeennttoo ee ddiibbaattttiittoo tteeoollooggiiccoo,, QQuueerriinniiaannaa,, BBrreesscciiaa 22000000..
220033 CCoollaabboorraarreeaa oorrttooddooxxăă rrăămmâânnee eeffeeccttiivvăă ddooaarr îînn pprriivviinnțțaa VVeecchhiiuulluuii TTeessttaammeenntt,, îînn ccaazzuull ccăărruuiiaa nnuu eexxiissttăă pprroobblleemmee
ssuubbssttaannțțiiaallee.. AAcceesstteeaa ssee mmaanniiffeessttăă mmaaii aalleess îînn lleeggăăttuurrăă ccuu aauutteennttiicciittaatteeaa ccââttoorrvvaa ccăărrțții ddiinn NNoouull TTeessttaammeenntt:: nneeffiiiinndd
ddee aaccoorrdd ccuu ccoommiitteettuull,, ccoommiissiiaa tteeoollooggiiccăă oorrttooddooxxăă nnuu aa ccoonnssiiddeerraatt ppoottrriivviitt ssăă iiaa ppaarrttee llaa oo pprreezzeennttaarree ccoommuunnăă..
TTrreebbuuiiee ttoottuușșii aammiinnttiitt ccăă mmaaii ssuuss–nnuummiittaa ccoommiissiiee îîșșii îînnssuușșeeșșttee vviizziiuunneeaa TTOOBB șșii pprreeccoonniizzeeaazzăă ccăă oo aasseemmeenneeaa
ttrraadduucceerree ffaavvoorriizzeeaazzăă oo pprreecciizzaarree aa ppoozziițțiiiilloorr eerrmmeenneeuuttiiccee șșii eexxeeggeettiiccee îînnttrree oorrttooddooccșșii ddee oo ppaarrttee șșii ccaattoolliiccii șșii
pprrootteessttaannțții ddee cceeaallaallttăă ppaarrttee..
220044 EEddiittoorrii ssuunntt DDuu CCeerrff ddiinn ppaarrtteeaa ccaattoolliiccăă șșii SSoocciieettaatteeaa BBiibblliiccăă FFrraanncceezzăă ddiinn ppaarrtteeaa pprrootteessttaannttăă;; ppeennttrruu oo eeddiițțiiee
rreedduussăă,, ccooeeddiittaarreeaa îîii iimmpplliiccăă ppee DDuu CCeerrff șșii AAlliiaannțțaa BBiibblliiccăă UUnniivveerrssaallăă..
220055 PPeennttrruu VVeecchhiiuull TTeessttaammeenntt eebbrraaiicc șșii aarraammaaiicc BBiibblliiaa HHeebbrraaiiccaa eeddiittaattăă ddee ccăăttrree KKiitttteell RR.. ÎÎnn 11993377;; ppeennttrruu VVeecchhiiuull
TTeessttaammeenntt ggrreecc SSeeppttuuaaggiinnttaa eeddiittaattăă ddee ccăăttrree RRaallpphhss AA.. ÎÎnn 11993355;; ppeennttrruu NNoouull TTeessttaammeenntt NNoovvuumm TTeessttaammeennttuumm ddee
NNeessttllee–AAllaanndd îînn aa XXXXVV–aa eeddiițțiiee aa ssaa ddiinn 11996622 șșii TThhee GGrreeeekk NNeeww TTeessttaammeenntt ddiinn 11996666 eeddiittaatt ddee SSoocciieettăățțiillee BBiibblliiccee..
54 dependenței autorului sacru. Printr-o muncă susținută și călăuzită de lumina Spiritului, TOB vrea să favorizeze
ancorarea la textul sacru și promovarea înțelegerii. Ne aflăm în prezența unui prețios ajutor.
Aceasta este istoria ediției franceze, cea originală. În ceea ce privește ediția italiană, cea integrală, într-un
singur volum a apărut în 1992206, utilizând textul biblic al CEI207 și notele și introducerile din TOB franceză de la care
a păstrat sigla: este numită deci „Biblia TOB”.
Dincolo de particularitatea limbii italiene sau franceze, această traducere rămâne o dovadă concretă a noii
mentalități ecumenice a vremii noastre că Biblia contribuie la punerea bazelor și la dezvoltare.
2. Biblia și sectele religioase
Inaugurând la Santo Domingo în 12 octombrie 1992 adunarea CELAM, Consiliul Episcopal Latino-American,
Ioan Paul II a amintit că noua evanghelizare întâmpină în principal două obstacole: pe de-o parte secularizarea și pe de
alta sectele și mișcările pseudo-spirituale.
Fenomenul grupurilor religiose, numite adesea cu conotații negative ’secte religioase’, se răspândește foarte
rapid. În SUA există cel puțin 3.000 de secte și 2.500 în Europa. În Asia, Africa și America Latină nu sunt așa
răspândite, dar găsesc un teren foarte fertil și mai receptiv ca niciodată. Nici Italia nu este imună la acest fenomen:
chiar dacă cei care aderă la aceste secte religioase nu depășesc 2% din populație, numărul celor care le resimt influența
depășește de departe procentul amintit; să ne gândim numai la doctrina reîncarnării, împărtășită, conform statisticilor,
de 25% din italieni: din acest motiv episcopii au considerat necesar să intervină cu câteva directive208.
Dificil, dacă nu cumva chiar imposibil, să enumerăm toate grupurile, dintre care unele sunt importate din
orient, cum ar fi Hare Krishna, altele sunt noi deoarece, născute în occident, propun o religie ’nouă’, cum sunt
grupările Scientologice sau care se bazează pe credința în obiectele zburătoare.
Interesul nostru se îndreaptă spre diversele grupuri numite ’noile mișcări religioase’, sau în sens negativ secte
religioase, care au o legătură cu creștinismul și care propun o interpretare proprie a Bibliei. Constatăm cu amărăciune
că abandonarea din partea multor creștini care aderă la alte grupări se explică prin necunoașterea Bibliei, rezultat al
unei cateheze slabe și deficitare.
2.1. Motivele succesului
Rapida răspândire a fenomenului ridică serioase semne de întrebare în legătură cu motivul unui asemenea
succes. Acestea sunt unele dintre motivele succesului acestor secte209:
– par să răspundă nevoii de realizare personală: favorizează depășirea anonimatului în viața modernă, pun în valoare
persoana amintindu-i de alegerea sa divină, împingând-o până la fanatism;
– satisfac dorința de apartenență la o comunitate, punând la dispoziție un grup care ascultă, care dăruiește căldură
umană și care oferă sprijin în momente de criză;
– oferă răspunsuri simple la întrebări complicate; nu te învață cum să trăiești, dar îți dau răspunsuri la întrebările
esențiale. Aceeași experiență a divinului este propusă ca directă și imediată, dând chiar iluzia că ajungi să o atingi;
– creează o religie pe măsură fiecăruia, ca și cum ar fi vorba despre o bucată de stofă pe care fiecare și-o poate
confecționa după bunul plac; se dezvoltă astfel o specie de religie „manuală”;
– în sfârșit, refuză contradicțiile vieții, fie izolându-se alături de cei din grup (exemplu Hare Krishna), fie făcându-și
iluzii că elimină contradicțiile printr-un sincretism imposibil (exemplu Sai Baba).
Aceste motive orientează și determină chiar și citirea și interpretarea Bibliei, cel puțin pentru grupările care se
inspiră din ea. Printre acestea observăm mai îndeaproape pe martorii lui Iehova.
2.2. Martorii lui Iehova (= MlI)
Numele provine din citirea particulară a numelui ebraic al lui Dumnezeu prin care ei înțeleg Iehova. Această
denumire, adoptată în 1931, ar vrea să fie deci „martori ai lui Dumnezeu”. Dar în legătură cu veridicitatea unei
asemenea pronunțări a numelui divin există destule rețineri. Prezența lor este masivă. În lume sunt circa 2.800.000, dar
se ridică la 8 milioane dacă se numără și simpatizanții de diverse categorii. În Italia, ajunși doar de vreo 50 de ani, sunt
circa 400.000 (în afară de imigranți și de clandestini)210, grupați în mai mult de o mie de comunități: un adevărat boom
care plasează Italia pe locul patru în statistica mondială după SUA, Brazilia și Mexic.
220066 PPeennttrruu cceeii ddee llaa LLDDCC llaa LLeeuummaannnn ((TToorriinnoo)),, ccaarree șșii–aa aassuummaatt mmuunnccaa eeddiittoorriiaallăă,, îînn aaccoorrdd ccuu ppaarrtteeaa pprrootteessttaannttăă
ccaarree rreepprreezziinnttăă,, îînn IIttaalliiaa,, AAlliiaannțțaa BBiibblliiccăă UUnniivveerrssaallăă..
220077 SSiiggllaa ssiimmbboolliizzeeaazzăă CCoonnffeerreennzzaa EEppiissccooppaallee IIttaalliiaannaa;; ttrraadduucceerreeaa iittaalliiaannăă ooffiicciiaallăă eessttee ddiinn 11997711..
220088 CCff.. CCEEII,, IImmpplliiccaarreeaa ppaassttoorraallăă aa bbiisseerriicciiii îînn ffaațțaa nnooiilloorr mmiișșccăărrii rreelliiggiiooaassee șșii aa sseecctteelloorr,, ((NNoottăă ppaassttoorraallăă aa
SSeeccrreettaarriiaattuulluuii ppeennttrruu eeccuummeenniissmm șșii ddiiaalloogg)),, RRoommaa 11999933..
220099 CCff.. aarrttiiccoolluull lluuii RRuussccoonnii RR..,, RReelliiggiioonnee ffaaii–ddaa–ttee,, îînn rreevviissttaa mmiissiioonnaarrăă MMoonnddoo ee MMiissssiioonnee ((ooccttoommbbrriiee 11999944)) 555599–
556622;; ccff.. șșii MMaayyeerr JJ..FF..,, AAnnaalliissii ddii aallccuunnee rraaggiioonnii ddeell ssuucccceessssoo ddeeii nnuuoovvii mmoovviimmeennttii rreelliiggiioossii,, îînn:: CCeessnnuurr,, II nnuuoovvii
mmoovviimmeennttii rreelliiggiioossii,, SSèèttttee ccrriissttiiaannee ee nnuuoovvii ccuullttii,, LLDDCC,, LLeeuummaannnn ((TTOO)) 11999900,, 4411–5522..
221100 CCff.. CCiivviillttàà CCaattttoolliiccaa ddiinn 77 sseepptteemmbbrriiee 22000022,, 444488–444499.. ssee ppooaattee oobbsseerrvvaa ccrreeșștteerreeaa ssuubbssttaannțțiiaallăă,, ddaatt ffiiiinndd ccăă
WWeeiiss CChh..,, TTeessttiimmoonnii ddii GGeeoovvaa:: TTeessttiimmoonnii ddii DDiioo??,, PPaaoolliinnee,, CCiinniisseelllloo BBaallssaammoo ((MMII)) 3311998899,, 55,, ccaallccuullaa cciirrccaa
113300..000000 pprreezzeennțțee îînn IIttaalliiaa..
55
2.2.1. Date istorice
Originea lor este legată de un bogat negustor american, Charles Taze Russell, născut la Pittsburg
(Pennsylvania) în 1852 care, după o puternică criză religioasă în 1870, s-a dedat studiului Bibliei împreună cu un grup
de prieteni. Russell nu avea nici o pregătire tehnică sau științifică care să-i susțină acest studiu biblic, nu cunoștea nici
una dintre limbile originare, ebraica sau greaca. El interpreta Biblia într-un mod personal și arbitrar. Prietenii săi
afirmau că Iehova se folosise de Russell pentru a revela lumii adevăratul sens al Scripturii, până la acea vreme rămasă
sigilată pentru toți. Din acest motiv scrisese șase volume cu titlul Studii despre Scripturi asigurând că de la lectura
acestora se va ajunge la înțelegerea Bibliei… fără a fi nevoie să o citești! S-a aruncat chiar și în a face previziuni,
indicând anul 1914 ca anul întoarcerii lui Hristos. Și din cauză că acel an a venit și nu s-a sfârșit lumea, el a stabilit ca
nouă dată 1918, dar între timp, în 1916, a murit. A fost urmat, nu fără dificultate, de J.F. Rutherford care este
considerat adevăratul fondator ce va da mișcării o structură rigidă și teocratică ierarhizată astfel: Iehova, Hristos,
Rutherford, revista Turnul de Veghe ca instrument de răspândire, membrii MlI, toți ceilalți oameni. A schimbat multe
lucruri, nu a mai obligat la îmbrăcarea hainelor închise la culoare, a abolit semnul distinctiv al crucii și coroanei,
simbol stabilit de Russell etc. A fost vorba despre o profundă transformare care a făcut trecerea de la mișcarea lui
Russell la iehovism. Al treilea președinte a fost N.H. Knorr. El poate fi definit un birocrat. O dată cu el s-a schimbat și
stilul abordării, care a devenit mai plăcut. A înlesnit deschiderea multor școli care să-i pregătească pe MlI pentru a
merge din casă în casă și a promova traducerea Bibliei, care a fost completată și publicată în 1961211.
În ciuda diferitelor vicisitudini, gruparea s-a consolidat și azi este o organizație mondială foarte solidă, cu
sediul în Brooklyn, condusă de un corp de 40 de membri, dintre care unul este președinte pe viață și 7 formează
consiliul director. MlI dispun de mijloace financiare uriașe pentru salarizarea „pionierilor misionari” și pentru a
răspândi publicațiile lor în toată lumea, mai ales traducerea Bibliei și două periodice Turnul de veghe și Treziți-vă! .
2.2.2. Martorii lui Iehova și Biblia
Aceștia afirmă că doctrina lor se bazează exclusiv pe Biblie. Refuză deci Tradiția vie a Bisericii (liturghia,
învățătura Părinților, reflecțiile teologilor…) pe care creștinii dimpotrivă le consideră un alt mod utilizat de Dumnezeu
pentru a se revela (Scriptura și Tradiția).
Surpriza crește când este analizată Biblia pe care aceștia o folosesc. Este vorba despre o traducere italiană a
unei traduceri englezești, intitulată Traducere a noii lumi a Sfintelor Scripturi . De la versiunea engleză din 1961 și cu
consultarea fidelă a vechilor texte ebraic și grec , Brooklyn 1967. Deja acest punct de plecare ne lasă perplecși,
deoarece este vorba despre o traducere a unei traduceri! Dar uimirea se accentuează când se constată interpretarea lor
fundamentalistă care citește totul fără a ține cont de genurile literare, de contextul istoric și de tot acel echipament
tehnico-științific care însoțește orice cercetare serioasă. Ei nu au deci nici o reținere în a susține, de exemplu, că
numerele din Apocalipsă și complexele scene care o animă trebuie să fie luate ad litteram. «În realitate, MlI sunt
îndoctrinați mai ales de publicația „Turnul de Veghe”, izvor aproape exclusiv al adevărului lor. Un adevăr schimbător,
dacă deja Rutherford contrazicea interpretările lui Russell, și apoi Knorr pe cele ale lui Rutherford»212. Astăzi
interpretarea Bibliei propusă de Russell nu se mai bucură deloc de autoritate: «ceea ce contează în momentul de față
este interpretarea dată de Consiliul Director»213. Iehovismul și-a inventat o specie de „magister” care ghidează
autoritar toată organizația și stabilește care este adevărata doctrină.
