Teologia Lui Dale Ratzlaff

=== Teologia lui Dale Ratzlaff ===

CUPRINS

1. Introducere

Creștinismul contemporan conține o diversitate de confesiuni religioase, pornind de la marile biserici până la minusculele facțiuni ce iau naștere cu frecvență sporită. Datorită fragmentării excesive a creștinismului se caută la ora actuală un teren comun tuturor creștinilor, care să garanteze unitatea. Se accentuează tot mai mult dogmele comune ce unesc, considerându-se a fi mult mai importante decât cele care despart. Criteriile prin care o biserică poate fi evaluată ca fiind creștină sunt destul de generoase, catolici și protestanți care diferă radical din punct de vedere al credinței și al practicii considerându-se astăzi a face parte din aceeași familie.

Monolitul creștin al evului mediu ce-și avea centrul de greutate în biserica romano-catolică a fost practic fărâmițat de pluralismul religios protestant. Cu toate că era destul de fragmentat , protestantismul, cel puțin în forma lui incipientă a fost un model de unitate în diversitate. Indiferent de crezul profesat, de divergențele existente, confesiunile creștine nou apărute erau unite în spirit pe baza principiului Sola fide , mântuirea numai prin credința în Iisus Hristos. Acest criteriu a fost și trebuie să fie și astăzi standardul după care se testează calitatea creștin-evanghelică a oricărei denominațiuni ce se pretinde moștenitoare și transmițătoare a evangheliei apostolice. Oricât de diferite ar fi caracteristicile unei biserici față de ale altora, dacă crezul ei susține principiul Sola fide , atunci ea trebuie să fie recunoscută ca o biserică creștină autentică. Teritoriul comun pe baza căruia se poate clădi unitatea creștină a bisericilor nu poate fi altul decât îndreptățirea prin credință. Existența sau lipsa din zestrea dogmatică a bisericii a acestei dogme decide prezența sau absența ei din corpul comun al bisericii creștine universale unită prin același duh.(1 Cor. 12:13), Duh ce leagă trupul mistic al lui Hristos. Folosind drept verificator conceptul mântuirii prin credință, Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea a fost clasificată de lumea evanghelică drept iudaizantă, și adeptă a mântuirii prin fapte. În ciuda apologiei susținute în favoarea neprihănirii prin credință pe care liderii adventiști au promovat-o, bisericii i s-a refuzat recunoașterea identității creștin-evanghelice. Acest refuz politicos, dar ferm, se datorează în mare parte doctrinei Sabatului zilei a șaptea, zi pe care adventiștii o consideră sfântă și demnă de a fi respectată și sfințită, poruncită explicit de Dumnezeu în decalog. Susținerea obligativității păzirii Sâmbetei constituie o dovadă concludentă a recunoașterii întregului decalog ca având rol vital în economia mântuirii. Pornind de aici și de la declarația apostolului Pavel: ”Voi, care voiți să fiți socotiți neprihăniți prin Lege, v-ați despărțit de Hristos; ați căzut din har.” (Gal.5:4), adventiștii sunt clasificați ca oameni ce au abandonat harul în favoarea neprihănirii dobândite prin păzirea legii, dovadă fiind respectarea Sabatului. Atât din punct de vedere practic cât și doctrinar biserica AZȘ este catalogată ca legalistă, ce nu promovează neprihănirea prin credință, atâta timp cât, în ciuda protestelor ei vehemente la adresa clasificării acesteia , menține doctrina legalistă a Sabatului.

Au existat în ultimul timp și personalități de marcă din bisericile protestante care au fost dispuse să recunoască dreptul bisericii de a fi recunoscută ca evanghelică. Walter Martin și Donald Grey Barnhouse sunt printre puținii favorabili includerii bisericii AZȘ în familia bisericilor neo-protestante. Cu toate acestea, inclusiv aceste personalități manifestă îndoială cu privire la caracterul pur creștin al bisericii. Practici ca Sabatul sunt văzute de Walter Martin ca o evidență a creștinului “slab”(Rom. 14:4-6, 10, 12, 13), închinare ce poate fi admisă ca inofensivă “dacă el simte că aceasta este ceea ce Dumnezeu dorește” Este o realitate faptul că experiența multor credincioși ai acestei biserici este una legalistă iar Sabatul împreună cu alte reguli pot constitui o sugestie puternică de a le considera mijloace prin care se câștigă sau se asigură mântuirea. Tot la fel de bine ele pot fi practici ale creștinului “slab”, care, în ciuda adoptării lor nu cade din har, nu se desparte de Hristos, pentru că nu le atribuie rol mântuitor. El poate să le păstreze, să le experimenteze în viața sa religioasă, și să rămână în același timp la principiul neprihănirii prin credință. Walter Martin, care și propune această caracterizare în ceea ce privește respectarea Sabatului de către adventiști reprezintă maximumul de recunoaștere pe care biserica adventistă îl primește la ora actuală.

Cu toate că sunt conducători evanghelici ce plasează biserica AZȘ printre bisericile evanghelice, majoritatea liderilor protestanți și neoprotestanți refuză de a înainta pe linia deschisă de personalități ca Walter Martin. Ei înțeleg, probabil, că atitudinea lor în această privință trebuie să fie aceiași pe care apostolul Pavel a manifestat-o față de problema circumciziei. Aparent Pavel nu este deloc consecvent în acest punct crucial, ce a stârnit dispute în biserica primară, și anume dependența mântuirii de îndeplinirea ritualului circumciziei (Fapte 15:1), dacă neamurile necircumcise trebuie să o adopte obligatoriu sau nu. Pe de o parte, Pavel s-a opus vehement din start circumciziei (Fapte 15:2), la conciliul din Ierusalim poziția lui este confirmată (Fapte 15:23-29). În Epistola către Galateni, în cadrul aceleiași dispute el nu acceptă ca grecul Tit să fie circumcis, explicându-și această atitudine radicală ca o apologie a evangheliei autentice (Gal 2:1,3-5). Pe de altă parte, în contrast evident cu poziția anterior menționată, Pavel îl circumcide pe Timotei pentru a nu stârni prejudecățile evreilor (Fapte 16:3). El adoptă aceeași atitudine ca față de fratele mai slab (1Cor 8:12,13). Alternativ el spune: “Dacă vă veți tăia împrejur, Hristos nu vă va folosi la nimic “(Gal 5:2), apoi declară surprinzător că circumcizia sau lipsa ei nu afectează cu nimic evanghelia: “nici tăierea împrejur nici netăierea împrejur n-au vreun preț”(Gal 5:6), o atitudine de genul: “Cine face deosebirea între zile, pentru Domnul o face. Cine nu face deosebirea între zile, pentru Domnul n-o face”(Rom 14:6), atitudine recomandată a se lua față de fratele slab (Rom 14:1).

Tot acest aparent antagonism dovedește că Pavel nu atacă circumcizia în sine. El nu consideră că îl desparte pe Timotei de Hristos dacă îl circumcide. Cu toate acestea el se împotrivește vehement celor ce fac din circumcizie o condiție a primirii îndreptățirii. Atunci când frații declarau: “Dacă nu sunteți tăiați împrejur după obiceiul lui Moise, nu puteți fi mântuiți”, el ataca circumcizia în scopul păstrării principiului îndreptățirii prin credință, ce vede credința ca fiind suficientă pentru a asigura cuiva mântuirea (Fapte 15:1,2). Neamurilor ce crezuseră li se predica faptul că până nu se circumcid, ei de fapt nu sunt mântuiți; practic credința lor nu i-a mântuit, ea nu este suficientă pentru atingerea acestui țel. Doar în acest context, al utilizării circumciziei ca factor de negare a principiului mântuirii numai prin credință, Pavel i se opune. El luptă împotriva ideii de obligativitate a acestui ritual, nu a practicării lui în sine. Învățătorii religioși susțineau obligativitatea circumciziei, din perspectiva rolului soteriologic pe care i-l atașau. Existența sau lipsa ei decidea salvarea sau pierzarea convertiților dintre neamuri potrivit concepției lor, iar împotriva acestei concepții eronate lupta Pavel.

La fel cum Avraam a fost mântuit prin credință și a fost circumcis fără a cădea din har (Rom. 4: 3, 11), la fel cineva poate păzi Sabatul fără a cădea din har. Ceea ce constituie însă o dovadă incriminatorie pentru biserica adventistă este susținerea obligației de a asculta de această poruncă. Atitudinea este identică, în ochii lumii protestante, dacă nu în cel mai fericit caz asemănătoare cu a iudaizanților ce promovau obligativitatea circumciziei. Pentru ei, un creștin necircumcis era o persoană nemântuită deoarece călca o poruncă expresă a lui Dumnezeu. Referitor la Sabat, adventiștii îi atribuie aceeași funcție, dovadă fiind rolul de semn al lui Dumnezeu ce-l va avea în cadrul evenimentelor eschatologice. În concepția adventă momentul Parusiei va găsi lumea polarizată în două tabere, cei ce au primit semnul fiarei și sunt pierduți, și cei ce au pe frunțile lor semnul lui Dumnezeu și sunt singurii mântuiți. Sabatul este sigiliul lui Dumnezeu, iar singurii ce vor fi salvați la a doua venire a lui Iisus sunt cei ce păzesc Sabatul. În context eschatologic Sabatul devine condiție obligatorie pentru a fi mântuit. Parafrazând pe iudeii ce susțineau obligativitatea circumciziei (Fapte. 15:1, 2), adventiștii spun lumii creștine: “Dacă nu păziți Sabatul, nu puteți fi mântuiți”. Dovada este concludentă pentru ca o mulțime de teologi să clasifice pe adventiști ca pe o sectă iudaizantă , necreștină, legalistă.

Punctul de vedere prezentat anterior a devenit de scurt timp subiect de dispută în cadrul unor emisiuni de radio în SUA. Dale Ratzlaff, fost pastor adventist, ex-membru al bisericii adventiste, a ajuns la concluzia că Sabatul constituie o subminare a lucrării mântuitoare a lui Hristos, fiind o practică legalistă ce anulează conceptul Sola fide . În cartea sa “Sabbath in Crisis”, el susține pe baza teologiei celor două legăminte incompatibilitatea Sabatului cu lucrarea mântuitoare a lui Hristos. Teologia legămintelor constituie obiectivul prezentei lucrări de cercetare, concepțiile lui Ratzlaff fiind înfățișate rezumativ în capitolul următor. Ceea ce este surprinzător este faptul că apărătorii cei mai fideli ai Sabatului devin cei mai zeloși atacatori ai lui. Potrivit declarației lui Samuele Bacchiocchi, cel mai cunoscut teolog adventist în domeniul apologiei Sabatului, cartea lui Ratzlaff, “Sabbath in Crisis”, a influențat mulți adventiști, inclusiv pastori, să abandoneze Sabatul și să se organizeze în congregații “orientate spre har”, constituindu-se într-un atac fără precedent al Sabatului, tocmai prin faptul că este o împotrivire venită din partea unui grup tot mai numeros ce a fost odată primul în a-l promova.

Conținutul acestei lucrări îl constituie răspunsul la provocarea lansată de Dale Ratzlaff, care, bazat pe propria experiență, relatează rolul negativ pe care l-a avut Sabatul asupra sa, subminându-i încrederea în lucrarea mântuitoare a lui Iisus Hristos. Mărturia sa are mare greutate având în vedere că el aparține categoriei celor ce au experimentat Sabatul ca zi de închinare, nu doar au afirmat rolul negativ al lui. Teologii protestanți nu au încercat să adopte Sabatul ca practică creștină, de aceea nu au testat experimental efectul Sabatului asupra trăirii în har, dacă respectarea lui îi transformă sau nu în legaliști. Teologia lui Dale Ratzlaff este puternică nu doar prin faptul că se adresează cu argumente puternice mentalității sabatarienilor, deoarece o cunoaște perfect, ci și prin faptul că experiența sa e prezentată ca o dovada empirică, măsurabilă, a justeței poziției lumii evanghelice de catalogare a păzitorilor Sabatului printre necreștini.

Se va analiza teologia celor două legăminte, relația dintre ele, aspectele temporale, precum și aria lor de cuprindere. Cercetarea se va limita la aspectele fundamental teologice ale Vechiului și Noului Legământ, cu referire specifică la evidențierea rolului decalogului în relație cu neprihănirea prin credință, a dinamicii lege-har. Scopul final este acela de a stabili acest rol al legii, utilizarea corectă a ei, potrivit cu ceea ce spune Pavel: ”Noi știm că legea este bună dacă cineva o întrebuințează bine”(1 Tim. 1:8) “Așa că legea, negreșit, este sfântă, și porunca este sfântă, dreaptă și bună.”(Rom. 7:12) “Deci prin credință desființăm noi legea? Nicidecum. Dimpotrivă, noi întărim legea.”(Rom. 3:31).

În mare parte cercetarea este îndatorată comentariului epistolei către Galateni realizat acum un secol de doctorul adventist Ellet Joseph Waggoner, poziției sale cu privire la legăminte, opinie ce-și are sursa în înțelegerea legămintelor din perspectiva paulinică, revelată în epistola trimisă galatenilor. Teologia lui E.J.Waggoner este în mare parte necunoscută adventismului, cu atât mai puțin de către baptiști, luterani, creștini după evanghelie, reformați, penticostali. Ignoranța aproape generală se datorează respingerii soliei neprihănirii prin credință așa cum a fost prezentată Conferinței Generale a bisericii adventiste în anul 1888, de către A.T. Jones și E.J. Waggoner. Ceea ce a constituit punctul de dispută la acea dată a fost identitatea legii din Galateni, morală sau ceremonială, câștigând opinia tradițională a bisericii, legea ceremonială, legea umbrelor. Astăzi în general se acceptă în adventism faptul că în Galateni legea morală, decalogul are proeminență, însă teologia celor două legăminte formulată de A.T.Jones și E.J.Waggoner la 1888 , ce-și are fundamentul în identificarea “îndrumătorului”(Gal. 3:24, 35) cu cele zece porunci, nu se regăsește în scrierile oficiale ale bisericii, cu excepția prezentării ei în capitolul “Legea și legămintele” din Patriarhi și Profeți de E.G.White. S-a susținut de către istoricii adventiști că greșeala respingerii îndreptățirii prin credință la Minneapolis 1888 s-a reparat, mesajul fiind primit în anii ulteriori. Cert este efectul produs de apariția cărții Patriarhi și Profeți, susținând în capitolul “Legea și legămintele” poziția respinsă la 1888, care a stârnit vii dispute ce vizau acest capitol. Tensiunea era vizibilă, iar practic din anul 1907 disputa încetează prin acceptarea vechii teologii a legămintelor. Astăzi, chiar Samuel Bacchiocchi prezintă o apologie a Sabatului, identificând legea din Galateni cu legea ceremonială, iar Comentariul biblic adventist susține vechea concepție a legămintelor. Putem spune că, având aceste evidențe ce contrazic opinia acceptării, biserica a eșuat în a primi principiul îndreptățirii prin credință, solia 1888 fiind astăzi necunoscută atât liderilor cât și laicilor.

Ellen White, ce este recunoscută de adventiști ca posesoare a darului profetic a avut declarații clare ce au vizat teologia celor două legăminte prezentată de către Waggoner:

“Din momentul în care am declarat Sabatul trecut că opinia cu privire la legăminte așa cum este predată de fratele Waggoner este adevărată, se pare că o mare ușurare a venit asupra multor minți. …Mi-a trebuit ceva timp să iau o poziție, și sunt bucuroasă că Domnul m-a grăbit să dau mărturia pe care am dat-o.”

“Le-am spus ieri că poziția cu privire la legăminte pe care o cred este prezentată în Volumul 1{Patriarhi și Profeți}, dacă aceasta era poziția Dr. Waggoner atunci el are adevărul”

“Ieri noapte mi s-a arătat că dovezile în legătură cu legămintele erau clare și convingătoare. Tu, fratele Dan Jones, fratele Porter și alții vă irosiți în zadar capacitatea de investigare pentru a produce o poziție contrară poziției pe care a prezentat-o fratele Waggoner în ceea ce privește legămintele.”

E.G.White nu și-a însușit niciodată rolul de arbitru teologic și a susținut permanent că Biblia și nu declarațiile dânsei să fie considerată infailibilă. Principiul Sola Scriptura se aplică la orice doctrină, de aceea și legămintele trebuie susținute prin dovezi solide biblice, altfel nu au autoritate divină. Lucrarea prezentă se dorește a fi un studiu teologic biblic, fără pretenții exhaustive, nu din perspectiva teologiei sistematice, care să constituie o bază de pornire în vederea cercetărilor viitoare. Luând în considerare caracterul deosebit de dificil al scrierilor apostolului Pavel, se intenționează ca ele să nu fie răstâlmăcite spre pierzarea nimănui (2 Petru 3: 15, 16). Riscul acesta rămâne permanent atâta timp cât apropierea de Scriptură are loc cu o mentalitate îngustă, bigotă, ce nu este dispusă să renunțe la prejudecăți denominaționale, dovadă fiind și momentul 1888. Dincolo de posibilele divergențe de opinie se situează adevărul obiectiv pe care numai Duhul Sfânt îl poate comunica (Ioan 16:13), și în fața căruia orice teolog trebuie să-și recunoască ignoranța.

2. Rezumatul teologiei legămintelor în concepția lui Dale Ratzlaff

În cărțile sale apologetice, având atât caracter scolastic cât și popular, Samuele Bacchiocchi prezintă dovezi istorice considerabile în legătură cu caracterul controversat pe care Sabatul l-a avut de-a lungul întregii ere creștine. Începând chiar cu primul secol, Sabatul a fost privit ca un semn iudaic, creștinii căutând, în special în Roma devenită antisemită să se disocieze de orice practici ce ar fi sugerat identificarea lor cu o sectă iudaică. Secolele evului mediu au constituit un timp în care doar secte minoritare au susținut Sabatul poruncii a patra, iar Reforma nu a clarificat rolul Sabatului. Cei doi mari reformatori, Luther și Calvin s-au situat pe poziții diferite în problema legăturii Vechiului și Noului Testament, concepții ce i-au determinat să ia atitudini diferite față de Sabat. În general pozițiile lor se regăsesc astăzi și în doctrinele bisericilor neoprotestante, neexistând schimbări esențiale. Cert este faptul că Sabatul a fost permanent un subiect de dispută neputându-se realiza o unanimitate în tratarea lui.

Există trei mari concepții cu privire la caracterul Sabatului. În primul rând concepția lui Calvin, ce este în esență o nuanțare a teologiei tomiste, în care caracteristicile Sabatului sunt transferate Duminicii. În al doilea rând, concepția luterană, ce vede Sabatul cu totul abrogat, idee ce-și are sursa în discontinuitatea radicală pe care Luther o vedea a exista între Vechiul și Noul Testament. Ultima în această listă, cel puțin din punctul de vedere al numărului susținătorilor ei este concepția pe care o are și biserica adventistă de ziua a șaptea, continuitatea Sabatului cu toate atribuțiile lui, cu toate caracteristicile sale.

Dale Ratzlaff se situează în cadrul abrogării Sabatului, clasându-se perfect în tradiția luterană. La fel ca Luther, el consideră Sabatul din Decalog ca fiind o poruncă strict mozaică, ceremonială, fără conținut moral intrinsec, ci doar derivat din autoritatea morală a legământului al cărui semn distinctiv este. Hristos a împlinit semnificația ceremonială a Sabatului, deci păzirea lui nu-și are locul în societatea contemporană, ci ar fi doar o negare a realității venirii lui Mesia. Sabatul era înainte de venirea lui Hristos doar o umbră a lucrurilor viitoare (Col. 2:16, 17), iar acum evenimentul anticipat de Sabat este de domeniul trecutului. Însă în explicația rolului de îndrumător spre Hristos al legii date lui Israel, Ratzlaff nu se armonizează deloc cu Luther. Comună este numai ignorarea sfințeniei Dumnicii, caracteristică și a marelui reformator, ce o considera o zi “stabilită de biserică de dragul laicilor nedesăvârșiți și a clasei muncitoare”. Distincția radicală dintre lege și evanghelie adoptată de marele reformator german a fost preluată de anabaptiști, puritani de stânga, quakeri, mennoniți, hutteriți și mai recent de diferite alte denominațiuni.

2.1. Vechiului Legământ, identic cu legământul mozaic

Dale Ratzlaff își introduce cititorii prezentând conceptul de legământ așa cum este descris de Biblie. Legământul este în esență un aranjament, sau o făgăduință între două părți. Partea suzerană, în cazul de față Dumnezeu, dictează termenii legământului, care conțin făgăduințele Lui, precum și condițiile obligatorii cerute părții vasale, oamenilor sau animalelor, cum a fost legământul cu Noe. Sunt precizate consecințele nerespectării condițiilor de către supuși, blestemele ce-i însoțesc, sau binecuvântările care urmează în cazul ascultării și împlinirii condițiilor legământului. Un semn este stabilit de partea suzerană și plasat chiar în centrul documentului legământului, ca simbol al ascultării de stipulațiile precizate anterior, iar lipsa de respect față de semn este considerată a fi rebeliune față de suzeran.

În ordine cronologică primul dintre aceste legăminte este cel cu Noe (Gen. 9: 9-11), având curcubeul ca semn, evidență a făgăduinței nerepetării potopului. Important este însă legământul făcut cu Avraam (Gen. 12: 2, 3 ; 17: 1-8), prin care acestuia i se făgăduiește în primul rând Canaanul în posesie eternă, împreună cu onoarea de a avea mulți descendenți și a fi tatăl multor națiuni. Singura cerință a fost credința în făgăduința divină, iar semnul legământului, care trebuia respectat obligatoriu de descendenții săi era circumcizia. Legământul cu Noe și legământul avraamic constituie modele ale principalului legământ prezent în istoria poporului evreu, legământul de la Sinai, sau Vechiul Legământ.

Fundamentul Vechiului Legământ îl constituie actul răscumpărător al Exodului. Eliberarea din captivitatea fizică, din robia egipteană, constituie baza formulării legii, o primă și puternică motivație de a asculta în totul de standardele ei (Deut. 7:17-19; Ps. 106: 1, 2, 8, 9). Recunoștința pentru răscumpărarea divină se combină cu cealaltă mare temă a închinării, creația, așa cum este punctată de porunca a patra (Ex. 31: 18; 34: 28). Cele două motivații pentru închinare, și în mod special tema exodului constituie firul roșu ce străbate întreg Vechiul Testament.

Esența Vechiului Legământ este decalogul. Cele zece porunci sunt stipulațiile centrale ale aranjamentului de la muntele Sinai (Deut 4:13; 9: 9, 11, 15; 1 Regi 8: 9, 21). Toate celelalte legi prezente în mare număr în cartea legii, Deuteronomul, alcătuiesc doar o parte secundară a legământului. Ele au autoritate derivată ca importanță din două motive. În primul rând ele doar repetă decalogul, iar în al doilea rând prin Deuteronom se interpretează cele zece porunci. Practic, ultima carte a Pentateuhului este în esență doar o formă extinsă a decalogului. Nici un principiu moral nou nu este conținut în afara legii scrise de Dumnezeu pe table, orice lege conținută de Torah este cuprinsă în decalog, derivând din acesta, constituind o explicarea în detaliu a lui. Așa cum Deuteronomul este o formă extinsă a Vechiului Legământ, există și o formă rezumativă a lui. Dumnezeu vorbește despre Sabat denumindu-l legământ (Ex 31: 16, 17). Sabatul este punctul central al celor zece porunci, particularitate ce se încadrează perfect în modelul documentelor antice ale Orientului apropiat, care aveau semnul angajamentului plasat în centrul lor. Decalogul este legământul în formă brută, Torah este forma sa extinsă, iar Sabatul constituie legământul în prezentare concisă.

Dale Ratzlaff scoate în evidență caracterul diferit al legământului mozaic în raport cu cel avraamic. Din perspectiva condițiilor impuse, natura celor două legăminte este diferită, Avraam participând prin credință la binecuvântările promise, iar Israel prin ascultare de setul de legi proclamate la Sinai. Cu toate că era normal pentru un evreu să vadă, după evenimentul Sinai, legământul sinaitic ca fiind în esență același legământ făcut cu Avraam, identitatea lor se păstrează în privința beneficiarilor legământului, poporul Israel, descendenții naturali ai lui Avraam, care urmau să moștenească țara Canaan pe baza făgăduinței făcute de Dumnezeu patriarhului lor (Gen 17: 8). Din punct de vedere al caracterului legământul sinaitic este condiționat de ascultarea de lege, nu de credință.

Identitatea celor două legăminte, avraamic și mozaic se evidențiază prin combinarea celor două semne distinctive. Circumcizia, poruncită lui Avraam (Gen. 17: 9-14), devine semnul de intrare în legământul de la Sinai tot așa cum botezul este semnul de intrare în Noul Legământ, deoarece este mărturia nașterii din nou prin care se intră în împărăția lui Hristos (1 Petru 3: 21; Ioan 3: 3, 5). Cina Domnului este semnul de continuare, de menținere în cadrul Noului Legământ, iar acest rol a fost deținut de Sabat în Vechiul Legământ (Ex. 20: 10; Isaia 56:3-6). Aranjamentul limitează în același timp aria de cuprindere a Vechiului Legământ la națiunea iudaică (Ex 31: 13, 16, 17), orice străin doritor a participa în legământ, prin celebrarea Paștelui (Ex 12: 43-45), fiind obligat să se circumcidă. Legământul de pe Sinai este făcut exclusiv cu poporul Israel și se limitează la cei circumciși.

