Teologia Inchinarii Crestine

Teologie

Teologia Inchinarii Crestine

Byadmin ianuarie 1, 2024

CUPRINS

CAPITOLUL I: DEFINIREA ÎNCHINĂRII CREȘTINE

I. 1. INTRODUCERE

I. 2. ÎNCHINAREA CA VENERAȚIE ȘI SLUJIRE

I. 3. ÎNCHINAREA INDIVIDUALĂ ȘI CEA COMUNITARĂ

CAPITOLUL II: TEOLOGIA BIBLICĂ A ÎNCHINĂRII CREȘTINE

II. 1. CADRUL VECHI TESTAMENTAR AL ÎNCHINĂRII INDIVIDUALE

1.1. Cain și Abel

II. 1.1.1. Închinarea acceptată

II. 1. 1. 2. Închinarea neacceptată

II.1.1.3. Sacrificiul unui animal fără cusur

1. 3. Avraam și Isaac

II. 2.1. Închinarea are la bază revelația lui Dumnezeu și credința umană

II. 2. 2. Închinarea are la bază sacrificiul voinței și separarea pentru Dumnezeu

II. 2. 3. Închinarea are la bază binecuvântarea lui Dumnezeu

II. 2. CADRUL VECHI TESTAMENTAR AL ÎNCHINĂRII COMUNITARE

II. 2. 1. Moise și poporul – Rețeta parfumului (Exodul 30:22-38)

II. 2. 2. Neemia și poporul

II. 3. IMPORTANȚA SCRIPTURII ÎN ÎNCHINARE (NEEMIA 8:1-18)

II. 4. CADRUL NOU TESTAMENTAR AL ÎNCHINĂRII INDIVIDUALE

II.4.1. Vameșul și fariseul (Luca 18:10)

II. 4. 1. 1. Importanța smereniei în închinare

II. 4. 2. Mirul turnat pe capul Domnului Isus (Marcu 14:3-11)

II. 4. 2. 1. Actul închinării din dragoste și sacrificiu

II. 5. CADRUL NOU TESTAMENTAR AL ÎNCHINĂRII COMUNITARE

II. 5. 1. Închinarea comunitară a bisericii primare în Faptele Apostolilor

II. 5. 1. 1. Funcția și forma închinării în cadrul primelor adunări creștine

II. 5. 1. 2. Învățătura apostolilor

II. 5. 1. 3. Legătura frățească

II. 5. 1. 4. Frângerea pâinii

II. 5. 1. 5. Rugăciuni

CAPITOLUL III: TEOLOGIA ISTORICĂ A ÎNCHINĂRII CREȘTINE

III. 1. INTRODUCERE

III. 2. TRANZIȚIA BISERICII DE LA PERSECUȚIE LA LIBERTATE

III. 3. NU ȘTIU???

III. 3. 1. Ignațiu al Antiohiei

III. 3. 2. Ciprian din Catargina

III. 3. 3. Ioan Gură de aur

III. 3. 4. Grigore cel Mare

III. 4. REFORMA

III. 4. 1. Martin Luther

III. 4. 2. Jean Calvin

III. 4. 3. Contribuția puritană

III. 5. NU ȘTIU???????

III. 5. 1. Începutul marilor treziri

III. 5. 2. George Witelfield

III. 5. 3. Mișcarea penticostală

III. 5. 4. Mișcarea carismatică

CAPITOLUL IV: TEOLOGIA SISTEMATICĂ A ÎNCHINĂRII CREȘTINE

IV. 1. BAZE DOCTRINARE

IV. 1. 1. Închinarea ca parte a creației

IV. 1. 2. Închinarea ca parte a răscumpărării

IV. 1. 3. Închinarea ca parte a glorificării

IV. 2. SCOPUL ÎNCHINĂRII

IV. 2. 1. Închinarea în relație cu Dumnezeu

a. Unirea

IV. 2. 2. Închinarea în relație cu credincioșii

a. Unitate

b. Părtășie

IV. 2. 3. Închinarea în relație cu necredincioșii

CAPITOLUL V: NU ȘTIU???

V. 1. RAȚIONAMENTUL ȘI SENTIMENTALISMUL ÎN ÎNCHINAREA CREȘTINĂ

V. 1. 1. Tensiune, exagerare și echilibru

V. 1. 1. 1. Introducere

V. 1. 1. 2. Tensiunea din închinarea sentimentală și cea rațională

V. 1. 1. 3. Exagerarea sentimentalismului în muzică și rugăciune

V. 1. 1. 4. Exagerarea raționalismului în evanghelizare și predicare

V. 1. 1. 5. Echilibrul rațiunii și al sentimentelor în închinare

CAPITOLUL VI: BIBLIOGRAFIE

CAPITOLUL i: DEFINIREA ÎNCHINĂRII CREȘTINE

I. 1. Introducere

Închinarea creștină este cea mai mare responsabilitate pe care o are credinciosul născut din Dumnezeu deoarece actul închinării prezintă scopul suprem pentru care a fost creat omul în relație cu divinitatea. Închinarea are la bază revelația lui Dumnezeu și răspunsul credinciosului conform invitației specifice de a aduce închinare. Participarea în închinare este un act al harului în care Dumnezeu îl invită pe credincios să participe la părtășia dumnezeirii. Chemarea este de natură divină, de aceea și răspunsul omului trebuie să fie în raport cu natura lui Dumnezeu descoperită prin sfânta Scriptură. Închinarea creștină nu poate exista fără o chemare divină, iar răspunsul la chemare trebuie să fie în armonie cu revelația lui Dumnezeu, pentru că El este Cel care a creat închinarea și a inițiat părtășia prin închinare.

Relația de închinare dintre om și Dumnezeu a fost întreruptă din cauza neascultării lui Adam, dar a fost restaurată datorită ascultării lui Hristos. Domnul Isus Hristos întruchipează atât chemarea cât și răspunsul prin care omul poate participa din nou în comuniune cu dumnezeirea. Chemarea la mântuire reprezintă darul lui Dumnezeu, iar actul închinării reprezintă răspunsul omului la cine este Dumnezeu și la ceea ce a făcut El.

Dumnezeu a creat închinători pentru că închinarea este în esență părtășia sfântă dintre Creator și creație. Închinarea prezintă o relație inițiată de Dumnezeu, într-o formă pe care numai El o poate face posibilă, slujind astfel funcției care are în vedere răspunsul omului prin reverența, venerarea și ascultarea față de vrednicia dumnezeirii. Realitatea existenței lui Dumnezeu, dorința părtășiei divine și voința slujirii, îl fac pe om să-i dăruiască lui Dumnezeu ceea ce I se cuvine. „Slujirea se naște din reverența și supunerea față de Cel care este vrednic să primească închinarea. Vrednicia Lui devine normă și inspirație pentru închinare”.

William Temple definește închinarea prezentând o relație strânsă care îl face pe om dependent de Dumnezeu, având astfel ,,conștiința trezită de sfințenia lui Dumnezeu, mintea hrănită cu adevărul lui Dumnezeu, mintea curățită de frumusețea lui Dumnezeu, inima deschisă pentru dragostea lui Dumnezeu și voința pusă în slujba planului lui Dumnezeu.”

Omul a fost creat pentru închinare, credinciosul a fost mântuit ca să se poată închina, dar păcătul a afectat funcția și forma închinării adevărate.

Oricât ar încerca oamenii să defineacă închinarea, nu vor reuși să înțeleagă aceată taină pe care numai Dumnezeu o poate descoperi. „Nici o definiție nu pare să exprime în mod adecvat noțiunea de închinare în toată plinătatea ei. Aceasata se explică prin faptul că ea este de natură divină, având o imensă profunzime întocmai ca Dumnezeu.”

I. 2. Închinarea ca venerație și slujire

Termenii cei mai importanți din Sfânta Scriptură care ajută la înțelegerea conceptului biblic de închinare sunt „proskuneo” și „latreuein”. Cuvântul „Proskuneo” este cel mai des folosit pentru a descrie închinarea. Verbul este format din „pros” (spre, către) și „kynein” (a săruta). Acest cuvânt compus face referire la forma de respect sau de adorare pentru cineva superior și exprimă ideea sărutului în semn de cinstire. În funcție de context este folosit și pentru a sugera închinarea ca plecăciune în fața cuiva în semn de respect. Aplecarea ca gest al trupului sau în unele cazuri, aruncare la pământ, este foarte sugestivă, după cum citim în Exodul 4:31 unde poporul Israel se proșterne înaintea cuvântului lui Dumnezeu în semn de reverență și venerație.

Cuvântul „proskuneo” descrie o atitudine interioară de reverență care se concretizează printr-un gest exterior al trupului. Scrierile Vechiului Testament exprimă această atitudine a inimii și acest gest al trupului concretizat prin ideea fundamentală a reverenței și a venerației. Atunci când Dumnezeu I s-a revelat lui Avraam, făcându-i invitația de a intra în parteneriatul divin, acesta a răspuns invitației printr-o formă exterioară de închinare concretizată printr-un gest al trupului: „s-a aruncat cu fața la pământ” (Geneza 17:3). Mai târziu, când Domnul I s-a arătat la stejarii lui Mamre, atitudinea și gestul acestuia arată din nou aceeași reverență și venerație printr-un act de plecăciune până la pământ (Geneza 18:2). Limbajul trupului prezintă printr-un act exterior, închinarea adusă înaintea lui Dumnezeu dintr-o atitudine interioară care surprinde o reacție instinctiuală în semn de reverență profundă.

În cartea Exodul se poate observa din închinarea israeliților o combinație de gesturi ale trupului care exprimă o atitudine interioară a inimii. Limbajul trupului în închinare nu conține o formă fixă, ci mai degrabă o formă instinctivă care slujește funcției de reverență pe care o capătă închinarea în raport cu prezența divină. Atunci când Dumnezeu și-a făcut simțită prezența descoperind mijloacele prin care avea să mântuiască poporul, reacția plină de spontaneitate este văzută ca pe un răspuns la revelație concretizat printr-o formă de închinare care avea ca funcție onorarea lui Dumnezeu.

Poporul a crezut cuvintele și semnele revelate de Domnul prin Moise și ,,s-au plecat și s-au aruncat cu fața la pământ” (Exodul 4:31). Cuvântul „proskuneo” trebuie înțeles în sensul de plecăciune fizică izvorâtă dintr-o atitudine interioară de reverență și venerație, prin care omul răspunde la revelația divină cu privire la cine este Dumnezeu și ce face El. Exemplele în care este folosit cuvântul „proskuneo” nu propun o formă de închinare fixă, ci prezintă funcția închinării izvorâte din atitudinea interioară a inimii, înfăptuită printr-un gest exterior al trupului.

„Cuvântul „ābad”(a sluji), este cea mai generală expresie asociată cu serviciul de cult.” Ca și corespondent al termenului ebraic, cel mai potrivit cuvânt care să exprime slujirea în contextul cultural al închinării creștine, este cuvântul „douleuein”, care înseamnă ,,a sluji ca sclav'”. Deși acest cuvânt exprimă mai mult obligațiile unui rob fără drepturi față de stăpânul lui, totuși este folosit de către traducătorii greci ai Bibliei pentru a descrie obligația credinciosului în slujirea față de Dumnezeu. „În această privință traducătorii au urmat modelul textului ebraic, unde verbul, „ābad”, însoțit de un complement direct, înseamnă a sluji.” În Noul Testament s-a preluat acest cuvânt „douleuein” pentru a exprima închinarea ca slujire între robul credincios și stăpânul Dumnezeu. „Latreuein” este un verb din limba greacă care este ce-l mai des folosit în Noul Testament pentru a exprima îndatoririle pentru serviciul de închinare. Sensul de bază a cuvântului „latreuein” folosit atât în literatura biblică cât și cea seculară este tradus în Septuaginta prin verbul „a sluji”. Acest cuvânt are o semnificație extrem de importantă deoarece comunică ideea închinării ca slujbă preoțească.

Cuvântul ,,proskuneo” arată o închinare vizibilă prin limbajul exterior al trupului ce exprimă o închinare regală înaintea lui Dumnezeu. Cuvântul ,,latreuein” reflectă închinarea ca preoție care trebuie manifestată prin slujirea credinciosului. În concluzie, ceea ce contează cu adevărat este atitudinea interioară a inimii care trebuie dovedită, fie prin gesturi, fie prin fapte de slujire, care să-l întruchipeze pe Isus Hristos vizibil, în viața creștină, atât ca Rege cât și Mare Preot.

I. 3. Închinarea individuală și cea comunitară

Închinarea are două dimensiuni foarte importante care sunt inseparabile: închinarea individuală și închinarea comunitară. Sfânta Scriptură prezintă ambele dimensiuni ca fiind esențiale în viața Bisericii care ,,există pentru a înfăptui în comun, ceea ce fiecare creștin ar trebuie să facă în mod individual”. Închinarea individuală și cea comunitarăproduce adorarea și venerarea dumnezeirii care îi cheamă pe credincioși să slujească singurului Dumnezeu adevărat a cărui vrednicie merită glorificată.

Toate poruncile lui Dumnezeu au la bază închinarea. Prima poruncă și cea mai importantă are în vedere relația personală cu Dumnezeu: „să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu toată puterea ta” (Deuteronom 6:5). Chemarea pe care o face Dumnezeu este personală, de aceea răspunsul la chemare trebuie să fie personal. Închinarea este posibilă numai în cadrul unei relații dintre Dumnezeu și om, de aceea dimensiunea individuală a închinării este esențială pentru transformarea și pregătirea individului. Prin închinarea individuală, credinciosul este invitat la o părtășie personală în care Dumnezeu I se descoperă. Răspunsul credinciosului trebuie să fie în armonie cu lucrarea și caracterul lui Dumnezeu, care are în vedere mântuirea personală a fiecărui păcătos pentru a fi integrat în părtășia comunitară. Teologia vechi testamentară a închinării, pune accent pe această dimensiune individuală, dovedind faptul că Dumnezeu este interesat de individ ca persoană. Închinarea individuală influențează închinarea comunitară fiind astfel indispensabile unai, totuși este folosit de către traducătorii greci ai Bibliei pentru a descrie obligația credinciosului în slujirea față de Dumnezeu. „În această privință traducătorii au urmat modelul textului ebraic, unde verbul, „ābad”, însoțit de un complement direct, înseamnă a sluji.” În Noul Testament s-a preluat acest cuvânt „douleuein” pentru a exprima închinarea ca slujire între robul credincios și stăpânul Dumnezeu. „Latreuein” este un verb din limba greacă care este ce-l mai des folosit în Noul Testament pentru a exprima îndatoririle pentru serviciul de închinare. Sensul de bază a cuvântului „latreuein” folosit atât în literatura biblică cât și cea seculară este tradus în Septuaginta prin verbul „a sluji”. Acest cuvânt are o semnificație extrem de importantă deoarece comunică ideea închinării ca slujbă preoțească.