Discutând cu MlI, este evidentă senzația că, exceptând unele situații, te afli în fața unor persoane care au
învățat ceva pe de rost, fără nicio cunoștință a limbilor originare și a tehnicilor istorico-literare indispensabile pentru a
iniția un studiu serios al unei cărți. Lipsesc deci elemente fundamentale pentru o corectă abordare a textului biblic. Dar
ceea ce iese în evidență și mai mult este dezinvoltura cu care ei manipulează textul. E destul să cităm un caz care, dată
fiindu-i importanța, devine emblematic: „biblia iehovistă” traduce Mt 26, 26.28: «Luați și mâncați acesta semnifică
trupul meu… beți voi toți, deoarece acesta semnifică sângele meu din alianță…». cu o ușurință de neiertat (sau cu o
răutate voită?) verbul grec „este” devine pentru ei „semnifică”, dând peste cap sensul textului și negând valoarea
euharistică a pasajului214.
Concluzia finală la adresa lor este clar negativă, după cum se citește în această notă pastorală: «Ne simțim
datori să declarăm cu franchețe că Martorii lui Iehova nu aparțin comunității creștine și nu doar celei catolice. Refuză
de fapt categoric adevărurile fundamentale ale credinței noastre, mai ales cel al unicului Dumnezeu în trei persoane,
Tatăl, Fiul și Spiritul Sfânt, și prin urmare divinitatea Domnului nostru Isus Hristos; neagă spiritualitatea și nemurirea
sufletului; interpretează în mod literar și fundamentalist, și chiar eronat, Sfânta Scriptură»215.
221111 PPeennttrruu oo iissttoorriiee aa mmiișșccăărriiii,, ccff.. ZZuucccchhiinnii EE..,, II TTeessttiimmoonniiddii GGeeoovvaa,, îînn:: CCeessnnuurr,, II nnuuoovvii mmoovviimmeennttii rreelliiggiioossii,, SSèèttttee
ccrriissttiiaannee ee nnuuoovvii ccuullttii,, LLDDCC,, LLeeuummaannnn ((TTOO)) 11999900,, 6611–8866..
221122 AAmmbbrroossiioo PP..,, LLaa rriissppoossttaa ddeeii ccaattttoolliiccii aaii tteessttiimmoonnii ddii GGeeoovvaa,, LLDDCC,, LLeeuummaannnn ((TTOO)) 3311998855,, 99..
221133 ZZuucccchhiinnii EE..,, II TTeessttiimmoonnii ddii GGeeoovvaa,, cciitt..,, 5599..
221144 CCff.. ddeessttuullee eexxeemmppllee ddee mmaanniippuullaarree ssaauu ddee iinntteerrpprreettaarree ggrreeșșiittăă îînn GGrroottttoollaa FF..,, ((eedd..)),, II tteessttiimmoonnii ddii GGeeoovvaa nnoonn
hhaannnnoo llaa BBiibbbbiiaa,, CCoolleettttii,, RRoommaa 11999922..
221155 CCEEII,, LL’’iimmppeeggnnoo ppaassttoorraallee ddeellllaa CChhiieessaa ddii ffrroonnttee aaii nnuuoovvii mmoovviimmeennttii rreelliiggiioossii ee aallllee sseettttee,, ((NNoottăă ppaassttoorraallăă aa
SSeeccrreettaarriiaattuulluuii ppeennttrruu eeccuummeenniissmm șșii ddiiaalloogg)),, RRoommaa 11999933,, 3399..
56
Nu doar în fața MlI, ci și a tuturor grupărilor noi, comunitatea creștină trebuie să adopte o atitudine de
înțeleaptă vigilență și să discearnă continuu. Caritatea dialogului și a înțelegerii nu trebuie să fie confundată cu
claritatea ideilor și cu punerea în slujba adevărului216.
3. Biblia și catehizarea
Biblia a fost primul manual de cateheză. Cuvântul lui Dumnezeu a fost folosit mereu pentru cateheză: era
utilizat de către poporul ebraic, așa cum ne transmite sugestivul cap. 8 din Neemia, era folosit de Isus pentru
prezentarea sa și a misiunii sale (cf. Lc 4, 16-21); Faptele Apostolilor prezintă comunitatea creștină, strânsă în jurul
capilor săi, în serviciul Cuvântului lui Dumnezeu (cf. Fap 2, 42). Participarea la cateheză însemna, în antichitate,
audire verbum (= ascultarea cuvântului): «în acest sens, cateheza este caracterizată de însăși natura Cuvântului lui
Dumnezeu și de întruparea sa în istorie»217. Pentru rugăciune și pentru formarea creștinilor, Biblia a avut un rol
decisiv; citim în Pseudo Atanasio: «Zi și noapte să nu se depărteze de pe buzele tale Cuvântul lui Dumnezeu. Să fie
continuă preocuparea ta pentru meditarea Sfintelor Scripturi. Să ai o psaltire și să înveți psalmii pe de rost. Soarele
când răsare să vadă deja în mâinile tale cartea sfântă»218.
3.1. O istorie stranie… exilul Bibliei
Rămânând neschimbat faptul că Biserica a predicat mereu Biblia credincioșilor, analizând istoria constatăm
unele situații ciudate.
După un viu interes pentru Biblie, o dată cu trecerea timpului, a fost abandonat treptat acest text. Începând cu
sfârșitul secolului XII, autoritatea ecleziastică pune restricții tot mai mari citirii Bibliei de către laici, deoarece lectura
alimenta adesea apariția și dezvoltarea ereziei. Cu siguranță nu era lectura ca atare, ci o interpretare incorectă a
textului. De aceea au fost adoptate măsuri severe care nouă azi ne-ar părea pur și simplu de neconceput. În plin climat
de represiune împotriva Albigezilor și Valdezilor, în 1229 Conciliul de la Tolosa a interzis laicilor să dețină o
traducere a Bibliei în propria limbă. Ca reacție, reformatorul Pietro Valdo, sfidând interdicția Bisericii, a înlesnit o
traducere în limba vorbită a unui număr mare de părți din Biblie. Alte decrete, toate locale219, de interdicție sau de
limitare, au blocat cunoașterea și răspândirea cărții sacre. Conciliul de la Trento încuraja doar lectura în public de către
învățători autorizați și nu un acces direct al credincioșilor220. O intervenție cu caracter general va avea loc după
reformă, cu instituirea Indicelui cărților interzise, promulgat în 1559 de Paul IV, printre care apărea parțial și Biblia:
«Toate Bibliile în limba poporului… nu se pot imprima sau citi sau deține fără licența din partea sf. Oficiu al
Inchiziției romane»221. Doar în 1757 au fost permise din nou la nivel general edițiile în limbile vorbite, chiar dacă
aprobate și împânzite de note.
După cum se vede, suntem departe de orientarea Dei Verbum a Conciliului Vatican II care recomanda: «Este
necesar ca cei credincioși să aibă un acces larg la Sfânta Scriptură» (DV, 22).
3.2. În zilele noastre: Biblia în centrul atenției
Unui sentiment răspândit de disconfort, Conciliul răspunde cu o puternică relansare a Cuvântului lui
Dumnezeu, ca moment privilegiat și de neînlocuit de cateheză. Ne convingem analizând două documente, cel despre
cateheză din 1970 și cel despre interpretarea Bibliei din 1993222.
Printre primele roade ale Conciliului putem aminti, pentru biserica italiană, Documentul de Bază „Reînnoirea
catehezei” publicat în 1970 de Conferința Episcopală Italiană. Cea de-a doua parte a capitolului șase poartă un titlu
programatic: Sfânta Scriptură, sufletul și ’cartea’ oricărei cateheze. Biblia nu este prezentată ca o istorie ce
cumulează multe întâmplări, ci inserată în contextul revelării lui Dumnezeu: El se descoperă prin mijlocirea istoriei
umane care devine astfel ’istoria mântuirii’. Dumnezeu vorbește și prin fapte, așa încât întâlnirea cu el nu are loc prin
intermediul unor afirmații abstracte, ci se realizează prin însăși istoria poporului ebraic, a lui Isus și a primei
comunități creștine.
Se cere cateheților o mentalitate biblică ce înseamnă nu doar cunoașterea Bibliei din afara ei, ci și
interiorizarea lucrurilor și a evenimentelor; ceea ce presupune un intim și permanent contact cu paginile sale, după
221166 AAbbiillii mmiissttiiffiiccaattoorrii eessttee ttiittlluull lluuii DDee PPaaoollii MM..,, aappăărruutt îînn rreevviissttaa VViittaa PPaassttoorraallee ddiinn ddeecceemmbbrriiee 11999944 ((ccff.. ppaagg.. 2277–
2299)) îînn ccaarree ssuunntt ddeennuunnțțaattee sseeccttee,, ssaannttoonnii șșii ffaallșșii pprrooffeețții;; ooccaazziiaa eessttee ooffeerriittăă ddee rreecceennttuull eeppiissoodd aall hhoollooccaauussttuulluuii
cceelloorr ccaarree uurrmmeeaazzăă oo sseeccttăă ddiinn EEllvveețțiiaa,, ccuu vvrreeoo 5500 ddee vviiccttiimmee.. PPeennttrruu oo eevvaalluuaarree ppaassttoorraallăă aa ffeennoommeennuulluuii,, ccff..
CCaassaallee GG..,, NNuuoovvaa rreelliiggiioossiittàà ee nnuuoovvaa eevvaannggeelliizzzzaazziioonnee,, PPiieemmmmee,, CCaassaallee MMoonnffeerrrraattoo ((AALL)) 11999933,, ssppeecc.. 7799–110011..
221177 AAllbbeerriicchh EE..,, LLaa ccaatteecchheessii ddeellllaa CChhiieessaa,, LLDDCC,, LLeeuummaannnn ((TTOO)) 11999922,, 5555..
221188 DDee VViirrggiinniittaattee,, 1122,, PPGG 2288,, 226655..
221199 DDee eexxeemmpplluu,, ddeeccrreettuull SSiinnoodduulluuii ddee llaa OOxxffoorrdd ddiinn 11440088 șșii ddeeccrreettuull aarrhhiieeppiissccooppuulluuii ddee MMaaggnnoozzaa ddiinn 11448855..
222200 CCff.. DDeeccrreettuumm ssuuppeerr lleeccttiioonnee eett pprraaeeddiiccaattiioonnee,, ddiinn 1177 iiuunniiee 11554466,, EEBB,, 6655–7722..
222211 CCiittaatt ddiinn PPeennnnaa AA..,, IInnttrroodduuzziioonnee aallllaa BBiibbbbiiaa,, MMoonnddaaddoorrii,, MMiillaannoo 11998866,, 9933..
222222 AArr ppuutteeaa ffii lluuaattee îînn ccoonnssiiddeerraarree DDiirreettttoorriioo ccaatteecchhiissttiiccoo ggeenneerraallee ddiinn 11997711,, sseessiiuunniillee SSiinnoodduulluuii EEppiissccooppiilloorr
ddeeddiiccaattee eevvaanngghheelliizzăărriiii ((11997744)) șșii ccaatteehheezzeeii ((11997777)),, eexxoorrttaațțiiiillee aappoossttoolliiccee ccoorreessppoonnddeennttee EEvvaannggeelliiii nnuunnttiiaannddii
((11997755)) aa lluuii PPaauull VVII șșii CCaatteecchheessii ttrraaddeennddaaee ((11997799)) aa lluuii IIooaann PPaauull IIII..
57 cum arată deja mai sus citatul document: «Apropierea în acest fel de Scriptură produce treptat impregnarea cu limbajul
și spiritul său» (n. 108). Reluând sugestia oferită în Dei Verbum , se cere ca apropierea de Biblie să aibă loc într-un
climat de rugăciune, până când colocviul dintre Dumnezeu și om se poate desfășura în lumina și harul Spiritului Sfânt.
Cu alte cuvinte, nu se poate face cateheză cu Biblia dacă nu există efortul de a trăi conform cerințelor ei.
În ceea ce privește conținuturile catehezei, până când se poate vorbi de dimensiunea biblică autentică sunt date
unele sugestii223:
– să se vorbească de un Dumnezeu viu și personal;
– să se sublinieze mai ales iubirea lui Dumnezeu;
– Hristos să fie prezentat ca manifestarea supremă a milei lui Dumnezeu;
– să se demonstreze că Isus este încă prezent și activ în mijlocul nostru;
– să se facă apel la noua realitate ontologică a creștinului;
– să se prezinte morala creștină ca o etică a coerenței;
– să se facă apel la prezența și la opera Spiritului Sfânt;
– să se amintească dimensiunea «mistică» a comunității creștine;
– importanța apostolilor pentru constituirea comunității creștine și existența sa;
– să se indice sacramentele ca mister al prezenței active a lui Hristos;
– să se prezinte escatologia particulară a comunității creștine.
Atenția pentru aceste teme fundamentale favorizează comunicarea unei cateheze care se poate numi pe drept
cuvânt biblică.
Într-o direcție analogă se mișcă și recentul document al Comisiei Biblice când afirmă: «Unul dintre scopurile
catehezei ar trebui să fie cel al introducerii unei corecte interpretări a Bibliei și a unei lecturi fructuoase, care să
permită descoperirea adevărului divin pe care îl conține și care să suscite un răspuns, cel mai generos posibil, la
mesajul pe care Dumnezeu îl adresează prin Cuvântul său omenirii… Prezentarea evangheliilor trebuie să aibă loc în
așa fel încât să provoace o întâlnire cu Hristos, care oferă cheia întregii revelații biblice și transmite chemarea lui
Dumnezeu, la care fiecare trebuie să răspundă»224.
Concluzionând, Cuvântul lui Dumnezeu pătrunde ca parte vie și esențială în orice cateheză, după cum
amintește Catehismul Bisericii Catolice : «Acest catehism are scopul de a prezenta o expunere organică și sintetică a
conținuturilor esențiale și fundamentale ale doctrinei catolice atât despre credință cât și despre morală, în lumina
Conciliului Vatican II și în ansamblul Tradiției Bisericii. Izvoarele sale principale sunt Sfânta Scriptură, Sfinții Părinți,
Liturghia și Magisterul Bisericii» (n. 11).
4. Biblia și noua evanghelizare
Dacă evanghelizarea a fost o permanentă preocupare, în zilele noastre revine cu insistență termenul noua
evanghelizare225, expresie care desigur nu intenționează negarea primei evanghelizări, ci, din contră, trasarea unei linii
de continuitate organică și dinamică. Apelul la noua evanghelizare este continuu și stăruitor în aceste ultime vremuri.
Pentru a înțelege bine semnificația unei asemenea expresii, e necesară actualizarea și reînnoirea propuse de
Ioan XXIII și de Paul VI, ca linii programatice ale Conciliului Vatican II. În lumina și în spiritul Conciliului trebuie să
fie citită și interpretată; deci nu trebuie să ne mire «dacă expresia noua evanghelizare include diverse semnificații:
predicarea Cuvântului lui Dumnezeu, acțiunea pastorală globală a Bisericii, reevanghelizarea regiunilor creștine,
proclamarea Evangheliei în rândul păgânilor, judecarea semnelor timpului, realizarea unei societăți mai drepte»226.