Din punct de vedere al duratei Vechiului Legământ, implicit a Sabatului, Dumnezeu a intenționat să fie respectat perpetuu (Ex. 27:21; Gen. 17: 13; Ex. 29:9; 30: 8; Lev. 3: 17; 10: 9). Ratzlaff insistă ca cititorul să remarce similaritatea declarațiilor făcute despre Sabat cu cele referitoare la sărbători ceremoniale: au un caracter veșnic. Dacă la un moment în timp unele încetează a mai fi valabile, consecvența cere abandonarea tuturor. De asemenea, violarea oricărei stipulații însemna implicit violarea tuturor, deoarece rezultatul era desființarea acordului, a legământului.

Legea Vechiului legământ avea un scop dublu. Să fie o bază a relației, a legăturii dintre Dumnezeu și Israel, iar apoi să fie un martor împotriva lui Israel în cazul în care acesta nu-și îndeplinea obligațiile stipulate de ea. Acest ultim aspect s-a dovedit în practică, blestemele, consecința călcării angajamentului, s-au împlinit în exilul și captivitatea babiloniană (Daniel 9: 11, 12). Existau de asemenea provizii pentru iertare, închipuite prin jertfe, însă rolul primordial îl aveau cerințele obligatorii pentru menținerea în legământ.

Legământul sinaitic conținea o mulțime de legi. Caracterul detaliat se datora mentalității evreilor ieșiți de curând din robie. Ei aveau nevoie de explicații amănunțite pentru a aplica principiile morale ale decalogului. Dumnezeu S-a coborât la nivelul înțelegerii lor clarificându-și în detaliu voia Sa cu privire la conduita lor. El S-a purtat cu ei așa cum se poartă un tată cu copii lui nedezvoltați pe deplin intelectual. Din același motiv doar conducătorii și profeții aveau o cunoștință personală întemeiată despre Dumnezeu, ei mijlocind pentru popor (Ex. 24:1-7). Legământul vechi era un legământ mijlocit prin acele persoane care erau singurele umplute cu Duhul Sfânt.

2.2. Noul Legământ

Apariția unui nou legământ chestionează valoarea intrinsecă a Vechiului Legământ: Dacă Vechiul Legământ este bun, de ce s-a dat Noul Legământ? Are vreo valoare Vechiul Legământ, sau constituie un eșec complet? Dale Ratzlaff răspunde acestor întrebări în mod categoric: Vechiul Legământ a fost cel mai bun pentru vremea sa, dar acum avem lucruri mai bune, slava celui de-al doilea fiind gloria lui Hristos Cel înviat (2 Cor. 3: 7-11). El este numit “Nou” deoarece există acum o nouă revelație divină, prin Iisus Hristos, care constituie apogeul a ceea ce se poate afla despre Dumnezeu (Evrei 1: 1-3). În Vechiul Legământ profeții mijloceau o revelație incompletă, dar acum Dumnezeu a vorbit și S-a descoperit pe Sine în Fiul Său. Această dezvăluire a ajuns la finalitate. Așa cum calculatoarele vechi, uzate moral, sunt înlocuite de cele noi, tot astfel capacitatea de cunoaștere a lui Dumnezeu din perspectiva Vechiului Legământ este surclasată de revelația superioară a Noului Legământ.

Nu numai criteriul gnoseologic definește superioritatea Noului Legământ. Viața, moartea și învierea Domnului Iisus Hristos care au realizat eliberarea din robia spirituală a păcatului, sunt mai bune decât eliberarea din robia fizică egipteană a poporului Israel. Astfel moralitatea nu-și mai are sursa în obligația față de anumite legi specifice, caracteristică a Vechiului Legământ, ci într-un răspuns adresat lui Hristos Cel viu (1 Cor. 6: 15, 19, 20). Motivația intrinsecă este dragostea pentru Hristos (2 Cor. 5: 14; 1 Cor. 9: 16; Ioan 14: 15), rezultat al răscumpărării mesianice împlinite.

Autorul pregătește la finalul capitolului 5 tema dinamicii relațiilor dintre legăminte. Pe baza textului din 2 Cor. 3: 12-18 el introduce cu fermitate necesitatea de a privi prin perspectiva Noului Legământ tot ceea ce aparține Vechiului Legământ. Ca exemplu, Noul Testament identifică explicit Vechiul Legământ cu legământul de la muntele Sinai, legământul mozaic (Gal. 4:24). Procedând în modul acesta nu se mai permite nici o confuzie. A privi din orice altă perspectivă tot ce aparține Vechiului Legământ înseamnă a privi prin “văl” (2 Cor. 3: 12- 18), și are ca rezultat idei eronate. Nici o practică mozaică nu se poate înțelege corect și accepta prin ea însăși, având ca fundament propriile declarații. Cărțile Noului Testament au rol de iluminare, numai ele deținând claritatea absolut necesară pentru a înțelege pasajele mai puțin clare ale Torei.

2.3. Tranziția dintre legăminte

Capitolul13, “O lege mai bună”, constituie inima cărții “Sabatul în criză”. Aici se prezintă contrastul dintre legile celor două legăminte: pe de o parte Vechiul Legământ care conține legi detaliate, iar Noul Legământ se rezumă la principii generale. În primul legea este punctul focal, cu harul în plan secundar, iar în al doilea harul este proeminent, iar legea se află în fundal. Un aspect mai important este însă aria de cuprindere a Noului Legământ, ce include neamurile în granițele sale, diferențiindu-se clar de predecesorul său, legământ strict național, apanaj exclusiv al lui Israel. Deosebirea esențială se găsește însă în faptul că, în Vechiul Legământ legea este exterioară omului, scrisă pe table de piatră, în timp ce în al doilea ea se găsește în interiorul ființei umane, în inima omului care aparține comunității Noului Legământ.

În opinia lui Dale Ratzlaff cea mai radicală concepție prezentată în cartea sa este raportarea creștinului la legea Vechiului Legământ: el nu se mai află sub autoritatea decalogului ca ghid moral. Cu toate acestea creștinul regăsește multe principii morale ale celor zece porunci și în Noul Legământ, însă ele sunt diferite așa cum legile unui stat se regăsesc și în constituția altor state, dar sub alte embleme, sub steaguri diferite. Cetățeanul unui stat, devotat legilor țării sale poate respecta simultan, datorită existenței unor legi identice în diferite state, multe din principiile altor națiuni, dar lui i se va cere loialitate absolută numai față de semnul, de steagul statului din care face parte. La fel creștinului nu i se va cere loialitate față de Sabat, semnul Vechiului Legământ, cu toate că va respecta și onora multe principii morale ce sunt formulate și în decalog, esența legământului. Este evident faptul că el nu este obligat să se circumcidă, să respecte semnul de intrare în primul legământ, deci nici semnul rămânerii în acest legământ, Sabatul, nu este obligatoriu.

Datorită delicateței acestei probleme, și anume renunțarea la decalog ca standard de conduită creștină, autorul remarcă necesitatea abordării unor surse de cea mai înaltă autoritate în ceea ce privește subiectul, identificându-le cu câteva din epistolele apostolului Pavel care tratează în mod explicit relația dintre legăminte. Epistola către Evrei, indiferent de existența sau lipsa originii pauline, are această autoritate înaltă. Epistolele către Romani și Galateni în special se ocupă de tema legămintelor (Gal. 4:21-31). Alte cărți cum sunt Efeseni, Coloseni etc., reiau tangențial subiectul, însă nu dețin o autoritate la nivelul celor enumerate anterior. Pornind de la aceste premise se va analiza fundamentul biblic al teologiei susținute de Dale Ratzlaff.

Epistola către Galateni formulează cea mai clar posibilă declarație cu privire la eliberarea de Vechiul Legământ. După ce a declarat că venirea lui Iisus Hristos îl scoate pe om de sub legea ce i-a fost până atunci îndrumător (Gal 3: 24, 25), prin alegoria celor două soții ale lui Avraam se dezvăluie caracterul exclusiv al termenilor legămintelor. Pornind de la izgonirea lui Ismael, fiul roabei Agar, se enunță imposibilitatea ca acesta să fie moștenitor împreună cu Isaac (Gal. 4: 30,22-24), fiul de drept al lui Avraam. În pildă Ismael este persoana ce aparține Vechiului Legământ, care nu are acces la binecuvântarea Noului Legământ, la moștenirea făgăduită. Prin însăși apartenența la Vechiul Legământ el îndepărtează de la sine beneficiile jertfei lui Hristos, sângele Noului Legământ (Marcu 14: 23-25). De asemenea se declară explicit apartenența creștinilor la Noul Legământ (Gal. 4: 28), ce exclude participarea în primul. Astfel în Galateni se află cea mai clară declarație cu privire la antagonismul dintre legăminte.

Dezvoltarea acestui concept se găsește în epistola către Romani, capitolele 4 și 7 în special fiind dedicate subiectului relației dintre creștin și lege. Anterior Pavel a expus universalitatea condamnării divine, ce se aplică atât neamurilor păgâne care nu L-au onorat pe Dumnezeu potrivit cu cunoștința primită prin revelația generală (Rom. 1: 18-32), cât și poporului evreu, care, cu toate că a avut legea nu a păzit-o (Rom. 2: 17-23). Dată fiind similaritatea situațiilor ambelor categorii, Dumnezeu oferă o unică soluție pentru îndepărtarea condamnării, jertfa ispășitoare a lui Iisus Hristos (Rom. 3: 22-26). Aplicarea acesteia însă conduce la rezultate diferite, iar ele sunt legate de raportarea evreilor la lege, așa cum se arată în Romani 4.

Se poate observa un aparent eșec al legii date lui Israel, având în vedere că nu i-a putut feri de condamnare pe cei asupra cărora avea autoritate. Posedarea ei nu a acordat iudeilor nici cel mai mic avantaj față de păgâni înaintea justiției divine intransigente. Avraam a fost socotit neprihănit prin credință, nu prin fapte, iar în făgăduința dată lui de Dumnezeu au fost incluse și neamurile. Acestea au experimentat neprihănirea prin credință ignorând complet legea Vechiului Legământ. Prin contrast evreii, prin trăirea sub lege nu au fost deloc conduși la neprihănirea prin credință (Rom. 4: 1-5, 10, 11, 16). Legea deci nu a fost doar un factor neutru din punct de vedere al mântuirii, ci mai mult de atât, a avut un rol nefast, împiedicând pe evrei să experimenteze credința mântuitoare.

Capitolul 6 din Romani, descriind experiența eliberării din robia păcatului, apare ca o treaptă intermediară spre ceea ce este tema următorului capitol, eliberarea de legea Vechiului Legământ (Rom. 7: 1-6). Se evidențiază înțelesul “izbăvirii de lege” : referința nu se face la condamnarea pe care legea o pronunță împotriva păcătosului, ci la rolul ei de a trasa coordonatele slujirii creștine. Credinciosul trăiește prin înnoirea făcută de Duhul și nu în vechimea literei. Ilustrația folosită de Pavel, în care legea este reprezentată a fi soțul, iar păcătosul fiind soția, este descrisă grafic de Ratzlaff prin câteva desene. Femeia, simbol al omului, este eliberată din mariajul cu legea de către Iisus Hristos, al doilea soț. Ea nu poate fi unită cu amândoi soții în același timp, Hristos și legea, legătura cu oricare dintre ai anulând conexiunea anterioară. Astfel păcătosul nu poate păstra și legea și pe Hristos ci trebuie să aleagă sub autoritatea căruia dintre soți se plasează. Dacă Hrisos este ales ca “soț”, se rupe relația cu “primul soț”, cu legea, iar cei ce o aleg pe aceasta se desprind de Iisus Hristos. Nu există a treia alternativă care să permită includerea atât a legii cât și a Mântuitorului în același legământ de “căsătorie”. Unul singur rămâne ca alternativă pentru credinciosul Noului Legământ, și acesta este Iisus, iar legea trebuie implicit abandonată.

Ultima parte a capitolului 7 din Romani este o descoperire practică a vieții unui om ce încearcă să-L servească pe Dumnezeu din perspectiva Vechiului Legământ (Rom. 7: 9-25). Experiența sa este tragică, dominată de un eșec permanent în îndeplinirea cerințelor legii. Cauza insuccesului se află în lupta continuă dintre ceea ce legea cere și păcatul ce se află în interiorul omului păcătos. El este un rob al păcatului, de aceea nu poate reuși în tentativele sale oricât de mult și de stăruitor ar încerca să trăiască după standardele impuse de lege. Această lege include cu siguranță și decalogul deoarece se amintește porunca a zecea, ”să nu poftești”. Creștinul este însă liber de lege, iar Romani 8 prezintă exemplul concret a ceea ce este viața spirituală atunci când este trăită din perspectiva Noului Legământ (Rom. 8: 1-5). Practic, doar sub dinamica Noului Legământ credinciosul respectă cerințele legii. Scopul Vechiului Legământ, constând din realizarea părtășiei cu Dumnezeu a omului păcătos, este îndeplinit numai prin aranjamentele Noului Legământ.

Pentru a-și îndeplini scopul pentru care a fost promulgat, și anume stabilirea unei părtășii cu Dumnezeu, Vechiul Legământ țintea două obiective secundare prin legile sale. Aceste legi au fost date în primul rând pentru a-l feri pe păcătos de a mai păcătui, iar în al doilea rând urmau să-l ajute să dezvolte neprihănirea necesară pentru intrarea în părtășie cu divinitatea. Ambele ținte intermediare nu au fost atinse. Cauza principală se află în slăbiciunea umană (Rom. 8: 3). O primă evidență o constituie însăși istoria poporului Israel al cărui eșec vizibil datorat neascultării de Dumnezeu nu lasă loc nici unui comentariu. A doua dovadă constă în necesitatea, datorită aceleiași slăbiciuni umane ca Dumnezeu să introducă multe detalii în conținutul legământului, iar datorită caracterului minuțios al legilor, Israel a eșuat în încercarea de a le aplica vieții reale. Revelația personală a lui Dumnezeu a fost parțială, incompletă, fragmentară, din cauza aceleiași slăbiciuni inerente. În ultimă instanță legământul a fost un fiasco deoarece nu a putut oferi o eliberare reală din păcat (Evrei 10: 1-24). Toate aceste limite au solicitat introducerea unui legământ net superior care să realizeze scopurile neatinse sub prevederile Vechiului Legământ.

Încă trei epistole pauline confirmă abolirea legii Mozaice. În Efeseni, pe care Dale Ratzlaff o recunoaște a fi dedicată în special problemei legămintelor, se evidențiază abolirea dușmăniei dintre evrei și neamuri prin Hristos, definind această dușmănie ca fiind “legea în orânduiri”(Efeseni 2: 12-16). Cele două mari puncte de separare care au fost înlăturate sunt circumcizia și Sabatul (Ex. 12: 48; Ex.31:1-17; Isaia 56: 3-6). În epistola către Filipeni Pavel se adresează unor credincioși deranjați și ei de unii învățători care doreau să impună legea mozaică (Filipeni 3: 2-9). Valoarea Noului Legământ este valoarea net superioară a “cunoașterii lui Hristos”, iar Pavel se pronunță cât se poate de clar, demonstrând că neprihănirea nu vine din lege. Ca ultim argument în favoarea abolirii legii Vechiului Legământ este imaginea “pironirii pe cruce” a legii (Col. 2: 14). Toate aceste dovezi confirmă teologia dezvoltată de Pavel în epistola către Romani, și anume eliberarea de sub autoritatea legii Vechiului Legământ ca ghid moral al vieții creștine.

Ratzlaff explică în continuare faptul că, cu toate că legea Vechiului Legământ este desființată, din ea se păstrează totuși principiile morale ce stau la baza ei, chiar dacă nu în aceeași formă, ele putându-se rezuma în marea poruncă de a “iubi unul pe altul așa cum v-am iubit Eu” (Rom. 13: 8-10). Moralitate au doar acele legi ce sunt morale prin ele însele, semnele legămintelor, inclusiv Sabatul având valoare morală doar dacă sunt folosite în legătură cu legământul ce le conține. Așa cum botezul nu are valoare decât dacă este făcut ca un botez creștin, iar Cina Domnului este semnificativă numai dacă se celebrează în amintirea lui Hristos, la fel circumcizia nu are importanță religioasă decât dacă este făcută ca un semn al comunității legământului “fiilor lui Israel”. În mod identic Sabatul are valoare religioasă doar dacă este păzit ca un semn al legământului cu poporul evreu. Se păstrează în Noul Legământ doar legile ce au valoare morală intrinsecă, iar Sabatul nu intră în această categorie. El are valoare religioasă doar pentru comunitatea evreilor, fiind semnul legământului făcut de Dumnezeu exclusiv cu ei.

În Noul Legământ Duhul Sfânt este cel ce îndeplinește rolul legii din Vechiul Legământ, în sensul că El aplică principiile morale la diversele circumstanțe în care creștinul este pus să acționeze, înlocuind astfel detaliile minuțioase, în mare număr, ce caracterizau legea mozaică. Cei neconvertiți, care evident nu sunt incluși în Noul Legământ, rămân în continuare sub autoritatea principiilor morale ale legii, dar nu sunt obligați să respecte semnele legământului. Legi morale sunt intrinsec adevărate, fie că sunt sau nu cunoscute (Rom. 1: 18-28; 2: 14,15). Este net superioară folosirea unui număr mic de principii morale universale fundamentale, decât lucrul cu numeroase legi specifice. Israel a avut permanent probleme în a aplica nenumăratele legi ale Torei, datorită volumului masiv de muncă solicitat de aplicarea multor legi la diversele situații create de viața reală. Duhul Sfânt este în Noul Legământ Cel ce aplică principiile morale fundamentale, interpretarea Sa având autoritate divină ce surclasează orice inteligență umană.

Conciliul de la Ierusalim aparent îndrumă spre o continuitate a legii mozaice. Cele trei porunci date neamurilor nu au legătură cu Vechiul Legământ (Fapte 15:28,29), ci sunt o interpretare a poruncii date de Hristos, a poruncii dragostei. Se cere să nu se mănânce carnea jertfită idolilor, nu pentru că astfel s-ar fi închinat lor, ci pentru a nu fi o pricină de poticnire pentru creștinii slabi (1 Cor. 8). Li s-a cerut să nu mănânce sânge datorită poruncii exprese conținute în legământul cu Noe (Gen. 9: 3,4), legământ ce cuprinde pe oricine, nu doar pe evrei. A treia poruncă vizează modul greșit în care cineva ar putea interpreta porunca dragostei, transformând-o în satisfacție carnală. Conciliul de la Ierusalim nu permanentizează legea Vechiului Legământ, ci este preocupat cu legămintele ce includ pe toți oamenii.

Circumcizia nu numai că nu este recomandată în Noul Testament, ci este chiar interzisă pentru scopuri religioase (Gal. 5: 1-4). În acest context, pentru cel ce se circumcide consecința practică este căderea din har, despărțirea de Hristos, iar dacă acest lucru este adevărat în ceea ce privește semnul de intrare în legământ, atunci se aplică și în dreptul semnului de rămânere în cadrul aceluiași legământ, Sabatul. Dale Ratzlaff este convins că acest argument este folosit de Pavel în Gal. 4: 10,11 și Col. 2:16,17 împotriva susținerii Sabatului.

2.4. Concluzii practice

Dale Ratzlaff își încheie cartea cu două capitole dedicate adventiștilor. Apelul său are ecou în mintea și inima multora dintre ei. Influența cărții sale se întinde destul de rapid, iar comunitățile formate din foști adventiști, laici și pastori, sunt dovezi vizibile ale impactului puternic pe care teologia legămintelor o are asupra sabatarienilor. Multe din concepțiile de bază conținute în cartea “Sabbath in Crisis” nu îi aparțin autorului, fiind împrumutate de acesta din teologia dispensaționalistă. Cu toate că adventiștii i-au combătut mai bine de un secol pe teologii dispensaționaliști, efectul surprinzător pe care cartea îl are asupra lor solicită găsirea cauzelor succesului neașteptat. Așa cum întreaga forță a predicii se concentrează în apelul final, iar de modul de a prezenta importanța adevărurilor enunțate în cuprinsul ei depinde capacitatea de convingere a auditoriului, la fel capitolele adresate special adventiștilor de Ratzlaff conțin în apelul final al cărții chintesența influenței pe care cartea “Sabatul în criză” o exercită cu atâta succes.

Forța aceasta constă în personalizarea mesajului prin prezentarea lui de către o persoană ce înțelege din interior mentalitatea sabatarienilor, iar mărturia experienței personale aduce ingredientul necesar succesului. Concepțiile teologice dispensaționaliste sunt filtrate și prezentate perfect adaptate mentalității cititorilor vizați. Sabatul este o problemă gravă deoarece el subminează evanghelia, siguranța mântuirii. Dale Ratzlaff mărturisește că aceasta a fost experiența lui personală în cadrul adventismului, iar din dialogurile purtate cu alți adventiști, experiența este similară, sabatarienii neavând, în concepția lui, o înțelegere clară a evangheliei.

Ceea ce este greșit cu Vechiul Legământ este cerința acestuia ca, prin respectarea angajamentelor, a făgăduințelor personale, participanții în legământ să mențină contractul, părtășia, legătura dintre ei și Dumnezeu. Această cerință se dovedește în practică a fi imposibil de îndeplinit, deci legământul e sortit eșecului. Omul care se luptă să susțină legătura sa cu divinitatea prin ascultare de lege, cade sub obligația de a păzi toate stipulațiile legământului (Gal. 3: 13; 5: 1-4). Eșuând în îndeplinirea angajamentului, el ajunge sub blestemul călcării legământului. Așa s-a întâmplat cu fii lui Israel care au dat greș în acest punct ( Evrei 8: 8).

Noul Legământ este un legământ făcut între Dumnezeu Tatăl și Fiul, care este reprezentantul omului. În timp ce Noul Legământ este mai bun pentru noi, pentru Iisus Hristos a fost costisitor. Sub Vechiul Legământ fii lui Israel trebuiau să demonstreze loialitate legământului prin ascultarea de porunci, acum ascultarea lui Hristos îi reprezintă, fiind pusă în contul lor. Dând greș în a îndeplini condițiile Vechiului Legământ evreii au atras blestemele; în Noul Legământ Hristos ne-a Liberat de blestemul legii (Gal. 3: 13). Intrarea și menținerea în acesta din urmă se face prin credință în lucrarea lui Hristos. Jertfa și neprihănirea oferită de Hristos sunt garanția primirii noastre de către Dumnezeu, siguranța mântuirii personale, spre deosebire de siguranța provenită din respectarea angajamentelor de ascultare.

Punctul focal al întregii cărți este certitudinea, siguranța salvării, siguranța dragostei mântuitoare a lui Dumnezeu. Lipsa acesteia este dovedită în mod tragic în abandonarea Sabatului de către numeroși adventiști, care mărturisesc că nu au avut niciodată siguranța mântuirii, deoarece nu au fost niciodată siguri dacă au îndeplinit pe în totalitate condițiile păstrării în legământul lui Dumnezeu, prin ascultarea de poruncile decalogului. Această certitudine ei consideră că nu au primit-o până nu au abandonat Sabatul și legea Vechiului Legământ. Pentru a fi mântuit prin credință ei văd necesară abandonarea Sabatului. Sabatul nu poate fi păstrat împreună cu Hristos, omul e nevoit să aleagă. Astfel atacul împotriva Sabatului capătă eficiență sporită, fiind prezentat în contextul unor slăbiciuni reale. Capitolele următoare vor analiza teza fundamentală ce stă la baza întregii teologii a legămintelor: Sabatul este contra lui Hristos, legea este incompatibilă cu evanghelia.

3. Creștinul și Legea

3.1.“Veste bună condiționată”: har plus lege

După ce a descris universalitatea păcatului (Rom. 3:9; 1; 2), apostolul Pavel prezintă ca rezolvare a problemei ridicate de acesta universalitatea evangheliei (Rom. 3: 22-24), și trece la consecințele ei practice. Capitolele 4 și 5 sunt o expunere a îndreptățirii prin credință, iar în urma acestor revelații el explică noua perspectivă a economiei mântuirii. Capitolul 7 este de bază, fundamental în formularea teologiei lui Ratzlaff, conținând referiri directe la desființarea legii (Rom. 7: 6, 4). Declarațiile sunt făcute în contextul capitolului anterior, capitolul 6, ce lansează tema relației dintre creștin și păcat (Rom. 6: 6, 11-14). Capitolul 7 continuă analizând condiția păcătosului convertit în raport cu legea, iar capitolul 8 revine, asemănător structurii hiastice la eliberarea din păcat descrisă în capitolul 6 (Rom. 8: 2, 4,13). Este normal prin urmare ca centrul raționamentului paulin, desființarea legii, să fie analizat în contextul capitolelor 6 și 8.. În continuare se va cerceta semnificația eliberării de lege pornind de la premisa unității secțiunii Romani 6-8, pentru a verifica veridicitatea concluziilor lui Ratzlaff privind anularea autorității legii Vechiului Legământ.

Martin Luther a recunoscut în celebra sa introducere la Romani, introducere ce a condus la convertirea lui John Wesley, realitatea unității tematice existente în Rom. 6-8. Comentatorii susțin legătura ce există între aceste capitole, nu neapărat tematică; dar din punct de vedere al continuității argumentației există o structură unitară incontestabilă. Această secțiune este încheiată la finalul capitolului 8 când atenția este transferată asupra relației dintre Israel și salvarea oferită de Hristos, temă ce ocupă capitolele 9-11. Analiza raportării creștinului la lege, pentru a putea fi corectă trebuie făcută în contextul capitolelor 6-8, înțelegerea ei găsindu-și semnificație deplină și clară doar prin perspectiva considerării capitolului 7 ca fiind parte integrantă din secțiunea mai largă a capitolelor 6-8.