Cuvântul ,,proskuneo” arată o închinare vizibilă prin limbajul exterior al trupului ce exprimă o închinare regală înaintea lui Dumnezeu. Cuvântul ,,latreuein” reflectă închinarea ca preoție care trebuie manifestată prin slujirea credinciosului. În concluzie, ceea ce contează cu adevărat este atitudinea interioară a inimii care trebuie dovedită, fie prin gesturi, fie prin fapte de slujire, care să-l întruchipeze pe Isus Hristos vizibil, în viața creștină, atât ca Rege cât și Mare Preot.

I. 3. Închinarea individuală și cea comunitară

Închinarea are două dimensiuni foarte importante care sunt inseparabile: închinarea individuală și închinarea comunitară. Sfânta Scriptură prezintă ambele dimensiuni ca fiind esențiale în viața Bisericii care ,,există pentru a înfăptui în comun, ceea ce fiecare creștin ar trebuie să facă în mod individual”. Închinarea individuală și cea comunitarăproduce adorarea și venerarea dumnezeirii care îi cheamă pe credincioși să slujească singurului Dumnezeu adevărat a cărui vrednicie merită glorificată.

Toate poruncile lui Dumnezeu au la bază închinarea. Prima poruncă și cea mai importantă are în vedere relația personală cu Dumnezeu: „să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu toată puterea ta” (Deuteronom 6:5). Chemarea pe care o face Dumnezeu este personală, de aceea răspunsul la chemare trebuie să fie personal. Închinarea este posibilă numai în cadrul unei relații dintre Dumnezeu și om, de aceea dimensiunea individuală a închinării este esențială pentru transformarea și pregătirea individului. Prin închinarea individuală, credinciosul este invitat la o părtășie personală în care Dumnezeu I se descoperă. Răspunsul credinciosului trebuie să fie în armonie cu lucrarea și caracterul lui Dumnezeu, care are în vedere mântuirea personală a fiecărui păcătos pentru a fi integrat în părtășia comunitară. Teologia vechi testamentară a închinării, pune accent pe această dimensiune individuală, dovedind faptul că Dumnezeu este interesat de individ ca persoană. Închinarea individuală influențează închinarea comunitară fiind astfel indispensabile una de cealaltă. Chemare pentru închinarea individuală se face de către Dumnezeu pentru a sluji în unitate împreună cu ceilați care au același scop comun. „Poporul Său să fie una în credință, în dragoste și în câștigarea lumii pentru El.”

Încă de la începutul creației, Dumnezeu are în vedere închinarea comunitară, prin faptul că Adam nu a rămas singur, ci a primit o soție pentru a trăi împreună în comunitatea închinării. Planul lui Dumnezeu avea în vedere nu numai individul ca persoană ci și persoanele ca o comunitate unită cu scopul de a aduce închinare. „Dumnezeu prezintă nevoia de relație dintre oameni și asigură comunitatea care are ca implicație relația oamenilor cu Dumnezeu având ca scop închinarea”. În istoria Vechiului Testament Dumnezeu și-a format un popor cu care a făcut un legământ pentru ca el să fie un popor sfânt. Prin închinarea comunitară credincioșii sunt invitați la o părtășie comună, în unitate, formând „o împărăție de preoți și un neam sfânt” (Exod 19:6). Oamenii au fost creați pentru a fi o comunitate care să aducă lui Dumnezeu o închinare comunitară în unitate și părtășie cu divinitatea.

CAPITOLUL II: TEOLOGIA BIBLICĂ A ÎNCHINĂRII CREȘTINE

II. 1. Cadrul vechi testamentar al închinării individuale

1.1. Cain și Abel

Comuniunea sfântă din grădina Eden a fost afectată de păcatul neascultării care a produs despărțirea omului de Dumnezeu prin moartea spirituală. Aceasta este începutul tragediei universale care a afectat întreaga creație datorită neascultării omului de porunca lui Dumnezeu. Prin păcatul lui Adam, închinarea perfectă nu mai putea fi adusă de omul imperfect. Consecința păcatului a afectat închinarea, pentru că omul creat pentru a se închina, a nesocotit cuvântul lui Dumnezeu. Închinarea trebuie să fie în conformitate cu ascultarea de Dumnezeu, de aceea nu există închinare adevărată dacă nu este potrivită cu adevărul lui Dumnezeu care oferă poruncile prin care omul alege să fie, sau nu, un închinător adevărat.

Suveranitatea lui Dumnezeu descoperită prin dragostea necondiționată față de om, a adus la cunoștința umanității planul de răscumpărare prin care se poate reface comuniunea pierdută. Dumnezeu a promis răscumpărarea prin făgăduința unui răscumpărător care avea să nimicească păcatul prin jertfa de sânge care satisface atât dreptatea cât și dragostea lui Dumnezeu. Adam a răspuns prin credință la această făgăduința divină, numind-o pe soția lui Eva ,,mama tuturor celor vii” (Geneza 3:20), cu speranța că viața v-a birui moartea prin sămânța femeii care v-a zdrobi capul șarpelui. Această promisiune divină prefigurează biruința lui Hristos la cruce, acolo unde Isus a suferit pentru a învige moartea. Binecuvântarea a venit în urma răspunsului prin credință la promisiunea lui Dumnezeu, drept urmare Adam și Eva au dat naștere prin minunea procreerii la primii copii care au existat pe pământ.

Cain și Abel reprezintă perpetuarea promisiunii lui Dumnezeu și binecuvântarea credinței lui Adam prin care conform promisiunii divine, avea să fie trimis un răscumpărător. Sfârșitul comuniunii perfecte dintre Dumnezeu și oameni, este urmat de începutul planului de răscumpărare prin care omul era responsabil să-și continuie viața afectată de păcat prin credința în Cuvântul lui Dumnezeu. Deși comuniunea perfectă a fost întreruptă, totuși închinarea a rămas un factor important în planul lui Dumnezeu de mântuire.Sfârșitul închinării perfecte din grădina Eden, este continuat cu începutul închinării ce trebuia redescoperită prin ascultarea de poruncile divine. Ceea ce a produs sfârșitul închinării a continuat a fi condiția pentru redescoperirea închinării, aceasta fiind ascultarea de cuvântul lui Dumnezeu. Mărturia celor doi frați prezintă două tipuri de închinare individulă: închinarea acceptată de Dumnezeu și cea neacceptată.

II. 1.1.1. Închinarea acceptată

Sfânta Scriptură prezintă jertfa pe care a adus-o Abel ca fiind o închinare acceptată la care Dumnezeu a privit cu plăcere, spre deosebire de jerfa lui Cain (Geneza 4:4-5). Motivul pentru care jertfa lui Abel a fost acceptată de Dumnezeu a fost atitudinea interioară a inimii, dovedită prin actul credinței: ,,prin credință a adus Abel lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât a lui Cain” (Evrei 11:4). Abel a avut credință în Dumnezeu, iar conform sfintei Scripturi, ,,credința vine în urma auzirii” (Romani 10:17). Actul de credință nu poate veni decât după ce este revelat Cuvântul lui Dumnezeu, iar omul este responsabil să răspundă în conformitate cu adevărul. Ascultarea de Dumnezeu produce credința în Dumnezeu, de aceea se poate înțelege că Abel a răspuns la revelația lui Dumnezeu, constituind astfel închinarea acceptată. Credința în promisiunea lui Dumnezeu a venit în urma auzirii, drept urmare cei doi frați au primit revelația divină cu privire la cele întâmplate în grădina Eden. Spre deosebire de Cain, Abel a păstrat modelul închinării prin jertfa unui animal, conform exemplului pe care l-a oferit Dumnezeu în grădina Eden. Atunci când Adam și Eva s-au ascuns, în rușinea păcatului și a goliciunii, Dumnezeu le-a făcut haine de pielea unor animale care au fost jertfite (Geneza 3:21).

Forma închinării a fost introdusă de Dumnezeu prin jertfa animalelor. Această formă nu este foarte clar explicată în scena jertfirii animalelor din grădina Eden, dar totuși o importanță deosebită pe care omul trebuia s-o înțeleagă și s-o practice pentru a putea aduce închinarea adevărată înaintea lui Dumnezeu. Mai târziu omul avea să înțeleagă potrivit revelației, forma și funcția jertfei în închinare. Funcția jertfei prezintă o acoperire temporară a păcatelor până la împlinirea făgăduinței unui răscumpărător, iar forma jertfei prezintă pedepsirea păcatelor prin moarte. Având în vedere funcția și forma jertfei care făcea posibilă închinarea omului înaintea lui Dumnezeu, a fost nevoie de revelația divină care a descoperit oamenilor modul prin care omul păcatos se poate apropia de Dumnezeu pentru a-i aduce o închinare acceptată. „Dumnezeu i-a dat instrucțiuni lui Adam și familei lui cu privire la apropierea de El, iar versetul indică faptul că a fost un sacrificiu de sânge.” Această formă de închinare prin jerfă, a fost revelația divină prin care s-a inițiat închinarea pe care Dumnezeu o acceptă. Domnul a privit cu plăcere spre Abel și jertfa lui (Geneza 4:1), nu datorită unui favoritism în ce privește personalitatea și ocupația lui Abel, ci datorită ascultării prin credință în urma acceptării revelației divine cu privire la jertfă.

Datorită contextului căderii în care Dumnezeu i-a căutat pe oameni, le-a acoperit goliciunea rușinii și le-a revelat făgăduința mântuirii, se poate înțelege funcția închinării care avea în vedere restaurarea părtășiei pierdute.

II. 1. 1. 2. Închinarea neacceptată

Jerfa lui Cain a venit dintr-o atitudine interioară care nu putea aduce închinare lui Dumnezeu. Din conversația pe care o are Cain cu Dumnezeu se poate observa o atitudine nepotrivită pentru închinare, de aceea Cain este confruntat și avertizat cu privire la păcatul din inima lui. Necredința lui Cain în închinare a fost dovedită prin atitudinea lui: ,,s-a mâniat foarte tare și i s-a posomorât fața” (Geneza 4:5). Atitudinea interioară a influențat închinarea care nu a fost acceptată de Dumnezeu. Motivul pentru care jertfa lui Cain n-a fost plăcută lui Dumnezeu avea în vedere ascultarea de porunca lui Dumnezeu. Conform avertismentului divin, Cain a nesocotit din nou cuvântul lui Dumnezeu și a acționat condus de mânie. În loc să-și recunoască starea de păcat și să primească îndemnurile lui Dumnezeu, aducând astfel o închinare plăcută, Cain a ales să împlinească voia celui rău care l-a condus la prima crimă. Necredința lui Cain se observă prin răspunsul lui la întrebarea lui Dumnezeu: „Unde este fratele tău Abel?” (Geneza 4:9). Răspunsul mincinos dovedește necredința în cuvântul lui Dumnezeu și neîncrederea în suveranitatea Lui. „Nu știu. Sînt eu păzitorul fratelui meu?” (Geneza 4:9).

Scriptura îl prezintă pe Cain ca fiind primul născut, primul care a adus jerfa lui Dumnezeuși primul criminal care și-a omorât fratele. Din cauza necredinței care vine în urma neascultării de cuvântul lui Dumnezeu, Cain a devenit primul om căruia nu i-a fost acceptată închinarea. Planul lui Dumnezeu de răscumpărare avea în vedere jertfa de sânge prin care oamenii pot primi iertarea după cum mărturisește Scriptura: ,,fără vărsare de sânge nu este iertare” (Evrei 9:22). Acest adevăr a fost revelat încă din grădina Eden atunci când Dumnezeu sacrifică un animal pentru a acoperi rușinea păcatului. Forma pe care Dumnezeu a stabilit-o prin jertfa unui animal, slujea ca funcție în răscumpărarea omului pentru refacerea părtășiei pierdute. Orice formă de închinare care nu se supune funcției pe care Dumnezeu o stabilește, se sfârșește cu păcatul neascultării, de aceea revelația cuvântului sfânt este fundamentală pentru închinarea individuală pe care Dumnezeu o acceptă.

Intenția omului pentru închinare nu este suficientă pentru ca ea să fie acceptată. Cain nu a răspuns la revelația lui Dumnezeu cu privire la închinarea plăcută și a adus o jerfă despre care Dumnezeu nu vorbise încă. Neascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu a produs o atitudine de răzvrătire care a făcut ca închinarea să fie neacceptată și nepotrivită. Deși intenția pentru închinare a fost bună, totuși neascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu a produs o atitudine interioară care a afectat închinarea adevărată. Asta s-a întâmplat și cu Cain care a avut intenția de a se închina, dar relația dintre funcția și forma închinării lui, a dus la o închinare greșită.

II.1.1.3. Sacrificiul unui animal fără cusur

Închinarea lui Abel a avut în vedere ascultarea de cuvântul lui Dumnezeu care a dovedit credința în Dumnezeu. Răspunsul la revelația divină dintr-o atitudine interioară dovedită prin supunere și ascultare, a lăsat mărturia unei închinări acceptate de Dumnezeu. Ascultarea de instrucțiunile divine, a făcut din Abel un închinător adevărat care s-a încrezut în Dumnezeu, pe când neascultarea lui Cain a dovedit o încredere în inventivitatea umană, umbrită de consecința păcatului. Credința lui Abel în jertfa unui animal fără cusur, a demonstrat înțelegerea clară a consecinței păcatului și a nevoii de iertare pentru restabilirea comuniunii cu Dumnezeu prin închinare. Funcția închinării lui Abel a arătat o stare de adorare și venerare față de Cel care a făgăduit restaurarea comuniunii prin jertfă. El a conștientizat gravitatea păcatului în lumina dreptatății lui Dumnezeu, și iertarea păcatului în lumina dragostea divine, aducând astfel o închinare individuală acceptată.