Cât e de urgentă o nouă vestire a salvării pentru oamenii de azi, se deduce chiar și din această simplă
afirmație: «Prima caracteristică a timpului nostru este dezinteresul față de religie. Pe scara valorilor, azi, religia și
politica ocupă penultimul și ultimul loc. Pe de altă parte, crește într-o mare măsură numărul celor care se declară „fără
religie”»227. Cu siguranță, ar trebui făcută distincția între religie și credință, referitor la ceea ce vrem să specificăm,
222233 CCff.. DDaaccqquuiinnoo PP..,, LLaa ddiimmeennssiioonnee bbiibblliiccaa,, îînn MMeeddiiccaa GG..,, ((eedd..)),, DDaall ddooccuummeennttoo bbaassee aaii nnuuoovvii ccaatteecchhiissmmii aallllaa
ccaatteecchheessii vviivvaa,, LLDDCC,, LLeeuummaannnn ((TTOO)) 11997744,, 116666–116688..
222244 CCoommiissiiaa PPoonnttiiffiiccaallăă BBiibblliiccăă,, LL’’iinntteerrpprreettaazziioonnee ddeellllaa BBiibbbbiiaa nneellllaa CChhiieessaa,, LLEEVV,, CCiittttàà ddeell VVaattiiccaannoo 11999933,, 111144..
PPee aacceeaassttăă tteemmăă eessttee mmeerreeuu ddee mmaarree ffoollooss mmoonnooggrraaffiiaa lluuii BBiissssoollii CC..,, LLaa BBiibbbbiiaa nneellllaa ccaatteecchheessii,, LLDDCC,, LLeeuummaannnn
((TTOO)) 11997733..
222255 EExxpprreessiiaa aappaarree ppeennttrruu pprriimmaa ooaarrăă îînn MMeessssaaggggiioo aaii PPooppoollii ddeellll’’AAmmeerriiccaa LLaattiinnaa ccaarree îînncchheeiiee CCoonnffeerriinnțțaa ddiinn
MMeeddeellllíínn ((11996688)):: ««TTrreebbuuiiee ssăă ssee îînnccuurraajjeezzee oo nnoouuăă eevvaanngghheelliizzaarree șșii oo ccaatteehheezzăă iinntteennssăă ccaarree ssăă aajjuunnggăă aattââtt llaa eelliittee
ccââtt șșii llaa mmaassee,, ppeennttrruu aa oobbțțiinnee oo ccrreeddiinnțțăă lluucciiddăă șșii aaccttiivvăă””;; rreeuușșiittaa uunneeii aasseemmeenneeaa eexxpprreessiiii ssee ddaattoorreeaazzăă ffoolloossiirriiii eeii
ddee ccăăttrree IIooaann PPaauull IIII,, ppeennttrruu pprriimmaa ooaarrăă îînn ddiissccuurrssuull ddee llaa CCEELLAAMM,, PPoorrtt aauu PPrriinnccee ((HHaaoottii)),, 99 mmaarrttiiee 11998833 șșii dduuppăă
aacceeeeaa,, ccoonnddeennssâânndd îînn eeaa pprrooggrraammuull bbiisseerriicciiii ppeennttrruu cceell ddee–aall ttrreeiilleeaa mmiilleenniiuu ccrreeșșttiinn.. IIddeeeeaa uunneeii ppaassttoorraallee bbaazzaattee
ppee eevvaanngghheelliizzaarree ssee ggăăsseeaa ddeejjaa îînn EEvvaannggeelliiii NNuunnttiiaannddii aa lluuii PPaauull VVII ddiinn 11997755 ((ccff.. nn.. 8811)),, rreelluuaattăă ddee mmuullttee
eeppiissccooppaattee îînn aanniiii ’’7700,, pprriinnttrree ccaarree aammiinnttiimm CCoonnffeerriinnțțaa EEppiissccooppaallăă IIttaalliiaannăă ccaarree rrăăssppuunnddeeaa nnooiilloorr pprroovvooccăărrii aallee
ssoocciieettăățțiiii pprriinn pprrooggrraammuull „„EEvvaanngghheelliizzaarree,, ssaaccrraammeennttee șșii pprroommoovvaarree uummaannăă”” șșii CCoonnssiilliiuull EEppiissccooppaall LLaattiinnoo–
AAmmeerriiccaann ccaarree,, llaa PPuueebbllaa,, eellaabboorraa uunn ppllaann ffooaarrttee pprreecciiss ppeennttrruu „„EEvvaanngghheelliizzaarreeaa îînn pprreezzeennttuull șșii vviiiittoorruull AAmmeerriicciiii
LLaattiinnee»».. PPeennttrruu uunn ssttuuddiiuu ppee tteemmaa aacceesstteeii eexxpprreessiiii,, ccff.. GGiigglliioonnii PP..,, LLaa nnoozziioonnee ddii ’’nnuuoovvaa eevvaannggeelliizzzzaazziioonnee’’ nneell
MMaaggiisstteerroo,, SSeemmiinnaarriiuumm 4433 ((11999911)) 3355–5566..
222266 DDeellppeerroo CC..,, LLaa ccrreeddiibbiilliittàà ddeellllaa CChhiieessaa iieerrii,, ooggggii,, ddoommaannii,, GGlloossssaa,, MMiillaannoo 11999944,, 112211..
222277 EEddiittoorriiaallee ddii CCiivviillttàà CCaattoolliiccaa ddiinn 1199 mmaaii 22000011,, 332299–333300..
58 rămâne problema gravă a unei situații care cere o intervenție pastorală. Fără a insista pe numărul mare de indicații,
vrem să subliniem rolul fundamental și de neînlocuit al Cuvântului lui Dumnezeu în opera de evanghelizare.
Cea de-a IV-a adunare plenară a Federației Biblice Catolice (=FBC), ținută la Bogotà (Columbia) din 27 iunie
până în 6 iulie 1990, a ales ca temă „Biblia și noua evanghelizare”. Tema răspundea solicitărilor adresate de Ioan Paul
II întregii comunități pentru o nouă evanghelizare, pe plan universal, în vederea trecerii în mileniul III. Se poate citi în
documentul elaborat de această adunare: «Este o noutate fundamentală în privința evanghelizării însăși. Ea duce către
lucrarea salvatoare a lui Hristos. În el, Dumnezeu a realizat lucruri noi. Prin urmare, evanghelizarea creștină este
mereu nouă. Al nostru nu este și nu va fi ultimul proiect de evanghelizare nouă. Fiecare generație trebuie să descopere
permanenta noutate a mesajului evanghelic. Biblia rămâne un punct de referință constant. Cuvântul Domnului de fapt
rămâne în etern (cf. Is 40, 8). Sfintele Scripturi permit, prin cuvintele profeților și apostolilor, ascultarea vocii
Spiritului Sfânt (cf. DV 21; EV 1/904)»228. Documentul oferă și o serie de sugestii practice despre folosirea pastorală a
Bibliei. Să enumerăm câteva229:
– Pentru a face mai durabilă și mai prolifică lectura Bibliei în grupuri, ar trebui să se dezvolte noi metode de lectură
contextuală și strâns legată de viața practică.
– O ambianță particulară pentru citirea și interpretarea Bibliei se creează prin micile comunități creștine. Este necesar
să se formeze îndrumători care să știe să conducă asemenea comunități.
– Celebrarea liturghiei ar trebui să fie în întregime o proclamare a Cuvântului (selecționarea textelor care iau în
considerare situația vieții, niciodată să nu se neglijeze predica sau alte forme de explicare, cântecele ar trebui să fie
inspirate mai mult din Biblie, limbajul liturgic ar trebui să reflecte bogăția imaginilor biblice).
– Să se ofere cu o mai mare frecvență exerciții spirituale pentru preoți, persoane consacrate și laici.
– Familia creștină ar trebui să-și găsească propriul punct de unitate și forță în Cuvântul lui Dumnezeu; să citească
împreună Biblia și să reflecte asupra ei.
– Comunitățile creștine – parohiile, diecezele și bisericile locale – ar trebui să asculte Cuvântul lui Dumnezeu pentru a
fi ele însele obiect de evanghelizare.
– Pietatea poporului ar trebui utilizată în așa fel încât, prin intermediul său, Cuvântul lui Dumnezeu să intre în
rugăciunile și viața poporului.
Este deci clar că noua evanghelizare nu poate porni de la cunoașterea și răspândirea Bibliei, deoarece în ea
găsim planul salvator al lui Dumnezeu care se realizează prin Hristos. O asemenea necesitate apare în acest pasaj pe
care l-am preluat din mesajul de încheiere al ultimului sinod episcopal pe tema Vieții consacrate și misiunea sa în
Biserică și în lume : «În pragul anului 2000 Biserica întreagă este chemată la o Nouă Evanghelizare. Femeile și bărbații
timpului nostru, mai ales noile generații, trebuie să cunoască vestea bună a mântuirii care este Isus Hristos»230.
Este legitimă, în acest punct, întrebarea despre cum trebuie să fie realizată evanghelizarea. Să ne referim la
sugestiile lui Carlo Maria Martini, pentru care evanghelizarea se realizează în multe moduri. El individualizează
câteva, preluând exemplele Noului Testament231:
– evanghelizarea prin proclamare : este modalitatea adoptată de Isus care se îndreaptă spre un loc de unde predică (cf.
Mc 1, 14-15); proclamare se numește și în cazul unui dialog fratern, ca cel dintre Isus și samariteancă (cf. In 4) sau cel
cu discipolii din Emaus (cf. Lc 24).
– evanghelizarea prin chemare: este acea invitație la banchet adresată tuturor, cum au făcut servitorii din parabolă (cf.
Mt 22, 9).
– evanghelizarea prin atragere: ca în cazul primei comunități creștine din Ierusalim care vede adunarea spontană a
mulțimii (cf. Fap 5, 16).
– evanghelizarea prin iradiere sau contaminare : precum lampa pe sfeșnic sau orașul pe munte (cf. Mt 5, 16); se face
evanghelizare printr-o conduită bună care îi influențează chiar și pe păgâni (cf. 1 Pt 2, 12).
– evanghelizarea prin creștere: este o modalitate mai puțin vizibilă, mai lentă si mai ascunsă, precum drojdia pusă în
cocă (cf. Mt 13, 33).
Aceste modalități nu se deosebesc ușor de fiecare dată, ba mai mult, adesea se întrepătrund; ele indică faptul
că evanghelizarea trebuie să fie o artă care recurge la toate metodele umane și spirituale pentru a ajunge la toți oamenii
și pentru a le duce vestea cea bună.
5. Concluzia
La sfârșitul reflecției noastre asupra raportului dintre Bibliei și evanghelizare, ne folosim de cuvintele acestei
frumoase rugăciuni a sfântului Augustin232:
222288 BBiibbbbiiaa ee nnuuoovvaa eevvaannggeelliizzzzaazziioonnee,, IIll RReeggnnoo–ddooccuummeennttii 3366 ((11999911//33)) 9999..
222299 CCff.. IIbbiiddeemm,, 110033..
223300 MMeessssaaggggiioo ddeell SSiinnooddoo,, nn.. VVIIIIII,, îînn :: LL’’OOsssseerrvvaattoorree RRoommaannoo ddiinn 2299..1100..11999944,, ppaagg.. 77..
223311 CCff.. AAllzzaattii ee vvaa’’ aa NNiinniivvee,, CCeennttrroo AAmmbbrroossiiaannoo,, MMiillaannoo 11999911,, cciittaatt ddee GGaarrzzoonniioo MM..,, CCaarrlloo MMaarriiaa MMaarrttiinnii,, SSaann
PPaaoolloo,, CCiinniisseelllloo BBaallssaammoo ((MMII)) 11999933,, 110077–110088.. JJuurrnnaalliissttuull ddee llaa CCoorrrriieerree ddeellllaa SSeerraa,, MMaarrccoo GGaarrzzoonniioo ll–aa
iinntteerrvviieevvaatt ppee ccaarrdd.. MMaarrttiinnii,, aa ssttrrâânnss llaa uunn lloocc rrăăssppuunnssuurriillee aappooii,, îînncchheeiinndd ccuu oo aannttoollooggiiee aa ssccrriieerriilloorr:: rreezzuullttaattuull aa
ffoosstt ccaarrtteeaa cciittaattăă..
223322 CCoonnffeessssiioonnii,, XXII,, 22,, 33–44..
59 Să fie Scripturile tale plăcerile mele caste,
Fie ca eu să nu mă înșel în legătură cu ele
Nici să înșel pe alții cu ele.
Dă-mi timp să meditez asupra secretelor legilor tale,
Nu închide poarta celui care bate.
Nu fără un scop
Ai făcut să fie scrise atâtea pagini pline de mister.
O, Doamne, împlinește planul tău în mine
Și descoperă-mi acele pagini.
Iată: glasul tău este bucuria mea,
Glasul tău este pentru mine mai presus de orice plăcere.
Nu-ți părăsi darurile,
Nu neglija acest fir de iarbă însetat.
Fă ca eu să găsesc milă în fața ta
Să mi se deschidă, când bat,
Profundele secrete ale Cuvântului tău.
Te implor în numele lui Isus Hristos, Domnul nostru,
În care sunt ascunse toate comorile înțelepciunii și științei.
Aceste comori le caut, Doamne, în cărțile tale.
60
Capitolul XI
Lumea palestiniană în timpul lui Isus
Partide, grupuri, titluri
Lumea Noului Testament, și mai ales cea a Evangheliilor, este populată de un număr mare de partide și de
grupuri, cu nume adesea necunoscute și nefamiliare. Următorul studiu își propune să ofere informații esențiale în
legătură cu fariseii, saducheii, cărturarii, bătrânii, irodienii, samaritenii, zeloții, esenii. Se adaugă, pentru clarificare,
unele titluri sau nume comune, precum doctor/învățător al legii, rabin, levit, prozelit, cel cu frica lui Dumnezeu,
vameș. Un appendix despre Sinedriu va încheia expunerea.
1. Partide și grupuri
Informațiile noastre se bazează în primul rând pe scrierile biblice, deoarece acestea reprezintă obiectul nostru
de interes. Pentru o mai bună înțelegere, va fi necesară utilizarea și a altor izvoare, de exemplu, scriitorul evreu Iosif
Flaviu233, și alți scriitori iudei, printre care Talmud și Midrashim234.
Cele mai importante partide religioase evreiești sunt cele ale fariseilor, saducheilor și esenilor, atestate cam de
la jumătatea secolului II î.H., dar având o bogată preistorie ce merge mult timp în urmă.
Fariseii
Numele derivă din cuvântul ebraic perusim, care literalmente semnifică „separați”, adică sfinții, adevărata
comunitate a lui Israel. Cu acest termen fariseii se distingeau de oamenii de rând, prin idealul lor de puritate rituală și
de respectare scrupuloasă a legii divine. Aspectul religios însă în curând se va uni celui politic, astfel încât grupul
ajunge să aibă relevanță socială în diverse probleme.
Din punct de vedere istoric fariseii s-au desprins din mișcarea asidiană235 între 160 și 150 î.H.. Acest lucru s-a
întâmplat deoarece, după moartea lui Iuda Macabeul în 160 î.H., fariseii au refuzat să împartă cu alți asidieni
iminentul sfârșit al timpului și s-au sprijinit pe politica religioasă națională a Asmoneilor. În acest sens, termenul
„fariseu” capătă și semnificația de dizidenți sau secesioniști. Ca grup, au fost menționați pentru prima oară în vremea
asmoneului Gionata (160-143). Iosif Flaviu îi citează împreună cu saducheii și esenii236.