O caracteristică importantă a Epistolei către Romani este lipsa oricărei referințe explicite la legăminte, cu toate că referiri indirecte există. Epistola către Galateni, de exemplu, se referă direct, clar, la legăminte (Gal. 4:24). Cu toate că-i lipsește abordarea directă a subiectului legămintelor, Rom. 6: 14 constituie dovada indirectă a existenței tematicii mai sus menționate: “…nu mai sunteți sub lege, ci sub har”. Semnificația acestor cuvinte este extrem de importantă, denotând o modificare a poziției creștinului față de legea Vechiului Legământ. O expresie asemănătoare se găsește în Gal. 3: 25: “…nu mai suntem sub îndrumătorul acesta”, îndrumătorul fiind evident legea mozaică (Gal. 3:22-24; 4: 24). Pavel se referă la aceleași realități spirituale în ambele epistole. Similaritatea tematicii este evidențiată de utilizarea acelorași concepte: imaginea botezului (Rom. 6: 3, 4; Gal. 3:27), participarea individuală în răstignirea lui Hristos (Rom 6: 6-9; 7:4; Gal. 2:20; 5:24), rolul eliberator al Duhului Sfânt (Rom 8: 1-14; Gal 3: 2, 3, 14; Gal 5: 16- 23), identificarea descendenților lui Avraam pe criteriul fundamental al credinței (Rom.4: 12; 9: 7,8; 11: 6), nu pe criteriu genetic. Unitatea tematică conduce inevitabil la o similitudine a conceptelor prezentate. În felul acesta relația credinciosului cu legea, semnificația stării sale sub har și sub lege, așa cum este expusă în Rom. 6-8, coincide celei descrise în epistola către Galateni, apostolul Pavel fiind consecvent în expunerile sale. Exegetul se poate aștepta și la diferențe, datorită contextelor istorice diferite, însă ele doar vizează forma, nu conținutul. Tema comună este îndreptățirea prin credință, iar neprihănirea are caracter unic (Gal. 1: 6-8; Fapte 4: 12). Pavel reia conceptul legămintelor din Galateni în Romani, în înțelegerea lui semnificația termenilor “sub lege”, “sub har” este esențială, iar studiul având la bază epistola către Romani vizează în mod direct teologia legămintelor.

Sensul etimologic al “evangheliei” este “veste bună”, însă, oricât de bună ar fi aceasta, există în însăși conținutul mesajului ei un element ce provoacă reacții antagoniste. Iisus Hristos a fost o “piatră de scandal” pentru evrei (Luca 7: 23; 20: 17, 18), iar misiunea Sa de Mântuitor nu a fost înțeleasă, nici crezută (1 Cor. 1: 18, 23; 2 Cor. 4: 3, 4), așa cum de altfel a și fost profetizat de Isaia: “Cine a crezut în ceea ce ni se vestise? Cine a cunoscut brațul Domnului?” (Isaia 53: 1). În chiar centrul evangheliei, mesajul morții lui Iisus pentru păcatele omenirii (1 Cor. 15: 1-4), se găsește motivul pentru care ea este un fiasco, caracteristică ce-i distruge credibilitatea

Problema ce stârnește antagonism se află în metoda participării în lucrarea mântuitoare a lui Iisus Hristos, credința. Primirea mântuirii are loc nu prin fapte, ci prin credință (Efes. 1: 8, 9). Faptele sunt opuse credinței, atunci când scopul este asigurarea mântuirii (Rom. 4: 4, 5, 14; Gal. 2: 21; 5: 4). Neprihănirea a fost obținută de neamuri pentru că au ales metoda corectă, credința, iar Israel a eșuat în încercarea lor de a ajunge la starea de neprihănire (Rom. 9: 30, 31). Cauza se găsește în modalitatea aleasă: “Israel n-a căutat-o prin credință, ci prin fapte. Ei s-au lovit de piatra de poticnire, după cum este scris: “Iată că pun în Sion o Piatră de poticnire, și o stâncă de cădere: și cine crede în El, nu va fi dat de rușine.” (Rom. 9: 32, 33; vezi Gal. 5: 2-4, 11; 3: 2, 5). “Poticnirea” este strâns legată de mentalitatea legalistă. Pavel afirmă că dacă el ar fi propovăduit pe lângă evanghelie și circumcizia, adăugând astfel mântuirii obținute prin Hristos faptele legii, “pricina de poticnire a crucii s-a dus”(Gal. 5: 11). Mentalitatea faptelor se opune evangheliei și cauzează respingerea ei din motive ce par perfect justificate din perspectiva legalistă.

Un studiu efectuat de E.P. Sanders în domeniul mentalității iudaismului este extrem de relevant, chiar revoluționar. S-a crezut că evreii foloseau faptele pentru a obține mântuirea, iar această mentalitate era o pervertire a revelației divine. Ceea ce descoperă Sanders este uimitor: evreii acordau importanță decisivă harului lui Dumnezeu, plasând faptele la locul lor. Disputele rabinice se axau pe metoda rămânerii în legământ, cum să îndeplinească condițiile cerute pentru a se păstra în cadrul legământului. Aceasta presupune faptul că Dumnezeu este credincios făgăduințelor legământului, deoarece preocuparea lor nu este intrarea în legământ, ci rămânerea în el. Ei acceptau legământul ca pe o inițiativă divină izvorâtă dintr-o bunătate total nemeritată, o alegere la care ei nu au contribuit cu nimic, participarea lor găsindu-și locul doar în menținerea relației deja existente cu Dumnezeu prin îndeplinirea obligațiilor legământului, prin ascultare de lege. Deși concepțiile rabinice sunt în general corecte, Pavel atacă modul lor de gândire găsindu-l inadecvat.. El elimină condiționarea mântuirii de ascultarea de lege, fie că ascultarea are rolul de a introduce ori de a menține pe păcătos în legământ; nu contează dacă darul mântuirii nu se câștigă, ci doar se păstrează prin ascultare, a proceda în modul acesta este în mentalitatea lui Pavel echivalent cu a-l obține prin fapte; faptele legii anulează întotdeauna harul (Rom. 11: 6), cu toate că el poate fi recunoscut și apreciat. Legalismul din vremea lui Pavel nu era un legalism brut, ci o formă subtilă, prin care se încerca un sincretism între har și faptele legii, prin condiționarea păstrării harului prin ascultarea de lege. Lucrul cel mai uimitor este faptul că această condiționare a binecuvântării și dragostei divine a fost întemeiată chiar de Dumnezeu prin stipulațiile Vechiului Legământ (Deuteronom 28).

Credința ca instrument al primirii mântuirii nu este mijlocul arbitrar ales și impus de Dumnezeu. Ea este consecința firească a naturii salvării. Plata păcatului, moartea (Rom. 6: 23), pe care păcătosul era dator s-o plătească, a fost achitată de Iisus Hristos (Rom. 3: 25, 26), și constituie o lucrare încheiată de El pe cruce la care nu se mai poate adăuga nimic (Evrei 10: 14): “Căci prin har ați fost mântuiți “; “El ne-a mântuit “ (Efes. 2: 8; Tit 3:5) etc. Deoarece salvarea din păcat este un fapt istoric consumat în trecut, omul nu poate aduce nici o contribuție la mântuirea sa, ci doar poate accepta prin credință jertfa desăvârșită a lui Iisus Hristos (Ioan 3: 16; Efes. 2: 8; Rom 5: 17). Mântuirea este un dar (Rom. 5:17), iar dacă i s-ar cere ceva păcătosului să îndeplinească o anumită condiție pentru acordarea acestui dar, atunci salvarea ar constitui o răsplată, o datorie plătită celui care a făcut ceva pentru a o obține (Rom. 4: 4). În acest mod este negată natura salvării, “darul fără plată” (Rom 6: 23 u. p.), căci dacă el este transmis pe baza unor condiții cerute păcătosului, acesta trebuie să lucreze pentru a le îndeplini. Așa cum orice patron este îndatorat muncitorilor pentru munca prestată, iar prin reținerea salariilor lor el se face vinovat de fraudă, de furtul beneficiilor muncii lor, tot așa și Dumnezeu, dacă păcătosul îndeplinește cerințele impuse, este pus sub obligație de către acesta. Dacă El nu i-ar da mântuirea păcătosului ce a realizat cu succes condițiile precizate de legământ, atunci s-ar face vinovat de fraudă, nedând plata cuvenită omului, deoarece el o merită. Însă mântuirea este o favoare nemeritată, un har, un dar ce se acordă fără nici o legătură cu vrednicia primitorului. Este un act liber al dătătorului, care, nefiind constrâns de nimic exterior, de nici o datorie contractată, oferă prin alegere proprie ceea ce consideră că obiectul dragostei sale are nevoie. În același mod a lucrat și lucrează Dumnezeu în continuare cu păcătoșii: “ Nu atârnă nici de cine vrea, nici de cine aleargă, ci de Dumnezeu care are milă” (Rom. 9: 16).

Problema pe care o ridică neprihănirea prin credință constă în acordarea ei “fără lege”(Rom. 3:21). Nu se cere nici o condiție pentru a primi darul divin. Din contră, orice încercare de a face ceva pentru obținerea lui, este contraindicată (Rom. 4: 14; Gal. 2: 21; 5: 4). Paradoxul pe care mentalitatea evreilor nu l-a putut accepta reiese din faptul că Dumnezeu le-a acordat totdeauna binecuvântările Sale în mod condiționat: “Dacă vei asculta de glasul Domnului, păzind și împlinind toate poruncile Lui …Domnul, Dumnezeul tău, îți va da întâietate asupra tuturor neamurilor de pe pământ” (Deut. 28: 1). Este drept, nu atât acordarea binecuvântărilor, cât păstrarea lor era condiționată de ascultarea de lege, însă într-un fel sau altul evreul trebuia să-și câștige dreptul de a beneficia de binecuvântările lui Dumnezeu, trebuia să le asigure prin propriile fapte. În cazul nerespectării condițiilor, a călcării poruncilor, binecuvântările erau retrase, fiind înlocuite de blesteme (Deut. 28:15-68). Istoria Israelului demonstrează această realitate, blestemele scrise în cartea legii împlinindu-se literar, în robiile siriană și babiloniană (Dan. 9: 10- 13). Profețiile vizând supremația lui Israel prin imperiul mondial condus de evrei, nu s-au împlinit niciodată, confirmând caracterul condiționat al acestora (Ier. 18: 7-10). Pentru evreul ce cunoștea perfect felul de lucru al lui Dumnezeu, îndreptățirea prin credință era cu totul contrară caracterului divin descoperit în istoria sfântă. Binecuvântarea cea mai mare pe care Dumnezeu o dă este mântuirea, iar ea trebuie să fie dată în armonie cu caracterul și faptele lui YAHVE. O acțiune complet diferită de mărturia trecutului denotă o altă identitate a autorului ei. Neprihănirea dată în dar, necondiționat, privită prin prisma revelației anterioare, nu poate fi percepură decât ca lucrarea unei alte persoane. Din această cauză Evanghelia este o “pricină de poticnire”.

A desființa caracterul condiționat al binecuvântărilor lui Dumnezeu, înseamnă în esență eliminarea bazei condiționării. Poruncile divine, și în primul rând decalogul dețin acest rol (Deut. 28: 1, 15). Aceste porunci exprimă voința revelată a lui Dumnezeu, voință ce prin natura ei este neschimbătoare, deoarece una din caracteristicile divinității este imutabilitatea (Iacov 1: 17; Evrei 13: 8). Este de așteptat ca Dumnezeu să acționeze în deplin acord cu legile ale căror Autor este, în caz contrar El s-ar comporta într-un mod inconsistent cu Sine Însuși, negându-Și voința, expresia caracterului Său veșnic. Apostolul Pavel a fost acuzat că desființează legea, aducând prejudicii considerabile caracterului divin. Această acuzație se deduce din apologia sa, o respingere a acuzațiilor aduse: “Deci prin credință desființăm noi Legea? Nicidecum. Dimpotrivă, noi întărim Legea”. ”Legea este ceva păcătos? Nici de cum!” “Așa că Legea, negreșit, este sfântă, și porunca este sfântă, dreaptă și bună.”(Rom. 3:31; 7: 7, 12).. Epistola către Romani este dedicată în mare parte răspunsului pe care Pavel îl dă acuzației de desființare a legii ca expresie a voinței divine imutabile.

Există o consecință practică pe care împotrivitorii evangheliei o vedeau în mesajul neprihănirii prin credință predicate de Pavel, care derivă în mod direct din presupusa desființare a legii. “Și de ce să nu facem răul ca să vină bine din el, cum pretind unii, care ne vorbesc de rău, că spunem noi? Osânda acestor oameni este dreaptă.”(Rom. 3: 8). Această percepere greșită a mesajului evangheliei își are originea în adevărul următor: “…unde s-a înmulțit păcatul, acolo harul s-a înmulțit și mai mult”(Rom. 5:20 u. p.). Dacă harul se înmulțește direct proporțional cu înmulțirea păcatului, se poate ajunge extrem de simplu la concluzia: har mai mult se obține păcătuind mai mult. Astfel evanghelia nu numai că nu rezolvă, sau cel puțin nu ameliorează viața de păcat a credinciosului, ci este în ea însăși o motivație puternică spre păcat. Răspunsul dat este: “Ce vom zice dar? Să păcătuim mereu, ca să se înmulțească harul? Nicidecum!” (Rom. 6: 1, 2 p.p.). Începând cu capitolul 6 și până la capitolul 8, epistola către Romani este o prezentare e eliberării din păcat a credinciosului prin puterea Duhului Sfânt, și a noii sale relații cu legea.

Romani capitolul 6 este o explicație a felului în care omul este eliberat din puterea păcatului. Și aici, ca și în celelalte scrieri ale sale, Pavel apelează la concepte cunoscute cititorilor săi direcți, creștinilor din Roma (Rom. 1: 7, 8). De asemenea el este obligat să arate cum evanghelia este consistentă cu caracterul divin revelat anterior. Din acest motiv el se folosește de exemplul lui Avraam pentru a arăta că neprihănirea a fost acordată și în vremea patriarhilor tot prin credință, nu prin ascultarea de lege, un dar acordat necondiționat celor ce cred (Rom. 4). Pentru a explica relația dintre lege și credință el utilizează fondul informațional existent anterior în mintea destinatarilor epistolei :”…vorbesc unor oameni care cunosc legea” (Rom. 7: 1). El armonizează ceea ce pare imposibil de împăcat: condiționarea binecuvântărilor divine cu darul necondiționat al mântuirii. Vechiul Legământ era condiționat de ascultare, iar poporul Israel a eșuat să îndeplinească făgăduința de a asculta perfect de lege. Eșecul lor a dus la pierderea binecuvântărilor și a atras blestemele divine. Noul Legământ realizează ceea ce Vechiul Legământ a dat greș, prin însăși caracterul necondiționat al făgăduințelor sale. Iisus Hristos a îndeplinit condițiile cerute păcătosului, iar El se prezintă ca reprezentant al său înaintea lui Dumnezeu în relația legământului. Ascultarea și jertfa Sa sunt puse în contul păcătosului, iar acesta, crezând, este socotit neprihănit, ca și cum el, nu Hristos, a îndeplinit condițiile cerute de lege. Capitolele următoare vor evidenția armonia, consistența ce există între condiționare- necondiționare, deoarece ele au la origine același unic și neschimbător Dumnezeu, servind voinței Sale divine desăvârșite.

3.2. Roadele evangheliei

“Mântuitorul n-a încercat să facă reforme civile. El n-a atacat abuzurile naționale, nici n-a condamnat pe vrăjmașii națiunii. El nu s-a amestecat în treburile autorităților sau administrației celor de la putere. El, care ne-a fost pildă, S-a ținut departe de guvernele pământești. Nu pentru că era indiferent la suferințele oamenilor, ci pentru că leacul nu era în măsuri omenești și exterioare. Pentru a avea succes, tratamentul trebuia să cuprindă pe fiecare om în parte și trebuia să reînnoiască inimile. Împărăția lui Hristos nu va fi întemeiată prin hotărârile tribunalelor, consiliilor sau ale adunărilor legislative, nici prin patronajul oamenilor mari din lume, ci prin sădirea naturii lui Hristos în natura omenească, prin lucrarea Duhului Sfânt”

Ținta evangheliei, rezultatul practic al ei se cuprinde în “părtășia de fire dumnezeiască” (2 Petru 1: 4), eliberarea din robia păcatului prin plantarea unei noi vieți. Nașterea din nou este demonstrația puterii evangheliei de care Pavel nu se rușina (Rom. 1: 16, 17), iar roadele ei se văd concret în milioanele de vieți transformate radical de-a lungul mileniilor, în miraculoasele rezolvări ale problemelor drogurilor, alcoolismului, criminalității. Există mulți oameni care dau mărturie despre puterea evangheliei, iar despre efectele ei extraordinare, despre viața controlată de Duhul Sfânt, opusă radical celei controlate de păcat vorbește apostolul Pavel în Romani 6-8. Ceea ce este semnificativ pentru a analiza concepția lui Dale Ratzlaff se găsește în contribuția legii la realizarea scopului Evangheliei, primirea vieții celei noi, a Duhului Sfânt. Așa cum vor evidenția capitolele următoare, legea, cu toate că nu acționează direct în acest proces, deține un rol indirect esențial succesului Mântuitorului. Drumul parcurs până când apar roadele evangheliei este un traseu de-a lungul căruia legea are o contribuție semnificativă, în primul rând în înțelegerea păcatului și a stării pierdute a omului.

3.2.1. Eliberare de păcat

În urma acuzării de a vesti o doctrină ce încurajează practicarea păcatului, apostolul Pavel, după ce a arătat semnificația actului răscumpărator al lui Iisus Hristos, continuă răspunzând negativ la întrebarea “Să păcătuim ca să se înmulțească harul? Nicidecum!” (Rom 6: 1). Se aduc și dovezi în sprijinul acestei negări hotărâte, emfatice, utilizându-se ilustrația botezului, folosită și cu alte ocazii de apostol. Botezul în esență nu este făcut în apă, acesta fiind numai aspectul exterior mai puțin important, ci “în Iisus Hristos”. Botezul este o analogie a înmormântării. Credinciosul este “îngropat” împreună cu Iisus (Rom. 6: 4). El are parte de moartea lui Hristos (Rom. 6:3), fiind unit cu El printr-o moarte asemănătoare cu a Lui (Rom. 6: 4), pentru ca să trăiască o viață nouă, așa cum și Hristos a înviat la o altă viață (Rom. 6: 4 u.p., 5 u. p.). Ceea ce moare este “omul cel vechi”(Rom. 6: 6 p.p.), ego-ul, omul neregenerat. Momentul acestei morți pare incert, deoarece sunt folosiți atât termeni ce plasează acest moment la cruce (Rom. 6: 9, 10), cât și referiri la experiența individuală personală, care nu coincide cu jertfa lui Hristos (Rom. 6: 3, 4, 8). Ambiguitatea își are explicația în faptul că ambele aspecte ale salvării din păcat sunt vizate, atât relatarea lucrării obiective efectuate de Hristos pe cruce cât și aplicarea ei personală prin credință, consecința sigură a ei.

Este necesară o identificare a diferențelor dintre obiectiv și subiectiv, deoarece al doilea aspect constituie un rezultat logic al primului. Răstignirea “omului vechi” este la timpul aorist, ceea ce indică o acțiune încheiată, un act definitiv făcut odată pentru totdeauna. Se insistă în context asupra rupturii definitive cu păcatul ce are loc prin unirea cu Hristos în moartea Sa. Rezultatul practic este distrugerea “trupului păcatului”, sintagmă ce reprezintă organismul fizic controlat de păcat (Rom 8: 10, 11, 13, 23; 12: 1). “Trupul păcatului”, este numit și “firea pământească”; timpul crucificării ambelor fiind timpul perfect (Rom. 6: 6; Gal. 6: 14; 2: 20), ceea ce denotă o stare prezentă produsă de moartea ego-ului realizată prin jertfa lui Hristos. Aspectul obiectiv aflat în trecut își are rezultatul subiectiv la timpul prezent în eliberarea credinciosului din robia păcatului: “pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în așa fel încât să nu mai fim robi păcatului.” (Rom. 6 :6)

Pentru prima oară se introduce conceptul de robie a păcatului, care este reluat și în capitolele următoare (Rom 7: 14; 8: 21). Desființarea robiei păcatului este o realitate ce trebuie acceptată prin credință (Rom. 6: 11). Este o nouă stare, în care păcatul nu mai este recunoscut ca “stăpân”, credinciosul socotindu-se “mort față de păcat” și “viu pentru Dumnezeu. Starea nouă introdusă de Iisus Hristos pe care Pavel a definit-o ca eliberare din robia păcatului, opusă stării de rob, este denumită “sub har”(Rom. 6: 14). Prima parte a versetului: “păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră”, este consecința trăirii “sub har”: ”pentru că nu sunteți sub Lege ci sub har”. Dacă “sub har” este echivalentul eliberării din păcat, al trăirii sub stăpânirea neprihănirii (Rom. 6: 16), a fi “sub lege” înseamnă a fi în robia păcatului, a trăi în păcat (Ioan 8: 34). Nu există al treia alternativă, lucru confirmat și de Iisus Hristos: “Cine nu este cu Mine este împotriva Mea, și cine nu strânge cu Mine, risipește.” ”Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni” (Matei 12:30; 6: 24). Omul poate fi ori “sub har”, eliberat de păcat, ori “sub lege”, rob al păcatului.

Romani 6: 14 este crucial în înțelegerea Vechiului și Noului Legământ. Epistola către Galateni abordând explicit acest subiect, confirmă sensul prezentata anterior al celor două stări, “sub Lege” și “sub har”. Versetele 22 și 23 din capitolul 3 sunt dovezi ale acestui fapt: ”Scriptura a închis totul sub păcat”.”… noi eram sub paza Legii, închiși”. Folosind analogia închisorii Pavel echivalează starea de a fi sub lege cu a fi sub păcat, o evidentă referire la aceeași stăpânire a păcatului, a aceleiași dominație, sub care se află omul neregenerat. Legămintele își găsesc semnificația pornind tocmai de la această realitate a celor două stări, iar relația cu Legea este diferită în funcție de categoria în care se află omul. Calvin explică Romani 6: 14, din prisma implicării unei alegeri: “Fiindcă suntem sub har, de aceea nu suntem sub lege”. Aici termenul de har implică puterea eliberatoare a Duhului Sfânt, care salvează din robia păcatului. Doar pentru cei ce sunt sub această putere divină, în starea de har, se poate afirma că nu sunt sub jugul legii (Gal. 5: 18). Legămintele se conturează a fi în esență nu două dispensații, separate în timp de evenimentul morții lui Hristos, ci două experiențe individuale raportate la păcat: robie (Vechiul Legământ), respectiv eliberare (Noul Legământ). Cei ce sunt sub lege sunt mult mai mulți decât crede Dale Ratzlaff: toți cei ce nu sunt născuți din nou, nu sunt “sub har”, nu sunt eliberați de păcat (Rom. 6: 14). În categoria lor intră întreaga omenire, nu numai evreii, potrivit opiniei lui Ratzlaff. Natura celor două legăminte este radical diferită de concepția lui Dale Ratzlaff.

Eliberarea din păcat este însoțită de anularea condamnării legii. Problema se pune dacă se desființează pe lângă condamnarea adusă de lege și legea însăși ca ghid moral, așa cum afirmă Dale Ratzlaff. El consideră că aceasta este realitatea introdusă de Noul Legământ, temeinicia acestei concluzii fiind analizată în capitolul următor al lucrării. Deoarece dovezile prezentate sunt extrase în principal din Romani 7, acest capitol va fi considerat de mare importanță în definirea raporturilor creștinului Noului Legământ cu legea Vechiului Legământ.

3.2.2. Dinamica păcatului

Este extrem de important ca întotdeauna să se respecte în exegeza textului sacru importanța contextului, atât a contextului apropiat cât și a celui lărgit. Cadrul final ajunge să cuprindă întreaga Biblie, principiu formulat în binecunoscuta declarație a lui Martin Luther: ”Scriptura est sui ipsius interpres” (“Scriptura este propriul ei interpret”). Toate cărțile ei au același Autor divin în care “nu este schimbare și nici umbră de mutare”(Iacov 1: 17). Deoarece” Hristos este același ieri și azi și în veci” (Evrei 13:8), planurile divine nu se schimbă, interpretarea tipologică fiind fundamentată pe imutabilitatea divinității. Înțelegerea faptului că modul de acțiune al lui Dumnezeu nu s-a schimbat și nu se schimbă niciodată, avându-și sursa în caracterul divin imutabil, conduce la stabilirea unității Scripturii, din acest caracter unitar rezultând armonia adevărurilor ei. Datorită faptului că ea nu se contrazice niciodată, declarațiile clare ale ei pot fi folosite cu rol de context în scopul înțelegerii învățăturilor mai puțin explicite ale Bibliei, care sunt de multe ori confuze și contradictorii. Biblia este suficient de clară pentru ca obiectivul scrierii ei să fie atins cu succes, și anume revelarea planului de mântuire. Nimeni nu va putea invoca drept scuză neclaritatea Bibliei ca motiv al damnării sale veșnice, deoarece subiectul mântuirii, tematica soteriologică a Scripturii, este prezentată clar, explicit.