Dragostea sfântă a instaurat iertarea, descoperind astfel forma prin care Dumnezeu își va împlini promisiunea răscumpărării și anume sacrificiul. Această formă nu a fost stabilită de oameni, ci Dumnezeu le-a descoperit-o încă din grădina Eden, atunci când s-a vărsat sânge pentru prima dată în istoria omenirii. Orice neascultare de porunca lui Dumnezeu produce despărțire, datorită caracterului sfânt al dreptății divine. Dragostea lui Dumnezeu a fost arătată prin faptul că s-a apropiat de omul căzut în păcat, dorind restaurarea comuniunii care poate fi posibilă numai prin jertfa satisfăcătoare a dreptății dumnezeiești.

Abel a sacrificat din oile întâi născute ale turmei lui, pentru că el a înțeles faptul că forma de închinare slujește funcției pe care Dumnezeu a instaurat-o. Această formă avea să fie introdusă atât în închinarea individuală cât și cea comunitară, arătând spre făgăduința divină care a fost împlinită în jertfa Fiului lui Dumnezeu, care s-a adus ca jerfă, o singură dată pentru răscumpărarea tuturor păcatelor. Jertfa are ca formă de închinare sacrificiul prin vărsare de sânge, iar ca funcție, ea arată realitatea păcatului și nevoia de iertare pentru restaurarea comuniunii dintre Dumnezeu și oameni.

Necredința și neascultarea au produs o închinare neacceptată. Cain a adus ca jertfă mâncare din roadele pământului (4:3) deși Dumnezeu a blestemat pământul din cauza neascultării lui Adam. Forma de închinare prin jerfa de mâncare din roadele pământului a fost intenția lui Cain și nu a lui Dumnezeu. Funcția închinării avea ca scop apropierea omului păcătos de Dumnezeu prin jerfă de sânge, iar forma aleasă de Cain nu slujea funcției stabilite. Odată cu darea legii, prin revelație divină, jertfa de mâncare avea să fie acceptată, pentru că Dumnezeu a cerut-o la momentul stabilit de El, dar până atunci, orice abatere de la indicațiile divine, afecta închinarea acceptată de Dumnezeu.

Închinarea are la bază revelația, de aceea omul nu se poate închina dacă nu răspunde după voia divină, în termenii propuși de Dumnezeu, la momentul stabilit de El. În exemplul lui Cain, forma greșită a afectat funcția închinării, la fel cum neascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu a afectat atitudinea cu care ar fi trebuit să vină în închinare. Prin exemplul lui Cain și Abel, se poate face distincție între închinarea acceptată și cea neacceptată de Dumnezeu. Închinarea adevărată nu poate fi adusă oricum. Credinciosul trebuie să se gândească la aceste două exemple, să înțeleagă necesitatea revelației divine pentru închinare, să accepte ceea ce Dumnezeu stabilește pentru închinare și să răspundă conform cerințelor și așteptărilor divine, pentru ca astfel închinarea să fie adevărată, acceptată și plăcută lui Dumnezeu.

1. 3. Avraam și Isaac

Avraam este un erou al credinței, numit și tatăl tuturor credincioșilor (Romani 4:11) pentru că exemplul lui de închinare individuală prezintă o „relație personală cu Dumnezeu, bazată pe cunoașterea și dragostea Dumnezeului veșnic și atotputernic”. Închinarea lui Avraam prezintă răspunsul prin credință la revelația lui Dumnezeu, care scoate în evidență suveranitatea divină și responsabilitatea umană în închinare. Nu poate exista o închinare sfântă dacă nu există mai întâi o chemare divină, de aceea dragostea lui Dumnezeu este descoperită prin inițiativa divinității de a-l căuta pe om, pentru a-i oferi o chemare divină pentru închinare sfântă. Omul nu se poate închina dacă nu răspunde prin credință la revelația lui Dumnezeu, de aceea închinarea izvorăște dintr-o relație personală cu divinitatea în care Dumnezeu își descoperă voia divină, pentru ca omul să o poată împlini printr-o atitudine interioară de venerare și ascultare.

Dacă nu ar fi existat o chemare divină, Avraam ar fi rămas un idolatru pentru tot restul vieții. Ascultarea de porunca divină cu privire la testul credinței lui Avraam, a binecuvântat generații întregi. Totuși dacă nu ar fi existat o poruncă din partea lui Dumnezeu, atunci Avraam nu ar mai fi fost privit ca fiind un erou al credinței ci dimpotrivă, mărturia lui ar fi fost încadrată în rândul ucigașilor. Ascultarea față de porunca divină a produs o închinare plină de sacrificu care a demonstrat dragoste mai presus de oameni, credință mai presus de voință și speranță mai presus de moarte.Exemplul de închinare individuală a lui Avraam, prezintă importanța revelației lui Dumnezeu în închinare și responsabilitatea omului de a răspunde prin credință pentru sacrificiul voinței personale în favoarea voii divine.

II. 2.1. Închinarea are la bază revelația lui Dumnezeu și credința umană

Dumnezeu l-a chemat pe Avraam, i-a poruncit să părăsească casa lui și să plece spre țara făgăduită. Înainte să I se descopere Dumnezeu, el se închina altor dumnezei (Iosua 24:2), dar chemarea divină l-a scos din păcatul idolatriei, pentru a sluji Dumnezeului adevărat. Înainte ca Avraam să poată aduce o închinare adevărată, a fost nevoie de revelația divină prin care el a înțeles faptul că există doar un singur Dumnezeu suveran și o singură cale pentru închinare.

Dumnezeu este cel care i-a inițiativa de a se revela lui Avraam. Fără revelația divină, nu ar fi existat mărturia închinării individuale. Importanța revelației în închinare este esențială pentru ca omul să poată răspunde în conformitate cu voia divină și nu conform voinței personale. Răspunsul lui Avraam la revelația lui Dumnezeu este mărturia puternică a credinței care a produs ascultarea și încrederea în promisiunea divină. ,,Revelația lui Dumnezeu a cerut un răspuns prin ascultare care a demonstrat de multe ori credința lui Avraam în închinarea adevărată”. Atunci când Dumnezeu l-a chemat pe Avraam și i-a cerut să-l aducă pe fiul promis ca jertfă, el a răspuns prin credință, iar credința aceasta a dus la o ,,încredere neclintită în lucrurile nădăjduite și o puternică încredințare” (Evrei 11:1), în cuvântul lui Dumnezeu.

Relația personală pe care o avea Avraam cu Dumnezeu a fost dovedită prin ascultarea și credința în promisiunea divină. Avraam știa cine este Dumnezeu și avea încredere că El va împlini promisiunea făcută, chiar cu prețul jertfei lui Isaac. Deși nu înțelegea această poruncă, totuși a avut credința care i-a dat puterea să se încreadă în promisiunea divină. El a crezut că Dumnezeu îl poate învia din morți pe Isaac, pentru a-și împlini legâmântul făgăduit (Evrei 11:17-19). Acest test al credinței a rămas ca o mărturie puternică a închinării individuale pe care o dorește Dumnezeu. „Credința nu este testată cu adevărat, decât atunci când Dumnezeu cere ca omul să îndure ceea ce este de neîndurat, să facă ceea ce pare a fi nerezonabil și să aștepte ceea ce pare imposibil.” Dacă Dumnezeu nu i-ar fi poruncit să-l aducă pe Isaac ca jertfă, atunci Avraam ar fi fost acuzat de tentativă de ucidere. Orice act de închinare care nu are la bază revelația lui Dumnezeu, produce o încercare eșuată de închinare. Din cauza păcatului, omul și-a pierdut capacitatea de a aduce o închinare sfântă, de aceea este nevoia ca Dumnezeu să caute pe om și să-i ofere indicații cu privire la închinarea adevărată pe care El o dorește.

II. 2. 2. Închinarea are la bază sacrificiul voinței și separarea pentru Dumnezeu

Sacrificiul face parte din închinarea acceptată de Dumnezeu, de aceea lepădarea de sine este prima jertfă pe care omul trebuie s-o aducă în închinare. Voința omului a fost infectată din cauza păcatului, de aceea este nevoie de lepădare și separare pentru apropierea de Dumnezeu. Înaintea ca Avraam să-și sacrifice fiul iubit, a trebuit mai întâi să-și sacrifice voința personală. Atunci când Isaac s-a născut potrivit cu făgăduința divină mult așteptată, Dumnezeu i-a pus credința lui Avraam la încercare, poruncindu-i să-l aducă pe singurul fiu ca jertfă de închinare înaintea lui Dumnezeu. Răspunsul lui Avraam a arătat lepădarea de sinele care trebuia sacrificat pentru închinare. Dis de dimineață el a început pregătirile pentru închinarea la care Dumnezeu l-a chemat. Voia lui Dumnezeu era mai presus de voia lui personală, iar pentru ca ele să nu intre în conflict, Avraam a crezut pe Dumnezeu și această credință i-a dat puterea să-și sacrifice voința personală. „Închinarea implică costuri considerabile pe care credinciosul trebuie să le plătească pentru a pregăti o închinare adevărată care să aducă plăcere și glorie lui Dumnezeu. Sacrificiul implică costuri și închinarea adevărată se arată a fi ceva costisitor”. Închinarea nu este ieftină, ea necesită întotdeauna un preț care trebuie plătit prin credința în revelația lui Dumnezeu și sacrificiul voinței personale.

Avraam a luat pe Isaac și pe cele două slugi și au plecat spre muntele Moria. Când au ajuns aproape de locul stabilit de Dumnezeu, el s-a separat de slujile sale pentru a continua drumul către închinare (Geneza 22:5). Închinarea individuală pe care Avraam trebuia s-o aducă lui Dumnezeu a avut la bază separareade orice l-ar fi putut impiedica sau opri din închinare. Probabil că Avraam nu ar fi fost lăsat să-l aducă pe Isaac ca jertfă, de aceea, el a hotărât ca nimeni și nimic să nu influențeze închinarea individuală care avea în vedere ascultarea de porunca lui Dumnezeu. Această mărturie a credinței lui Avraam prezintă adevărul fundamental al închinării care are l-a bază sacrificul voinței și separarea de orice și orcine poate împiedica închinarea adevărată. Diavolul va încerca prin diferite forme să-l împiedice pe credincios să aducă o închinare după voia lui Dumnezeu. El este ispititorul care urăște adevărul de aceea toate încercările lui vor avea ca țintă adevărata închinare. Credinciosul trebuie să se separe de orice stă în calea voii lui Dumnezeu și să aducă o închinare adevărată conform intrucțiunilor primite prin revelația divină.

II. 2. 3. Închinarea are la bază binecuvântarea lui Dumnezeu

Dumnezeu l-a oprit pe Avraam și nu l-a lăsat să-l jertfească pe Isaac demonstrând astfel că El poartă de grijă. Jertfa ascultării pe care a adus-o Avraam a fost primită înaintea lui Dumnezeu care a răsplătit închinarea prin binecuvântare: „’Pe Mine însumi jur’, zice Domnul ’pentru că ai făcut lucrul acesta și n-ai cruțat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, te voi binecuvânta foarte mult’ ” (Geneza 22:16-17).

Dumnezeu l-a testat pe Avraam și l-a pregătit pentru ca să-l poată binecuvânta. Închinarea după voia lui Dumnezeu, aduce binecuvântare peste închinători adevărați. Dumnezeu a demonstrat din nou adevărul cu privire la planul Său care nu se schimbă, dar care aduce binecuvântarea în urma ascultării dovedite prin credință. El a așezat pe Avraam într-o stare după voia Lui, pentru ca la timpul potrivit să-l poată binecuvânta. Pentru că Avraam a ascultat de poruncile lui Dumnezeu (v. 18), aducând astfel o închinare plăcută, el a fost răsplătit prin binecuvântarea divină: ,,te voi binecuvânta foarte mult și-ți voi înmulți sămânța și anume: ca stelele cerului și ca nisipul de pe țărmul mării și sămânța ta va stăpâni cetățile vrăjmașilor ei. Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânța ta, pentru că ai ascultat de porunca mea” (Geneza 22:17-18).

Închinarea adevărată are la bază revelația lui Dumnezeu și răspunsul omului prin credință. Pentru ca închinarea să fie după voia lui Dumnezeu, ea trebuie să conțină sacrificiul voinței personale în favoarea dorinței divine, iar pentru aceasta este necesară separarea de orice poate afecta închinarea. Comuniunea dintre Dumnezeu și om are ca răsplată binecuvântarea omului în urma închinării.

Forma de închinare pe care a dorit-o Dumnezeu a fost specificată încă de la început. Dumnezeu i-a revelat lui Avraam forma prin care el va aduce închinare și anume prin jertfirea lui Isaac. Funcția închinării prezintă planul lui Dumnezeu în vederea mântuirii și are două implicații: una personală și una specială. Implicația personală îl privește pe Avraam care a trecut testul credinței, aducând o închinare plăcută Domnului. Implicația specială arată spre jertfa lui Isus Hristos. Dumnezeu a intervenit și a oprit jertfirea lui Isaac, care avea ca funcție testul credinței, dar la cruce, unde Isus Hristos a fost adus ca jertfă, Dumnezeu nu a mai intervenit. Funcția jerfei lui Isus are ca scop răscumpărarea omenirii din păcat pentru a intra din nou în comuniunea sfântă a închinării adevărate.

Forma închinării lui Avraam a slujit funcției care a avut un scop precis, stabilit de Dumnezeu și anume testul credinței. Dumnezeu nu l-a mai testat pe Avraam folosind aceeași formă, ci El a folosit forme diferite care au avut ca funcție închinarea adevărată, dovedită prin credință și ascultare. Această închinare adevărată aduce onoare lui Dumnezeu și binecuvântare omului.