Păstrau cu strictețe legea, atât scrisă cât și orală. Tradiția fariseo-rabinică făcea distincție între torà (legea)
scrisă și torà orală. Cea scrisă cuprinde cele cinci cărți ale lui Moise, Pentateuhul, cea orală este dezvoltarea ulterioară
a materialului juridic transmis oral și apoi fixat în scris. Conform părerii rabinilor, tradiția orală cuprinde și moștenirea
profetică: «Moise primise torà pe muntele Sinai și o încredințase lui Iosua, Iosua bătrânilor, bătrânii profeților, și
profeții oamenilor din „marea adunare”»237. Pentru rabinii învățați, prin intermediul conceptului de torà orală , s-a
creat un raport neîntrerupt între Moise și ei înșiși; interpretările lor și transformările lor în privința legii ar fi fost deja
comunicate oral de către Dumnezeu lui Moise pe muntele Sinai. Cu o asemenea concepție despre legea orală, rabinii
farisei justificau ulteriore transformări și actualizări ale legii biblice238.
Putem defini fariseismul „ca și continuare a unei tradiții create în comunitatea postexilică pentru codicele
sacerdotal […]. Legea, torà, era considerată de către farisei semnul alegerii . Trăind conform torei, Israel simte că este
un popor special și că mâna lui Dumnezeu se află asupra iudaismului. Acest sentiment, care a susținut iudaismul de-a
lungul secolelor, era deja fundamentul existenței farisaice. Fariseismul era unicul partid religios din epoca lui Isus care
era conștient de realitatea unei diaspore de foarte mari proporții”239. Conform cifrelor furnizate de Iosif Flaviu, fariseii
din timpul lui Irod cel Mare – și deci aproape de vremea lui Isus – depășeau 6.000 de persoane240. O cifră
223333 IIssttoorriicc eevvrreeuu ((3377–110000??)),, aappaarrțțiinneeaa uunneeii iilluussttrree ffaammiilliiii ssaacceerrddoottaallee ddiinn IIeerruussaalliimm.. LLaa îînncceeppuutt ppaarrttiicciippăă ccaa șșii
ccoommaannddaanntt llaa lluuppttaa aarrmmaattăă îîmmppoottrriivvaa rroommaanniilloorr.. LLuuaatt pprriizzoonniieerr,, aajjuunnggee ttrraadduuccăăttoorruull lluuii TTiittuuss îînn ttiimmppuull aasseeddiiuulluuii
IIeerruussaalliimmuulluuii.. DDuuss llaa RRoommaa,, aa ffoosstt mmaaii ttâârrzziiuu îînnssăărrcciinnaatt ddee ccăăttrree îîmmppăărraattuull VVeessppaassiiaann ssăă ssccrriiee ddeesspprree rrăăzzbbooii,, ffaapptt
ccaarree îîii aassiigguurrăă rreeccuunnooșșttiinnțțaa ddiinn ppaarrtteeaa pprrootteeccttoorriilloorr.. ÎÎnn cciinnsstteeaa lloorr îîșșii iiaa nnuummeellee ddee FFllaavviiuuss,, dduuppăă ggiinnttaa FFllaavviiaa
ccăărreeiiaa îîii aappaarrțțiinneeaauu TTiittuuss șșii VVeessppaassiiaann.. DDaattee ffiiiinndd cciirrccuummssttaannțțeellee,, ooppeerraa ssaa,, BBeelllluumm JJuuddaaiiccuumm,, nnuu ppooaattee ffii ppee
ddeepplliinn ccoonnssiiddeerraattăă ddeezziinntteerreessaattăă șșii iimmppaarrțțiiaallăă.. IInnffoorrmmaațțiiiillee ppee ccaarree llee ooffeerrăă ssuunntt îînnssăă pprreețțiiooaassee.. PPeennttrruu aa rreeppeerraa
uulltteerriiooaarree ddaattee iissttoorriiccee ddiinn ddiiffeerriittee ppeerriiooaaddee,, ssuunntt uuttiillee șșii aallttee ooppeerree aallee ssaallee,, pprreeccuumm AAnnttiiqquuiittaatteess JJuuddaaiiccaaee șșii
VViittaa.. CCff.. FFeellddmmaann LL..HH..,, JJoosseepphhuuss’’ IInntteepprreettaattiioonn oonn tthhee BBiibbllee,, UUnniivveerrssiittyy ooff CCaalliiffoorrnniiaa PPrreessss,, BBeerrkkeelleeyy 11999988..
223344 CCff.. FFlluusssseerr DD..,, LLee ffoonnttii eebbrraaiicchhee ddeell ccrriissttiiaanneessiimmoo ddeellllee oorriiggiinnii,, GGrriibbaauuddii,, MMiillaannoo 22000055..
223355 AAssiiddiieenniiii,, lliitteerraallmmeennttee ““cceeii ppiiooșșii””,, ccoonnssttiittuuiiaauu uunn ccuurreenntt eebbrraaiicc,, mmeennțțiioonnaatt îînn ccăărrțțiillee MMaaccaabbeeiilloorr,, ccee aaccttiivvaa îînn
ttiimmppuull rreevvoolltteeii mmaaccaabbeeiilloorr.. MMuullțții cceerrcceettăăttoorrii aauu ccoonnssiiddeerraatt–oo oo mmiișșccaarree ddiinn ccaarree aauu aappăărruutt ffaarriisseeiiii șșii eesseenniiii..
223366 AAnntt..,, 1133,,55,,99..
223377 ‘‘AAbboott,, 11,,11..
223388 CCeelleebbrraarreeaa lleeggiiii oorraallee eessttee ccuupprriinnssăă îînn aacceesstt ddiiccttoonn,, aattrriibbuuiitt îînnțțeelleeppttuulluuii ppaalleessttiinneezz IIoohhaannaann bbaarr NNaappppaahhaa,, ccaarree
aa ttrrăăiitt llaa jjuummăăttaatteeaa cceelluuii ddee–aall IIIIII–lleeaa sseeccooll dd..HH..:: ««SSffâânnttuull,, ffiiee eell llăăuuddaatt,, îînncchheeiiee ppaaccttuull ccuu IIssrraaeell ddooaarr ddiinn ccaauuzzaa
ttrraaddiițțiieeii oorraallee»» ((GGiittttiinn,, 6600bb))..
223399 SScchhuubbeerrtt KK..,, II ppaarrttiittii rreelliiggiioossii eebbrreeii ddeell tteemmppoo nneeootteessttaammeennttaarriioo,, PPaaiiddeeiiaa,, BBrreesscciiaa 11997766,, 5577–5588..
224400 AAnntt..,, XXVVIIII,, 22,,44..
61 considerabilă, dacă ne gândim că populația Ierusalimului se ridica la 25-30.000 de locuitori, totalul preoților și
leviților era de circa 18.000 persoane și Esenii numărau 4.000 de membri241.
De optzeci și șapte de ori se vorbește despre farisei în Evanghelii242, și aproape niciodată de bine. Și totuși
apostolul Paul se lăuda că fusese «fariseu după lege» (Fil 3, 5). Fariseii erau persoanele care iubeau cel mai mult
cuvântul lui Dumnezeu, Legea, cei care cel mai mult se străduiau să o trăiască; pentru a fi siguri că o respectă, chiar și
în cele mai mici detalii, au adăugat multe alte norme pentru a fi mai precisă, dar au sfârșit prin a-i distruge adevăratul
sens, devenindu-i astfel sclavi.
Chiar dacă fariseii apar în mod sistematic ca îndârjiți adversari ai lui Isus și ai învățăturii sale, nu lipsesc din
evanghelii cazurile izolate în care această ostilitate pare estompată sau chiar transformată în bunăvoință. La Luca, de
trei ori Isus acceptă invitația la masă din partea unor farisei, chiar dacă toate aceste întâlniri conviviale îi dau ocazia să
critice și să discute îndelung în polemică243. O dată, în vreme ce traversa Galilea pentru a ajunge la Ieusalim, fariseii l-
au avertizat în legătură cu pericolul de moarte din partea lui Irod (cf. Lc 13, 31): dacă nu există intenții ascunse pe care
textul nu ni le dezvăluie, acest lucru ar părea o favoare făcut lui Isus.
Dintre fariseii binevoitori față de Isus, chiar dacă foarte prudenți, îl cunoaștem pe Nicodim, un personaj
menționat de mai multe ori de către Ioan. Atras către Isus, acest om ia inițiativa de a veni la el noaptea și de a purta cu
el o discuție personală (cf. In 3, 1-21); apoi, în Sinedriu, al cărui membru era, l-a apărat pe Isus cu curaj în fața tuturor
(cf. In 7, 48-52); după moartea lui Isus, el i-a cinstit trupul cu unguente alese și scumpe și, împreună cu Iosif din
Arimatea, pregătește un mormânt demn de Învățătorul apreciat (cf. In 9, 39).
Ținându-se cont de unele pasaje în care fariseii sunt prezentați favorabil, este de asemenea adevărat că în
ansamblu au un rol negativ și ostil față de Isus. După Marcu, își desfășoară activitatea permanent în Galilea, cu o
singură excepție, când vin la Ierusalim, împreună cu irodienii, pentru a-i întinde o capcană lui Isus244. Nu ezită să
încheie alianțe și să se coalizeze cu alte grupări: complotează cu irodienii (cf. Mc 3, 6), se aliază cu cărturarii în
confruntarea cu Isus și numără în propriile rânduri câțiva cărturari (cf. Mc 2, 16). Îi găsim adesea în dispute cu Isus pe
diverse probleme: postul (cf. Mc 2, 18), respectarea sabatului (cf. Mc 2, 24), divorțul (cf. Mc 10, 2). Pun în discuție
autoritatea sa, cerându-i un semn (cf. Mc 8, 11). Împreună cu cărturarii discută despre purificarea mâinilor (cf. Mc 7,
1). Discuția lor sau opoziția lor nu era pur academică, «mai curând luptau pentru conducerea comunității: fariseii,
după spusele lui Marcu, erau capii recunoscuți ai comunității din Galilea, lucru care implica deținerea unui rol relevant
în comunitate și o ascendență remarcabilă, dacă nu chiar putere, asupra poporului și altor capi ai comunității»245.
Matei, spre deosebire de Marcu, acordă mai mult spațiu fariseilor, și de mai multe ori îi surprinde în acțiune
acolo unde Marcu vorbește despre cărturari. Cărturarii lui Marcu, care îl acuzau pe Isus că săvârșește miracole cu
ajutorul lui Belzebul, sunt identificați de Matei cu fariseii (cf. Mc 3, 22 și Mt 12, 24). Cărturarul binevoitor din Marcu,
cel care îl întreabă pe Isus în legătură cu cea mai importantă poruncă, devine în Matei 22, 34-40 un doctor al legii, un
fariseu care, instigat de alți farisei, încearcă să-i întindă o cursă. Matei îi consideră pe farisei adversari ai lui Isus mai
înverșunați decât cărturarii, și de aceea încearcă să-i substituie. Același evanghelist le recunoaște acestora o importanță
mai mare decât cea pe care le-o atribuie Marcu. Sunt mult mai îndârjiți în polemica despre divorț, despre respectarea
sabatului, despre normele alimentare și despre puritate.
O mustrare nemiloasă la adresa cărturarilor și fariseilor apare în capitolul 23 din Matei. Despre ei Isus
vorbește mulțimii și discipolilor cu franchețe: «Când vă spun, faceți și respectați, dar nu faceți după cum fac ei,
deoarece ei zic dar nu fac» (Mt 23, 3). Și de s-ar fi mulțumit să-și recunoască cu umilință propria incoerență! Mai
degrabă au nerușinarea de a impune reguli și poveri pe care ei nici măcar nu încearcă să le urnească. Se știe bine că
acești cărturari sunt profesori ai legii, oameni cu mare influență în educație și în exercitarea puterii judecătorești.
Fariseii la fel: și ei cunosc foarte bine Torà, dar mai ales sunt apărători înverșunați ai Tradiției: se consideră „purii”
societății, ținându-se strâns de un fundament riguros care nu lasă spațiu pentru alte acțiuni în fața literei legii, fără să ia
în calcul slăbiciunea credinciosului de rând.
Isus îi pune la un loc în mod voit pe cărturari și pe farisei, nu pentru că aceștia s-ar aprecia reciproc, ci pentru
că erau legați în dorința de a-și oprima aproapele. Le reproșează ostentația: «Toate câte le fac, le fac pentru a fi
admirați de oameni» (Mt 23, 5). Presupusa lor religiozitate este mărturisită prin suluri scrise mai lungi decât e normal,
bine păstrate și puse în frunte înaintea ochilor și, cu ajutorul mâinii, duse până la inimă. Hainele lor aveau ciucurii
ordinului mai lungi, cu un vizibil fir roșu de purpură sau violet sau albastru caracteristice statutului (Num 15, 38).
224411 CCff.. JJeerreemmiiaass JJ..,, GGeerruussaalleemmmmee aall tteemmppoo ddii GGeessùù,, DDeehhoonniiaannee,, RRoommaa 11998899,, 338888..
224422 RReessppeeccttiivv ddee 2299 ddee oorrii llaa MMaatteeii,, 1122 llaa MMaarrccuu,, 2277 llaa LLuuccaa,, 1199 llaa IIooaann.. AAddăăuuggâânndd cceellee 99 rreeffeerriirrii ddiinn FFaapptteellee
AAppoossttoolliilloorr șșii oo ssiinngguurrăă ddaattăă llaa PPaauull îînn FFiill 33,, 55,, ssee aajjuunnggee llaa uunn ttoottaall ddee 9977 ddee oorrii îînn îînnttrreegg NNoouull TTeessttaammeenntt..
224433 CCff.. LLcc 77,, 3366–4488;; 1111,, 3377–5544;; 1144,, 11–2244..
224444 CCff.. MMcc 1122,, 1133..
224455 SSaallddaarriinnii AA..JJ..,, FFaarriisseeii,, ssccrriibbii ee ssaadddduucceeii nneellllaa ssoocciieettàà ppaalleessttiinneessee,, PPaaiiddeeiiaa,, BBrreesscciiaa 22000033,, pp.. 115533..
62 Conștienți de propria lor superioritate, doresc ca și ceilalți să le-o recunoască: de aici dorința pentru întâietate
oriunde, pentru salutul reverențios și pentru râvnitul titlu de „rabbi”. Apoi folosirea abuzivă a titlului de „părinte” (Mt
23, 9). Acești cărturari și farisei nu atât că presupuneau, dar erau în mod vădit orgolioși să îl aibă ca părinte pe Avraam
și alți strămoși: aceasta pentru a reafirma legătura absolută cu vechea ordine a lucrurilor care acum era pe punctul de a
se destrăma: Părinte este doar Dumnezeu creatorul și mântuitorul tuturor, fără a se face deosebire de rasă și de religie.
Și Hristos este singurul cârmuitor, călăuză a dreptății (Mt 23, 10). Despre acest lucru Paul știe mai multe: îi vor da de
furcă mai degrabă acești simpatizanți ai iudaismului împrăștiați prin toată zona mediteraneană decât cultura păgână;
afirmația că salvarea provine doar din respectarea legii ebraice, pune în mișcare o cucerire într-un război sfânt:
Împărăția lui Dumnezeu trebuie să se lărgească până la marginile pământului; dar o asemenea regalitate depinde de
faptele legii. Deci toți pot și trebuie să practice faptele legii.
De fapt se dovedesc a fi maeștri ai ipocriziei. Cum să asociezi rugăciuni îndelungi și jafuri contra văduvelor,
scrupulozitatea în privința taxei minime care trebuie vărsată în contul instituțiilor religiose și cea mai perfidă
insensibilitate față de cel care cere dreptate și milă (cf. Mt 23, 23), o aplicare foarte riguroasă a legii în privința
aproapelui și nerespectarea aceleiași legi din parte lor înșiși, conform tăioasei comparații dintre strecurarea țânțarului
și înghițirea fără probleme a cămilei (cf. Mt 23, 24)?