Epistolele apostolului Pavel au un caracter aparte, datorită profunzimii lor, nemaiîntâlnite nicăieri în Biblie. Se lansează o avertizare ce precizează dificultatea înțelegerii lor, apostolul Petru vizualizând riscul pierderii mântuirii prin “răstâlmăcirea “ scrierilor pauline (2 Petru 3: 15, 16). Pavel face deseori declarații aparent contradictorii, iar problema desființării legii este una dintre aceste afirmații. Pe de o parte el spune că “am fost izbăviți de lege”( Rom. 7: 6), iar pe de altă parte afirmă că legea nu este desființată, dimpotrivă, autoritatea ei este sporită (Rom. 3: 31). Principiul pe care se va fundamenta studiul de față este opus celui de genul “sau” o declarație este adevărată “sau” cealaltă, ci va fi “și”, “și”. Și una din ele este adevărată, și cealaltă, iar exegeza corectă cere să fie respectate amândouă. Fără acest principiu nu putem să garantăm un rezultat bun al studiului teologiei lui Pavel. Tematica mântuirii prin credință are o importanță ce solicită cele mai mari precauții în abordarea textului biblic.

Cel mai clar text ce neagă desființarea legii se găsește în Romani 3: 31: “Deci prin credință desființăm noi legea? Nicidecum. Dimpotrivă, noi întărim legea.” Caracterul emfatic al negației este evident, apostolul voind să se disculpe total de acuzația de desființare a autorității legii prin soteriologia sa. După ce afirmă hotărât, ferm, acest adevăr, el continuă spunând că activitatea evangheliei este aceea de a spori autoritatea legii, ea o “întărește”, acțiune cu totul opusă celei de a minimiza importanța ei. Având în vedere această declarație explicită, ilustrația familiei din Romani 7, ce cuprinde aparent o afirmație contradictorie, trebuie verificată prin prisma versetului 31 din Romani 3. Acest text solicită ca propoziția “am fost izbăviți de lege” (Rom. 7: 6) să nu fie înțeleasă ca o desființare a legii. “Eliberarea” de lege este o sintagmă al cărei înțeles trebuie dedus din propria uzanță a lui Pavel, nu din interpretarea tradițională adoptată și de Dale Ratzlaff.

Dale Ratzlaff este în armonie cu interpretarea prezentată la Romani 6. El este de acord cu faptul că în acest capitol se prezintă experiența eliberării din robia păcatului, însă merge mai departe concluzionând că eliberarea nu cuprinde numai problema păcatului, ci ea se extinde și la Lege. Capitolul 7 din Romani prin ilustrația familiei clarifică în opinia lui Ratzlaff “dezlegarea” creștinului de Lege prin unirea sa cu Hristos. El se află pe linia interpretării clasice protestante și nu numai, cu deosebirea că trece sub tăcere aspectul inconsistent al utilizării ilustrației din prima parte a capitolului 7.

Autorul cărții “Sabbath in Crisis” nu este neechilibrat în structura sa teologică. Atunci când afirmă hotărât realitatea desființării Legii ca ghid moral pentru credinciosul Noului Legământ, el are grijă să susțină explicit perpetuitatea principiilor morale ce stau la baza ei. Elementul nou, spune el, constă în forma de exprimare, nu în conținut. Deși există ambiguitate în exprimarea lui Ratzlaff, un lucru este sigur: Sabatul nu este intrinsec moral, ci doar un semn al legământului mozaic, deci el își pierde importanța. Deoarece Sabatul nu se regăsește printre principiile morale veșnice, existența sa se sfârșește odată cu eliberarea de sub jugul Legii. Restul principiilor morale își păstrează esența, dar sunt formulate în alt mod decât au fost citate în Legea Vechiului Legământ. În felul acesta obiectivul principal al cărții sale, prezentat și în titlu este atins: Sabatul este irelevant pentru creștini, o relicvă a trecutului ce nu-și mai găsește semnificația în lumea contemporană. Din această perspectivă capitolul 7 are o importantă specială în fundamentarea teologiei lui Ratzlaff.

Punctul culminant al capitolului 6 din Romani este versetul 14:”Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteți sub Lege, ci sub har”. Restul capitolului se ocupă cu problema abuzului legii, iar începând cu următorul capitol, Pavel se întoarce la libertatea față de lege. În această secțiune el arată cum are loc această eliberare, modalitatea, felul în care credinciosul este “izbăvit de Lege” (Rom. 7:6). Comentariile sunt de acord că în acest capitol termenul nomos este utilizat cu referire la legea mozaică în general, și la decalog în particular, deoarece se face referire directă, explicită, la porunca a zecea (Rom. 7: 7). De asemenea este recunoscut în general modul inconsistent în care apostolul utilizează ilustrația de la începutul capitolului 7.

Pavel se adresează unui auditoriu ce cunoaște legea mozaică, fie că este vorba de evrei, fie păgâni care cunosc legea, neexistând motive pentru a considera că este vorba despre o comunitate exclusiv evreiască. El afirmă, bazat pe Tora, că orice familie este o celulă indivizibilă, atâta timp cât ambii parteneri sunt în viață. Unitatea ei este menținută prin “legea căsătoriei”, literar “legea soțului” (Rom. 7 : 2). Nu soțul este cel ce a instituit căsătoria, dar, atâta timp cât el trăiește, orice altă legătură a soției cu vreun bărbat nu poate fi legitimă. Așa cum Hristos a precizat, în afară de adulter, numai moartea poate desface o căsătorie (Matei 19: 9). Orice altă alternativă este considerată ilegală, adulter (Rom. 7: 3). Numai dacă are loc moartea soțului soția este liberă să se căsătorească cu altcineva, legea permițând acest lucru.

Trecând la punerea în aplicare a pildei, Pavel este inconsistent în utilizarea acesteia. Scopul său este acela de a trasa o analogie între căsătoria femeii cu alt soț, și unirea omului cu Hristos (Rom. 7: 3, 4). Există o perfectă claritate în identificarea “soției” cu păcătosul, iar cel de-al doilea soț cu Hristos. În general, iar Dale Ratzlaff nu face excepție, se consideră că primul soț este Legea, opinie ce va fi analizată ulterior. Indiferent care ar fi identitatea primului soț, un lucru este cert: parabola vorbește despre moartea lui, iar aplicația prezintă moartea păcătosului (Rom. 7: 4). Nu legea, considerată a fi primul soț, este anulată, ci păcătosul, femeia, este cea care “moare față de lege” (Rom. 7: 6). Inconsistența aceasta creează probleme în aplicarea analogiei, însă se consideră în general că punctul central pe care ilustrația îl vrea evidențiat constă în necesitatea ruperii legăturii căsătoriei prin moartea unuia dintre soți, indiferent cine ar fi acesta, bărbatul sau femeia. Ce este sigur, se afirmă, constă în ruperea legăturii dintre păcătos și lege, el scăpând de autoritatea legii prin Hristos, prin moartea Sa fizică pe cruce (Rom. 7: 4). “Doar pentru cel ce în credință își apropie neprihănirea lui Dumnezeu în Hristos este legea abolită”(W. Gutbrod, în TDNT, 4: 1075). Ea rămâne ca o entitate ce exprimă voința lui Dumnezeu. Viața sub har nu afectează cererile etice ale Legii.

Propunem aici o interpretare ce rezolvă parțial inconsistența utilizării ilustrației. Interpretarea avansată în lucrarea de față nu este originală, ea fiind prezentată în secolul trecut de E.J.Waggoner în disertațiile sale cu privire la Epistola către Romani. El se deosebește de Dale Ratzlaf identificând în ilustrație soțul cu “firea pământească”, ea fiind cea care moare, nu legea. Astfel capitolul 7 apare ca o dezvoltare firească a capitolului 6, având același subiect, distrugerea “omului cel vechi”. Lupta descrisă ulterior de Pavel între cele două tendințe din interiorul său (Rom. 7: 14-25) pare să se potrivească perfect cu identificarea cuplului ca fiind alcătuit din firea nerenăscută, ego-ul, “legea din mădulare”, care ține în robie corpul, și adevărata identitate umană, sediul voinței, “omul dinlăuntru”(Rom. 7: 22),

În ilustrația celor doi soți, bărbatul moare, iar femeia supraviețuiește. Dificultatea apare atunci când Pavel spune că ”voi ați murit … ca să fiți ai altuia”(Rom.7: 4 pp.), deoarece aceeași persoană moare, și în același timp supraviețuiește. “Voi ați murit” se potrivește morții soțului, iar “ca să fiți ai altuia” corespunde soției, care “se mărită după altul”(Rom. 7: 3 pp.), și totuși ambele propoziții au același subiect, persoana a doua plural. Dincolo de neclaritatea ilustrației, ceea ce este sigur este modul prin care au loc aceste schimbări, “prin trupul lui Hristos , și voi ați murit”(Rom.7: 4), o referire la răstignire, la moartea fizică a lui Hristos; iar al doilea element clar este scopul atins prin acest mijloc: unirea cu Hristos, cu Duhul Sfânt, Duhul lui Hristos (Rom.7: 4, 6). Înainte de a oferi o explicație la inconsistența lui Pavel se va analiza o inconsistență asemănătoare aflată în epistola către Galateni.

Galateni 2: 20, prezintă aceeași unire cu Hristos (“Hristos trăiește în mine”), realizată prin intermediul morții Sale pe cruce (“Am fost răstignit împreună cu Hristos”). În contextul răstignirii, Pavel declară: “trăiesc, dar nu mai trăiesc“. A doua afirmație o neagă pe prima, aparent fără nici o explicație. Similaritatea dintre Gal. 2: 20 și Rom. 7: 4 este creată de tema morții și a supraviețuirii paradoxale. Aceeași persoană moare și în același timp continuă să trăiască, formularea fiind la persoana întâi singular în Galateni 2: 20, respectiv a doua plural, în Romani 7: 4. Datorită similarității pericopelor se poate aplica versetului 20 din Galateni capitolul 2 ilustrației celor doi soți din Romani 7.

Pentru a fi în armonie cu parabola, trebuie ținut cont de identitatea soților: Primul soț moare, femeia supraviețuiește, și se unește cu cel de-al doilea soț, care evident este Hristos (Rom. 7: 4). Galateni 2: 20 poate fi redat astfel:

“ Am fost răstignit împreună cu Hristos, și trăiesc (femeia)…dar nu mai trăiesc eu (primul soț), ci Hristos (al doilea soț) trăiește în mine.”

Primul soț este prezentat la persoana întâi singular, la fel ca femeia. Textul nu mai conține decât o singură declarație la persoana întâi singular: “Am fost răstignit împreună cu Hristos”. Ceea ce este răstignit este evident primul soț, nu femeia, deoarece el moare, nu ea. Primul soț este răstignit, este dat morții prin crucificare. Scopul crucificării este clar, moartea celui răstignit, iar cel ce moare este bărbatul, nu femeia. Textul nu permite o altă interpretare. Pornind de la adevărul răstignirii primului soț, identificarea lui este ușoară: “Cei ce sunt ai lui Iisus Hristos și-au răstignit firea pământească împreună cu patimile și poftele ei”(Gal. 5: 24). Textul face parte din contextul lărgit al lui Gal. 2: 20. Primul soț este evident firea pământească, omul neregenerat, natura umană coruptă de păcat.

Revenind la epistola către Romani, se poate confirma identificarea din Galateni a primului soț cu firea pământească: “Știm bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El”(Rom. 6: 6), o formulare aproape identică cu “am fost răstignit împreună cu Hristos”(Gal. 2: 20). Mai mult, viața cu Hristos, al doilea soț nu poate începe până nu s-a terminat perioada conviețuirii cu primul soț. Pavel pune în contrast viața actuală a credinciosului, viața “într-un duh nou” cu cea anterioară: “când trăiam sub firea noastră pământească”(Rom.7: 6, 5). El contrastează momentul prezent “acum”(Rom. 7: 6 pp.), referindu-se la noua viață cu Hristos, cu starea precedentă aflată la timpul trecut; “când trăiam”(Rom. 7: 5 pp.). Potrivit ilustrației prima stare este unirea cu cel de-al doilea soț, iar cealaltă este ilustrată prin legătura anterioară, cu primul soț. Din acestea rezultă identitatea firii pământești cu primul soț.

Rezolvarea inconsistenței aplicării ilustrației din Rom. 7: 1-3 este simplă având în vedere identitate soților. Atât firea pământească, bărbatul, cât și personalitatea umană, femeia, reprezintă elemente aparținând aceleiași unități, ființa umană. Deoarece ele fac parte din aceeași persoană, omul în starea sa coruptibilă, Pavel utilizează din punct de vedere gramatical aceeași persoană, întâia singular în Galateni și a doua plural în Romani. Astfel opinia lui Dale Ratzlaff, anume că în Romani 7 moartea primului soț este moartea legii, desființarea ei, este o eroare datorată identificării greșite a primului soț cu legea, și nu cu firea pământească, interpretare ce se potrivește mult mai bine contextului ambelor epistole, Romani și Galateni.

Care este rolul legii, cum ține ea rob pe om? , este o întrebare ce solicită un răspuns. Pavel aparent o vede ca o coautoare la păcat, “ațâțând” patimile păcatului (Rom.7: 5). Explicația se găsește în versetele 7-13. Rolul legii este de a face cunoscut păcatul, cu sarcina specială și unică de a face cunoscut păcatul interior, păcatul ce face parte din om și-și are sursa în el, în firea sa pământească (Rom. 7: 7; Gal. 5: 19, 20; Matei 15: 19, 20). Este descrisă experiența păcatului din punct de vedere personal, a omului căruia legea îi descoperă această dimensiune interioară necunoscută până atunci. Din punct de vedere obiectiv, poftele, patimile, au existat și până la momentul scoaterii lor la lumină de către lege, dar, din punct de vedere subiectiv, ele se “nasc”, iau ființă atunci când sunt cunoscute. Din punct de vedere relativ, prin prisma experienței omului trebuie înțeles rolul de “ațâțare” la păcat al legii, care se rezumă doar la recunoașterea unei stări obiective deja existente, la informarea păcătosului cu privire la păcatul ce se află chiar în sine însuși.

Ultima parte a capitolului 7 confirmă același rol al legii. Prin ea omul ajunge să-și cunoască robia față de păcat (Rom. 7: 14). Pavel identifică în sine o două persoane: “Nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuiește în mine”(Rom. 7: 17), firea pământească (v. 18) și “omul dinlăuntru”(v. 22). Omul dinlăuntru este voința umană, ce este robită firii pământești(v.18). Această voință corespunde femeii din Rom. 7: 1-6. Ea dorește să fie dezlegată de soț, așa cum voința umană vrea să fie eliberată de păcat, de firea pământească, “legea din mădulare”. Legea, care evidențiază pofta, păcatul din interior, doar confirmă “sclavia voinței”, în ilustrație legea bărbatului validând imposibilitatea ruperii acestei legături. Voința umană (femeia) nu este liberă, firea pământească (bărbatul) având stăpânire deplină asupra ei (Rom. 7: 19, 21, 23). Această situație cere o intervenție exterioară, deoarece din interior nu se poate acționa . Astfel apare strigătul după un Mântuitor, care și găsește răspunsul în Hristos Iisus. Legea devine un factor pozitiv în salvare, creând în om sentimentul inutilității acțiunilor omenești, datorate “sclaviei voinței”, lipsei liberului arbitru.

3.2.3. Concluzii:

1. Legea nu are un rol activ de a menține pe cineva în robia păcatului, ea doar o recunoaște. Eliberarea din păcat nu solicită desființarea legii.

2. Legea are ca scop să dea cunoștința despre păcat, în special păcatul interior, pentru ca păcătosul să devină conștient de starea sa pierdută, de robia păcatului în care se află, precum și de necesitatea unei intervenții din afară (Rom. 7: 24 ).

3. Deoarece nu are o voință liberă care să aleagă binele, omul nu poate să facă decât răul, să păcătuiască (Rom. 7: 19), prin urmare nu poate primi din partea legii decât condamnare. Legea nu a fost dată pentru ca evreii să dezvolte o neprihănire care să fie suficientă pentru a-i păstra în legătură cu Dumnezeu, așa cum susține Dale Ratzlaff. Omul păcătos nu poate primi niciodată aprobare din partea legii, ci doar condamnare.

4. Eliberarea din condamnarea legii nu poate avea loc decât dacă cineva este eliberat din păcat. “Sub Lege”, și “sub har” nu sunt două dispensațiuni temporale delimitate de moartea lui Hristos, ci sunt două experiențe ale omului: eliberare din păcat, sau sclavie față de el. Deoarece a fi “sub har” implică eliberare din păcat, starea “sub lege” este starea păcătosului nemântuit, aflat sub dominația păcatului. A fi sub lege nu implică doar pe cei ce vor să se mântuiască prin păzirea legii, sau doar pe poporul evreu, căci nu numai evreii sunt robi păcatului, ci lumea întreagă. “Sub lege” are înțelesul “sub condamnarea legii”, a fi vinovat: “Știm însă că tot ce spune Legea spune celor ce sunt sub Lege, pentru ca orice gură să fie astupată, și toată lumea să fie găsită vinovată înaintea lui Dumnezeu.” (Rom. 2: 19).

5. Dumnezeu nu a condiționat binecuvântarea mântuirii de ascultarea pe care omul o putea oferi, deoarece este o imposibilitate, datorită firii pământești (Rom. 8: 3). Ca să poată asculta de lege, omul trebuie să primească întâi binecuvântarea harului. Mântuirea nu se oferă condiționat de ascultare, căci păcătosul nu poate păzi poruncile în starea sa de robie. A fi “sub har” înseamnă a fi eliberat de păcat, eliberat de condamnarea Legii, de călcarea ei, căci păcatul este călcarea legii (1 Ioan 3: 4). Prin urmare cei ce sunt sub har sunt împlinitorii legii, deoarece legea nu-i mai condamnă, nu mai găsește nimic de condamnat în ei, fiindcă viața lor se armonizează cu principiile ei.

4. Legămintele, delimitări în spațiu și timp

Problema ridicată de cartea “Sabbath in Crisis” este în esență problema relevanței Sabatului în lumea contemporană. Punctul de referință în timp pentru situația actuală îl constituie întruparea, viața și moartea lui Iisus Hristos. Venirea Sa pe pământ a inaugurat o nouă epocă în economia mântuirii, deoarece jertfa Sa, prefigurată în Cina Domnului, introduce “sângele legământului celui nou”( Matei 26: 27, 28). Deoarece legea Vechiului legământ dată pe Sinai are ca limită în timp venirea “seminței” lui Avraam, adică Mesia(Gal. 3: 17, 19). funcția ei de “pedagog” își pierde semnificația în noua epocă a creștinismului. În concluzia lui Dale Ratzlaff, Sabatul, aparținând legii Vechiului legământ nu prezintă relevanță în conjunctura contemporană, inclusă în dispensațiunea creștină, succesoare dispensațiunii legii.

Noul legământ cuprinde prin jertfa lui Iisus Hristos toate popoarele. Aria sa de acoperire este net superioară celei a Vechiului Legământ, limitat la poporul Israel. Sabatul, împreună cu celelalte sărbători, reguli, prescripții legale și ceremoniale, inclusiv ritualul circumciziei aparțin exclusiv Israelului. Semnul exterior al circumciziei marca linia despărțitoare dintre evrei și neamuri, dintre descendenții fizici ai lui Avraam, și “neamurile” păgâne , cei incluși sau excluși din cadrul legământului. În esență legământul încheiat cu Avraam este același cu legământul mozaic, Vechiul Legământ, dovadă fiind semnele reprezentative. Așa cum o noul legământ are ca semn de intrare în comunitatea celor mântuiți botezul, iar cina Domnului este simbolul continuării, al rămânerii în cadrul aranjamentului, același rol au circumcizia și Sabatul. Aparent ultimele două aparțin unor legăminte diferite, dar prin combinarea lor se scoate în evidență unitatea dintre ele. Deoarece Sabatul este simbolul permanenței participării în comunitatea evreilor, poarta de acces fiind circumcizia, semnul angajamentului față de Dumnezeu, el are semnificație doar pentru evrei, singurii membri ce aparțin comunității legământului. Creștinii fac parte dintr-un legământ universal, iar acesta nu poate fi identificat cu caracterul național al Vechiului Legământ. Prin urmare Cina Domnului, nu Sabatul, constituie evidența rămânerii în acest legământ pentru toate națiunile, legământ suficient pentru a asigura mântuirea tuturor oamenilor.

Toate aceste opinii se cer analizate înainte de a aborda esența teologiei legămintelor, deoarece, sunt parametri relevanți în clarificarea tiparelor religioase aduse în discuție. Mentalitățile diferite pot fi analizate doar în contextul corect delimitat în spațiu și timp, semnificația lor depinzând de definirea granițelor în care ele funcționează. Ținând cont că Pavel atacă Vechiul Legământ echivalând-ul cu legalismul, se impune nu numai o delimitare în spațiu și timp, ci și o evaluare a rațiunii instituirii lui, privită din perspectiva făgăduinței Noului Legământ. Legea mozaică, tablele legământului, aparțin dimensiunii spațio-temporale, nu sunt rupte de contextul în care au fost transmise lui Israel. Din această cauză un punct important în analiza tiparelor religioase îl alcătuiește stabilirea următoarelor repere: începutul și sfârșitul în timp al legămintelor, împreună cu identificarea membrilor ce alcătuiesc comunitatea celor mântuiți.

4.1. Legământul avraamic, universal versus național

Autorul cărții “Sabbath in Crisis” este dintr-un anumit punct de vedere îndreptățit să limiteze extinderea Vechiului Legământ la națiunea iudaică. Ca argument în favoarea exclusivității există atât dovezi interne, aparținând Vechiului Testament, cât și confirmarea Noului Testament. Apostolul Pavel susține foarte clar că neamurile, cei netăiați împrejur, erau “fără drept de cetățenie în Israel, străini de legămintele făgăduinței” (Efeseni 2: 11, 12). Apostolul, dezvăluindu-și sentimentele față de cei de un neam cu sine, se referă la favoare deosebită pe care o are poporul său, prin cuvintele: “Ei sunt israeliți, au înfierea, slava, legămintele,”(Rom. 9: 4). Nu neamurile dețin legămintele, ci Israel. Cu toate acestea, Pavel spune că “nu toți sunt copii lui Avraam”, “nu toți cei ce se coboară din Israel sunt Israel”; “nu copii trupești sunt copii ai lui Dumnezeu; ci copii făgăduinței sunt socotiți ca sămânță” (Rom. 9: 7, 6, 8). Se observă din context că deținătorii legămintelor nu sunt numai evreii nativi, descendenții fizici ai lui Avraam, ci toți “copii făgăduinței”. Capitolul 4 din Romani îl prezintă pe Avraam ca “tatăl tuturor celor care cred, măcar că nu sunt tăiați împrejur” (Rom. 4: 11): Orice nou născut israelit era tăiat împrejur a opta zi după naștere, iar toți cei necircumciși erau socotiți “neamuri”. Prin urmare, Pavel introduce o perspectivă nouă prin extensia legământului, redefinind termenul “Israel”, incluzând aici și neamurile care exercită credința lui Avraam (Rom. 4: 9-12). Noua concepție prezentată de Pavel cu privire la identitatea Israelului solicită o schimbare în ideea avansată de Ratzlaff, anume participarea exclusivă a lui Israel în legământul avraamic și mozaic, Vechiul legământ.

Circumcizia, pe care Ratzlaff o prezintă ca simbolul intrării în Vechiul Legământ, este în realitate semnul exterior al neprihănirii prin credință (Rom. 4: 11). Neprihănirea prin credință aparține însă Noului Legământ, nu al legământului vechi. Circumcizia, asemenea botezului, care este “mărturia unui cuget curat înaintea lui Dumnezeu”(1 Petru 3: 21), constituie doar o dovadă, o mărturie exterioară a adevăratei circumcizii interioare: “tăiere împrejur este aceea a inimii, în duh, nu în slovă”(Rom. 2: 29). Realitatea interioară este confirmată de semnul extern, neprihănirea prin credință fiind adevărata circumcizie. Pornind de la conceptul semnificației circumciziei Pavel dă o nouă definiție a evreului: “…iudeu este acela care este iudeu înlăuntru”(Rom. 2: 29); “Căci cei tăiați împrejur suntem noi, care slujim lui Dumnezeu prin Duhul lui Dumnezeu”(Filipeni 3: 3). El merge până acolo că neagă dreptul unui evreu din naștere de a fi considerat descendent al lui Avraam atunci când este neascultător față de cerințele legii (Rom. 2: 25). Simbolul este autentic atâta timp cât există realitatea interioară, orice lipsă constituind o anulare a semnificației simbolului. Circumcizia este semnul ascultării de lege (Rom 2: 25-27). Vechiul Testament confirmă semnificație ritualului circumciziei, evidența externă a circumciziei interioare a inimii (Deuteronom 30: 6; 10: 16; Levitic 26: 41; Ieremia 4: 4) . Legea de pe table devine legea în inimă. Făgăduința de a scrie legea în inimă este făgăduința Noului Legământ (Evrei 10: 16, 17; Ieremia 31: 33, 34; Evrei 8: 10- 12). Neprihănirea prin credință nu este altceva decât legea în inimă : “Ascultați-Mă, voi, care cunoașteți neprihănirea, popor care ai în inimă legea mea”(Isaia 51: 17), rezultat al lucrării Duhului Sfânt. Circumcizia, semn al păzirii legii și al neprihănirii prin credință, este semnul existenței binecuvântării Noului Legământ, în contrast cu exclusivismul opiniei lui Ratzlaff care consideră circumcizia ca semn distinctiv al Vechiului Legământ.