II. 2. Cadrul vechi testamentar al închinării comunitare

II. 2. 1. Moise și poporul – Rețeta parfumului (Exodul 30:22-38)

Promisiunea lui Dumnezeu cu privire la binecuvântarea lui Avraam a început să se împlinească în poporul Israel care a fost ales pentru legământul divin prin care avea să fie adusă răscumpărarea oamenilor. Prin Moise a început pregătirea poporului Israel pentru a deveni o națiune sfântă și o împărăție de preoți care să slujească Dumnezeului adevărat. Prezența divină care s-a descoperit și a locuit în mijlocul evreilor a făcut din acesta un popor deosebit care trebuia pregătit pentru a aduce închinare lui Dumnezeu.

Cartea Exodul oferă detalii cu privire la sanctuarul în care Dumnezeu trebuia să locuiască în mijlocul poporului pentru a primi închinarea. Moise a implicat poporul în pregătirea sanctuarului, colectând materiale deosebite: metale prețioase, mirodenii, untdelemn, pânzeturi fine, pietre prețiose, etc. Acest sacrificiu material al poporului, avea să pregătească casa lui Dumnezeu pe pământ. Toate indicațiile pe care Dumnezeu le-a descoperit lui Moise, arată intenția divină de a locui în mijlocul poporului pentru a primi închinarea comunitară.

Din toate indicațiile pe care Dumnezeu le descoperă lui Moise, se va face referire la tămâia care trebuia preparată după rețeta sfântă dată de însuși Dumnezeu pentru scopul unic al închinării comunitare. Tămâia reprezenta o imagine a închinării comunitare pe care Dumnezeu i-a revelat-o lui Moise. Indicațiile specifice poruncite de Dumnezeu prezintă rețeta tămâiei care trebuia folosită în exclusivitate pentru închinare. „Tămâia reprezintă un simbol al închinării în Scripturi, datorită parfumului care se înalța spre cer pentru Dumnezeu”. Slujba tămâierii trebuia îndeplinită pe altarul de aur de către preoți în fiecare zi, dimineața și seara. Preoții nu aveau voie să folosească tămâia în scopuri personale, de aceea Dumnezeu a oferit toate indicațiile care trebuiau respectate cu strictețe. În cazul în care cineva din popor nu respecta porunca lui Dumenzeu și îndrăznea să folosească tămâia în afară închinării, era nimicit (Exodul 30:37). Aroma parfumului era pentru Dumnezeu, de aceea era interzisă folosirea parfumului în alte scopuri sau în alte locuri, decât pe altarul de aur. Poporul trebuia să privească acest parfum ca fiind sfânt înaintea lui Dumnezeu, iar pentru o înțelegere mai clară a restricțiilor folosirii lui în alte scopuri, este păstrată în Scriptură mărturia fiilor lui Aron, care nu au neglijat instrucțiunile lui Dumnezeu cu privire la folosirea tămâiei, fiind pedepsiți cu moartea (Levitic 10).

„Funcția tămâiei care era arsă pe altar, făcea lucrarea de dăruire pentru Dumnezeu, de aceea avertismentul a fost foarte strict: tămâia trebuia folosită doar pentru închinare și nu pentru uzul personal”.

Altarul de aur și tămâia reprezintă un simbol al rugăciunilor care se înalță către Dumnezeu. Interpretarea aceasta este justificată de mai multe texte biblice care prezintă imaginea rugăciunii în raport cu parfumul tămâii. David prezintă în psalmul 141 ritualul închinării și face referire la tămăia arsă pe altar ca find rugăciunea înaintea lui Dumnezeu: ,,ca tămâia să-mi fie rugăciunea mea înaintea Ta și ca jertfa de seară să fie ridicarea mâinilor mele” (Psalmul 141:2). ,,Deși David nu era în slujba dedicată preoților ca să ardă pe altar tămâia, totuși el îl roagă pe Dumnezeu să-i primească rugăciunile, potrivit cu imaginea tămâii care reprezintă rugăciunile în templu.”

Pasajul din Evanghelia după Luca, prezintă mai clar acest simbol al rugăciunii, atunci când este prezentat Zaharia era în slujba tămâierii templului: ,,pe când slujea Zaharia înaintea lui Dumnezeu după obiceiul preoției, a ieșit la sorț să intre și să tămâieze templul Domnului. În ceasul tămâierii, toată mulțimea norodului se ruga afară” (Luca 1:8-11). Zaharia se ruga în templu, iar atunci când se arată îngerul Domnului, primește confirmarea faptului că rugăciunea i-a fost ascultată (v. 13). Timpul pentru tămâiere este prezentat ca fiind momentul pentru rugăciune în care oamenii se rugau, iar preotul mijlocea pentru ei. Simbolul tămăierii prezintă rugăciunile care se înalță către tronul lui Dumnezeu așa cum este descris și în viziunea apostolului Ioan în cartea Apocalipsa cu privire la cei douăzeci și patru de bătrâni care se închinau având potire de aur, pline cu tămâie, simbolizând rugăciunile sfinților (Apocalipsa 5:8; 8:3-4).

Închinarea comunitară trebuie să fie făcută în ascultare de Cuvântul lui Dumnezeu care oferă indicațiile prin care se poate intra în comuniunea sfântă. Orice încălcare a poruncilor lui Dumnezeu, distruge închinarea adevărată, iar acolo unde nu este comuniune cu Dumnezeu, nu poate exista decât păcat și consecința lui. Închinarea aparține în exclusivitate lui Dumnezeu, de aceea orice încercare de a folosi închinarea în alte scopuri, a fost pedepsită în sfânta Scriptură pentru ca prin aceste exemple, credincioșii să înțeleagă faptul că închinarea are în vedere adorarea și venerarea lui Dumnezeu.

Forma pe care Dumnezeu a descoperit-o poporului a trebuit să se identifice cu lucrurile de pe pământ pentru ca preoții să facă slujba închinării care reprezintă „chipul și umbra lucrurilor cerești, după poruncile primite de Moise” (Evrei 8:1-9). Legea cu toate poruncile pe care Dumnezeu le-a dat poporului pentru a-L consacra în închinare, sunt ,,umbra bunurilor viitoare și nu înfățișarea adevărată a lucrurilor” (Evrei 10:1), de aceea funcția acestora este slujită de forma pe care Dumnezeu a descoperit-o. Toate aceste forme au funcționat până când Dumnezeu a trimis pe Isus Hristos, Marele Preot care a satisfăcut pe deplin dreptatea divină împlinind lucrarea de consacrare a poporului pentru închinare adevărată.

II. 2. 2. Neemia și poporul

Reconstruirea zidurilor Ierusalimului reprezintă lucrarea la care a fost chemat Neemia. Înțelepciunea și pregătirea lui l-a calificat pentru a fi un lider care să adune poporul pentru a reface zidurile dărâmate. Deși experiența îl califica pentru a fi un lider în fruntea poporului, totuși în capitolul 8, Neemia chemă un alt slujitor calificat și înzestrat cu darul special de a sluji poporului prin cuvântul lui Dumnezeu. Neemia a fost cel care a strâns poporul pentru închinare, dar el a chemat pe Ezra, pentru a conduce închinarea comunitară. O astfel de atitudine arată participarea comună în închinare, unde fiecare credincios este chemat să slujească potrivit cu darurile înzestrate de Dumnezeu pentru aduce închinare. Viața lui Ezra era la dispoziția lui Dumnezeu și aceasta datorită închinării individuale care îl pregătea să conducă închinarea comunitară: „Ezra își pusese inima să adâncească și să împlinească legea Domnului și să învețe pe oameni în mijlocul lui Israel, legile și poruncile” (Ezra 7:10).

Modelul de închinare comunitară din cartea Neemia are ca fundament cuvântul lui Dumnezeu care oferă descoperirea închinării transformatoare. Închinarea produce transformarea credincioșilor, de aceea Cuvântul lui Dumnezeu este fundamentul închinării, pentru că el cercetează, descoperă și transformă. ,,Citirea Scripturii din capitolul 8, actul rugăciunii din capitolul 9, urmat de angajamentul comunității din capitolul 10, prezintă un model de închinare comunitară, care trebuie luat în considerare atunci când comunitatea se adună pentru a aduce închinare lui Dumnezeu. „Neemia și Ezra au pus Cuvântul lui Dumnezeu în viața poporului”, aducând astfel o trezire spirituală în mijlocul poporului Israel, datorită cuvântului care a fost citit, explicat și aplicat.

II. 3. Importanța Scripturii în închinare (Neemia 8:1-18)

Sfânta Scriptură este fundamentală în închinarea comunitară, deoarece puterea cuvântului lui Dumnezeu poate produce o trezire spirituală care să pregătească poporul pentru o închinare transformatoare. Lucrarea lui Dumnezeu a început în inima poporului care dorea să asculte cuvântul lui Dumnezeu, de aceea întreg poporul s-a adunat ,,ca un singur om” (Neemia 8:1), pregătit să asculte cuvântul din partea Domnului. Dorința poporului de a-l cunoaște pe Dumnezeu a produs un interes față de cuvântul scris care reprezintă revelația divină. Cartea Legii a dat tonul închinării comunitare, iar întreg poporul s-a înfățișat cu o atitudine de reverență înaintea lui Dumnezeu, împlinind astfel poruncile care le-au fost explicate de către slujitorii cuvântului.

Adunarea poporului era alcătuită din bărbați și femei suficienți de maturi ca să înțeleagă cuvântul care le era citit (v. 2). Ezra a adus cartea înaintea adunării pregătite să asculte legea lui Dumnezeu care conținea Tora (cele cinci cărți ale lui Mosie), fundamentul legilor religioase și cel al legilor civile pe care Dumnezeu le-a revelat direct lui Moise. Atunci când Ezra a deschis cartea legii, tot poporul s-a ridicat în cinstea lui Dumnezeu, sugerând astfel că erau pregătiți să primească Cuvântul. Această atitudine interioară de reverență și adorare față de Dumnezeu, a fost exteriorizată prin poziția trupului care avea ca scop închinarea.

După ce a deschis cartea, Ezra a binecuvântat pe Dumnezeu, iar poporul, ridicând mâinile, a afirmat binecuvântarea, rostind cuvintele: „Amin” (8:6). După ridicarea mâinilor (simbolul binecuvântării lui Dumnezeu care locuiește în ceruri), poporul „s-a închinat înaintea Domnului și s-a plecat cu fața la pământ” (v. 6) în semn de reverență față de Dumnezeu. „Reverența față de Scriptură și devotamentul de a petrece jumătate de zi pentru ascultarea cuvântului citit, arată faptul că adunarea nu se închina cărții, ci se închinau Domnului care a vorbit prin cartea legii.” Slujitorii cuvântului aveau rolul de a le explica și de a arăta înțelesul mesajului divin pentru ca adunarea să poată răspunde prin închinare la cuvântul lui Dumnezeu.

Poporul a înțeles mesajul divin, iar efectul cercetării a produs o trezire spirituală concretizată prin pocăința poporului. Sfințenia lui Dumnezeu îi convinge pe oameni de prezența păcatului, iar apoi le oferă iertarea prin care pot aduce închinare. În contextul închinării comunitare a poporului Israel, ,,bucuria Domnului” (v. 10) reprezintă protecția poporului de judecata lui Dumnezeu, de aceea Neemia încurajează poporul să sărbătorească cu bucurie, ziua închinată Domnului. „Bucuria Domnului este tăria credincioșilor, iar consecința reînnoirii produce experiența bucuriei pe care Dumnezeu o oferă credincioșilor ascultători.”

Închinarea poporului a fost acceptată iar binecuvântarea lui Dumnezeu a produs transformarea poporului datorită cuvântului lui Dumnezeu care a fost folosit în închinare. După citirea și explicarea cuvintelor din cartea Legii, mintea și inima poporului au fost pregătite pentru a se supune poruncilor lui Dumnezeu. Poruncile pe care le-au găsit scrise în cartea Legii au deschis mintea poporului, le-a umplut inima de bucurie și i-a îndemnatla ascultare. În timp ce Ezra citea din cartea Legii, poporul a fost luminat de mesajul lui Dumnezeu cu privire la sărbătoarea corturilor. Vestea aceasta s-a răspândit în toate cetățile din Ierusalim, iar întregul popor a continuat închinarea comunitară construind corturile după cum au găsit scris în cartea Legii. Toată adunarea a ascultat de cuvântul lui Dumnezeu și a locuit în corturile construite în cinstea Domnului. Ascultarea și obediența poporului față de poruncile din Lege, au venit dintr-o înțelegere clară și dintr-o inimă plină de bucurie (Neemia 8:7). Această închinare comunitară a continuat toată săptămâna timp în care poporul asculta Cuvântul în fiecare zi.

Închinarea comunitară a produs trezirea spirituală a poporului datorită Cuvântului divin care a fost pus deasupra voinței umane. Voința poporului s-a supus voii divine, iar ascultarea de cuvântul lui Dumnezeu a produs o închinare transformatoare. Mintea, inima și voința s-au supus revelației divine, arătând prin aceasta importanța scripturilor în închinare.

II. 4. Cadrul nou testamentar al închinării individuale

II.4.1. Vameșul și fariseul (Luca 18:10)

În concepția evreilor, fariseul reprezenta persoana religioasă care se afla în slujba lui Dumnezeu, iar vameșul reprezenta persoana nereligiosă care se afla în slujba romanilor, principalul dușman al poporului evreu. Conform contextului social și religios, fariseul era cel mai respectat, pe când vameșul era cel mai disprețuit. Această pildă prezintă o antiteză între fariseul fățarnic și vameșul smerit. Datorită poziției sociale care este pusă în contrast cu poziția religioasă, fariseul fățarnic și vameșul smerit reprezintă o contradicție de termeni din perspectiva celor care ascultau cuvintele Domnului Isus. Această gândire a fost corectată de Isus prin mustrarea celor care credeau că forma închinării exterioare este mai importantă decât funcțiaînchinării interioare. Această pildă prezintă o realitate a închinării deoarece funcția închinării interioare stabilește forma închinării exterioare.