Dumnezeu vede chiar și în adâncul inimilor și nu poate fi oprit! Și un mormânt poate părea minunat în
exterior, dar în interior conține mereu rămășițe aflate în putrefacție: «Așa și voi păreți drepți pe dinafară în fața
oamenilor, dar pe dinăuntru sunteți plin de ipocrizie și nedreptate» (Mt 23, 28). Ipocrizia merge mână în mână cu
trufia: «Dacă am fi trăit pe vremea părinților noștri, nu ne-am fi asociat cu ei pentru a vărsa sângele profeților» (Mt
23, 30). În realitate cărturarii și fariseii nu erau departe de comportamentul părinților lor, asasini ai profeților; acești
scrupuloși păstrători ai legii sunt chiar ei destinați să ducă la apogeu faptele strămoșilor, căci ei au fost însărcinați să
execute condamnarea la moarte dată Profetului Isus și susținătorilor lor (cf. Mt 23, 34). Responsabilitatea va cădea în
întregime în mâinile acestei generații care afirma că reprezintă poporul lui Dumnezeu doar pe baza propriei
descendențe carnale, în totală contradicție cu planul salvator al lui Dumnezeu. «Nu ați vrut» spune versetul 37.
La fel ca Matei, Luca folosește atacuri dure la adresa fariseilor și propune un material analog246. Și în alte
multe fragmente, care îi sunt proprii, îi prezintă într-o ostilitate vădită față de Isus. Parabola fariseului și a vameșului
în templu (cf. Lc 18, 9-14) este rostită împotriva celor care „se mândreau că sunt drepți și disprețuiau pe ceilalți”.
Trilogia parabolelor oii pierdute, banului rătăcit și tatălui bun este introdusă de o critică aspră la adresa fariseilor și
cărturarilor, scandalizați că Isus îi primește pe vameși și pe păcătoși și mănâncă împreună cu ei (cf. Lc 15, 1-2). Luca
este în mod particular atent la a-l prezenta pe Isus disponibil față de toți, gata să ofere noi perspective de viață, acolo
unde observă un minim de bunăvoință. Păcătoasei din capitolul 7, Isus îi adresează cuvinte încurajatoare despre un
viitor diferit și cu siguranță mai bun ( «Credința ta te-a salvat. Du-te în pace!» ), în vreme ce opinia fariseului Simon se
concentrează într-o rece judecată și condamnare (cf. Lc 7, 39).
Faptele Apostolilor îl prezintă într-o lumină favorabilă pe fariseul Gamaliel, înțelept învățător cu vederi
deschise și liberale. Apărând în fața Sinedriului, Paul afirmă că este fariseu și fiu de fariseu, dând naștere unei aprinse
discuții între farisei și saduchei în legătură cu învierea (cf. Fap 23, 6-9). Nu lipsește nota polemică ce îi prezintă pe
unii farisei cu îndârjire agățați de lege, într-atât încât cer circumcizia și respectarea legii lui Moise chiar și de către
păgânii care doresc să devină creștini (cf. Fap 15, 5).
La Ioan fariseii dețin rol de funcționari guvernamentali și de cultivați doctori ai legii, gata să conteste poziția
lui Isus. Nu sunt niciodată menționați nici saducheii și nici cărturarii247. Fariseii reprezintă mereu o prezență
amenințătoare: «Luptă cu Isus pentru a-și menține propria influență asupra poporului și doresc să-i zădărnicească
învățătura. Pe întreg cuprinsul evangheliei fariseii sunt aliați cu capii preoților în acțiunea de a se opune oficial lui
Isus, mai ales în timpul călătoriilor sale spre Ierusalim»248.
Deși se bucură de o puternică influență, în nararea patimilor, Ioan, la fel ca sinopticii, îi prezintă pe preoți, mai
mult decât pe farisei, ca având un rol decisiv în condamnarea și executarea lui Isus.
Saducheii
Grupul se bucură de întreaga noblețe conferită de statutul sacerdotal. Numele provine de la Sadoq, un preot
din vremea lui David și Solomon. După Iez 40, 46 și 44, 15, pentru a exercita în legalitate această funcție sacerdotală
era indispensabilă descinderea din neamul lui Sadoq. Începând cu întoarcerea din exil, marele preot a fost mereu un
saducheu și acest lucru semnifica atât superioritate culturală, cât și putere politică.
224466 AA ssee ccoommppaarraa,, ddee eexxeemmpplluu,, MMtt 2233 ccuu LLcc 1111,, 3399–5522.. UUnneellee aalluuzziiii ssuunntt pprreezzeennttee șșii îînn MMcc 1122,, 3388–4400..
224477 CCăărrttuurraarriiii ssuunntt mmeennțțiioonnaațții îînn IInn 88,, 33 îînn eeppiissoodduull ffeemmeeiiii aadduulltteerree;; ccuunnooaașștteemm îînnssăă dduubbiiuull aassuupprraa ppaatteerrnniittăățțiiii lluuii
IIooaann îînn pprriivviinnțțaa aacceessttuuii ffrraaggmmeenntt..
224488 SSaallddaarriinnii AA..JJ..,, FFaarriisseeii,, ssccrriibbii ee ssaadddduucceeii nneellllaa ssoocciieettàà ppaalleessttiinneessee,, oopp.. cciitt..,, pp.. 118844..
63 Istoria saducheilor este săracă în informații și destul de neclară. Iosif Flaviu vorbește despre ei în contextul
dinastiei hasmoniene și îi pune în relație cu fariseii. Ioan Ircan s-a gândit bine când și-a schimbat aliații, lăsând fariseii
și aliindu-se cu saducheii. Aceștia constituiau un grup bine organizat de familii patriciene, cu identitate proprie.
În vremea lui Isus saducheii constituiau un important partid religios. Și totuși prezența lor în Noul Testament
se dovedește modestă, limitată doar la evangheliile sinoptice și la cartea Faptelor249.
Erau păstrătorii tradiției. Se înțelege acest lucru chiar din teologia lor. Nu se depărtau deloc de litera Legii
(Torà), mai ales în privința cultului și a preoției. Se deosebeau deci vizibil de farisei: în vreme ce aceștia erau deschiși
față de ideile teologice inovative, precum învierea morților, saducheii se împotriveau cu putere, așa cum se vede din
înfruntarea ce are loc între ei și Isus (cf. Mc 12, 18-27). Putem individualiza în Fap 23, 8 sinteza doctrinei lor:
«Saducheii afirmă că nu există înviere, nici îngeri, nici spirite; fariseii însă mărturisesc aceste lucruri» .
Au avut puternice conflicte și cu Irod cel Mare, mai ales în timpul lungului pontificat al marelui preot Simon
(din 22 în 5 î.H.) și, în ciuda faptului că se coalizaseră, nu au putut împiedica inexorabilul sfârșit, până, practic, la
dispariția lor odată cu distrugerea Ierusalimului: «Apusul statului a însemnat sfârșitul nobilimii laice și a grupului
saducheilor născut prin unirea dintre nobilimea sacerdotală și cea laică. Noua și puternica clasă superioară, cea a
cărturarilor, depășise în toate domeniile vechea clasă a nobilimii sacerdotale și laice, fondată pe privilegiul nașterii»250.
Cărturarii
Cărturarii se deosebesc de farisei și saduchei deoarece sunt prezenți în lumea mediteraneană și în Orientul
Apropiat de-a lungul mileniilor, asumând, în decursul timpului și locurilor, numeroase sarcini, cu funcțiuni și poziții
sociale diverse. Nu par să constituie un grup bine delimitat și compact, «ci mai degrabă o clasă de persoane instruite
provenite din diferite pături ale societății, care îndeplineau diverse funcții sociale și care mențineau legături cu toate
straturile sociale, de la țară până la palatul regal și la templu. […] Nu trebuie considerați un grup autonom dotat cu
putere proprie și cu o programă coerentă: cărturarii erau diferiți prin hinterland și alianțe, și erau persoane care
dețineau un rol social în contexte diferite, mai degrabă decât o forță politică și religioasă unitară»251.
Cărturar, în ebraică sofer, face referire în primul rând la un text scris și apoi la scriptură și la scriitor.
Grecescul grammateus , de la gramma „literă”, trimite de asemenea la un text scris. Chiar dacă semnificațiile
termenilor sunt multiple și schimbătoare în timp, astăzi putem asocia un astfel de cuvânt termenului „secretar”, care ar
putea fi un simplu dactilograf, dar și o persoană cu mare responsabilitate.
Un cărturar apare pentru prima oară în Vechiul Testament ca funcționar care cheamă la adunare (cf. Jud 5,
14). Baruh, care a notat cuvintele lui Ieremia era și el un scrib (cf. Ier 36, 32) și prin urmare, persoană bine instruită și
influentă. Cel mai faimos din Biblie rămâne Ezdra, preot și «cărturar abil în legea lui Moise» (Esd 7, 6), care ceruse și
obținuse de la Artaserse, suveranul persan, revenirea la Ierusalim a unui grup de evrei deportați. El era preot și cărturar
deoarece, în comunitatea iudaică de după exil, funcția de preot, de levit și de cărturar au sfârșit prin a se suprapune.
Mergând înapoi în timp, îi găsim pe cărturari citați o singură dată în 1 Mac 7, 12, gata să negocieze cu dușmanul, spre
deosebire de neînduplecații Macabei. Descrierea cea mai frumoasă a cărturarului este oferită de Sir 38, 24-39, 11,
unde el este înțeleptul, deoarece se roagă și este dăruit de Dumnezeu cu spirit de înțelegere.
Cărturarii sunt prezentați ca un grup organizat doar în evangheliile sinoptice252, unde sunt asociați fariseilor și
marilor preoți pentru a crea un front comun împotriva lui Isus. Despre ei se vorbește foarte puțin în textele
evanghelice. Marcu este cel care îi amintește cel mai mult, și către el se îndreaptă atenția noastră253. Îi plasează fie în
Galilea, fie în Ierusalim. Aici sunt puși alături de capii preoților și fac parte din clasa conducătoare a iudeilor. Legătura
lor strânsă cu capii preoților lasă să se înțeleagă că ar fi înalți funcționari și consilieri, și că unii dintre ei ar face parte
chiar din clasa conducătoare. Sunt prezenți și în Galilea, chiar dacă în unele cazuri se precizează că provin din
Ierusalim (cf. Mc 3, 22; 7, 1).
224499 DDiinnttrr–uunn ttoottaall ddee 1144 mmeennțțiioonnăărrii,, aassttffeell rreeppaarrttiizzaattee:: 77 llaa MMaatteeii,, 11 llaa MMaarrccuu,, 11 llaa LLuuccaa,, 55 îînn FFaappttee.. LLaa aacceesstteeaa ssee
aaddaauuggăă cceellee ddoouuăă mmeennțțiioonnăărrii aallee nnuummeelluuii lluuii SSaaddooqq llaa MMaatteeii..
225500 JJeerreemmiiaass JJ..,, GGeerruussaalleemmmmee aall tteemmppoo ddii GGeessùù,, cciitt..,, pp.. 335599..
225511 SSaallddaarriinnii AA..JJ..,, FFaarriisseeii,, ssccrriibbii ee ssaadddduucceeii nneellllaa ssoocciieettàà ppaalleessttiinneessee,, cciitt..,, pp.. 225577..
225522 TTeerrmmeennuull ggrraammmmaatteeuuss aappaarree îînn NNoouull TTeessttaammeenntt ddee 6622 ddee oorrii.. ÎÎnn aaffaarraa cceelloorr ppaattrruu uuttiilliizzăărrii ddiinn FFaappttee șșii aa
ssiinngguurruulluuii ccaazz ddee llaa PPaauull îînn 11 CCoorr,, ccuuvvâânnttuull ssee îînnttââllnneeșșttee ddooaarr îînn eevvaanngghheelliiiillee ssiinnooppttiiccee,, rreessppeeccttiivv ddee 2222 ddee oorrii llaa
MMaatteeii,, 2211 llaa MMaarrccuu șșii 1144 llaa LLuuccaa..
225533 MMaatteeii vvoorrbbeeșșttee ddeesspprree ccăărrttuurraarrii ddooaarr îînn cciinnccii ffrraaggmmeennttee,, ddiinnttrree ccaarree ttrreeii ((MMtt 77,, 99;; 99,, 33;; 1177,, 1100)) pprroovviinn ddee llaa
MMaarrccuu;; îîii ssuunntt pprroopprriiii MMtt 88,, 1199 șșii 1155,, 3322.. ÎÎnn mmuullttee ccaazzuurrii MMaatteeii ssccooaattee ccăărrttuurraarriiii ddiinn ppaassaajjeellee îînn ccaarree aacceeșșttiiaa aappaarrii
oossttiillii lluuii IIssuuss șșii îîii ttrraannssffoorrmmăă îînn ffaarriisseeii:: aa ssee ccoonnffrruunnttaa,, sspprree eexxeemmpplluu,, MMcc 33,, 2222 ccuu MMtt 99,, 3344;; MMcc 1111,, 2277;; 1122,, 1122 ccuu
MMtt 2211,, 2233;; 2211,, 4455.. FFoorrmmuullaarreeaa „„ssccrriibbiiii ffaarriisseeiilloorr”” ddiinn MMcc 22,, 1166 ddeevviinnee ssiimmpplluu „„ffaarriisseeii”” llaa MMtt 99,, 1111.. DDooaarr îînn ppaattrruu
ssiittuuaațțiiii ccăărrttuurraarriiii șșii ffaarriisseeiiii ssuunntt ppuușșii aallăăttuurrii ddee ccăăttrree MMaatteeii,, îînn ddoouuăă ppoovveessttiirrii aallee cciiooccnniirriilloorr șșii ddiissppuutteelloorr:: MMtt 55,,
2200;; 2233,, 22–2299;; 1122,, 3388;; 1155,, 11.. ÎÎnn cceeeeaa ccee pprriivveeșșttee sseemmnniiffiiccaațțiiaa,, MMaatteeii nnuu ssee ddeeoosseebbeeșșttee mmuulltt ddee MMaarrccuu,, îînn aaffaarrăă ddee
ddiimmiinnuuaarreeaa sseemmnniiffiiccaattiivvăă aa rreessppoonnssaabbiilliittăățțiiii ccăărrttuurraarriilloorr îînn pprriivviinnțțaa ccoonnddaammnnăărriiii lluuii IIssuuss.. CChhiiaarr șșii llaa LLuuccaa rroolluull
ccăărrttuurraarriilloorr eessttee sseemmnniiffiiccaattiivv rreedduuss.. SSiinngguurrii ssuunntt cciittaațții ddooaarr ddee ddoouuăă oorrii ((LLcc 2200,, 3399;; 2200,, 4466)).. ÎÎnn ttooaattee cceelleellaallttee
ccaazzuurrii aappaarr aallăăttuurrii ddee ffaarriisseeii ssaauu ddee aallțții ccaappii,, ccuu ccaarree îîșșii îîmmppaarrtt ppoozziițțiiaa ssoocciiaallăă șșii aallttee ffuunnccțțiiii..