Până la acest moment există două direcții sugerate de semnificația circumciziei și a identității pe care Pavel o conferă Israelului. În primul rând, circumcizia, semn al legământului avraamic, apare și ca semn al neprihănirii prin credință (Rom. 4: 11), binecuvântarea Noului Legământ. Prin urmare se avansează ipoteza unei identități între legământul avraamic, și Noul Legământ, concepție ce se cere verificată. În al doilea rând, în caz că această perspectivă este confirmată, se cere o reevaluare și redefinire a relației dintre legăminte.

Epistola către Romani confirmă universalitatea legământului avraamic. Folosind ilustrația celor doi măslini, Pavel prezintă pe neamuri ca fiind ramuri sălbatice altoite în trunchiul măslinului domestic ce simbolizează pe Israel (Rom. 11: 17). Ele înlocuiesc ramurile firești ale măslinului, evreii nativi, care “au fost tăiate din pricina necredinței lor”(Rom. 11: 20). Criteriul includerii sau excluderii este prezența sau lipsa credinței: la fel cum anumiți evrei, ramuri naturale, au fost excluși “datorită necredinței”, la fel unii dintre nemuri, ramuri sălbatice, au fost incluși, altoiți în trunchiul lui Israel, prin credință: “tu stai în picioare prin credință”(Rom. 11: 20). Revenirea la credință a evreilor ce inițial au respins-o, îi va include imediat în comunitatea lui Israel: “Și chiar ei, dacă nu stăruiesc în necredință, vor fi altoiți, căci Dumnezeu poate să-I altoiască iarăși”(Rom. 11: 23). Credința este legătura dintre ramuri și trunchi. Iată deci că se reia tema capitolului 4, unde toți cei ce au credință sunt socotiți ca fiind descendenții lui Avraam ca aparținând măslinului, poporului Israel.

Trebuie să se țină cont de aspectele colective și individuale. Din punct de vedere colectiv, toți cei născuți evrei aparțin trunchiului, Israelului. Evident, aici se combină cele două concepte, Israelul fizic și Israelul spiritual. Starea originară a evreului este aceea de legătură cu trunchiul, el este tăiat în caz că nu exercită credință(Rom. 11: 17), fapt ce denotă o apartenență inițială datorată genealogiei din care face parte, nașterii sale din neamul lui Avraam. Această situație conduce la identificarea trunchiului cu Israelul fizic, după trup. Cu toate acestea, din punct de vedere individual, lipsa credinței la oricare din evreii naturali, conduce la o negare a apartenenței lor la Israel. Dacă trunchiul ar reprezenta numai Israelul după trup, atunci lipsa credinței nu poate schimba realitatea genetică a unui evreu, însă în ilustrație chiar așa ceva este prezentat. Acest lucru arată că, cel puțin din punct de vedere individual apartenența la Israel se face prin credință, iar Israelul din ilustrație este din perspectiva anterior menționată, Israelul spiritual.

O altă afirmație a lui Pavel susține de asemeni universalitatea legământului avraamic. După ca a spus că neamurile erau “fără Hristos, fără drept de cetățenie în Israel, străini de legămintele făgăduinței”, contrastează starea trecută cu cea prezentă, în care ele au fost apropiate prin sângele lui Hristos (Efeseni 2: 12, 13). Ea denotă nu numai o apropiere de Hristos, ci și de legămintele ce au aparținut exclusiv evreilor. Dacă a existat vreodată o exclusivitate, cel puțin în formă, acum nu mai există, iar legămintele, ce odată au constituit apanajul evreilor, sunt accesibile actualmente și neamurilor. Nu se creează un alt legământ, ci se includ și neamurile în legămintele existente. Profeția din Daniel 9, cu referire clară la Mesia, Hristos, descoperă o parte esențială a misiunii Lui: “El va face un legământ trainic cu mulți” (Dan. 9: 27). Textul ebraic vorbește despre un legământ conceput mai de mult, care a fost anunțat, și care acum este confirmat, întărit, acum își dovedește puterea. Evident este legământul cel nou (Matei 26: 28; Marcu 14: 24), care doar se întărește, nu vine la existență odată cu jertfa lui Iisus Hristos. Despre sângele lui Iisus, simbolizat de vinul Cinei Domnului, se afirmă că este sângele legământului cel veșnic (Evrei 13: 20), punctând caracterul atemporal al acestui legământ.

Toate aceste dovezi nu apar într-un context explicit ce tratează legămintele. Epistola către Galateni dezvoltă acest subiect, iar utilizarea expresiei “Israelul lui Dumnezeu”(Gal. 6: 16) conferă o autoritate deosebita definirii limitelor legământului avraamic. Teologia lui Pavel din epistola către Galateni reprezintă o autoritate de vârf în domeniul legămintelor, autoritate de altfel recunoscută de Ratzlaff, incompatibilitatea celor două legăminte, vechi și nou, fiind susținută cel mai clar pe baza alegoriei soțiilor lui Avraam (Gal. 4: 22-31). Ratzlaff este corect în a susține antagonismul legămintelor, cu argumente solide din Galateni, iar analiza lor va constitui subiectul următorului capitol. Ceea ce interesează acum este dacă Galateni susține sau nu caracterul universal al legământului avraamic.

4.2. Granițele spațio-temporale ale legămintelor delimitate în epistola către Galateni,

Este o realitate istorică general recunoscută existența anterioară a epistolei către Galateni în raport cu Romani. Comentatorii au recunoscut corespondența tematică dintre cele două epistole, începând cu Luther, care și-a fundamentat teologia pornind de la aceste două epistole pe care le consideră a trata în detaliu îndreptățirea prin credință. Pavel dezvoltă în Romani la modul general subiectul abordat în Galateni. Prima dintre epistole, în ordine cronologică a fost solicitată datorită unei conjuncturi defavorabile evangheliei predicate de Pavel, și constituie o apologie a ei. Apostolul dedică un întreg capitol (Gal. 1) apărării calității sale de apostol, ceea ce sugerează un atac îndreptat împotriva pretenției lui Pavel de a fi un apostol, o persoană cu autoritate în domeniul credinței și practicii. Ceea ce se urmărea prin această denigrare nu este discreditarea autorității în sine a lui Pavel, ci a veridicității mesajului evanghelic predicat de el. Se poate observa acest lucru datorită faptului că Pavel își apără evanghelia sa, dezvăluind scopul uneia dintre vizitele sale la Ierusalim: apostolii recunoscuți, confirmați de întreaga biserică, să cunoască mesajul său, și eventual să-l critice. Nu s-a întâmplat așa ceva, ci a primit confirmarea deplinei sale autorități evanghelistice (Gal. 2: 3-9). Galateni este răspunsul teologic al lui Pavel în care el își prezintă soteriologia sa, sub forma și în contextul replicii adresate celor ce l-au acuzat de a predica o evanghelie deformată.

Epistola către Galateni este diferită de Romani doar prin caracterul ei particular, deoarece răspunde unei situații concrete, generate de un eveniment contextual. Scopul declarat al rezistenței lui Pavel la cererea de a circumcide pe grecul Tit este acela ca “adevărul evangheliei să rămână în voi”(Gal. 2: 5). Asemănător împotrivirii de la conciliu, atacul lui Pavel împotriva circumciziei din întreaga epistolă are rolul de a aduce pe galateni la Hristos și de a-I păstra în legătură cu El (Gal. 4: 19; 5: 3, 4). Deoarece vine în urma atacului legalismului, răspunsul apare în mod natural în contrast cu această provocare. Deoarece Vechiul Legământ este evident prezentat în antagonism cu Noul Legământ (Gal. 4: 24-30), iar tema este opoziția dintre cele două neprihăniri, prin credință și prin fapte, epistola constituie terenul cel mai potrivit pentru construirea teologiei legămintelor. În ea se include bineînțeles definirea exactă a extinderii în spațiu și timp a Vechiului și Noului Legământ.

4.2.1. Unitatea legămintelor: făgăduința făcută lui Avraam și Sămânța

Din punct de vedere spațial, Pavel susține teza dezvoltată în Romani: legământul efectuat cu Avraam este un legământ universal. Prin credința în Hristos, orice om, fie iudeu, fie păgân, este recunoscut ca descendent al lui Avraam, fiind inclus în Israel, socotit ca fiu natural al patriarhului: “Și dacă sunteți ai lui Hristos, sunteți ”sămânța lui Avraam, moștenitori” prin făgăduință”(Gal. 3: 29). Pavel trece de la înțelesul singular al seminței, identificată cu Hristos (Gal. 3: 16), la înțelesul plural al ei, toți cei ce cred în Hristos, sunt “îmbrăcați cu Hristos”(Gal. 3: 27). Adopția nu se limitează doar la dimensiuni umane, ci se extinde la nivel divino-uman, fii lui Avraam, “sămânța” sa, sunt în același timp fii ai lui Dumnezeu (Gal. 3: 26; 4: 6). Există o similaritate a concepțiilor despre legăminte prezentate în Romani și Galateni.

Identitatea legământului avraamic cu Noul Legământ, legământul oferit celor “mulți” (Matei 26: 28), ce include și neamurile, apare pentru prima dată în Galateni 3: 6-8. Neprihănirea prin credință, experimentată în cadrul Noului Legământ (Evrei 10: 15- 19), a fost trăită de Avraam (Gal. 3: 6). Toți cei ce au credință sunt incluși în legământul dat evreilor, urmașilor fizici ai lui Avraam; credincioșii sunt socotiți ca fii ai lui Avraam (Gal. 3: 7). Versetul următor descoperă intenția originară a legământului de a cuprinde și neamurile: “Scriptura … prevedea că Dumnezeu va socoti neprihănite pe neamuri prin credință” (Gal. 3: 8). Se arată în mod clar că de la început nu s-a dorit un exclusivism iudaic, o limitare pe criteriu național a participării în legământul avraamic. Dimpotrivă, accesul la făgăduințele lui nu avea loc prin intermediul obligației de a adopta stilul de viață ebraic, ci prin credință. Nu prin ritual, prin fapte, prin adoptarea circumciziei și a Sabatului, așa cum susține Dale Ratzlaff, ci prin credință oricine putea beneficia de cetățenie în Israel. Legământul cu Israel, legământul cu Avraam nu este un legământ strict național, poporul evreu fiind “Israelul lui Dumnezeu” (Gal. 6: 16), comunitatea credincioșilor de pretutindeni, din orice neam, limbă sau popor.

Pavel accentuează caracterul unic al evangheliei mergând până la anatemizarea îngerilor care ar vesti vreodată o altă evanghelie (Gal. 1: 6-9). Tot așa cum există un singur Mântuitor și Mijlocitor (Fapte 4: 12; 1 Tim. 2: 5), la fel există o singură evanghelie, în esență fiind vestea despre moartea lui Hristos pentru salvarea omenirii din păcat (1 Cor. 15. 1-4; Luca 1: 77). Prin urmare și evanghelia vestită lui Avraam a fost autentica evanghelie, deoarece ea are un caracter atemporal, nu există o “alta” evanghelie. Experiența neprihănirii prin credință a fost accesibilă din vremea lui Avraam poporului evreilor, și nu este o originalitate nou testamentală. Dale Ratzlaff ignoră nu numai acest aspect vechi testamental al neprihănirii prin credință, ci și făgăduința Noului Legământ pe care Vechiul Testament o avansează (Ier. 31: 31-34). Contextul cărții lui Ieremia plasează împlinirea ei după “acele zile”. “Zilele” luate în discuție nu succed venirea lui Mesia, a lui Iisus Hristos, ci formează perioada post-exilică, succesivă revenirii poporului Israel în patrie, după robia babiloniană (Ier. 30: 3; 31: 37). Se intenționa o împlinire imediată a acestei făgăduințe, ceea ce denotă că Noul Legământ nu își are începutul în epoca Mesianică, după prima venire a lui Iisus Hristos. Nu se poate construi o separare temporală, plasând Vechiul Legământ în cadrul Vechiului Testament și Noul Legământ strict în timpul Noului Testament.

Legământul avraamic are un caracter aparte, dacă se ține cont de felul în care Dumnezeu a procedat în ritualul prin care l-a inițiat (Gen.15: 18). În antichitate legămintele, alianțele de maximă importanță se încheiau prin ritualul trecerii printre anumite animale tăiate în două. Prin intermediul ritualului cei doi parteneri arătau că o încălcare a angajamentelor, a făgăduințelor vreuneia dintre părți ducea automat la o ruptură a angajamentului. Spre deosebire de scenariul clasic, în care ambii parteneri parcurg spațiul dintre animale, numai Dumnezeu trece, sub înfățișarea flăcărilor, printre animalele despicate (Gen. 15: 17), denotând caracterul unilateral al legământului, nu există un angajament din partea lui Avraam. Făgăduinței, angajamentului lui Dumnezeu, urmează doar răspunsul credinței patriarhului. Mai târziu Dumnezeu confirmă făgăduința Sa printr-un jurământ, prezentând drept garanție a împlinirii ei viața Sa (Evrei 6: 13-15). În mod normal ambele părți garantau existența legământului prin îndeplinirea perfectă a obligațiilor, aici doar Dumnezeu este Garant. Legământul avraamic este un legământ unilateral, conținând numai făgăduința Lui Dumnezeu, fără un angajament din partea omului.

Identitatea legământului cu făgăduința reiese și din Galateni 3: 17. Pavel declară că a desființa legământul înseamnă a nimici făgăduința. Cele două sunt sinonime, dar caracterul unilateral nu constituie nici pe departe o noutate în relațiile de legământ instituite de Dumnezeu. De exemplu, legământul încheiat cu Noe a cuprins și animalele, care în mod evident nu și-au luat nici un angajament (Gen. 9: 9-16). Împlinirea făgăduinței divine nu este dependentă de nici o ființă creată, om sau animal, ci se întemeiază exclusiv pe Dumnezeu.

S-a insistat în acest punct din mai multe motive, ce vor fi evidențiate pe parcurs. În secțiunea prezentă obiectivul este delimitarea granițelor spațio-temporale ale legămintelor. Faptul că în legământul avraamic Dumnezeu stă singur ca Garant al făgăduinței Sale, iar răspunsul omului nu constă într-un angajament, ci în credință, acordă dreptul oricui, evreu sau păgân, prin intermediul credinței la binecuvântările promise. Prin urmare, caracterul său universal devine evident. El nu este limitat la Israelul fizic. Încă o dată se dovedește identitatea sa cu Noul Legământ, legământul credinței pentru toate popoarele.

Ultimul argument este caracterul moștenirii. Aceasta cuprinde atât țara Canaan, însă conține și o dimensiune mai largă. Fii lui Avraam, fii credinței (Gal. 3: 7), sunt și fii ai lui Dumnezeu(Gal. 3: 26). Explicația se găsește în faptul că Iisus Hristos este în același timp sămânța lui Avraam, fiul său (Gal. 3: 16), și în același timp este și Fiul lui Dumnezeu(Matei 23: 63-66). Prin botez credincioșii se unesc cu Hristos (Gal.3: 27, 28), devin una cu El, primind ambele statute ale Sale, fii al lui Avraam (Gal. 3: 29) și fii ai lui Dumnezeu (Gal. 3: 26; 4: 4-7; Ioan 1: 12). A doua calitate dă dreptul de moștenitor al lui Dumnezeu (Gal. 4: 7) iar moștenirea este împărăția cerească (Gal. 5: 21), finalitatea Noului Legământ (Matei 26: 28, 29; Evrei 11: 10, 13, 16).

Făgăduința făcută lui Avraam cuprinde în cadrul ei și Duhul Sfânt (Gal. 3: 14). Despre Duhul Sfânt Pavel, în epistola către Efeseni, declară a fi “arvuna moștenirii noastre”(Efeseni 1: 14). “Arvuna” (greacă –arrabon),este un termen împrumutat din mediul comercial, și constituie prima rată dintr-o achiziție. Duhul este cel ce dă asigurarea că moștenirea cerească este a noastră. Legământul cu Avraam conține atât Duhul cât și moștenirea (Gal. 3: 14, 18), iar Pavel leagă Duhul de moștenirea cerească, prin urmare legământul cu Avraam cuprinde și făgăduința Împărăției lui Dumnezeu (Gal. 5: 21).

În rezumat, legământul cu Avraam este identic cu Noul Legământ. Este un legământ al credinței, universal în natura lui, pentru toate popoarele. Este contrazisă teologia lui Ratzlaff care-l consideră a avea un caracter strict național. În concepția sa, legământul de la Sinai este o prelungire a legământului cu Avraam, evidentă prin unitatea simbolurilor centrale. Circumcizia, dată ca semn lui Avraam, simbolizează intrarea în legământ, iar Sabatul, dat la Sinai, semnifică rămânerea în cadrul legământului. Concluzia lui Ratzlaff este identitatea dintre legământul avraamic și Vechiul Legământ, legământul mozaic. Dovezile prezentate până la acest punct infirmă această identificare.

Este extrem de important a nu greși în punctul acesta. Epistola către Galateni prezintă o delimitare clară dintre Vechiul și Noul Legământ. Cele două se exclud reciproc. Ismael trebuia alungat pentru ca Isaac să moștenească averea tatălui său, incompatibilitatea lor ilustrând antagonismul dintre îndreptățirea prin fapte și îndreptățirea prin credință (Gal. 4: 28-31). Parabola utilizată de Pavel precizează în mod clar identitatea Vechiului Legământ cu legământul de la Sinai (Gal. 3: 24). Prin urmare legământul de la Sinai este cu totul diferit și opus Noului Legământ. Acest Nou Legământ este în esență legământul avraamic. Inevitabil, concluzia la care se ajunge nu poate fi decât următoarea: legământul de la Sinai este diferit și opus legământului cu Avraam, nu poate fi confundat cu acesta. Dale Ratzlaff greșește fundamental unindu-le, considerându-le un tot unitar și declarându-le a fi amândouă irelevante pentru creștinul contemporan. Din contră, legământul avraamic are caracter universal, fiind forma veche a Noului Legământ, a neprihănirii prin credință. Cu această concluzie se poate trece la analiza Vechiului Legământ din perspectiva epistolei către Galateni.

4.2.2. “Sub lege”, “sub păcat”

Secțiunea anterioară a finalizat prima parte a verificării limitelor legămintelor. Ea recunoaște pe de o parte concepția avansată de Dale Ratzlaff, și anume caracterul universal al Noului Legământ. Pe de altă parte, legământul avraamic se încadrează în acest parametru, ceea ce contrazice caracterul național pe care i-l conferă Ratzlaff. Nu numai contractul cu Avraam, ci și legământul de la Sinai are limite naționale strict determinate, în concepția sa. Această ultimă afirmație va fi verificată în continuare.

Înainte de a porni analiza propriu zisă a limitelor spațio-temporale ale legământului sinaitic, se cuvine să luăm în considerație o declarație a lui Pavel ce vizează legământul făcut cu Avraam. Citând din Vechiul Testament, el avansează o definiție personală a sensului termenului “sămânța lui Avraam”. Aparent făgăduința dată lui Avraam se întinde exclusiv la descendenții săi fizici, “sămânța lui”.(Gal. 3: 16). Privind însă în profunzime, din perspectiva apostolului, lucrurile stau cu totul altfel. Termenul “Sămânța” se află la singular (greacă-ta sperma, neutru singular, în contrast cu pluralul ta spermata), iar Pavel atrage atenția destinatarilor epistolei sale că nu se poate trece ușor peste caracterul singular al conceptului de “sămânță”. Ea nu se referă la mulți urmași, o colectivitate, pluralitate, ci la un singur descendent, Iisus Hristos . Pavel reia idea general acceptată de evrei, și anume că toate făgăduințele vor fi împlinite într-un singur Eliberator (2 Cor. 1: 20). Noutatea interpretării sale constă în concluzia practică formulată din concepția mai sus menționată: Dumnezeu nu a intenționat niciodată să trateze etnia evreilor ca o comunitate formată din indivizi care prin apartenența lor genetică să formeze o clasă favorizată, singura inclusă în legământ. Condiția apartenenței la comunitatea legământului nu este naționalizarea celor ce nu sunt evrei genetic, ci credința în Iisus Hristos (Gal. 3: 26, 29).

Apostolul continuă în direcția aceasta subliniind și mai mult faptul că orice alt legământ, orice altă făgăduință din partea lui Dumnezeu își are împlinirea numai în Hristos (2 Cor. 1: 20). Noul Testament susține împlinirea cristologică a majorității profețiilor Vechiului Testament. Făgăduințele lui Dumnezeu, legămintele Sale, se leagă inevitabil de Iisus Hristos. Vom aminti aici doar legământul davidic, făgăduința divină de a menține permanent dinastia lui David pe tronul lui Israel (1 Cronici 17: 1-12; Ps. 89: 3, 4, 27-29; 132: 11). Istoric această făgăduință nu s-a împlinit cu descendenții lui David, ei au pierdut prin apostazie tronul. Iisus a fost însă recunoscut ca “Fiul lui David”, împăratul mesianic (Luca 1: 30, 33). Inclusiv legământul davidic s-a împlinit în Hristos, iar Pavel este categoric: nu există nici o excepție, orice altă făgăduință, orice alt legământ, toate se împlinesc în Hristos. Naționalitatea sau moștenirea genetică nu asigură nimănui vreun privilegiu, profetul Ioan Botezătorul, criticând pe contemporanii săi atașați de concepția naționalistă a legământului (Matei 3: 7-9; Ioan 8: 39). Potrivit împlinirii cristologice inclusiv legământul mozaic ar trebui să aibă caracter universal.

Declarația apostolului ce afirmă că legea mozaică nu schimbă făgăduința făcută lui Avraam (Gal. 3: 17) sprijină concluzia extinderii universale a legământului mozaic. Pavel folosește cu dublu sens termenul diatheke, legământ sau testament. Testamentele omenești nu pot fi schimbate sau anulate de nimeni după ce sunt întărite, cu atât mai mult făgăduința lui Dumnzeu întărită cu jurământul Său (Evrei 6: 13, 14). Legămintele, avraamic și mozaic, au o existență paralelă în timp deoarece introducerea legii nu desființează legământul avraamic. Pavel pare foarte ambiguu. Pe de o parte afirmă că nu se poate atașa unui testament nici o clauză ulterioară (Gal. 3: 15), și, cu toate acestea Legea este atașată, adăugată făgăduinței (Gal. 3: 17). Aparentul paradox are o singură soluție: indiferent de funcția îndeplinită de lege, ea nu introduce nici o clauză care să afecteze în indiferent cât de mică măsură făgăduința dată de Dumnezeu lui Avraam, sinonimă cu Noul Legământ. Caracterul ei universal, posibilitatea oricărui păgân de a accede la binecuvântările legământului rămâne neatins de proclamarea legii pe Sinai (Gal. 3: 17). Orice rol ar îndeplini Legea, ea nu anulează legământul mozaic, ea nu este “împotriva făgăduințelor lui Dumnezeu”(Gal. 3: 21); accentul emfatic pus de apostol pe declarația anterioară este o dovadă a interesului său de a convinge pe destinatarii epistolei sale de inexistența unui antagonism între legăminte. Cu toate că mai târziu pare a afirma contrariul (Gal. 4: 22-30), și paradoxul acesta are o explicație ce va fi analizată în capitolul următor, dedicat relației dintre legăminte. O primă concluzie se conturează încă din acest stadiu al cercetării: legămintele nu sunt opuse în sine. Noul Legământ este universal, iar Vechiul Legământ nu anulează acest caracter, nu i se opune, ci este în armonie cu el. Prin urmare și legământul mozaic aderă la caracterul universal, având, din punct de vedere temporal o existență paralelă.

Un alt criteriu de evaluare a identității persoanelor aflate sub autoritatea acestui legământ se află în blestemul atașat legii mozaice. Legea în sine nu este un blestem, ascultarea de lege nu este blestem, ci neascultarea de ea aduce blestemul (Gal. 3: 10). Eșecul legii constă în imposibilitatea omului de a produce o ascultare 100%. Ea nu poate decât să condamne pe păcătos, cu toate că teoretic, este capabilă să îndreptățească (Gal. 3: 12). Blestemul, sau condamnarea legii, este identic cu condamnarea purtată de Hristos pe cruce (Gal. 3: 13; 1 Petru 2: 24), plata păcatului. Că blestemul este condamnarea pentru păcat se observă din alăturarea a două declarații ale lui Pavel: Hristos făcut “blestem pentru noi”(Gal.3:13), și tot El a fost “făcut păcat pentru noi”(2 Cor. 5: 21). Deoarece “toți au păcătuit”(Rom. 3: 23), evrei și păgâni, toți au parte de blestemul legii, prin urmare legea, în uzanța din Galateni are autoritate universală, iar Vechiul Legământ cuprinde și pe păgâni.