Pilda lui Isus Hristos era de interes pentru ascultători, în mod special pentru fariseii care erau implicați în slujba închinării la Templu, de aceea „Templul a fost un loc public în care oamenii veneau pentru a aduce jertfe și pentru a primi învățătură, dar în același timp era și un loc pentru devoțiuni private”. Atunci când a fost construit templul lui Solomon, Dumnezeu a promis că rugăciunile aduse în casa lui Dumnezeu vor fi ascultate dacă poporul ,,se va smeri și va căuta să se abată de la căile rele” (2 Cronici 7:14). Era ceva obișnuit pentru farisei să meargă la templu să se roage, dar nu se poate spune același lucru și despre vameși, deoarece ei erau disprețuiți și marginalizați de întreg poporul. „Vameșii erau considerați trădători de țară, antinaționali, iar alături de prostituate, constituiau pătura cea mai de jos a societății, în Israel. Aceștia erau marginalizați, nepermițându-li-se accesul în lumea bună, mai ales în prezența fariseilor și învățătorilor Legii.”

II. 4. 1. 1. Importanța smereniei în închinare

Atitudinea pe care a avut-o vameșul în închinarea de la templu arată starea inimii după voia lui Dumnezeu. Fariseul avea faptele bune cu care se lăuda, dar vameșul avea faptele rele de care se pocăia, iar închinarea pe care Dumnezeu a acceptat-o nu ia în considerare faptele ci atitudinea interioară în închinare. Exemplul vameșului demonstrează faptul că Dumnezeu nu este impresionat de faptele exterioare, ci apreciază atitudinea interioară a inimii care indică caracterul închinării.

Vameșul nu și-a măsurat neprihănirea după standardul celorlalți oameni, așa cum a făcut fariseul, ci a înțeles că nu-și poate măsura neprihănirea decât după standardul divin. Această realitate a produs în inima lui o smerenie care a condus la închinarea acceptată de Dumnezeu. „Vameșul nu s-a gândit despre sine ca fiind un păcătos dintre mulți alții, ci păcătosul care nu merită nimic de la Dumnezeu. Domnul Isus amintește celor care ascultau pilda de faptul că smerenia și pocăința sunt esențiale pentru închinarea acceptată. Dumnezeu înalță pe cel care se smerește și îl smerește pe cel care se înaltă, iar realitatea arată că în ciuda prejudecăților omenești, vameșul a plecat acasă socotit neprihănit”.

Rugăciunea fariseului a început cu o atitudine de mulțumire la adresa lui Dumnezeu, dar conținutul rugăciunii arată o starea de mulțumire personală datorită autosuficienței de sine. Starea inimii, plină de mândrie l-a făcut pe fariseu să disprețuiască pe cei din jurul său și să se gândească la meritele lui și nu ale lui Dumnezeu. Cu toate că fariseul fățarnic a avut o intenție bună de a merge la templu pentru a se închina, totuși închinarea individuală nu era îndreptă către Dumnezeu. Cele două modele de închinare sunt contrastate de atitudinea inimii la care Domnul Isus face referire atunci când prezintă rugăciunea fariseului și vameșului. Fariseul este prezentat ca stând în picioare având o atitudine care era mai mult îndreptate spre oamenii din jur decât spre Dumnezeu. La polul opus este prezentat vameșul care era atât de afectat și convins de starea păcătoasă în care se afla, încât nici nu îndrăznea să ridice ochii spre cer. Atitudinea inimii se putea observa din limbajul trupului care arăta smerenie și pocăință. El a înțeles cine era Dumnezeu, de aceea nici nu îndrăznea să ridice ochii spre cer, din cauza păcatelor lui, dar cu toate aceastea vameșul recunoștea că are nevoie disperată de iertare. Această stare de regret în care vameșul se lovește cu pumnii în piept, o regăsim la cruce, atunci când „norodul care văzuse cele întâmplate, s-a întors bătându-se în piept” (Luca 23:48). Evanghelistul Luca este singurul scriitor care folosește această imagine, iar înțelegerea acestui limbaj al trupului atinge un aspect important al pocăinței care scoate în evidență regretul pe care îl poate avea cineva după ce este confruntat cu realitatea păcatului. În închinare omul trebuie să-și pregătească atât inima cât și mintea pentru a simți și a înțelege realitatea prezenței sfinte a lui Dumnezeu care îndeamnă la pocăință datorită conștientizării păcatului. Închinarea vameșului arată reverența față de Dumnezeu, printr-o atitudine de smerenie și o nevoie reală de iertare printr-o rugăciune de pocăință. Dumnezeu va înălța pe cel care se smerește în așa fel încât faptele vor arăta dragostea față de Dumnezeu și nu dragostea față de sine.

II. 4. 2. Mirul turnat pe capul Domnului Isus (Marcu 14:3-11)

Adorarea lui Isus Hristos este o prioritatea în închinare. El este „mai presus de orice domnie, de orice stăpânire, de orice putere, de orice dregătorie și de orice nume care se poate numi” (Efeseni 1:21), de aceea închinarea înaintea Lui trebuie să devină o prioritate în viața credinciosului. Întreagă Scriptură îl prezintă pe Isus Hristos ca fiind creatorul și răscumpărătorul omenirii care s-a descoperit oamenilor ca fiind singurul Dumnezeu. Prioritatea tuturor credincioșilor în închinare trebuie să aibă la bază slujirea și adorarea Domnului Isus Hristos cu orice preț.

Evanghelistul Marcu prezintă, un episod din viața Domnului Isus care are o semnificație deosebit de importantă în ce privește închinarea individuală. În această relatare ne sunt prezentați ucenicii, împreună cu Isus care au fost invitațila o masă festivă în casa lui Simon leprosul. În timp ce erau la masă, a venit o femeie care „avea un vas de alabastru cu mir de nard curat, foarte scump” (Marcu 14:3) și pe care l-a turnat pe capul lui Isus. Funcția și forma acestui act avea în vedere dragostea jertfitoare față de Isus Hristos care avea să fie pregătit pentru îmormântare așa cum se cuvenea unui Rege. Deși acest act al închinării a izvorât dintr-o atitudine interioară plină de dragoste și sacrificiu, el a avut un rol deosebit de important datorită semnificației pe care a dat-o Domnul Isus: „Ea a făcut tot ce a putut; Mi-a uns trupul mai dinainte, pentru îngropare” (Marcu 14:8). Forma acestei închinări nu este rezultatul unei porunci, sau vreunui ritual ce trebuia respectat, ci un act voit al funcției închinării care avea în vedere, dragostea jertfitoare față de Isus.

Forma închinării a slujit funcția și prin aceasta închinarea femei s-a încheiatcu o atitudine de reverența și adorarea față de Domnul Isus Hristos, regele Universului. Ca răspuns la această închinare, mărturia acestei femei a fost păstrată și comemorată în bisericile creștine. O închinare care a fost criticată de ucenici, dar acceptată și apreciată de Domnul Isus, a rămas pe paginile scripturii ca fiind o lucrarea unică de pregătire a morții Mântuitorului și un exemplu de dragoste și sacrificiu în adorarea lui Dumnezeu.

II. 4. 2. 1. Actul închinării din dragoste și sacrificiu

Închinarea femeii a șocat pe toți cei care erau la masă împreună cu Isus, deoarece forma închinării era neobișnuită și irelevantă din perspectiva omenească. „Ea avea în mână un vas de alabastru cu mir de nard, un parfum extrem de costisitor. Parfumul de nard pur era extras din frunzele uscate ale plantei care creștea numai în anumite zone din regiunea munților Himalaia”. Pentru a cumpăra cantitatea de parfum pe care a adus-o femeia, un om ar fi trebuit să muncească un an de zile. Atunci când ea a intrat în camera unde erau bărbați la masă, a luat vasul și l-a spart. Femeia ar fi pututsă folosească doar o cantitate mică de parfum, dar reacția ei a venit dintr-o inimă plină de dragoste și sacrificiu, folosind astfel întreaga cantitate pe trupul Domnului Isus. Acest parfum nediluat s-a împrăștiat în toată camera fiind dovada unei jertfe costisitoare de un miros plăcut. Deși această formă era una neobișnuită, totuși Domnul Isus a acceptat-o și a apreciat-o datorită funcției pe care o căpătase închinarea. Domnul Isus nu a cerut să fie slujit în felul acesta, dar cu toate acestea, forma închinării care a izvorât dintr-o atitudine sinceră de adorare, a slujit funcției închinării fiind astfel acceptată și apreciată de Domnul Isus. Actul închinării care a fost făcut din dragoste și sacrificiu arată funcția ce trebuie să fie slujită de orice formă a închinării având scopul de a-l pune pe Dumnezeu în centrul adorării.

Cei care erau martori la închinarea femeii au fost indignați și au criticat această formă de închinare care din perspectiva lor era o risipă. Din perspectiva lui Dumnezeu actul era o formă de închinare acceptată care arăta adorare și o dragoste plină de sacrificiu față de Isus Hristos. Femeia și-a sacrificat averea pentru a se închina Domnului, primind critici din partea celorlalți, dar atitudinea ei arăta o dragoste care depășește orice prejudecată. Adorarea lui Isus era scopul suprem al închinării, de aceea ea nu a risipit nimic, ci mai degrabă a investit în favoarea Domnului Isus. Cei care criticau actul de închinare au devenit imediat sensibili la cei nevoiași, gândindu-se la ce s-a risipit pe trupul Domnului Isus. Critica era îndreptată și către Isus Hristos care a permis atâta risipă pe un singur om, când s-ar fi putut investi pentru ajutorarea multor săraci. Motivele ascunse ale celor prezenți s-au concretizat într-o critică vizibilă, pe când motivele ascunse ale femeii s-au concretizat printr-o închinare vizibilă.

Închinarea adevărată vine dintr-o atitudine de dragoste care este gata să sacrifice totul pentru Dumnezeu. Această închinare poate stârni multe critici din partea oamenilor, dar în același timp va aduce multe binecuvântari spirituale cu o semnificație deosebită în lucrarea de slujire.

Ceea ce pentru unii a fost o risipă, pentru Domnul Isus a fost închinare de aceea actul închinării a fost acceptat și apreciat. Isus a venit în apărarea femeii și a spus că ceea e a făcut ea este ceva frumos (v. 6). A fost nevoie de interpretarea actului de închinare care a descoperit lucrarea minunată la care femeia a fost chemată prin slujba închinării pline de dragoste și sacrificiu. Domnul Isus intepretează actul închinării și explică ceea ce a făcut această femeie din dorința sinceră de a-și arăta devotamentul față de Dumnezeu. Interpretarea divină a îmbrăcat dorința sinceră într-o lucrare unică și specială care a rămas un exemplu minunat înregistrat în sfânta Scriptură. Închinarea femeii i-a oferit oportunitatea să facă o lucrare mai mare decât a înțeles-o pe moment, de aceea Domnul Isus îi corectează pe cei care o criticau și nu înțelegeau forma închinării. În suveranitatea lui Dumnezeu, această femeie a ales să se închine Domnului Isus, fără să știe lucrarea minunată pe care avea s-o înfăptuiască. Cuvintele Domnului Isus Hristos oferă o înțelegere clară și spirituală a funcției pe care o avea închinarea.

Momentul dinaintea morții Mântuitorului trebuia pregătit cum se cuvine unui rege, de aceea slujirea femeii a anticipat moartea și învierea Regelui. Această femeie este singura persoană din întreaga Evanghelie aduce onoare regelui Isus Hristos, de aceea mărturia ei a rămas pe paginile scripturii ca un exemplu de închinare individuală. Închinarea plină de dragoste și sacrificiu a fost identificată cu mesajul Evangheliei proclamat în întreaga lume de-a lungul istoriei. Printr-un act al închinării izvorât dintr-o atitudine plină de dragoste și sacrificiu, Domnul Isus a identificat această lucrare ca fiind proclamarea Evangheliei prin mărturia unei închinări acceptate de Dumnezeu.

II. 5. Cadrul nou testamentar al închinării comunitare

II. 5. 1. Închinarea comunitară a bisericii primare în Faptele Apostolilor

Pentru o înțelegere corectă a închinării în cartea Faptele Apostolilor, este important de precizat încă de la început faptul că această carte cuprinde o perioadă unică de tranziție de la vechiul legământ la noul legământ. Această perioadă include ziua de naștere a Bisericii, când Duhul lui Dumnezeu a coborât peste ucenici conform promisiunii Mântuitorului și a dat o nouă revelație cu privire la închinarea comunitară, care marchează începutul Bisericii pe pământ. Închinarea comunitară avea să capete o funcție înnoită de revelația lui Dumnezeu. Perioada de tranziție avea să fie acceptată treptat, prin revelații divine care să confirme „trecerea de la sinagogă la biserică, de la lege la har; de la sfinții Vechiului Testament la cei ai Noului Testament; de la grupurile de credincioși iudei la biserica formată dintre iudei și neamuri, care toți sunt una în Hristos.”

Creștinii au continuat să meargă la templu chiar și după naștere Bisericii în Ierusalim. În curțile templului erau organizate diferite întâlniri unde se dădea învățătură (Fapte 5:12) și se proclama mesajul evangheliei lui Isus Hristos (Fapte 4:2). Templul era un loc al revelației în concepția apostolilor, până când Pavel a primit o nouă revelație divină care l-a chemat afară din templu pentru a merge la neamuri (Fapte 17:16-33). Templul trebuia să fie casa de rugăciune unde era adusă închinarea lui Dumnezeu, dar odată cu nașterea Bisericii, a devenit un loc al persecuției (Fapte 21:27-30), în care creștinii erau prigoniți și pedepsiți pentru învățătura Domnului Isus Hristos. Biserica a fost condusă treptat spre închinarea pe care o dorește Dumnezeu și care nu trebuia să fie adusă doar la Templu. Acest adevăr a fost prezentat de Domnul Isus Hristos în întâlnirea pe care a avut-o cu femeia samariteancă, atunci când s-a restabilit adevărata închinare care trebuie făcută în duh și în adevăr: „Vine ceasul când nu vă veți închina Tatălui, nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim. (Ioan 4:21). Promisiunea lui Isus Hristos a fost împlinită o dată cu nașterea Bisericii la sărbătoarea Rusaliilor atunci când a fost inaugurată mărturia bisericii în mijlocul oamenilor prin semne și minuni. Închinătorii adevărați puteau să se închine lui Dumnezeu în orice loc prin Duhul Sfânt.