64 Poporul, în general, era la curent cu învățătura și autoritatea lor. În trei pasaje evanghelistul Marcu lasă să se
înțeleagă că poporul și discipolii lui Isus cunosc și apreciază învățăturilor lor. Când Isus învață pentru prima oară la
Capernaum, mulțimea rămâne surprinsă, deoarece învățătura sa este autoritară și diferită de cea a cărturarilor (cf. Mc
1, 22). Ei sunt punctul de referință al instruirii religioase ebraice și învățătorii obișnuiți ai poporului. Când discipolii
amintesc de părerea cărturarilor despre Ilie, Isus acceptă o asemenea învățătură și explică faptul că Ilie a venit deja (cf.
Mc 9, 12-13). Isus însuși citează dictonul cărturarilor, conform căruia Mesia trebuie să fie fiu al lui David (cf. Mc 12,
35), chiar dacă apoi combate o asemenea opinie interpretând Scriptura. Dacă Marcu face apel la învățătura
cărturarilor, căreia îi conferă o anumite valoare, nu uită să arate neta superioritate a învățăturii lui Isus.
Dincolo de o oarecare notă pozitivă, cărturarii, în ansamblu, sunt contrari lui Isus: îi aduc acuzații (cf. Mc 3,
22), pun în discuție autoritatea învățăturii sale, se ceartă cu discipolii săi (cf. Mc 9, 14). La Marcu se găsesc diferite
episoade despre controversa dintre Isus și cărturari, de exemplu, când pun în dubiu autoritatea lui Isus de a ierta
păcatele (cf. Mc 2, 6). Cu cât se apropie momentul patimilor, cu atât situația se înrăutățește. În capitolele 11-15 din
Marcu, când Isus se află la Ierusalim, în nu mai puțin de șapte pasaje254, cărturarii sunt puși alături de preoți și prin
urmare de bătrâni. Fac parte dintre cei care vor moartea lui Isus. Nici Isus nu este tocmai afectuos în privința lor,
descriindu-i în termeni duri. De fapt, îi pune în gardă pe discipoli în privința cărturarilor, deoarece caută afirmarea în
plan social, sunt opresivi în plan economic și vanitoși în rugăciune (cf. Mc 12, 28-40). Despre ei se spune că îmbracă
veșminte lungi, așteaptă reverențe în piețe și pretind locurile cele mai bune în sinagogi, devorând casele văduvelor și
recitând false rugăciuni interminabile. Cărturarii care „devorează casele văduvelor” sunt puși în opoziție cu săraca
văduvă care oferă două monede și este lăudată de către Isus.
Rezultatul final nu este cu siguranță unul elogiativ pentru cărturari: ei se află de parte puterii, au educație, dar
își orientează greșit învățătura, sunt incapabili să înțeleagă noutatea adusă de Isus și, mai ales, sunt în mod vădit în
complicitate cu alții în planul de a-l elimina pe supărătorul învățător din Nazaret.
Bătrânii
În antichitate, spre deosebire de timpurile actuale, bătrânețea reprezenta o valoare, deoarece era simbol al
experienței și al înțelepciunii. Bătrânii se bucurau de un mare respect și cinste din partea celor mai tineri. În special
capii familiilor, sau cel puțin capii familiilor influente, constituiau consiliul unui clan, unui trib sau al unei cetăți. Ei
formau gerusia, un grup de „înțelepți” a căror opinie era lege. Influența lor diferă în funcție de epocă și circumstanțe,
rămânând însă mereu persoane importante și de referință. Textele biblice citează diferite categorii de bătrâni: pot fi cei
ai unui trib (cf. Dt 31, 28), ai unei regiuni (cf. Jud 11, 5), ai lui Israel (cf. Ieș 3, 16). În Israel își țineau reuniunile la
porțile cetății (cf. Dt 21, 19) și participarea activă la discuții demonstra prestigiul de care se bucurau (cf. Prov 31, 23).
Vor fi importanți și în cadrul comunităților din exil (cf. Ier 29, 1).
În Noul Testament sunt numiți presbyteroi și indică diferite realități: o dată bătrânii unui grup (cf. Lc 7, 3), de
25 de ori bătrânii poporului evreu și de 15 bătrânii Bisericii. Vorbind despre lumea iudaică, bătrânii sunt reprezentanții
nobilimii laice. Originea lor se găsește în perioada întoarcerii din exil, deoarece capii familiilor, „bătrânii Evreilor”
apăreau ca reprezentanți ai poporului. Când guvernatorul persan voia să aibă un referent, apela la ei (cf. Esd 5, 9-16) și
cu ajutorul lor se îngrijește de construirea templului (Esd 5, 5.9). Sunt deci prezenți în Sinedriu, care este adunarea
supremă a evreilor în perioada de după exil, format din acești capi de familie, nu preoți, având funcții de conducere,
alături de aristocrația sacerdotală și reprezentanții fariseilor. Sinedriul începe deci să vadă în rândurile sale și un grup
format din aristocrație laică. Noul Testament are un pasaj foarte elocvent, Lc 19, 47, care amintește de „notabilii
poporului” în loc de „bătrâni”, ca al treilea grup al Sinedriului: cele două nume sunt sinonime și ne permit să
înțelegem că bătrânii erau persoane influente și importante pentru popor.
În lumea creștină, bătrânii au în general atribuții de conducere (cf. Fap 14, 23; 20, 17; 1 Pt 5, 1.5). Numele lor
nu se referă în primul rând la vârstă, ci la experiența creștină; sunt persoane care deja au primit mesajul evanghelic și
îl trăiesc; în acest sens sunt asociați „părinților” din 1 In 2, 13-14. În Apocalipsă apar de mai multe ori cei 24 de
bătrâni (Ap 4, 4.10…) care celebrează liturghia cerească, dar, date fiind slujba și numărul lor, «sunt mai degrabă o
reflexie cerească a capilor celor 24 de clase sacerdotale ale Vechiului Testament»255.
Irodienii
Termenul „irodieni” este cu certitudine un derivat de la Irod. Sunt chiar prietenii sau partizanii lui Irod Antipa,
tetrarh în Galilea și Perea256. Aceștia sunt citați doar de trei ori în Noul Testament: o dată la Matei și de două ori la
Marcu257. Sunt mereu puși alături de farisei, chiar dacă cele două grupuri nu au prea multe în comun. Irodienii erau
simpatizanți ai romanilor, în vreme ce fariseii considerau prezența romanilor drept o pedeapsă din partea lui
Dumnezeu. Devenise însă necesar să facă front comun în fața dușmanului, Isus, și era prin urmare oportună o alianță.
225544 MMcc 1111,, 1188..2277;; 1144,, 11..4433..5533;; 1155,, 11..3311..
225555 AAppeellaattiivvuull ““bbăăttrrâânnii””,, îînn DDiiccțțiioonnaarruull eenncciiccllooppeeddiicc aall BBiibblliieeii,, BBoorrllaa –– CCiittttàà NNuuoovvaa,, RRoommaa 11999955,, pp.. 113388..
225566 DDoommnneeșșttee ddiinn 44 îî..HH..,, aannuull mmoorrțțiiii ttaattăălluuii ssăăuu,, IIrroodd cceell MMaarree,, ppâânnăă îînn 3399 dd..HH..,, ccâânndd aa ffoosstt ddeettrroonnaatt șșii eexxiillaatt îînn
GGaalllliiaa,, uunnddee aa șșii mmuurriitt..
225577 RReessppeeccttiivv MMtt 2222,, 1166 șșii MMcc 33,, 66;; 1122,, 1133..
65 Constituiau un adevărat partid care se bucura de protecție din partea lui Irod, în acțiunea împotriva lui Isus: «Și fariseii
au ieșit imediat împreună cu irodienii și au ținut un sfat împotriva lui pentru a-l ucide» (Mc 3, 6). Sunt abia
începuturile vieții publice a lui Isus și deja se întrevede umbra morții.
Simpatia lor față de lumea romană explică mai bine semnificația întrebării despre tributul ce trebuia plătit
împăratului: sunt chiar ei cei care îi adresează lui Isus întrebarea despre legalitatea plătirii taxei către Cezar (cf. Mc 12,
13 ș.u.). Din cauza alegerii lor politice, erau aprigi dușmani ai zeloților care pregăteau lupta armată contra Romei.
Samarinenii
Termenul samarineni258 indică chiar veșmintele din Samaria259, nume care desemnează atât regiunea centrală a
Palestinei cât și capitala aceleași regiuni. Notorietatea lor evanghelică nu este legată de motive geografice, ci de
motive religioase. Iată pe scurt povestea lor260.
În 721 î.H. regele asirian Sargon II distruge regatul de Nord și capitala Samaria. Conform obiceiului militar al
vremii, o parte a populației locale este deportată și sunt aduse aici persoane străine. Începând din acest moment, grupul
local, compus inițial doar din evrei, sfârșește prin a amesteca pe evrei cu noii veniți, care aduc cu ei diferite uzanțe și
obiceiuri, și mai ales cultul unor divinități străine. Populația rezultată este una hibridă din punct de vedere etnic,
cultural și religios. Evreii prezenți sunt considerați eretici de către alți evrei și numiți simplu ’samarineni’, fără
ulterioare explicații.
Situația se agravează când samarinenii își văd refuzată oferta de colaborare cu Evreii întorși din Babilonia și
implicați în construirea templului și zidurilor Ierusalimului. Ca urmare a acestui refuz, construiesc în jurul anului 330
î.H. pe muntele Garizim un templu care să concureze cu cel din Ierusalim. Distrus în 128 de către Ioan Ircan, templul a
fost repede reconstruit pentru a continua rivalitatea cu cel din orașul sfânt. Samarinenii își revendicau statutul de
adevărați adoratori ai lui Dumnezeu, aveau cartea sfântă, asemănătoare Pentateuhului nostru, așa-zisul Pentateuh
Samarinean, pe care și astăzi îl expun cu mândrie într-o sinagogă din Nablus. În zilele noastre există o comunitate
mică de samarineni care numără circa cinci sute de membri.
Pe vremea lui Isus legăturile cu samarinenii erau foarte încordate, la cuțite chiar, mai ales după ce unii dintre
samarineni au ars oase pe esplanada templului din Ierusalim, cu evidenta intenție de a profana acest loc sfânt. Ura era
așadar profundă și se evita la maximum orice contact. Drumul care mergea din sudul în nordul țării trecea neapărat
prin regiunea centrală, Samaria; se prefera totuși lungirea drumului mergând dincolo de Iordan decât contactul cu
samarinenii. Același nume de samarinean era folosit de iudei pentru o jignire gravă, și nu a fost scutit nici Isus căruia i
se spusese într-o zi: «Nu spunem noi drept că ești un Samaritean și ai un demon?» (In 8,48).
Cu aceste premise puțin plăcute, se înțelege îndrăzneala lui Isus în prezentarea parabolei samarineanului care
ajută și devine exemplu pentru iudeu (cf. Lc 10, 29ș.u.). O adevărată provocare! Tot Luca este cel care pune într-o
lumină pozitivă pe un samarinean când povestește episodul celor zece leproși vindecați, dintre care doar unul,
samarineanul, se întoarce pentru a-i mulțumi lui Isus (cf. Lc 17, 11ș.u.). Luca știe și limitele samarinenilor, când nu
doresc să-l primească deoarece se îndreaptă spre Ierusalim (cf. Lc 9, 52 ș.u.). În admirabila întâlnire dintre Isus și
femeia samarineană261, Ioan arată la început ostilitatea femeii și schimbarea treptată a atitudinii sale, până la primirea
revelației lui Isus (cf. In 4, 1 ș.u.). Șederea timp de două zile a lui Isus în Samaria pune bazele fructuoasei misiuni a lui
Filip (cf. Fap 8, 1 ș.u.). Ostilul pământ al Samariei devine patria persoanelor care primesc cu bucurie vestirea
Evangheliei și o fructifică262.
Zeloții
Zeloții nu au un loc în Noul Testament și nu sunt niciodată citați ca grup. Termenul zelotes apare ca adjectiv
calificativ pentru unele persoane, în total 8 utilizări263. În lista apostolilor, Luca îl numește pe Simon „zelotul” (cf. Lc
6, 15 și Fap 1, 13); același apostol fusese numit „cananean” de Mt 10, 4 și de Mc 3, 18, un termen pe care Luca l-a
tradus cu „zelot”. Nu este exclus ca o asemenea referire să indice o precedentă apartenență la grupul zeloților.
Povestea264 lor ocupă o perioadă relativ scurtă și se plasează în timpul mișcării de eliberare a iudeilor. Putem
fixa trei faze: perioada de pregătire, până la apariția lui Iuda Galileul265, cu recensământul din anul 6 d.H., acțiunea
225588 LLaa mmaassccuulliinn aappaarree ddee 99 oorrii ((oo ddaattăă llaa MMaatteeii,, ddee 33 oorrii llaa LLuuccaa,, 44 llaa IIooaann șșii oo ddaattăă îînn FFaappttee)) șșii ddee ddoouuăă oorrii llaa
ffeemmiinniinn,, llaa IIooaann..
225599 RReeggiiuunneeaa eessttee cciittaattăă ddee 1111 oorrii îînn NNoouull TTeessttaammeenntt:: oo ddaattăă llaa LLuuccaa,, ddee 33 oorrii llaa IIooaann șșii ddee 77 oorrii îînn FFaappttee..
226600 PPeennttrruu ffeelluull lloorr ddee aa ggâânnddii șșii aa aaccțțiioonnaa,, ccff.. SSaacccchhii PP..,, SSttoorriiaa ddeell SSeeccoonnddoo TTeemmppiioo,, SSEEII,, TToorriinnoo 11999944,, 112277,,113344;;
MMeeiieerr JJ..PP..,, UUnn eebbrreeoo mmaarrggiinnaallee.. RRiippeennssaarree iill GGeessùù ssttoorriiccoo.. VVooll IIIIII:: CCoommppaaggnnii ee aannttaaggoonniissttii,, QQuuiirriinniiaannaa,, BBrreesscciiaa
22000033,, pppp.. 555555–558833..
226611 ««PPaassaajjuull cceell mmaaii eellooccvveenntt șșii bbiinnee ddooccuummeennttaatt aall NNoouulluuii TTeessttaammeenntt îînn lleeggăăttuurrăă ccuu ssaammaarriinneenniiii»»,, MMeeiieerr JJ..PP..,, UUnn
eebbrreeoo mmaarrggiinnaallee.. RRiippeennssaarree iill GGeessùù ssttoorriiccoo.. VVooll IIIIII:: CCoommppaaggnnii ee aannttaaggoonniissttii,, cciitt..,, pp.. 558800..
226622 ȘȘii îînn ccoonnttiinnuuaarree vvaa ffii uunn ppăămmâânntt ccuu mmuullțții ssffiinnțții.. DDiinn SSiicchheemm eessttee IIuussttiinn,, ffiilloossooff șșii aappoollooggeett,, mmoorrtt ccaa mmaarrttiirr llaa
RRoommaa pprriinn 116655..
226633 OO ddaattăă llaa LLuuccaa,, 33 îînn FFaappttee șșii 33 llaa PPaauull..
226644 CCff.. HHeennggeell MM..,, GGllii ZZeelloottii,, PPaaiiddeeiiaa,, BBrreesscciiaa,, 11999966..
226655 AAmmiinnttiitt eexxpplliicciitt ddee ccăăttrree GGaammaalliieell îînn FFaapp 55,, 3377..
66 partidului fondat de el, până la uciderea lui Menahem, la începutul războiului iudaic în anul 66, și, în sfârșit, la
înfrângerea mișcării de eliberarea în timpul aceluiași război.