Blestemul este înlocuit cu binecuvântarea (Gal. 3: 13, 14), iar binecuvântarea, “Duhul făgăduit” este dată și “neamurilor”. Rezultă de aici că binecuvântarea dată păgânilor ia locul blestemului de dinainte sub care sau aflat aceștia. Deoarece nimeni nu poate fi sancționat, condamnat de lege dacă nu s-ar afla în afara jurisdicției ei, inclusiv păgânii se află sub autoritatea ei. Prin urmare legea dată la Sinai, care descoperă și condamnă păcatul nu este limitată la Israel. În Galateni, Pavel utilizează de două ori termenul “Scriptură”, în sensul personificat: “Scriptura” are preștiință în ceea ce privește mântuirea neamurilor, și transmite lui Avraam evanghelia. În mod evident, pe vremea lui Avraam nu exista nici un fragment din Vechiul Testament, ci termenul se referă la Însuși Dumnezeu, numai El este omniscient. Termenul “Scriptură” are înțeles de Lege în versetul 22, și deoarece reprezintă Însăși pe Dumnezeu în persoană, se referă în special la Decalog, rostit de Dumnezeu cu voce tare, iar tablele legii sunt scrise de mâna Lui, nu de mână omenească (Exod 31: 18; 34: 28). Nu numai conținutul, ci și forma au ca autor pe Dumnezeu. Deoarece Pavel conferă o autoritate deosebită legii prin utilizarea termenului “Scriptură” în dreptul ei, ceea ce denotă că el se referă la Dumnezeu însuși, legea din Galateni trebuie înțeleasă a fi în primul rând decalogul, chiar dacă cuprinde și aspecte secundare. Dale Ratzlaff este corect când susține că esența Vechiului Legământ este decalogul, iar restul cerințelor aflate în Tora nu sunt decât forma sa detaliată, explicată. Întreg conținutul legământului mozaic se află în decalog, chiar dacă din punct de vedere al formei se poate extinde sensul termenului “lege” la întreaga economie iudaică.

Din cauză că decalogul este vizat cu predilecție, iar legea din Galateni are autoritate universală, cele zece porunci au autoritate și asupra neamurilor. Ele definesc păcatul, iar oricine nu corespunde cerințelor lor este “sub păcat”(Gal. 3: 22). “Sub păcat” este echivalent aici cu a fi “sub lege” (Gal. 3:22, 23). Epistola către Romani utilizează aceeași figură de stil, legea personificată, precizând faptul că ea se adresează celor ce sunt “sub lege”, adică întreagă omenire (Rom. 3: 19). Toți, fără excepție sunt găsiți vinovați și condamnați, prin urmare ei nu au îndeplinit cererile ei, au păcătuit, “toți, fie iudei, fie greci, sunt sub păcat “(Rom. 3: 9). A fi “sub lege” este echivalent cu a fi “sub păcat”, a fi condamnat de ea pentru săvârșirea păcatului, deoarece “păcatul este fărădelege”(1 Ioan 3: 3). Astfel toți sunt “sub lege”, nu numai evreii cărora li s-a încredințat decalogul.

Păcatul implică nu numai o acțiune ci și o stare, robia păcatului (Ioan 8: 34; Rom. 6: 16, 17, 20; 7: 14). Am comentat în capitolul anterior, antiteza dintre a fi har și lege. A fi “sub har”, opusul stării “sub lege” este în esență distrugerea stăpânirii păcatului, a robiei păcatului (Rom. 6: 14). Rezultă că starea “sub lege” este opusă eliberării din robia păcatului, însemnând dominare, stăpânire a păcatului. Această condiție umană este universală, deci toți sunt “sub lege”. Decalogul, esența Vechiului Legământ are autoritate asupra oricărui păcătos , deoarece toți sunt condamnați de el.

Păcătoși au existat și înainte și după venirea lui Iisus Hristos. Și astăzi oamenii se află “sub păcat”, “sub lege”. Dale Ratlaff este dispus să recunoască faptul că principiile morale din decalog au autoritate universală și veșnică, dar în concepția sa a fi “sub lege” nu este echivalent cu a fi “sub păcat”. Potrivit teologiei sale, doar evreii, și cei ce adoptă ritualurile Torei, sunt “sub lege”, iar perioada în care această lege și-a exercitat autoritatea este cuprinsă între Sinai și prima venire a lui Hristos (Gal. 3: 19). Opinia sa este contrazisă de echivalența conceptelor “sub lege”, “sub păcat”, care plasează în contemporaneitate autoritatea legii mozaice, decalogul. Înainte de a concluziona limitarea în timp a Vechiului Legământ se impune analizarea datei limită a autorității lui pe care Pavel o stabilește în Galateni 3: 19, verset central în formularea teologiei legămintelor construită de Ratzlaff.

Dale Ratzlaff observă în mod corect faptul că Galateni 3: 19 nu poate fi citit altfel decât ca o referire la o dată în timp, și anume, prima venire a lui Iisus Hristos. Apoi acest text este cuplat cu versetul 25: “după ce a venit credința nu mai suntem sub îndrumătorul acesta”, cu referire la perioada de după moartea și învierea lui Iisus Hristos. Reperul în timp este venirea lui Iisus Hristos, “Sămânța” (Gal. 3: 19), respectiv “credința” (Gal. 3: 25). Prelungirea autorității legii mozaice în timpul Noului Testament este negată de Ratzlaff pe baza acestor texte

Problema apare din faptul că Pavel plasează apariția credinței simultan cu venirea lui Iisus Hristos. Indirect el pare să nege existența credinței, a îndreptățirii prin credință în epoca premergătoare întrupării, vieții, morții și învierii Domnului Iisus Hristos. Interpretarea nu poate fi autentificată datorită contextului în care e plasată. Pavel plasează încă din vremea lui Avraam existența îndreptățirii prin credință (Gal. 3: 6; vezi Rom. 4: 3, 6, 7). Ea a existat cu 430 de ani înainte de lege (Gal. 3: 17), și nu a fost desființată niciodată de aceasta. Moștenirea făgăduită nu a venit niciodată din lege, ci numai din făgăduință, iar făgăduința este însușită prin credință (Gal. 3: 18). Prin urmare, ar fi o contradicție să se limiteze experimentarea credinței la perioada nou testamentală.

O rezolvare a acestei probleme s-a găsit în interpretarea termenului “credință” ca fiind credința în Mesia Cel revelat, credința într-o revelație specifică, moartea ispășitoare a lui Iisus Hristos (Gal. 3: 13, 14). Datorită inexistenței mai dinainte a țelului credinței, moartea lui Hristos nefiind încă adusă la îndeplinire, credința era de o calitate inferioară. Venirea Mântuitorului a inaugurat o nouă epocă, a credinței într-un Salvator personal și cunoscut, credință de o calitate inaccesibilă până la acea dată. Fără a se contrazice prezența credinței și înainte de Hristos, se stabilește în același timp un termen limită în timp pentru exercitarea autorității de pedagog a legii, o dată finală la care Vechiul Legământ își încheie rostul existenței sale, fiind din acest motiv abandonat.

Soluția avansată, la care aderă probabil și Ratzlaff, are mai multe slăbiciuni. În primul rând, ea declară legea ca fiind practic irelevantă pentru majoritatea generațiilor ce nu au fost contemporane cu epoca lui Iisus Hristos. Dacă se acceptă înțelesul prezentat al termenului credință, ca însemnând credința specifică în Iisus Hristos, legea, dată să fie un îndrumător spre Hristos, care și-a exercitat autoritatea asupra oamenilor cu scopul de a-i conduce la credința în Iisus, nu poate să-și îndeplinească menirea sa decât în dreptul celor ce au trăit în vremea lui Hristos. Deoarece numai generației Mântuitorului i-a fost descoperită conținutul acestei credințe, moartea și învierea Fiului lui Dumnezeu, nici unei alte generații anterioare nu-i era accesibilă această credință. Rezultă de aici că Legea, dată pentru a-I conduce spre genul acesta particular de credință nu avea nici o relevanță pentru ei, atâta timp cât nu exista obiectul credinței, jertfa lui Hristos. Interpretarea credinței ca însemnând credința specifică în Hristos Iisus ridică mai multe probleme decât rezolvă.

Este adevărat că această credință are ca obiect jertfa înlocuitoare a Mântuitorului, însă idea ispășirii păcatelor prin substituție a existat chiar la primii părinți, prin jertfirea mielului, simbol al lui Iisus Hristos (Ioan 1: 29). Avraam a văzut simbolic înlocuirea făcută de Hristos prin intermediul jertfirii berbecului în locul fiului său Isaac (Gen. 22: 13, 14; Ioan 8: 56). Nu numai concepția substiționară era inclusă în jertfe, ci și idea provenienței divine a înlocuitorului. Elementele necesare unei credințe inteligente existau în suficientă măsură pentru ca să nu existe diferențe calitative semnificative în experiența îndreptățirii prin credința în Hristos. Nu a existat o experiență inaccesibilă generației anterioare lui Iisus, venirea Sa revelând nu un adevăr cu totul nou, ci a concretizat și clarificat unul vechi (Matei 13: 52).

Am argumentat anterior în favoarea înțelegerii termenilor “sub lege” și “sub har” ca fiind două stări individuale, în care criteriul este raportarea la păcat: robie sau eliberare din stăpânirea păcatului. Ca și în Romani 6, în epistola către Galateni “sub lege” are aceeași semnificație, “sub păcat”, robie a păcatului. Este de așteptat ca “venirea credinței”, să aducă experiența opusă, eliberarea de păcat. Prin credință păcătosul capătă statutul de fiu al lui Dumnezeu (Gal. 3: 26), iar ca urmare a acestui fapt el primește în dar “Duhul Fiului Său”(Gal. 3: 6), este născut din nou. Trecerea din starea “sub lege” la credință (Gal. 3:23) nu este granița dintre epoca precreștină și creștină, ci momentul eliberării din păcat , momentul nașterii din nou. Pavel se referă clar la acest moment, comparându-se cu o mamă ce simte durerile nașterii, iar nașterea la care se referă este refacerea chipului lui Hristos, evident regenerarea prin Duhul (Gal. 4: 19).

Rămâne totuși de explicat ilustrația folosită de apostolul Pavel în capitolul 4 din Galateni. El reia comparația pe care o făcuse anterior între lege și pedagog, sclavul menit să aibă grijă de copii stăpânului. El prezintă necesitatea existenței acestui “îngrijitor”(Gal. 4: 2) datorată imaturității fiilor, iar rolul său se încheie la o “vreme rânduită de tatăl”. Aplicând ilustrația la lege, “vremea rânduită” pe care Dumnezeu a hotărât-o pentru încheierea funcției sale coincide cu venirea lui Hristos, având ca reper temporal răscumpărarea efectuată de El (Gal. 4: 4, 5). Din această cauză, comentatorii, printre care și Martin Luther, consideră că, deși aspectul personal, individual este și el vizat, Pavel prezintă totuși o delimitare istorică între dispensațiunea legii și cea a credinței. Pornind de la concluzia că prima venire a lui Hristos a pus punct exercitării autorității legii Vechiului Legământ, Sabatul este considerat ca fiind de domeniul trecutului precreștin, obligativitatea respectării lui fiind astăzi inexistentă. Contestarea Sabatului ca practică nou-testamentală este și finalitatea teologiei legămintelor formulată de Dale Ratzlaff, iar dacă legămintele nu reprezintă experiențe individuale, ci două epoci succesive, concluzia practică a desființării Sabatului odată cu începutul epocii creștine este perfect întemeiată.

Cel mai plauzibil argument împotriva acestei interpretări provine din faptul că Pavel pune accent pe experiența individuală, contrastând robia păcatului cu eliberarea din această robie. Preocuparea lui este aceea de a-I aduce pe cititorii epistolei sale la nașterea din nou, la viața prin Duhul (Gal. 4: 19). Sistemul său de referință este omul, ce trece de la robia păcatului la eliberarea produsă de Duhul. El schimbă acest reper introducând un eveniment istoric, venirea lui Mesia, ca moment de cotitură. Legămintele nu se mai raportează la starea individuală, la experiența umană în raport cu păcatul, ci la perioadele istorice separate în timp de venirea lui Hristos. Se consideră că aspectul istoric este cel vizat, iar legămintele sunt plasate în epoci succesive ce nu se intersectează în timp, iar reperul individual uman este considerat nesemnificativ în importanță.

Aparenta neconcordanță solicită o analiză atentă. Apostolul prezintă în Romani, cât și în Galateni o serie de dovezi ce contrazic concepția istorică, dispensaționalistă, a legămintelor. Avraam a experimentat neprihănirea prin credință, a Noului Legământ, cu toate că se afla în epoca precreștină. A fi “sub lege” înseamnă a fi “sub păcat”, robie a păcatului ce există și astăzi, în perioada creștină. Toate acestea sunt contrarii unei concluzii care consideră timpul Vechiului Legământ ca fiind expirat odată cu venirea lui Hristos. Motivul pentru care apostolul introduce evenimentul acesta ca graniță între legăminte este altul decât acela de a desființa autoritatea legii Vechiului Legământ.

Evanghelia are un fundament istoric bine definit: jertfa lui Iisus Hristos. Acesta este un eveniment istoric împlinit, terminat, dar care are efecte nelimitate în timp. Păcătoșii sunt astăzi mântuiți pe baza unui eveniment din trecut, iar cei din timpul Vechiului Testament au fost mântuiți chiar dacă jertfa lui Hristos nu exista. Moise și Ilie, împreună cu Enoh, au fost luați la cer, ceea ce dovedește eficiența meritelor Mântuitorului și în epoca pre-creștină. Toți cei ce au fost astfel mântuiți, au fost salvați pe baza unei mărturii indirecte, a unei revelații incomplete care viza un eveniment istoric viitor. Numai generația din vremea lui Pavel a avut ocazia să fie martoră pe viu, în direct a jertfei lui Hristos(1 Cor.15: 1-5). Sacrificiul Său atrage și astăzi oameni la Dumnezeu (Ioan 12: 32), dar indirect, prin adevărul descoperit în predicare. Pentru generația lui Pavel informația despre jertfa lui Hristos a fost însă directă, sub ochii lor marele eveniment a avut loc. Din punct de vere relativ, pentru evreii contemporani apostolului, experiența individuală a credinței coincide cu revelarea obiectivului ei, moartea substitutivă a lui Iisus. Ambele aspecte ale mântuirii, conținutul obiectiv, cât și aplicarea ei personală, subiectivă, au avut loc simultan în viața generației de evrei din timpul lui Pavel. Din acest motiv aspectul subiectiv, vizat de conținut, este transmis în forma adevărului obiectiv al mântuirii. Galateni 4: 1-7 apare ca o mărturie personală colectivă a evreilor deveniți creștini, iudei contemporani ai lui Pavel, pentru care revelația istorică a sacrificiului lui Hristos a condus la nașterea din nou în viața lor. Pe lângă specificul dat de contextul istoric al scrierii cărții, și al faptului că autorul este un membru al acelei generații privilegiate (Luca 10: 23, 24) există și un alt motiv pentru care Pavel a dat formă istorică mesajului său, sugerat de paralelismul unei tematici similare în Romani 5: 6-11.

Apostolul se referă de trei ori în Romani 5 la jertfa lui Hristos prezentând-o drept dovadă a dragostei unice manifestată de Dumnezeu față de om. Iubirea Sa se deosebește de dragostea umană obișnuită prin faptul că are ca obiect al ei ființa umană vrăjmașă, păcătoasă (Rom. 5: 8, 10). Se accentuează în mod deosebit reperul temporal: “când eram noi încă păcătoși”, “când eram vrăjmași”. În versetul 6 se prezintă pentru prima dată ideea că timpul potrivit pentru jertfa lui Hristos este perioada în care noi “eram fără putere”. Jertfa lui Hristos avea în obiectiv pe omul aflat în starea sa pierdută, de rob al păcatului, neputincios în fața lui, și vrăjmaș al lui Dumnezeu. Punctul de referință temporal este tocmai această stare. Jertfa lui Hristos își găsește semnificația doar în contextul în care ea este făcută pentru omul ce are nevoie disperată de mântuire, păcatul său nedându-I nici o posibilitate de a se salva singur. Aceasta exclude orice posibilitate de mântuire prin fapte, deoarece voința umană este roabă păcatului, voință care, cu toate eforturile pe care cineva le-ar depune în dorința de a face binele, nu poate decât să aleagă să păcătuiască (Rom. 7: 14-25).

Același adevăr intenționează apostolul să-l imprime în mintea galatenilor. El luptă împotriva ideii de îndreptățirii prin faptele legii. Studiile lui Sanders au dovedit că evreii din timpul lui Pavel nu considerau că prin fapte se obțin merite care să câștige mântuirea, nu ascultarea introducea pe om în legământ. Ei elogiau harul lui Dumnezeu, care le dă salvarea în dar. Nu exista nici o îndoială în ce privește susținerea legământului, a promisiunii făcute de Dumnezeu. El a fost și este totdeauna credincios făgăduinței sale, legământului făcut cu poporul său. Problema discutată de rabini era implicarea umană, modul în care oamenii susțineau legământul. Se considera că se cer îndeplinite anumite condiții pentru ca făgăduința divină să se aplice în mod individual. Păcătosul trebuia să se angajeze să păzească legea, pentru a putea beneficia de făgăduința divină. Replica apostolului viza tocmai acest răspuns uman.

Dovezile interne ale epistolei către Galateni confirmă studiile lui Sanders. Făgăduința dată lui Avraam conținea și Duhul Sfânt în darul moștenirii (Gal. 3: 14), iar punctul central al argumentației lui Pavel este răspunsul la întrebarea: “Prin faptele legii ați primit voi Duhul, sau prin auzirea credinței?”(Gal. 3: 2). Divergența de opinii consta în condiția ce se cerea îndeplinită pentru ca să poată fi primită făgăduința. Ambele părți erau de acord cu faptul că Duhul Sfânt era dat prin făgăduința lui Dumnezeu, însă difereau în privința răspunsului omului la inițiativa harului divin, participarea omului în legământ. Oponenții lui Pavel vedeau ascultarea de lege, faptele, ca fiind condiția cerută, iar Pavel vedea credința drept răspuns adecvat la darul divin. Faptele nu pot schimba cu nimic statutul unui om în fața lui Dumnezeu, deoarece el este rob al păcatului, toate faptele sale sunt o haină murdară (Isaia 64: 6). Făgăduința lui Dumnezeu de a salva și mântui pe om se aplică omului în starea de robie față de păcat, în starea sa neputincioasă, deoarece el nu poate să schimbe această realitate. Din interior el nu este capabil să întreprindă nimic pentru a răspunde adecvat inițiativei divine, din această cauză el poate doar să accepte prin credință o acțiune cu totul exterioară, independentă de sine, de voința și capacitatea lui de a îndeplini condițiile cerute de lege. Singurul legământ care-l poate salva este făgăduința unilaterală a lui Dumnezeu, un legământ în care Dumnezeu însuși garantează împlinirea făgăduinței Sale. Într-un legământ obișnuit ambele părți oferă garanții, prin respectarea angajamentelor, a promisiunilor făcute. Omul păcătos nu poate să ofere nici o garanție, deoarece nu poate să îndeplinească condițiile cerute de lege. Singura lui șansă este să creadă că făgăduințele lui Dumnezeu i se aplică în starea în care se află, robie a păcatului. Acesta este motivul pentru care Pavel spune că jertfa lui Hristos este la “vremea rânduită” (Gal 4: 2), punând punct robiei (Gal. 3: 3-6). Ea a venit atunci când păcătoșii au avut cea mai mare nevoie de ea, când erau “fără putere”(Rom. 5: 6).

Dacă Pavel a dorit să sublinieze faptul că împlinirea făgăduinței este garantată de Dumnezeu în mod exclusiv și nu de angajamentul omenesc de a asculta de lege, ori el prezintă sub aspect istoric obiectiv o experiență subiectivă în esență, sau amândouă obiectivele sunt vizate, nu este un lucru atât de important. Ceea ce este important este faptul că legămintele apar atât în Galateni cât și în Romani ca reprezentând relații diferite ale oamenilor față de păcat, robie, respectiv eliberare din păcat. Avraam ce a trăit cu mult timp înainte de întruparea lui Hristos, a avut acces la credința în El, în mod identic creștinilor epocii contemporane. Noul Legământ nu a fost limitat în timp. El a cuprins evrei și neamuri deopotrivă. Vechiul Legământ are autoritate universală, toți oamenii fiind “sub păcat”, “sub lege”, într-o robie a păcatului ce este astăzi mai vizibilă decât oricând. Blestemul legii este purtat de Hristos pe cruce, iar El a purtat blestemul păcatului, păcat care este universal. Legea atinge și condamnă astfel întreaga omenire, indiferent de rasă sau epocă. Motivul pentru care ea a fost promulgată pe Sinai a fost existența păcatului: “Atunci pentru ce este Legea? Ea a fost adăugată din pricina călcărilor de lege”(Gal. 3: 19). Atâta timp cât va exista păcatul legea își va îndeplini misiunea de a conduce pe om la Hristos (Gal. 3: 24, 25; 4: 1-7). Următorul capitol va analiza relațiile dintre legăminte, modul în care cele două se influențează reciproc, concepția personală a lui Dale Ratzlaff constituind motivația scrierii întregii sale cărți.

5. Dinamica legămintelor

Opoziția manifestată de Ratzlaff împotriva Vechiului Legământ nu își are rădăcina în caracterul său național, opinia stabilită a lui Ratzlaff. Motivul antagonismului nu se află nici în faptul că legământul este, tot în opinia sa, limitat temporal la perioada anterioară lui Mesia. Toate aceste caracteristici, deși importante în susținerea teologiei legămintelor, nu constituie pentru Ratzlaff decât aspecte secundare, adevăratul motiv se găsește în raportarea Vechiului Legământ la jertfa lui Iisus Hristos.

Caracteristica Noului Legământ este unilateralitatea făgăduințelor divine, garanția aplicării și susținerii sale depinzând exclusiv de Dumnezeu. Dale Ratzlaff este corect în a identifica drept parteneri ai legământului pe Tatăl și pe Fiul, ultimul fiind Garantul Noului Legământ (Evrei 7: 22; 12: 24). Viața, moartea și învierea lui Hristos au fost trecute în contul omenirii, și astfel, prin El, este garantată existența legământului, a relației refăcute dintre om și Dumnezeu. Iisus Hristos stă ca reprezentant al omenirii în fața lui Dumnezeu, iar viața neprihănită împreună cu jertfa Sa constituie garanția mântuirii. Siguranța mântuirii personale este stabilă, deoarece participarea omului în legământ, are loc prin lucrarea unui intermediar, care a satisfăcut deplin condițiile cerute omului prin viața și moartea Sa pe cruce.

Cu totul altfel stau lucrurile în Vechiul Legământ. Aici omul își menține statutul de membru în legământ prin îndeplinirea personală a stipulațiilor legământului. Condițiile menținerii în relație cu divinitatea sunt îndeplinite prin ascultarea perfectă de lege. Oricine intră în legământ trebuie să-și asume această condiție, angajându-se să asculte de toate poruncile. Deoarece în practică nu a reușit acest lucru, iar istoria lui Israel stă ca dovadă a acestui fapt, păcătosul nu poate să aibă certitudinea relației sale cu Dumnezeu. De participarea sa în legământ depinde mântuirea sa, iar eșecul de a îndeplini obligațiile legământului distruge siguranța mântuirii sale. Motivul suprem pentru care Ratzlaff respinge Vechiul Legământ este subminarea siguranței mântuirii, care se află în jertfa lui Hristos. Nesiguranța apare în urma condiționării salvării, implicit a rămânerii în cadrul comunității legământului, de ascultarea omenească inconsistentă și plină de eșecuri. Vechiul Legământ este periculos deoarece neagă mântuirea realizată de Iisus Hristos, lăsând în responsabilitatea păcătosului garantarea relației cu divinitatea.

Dale Ratlaff a înțeles că în esență cele două legăminte se diferențiază între ele prin modul de raportare al omului la inițiativa divină. El nu oferă o explicație a instituirii Vechiului Legământ, ci doar a eșecului său. Problema apare din faptul că mântuirea are loc numai prin jertfa Domnului Hristos, prin intermediul Noului Legământ (Luca 22: 20), excluzând orice altă alternativă. Vechiul Legământ apare ca o creație a diavolului, o contrafacere a evangheliei, deoarece Dumnezeu dăruiește salvarea din păcat doar în cadrul Noului Legământ. Cu toate acestea, El se află la originea atât a făgăduinței făcută lui Avraam(Gal. 3: 8), cât și a proclamării legii pe muntele Sinai (Gal. 3: 21, 22). Pavel insistă asupra originii comune divine a ambelor legăminte, folosind același termen în precizarea sursei lor, “Scriptura”, Dumnezeu Însuși. Voința divină este infailibilă și imutabilă, prin urmare scopurile instituirii ambelor legăminte nu pot fi antagoniste. Apostolul declară în mod explicit faptul că “legea nu este împotriva făgăduințelor lui Dumnezeu”(Gal. 3: 21), deoarece are un scop diferit față de făgăduință, legământul avraamic. Neprihănirea nu își are sursa în lege, ci exclusiv în făgăduință, Duhul Sfânt fiind conținut în promisiunile Noului Legământ, legământ făcut cu Avraam (Gal. 3: 14). Scopul legii nu este acela de a da neprihănirea. Dale Ratzlaff este corect în susținerea Noului Legământ ca singurul legământ ce oferă mântuirea, dar consideră legea Vechiului Legământ irelevantă pentru creștini doar pentru că nu poate constitui sursa salvării, însă greșește considerând că scopul instituirii ei constă în a crea posibilitatea ca participanții în legământ să dezvolte o neprihănire suficientă pentru a se păstra în relație cu Dumnezeu. Pavel neagă această ultimă opinie, dând în Galateni 3 o explicație a existenței legii. Capitolul prezent se ocupă de rolul legii, comparând-o cu teologia lui Ratzlaff, care consideră necesară renunțarea la legea Vechiului Legământ ca standard moral, inclusiv la sfințirea Sabatului.