Această taină a fost descoperită prin faptul că trupul credincioșilor devenise templul în care locuiește Duhului Sfânt (1 Corinteni 6:19), oferind astfel libertatea oricărei forme de închinare care la bază funcția închinării adevărate revelate în Cuvântul lui Dumnezeu.

II. 5. 1. 1. Funcția și forma închinării în cadrul primelor adunări creștine

În Faptele Apostolilor, Luca prezintă un portret al închinării comunitare care arată viața spirituală a bisericii primare. Biserica nou născută în Ierusalim, avea ca activitate spirituală o închinare comunitară în care credincioșii ,,stăruiau în învățătura apostolilor, în legătura frățească, în frângerea pâinii și în rugăciuni” (Fapte 2:42). Forma aceasta de închinare prezintă slujba duhovnicească plăcută lui Dumnezeu care provine din lucrarea de răscumpărare a Domnului Isus Hristos. Spre deosebire de închinarea vechi testamentară care avea o formă specifică – dictată de Dumnezeu – această formă nou testamentară este liberă și spontană datorită lui Isus Hristos care a împlinit prin jertfa de la cruce, standardul dreptății divine. El a împlinit pe deplin legea vechi testamentară, pentru ca funcția închinării comunitare să aibă ca scop apropierea credincioșilor de Dumnezeu, după cum spune și scriitorul epistolei către Evrei: ,,cu o inima curată, cu o credință deplină, cu inimile stropite și curățite de un cuget rău și cu trupul spălat cu apă curată (Evrei 10:22). Funcția închinării nou testamentare a deschis ,,o cale nouă și vie” (Evrei 10:19), prin care toți credincioși au acces la Dumnezeu prin Duhul Sfânt. Forma este dictată de funcția închinării care acoperă fiecare aspect al vieții în ascultare de Cuvântul lui Dumnezeu: ,,deci fie că mâncați, fie că beți, fie că faceți altceva, să faceți totul pentru slava lui Dumnezeu” (1 Corinteni 10:31).

Închinarea comunitară nou testamentară nu stabilește o anumită formă de închinare care să aibă loc într-o anumită perioadă, într-un anume loc, într-o ordine stabilită – o astfel de închinare slujește mai degrabă oamenilor și nu lui Dumnezeu. Funcția închinării comunitare are la bază modelul de închinare al bisericii primare care nu stabilește o formă precisă, ci mai degrabă descoperă funcția închinării comunitare care are ca scop sfințirea credincioșilor în relație cu sfințenia lui Dumnezeu.

II. 5. 1. 2. Învățătura apostolilor

Primii creștini erau dedicați și preocupați de închinarea comunitară având ca element pricipal în închinare revelația lui Dumnezeu prin mesajul apostolilor. ,,Toți împreună erau nelipsiți de la templu în fiecare zi” (v. 44), deoarece acolo auzeau învățătura apostolilor care reprezenta un aspect esențial al închinării comunitare. Dumnezeu vorbea prin apostoli, de aceea lucrarea de învățătură a fost fundamentală pentru dezvoltarea bisericii primare care avea nevoie de Cuvântul lui Dumnezeu. Domnul Isus arată importanța cuvântului divin atunci când este ispitit de Satan în pustie: ,,omul nu trăiește numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4:4). Acest adevăr era o realitate în viața de închinare a credincioșilor, de aceea era important ca mesajul lui Dumnezeu să fie transmis prin sfinții apostoli, pentru ca biserica să aibă un fundament biblic al închinării creștine.

David Peterson subliniază importanța învățăturilor apostolice în închinarea comunitară a bisericii primare sugerând faptul că ,,principala lor activitate era învățătura apostolică care avea autoritate, deoarece era învățătura Domnului comunicată prin apostoli în puterea Duhului. Centralitatea învățăturii apostolice pentru viața primelor comunități creștine evidențiază cuvântul Domnul Isus ca fiind elementul central în comuniunea autentică cu Dumnezeu. El este mijlocul prin care Dumnezeu însuși comunică cu poporul Său și îl păstrează într-o relație corectă cu Sine.” Acestă activitate a bisericii primare, constituie un model pentru bisericile de astăzi care au pierdut din vedere importanța cuvântului lui Dumnezeu în închinarea comunitară. ,,Dumnezeu a intenționat ca biserica să fie locul în care cuvântul Lui să fie proclamat și explicat” de aceea închinarea trebuie să fie în conformitate cu voia lui Dumnezeu descoperită prin revelația sfintelor scripturi.

Închinarea credincioșilor era ancorată în cuvântul lui Dumnezeu și nu în sentimente înșelătoare. Ei primeau cuvântul cu toată râvna și cercetau scripturile în fiecare zi, ca să vadă dacă ce li se spunea era adevărat (Faptele Apostolilor 17:11). O astfel de atitudine v-a redescoperi închinarea comunitară pe care biserica a pierdut-o din cauza neglijării Cuvântului divin. Pentru ca închinarea comunitară să aibă putere transformatoare și să producă trezire spirituală, este nevoie de învățăturile sfintelor scripturi care sunt de folos să învețe, să mustre, să îndrepte, să ofere înțelepciune în neprihănire, pentru ca echiparea credincioșilor să producă o închinare desăvârșită. O astfel de închinare îi va pregăti pe oamenii lui Dumnezeu să fie destoinici pentru orice lucrare bună (2 Timotei 3:16-17).

Acest model de închinare comunitară care are la bază Cuvântul lui Dumnezeu, îi învață pe credincioși să devină închinători adevărați după cum dorește Tatăl (Ioan 4:23) și îi zidește pentru a deveni prin Isus Hristos „un lăcaș al lui Dumnezeu, un templu Sfânt” (Efeseni 2:22, 21).

II. 5. 1. 3. Legătura frățească

Termenul din limba greacă ,,κοινωνία– koinonia”, se referă la armonia părtășiei dintre credincioșii care aveau același scop. Această părtășie era influențată de o dragostea în acțiune care era exprimată prin împărtășirea binecuvântărilor materiale. ,,Participarea comunitară în Cristos, duce inevitabil la o părtășie reciprocă între membrii comunității creștine (1 Ioan 1:3)”, iar această mărturie a fost vizibil demonstrată în viața bisericii primare care binecuvăntată de Dumnezeu în urma închinării comunitare la care participau credincioșii. Textul din Fapte 2:42 prezintă împărtășirea binecuvântărilor materiale care era o dovadă vizibilă a dragostei lui Hristos: ,,toți cei ce credeau, erau împreună la un loc și aveau toate de obște (koina): își vindeau ogoarele iar averile și banii îi împărțeau între toți, după nevoile fiecăruia” (Faptele Apostolilor 2:42). Legătura frățească era parte din transformarea credincioșilor care participau în închinarea comunitară, drept urmare, această părtășie arată comuniunea sfântă care are la bază dragostea lui Dumnezeu. O dragoste în acțiune v-a produce legătura frățească la care Dumnezeu îi cheamă pe credincioși pentru a aduce închinarea comunitară care unește și împlinește promisiunea restaurării relației dintre Dumnezeu și oameni.

Motivația principală care arată această legătură frățească constă în descoperirea dumnezeiască a tainei care a fost ținută ascunsă, dar care a fost descoperită prin Evanghelia lui Isus Hristos. Biserica reprezintă taina lui Hristos care a fost descoperită sfinților apostoli și prooroci, prin Duhul Sfânt (Efeseni 3:5) și care arată faptul că toți credincioșii sunt fii ai lui Dumnezeu prin credința în Hristos Isus (Galateni 3:20). El reprezintă legătura frățească care a unit pe toți credincioșii într-un singur trup și anume biserica (Coloseni 1:24, Romani 12:5). „Credincioșii sunt împreună în părtășie cu Dumnezeu pentru că au fost făcuți parteneri ai naturii divine. Credincioșii sunt împreună în părtășie cu Fiul pentru că viața și suferințele Lui au stabilit o simpatie comună între El și ei. Credincioșii sunt împreună în părtășie cu Duhul pentru că El locuiește în fiecare dintre credincioși.”Această unitate dintre credincioși a fost rezultatul lucrării lui Dumnezeu care i-a unit pe toți creștinii în trupul lui Hristos.

Dovada acestei legături duhovnicești a fost vizibilă printre credincioșii bisericii primare pentru ca legătura dintre frați să rămână un model pentru închinarea comunitară a bisericii.

În această „koinonia” pe care Dumnezeu a revelat-o în biserica nou născută, credincioșii răspund la cuvântul divin care îi îndeamnă la o închinare comunitară, concretizată prin împărtășirea binecuvântărilor materiale dar și spirituale. Stăruința în această părtășie îndeamnă credincioșii la o închinare care arată dragostea și reverența față de Dumnezeu. Relația de dragoste dintre frați trebuie să fie dovedită prin fapte care arată legătura frățească în Isus Hristos. Cu alte cuvinte, această legătură spirituală pe care făcut-o Domnul Isus este dovedită de credincioșii care își vindeau ogoarele și averile pentru nevoile fiecăruia (Faptele Apostolilor 2:45). Contextul social al bisericii primare a fost prielnic pentru a scoate în evidență nevoia de ajutorare a celor săraci ca o dovadă a dragostei dintre frați. Apostolul Ioan prezintă dragostea față de Dumnezeu, exprimată prin dragostea față de fratele său: „Cine are bogățiile lumii acesteia și vede pe fratele său în nevoie și își închide inima față de el, cum rămâne în el dragostea lui Dumnezeu? Cine nu iubește pe fratele său, pe care-l vede, cum poate să iubească pe Dumnezeu pe care nu-l vede?” (1 Ioan 3:16-17, 4:20). Această închinare comunitară este o mărturie vizibilă a dragostei lui Dumnezeu în credincioșii care mărturisesc înaintea tuturor oamenilor ,,înțelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu după planul veșnic pe care l-a făcut în Hristos Isus” (Efeseni 3:10-11).

Părtășia reprezintă o funcție a închinării ca răspuns la cuvântul lui Dumnezeu. Legătura frățească este ,,descrisă de entuziasmul credincioșilor care demonstrează printr-o închinre comună, o împărtășire a bunurilor materiale. Credincioșii arătau vizibil unitatea lor în Isus Hristos prin serviciul de închinare unde fiecare era considerat frate și soră”. Toți cei care cred în Domnul Isus, intră în părtășie cu dumnezeirea și cu ceilalți credincioși care împreună împărtășesc viața veșnică. Închinarea comunitară este slujba duhovnicească pe care biserica o are de îndeplinit pe pământ. Ea este poruncită de Dumnezeu în cartea Evrei, pentru ca nimeni să nu neglijeze această părtășie a bisericii: „Să veghem unii asupra altora, ca să ne îndemnăm la dragoste și la fapte bune. Să nu părăsim adunarea noastră, cum au unii obicei, ci să ne îndemnăm unii pe alții.” (Evrei 10:24-25).

II. 5. 1. 4. Frângerea pâinii

Cina Domnului a fost punctul principal al închinării comunitare în biserica primară. Din masa dragostei și a păcii pe care Domnul Isus Hristos a pregătit-o pentru credincioși, a ajuns ținta controverselor care au degenerat în certuri și dezbinări.

Sfânta Scriptură prezintă Cina Domnului ca pe un act de închinare, într-o atitudine de ascultare, dragoste și unitate care ar trebui să fie regăsite printre creștini.

David Peterson vorbește despre frângerea pâinii ca fiind un obicei evreiesc și face referire la mesele obișnuite ce aveau loc în casele credincioșilor: ,,Frângerea pâinii” („te klasei tou artou”) menționată în Fapte 2:42, se referă cel mai clar la mesele comune la care participau primii ucenici în casele lor (v.46). Ei se întâlneau „zilnic”(„hath hemeran”) „în familii” („kat oikon”), motivați probabil de nevoile materiale ale multora din comunitatea lor.” Frângerea pâinii reprezintă într-adevăr un obicei diferit de cel pe care îl practică biserica astăzi, totuși această masă comună prezentată încă de la începutul bisericii primare, are o semnificație spirituală care subliniazăscopul principal al închinării creștine și anume: unitatea credincioșilor în trupul lui Hristos care a fost făcută posibilă prin jertfa de la cruce.

Domnul Isus Hristos este Cel care inaugurează această slujbă de închinare înainte de moartea Sa. Matei și Marcu prezintă Cina Domnului în contextul mesei pascale, atunci când Domnul Isus a sărbătorit paștele împreună cu ucenicii. Isus a împărțit pâinea și vinul în timp ce ucenicii mâncau (Matei 26:20; Marcu 14:22), drept urmare credincioșii din biserica primară au păstrat obiceiul meselor de dragoste ca formă de părtășie în cadrul întâlnirilor din casele lor. Domnul Isus a dorit să fie împreună cu ucenicii pentru a sărbători paștele (Luca 24:14), având în vedere noua semnificație spirituală pe care avea s-o ofere sărbătorii pascale: paharul reprezentaîmpărtășirea cu sângele lui Hristos iar pâinea împărtășirea cu trupul lui Hristos (1 Corinteni 10:16-17). Toți credincioșii beneficiază în mod egal de binecuvântarea împărtășirii din trupul și sângele Domnului.

Deși biserica primară obișnuia să frângă pâinea într-o formă diferită de cea pe care o practică biserica de astăzi, totuși este important de reținut faptul că funcția acestei slujbe de închinare are în vedere comemorarea jertfei Mântuitorului, care a unit într-un singur trup toți credincioșii. Biserica reprezintă trupul lui Hristos, de aceea dragostea și unitatea trebuie să constituie adevărata masă la care Domnul Isus dorește să ia parte în mijlocul credincioșilor.

Credincioșii trebuie să se gândească la cina Domnului ca fiind un act al închinarii poruncit de Isus Hristos care are ca funcție comemorarea și propovăduirea lucrării minunate de la cruce. Această dovadă a dragostei lui Dumnezeu a adus împăcarea și unirea credincioșilor în persoana Domnul Isus Hristos. Cina Domnului îi aduce pe creștini împreună pentru a sărbători pacea cu Dumnezeu și unirea lor în trupul lui Hristos, formând astfel biserica. Această comemorare a noului legământ făcut prin trupul și sângele Domnului Isus Hristos trebuie exprimată prin părtășia și unitatea Bisericii în închinare.