Partidul fondat de către Iuda Galileul își are rădăcinile în rândul radicalilor farisei. Rămâne o asociație secretă,
bine organizată și cu un conducător stabil. „Crezul” său se baza pe certitudinea domniei exclusive a lui Dumnezeu, cu
vizibila consecință că era de nesuportat o altă stăpânire. Era așadar evidentă lipsa de toleranță față de puterea romană,
dominantă în acea vreme în Palestina. Reacția se manifesta într-o formă radicală și violentă, chiar prin luptă împotriva
tuturor dușmanilor lui Dumnezeu și ai lui Israel. Membrii erau dispuși la tot, chiar și la martiriu. Atașamentul lor față
de lege era riguros, predicau separarea lui Israel de lumea elenistică și păgână. Exemplul trecutului era zelul unor
cunoscute personaje din Vechiul Testament, precum Pinehas și Ilie, și de la ei noua mișcare preluase probabil numele
de „zeloți”. Modelul cel mai recent era acțiunea combativă a Macabeilor care, în secolul III î.H., se revoltaseră contra
uzurpării și păgânizării lui Antioh IV Epifan, întreprinzând o luptă armată pentru eliberare. Față de Macabei,
concepțiile partidului lui Iuda Galileul demonstrează o vădită radicalizare. Mișcarea avusese o oarecare legătură cu
esenii care aveau o gândire cu conotații rigorist-zelote.
Mișcarea a căpătat importanță și și-a amplificat sfera de acțiune asupra poporului, ajungând până la a implica
majoritatea într-un conflict deschis cu Roma care se va acutiza și se va finaliza tragic cu războiul iudaic și cu
distrugerea Ierusalimului în anul 70. Succesul inițial se explică prin puternica latură socială a mișcării și prin dorința
de instaurare a unei teocrații absolute în viața politică și cotidiană. Eșecul total al mișcării va constrânge apoi
iudaismul rabinic să adopte căi foarte diferite.
Chiar dacă există punte de contact între gândirea lor și cea a lui Isus, ca de exemplu pretenția unei
disponibilități necondiționate pentru martiriu266, nu se poate vorbi de dependență, ci doar de afinitate. Punctul de
pornire pentru Isus era însăși persoana sa și, chiar dacă se putea referi la cunoscute exemple din Vechiul Testament, ca
profeții, care oferiseră ilustrul exemplu al unei asemenea promptitudini generoase. Poziția lui Isus este radical contrară
și se opune orientării zeloților: «predica lui Isus și cea a primilor creștinilor reprezenta autentica depășire a încercării
zeloții de a aduce cu forța stăpânirea lui Dumnezeu pe pământ»267.
Esenii
Esenii nu sunt niciodată citați în Noul Testament, dar importanța lor în cadrul social și religios al vremii lui
Isus obligă cel puțin să facem o referire rapidă268.
Asemenea fariseilor, și esenii derivă din mișcarea asidienilor apocaliptici, a căror urmași radicali sunt. Îi
putem identifica: «E aproape sigur, pe baza datelor obiective și arheologice, că această comunitate din Qumran –
relicve și texte au fost găsite aproape de malul nord-occidental al Mării Moarte, în anii succesivi celui de-al doilea
război mondial – se identifică cu esenismul»269. Avem date și din vremuri antice datorită unor autori ca Iosif Faviu și
Pliniu, dar descoperirea din 1947 a fost cea care constituit începutul unui studiu amplu și sistematic despre acest grup.
Printre caracteristici găsim comuniunea de bunuri și celibatul, o caracteristică ce a atras atenția în mod particular
autorilor antici270. Viața lor comunitară era considerată echivalentul unui cult. De fapt povestea lor începuse în
polemică cu lumea religioasă a Ierusalimului, considerată coruptă și nepotrivită așteptărilor divine. Așadar se
retrăseseră în deșert, deoarece din deșert ar fi venit salvarea, așa cum deja se întâmplase în vremea exodului și a
întoarcerii din Babilonia. Duceau o viață comunitară care își avea apogeul în banchetul ritual comun, prezidat de un
preot.
Tipică în Qumran era doctrina dualistă, pentru care în cosmos și în om totul se întâmplă după un plan divin
creativ care prevede două puteri, cea a luminii și cea a întunericului, la fel de puternice, al căror permanent conflict se
va încheia doar la finele timpului cu victoria puterii luminii. Escatologia ocupă deci un loc foarte important și este vie
speranța învierii.
2. Titluri și nume comune
Alături de nume care indică un grup mai mult sau mai puțin omogen care se caracterizează printr-o gândire
proprie și prin inițiative comune, se regăsește un univers de nume: titluri, atribute, profesii. Alegem să prezentăm
unele dintre acestea care ne par utile pentru o mai bună înțelegere a textului biblic.
2.1 Doctor al legii – învățător al legii
Pentru a întregi lista persoanelor potrivnice lui Isus se adaugă „doctorul legii” și „învățătorul legii”, două
prezențe minore, dar demne de luat în seamă.
226666 CCff.. MMtt 55,, 1100 ((LLcc 66,, 2222));; 1100,, 1199..2266șș..uu..;; 1100,, 2244–3388;; 1166,, 2244–2255..
226677 HHeennggeell MM..,, GGllii ZZeellaattii,, oopp.. cciitt..,, pp.. 442211..
226688 PPeennttrruu aapprrooffuunnddaarree,, ccff.. FFlluusssseerr DD..,, LLaa sseettttaa ddii QQuummrraann:: aallllaa ssccooppeerrttaa ddeeggllii EEsssseennii,, PPiieemmmmee,, CCaassaallee
MMoonntteeffeerrrraattoo ((AALL)),, 11999988;; SStteemmbbeerrggeerr GG..,, FFaarriisseeii,, ssaadddduucceeii,, eesssseennii,, PPaaiiddeeiiaa,, BBrreesscciiaa,, 11999933..
226699 SScchhuubbeerrtt KK..,, II ppaarrttiittii rreelliiggiioossii eebbrreeii ddeell tteemmppoo nneeootteessttaammeennttaarriioo,, oopp.. cciitt..,, pp.. 6633..
227700 CCff.. IIoossiiff FFllaavviiuu,, BBeelllluumm,, 22,,88,,22–1133,, AAnntt..,, 1188,,11..55;; PPlliinniiuu,, NNaatt.. hhiisstt..,,55,,1177..
67 Figura „doctorului legii” ( nomikos) apare aproape în exclusivitate la Luca271. Este vorba despre un expert în
legea iudaică, pe care poporul îl putea consulta. Doctorii formau un grup care probabil se diferenția de celelalte prin
rigurozitate în respectarea legii272.
Pentru Luca ei sunt adevărații experți ai legii, cuprinzând toate uzanțele sociale și religioase. De aceea
evanghelistul le încredințează rolul pe care alții îl atribuie cărturarilor. Acest lucru este confirmat de faptul că Lc 10,
25 pune în scenă un doctor al legii care îl întreabă pe Isus despre viața eternă, în vreme ce, chiar dacă este într-un alt
context, în Mc 12, 28, este un cărturar cel care pune aceeași întrebare.
De obicei doctorii legii sunt strâns legați de farisei, așa cam cum sunt cărturarii. Lc 7, 30 susține că atât fariseii
cât și doctorii legii resping planul pe care Dumnezeu îl are pentru ei. În casele fariseilor unde a fost invitat Isus, sunt
prezenți și ei (cf. Lc 11, 45 și 14, 3), pentru a-și confirma solidaritatea în gândire și acțiune. Lor Isus le atribuie trei
probleme (cf. Lc 11, 46-52), atacându-i ca învățători ai gândirii și conducători religioși ai iudaismului. Le este reproșat
faptul că impun altora sarcini legale iraționale, construiesc mormintele profeților, dar asemenea părinților lor, sunt
incapabili să îi recunoască pe profeți; sunt acuzați și pentru că au pus stăpânire pe cheia cunoașterii, adică au blocat
drumul spre Împărăție273.
Dintre evangheliști, doar Luca folosește termenul „învățător al legii” ( nomodidaskalos )274, pentru a indica mai
mult un anume nivel de instruire, decât un rol sau un grup social. Când este descrisă prima controversă, în 5, 17, Luca
povestește că în jurul lui Isus stau așezați farisei și învățători ai legii, veniți din toate satele Galileii, din Iudea și chiar
din Ierusalim. Continuând descrierea, Luca vorbește despre „cărturari și farisei”, aproape uitând de învățătorii legii
citați mai sus. Probabil, pentru el, cărturarii erau „învățătorii legii”. Aceasta ar confirma cele zise înainte, că ne găsim
în prezența unui titlu și nu a unui grup. Putem întări afirmația cu citatul din Fap 5, 34, unde fariseul Gamaliel este
numit „învățător al legii”, titlu dat unui învățător cult și recunoscut.
2.2 Rabinul
Termenul ebraic „rabbi” și varianta sa „rabbuni” apar doar în Evangheliile lui Matei, Marcu și Ioan275.
Semnificația este prezentată în aceeași evanghelie a lui Ioan care ne oferă o traducere: «(Cei doi apostoli) îi
răspunseră: Rabbi (care semnifică învățător), unde locuiești?» (In 1, 38); «(Maria Magdalena) întorcându-se spre el,
îi spuse în ebraică: Rabbuni!, care înseamnă: Învățătorule!» (In 20, 16). Lămurit fiind sensul de bază al cuvântului
„învățător” ( didaskalos în greacă), și mai precis „învățătorul meu” conform originalului ebraic, amintim că acest titlul
reprezenta modul respectuos de adresare unei persoane pe care o onorai, deoarece îi erau recunoscute astfel demnitatea
și autoritatea în domeniul învățăturii.
Cei care încheiaseră ciclul obișnuit de formare, finalizat cu ordinarea, se puteau bucura de titlul de rabbi. Era
foarte răspândit printre cărturari și farisei, pentru care Isus va avea vorbe dure: «Le place […] ca oamenii să le spună
„rabbi”. Însă voi să nu pretindeți să vi se spună „rabbi”, deoarece unul singur este învățătorul vostru și voi sunteți
toți frați» (Mt 23, 6-7). Utilizarea acestui apelativ se generalizase. Chiar și persoane care nu aveau un curriculum
studiorum recunoscut puteau să primească un asemenea titlu. Isus este un exemplu elocvent. De fapt, cu timpul
termenul evoluase: «mai întâi fusese un titlu onorific, apoi va fi rezervat exclusiv cărturarilor»276.
Conform școlilor iudaice ulterioare, existau trei titluri prin care se demonstra respectul față de alte persoane:
rab, rabbi, rabbuni , folosite într-o ascensiune care făcea din ultimul termen un titlul de mare onoare277.
2.3 Levitul278
Termenul, rar în Noul Testament279, se referă la membrul unui grup. Leviții, descendenți ai lui Levi, unul
dintre fiii lui Iacob, erau considerați clerul de jos. Legăturile lor cu sacerdoții erau astfel stabilite: preoții, fiind
descendenți ai levitului Aron, formau clasa privilegiată în interiorul urmașilor lui Levi, în vreme ce marii preoți
legitimi, ca descendenți ai aronidului Sadoq, formau clasa privilegiată în interiorul castei sacerdotale. Leviții, fiind cler
minor, erau inferiori preoților, și ca atare nu participau la sacrificii; erau însărcinați doar cu muzica și cu serviciile
secundare ale Templului. Poziția lor de inferioritate este demonstrată de faptul că, asemenea laicilor, le era interzis să
intre în clădirea Templului și să pătrundă în altar.
227711 ÎÎnn îînnttrreegg NNoouull TTeessttaammeenntt aappaarree ddee 99 oorrii,, ddiinnttrree ccaarree 66 llaa LLuuccaa,, 22 îînn SSccrriissooaarreeaa ccăăttrree TTiitt,, oo ssiinngguurrăă ddaattăă llaa
MMaatteeii ((ccff.. MMtt 2222,, 3355))..
227722 CCff.. SSaannddeerrss JJ..AA..,, TThhee PPhhaarriisseeee iinn LLuukkee –– AAccttss,, îînn:: GGrroohh DD.. –– JJeewweetttt RR.. ((eedddd..)),, TThhee LLiivviinngg TTeexxtt:: EEssssaayyss iinn hhoonnoorr
ooff EErrnneesstt WW.. SSaauuddeerrss,, LLaannhhaamm –– NNeeww YYoorrkk –– LLoonnddoonn 11998855,, pppp.. 116699..117722..
227733 OO bbuunnăă ppaarrttee ddiinn aacceessttee aaccuuzzee ssee rreeiiaa,, cchhiiaarr mmaaii aapprriigg,, îînn MMtt 2233,, uunnddee ddeessttiinnaattaarriiii ssuunntt ccăărrttuurraarriiii șșii ffaarriisseeiiii..
227744 ÎÎnn aaffaarrăă ddee LLuuccaa–FFaappttee,, ccuuvvâânnttuull aappaarree,, îînn NNoouull TTeessttaammeenntt,, ddooaarr oo ssiinngguurrăă ddaattăă:: 11 TTiimm 11,, 77..
227755 RRaabbbbii aappaarree ddee 44 oorrii llaa MMaatteeii,, ddee 33 oorrii llaa MMaarrccuu șșii ddee 88 oorrii llaa IIooaann.. RRaabbbbuunnii oo ssiinngguurrăă ddaattăă llaa MMaarrccuu șșii oo ddaattăă
llaa IIooaann..
227766 JJeerreemmiiaass JJ..,, GGeerruussaalleemmmmee aall tteemmppoo ddii GGeessùù,, oopp.. cciitt..,, pp.. 336666..
227777 CCff.. RRiieenneecckkeerr FF.. –– MMaaiieerr GG.. ((HHrrssgg..)),, LLeexxiiccoonn zzuurr BBiibbeell,, BBrroocckkhhaauuss,, WWuuppppeerrttaall –– ZZüürriicchh 11999944,, pp.. 11227744..
227788 CCff.. JJeerreemmiiaass JJ..,, GGeerruussaalleemmmmee aall tteemmppoo ddii GGeessùù,, oopp.. cciitt..,, pppp.. 332233–333322..
227799 TTrreeii uuttiilliizzăărrii:: 11 llaa LLuuccaa,, 11 llaa IIooaann șșii 11 îînn FFaappttee..
68 Erau circa 10.000, grupați în 24 de clase, și asigurau serviciul săptămânal. Grupul nu era omogen, deoarece
cantorii și muzicienii se deosebeau prin demnitate, formând clasa superioară. Majoritatea, servitorii Templului , avea
sarcinile cele mai modeste și, oarecum asemenea sacristanilor noștri, asistau la toate serviciile legate de cult280.
Este clar că mediul lor este legat de cult. În parabola bunului samaritean, Isus îl asociază pe preot și pe levit
pentru a le critica insensibilitatea față de acel nefericit (cf. Lc 10, 31-32): o religie lipsită de iubire și de atenție față de
aproapele nu mai este religie adevărată, după cum avertizaseră de multe ori profeții281.
Un levit va prelua sarcini de conducere în comunitatea creștină primitivă. Este vorba despre Barnaba, „un levit
originar din Cipru” (Fap 4, 36), pregătit chiar și pentru apostolat (cf. Fap 14, 4); el a știut să-l descopere și să-l sprijine
pe Paul, cu care împărțea aceleași intenții misionare și alături de care a făcut prima călătorie apostolică, înainte de
conciliul de la Ierusalim în anul 49.