Declarația apostolului prin care neagă concepția legii ca sursă a neprihănirii (Gal. 3: 21) intră în conflict cu mărturia Vechiului Testament, care în mod explicit susține următoarea afirmație: cei care ascultă de lege vor trăi prin ea (Gal. 3: 12). Viața descrisă aici este sinonimă cu neprihănirea (Gal. 3: 21), prin urmare cei ce corespund standardelor legii primesc neprihănirea. Legea apare ca o făgăduință a neprihănirii pentru împlinitorul poruncilor ei, o promisiune ce concurează făgăduința neprihănirii făcută lui Avraam pe baza credinței, nu a ascultării (Gal. 3: 18, 6-9). Apostolul insistă totuși să afirme că scopul legii nu este acela de a oferi neprihănire, contrazicând mărturia Vechiului Testament.

Cheia înțelegerii antagonismului aparent se află în Galateni 3: 10: “Căci toți cei ce se bizuiesc pe faptele legii sunt sub blestem pentru că este scris: “Blestemat este oricine nu stăruiește în toate lucrurile scrise în cartea legii ca să le facă”. Legea are binecuvântări și făgăduințe pentru cel ce ascultă de cerințele ei 100%, însă pronunță un blestem, o condamnare pentru orice abatere de la poruncile ei. Omul păcătos este rob al păcatului care se află în inima sa, prin urmare el este incapabil să presteze o ascultare desăvârșită , firea pământească “nu se supune legii lui Dumnezeu și nu poate să se supună”(Rom. 8: 7). El nu poate avea acces la binecuvântarea promisă de lege, ci are parte doar de condamnarea, de blestemul ei. Partea aceasta ironică o evidențiază Pavel în Romani 7: 10, 11; aici el descrie surpriza descoperii faptului că legea de la care aștepta neprihănire, i-a oferit doar condamnare pentru păcat. El personifică legea descriind-o ca pe o persoană meschină ce-l înșeală în promisiunile pe care le face. Făgăduința legii nu poate concura făgăduința făcută lui Avraam din simplul motiv că păcătosul nu are acces la ea. Teoretic este posibil, dar practic se dovedește un eșec.

Condamnarea pronunțată de lege are un rol precis: “Scriptura a închis totul sub păcat, pentru ca făgăduința să fie dată celor ce cred, prin credința în Hristos Iisus” (Gal. 3: 22). Scopul legii este exact opusul țelului aparent: în loc să promoveze legalismul, ea susține exclusivitatea credinței. Folosind ilustrația închisorii, legea apare ca gardian care condamnă pe păcătos să fie închis în celula păcatului său. Din această închisoare nu se poate evada decât prin ușa credinței. Legea nu poate decât să condamne pe păcătos, orice faptă a sa fiind sub standardul ei. Astfel ea condamnă legalismul, pronunțând un blestem care nu poate fi înlăturat prin nici o faptă. Iisus Hristos este cel ce a răscumpărat pe om din blestem, luând asupra Lui condamnarea, pedeapsa păcatului pe care legea o enunță. Prin credință păcătosul care acceptă pe Iisus Hristos este mântuit. Legea este folositoare legământului credinței prin faptul că pronunță un blestem asupra oricărei încercări de stabili o relație cu Dumnezeu bazată pe performanțele ascultării umane de poruncile divine.

Rolul didactic al legii a fost descris poate pentru prima dată în istoria protestantismului de către Martin Luther. În celebra sa lucrare “De Servio Arbitri” el compară legea cu o mamă care este confruntată cu pretențiile copilului încă nedezvoltat fizic de i se permite să se deplaseze singur. La cererile lui de a fi lăsat să meargă prin propriile puteri, ea răspunde îndemnându-l să pornească, cu toate că știe că nu va putea. Provocându-l în acest fel, el ajunge să constate că nu poate să se deplaseze decât cu ajutor din afară. La fel spune Martin Luther, și noi, păcătoșii, credem că avem voință liberă ascultând minciuna diavolului care ne spune “Tu poți să faci”, iar Moise spune din partea lui Dumnezeu: “Fă”, pentru ca omul să încerce și să constate că nu este capabil de a se salva prin propriile eforturi. Eșecul survenit creează nevoia acută după un Salvator, care este descoperit în persoana Domnului Iisus Hristos. În acest fel legea este un “îndrumător spre Hristos”. Ea are rolul de a păstra intactă metoda corectă a însușirii făgăduințelor divine: credința. “Sub lege” este sinonim cu a fi “sub păcat”, iar după ce păcătosul crede în Hristos (Gal. 3: 22-24), el primește Duhul Sfânt (Gal. 3: 14), iar legea este scrisă în inimă(Evrei 10: 16). Omul regenerat nu se mai află sub stăpânirea păcatului, nu mai are parte de condamnarea legii, nu se mai află “sub lege”(Gal. 3: 25). Dacă el păcătuiește, legea îl condamnă din nou, el revine la starea inițială, "sub lege”. A nu mai fi “sub lege” nu înseamnă desființarea autorității ei, ci a condamnării ei.

Ceea ce este purtat și înlăturat de Hristos pe cruce este blestemul legii, condamnarea eșecului de a respecta în întregime cererile ei. Blestemul nu stă în ascultarea de porunci, ci în neascultarea de ele: “Blestemat este oricine nu stăruiește în toate lucrurile scrise în cartea legii ca să le facă” (Gal. 3: 10). Documentul scris “pironit pe cruce”, cheirographon, se referă la “un certificat de datorie” rezultat din călcarea legii, sau la o ”carte ce conține înregistrarea păcatului” folosită pentru condamnarea omenirii. Interpretarea aceasta este susținută atât de literatura rabinică cât și apocaliptică. Înregistrarea păcatului împreună cu condamnarea adusă de el a fost ștearsă pe cruce, imagine ce sugerează completa iertare efectuată de Hristos (Evrei. 10: 14). Baza legală a înregistrării păcatelor nu este distrusă, ci evidența scrisă a lor. Profetul Zaharia vede în viziune un sul de carte zburând, iar îngerul îi explică că sulul reprezintă un blestem, conținutul său fiind o condamnare pentru păcatele oamenilor din vremea lui Zaharia (Zaharia 5: 1-4). Începând cu Origen și cu Augustin intepretarea documentului scris din Coloseni 2: 14 ca fiind înregistrarea păcatelor a fost preluată de mulți teologi, printre ultimii aflându-se și cunoscutul teolog contemporan John Stott. Blestemul este înlăturat pentru a fi înlocuit de binecuvântare. Binecuvântarea, opusul blestemului, este darul Duhului Sfânt (Gal. 3: 14). Deoarece blestemul este atașat neascultării de lege (Gal. 3: 10), binecuvântarea este legată de opusul ei, ascultarea de lege. Noul Legământ conține făgăduința legii scrise în inimă(Evrei 8: 10). Petru, vorbind mulțimii, identifică binecuvântarea legământului avraamic cu beneficiile jertfei lui Hristros, trimis “ca să vă binecuvinteze, întorcând pe fiecare dintre voi de la fărădelegile voastre"(Fapte 4: 25, 26). În Noul Legământ aceeași lege, scrisă pe table de piatră, este scrisă de Duhul în inimă: “pentru ca porunca legii să fie împlinită în noi, care nu mai trăim după îndemnurile firii pământești, ci după îndemnurile Duhului “(Rom. 8: 4). Schimbarea nu are loc prin înlăturarea standardului exterior, legea mozaică. Interiorul omului este schimbat, păcătosul fiind plasat prin nașterea din nou pe un alt nivel în fața legii, el trece de la experimentarea condamnării ei la confirmarea noii sale vieți trăită în ascultare deplină de cerințele legii.

Reproșul adus de Dale Ratzlaff Vechiului Legământ este condiționarea mântuirii de ascultarea de lege. Dacă se cere să se lucreze în scopul mântuirii, ea nu mai este deloc un dar, ci o răsplată a faptelor făcute (Rom. 4: 4). Pentru primirea salvării ca un dar și nu ca o plată se cere credință, nu fapte, mântuirea se primește numai prin credință(Rom. 4: 5). Paradoxul își are originea în condiționarea darului mântuirii, iar Vechiul Legământ, ce formulează condițiile, are scopul său legitim, pe care Dale Ratzlaff îl neglijează.

Noul Legământ este, în forma sa pre-creștină, legământul avraamic. Făgăduința făcută lui Avraam cuprindea atât moștenirea împărăției lui Dumnezeu (Gal. 3: 18; 5: 21), cât și Duhul Sfânt (Gal. 3: 14); care este o arvună a moștenirii (Efeseni 1: 14). Condiția moștenirii Împărăției lui Dumnezeu este primirea Duhului Sfânt. Moștenirea eschatologică nu este acordată celor ce nu manifestă roadele Duhului, cei ce nu au primit în dar Duhul Sfânt (Gal. 5:19-23), ale căror păcate sunt condamnate de lege. Singurii care nu sunt “sub lege”, condamnați de ea, sunt cei “călăuziți de Duhul”(Gal. 3: 18), căci legea nu condamnă roadele Duhului Sfânt (Gal. 5: 23). Din punct de vedere individual, criteriul ce garantează moștenirea, baza primirii ei, este neprihănirea prin credință (Rom. 4: 13). Făgăduința moștenirii este făcută “pe temeiul acelei neprihăniri care se capătă prin credință”. Dacă acesta lipsește, finalitatea mântuirii, intrarea în Împărăția lui Dumnezeu, nu va avea loc . Pavel repetă adevărul spus de Iisus Hristos lui Nicodim: “Dacă un om nu se naște din nou, nu poate vedea Împărăția lui Dumnezeu”,”…nu poate să intre în Împărăția lui Dumnezeu”(Ioan 3: 3, 5).

Legea condiționează în mod corect primirea binecuvântărilor divine de ascultarea umană (Deut. 28: 1, 15). Ceea ce trebuie înțeles, pentru a nu cădea în capcana legalismului, este faptul că inclusiv această ascultare se cuprinde în făgăduința legământului avraamic. Legea nu introduce un concept nou, o clauză nouă, făgăduința rămâne neschimbată (Gal. 3: 17; 18). Legea doar revelează adevărul necesității acceptării integrale a făgăduinței legământului avraamic. Nu se poate beneficia de moștenire decât dacă se acceptă implicațiile legământului: renunțarea la păcat prin primirea Duhului Sfânt, a neprihănirii prin credință. Legea a fost dată pe Sinai datorită lipsei neprihănirii prin credință în viața proaspeților eliberați din robie (Gal. 3: 19), cu scopul de a-I îndruma spre credință (Gal. 3: 22), credința în Hristos, Mântuitorul. Evreii pierduseră cunoștința legământului avraamic, care conținea iertarea și eliberarea din păcat prin Sămânța, iar legea care le descoperea păcatul, a fost dată cu scopul educativ de a intra în acest legământ.

Moștenitorii Împărăției mesianice sunt cei aflați “sub har”, nu “sub lege”, numai cei a căror voință e controlată de Duhul Sfânt (Gal. 5: 23). Blestemul pronunțat împotriva celei mai mici abateri de la standardul impus de lege nu mai există deoarece, prin credință Duhul Sfânt a fost primit (Gal. 3:13, 13), iar ei au legea scrisă în inimă (Evrei 8: 10; 10: 16). Blestemul este inexistent fiindcă credinciosul Noului Legământ, ascultă de toate poruncile, inclusiv Sabatul. Legea dată pe Sinai are rolul de a condamna cea mai mică abatere, prin urmare și porunca a patra este inclusă. Așa cum s-a analizat în capitolul 5, legea din Galateni, legea Vechiului Legământ este identică cu decalogul, opinie împărtășită și de Dale Ratzlaff. Din această cauză am introdus precizarea poruncii a patra din decalog, ca răspuns la problema pusă în discuție de Ratzlaff ce susține absența Sabatului dintre poruncile Noului Legământ.

Dale Ratzlaff prezintă ca bază a Vechiului Legământ salvarea din robie a evreilor. Aceasta a avut însă un alt fundament, legământul cu Avraam, mai târziu cunoscut sub numele de Noul Legământ (Exod 2: 24; 6: 4, 5). Înainte de Sinai Dumnezeu repetă făgăduința cu condiția păzirii legământului Său (Exod 19: 5, 6). La acea dată, legea nu fusese proclamată, iar legământul mozaic nu era încheiat (Exod 24: 1-8), singurul legământ existent fiind legământul avraamic. Dumnezeu nu a intenționat crearea unui alt legământ, legământul cu Avraam fiind suficient pentru relația Sa cu Israel, deoarece el cuprindea în conținut și făgăduința moștenirii țării Canaanului, tip al moștenirii Împărăției lui Dumnezeu, prin Sămânța lui Avraam, Iisus Hristos. Această identificare a legământului din Exod 19 cu Noul Legământ este confirmată de făgăduința divină de a transforma pe Israel într-o națiune de preoți (Exod 19: 6), care s-a împlinit cu comunitatea Noului Legământ, biserica creștină (1 Petru 2: 5, 9; Apoc. 1: 6; 5: 10). Răspunsul evreilor la repetarea făgăduinței legământului a fost angajamentul de a asculta în mod absolut de Dumnezeu (Exod 19: 8). Prin acest angajament pe care l-au reluat mai târziu ei au inițiat Vechiul Legământ (Exod 24: 3, 8). Voința umană a instituit Vechiul Legământ, nu inițiativa divină.

Angajamentul evreilor denotă ignoranța lor în ceea ce privește legământul avraamic. Acest legământ conținea făgăduința neprihănirii prin credință realizată de Sămânța lui Avraam, Iisus Hristos, dar evreii, “întrucât n-au cunoscut neprihănirea, pe care o dă Dumnezeu prin credință, au căutat să-și pună înainte o neprihănire a lor înșiși”(Rom. 10: 3). Ei au făgăduit, din cauza ignoranței cu privire la propria lor stare păcătoasă, să asculte de lege, relația legământului depinzând astfel de capacitatea proprie de a respecta la perfecție poruncile. Ca răspuns, după ce legea este proclamată, Dumnezeu explică prin intermediul lui Moise în amănunt cerințele legii. El reia făgăduința moștenirii Canaanului, prin intermediul Îngerului Său, însă, înainte ca Vechiul Legământ, bazat pe angajamentul oamenilor de a asculta de lege, să fie încheiat (Exod 24), Dumnezeu precizează că relația lor cu trimisul ceresc nu include iertarea în situația nerespectării angajamentelor (Exod 23: 21). Această precizare denotă un legământ diferit în calitate de legământul avraamic, Noul Legământ, care avea specificată iertarea în făgăduința sa (Ier. 31, 34) . Cu toate că au fost avertizați, ei s-au încăpățânat să repete angajamentul și au instituit astfel o relație care nu a putut funcționa.

Comparația dintre legăminte și soțiile lui Avraam confirmă inițiativa umană în stabilirea Vechiului Legământ. Dumnezeu a făgăduit să-I dea lui Avraam un copil, care să-l moștenească. Nerăbdător, Avraam s-a grăbit și a încercat să contribuie la împlinirea făgăduinței printr-o relație ilicită cu Agar, sclava Sarei, deoarece considera că Sara nu poate să aibă copii. Rezultatul a fost un eșec, copilul fiind rob, nu fiu cu drept deplin de moștenire, datorită faptului că mama sa era roabă. Dumnezeu reînnoiește făgăduința Sa de a-I da un copil, precizând explicit că Sara îl va naște; planul Său nu a inclus niciodată pe Agar. Fără nici o contribuție din partea umană, decât credința că acest cuvânt din partea lui Dumnezeu se va împlini, Sara a născut viitorul moștenitor, iar Ismael, fiul roabei a fost alungat. Agar reprezintă Vechiul Legământ, iar Sara, Noul Legământ ( Gal. 4: 21-31).

Caracterul unilateral al Noului Legământ se confirmă, Dumnezeu împlinindu-și singur făgăduința, fără nici cea mai mică contribuție umană. Mântuirea este 100% prin har (Efes. 2: 8), meritul total al lui Dumnezeu. Singurul răspuns adecvat este credința. Isaac s-a născut în urma unei participări exclusiv divine, Sara fiind incapabilă de a concepe copii. Vechiul Legământ implică aceeași făgăduință din partea lui Dumnezeu, darul unui moștenitor, dar, ceea ce diferă este răspunsul uman, necredința manifestată în încercarea de a împlini prin propria capacitate făgăduința divină. La fel se întâmplă la Sinai, aceeași făgăduință a legământului avraamic, moștenirea Canaanului, este urmată de angajamentul omenesc de a asculta de lege, de a împlini prin propriile puteri neprihănirea făgăduită. Răspunsul divin este și el asemănător: Isaac, produsul relației, este alungat, considerat nedemn de a fi moștenitor; respectiv, evreii sunt condamnați fără posibilitate de iertare în cazul neascultării, ceea ce se și întâmplă, deoarece starea naturală a omului este aceea de răzvrătit și călcător al legii (Rom. 8: 7). Se confirmă și faptul că în esență legămintele implică două experiențe individuale: robie a păcatului (Ismael, rob); om liber de păcat (Isaac, liber). Ismael este alungat în primul rând pentru că este rob, cei ce stabilesc o relație cu Dumnezeu pe baza faptelor sunt condamnați pentru păcate, pentru că sunt robi ai păcatului (Rom. 7: 14; Gal. 3: 22, 23; 5: 19-21). Ilustrația folosită de Pavel reprezintă un argument clarificator pentru formularea unei teologii corecte a legămintelor.

În rezumat, Vechiul Legământ reprezintă o pervertire a Noului Legământ. Decalogul, legea Vechiului Legământ, a fost proclamat pentru a păstra deschisă doar alternativa credinței, a Noului Legământ: Vechiul Legământ este în esență un răspuns legalistic la făgăduința Noului Legământ. Prin angajamentul lor, evreii au luat inițiativa stabilirii unei relații, a unui legământ cu Dumnezeu care nu putea funcționa. Legea a fost proclamată pentru a condamna această acțiune umană, și astfel să îndrepte pe om spre Mântuitorul făgăduit în Noul Legământ. De asemenea condamnarea pronunțată de lege scoate în evidență lipsa credinței mântuitoare, lipsa Duhului Sfânt, a neprihănirii prin credință. Legea devine astfel un criteriu care pune în lumină pretenția nejustificată de a fi moștenitor al Împărăției lui Dumnezeu, atâta timp cât roada Duhului lipsește, iar ascultarea de poruncile divine este deficitară. Rolul legii a fost permanent de importanță secundară, obiectivul ei fiind de natură pedagogică, de a conduce pe om la Dumnezeu prin Iisus Hristos, Mijlocitorul Noului Legământ, și de a confirma sau infirma participarea păcătosului în acest legământ, aprobând sau condamnându-I faptele. Jertfa lui Hristos a asigurat mântuirea tuturor, însă acceptarea lucrării desăvârșite a lui Iisus este garantată de prezența neprihănirii prin credință în viața personală. Criteriul evaluării acestei prezențe este legea. Aspectul obiectiv al mântuirii are garanția în jertfa lui Hristos, însă aspectul subiectiv, aplicarea meritelor divine în mod individual, este garantat de lege, care confirmă credința ca fiind autentică, sau condamnă credința contrafăcută, împreună cu legalismul.

6. Evaluări finale

Memoria istoriei advente reține numeroase dialoguri interconfesionale purtate de pionierii adventiști din secolul XIX în jurul subiectului legămintelor. Statele din America de Nord formau teritoriul în care aveau loc majoritatea discuțiilor pe tema legămintelor, în primul rând datorită mediului religios din S.U.A., în care bisericile protestante și neoprotestante erau majoritare. Adventismul sabatarian, desprins din milerism, nu a avut încă timpul necesar să se răspândească în afara continentului american, iar dezvoltarea unei teologii sistematice prindea cu greu contur. Noua confesiune urma etapele parcurse de creștinism în primele lui secole. Înainte ca primii creștini să-și poată formula teologia în mod sistematic, literatura lor a fost marcată de lupta pentru câștigarea recunoașterii ca religie cu drept de existență, prin urmare scrierile epocii respectiv aveau un conținut predominant apologetic. Adventismul secolului XIX era prins în aceeași activitate apologetică, cu diferența că acțiunile sale aveau loc într-un mediu protestant. Dezbaterile publice aveau loc cu ocazia campaniilor evanghelistice care vizau promovarea dogmelor distincte adventiste, axându-se mai puțin pe convertirea la creștinism, deoarece populația din State era predominant protestantă. Din cauza accentului pus pe doctrinele distinctive ale confesiunii, apologia adventistă a căpătat în scurt timp un puternic caracter polemic, disputele contradictorii fiind dese și aprinse. Un subiect predilect îl constituia teologia legămintelor, deoarece ea viza în mod direct Sabatul, dogma fundamentală ce despărțea adventismul de mediul religios protestant.

Unul din campionii disputelor acelei vremi era D.M. Canright. El reușea să câștige multe dezbateri, iar argumentele sale au devenit clasice în teologia adventă. Replicile aveau ca țintă să demonstreze perpetuitatea decalogului, inclusiv a Sabatului, continuarea autorității lor în epoca creștinismului. Argumentul fundamental al oponenților era desființarea Vechiului Legământ care avea la baza sa decalogul. Răspunsul lui Canright, tipic adventist, consta în clasificarea legilor Torei în două categorii: decalogul, legea principiilor morale; iar separat de el existau legile ceremoniale. Pe baza acestei clasificări se identifica legea Vechiului Legământ din Galateni 3: 25 cu legea ceremonială, al cărei conținut își pierduse semnificația odată cu împlinirea evenimentului prefigurat în ritualuri și simboluri, jertfa lui Iisus Hristos. Datorită acestei diferențieri, decalogul, fiind plasat în afara Vechiului Legământ, rămânea neafectat de trecerea la Noul Legământ. Argumentele erau repetate în dezbateri publice, iar pastorii adventiști au avut deseori succes prin ele.

Anul 1886 inaugurează trecerea de la disputa exterioară la conflictul interior al opiniilor diferite despre legăminte. E.J. Waggoner, un tânăr adventist la acea vreme, are curajul să confrunte opinia tradițională adventă prezentând conducerii bisericii legea din Galateni ca fiind în special legea morală. S-a alcătuit cu ocazia respectivă un comitet format din liderii confesiunii, inclusiv D.M.Canright, care să analizeze argumentele avansate de Waggoner. Implicarea emoțională a conducătorilor era destul de ridicată, deoarece confirmarea poziției adoptată de Waggoner părea să pună la îndoială însăși existența adventismului. În mijlocul discuțiilor, D.M. Canright recunoaște că opinia tradițională este greșită, verifică în mod individual noua sa poziție, iar la scurt timp își cere retragerea din biserica adventistă de ziua a șaptea, atașându-se unei biserici baptiste. Mulți au dat vina pe caracterul nestatornic manifestat anterior de Canright, dar, cu toate că avea slăbiciuni în convingerile sale, factorul decisiv care a cântărit greu în ruptura sa definitivă de adventism a fost noua teologie a legămintelor pe care și-a însușit-o de la Waggoner.

Canright descoperise călcâiul lui Ahile al adventismului: confuzia cu privire la legăminte. Nu numai membrii laici erau neclari în domeniul acesta, chiar conducătorii bisericii acordau mai multă importanță tradiției decât Scripturii. El nu a putut armoniza concepțiile sale legaliste cu noua linie teologică, singura alternativă care i s-a părut valabilă a fost abandonarea Sabatului și a denominațiunii din care făcea parte. Probabil că nici nu a avut ocazia să audă întreaga expunere a lui Waggoner pe tema legămintelor, deoarece s-a retras din comitet înainte studiile să fie finalizate. Ellen White, care a aprobat ulterior teologia legămintelor prezentată de Waggoner, a rămas în biserica adventistă, la fel și mulți alții care au adoptat aceeași opinie. Pasul făcut înainte spre o soteriologie fundamentată biblic, cu toate că recunoștea în multe privințe valabilitatea viziunii protestante despre legăminte, identificând legea din Galateni cu decalogul în special, nu a rezultat în abandonarea sfințirii Sabatului de către adepții noii poziții. Plecarea lui Canright din rândurile bisericii a dezvăluit însă slăbiciuni fundamentale ale soteriologiei adventiste nerezolvate până în momentul prezent.

Dale Ratzlaff confirmă realitatea confuziei existente. El este foarte potrivit pentru a-și exprima opinia, deoarece cunoaște suficient de bine teologia adventă. A fost educat în școlile bisericii adventiste de la primară până la seminar, fiind un adventist din a patra generație. Nu numai că a parcurs un traseu educativ ce i-a oferit ocazia familiarizării cu doctrinele și stilul de viață adventist, cu tipul de religie practicată în biserică, dar a și transmis mai departe educația însușită în toți acești ani, fiind profesor în liceele adventiste timp de 7 ani, iar apoi păstorind 2 biserici adventiste de ziua a șaptea. Dacă biserica ar deține o concepție clară, fundamentată biblic, despre legăminte, Dale Ratzlaff ar fi trebuit să o cunoască și să fie bine întemeiat în ea. Succesul cărții sale dovedește ecoul pe care experiența sa religioasă îl are în inimile a sute de adventiști de ziua a șaptea, o lipsă a unei experiențe autentice creștine.

Marea contribuție a cărții sale stă în evidențierea fisurilor ce există nu numai în teologia tradițională, ci și în practica membrilor bisericii adventiste. O sumară comparație cu Canright va evidenția superioritatea pe care Ratlaff o are în puterea de influență asupra foștilor frați de credință.