Masa dragostei și a păcii a ajuns ținta discuțiilor care au degenerat în certuri și dezbinări încă de la începutul ei, atunci când însuși Mântuitorul a inaugurat-o în mijlocul ucenicilor. Această masă are scopul de a le reaminti credincioșilor despre dragostea lui Dumnezeu pentru ca mărturia bisericii să propovăduiască atăt prin fapte căt și prin cuvinte, realitatea dragostei și a păcii oferită de Isus Hristos. Adevărata semnificație a Cinei,are în vedere închinarea comunitară în dragoste și unitate potrivit cu lucrarea minunată de la cruce care i-a împăcat și i-a unit pe credincioși în trupul lui Hristos. Biserica reprezintă trupul lui Hristos, iar legătura dintre credincioși trebuie să arate lucrarea dragostei divine care se dăruiește și unește pentru o închinare adevărată.

II. 5. 1. 5. Rugăciuni

Rugăciunea este „expresia finală a închinării”,„sufletul și inima închinării comunitare,”și nu în ultimul rând „expresia supremă a închinării verbale”. Rugăciunea ocupă un loc deosebit în închinarea comunitară a bisericii, pentru că prin rugăciunile credincioșilor este chemată prezența dumnezeirii în mijlocul închinării. Rugăciunea exprimă dependența de Dumnezeu și întreține vie relația cu dumnezeirea, prin care puterea divină își face simțită prezența ca răspuns la rugăciunile credincioșilor.

Începutul bisericii pe pământ este marcat de rugăciunea credincioșilor în cadrul închinării comunitare. Spre deosebire de biserica de astăzi, rugăciunea era cu adevărat un mod de viață în închinarea bisericii primare. Cartea Faptelor Apostolilor prezintă „viața credincioșilor ca fiind o viața devotată rugăciunii: credincioșii se întâlneau regulat pentru timpul de rugăciune (Faptele Apostolilor 2:42), fie în templu, fie la sinogogă și mai târziu în case pentru a se închina lui Dumnezeu” (Fapte 16:15, 40, 21:8). Ei stăruiau în rugăciuni pentru călăuzire (1:24), protecție (4:24-30, 12:5,12) și înțelepciune în lucrare (13:1-3; 14:23), toate acestea într-o dependență totală față de puterea lui Dumnezeu care binecuvânta actul închinării prin semne și minuni. Ca răspuns la stăruința rugăciunilor, Dumnezeu făcea lucruri mărețe în viața bisericii și ,,adăuga în fiecare zi la numărul credincioșilorpe cei ce erau mântuiți” (2:47). Închinarea comunitară a bisericii era manifestată de rugăciuni care exprimau verbal credința în Dumnezeu. Credincioșii așteptau prin credință ca Dumnezeu să le răspundă rugăciunilor.

În capitolul 4, găsim cea mai completă formă de rugăciune din cartea Faptelor Apostolilor care prezintă închinarea comunitară a biserici primare. Credincioșii erau confruntați cu persecuții din partea conducătorilor religioși, dar cu toate acestea lucrarea minunată a lui Dumnezeu înflăcăra tot mai mult închinarea comunitară, de aceea biserica se întărea și se ruga tot mai mult. Amenințările cu moartea nu afectau închinarea, ci dimpotrivă, biserica stăruia tot mai mult în rugăciuni comune înaintea lui Dumnezeu.

Credincioșii apelează la puterea divină, nu pentru a scăpa biserica de persecuție, ci pentru a întări tot mai mult credincioșii în vestirea cuvântului cu îndrăzneală (v.30) și pentru a dovedi puterea lui Isus Hristos. Vindecările, minunile și semnele pe care le făcea Dumnezeu, erau răspunsul la închinarea comunitară a bisericii care stăruia în rugăciuni. „După ce s-au rugat, locul unde erau adunați s-a cutremurat: toți s-au umplut de Duhul Sfânt și vesteau cuvântul lui Dumnezeu cu îndrăzneală” (v. 31). Răspunsul lui Dumnezeu la rugăciunile credincioșilor aducea un mare har peste toți (v. 33), și împreună erau ,,o inimă și un suflet” (v. 31), aducând închinarea comunitară după voia lui Dumnezeu.

Închinarea comunitară a bisericii primare arată o structură importantă pe care Luca o scoate în evidență prin prezentarea celor patru stâlpi de susținere ai închinării comunitare: învățătura apostolilor, legătura frățească, frângerea pâinii și rugăciunile. Această prezentare a închinării comunitare din perioada bisericii primare, poate căpăta forme diferite, dar ele trebuie să slujească funcției închinării. Biserica trebuie să urmeze modelul scriptural care are în vedere închinarea pe care Dumnezeu o dorește și nu închinarea pe care biserica o stabilește.

CAPITOLUL III: TEOLOGIA ISTORICĂ A ÎNCHINĂRII CREȘTINE

III. 1. Introducere

Închinarea este esențială pentru întreaga creație a lui Dumnezeu, iar sfânta Scriptură prezintă închinarea ca fiind tema centrală a voii divine pentru întreaga omenire. Biblia prezintă gândurile lui Dumnezeu cu privire la închinare, prin revelația specială, iar omul este responsabil să răspundă chemării lui Dumnezeu printr-o închinare potrivită cu cerințele divine care sunt în armonie cu voia și caracterul sfânt al dumnezeirii.

Pentru a înțelege închinarea creștină, credincioșiiau responsabilitatea să privească în istorie și să găsească ceea ce s-a pierdut din modelul închinării scripturale. George Santayana, un filozof spaniol din secolul al XX-lea, atrage atenția celor care nu caută răspunsuri și uită trecutul care poate oferi rezolvarea și iluminarea unor probleme ce s-au infiltrat și dezvoltat în perioade diferite ale istoriei. El are dreptate când spune că ,,cei care își uită trecutul, sunt condamnați să-l repete”, de aceea cadrul istoric al închinării creștine este deosebit de important, pentru a analiza originea închinării și procesul dezvolării ei în viața credincioșilor.

O perpectivă istorică va aduce mărturii care pot descoperi misterul unor practici ce nu își au originea în revelația divină. Sfânta Scriptură este ghidul pe care orice închinător ar trebuie să-l urmeze, pentru ca funcția închinării să nu fie schimbată de formece pot denatura scopul suprem pentru care a fost creată închinarea. Încă de la geneza închinării, sfânta Scriptură prezintă eșecul omului în păstrarea și practicarea închinării sfinte pe care Dumnezeu a poruncit-o în grădina Eden. Primii oameni au reușit să înlocuiască închinarea adevărată izvorâtă din voia lui Dumnezeu, printr-o închinare falsă izvorâtă din voia omului care a distrus comuniunea perfectă. Odată cu denaturarea închinării, păcatul a început să distrugă părtășia omului cu Dumnezeu, dar și părtășia dintre oameni.

Atunci când Domnul Isus Hristos a venit pe pământ a găsit o închinare după obiceiurile și plăcerile oamenilor care au înlocuit și au schimbat adevărul lui Dumnezeu. Mărturia primilor creștini arată cât de ușor s-au îndepărtat de închinarea adevărată, datorită ereziilor și practicilor păcătoase care s-au inflitrat în inima bisericii născute la Rusalii. În perioada post-apostolică s-a încercat să se păstreze vie mărturia Domnului Isus Hristos prin revelația cuvântului inspirat, dar odată cu libertatea creștinilor de a-și exercita drepturile religioase, s-a produs o schimbare în teologia închinării, care a afectat închinarea creștină de-a lungul istoriei.

III. 2. Tranziția Bisericii de la persecuție la libertate

În perioada post-apostolică, atunci când creștinismul a început să se dezvolte în afara Ierusalimului, biserica s-a confruntat cu multe probleme care au întărit și au unit credința credincioșilor, dar în același timp au produs conflicte și dezbinări. Biserica primară s-a confruntat cu probleme interioare care au atacat credința prin ereziile învățătorilor mincinoși, dar a trebuit să facă față și problemelor exterioare care atacau credincioșii prin persecuțiile drastice ale Imperiului Roman. Influența ereziilor și a persecuțiilor, au condus la necesitatea teoretică a apariției unui canon al Noului Testament și necesitatea practică a numirii unui episcop monarhic. Autoritatea episcopului s-a dezvoltat atât pe plan spiritual cât și pe plan social schimbând astfel înțelegerea biblică a închinării creștine.

III. 3. NU ȘTIU???

III. 3. 1. Ignațiu al Antiohiei (35-107) a dezvoltat nevoia de autoritate a unui episcop care să-l reprezinte pe Isus Hristos pe pământ. Scrierile lui denotă încercarea de a aduce în conducereabisericii un om capabil și responsabil să rezolve problemelede ordin interior și exterior. ,,În anul 107, pe drumul său spre martiraj la Roma, Ignațiu a scris o serie de epistole. Șase dintre cele șapte scrisori sunt în aceeași notă de subliniere a autorității și importanței oficiului de episcop”.

Se vor prezenta câteva extrase din epistolele prin care Ignațiu a reușit să convingă necesitatea unui episcop în biserică. Episcopul a fost cel care a preluat responsabilitățile prezbiterilor, primind astfel autoritatea prin care credincioșii trebuiau să i se supună: „Este limpede, prin urmare, că pe episcop trebuie să-l privim așa cum Îl privim pe Însuși Domnul…Toți să-l urmați pe episcop, așa cum Isus Hristos îl urmează pe Tatăl…. acolo unde se înfățișează episcopul, să se înfățișeze și poporul ca și cum chiar Isus S-ar arăta… altuia decât episcopului nu-i este îngăduit să boteze, nici să cheme la o masă de dragoste, numai ceea ce se face cu îngăduința episcopului este bine primit și de la Dumnezeu… vă îndemn dar să dați cinste lui Dumnezeu și episcopului… cel ce cinstește pe episcop, este cinstit la rândul lui de Dumnezeu… nu faceți nimic fără episcop… așadar, după cum Domnul n-a făcut nimic fără Tatăl, aflându-se în unire cu El, tot astfel nici voi să nu faceți nimic fără episcop și fără prezbiteri…

Ar trebui să vă priviți episcopul ca pe un tată ceresc…ascultați pe episcop, ca și Dumnezeu să vă asculte pe voi”. Aceste învățături cu privire la autoritatea episcopului, au avut un impact puternic în dezvoltarea închinării creștine care i-a îndepărtat pe credincioși de la responsabilitatea închinării individuale. Conform învățăturilor lui Ignațiu, episcopul avea autoritatea lui Dumnezeu pentru a conduce închinarea bisericii.

Episcopul și prezbiterii întruchipau autoritatea lui Dumnezeu și a apostolilor, iar această înțelegere s-a răspândit repede în biserici, formându-se astfel o nouă organizare a închinării prin care episcopul trebuia s-o oficieze și s-o împartă credincioșilor. Această formă de organizare este cunoscută sub numele de monoepiscopat, în care episcopul se situează deasupra prezbiterilor în autoritatea bisericiească, având astfel ultimul cuvânt în conducerea bisericii. Monoepiscopatul avea să cuprindă până în secolul al III -lea, toate bisericile, schimbând astfel funcția închinării prin formele stabilite de episcopul care era privit ca un profesionist al închinării.

III. 3. 2. Ciprian din Catargina a fost cel care a dus mai departe autoritatea episcopului în închinarea bisericii dezvoltând forma închinării creștine. Ciprian a crescut într-o familie bogată, primind o educație foarte bună fiind recunoscut ca fiind un bun orator. ,,Dezamăgit de stilul de viață corupt, a căutat o înțelegere mai înaltă asupra vieții, iar în jurul anului 246 a fost convertit la creștinism. Educația, poziția și abilitățile lui l-au ajutat să fie ales episcop în anul 248”. Conceptul autorității episcopului a fost conturat de către Ciprian care susținea faptul că „episcopul trebuia să-i dea socoteală numai lui Dumnezeu, iar oricine alegea să se separe de episcop, era separat și de biserică”.

Influența lui Ciprian asupra închinării bisericii a fost deosebit de importantă deoarece el ,,a redeschis ușile către reintegrarea practicilor vechi testamentare ale templului, preoților, altarului și sacrificiului. Până la jumătatea secolului al III–lea s-a redefinit înțelegerea preoției și importanța lor în închinarea bisericii”. În acest proces de dezvoltare al autorității bisericii, închinarea a avut de suferit din cauza înțelegerior exagerate și nebiblice care erau influențate de contextul păgân. Episcopul era privit ca fiind Marele Preot din Vechiul Testament care avea autoritatea de a ierta păcatele oamenilor. Această înțelegere contrazice în mod clar învățăturile nou-testamentare care îl prezintă pe Isus Hristos ca fiind Marele Preot (Evrei 3:1).

Necesitatea unui episcop care are autoritatea să ierte păcatele oamenilor, este împotriva învățăturilor Noului Testament.

Gândirea lui Ciprian cu privire la succesiunea apostolică și terminologia preoției vechitestamentare a redefinit liturghia și a înlocuit conceptul de preoție nou testamentară. Datorită influențelor culturii greco-romane care funcționa printr-un sistem ierarhic, biserica a ajuns în pragul instituționalizării. Accesul la Dumnezeu era controlat și oferit de către conducătorii bisericii care erau considerați închinători adevărați.

Poziția înaltă ocupată de episcop în biserică, i-a făcut pe credincioși să-l privească pe episcop ca fiind sursa adevărului și distribuitorul harului divin prin sfintele taine. ,,Cina Domnului și botezul au ajuns să fie ritualuri ce puteau fi îndeplinite corespunzător numai de către un slujitor acreditat. După ce s-a introdus ideea Cinei Domnului ca un sacrificiu pentru Dumnezeu, aceasta a întărit ideea sfințeniei superioare a episcopului în comparație cu membrii de rând ai bisericii”. Toate aceste învățături desprinse din dorința omului de a avea control și autoritate, au reușit să denatureze adevărul lui Dumnezeu, afectând astfel închinarea creștină a bisericii. Nevoia unui episcop a umbrit adevărul cu privire la poziția Domnului Isus Hristos ca fiind episcopul sufletelor prin care se poate aduce închinarea adevărată. Sfânta Scriptură îi prezintă pe toți credincioșii ca fiind preoți în slujba lui Dumnezeu, dar ridicarea clerului în poziții de autoritate a subminat responsabilitatea credincioșilor de a sluji liberi prin puterea Duhul Sfânt.