2.4 Prozelitul
Termenul, rar în Noul Testament282, indica pe păgânul care s-a convertit la iudaism, acceptând circumcizia,
botezul iudaic ca act de inițiere și oferirea sacrificiului. Majoritatea prozeliților provenea din regiunile aflate la
granițele teritoriului locuit de Evrei. Fiind în contact direct cu ei, era lesne de înțeles motivul pentru care cineva era
atras de unele aspecte particulare ale religiei iudaice – ca monoteismul, exigențele morale, respectul pentru aproapele
– și aspira să devină membru. Integrarea era completă, într-atât încât prozeliții de ambele sexe se puteau căsători cu
evrei, cu rare excepții283.
Dacă nu luăm în calcul dreptul de a ocupa unele sarcini oficiale, precum a fi membru al Sinedriului sau al
tribunalului celor 23 de membri care hotăra pedepsele capitale284, prozelitul se bucura de aproape toate drepturile: „în
viața practică , limitele juridice impuse prozeliților nu au avut repercusiuni relevante; originea păgână era considerată
de fapt o „pată ușoară”285”.
Comunitatea creștină primitivă respingea cu fermitate orice atitudine negativă față de prozeliți, ba mai mult,
unii dintre ei au primit funcții de conducere. Acest lucru este atestat de Fap 6, 5 unde se vorbește despre Nicolae,
prozelit din Antiohia, chemat să facă parte din colegiul celor șapte bărbați care aveau în grijă săracii.
2.5 Temătorul de Dumnezeu
Există o folosire generală a termenului, pentru a indica o persoană care are un raport special de loialitate cu
Dumnezeu286. În acest sens, toți sunt îndemnați să se teamă. Noi considerăm termenul într-o accepțiune particulară, ca
atribut caracteristic al unor persoane ce aparțin unei categorii. Le întâlnim în principal în Faptele Apostolilor. Textele
pot fi împărțite în trei grupuri, în funcție de persoanele la care se referă:
1. persoane bine determinate, cum e cazul lui Cornelius (cf. Fap 10, 2.22);
2. categorii de persoane ce nu aparțin poporului ebraic, dar dispuse să asculte predica apostolică (cf. Fap 13, 16.26).
3. persoane numite generic persoane cu frică de Dumnezeu, fără o ulterioară explicație (cf. Fap 10, 34-36).
Este vorba despre persoane care într-adevăr sunt cu frică de Dumnezeu, în sensul că sunt atente la voința sa. Acest
lucru nu îi împiedică să fie văzuți ca un grup particular, numit cu un apelativ ce va deveni specializat, aproape tehnic:
„Cel cu frică de Dumnezeu” indică un păgân care crede în Dumnezeul lui Israel, îl respectă și trăiește cinstit.
Termenul exprimă, așadar, o atitudine religioasă și morală personală; în același timp, definește un grup de persoane
care, deși păgâne încă, doresc să asculte și să primească predica apostolică.
2.6 Vameșul
„Vameșul” (în greacă telones)287, spre deosebire de precedenții, nu este un titlu onorific, nici nu are vreo
implicație religioasă. Este vorba despre un substantiv comun care desemnează o profesie, cea a încasatorului de taxe, o
persoană care strânge taxele. Munca sa consta în colectarea dărilor, așa-zisul portorium , taxă care se plătea pentru
introducerea mărfurilor într-un oraș sau pe un anume teritoriu, pentru export, pentru tranzit și altele. Taxele directe
228800 PPrriinnttrree aacceessttee sseerrvviicciiii ssee nnuummăărraa ddeesscchhiiddeerreeaa uușșiilloorr ssaannccttuuaarruulluuii,, aajjuuttoorruull aaccoorrddaatt ssaacceerrddooțțiilloorr llaa îîmmbbrrăăccaarreeaa
vveeșșmmiinntteelloorr ssaaccrree,, pprreeggăăttiirreeaa ccăărrțțiilloorr lliittuurrggiiccee,, îînnggrriijjiirreeaa șșii ccuurrăățțaarreeaa ssppaațțiiiilloorr..
228811 CCff.. IIss 11,,1100 șș..uu..;; 5588,, 11 șș..uu..;; MMiihheeiiaa 66,, 88 oo ssppuunnee ffooaarrttee bbiinnee:: ««OOmmuullee,, aaii ffoosstt îînnvvăățțaatt cceeeeaa ccee eessttee bbiinnee șșii cceeeeaa ccee
DDoommnnuull cceerree ddee llaa ttiinnee;; ssăă pprraaccttiiccii ddrreeppttaatteeaa,, ssăă iiuubbeeșșttii ppiieettaatteeaa,, ssăă mmeerrggii ccuu uummiilliinnțțăă aallăăttuurrii ddee DDuummnneezzeeuull
ttăăuu»»..
228822 DDee ppaattrruu oorrii îînn ttoottaall,, ddiinnttrree ccaarree 11 llaa MMaatteeii șșii 33 îînn FFaapptteellee AAppoossttoolliilloorr..
228833 FFiiiicceellee pprroozzeelliițțiilloorr nnuu ssee ppuutteeaauu ccăăssăăttoorrii ccuu pprreeooțții,, ddeeooaarreeccee,, îînnaaiinnttee ddee ccoonnvveerrttiirree,, aarr ffii ppuuttuutt pprraaccttiiccaa
pprroossttiittuuțțiiaa;; șșii,, ccoonnffoorrmm LLvv 2211,, 77,, pprroossttiittuuaatteeii nnuu îîii eerraa ppeerrmmiiss ssăă ssee ccăăssăăttoorreeaassccăă ccuu uunn pprreeoott,, dduuppăă ccuumm ssttaabbiilleeșșttee
TTaallmmuudd ((YYeebbaammoott,, VVII,, 55))..
228844 CCff.. GGeerriimm,, IIIIII,, 1111 șșii MMaasshhnnaa,, HHoorraayyoott,, II,, 44–55..
228855 JJeerreemmiiaass JJ..,, GGeerruussaalleemmmmee aall tteemmppoo ddii GGeessùù,, oopp.. cciitt..,, pp.. 449988..
228866 LLuuccaa,, îînn MMaaggnniiffiiccaatt,, vvoorrbbeeșșttee ddeesspprree mmiillaa lluuii DDuummnneezzeeuu ccaarree ««ssee îînnttiinnddee aassuupprraa cceelloorr ccaarree ssee tteemm ddee eell»» ((LLcc 11,,
5500));; ssuubb aassppeecctt nneeggaattiivv,, pprrooppuunnee ppaarraabboollaa jjuuddeeccăăttoorruulluuii nneeddrreepptt ««ccaarree nnuu ssee tteemmeeaa ddee DDuummnneezzeeuu»» ((LLcc 1188,, 22))..
228877 AAppaarree ddooaarr îînn eevvaanngghheelliiiillee ssiinnooppttiiccee,, îînn ttoottaall ddee 2211 ddee oorrii ((88 llaa MMtt,, 33 llaa MMcc șșii 1100 llaa LLcc)),, llaa ccaarree ssee aaddaauuggăă
aarrcchhiitteelloonneess ((șșeeffuull vvaammeeșșiilloorr)) ddiinn LLcc 1199,, 22..
69 însă (impozit pe proprietate, impozitul personal …), stabilite de romani, nu erau colectate de către vameși, ci de
magistrații iudei care acționau sub controlul procuratorului roman.
Pentru a fi mai exacți, e nevoie să facem distincție între lucrătorii vamali și simplii angajați ai vămilor.
Lucrătorii încheiau cu administrația romană acorduri pentru încasarea taxelor. Plăteau anticipat suma și pe durata celor
douăsprezece luni care urmau – atât era valabilă taxa – încercau să obțină profit maxim. Puteau strânge astfel o avere.
Lucrătorul vamal încredința apoi adevărata muncă de strângere a taxelor altora, care îi erau angajați. Aceștia
constituiau un grup fluctuant, fără apărare din punct de vedere social, și cu greu acumulau o bogăție considerabilă.
Nedreptățile comise de vameși erau numeroase. Începând cu Nero au fost obligați să afișeze în vămi tarifele în
vigoare288. Așa cum se întâmplă adesea, cum a fost dată legea, a fost găsită și înșelătoria: darea fiind calculată
procentual în baza valorii mărfii, era destul ca vameșii „să umfle” valoarea mărfii pentru a crește suma încasată.
Profitul ilicit nu sfârșea însă în buzunarele lor, ci în cele ale angajatorului vamal.
E de prisos să amintim disprețul cu care era tratată această meserie detestată, deoarece vameșii colaborau cu
ocupanții romani și, mai ales, pentru că era vorba despre o adevărată cămătărie. Iată de ce numele de vameș,
etimologic ’cel care adună banul public’, din numele unei profesii, ajunge să clasifice o disprețuită categorie de
persoane de care toți se temeau. Nu este surprinzător deci să găsim în evanghelie acest ciudat cuplu: «Adevăr vă zic
vouă: vameșii și prostituatele stau înaintea voastră în împărăția lui Dumnezeu. A venit la voi Ioan pe drumul dreptății
și nu l-ați crezut; vameșii și prostituatele însă l-au crezut» (Mt 21, 31-32). Vameșii nu erau primiți ca martori în
tribunale. Față de aceștia, fariseii, apărători ai purității legale, nutreau o profundă antipatie și se țineau departe de ei.
Apendice: SINEDRIUL289
„Sinedriul” apare în Noul Testament de 22 de ori290, este cuvânt aramaic derivat din grecescul synedrion
(„sfat”), și desemnează suprema instituție politică și religioasă a iudaismului palestinez. Este cunoscut și ca
presbyterion „sfatul bătrânilor” (Lc 22, 66; Fap 5, 1). Originea sa merge până la „senatul poporului ebraic”, citat
pentru prima dată în 1 Mac 12, 6, ca și corp administrativ alături de marele preot Ionatan Macabeul (160-142 î.H.).
Pare să fie o prelungire directă a sfatului bătrânilor, deja prezent în timpul lui Neemia (cf. Esd 5, 9; 6, 7), având
sarcina să asigure bunul mers al comunității iudaice. Acest consiliu primește numele de syderion începând cu epoca
lui Irod, conform spuselor lui Iosif Flaviu291. Supraviețuiește catastrofei din 70, când Ierusalimul a fost distrus, își reia
funcțiile juridice și administrative, până când în 425 Teodosie II îl desființează.
În cele mai vechi timpuri, Sinedriul era format din membrii celor mai înstărite familii și din mulți membri
sacerdoți. În vremea reginei Alessandra Salomea (76-67 î.H.), la îndemnul fariseilor, în acel timp arbitri ai puterii, au
fost incluși și cărturarii. Astfel, în vremea Noul Testament, Sinedriul era format din trei grupuri:
– bătrânii (în greacă presbyteroi ), reprezentanți ai aristocrației laice;
– saducheii sau clasa sacerdotală: marii preoți (în greacă archiereis ), marii preoți demisionari, și membrii a
patru familii din care erau aleși de obicei marii preoți;
– cărturarii sau doctorii legii (în greacă grammateis ), aparținând cel mai adesea partidului fariseilor.
Al treilea grup intrase cel din urmă și era cel mai mic ca număr. Autoritatea populară însă și competența juridică a
cărturarilor sau a doctorilor legii confereau deciziilor lor o mare greutate, de departe superioară celei a saducheilor.
Cărturarii vor fi cei care, după catastrofa din 70, vor asigura supraviețuirea Sinedriului ca formă de guvernare, aflată
de acum doar în mâinile lor.
Sinedriul era format din 70 membri, în amintirea celor 70 de bătrâni din vremea lui Moise, prezidați de un
mare preot, care avea, printre altele, sarcina de a convoca adunările. Acesta era „marele sinedriu” format deci din 71
membri. Mishna vorbește de existența unui „mic sinedriu”292, format din 23 membri, și prezent în diferite centre ale
țării, având funcția unui tribunal pentru delicte minore; pentru delictele grave, însă, avea competențe doar marele
sinedriu din Ierusalim (cf. Mt 5, 22-22).
Autoritatea Sinedriului varia în funcție de epocă și, mai ales de realitatea istorică293. Sub domnia lui Irod cel
Mare, Sinedriul era o instituție aproape fără putere. În timpul procuratorilor romani, însă, avea un rol important în
mediul religios și civil al țării, în limitele fixate de romani. Printre sarcinile lor se numărau:
228888 CCff.. TTaacciittuuss,, AAnnnnaalleess,, XXIIIIII,, 5511..
228899 PPeennttrruu oo ttrraattaarree mmaaii aammppllăă,, ccff.. SScchhüürreerr EE..,, SSttoorriiaa ddeell ppooppoolloo ggiiuuddaaiiccoo aall tteemmppoo ddii GGeessùù CCrriissttoo,, IIII,, PPaaiiddeeiiaa,,
BBrreesscciiaa 11998877,, pppp.. 225500–228822;; ppeennttrruu oo ttrraattaarree ssiinntteettiiccăă,, ccff.. ddeeffiinniițțiiaa ““ssiinneeddrriiuu”” îînn:: DDiizziioonnaarriioo eenncciiccllooppeeddiiccăă ddeellllaa
BBiibbbbiiaa,, oopp.. cciitt..,, pppp.. 11221177–11221188..
229900 AAssttffeell rreeppaarrttiizzaattee:: 33 llaa MMaatteeii,, 33 llaa MMaarrccuu,, 11 llaa LLuuccaa,, 11 llaa IIooaann,, 1144 îînn FFaappttee..
229911 AAnntt,, 99,,116633ss..
229922 SSaannhheeddrriinn,, 11,,66..
229933 ««SSiinneeddrriiuull îîșșii eexxeerrcciittaa,, ddee ffaapptt,, ppuutteerreeaa ddiirreeccttăă ddooaarr îînnttrree hhoottaarreellee IIuuddeeiiii»»,, SScchhüürreerr EE..,, SSttoorriiaa ddeell ppooppoolloo
ggiiuuddaaiiccoo aall tteemmppoo ddii GGeessùù CCrriissttoo,, IIII,, oopp.. cciitt..,, pp.. 227722.. IInnfflluueennțțaa ssaa îînnssăă ddeeppăășșeeaa ccuu mmuulltt aacceessttee hhoottaarree,, aajjuunnggâânndd șșii
îînn ssttrrăăiinnăăttaattee,, ccff.. FFaapp 99,, 22;; 2222,, 55..
70 – apărarea publică; de aceea dispunea de subalterni, «gărzi puse la dispoziție de marii preoți și de farisei» (In
18, 3), numite apoi «gărzi ale iudeilor» (In 18, 12).
– Puterea ordinară juridică, religioasă și civilă, în cazuri care priveau legea iudaică. Deciziile sale aveau putere
de lege, recunoscută de romani. Trebuia, printre altele, să supravegheze puritatea doctrinei și, deci, să se
confrunte cu numeroasele mișcări religioase ale vremii. Sarcina sa era și de a controla calendarul liturgic:
trebuia să stabilească datele de lună nouă și de ani bisecți, pentru a permite evreilor din toată lumea să
celebreze în mod unitar sărbătorile religioase;
– Puterea executivă, pentru exercitarea căreia putea recurge la ajutorul cohortelor romane.
Sinedriul era deci tribunalul suprem. Probabil nu avea dreptul să condamne la moarte. De aceea Isus, condamnat la
moarte de autoritatea iudaică, trebuie dus la Pilat, guvernatorul roman, singurul care putea să decidă asupra vieții și
morții.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Teologie Biblică I: Introducere [619049] (ID: 619049)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.