Atunci când D.M. Canright a părăsit biserica A.Z.Ș., polemica sa îndreptată anterior spre combaterea teologiei bisericilor protestante a fost orientată spre negarea validității opiniilor propriilor frați. Canright avea la activ multe dispute câștigate în mod argumentativ, iar el a continuat să aplice aceeași metodă și în atacul împotriva adventismului. Educându-și mintea la un nivel intelectual, el combătea strict la nivelul dovezilor logice, al raționamentelor teologice. Adventiștii erau aproape la fel de educați ca și el să reziste la persuasiune, fiind învățați în dezbaterile pe care le-au avut de-a lungul anilor să nu dea curs îndoielilor generate de provocări. Deoarece Canright nu trecea de nivelul strict logic, argumentativ, el nu putea avea o mare influență între adventiști.

Cu totul alta este poziția lui Dale Ratzlaff. El trece dincolo de problema intelectuală, a unui dogmatism rece, iar în această depășire a cadrului de referință strict teologic se află secretul influenței sale. Ratzlaff nu numai că își argumentează teologia, dar explică și consecințele practice ale conceptelor implicate. El dă amănunte despre felul în care idei eronate i-au influențat experiența sa cu Dumnezeu, și în primul rând felul cum a perceput dragostea lui Dumnezeu. În mod real mentalitatea pe care o descrie este comună unei mari părți din adventism, suficient de mulți membri se află într-o cunoaștere incompletă a evangheliei, având la activ o experiență legalistă. După ani întregi de proclamare a îndreptățirii prin credință, efectele sunt sub nivelul eforturilor și mijloacelor investite.

Tiparul religios descris de el există și este împărtășit de mulți membri adventiști. Vechiul Legământ, împreună cu mentalitatea produsă de el, sunt analizate cu acuratețe. Ratzlaff înțelege caracterul bilateral al Vechiului Legământ, diferit de unilateralitatea Noului Legământ. Ca în orice contract, și în Vechiul Legământ susținerea sau anularea lui depind de îndeplinirea angajamentelor ambelor părți care încheie legământul. Dacă unul dintre membri eșuează în a-și îndeplini obligațiile, celălalt participant în contract este eliberat de obligațiile ce-i revin. Dacă un muncitor, de exemplu, nu prestează munca la care s-a angajat, patronul este liber să nu-l plătească. Invers, dacă patronul nu asigură salariul specificat în contract, sau dă faliment, ajungând în incapacitate de plată, salariatul poate să-l dea în judecată pentru neplata salariilor, respectiv poate să refuze să mai presteze munca la care s-a angajat. Ambele părți garantează prin aducerea la îndeplinire a angajamentelor existența contractului. Vechiul Legământ este un contract de acest gen. Eșecul său constă, așa cum observă corect Ratzlaff, în faptul că omul nu poate să îndeplinească cerințele solicitate de lege. Binecuvântările făgăduite sunt date pe baza ascultării de lege, a îndeplinirii angajamentului uman de a respecta în întregime principiile legii. Acest angajament a fost rostit de poporul Israel la Sinai; pe baza lui și a făgăduințelor divine s-a încheiat legământul. Deoarece omul este din fire neascultător de lege, el nu poate din start să îndeplinească cerințele legământului, și astfel existența acestui legământ este compromisă. Vechiul Legământ nu a funcționat și nu poate să funcționeze.

Deoarece unul dintre garanții legământului este ființa umană, relația cu Dumnezeu are un caracter foarte șubred. Având în vedere că în acest legământ nu există făgăduința iertării, ci doar un blestem în caz de neascultare, situația omului este pierdută din toate punctele de vedere. El nu numai că nu poate susține relația inițiată de Dumnezeu, dar la prima abatere, la prima încălcare a angajamentului ascultării de lege, păcătosul primește plata păcatului care este moartea (Rom. 6: 23).. Nu există o a doua șansă, iar el nu poate spera în mila lui Dumnezeu. Harul iertător este dăruit numai în prevederile Noului Legământ, care conține făgăduința iertării divine, împreună cu inima nouă, regenerarea produsă de Duhul Sfânt.

În contrast cu lipsa de eficiență a Vechiului Legământ, Noul Legământ este capabil să refacă și să susțină relația cu Dumnezeu. Cerințele legii Vechiului Legământ au fost îndeplinite prin viața și moartea Domnului Iisus Hristos, iar El reprezintă pe om în stabilirea legământului dintre el și Dumnezeu. Noul Legământ este încheiat între Tatăl și Fiul, jertfa lui Hristos garantând mântuirea omului. Lucrarea încheiată pe cruce a Mântuitorului are rol de garanție, de siguranță a existenței legământului, a dragostei divine revărsate în har, în darul necondiționat al salvării. Păcătosul, care intră în legământ prin credință în moartea ispășitoare a lui Hristos, este sigur de dragostea lui Dumnezeu manifestată în dreptul său, bucurându-se de părtășie cu El. Ceea ce nu putea fi realizat prin prevederile Vechiului Legământ, s-a reușit în Noul Legământ. Vechiul Legământ subminează evanghelia, deoarece ființa umană garantează existența relației cu Dumnezeu, o acțiune care neagă garantarea mântuirii prin lucrarea încheiată a lui Iisus Hristos, reprezentantul omenirii în relația cu divinitatea. Toate aceste realități sunt observate și descrise în mod corect de Dale Ratzaff, împreună cu efectele psihologice produse de ambele tipuri religioase.

Deoarece omul nu știe niciodată dacă a îndeplinit la perfecție obligațiile legământului, în relația de tipul Vechiului Legământ el se află într-o permanentă nesiguranță cu privire la mântuirea sa. Dale Ratzlaff mărturisește că aceasta a fost experiența sa și a multor alți adventiști. El ajunge astfel la punctul sensibil al teologiei advente. Campioni ai perpetuității legii Vechiului Legământ, adventiștii nu au reușit să plaseze legea într-o relație adecvată cu evanghelia. Așa cum afirmă apostolul Pavel, “legea este bună pentru cine o întrebuințează bine” (1 Tim. 1: 8), eroarea nu constă în existența în sine a legii ca dogmă, ci în incapacitatea de a o plasa în raport adecvat cu îndreptățirea prin credință, cu jertfa lui Iisus Hristos. Concepția evreilor din secolul 1, dezvăluită de E. P. Sanders, și care este atacată de Pavel, se regăsește în răspunsul dat de unii teologi adventiști cărții lui Ratzlaff: ascultarea de lege nu este un mijloc de a intra în legământ, de a câștiga mântuirea, ci un răspuns al recunoștinței față de acordarea darului salvării, ascultare care menține pe om în cadrul legământului. Existența acestei concepții descoperă o mentalitate similară cu a evreilor secolului 1, cu toate că 90% este o teologie corectă. O eroare cât de mică în soteriologie are însă efecte distrugătoare: “Puțin aluat face să se dospească toată plămădeala”(Gal. 5: 9). Ratzlaff are o contribuție importantă pe care teologii adventiști ar trebui să o ia în considerare: el pune un diagnostic corect, identificând sursa legalismului existent în biserica AZȘ, și anume, mentalitatea produsă de Vechiul Legământ.

Scriind despre tipul de religie al fariseilor din secolul lui Hristos, Ellen White descrie marea eroare a concepției fariseice, legaliste despre Dumnezeu:

“Atâta timp cât ei se mulțumeau cu o religie legalistă, era cu neputință să ajungă depozitarii adevărului viu al cerului. Ei credeau că e îndestulătoare îndreptățirea lor personală și nu doreau ca ceva ou să fie adus în religia lor. Bunăvoința lui Dumnezeu față de oameni ei nu o priveau ca pe ceva care vine din afară, ci o uneau cu propriul lor merit adus de faptele lor bune”.

Ellen White prezintă în citatul enunțat anterior mentalitatea produsă de Vechiul Legământ: dragostea, manifestată prin acordarea binecuvântărilor este legată, condiționată, unită, de ascultarea de lege. Evreii nu puteau să se folosească și să păstreze binecuvântările lui Dumnezeu, decât dacă îndeplineau angajamentele legământului (Deut. 28). Concluzia lui Ratzlaff este logică: deoarece condiționarea era instituită de Dumnezeu, soluția consta tot într-o inițiativă divină, o acțiune din partea lui Dumnezeu care să schimbe parametrii relației Sale cu oamenii. Noul Legământ introduce o asemenea schimbare, care constă în dispariția condiționării binecuvântărilor de respectarea legii. Pentru a realiza noul cadru, este necesară dispariția sursei condiționării, legea. Singura concluzie logică pentru Ratzlaff este să considere că legea Vechiului Legământ, decalogul, este desființată; autoritatea ei nu trece din punct de vedere temporal dincolo de ispășirea realizată de Hristos.

Dale Ratzlaff neglijează un aspect important atunci când prezintă soluția rezolvării problemei legalismului. Ceea ce scapă atenției lui este faptul că Dumnezeu este sursa condiționării, El este Cel care a proclamat legea pe muntele Sinai. Acțiunea Sa se prezintă ca un paradox, deoarece prin instituirea legii El apare ca inițiator al religiei fariseice. Sanders a provocat o schimbare de mentalitate în rândul teologilor protestanți, dezvăluind, prin studiul scrierilor evreilor ce defineau iudaismul din timpul Noului Testament, faptul că evreii nu au distorsionat revelația divină. Legalismul lor nu era deci o pervertire a unei înțelegeri la origine corectă, ci se găsea în armonie cu adevărul revelat în scrierile Vechiului Testament. Deoarece situația se prezintă astfel, Dumnezeu apare direct responsabil de instituirea îndreptățirii prin faptele legii, fiindcă El a vestit legea pe Sinai și a condiționat binecuvântările Sale de ascultarea de ea.

Am argumentat în lucrarea de față în favoarea interpretării legii prin prisma rolului pe care îl are în legătură cu neprihănirea prin credință. Dale Ratzlaff enunță în cartea sa necesitatea de a privi Vechiul Legământ prin prisma Noului Legământ pentru a-i înțelege semnificația. În perfectă armonie cu acest principiu condiționarea introdusă de lege nu trebuie înțeleasă prin intermediul propriului sistem de referință. Cu toate că legea promite neprihănire celui ce îndeplinește cerințele ei (Gal. 3: 12), scopul divin conținut în formularea ei la Sinai nu a fost de a da neprihănire (Gal. 3: 21). Legea nu poate fi înțeleasă prin propriile declarații, oricât de straniu ar părea această afirmație. Condiționarea binecuvântărilor divine de ascultare nu trebuie înțeleasă exclusiv prin stipulațiile legământului sinaitic. Scopul lui Dumnezeu este găsit doar atunci când declarațiile legii sunt privite în contextul Noului Legământ.

Formulând principiul de mai sus, și anume imposibilitatea de a înțelege scopul lui Dumnezeu atunci când Vechiul Legământ este analizat în cadrul propriu de referință, Ratzlaff scuză adoptarea legalismului de către evrei. El confundă legământul avraamic cu legământul mozaic, cu toate că sesizează diferența dintre ele: cerința legământului avraamic era credința, în timp ce condiția legământului mozaic era ascultarea. Ratzlaff greșește în faptul că nu identifică Noul Legământ cu legământul avraamic, acesta din urmă avându-și împlinirea în Hristos, Sămânța (Gal. 3: 16). Plasând începutul Noului Legământ în era creștină, el exclude posibilitatea ca evreii să fi avut sistemul de referință prin intermediul căruia să înțeleagă Vechiul Legământ. Potrivit concepției lui Ratzlaff, evreii sunt scuzabili în practicile legaliste, deoarece propria lor înțelegere era blocată din lipsă de informații suficiente.

Legea are rol doar atunci când este în relație cu binecuvântările Noului Legământ. Dale Ratzlaff afirmă că există o continuitate între legământul avraamic și legământul sinaitic. Există cu adevărat o continuitate a legămintelor, dar ea se află între legământul avraamic și Noul Legământ, care sunt practic identice, diferind doar în formă, nu și în conținut. Din acest motiv legămintele au o existență paralelă în timp, iar legea a fost dată cu scopul de a conduce pe omul păcătos la credință, la făgăduința Noului Legământ, la Hristos (Gal. 3: 22- 24). Această făgăduință cuprinde moștenirea Împărăției lui Dumnezeu (Gal. 3: 18; 5: 21), împreună cu Duhul Sfânt (Gal. 3: 14). Deoarece nu sesizează identitatea dintre legământul avraamic și Noul Legământ, Dale Ratzlaff nu oferă o explicație plauzibilă rolului legii, legat indiscutabil de făgăduința Noului Legământ.

Reluând în epistola către Romani subiectul făgăduinței făcute lui Avraam, Pavel identifică fundamentul uman al acestui legământ. Ca în orice contract, care are loc între două persoane, ambele părți se implică în mod activ. În cazul de față, legământul avea fundamentul în făgăduința lui Dumnezeu de a acorda darul mântuirii, al moștenirii Împărăției Sale, împreună cu neprihănirea prin credință. Cele două formează o unitate, și sunt acceptate prin același act al credinței. Condiția cerută omului este numai credința. În acordarea darului se pune totuși o condiție: moștenirea se acordă pe baza neprihănirii prin credință (Rom. 4: 13). Nu există o condiționare exterioară făgăduinței, ci interioară ei, care este determinată de propriul conținut. Deoarece făgăduința implică atât moștenirea Împărăției, cât și Duhul Sfânt, neprihănirea prin credință, cele două componente nu pot fi separate. Moștenirea nu poate fi acordată decât dacă păcătosul acceptă și Duhul Sfânt, este de acord să fie regenerat, transformat. Fără renunțarea la păcat și acceptarea neprihănirii prin credință păcătosul nu poate să pretindă dreptul la intrarea în Împărăția eschatologică.

Atunci când legea a fost formulată pe Sinai ea nu a introdus o nouă condiție, ci a fost dată pentru a condamna legalismul (Gal. 3: 21, 22). Starea “sub lege” este echivalentă cu robia păcatului (Gal. 3: 22, 23). A fi sub lege înseamnă a fi condamnat de lege din cauza păcatului, iar orice încercare de a satisface cerințele ei atâta timp cât omul este rob al păcatului devine imposibilă, deoarece legea condamnă orice faptă (Gal. 3: 22; Rom. 3: 19). În același timp ea a fost dată să conducă pe oameni la credința autentică. Aceasta din urmă schimbă statutul omului, el nu se mai află “sub lege”. Deoarece a fi “sub lege” implică atât condamnarea ei cât și robia păcatului, a nu fi “sub lege” înseamnă atât anularea condamnării, cât și eliberarea din robia păcatului. Deoarece păcatul este în esență călcarea legii (1Ioan 3: 4), eliberarea implică ascultarea de lege. Această ascultare nu poate fi realizată decât prin credință, prin Duhul Sfânt care scrie legea în inimă. Pașii logici sunt următorii:

1. Legea cerea ascultare.

Omul este rob al păcatului, incapabil să asculte, fiind condamnat de lege atâta timp cât este rob al păcatului.

Eliberarea din păcat este realizată exclusiv de Duhul Sfânt.

Duhul Sfânt este primit prin credință.

Numai prin credință se primește Duhul Sfânt, care eliberează pe om din păcat și-l aduce la ascultare de lege.

Din cauză că cerințele legii pot fi îndeplinite numai prin credință, scopul ei este acela de a-l conduce pe om la credință. Legea cere credință.

Dumnezeu nu și-a modificat cerințele formulate în legământul avraamic atunci când a proclamat legea pe muntele Sinai. El solicita credință, singurul răspuns adecvat. Orice alt răspuns lasă pe om în starea de rob al păcatului, iar legea era făcută pentru a-l condamna. Eroarea evreilor a constat în a neglija revelația Noului Legământ, a jertfei substituționare care asigura iertarea păcatelor și refacerea legăturii cu Dumnezeu, ruptă în Eden datorită păcatului.

Deoarece sintagma “sub lege” descrie robia păcatului, autoritatea ei depășește limitele stabilite de Ratzlaff. El reduce atât legământul avraamic cât și cel mozaic la națiunea iudaică, înțelegând prin expresia “sub lege” o poziție strict evreiască. Nimeni nu este sub lege, obligat să asculte de toate cerințele ei decât dacă intră în legământul mozaic prin circumcizie. Concepția lui Ratzlaff este contrazisă de universalitatea robiei păcatului, care plasează “sub lege” întreaga umanitate. Toți oamenii sunt robi ai păcatului, condamnați de lege (Rom. 3: 9, 19). Legea la care se face referire este decalogul, identificare cu care este și Ratzlaff de acord. Și din punct de vedere temporal Ratlaff greșește atunci când consideră că legea nu mai are autoritate după jertfa lui Iisus Hristos. Și astăzi oamenii neregenerați sunt robi ai păcatului, “sub lege”. Legea, în totalitatea ei, inclusiv a patra poruncă condamnă și astăzi oamenii aflați în robia păcatului.

Vechiul Legământ nu a fost inițiat de Dumnezeu prin proclamarea legii. Răspunsul omului, făgăduința de a asculta de lege a instituit acest tip de relație (Exod 24: 7, 8). Legea a avut ca scop să îndrepte pe om spre făgăduința Noului Legământ, spre credință (Gal. 3: 22). La fel cum Avraam l-a născut pe Ismael în încercarea de a împlini făgăduința divină prin propriile forțe, la fel Vechiul Legământ este încercarea legalistă de a împlini făgăduința darului mântuirii prin puterea omenească. Vechiul Legământ este o pervertire a Noului Legământ, o utilizare greșită a legii. Prima concluzie a lui Dale Ratzlaff este justă: Vechiul Legământ nu constituie o soluție la problema păcatului. Partea a doua a concluziei sale este greșită: legea lui Dumnezeu nu este identică cu Vechiul Legământ. Pe baza ei evreii au făgăduit ascultare și au instituit Vechiul Legământ, dar utilizarea greșită a legii nu constituie un argument împotriva ei. Mărturia lui Pavel este concludentă:

“Noi știm că legea este bună dacă cineva o întrebuințează bine” (1 Tim. 1: 8)

Este de apreciat atenția pe care o atrage Ratzlaff asupra siguranței mântuirii, a garanției salvării care se află nu în performanța ascultării umane, ci în Iisus Hristos, în lucrarea Sa încheiată prin jertfa de pe cruce. El enunță astfel temelia, realitatea obiectivă a mântuirii. Ratzlaff nu merge însă un pas mai departe, referindu-se la aplicarea beneficiilor jertfei lui Hristos în mod individual, personal. În ceea ce privește acest aspect, legea este criteriul absolut de evaluare. Ea evidențiază robia sau eliberarea din păcat, existența sau lipsa regenerării produse de Duhul Sfânt. Practic ea revelează prezența credinței autentice, sau contrafacerea ei. Nimeni nu poate pretinde a fi salvat atunci când evidența nașterii din nou, ascultarea de lege, este inexistentă în viața lui. Din punct de vedere al siguranței mântuirii, jertfa lui Hristos garantează tuturor acest dar. La nivel individual, al însușirii personale a meritelor morții lui Hristos, legea garantează salvarea, deoarece descoperă existența condiției cerute omului: credința care lucrează prin dragoste. Legea este etalonul final prin care credinciosul își testează credința proprie, și capătă certitudinea aplicării personale a beneficiilor jertfei lui Hristos.

Vechiul și Noul Legământ nu depind atât de mult de perioade istorice de timp, cât de starea omului în raport cu păcatul. Și astăzi, ca și în timpul Vechiului Testament, oamenii pot trăi cu o motivație legalistă, practicând religia Vechiului Legământ. În mod cert însă, această mentalitate nu este generată de existența decalogului ca standard moral. Eroarea provine din plasarea acestuia într-un raport greșit față de credință. Schimbarea introdusă de moartea lui Hristos a constat nu în desființarea legii, ci a condamnării ei. Împreună cu condamnarea este anulată și puterea înrobitoare a păcatului. Omul nu mai este supus păcatului interior, cu toate că, din punct de vedere ontologic natura sa umană a rămas aceeași. Romani 7 descrie consecința jertfei lui Hristos prin intermediul analogiei desfacerii legăturii dintre soți. Primul soț este confundat de Dale Ratzlaff cu legea mozaică, dar există suficiente motive pentru a-l identifica cu natura umană căzută în păcat. Prin intermediul morții lui Hristos omul este eliberat de puterea păcatului ce-și are sediul în corpul uman. În sprijinul acestei interpretări intervine și experiența eliberării din păcatul homosexualității, eveniment produs de credința care recunoaște drept realitate faptul că în Hristos trupul păcatului este recunoscut ca mort, astfel încât credinciosul nu trebuie să se mai simtă condamnat de lege (Rom. 6: 3, 6, 11; 7:4). Cel care relatează această eliberare s-a luptat ani de zile cu acest păcat, însă numai adevărul eliberării de firea pământească, reprezentată de primul soț, a constituit cheia transformării sale.

Dale Ratzlaff pune în contrast eliberarea din robia egipteană cu eliberarea din păcat îndeplinită în Noul Legământ. Pentru el factorul motivator în Vechiul Legământ era ascultarea de un set de legi specifice, în contrast cu Noul Legământ care are ca fundament răspunsul iubirii dat de ființa umană răscumpărării realizată de Hristos. Ratzlaff uită că și la Sinai ascultarea avea aceeași sursă de motivare: eliberarea din Egipt, realizată tot de Hristos (1 Cor: 10: 1-4). Dumnezeu a intenționat întotdeauna ca între El și oameni să existe o legătură bazată pe iubirea Sa (Osea), iubire ce se sacrifică pentru a-l salva pe om. Niciodată El nu a dorit o relație cu legea Sa independentă de Sine, de implicarea Sa în viața omului.

O altă greșeală a lui Ratzlaff constă în idea că legea a fost dată în scopul de a-l feri pe om să păcătuiască. Natura umană este în imposibilitatea de a se abține de la păcat, nimic exterior nu o poate reține să nu fie în rebeliune față de Dumnezeu și legea Sa (Rom. 8: 7, 8). Numai prin sădirea unui principiu interior, prin scrierea legii în inimă de Duhul Sfânt omul poate fi eliberat de păcat (Rom. 8: 3, 4; Evrei 8: 10). Aici Ratzlaff pune sub semnul întrebării atotștiința lui Dumnezeu, care a dat o lege ce nu poate să-l ferească pe om de a mai păcătui. Dumnezeu pare să nu cunoască adevărata robie în care se află omul. O astfel de concluzie contrazice caracterul divin revelat în Scriptură, și nu poate fi susținută .

Trecând la un alt aspect al legămintelor, Razlaff prezintă Noul Legământ ca adoptând stilul principiilor puține, care, în opinia sa sunt net superioare multelor prescripții ale Vechiului Legământ. Noul Legământ își permite să aibă puține principii, deoarece rolul legii de a preciza cum se aplică principiile de bază în situații concrete este luat de Duhul Sfânt. Cu toate că Ratzlaff are dreptate, trebuie ținut cont că Duhul Sfânt nu oferă călăuzire independent de adevărul revelat în Scriptură, a cărui Autor este (2 Petru 1: 21). În lupta creștină Duhul Sfânt se folosește de Biblie (Efeseni 6: 17), iar Hristos a răspuns totdeauna cu “stă scris”(Matei 4: 4, 7, 10). Duhul Sfânt nu înlocuiește revelația anterioară, un standard exterior fiind necesar pentru o viață curată.

Dale Ratzlaff scoate la iveală prin teologia legămintelor un pericol real în care se află orice exeget al Scripturii. Experiența sa dovedește erorile teologice care pot apărea atunci când un adevăr biblic nu este înțeles în context. Poruncile lui Dumnezeu sunt destinate să îndrepte pe om spre credință, spre făgăduințele Noului Legământ, nu pentru a genera un răspuns legalist (Gal. 3: 22-24). Din cauza necunoașterii acestui adevăr, Ratzlaff s-a văzut obligat să abandoneze decalogul, inclusiv Sabatul, considerându-le sursa experienței sale negative în ceea ce privește neprihănirea prin credință. În realitate nu legea mozaică instituie legalismul, ci greșita percepție a rolului lor. Folosirea eronată a unui instrument nu dovedește o deficiență inerentă lui. Legea, care este bună în natura ei nu poate fi blamată din cauza folosirii ei greșite. Plasată în contextul potrivit ea constituie un instrument absolut necesar păstrării credinței autentice, credință ale cărei roade se văd în regenerarea produsă de Duhul Sfânt. Folosită însă în mod greșit, ea devine cel mai mare pericol în calea unei relații de iubire și încredere cu Dumnezeu.

Adventismul sabatarian trebuie să-și reevalueze teologia legămintelor, împreună cu rolul pe care-l acordă legii în relație cu harul, cu neprihănirea prin credință. Impactul pe care îl are cartea lui Dale Ratzlaff, “Sabbath in Crisis”, ar fi fost mult mai redus dacă exista o înțelegere clară a acestui subiect printre teologi, pastori și laici. Teologia legămintelor prezentată de Dale Ratzlaff poate fi combătută prin argumente logice, considerată eronată, repetând procedura pe care el o abordează cu privire la lege, sau poate să îndrepte, ca și legea, spre teologia legămintelor dezvoltată de E.J. Waggoner. Contribuția esențială a lui este evaluată de Ellen White prin cuvintele:

“Dumnezeu prezintă minților unor oameni aleși în mod divin [Jones & Waggoner] perle prețioase ale adevărului, potrivite pentru aceste timpuri. Dumnezeu a recuperat aceste adevăruri din compania erorilor, și le-a plasat în cadrul lor potrivit. […] Iisus Hristos a spus ucenicilor Săi: ‘ Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiți unii pe alții; cum v-am iubit Eu.’ În realitate aceasta era o poruncă veche, care a fost dată în Vechiul Testament, dar care a fost pierdută.”