III. 3. 3. Ioan Gură de aur pune accent pe importanța sfintei Scripturi și invocă în ceremoniile liturgice, reverența față de cuvântul lui Dumnezeu într-un mod practic prin limbajul trupului. Citirea din Evanghelie se făcea într-o atmosferă mistică creată de lumina lumânărilor și parfumul tămâiei. ,,Cartea (Evanghelia) era adusă la altar de către un diacon care era însoțit de sluijtori care purtau cruci, candele și tămâie. Atunci când Evanghelia era adusă la altar, mai întâi era binecuvântată și sărutată, după care se citea sau se cânta din ea.”

Ceremonia euharistiei este deosebit de importantă în concepția lui Ioan Gură de aur. Pâinea și vinul au în centrumoartea și învierea Domnului Isus. În concepția lui, această ceremonie este mai importantă decât citirea Scripturii, deoarece în ea se regăsește lucrarea de răscumpărare. În timpul în care este adusă pâinea și vinul, alți slujitori poartă candele aprinse împreună cu simboluri care prezintă moartea Domnului Isus Hristos precum: crucea, sulița, cununa de spini etc.

,,Aceste ceremonii reprezintă liturghia lui Ioan Gură de aur care a fost puternic influențată de imaginea închinării cerești din revelația lui Ioan capitolele 4 și 5. Acele viziuni combinate cu înclinații elenistice oferă imaginea cerului care coboară pe pământ. Bogăția ceremoniilor combinate cu frumusețea gloria să oferă misticul care aduce prezența lui Dumnezeu”.

Liturghia vestică a fost și ea influențată de gândirea culturii romane. Cultura locală și-a lăsat amprenta prin spiritul pragmatic care a influențat biserica. ,,Acest spirit s-a reflectat în închinarea vestică care nu a fost ostentativă în ceremonie,ci mai degrabă sobră și simplă. Tendința către simplitate se poate observa în ordinea și simbolurile închinării. Ceremoniile includeau sunetul clopotelor și folosirea luminilor care înălțau pe credincioși în prezența lui Dumnezeu, oferindu-le reverență datorită simplității ceremoniilor romane”. Mare parte din liturghia sfinților părinți nu-și are rădăcinile în Noul Testament, ci mai degrabă în iudaism și în unele practici păgâne care s-au inflitrat în biserică. ,,Închinarea în secolul al IV-lea a început să reflecte cultura locală” de aceea atât liturghia din est cât și cea din vest a început să pună accent mai mult pe forma închinării decât pe funcția ei. Contribuția estică în formarea liturghiei a fost influențată de cultura elenistică fiind foarte bogată în simboluri și ceremonii. Închinarea a luat forme ceremoniale mistice, iar o dată cu liturghia lui Ioan Gură de aur funcția închinării a început să fie definită de forma închinării care era accentuată de imaginația artistică.

III. 3. 4. Grigore cel Mare a avut un rol deosebit de important în liturghia apuseană. El a fost unul dintre cei mai mari teologi apuseni. Exemplul lui de smerenie și dărnicie l-a înălțat printre oamenii care credeau despre el că este ,,slujitorul slujitorilor lui Dumnezeu.” Cu toate că Grigore a fost un om generos și un bun administrator și diplomat, Will Durant notează că ,,acesta a fost și incredibil de superstițios, gândirea sa fiind influențată de concepte magice păgâne. El întruchipa gândirea medievală influențată de păgânism, magie și creștinism.” Liturghia lui Grigore avea o influență iudaică combinată cu ritualuri păgâne, iar după cum menționează Durant, liturghia lui era „profund imbibată de gândirea magică păgână și de scenica teatrului grecesc”. Închinarea creștină se îndepărta tot mai mult de închinarea biblică datorită culturii care influența gândirea creștinilor, iar consecința neglijării adevărului biblic a afectat pentru o perioadă lungă de timp, întreaga închinare a bisericii.

Grigore cel Mare a reușit să influențeze prin scrierile lui o mare parte a liturghiei. Lucrările lui au avut un efect puternic asupra călugărilor datorită influențelor ascetice, de aceea în timpul vieții a accentuat condițiile necesare prin care episcopul își poate îndeplini slujba pentru închinare. Canonul pe care l-a stabilit Grigore cel mare a ,,dezvăluit tendința crescândă de a considera comuniunea ca fiind un sacrificiu al trupului și al sângelui lui Hristos, ori de câte ori era oficiată”. Închinarea comunitară a bisericii se transformase tot mai mult într-o închinare individuală a episcopului, iar credincioșii erau simpli spectatori care priveau cu teamă la actul închinării.

Atunci când Grigore cel mare a devenit papa, a reorganizat închinarea prin muzică, pregătind astfel cântăreți profesioniști care să fie instruiți de el pentru închinare. Astfel Grigore a îndepărtat închinarea comună a biserici prin închinarea individuală a clerului. ,,Adunarea poporului lui Dumnezeu a devenit o masă de spectatori nu numai în raport cu lucrarea înfăptuită prin vorbire ci și cu cea realizată prin cântare”. În urma învățăturilor sale care au sistematizat doctrinele creștine, Grigore cel Mare a reușit să facă din Biserică, o putere politică.

III. 4. Reforma

Liturghia medievală a avut puține schimbări, iar pe parcursul a 1.000 de ani a fost practicată în biserică, până când a fost supusă primelor schimbări. Reformatorii din secolul al XVI-lea s-au concentrat foarte mult pe redescoperirea închinării nou testamentare potrivită cu voia lui Dumnezeu. Scopul principal al redefinirii închinării a avut în vedere atât cadrul teologic al închinării cât și cel practic, având la bază cunoașterea voinței lui Dumnezeu în ce privește închinarea adevărată.

Perioada reformatorilor a produs o schimbare majore în creștinism, iar această reformă a reinterpretat într-un mod critic, autoritatea specială pe care o dețineau preoții. Cea mai importantă schimbare pe care a produs-o reforma a fost reinstaurarea biblică a preoției în rândul tuturor credincioșilor. Deși această restaurare s-a produs parțial, totuși ea a schimbat închinarea în biserica oferind astfel libertatea credincioșilor de a participa în închinare ca și practicanți nu ca spectatori. Revizuirea liturghiei a înălțat participarea tuturor credincioșilor în închinare, care a fost pentru o perioadă de peste 1.000 de ani, abolită de autoritatea episcopului ca fiind reprezentantul lui Dumnezeu și în împlinirea și dăruirea sfintelor taine ale închinării.

Reforma a produs o trezire spirituală în rândul credincioșilor care nu mai aveau nici o responsabilitate de a se închina liber înaintea lui Dumnezeu, fiind controlați și manipulați de conducătorii religioși care erau aveau și responsabilități politice. Deși reforma a produs o schimbare în gândirea tuturor creștinilor, totuși mulți au criticat această trezire spirituală: ,,pentru romano-catolici, reforma a fost o rebeliune: pentru protestanți a fost momentul nașterii unei reforme în adevăratul sens al cuvântului; pentru ortodocși a fost o problemă de ordin intern în biserica romano-catolică, fără prea multă relevanță. Atunci când curiozitatea intelectuală s-a îmbinat cu libertatea individuală, lumea a început să gândească diferit și a început să se schimbe.” Protestanții reformatori au reușit să rupă lanțul formalității care îi ținea pe credincioși într-o formă rigidă a creștinismului, fiind lipsiți de libertatea harului în închinare. Biserica creștină a fost cercetată de oamenii lui Dumnezeu care au reușit să inspire credincioșilor importanța scripturilor în închinarea.

III. 4. 1. Martin Luther este cel care a început revizuirea liturghiei bisericii romano-catolice. Lupta pe care a început-o Luther a produs o schimbare crucială în înțelegerea și practicarea euharistiei. Potrivit cu liturghia medievală inspirată de gândirea lui Grigore cel Mare, euharistia era o repetare a jertfei lui Isus Hristos în momentul în care era oficializată de către episcop. Episcopul era cea mai importantă persoană în liturghia euharistiei, deoarece în momentul în care el frăngea pâinea și o oferea credincioșilor, Isus Hristos era jertfit din nou. ,,Eroarea fundamentală a liturghiei, susținea Luther, constă în faptul că aceasta era o lucrarea omenească bazată pe o înțelegere greșită a jertfei lui Hristos.”

Revizuirea liturghiei a produs o schimbare în închinarea bisericii care a trecut de la centralitatea liturghiei în euharistie la centralitatea liturghiei în predicare. Luther a reușit să facă din predicare, momentul cel mai important al închinării: ,,Din adunarea unei biserici creștine n-ar trebuie să lipsească niciodată predicarea cuvântului lui Dumnezeu și rugăciunea, oricât de scurte ar fi acestea…predicarea și învățătura din Cuvântul lui Dumnezeu sunt partea cea mai importantă a slujbei divine”. Impactul pe care l-a avut Luther în revizuirea liturghiei catolice a dat naștere la o înțelegere nouă în ce privește închinarea bisericii, care a pus accent mai mult pe funcția închinării decât pe forma ei.

Închinarea individuală a episcopului a fost redirecționată către închinarea comunitară a credincioșilor, iar aceasa a fost posibilă datorită influenței lui Luther în ce privește: traducerea liturghiei în limba poporului, centralitatea liturghiei în predicare, cântarea în comun, reinterpretarea Euharistiei și participarea credincioșilor în împărtășanie.

Cu toate că Luther a avut un început foarte bun în revizuirea liturghiei, totuși nu a reușit în totalitatea să schimbe ordinea închinării romano-catolice. El a păstrat unele elemente pe care le regăsim în închinarea bisericii catolice precum ordinarea clerului, momentul practicării Euharistiei: sfințirea pâinii și a vinului prin ridicarea lor; păstrarea ceremoniilor în biserică.

III. 4. 2. Jean Calvin a continuat revizuirea liturghiei începută de Luther și a ajustat unele forme de închinare. Centralitatea predicării în serviciul de închinare a fost preluat de către Calvin. El a articulat nevoia și libertatea fiecărui credincios de a se apropia de Dumnezeu prin predicare și nu numai prin Euharistie. O formă importantă a liturghiei protestante la care Calvin face referire a fost ,,colectarea banilor după predicarea Cuvântului lui Dumnezeu” și acceptul pus pe predicare mai mult decât pe Euharistie. ,,Calvin și-a exprimat într-un mod clar dorința de a vedea predicarea cuvântului lui Dumnezeu în fiecare săptâmână”, drept urmare participarea credincioșilor în închinare a produs o dorință mare pentru rugăciune comunitară dezvoltând astfel un interes tot mai profund față de relația cu Dumnezeu.

Convingerea lui Calvin în ce privește închinarea prin cântare, a fost influențată de faptul că în Noul Testament nu se precizează nici un instrument, drept urmare a eliminat acompaniamentul instrumental și coral din închinare. În liturghia propusă de Calvin credincioșii trebuiau să se apropie cu o atitudine de austeritate încă de la intrarea lor în biserică. Calvin a reușit să aducă în închinare ,,un sentiment profund de smerenie înaintea suveranității lui Dumnezeu”. Închinarea credincioșilor înaintea transcendenței divine este adusă printr-un omagiu al ascultării de Dumnezeu.

Ordinea închinării pe care promovat-o Calvin a fost inspirată din gândirea părinților bisericii care au pus accent mai mult pe forma închinării, de aceea reforma lui Calvin a păstrat structura oficială a liturghiei romano-catolice. Deși reforma a avut un impact transformator în ce privește participarea credincioșilor în închinare, totuși nu a reușit să producă schimbări majore în ce privește practica bisericii în închinare.

S-a reușit o trezire spirituală cu privire la libertatea credincioșilor de a participa la slujba de închinare, dar unele practici formale au rămas în ordinea închinării reformate. ,,Calvin nu a încercat să schimbe structura liturghiei oficiale (catolice), ci a menținut vechea liturghie, la care doar a adăugat elemente devoționale extralitugice”.

III. 4. 3. Contribuția puritană în procesul schimbării liturghiei creștine a continuat tranziția închinării creștine de la tradițiile oamenilor la sfânta Scriptură. Mișcarea puritană a început în 1570 cu o reformă politică mai mult decât teologică. Calviniștii din Anglia au început să caute forma închinării nou-testamentare, implementând un biblicism strict care să împlinească cerințele unei închinări după modelul bisericii primare. Această încercare de schimbare a închinării calviniste a produs mai degrabă un legalism înrădăcinat în forme stricte de închinare, decât o renaștere a închinării nou-testamentare. Deși s-au făcut unele schimbări considerabile în închinarea comunitară a bisericii puritane, totuși o analiză atentă a liturghiei lui Luther și a lui Calvin, va demonstra faptul că liturghia în esența a fost aceeași.

Un aspect important pe care l-au schimbat puritanii a fost renunțarea la veșmintele preoțești, îndepărtarea icoanelor și predicarea liberă la care se adăuga participarea credincioșilor cu întrebări la care predicatorul răspundea. Predicarea a fost privită ca fiind cea mai importantă formă de închinare prin care Dumnezeu vorbea cu poporul. Această formă de închinare ajunsese să fie foarte importantă dar în același timp foarte rigidă. Credincioșii care nu participau la predica de dimineață, erau aspru pedepsiți prin amenzi și uneori se ajungea chiar la suferința fizică.

În închinare, puritanii aveau în vedere aspectul teologic al legământului care se concretiza prin administrarea sacramentelor botezului și euharistiei. Ei nu vedeau în sacramente o prezență divină, ci mai degrabă o mărturie a prezenței divine în mijlocul credincioșilor într-o formă vizibilă și tangibilă. Botezul copiilor mici era o practică a bisericii deși ei nu vedeau nici o mediere a harului prin această formă de închinare. Prin botezul copiilor mici puritanii mărturiseau responsabilitatea părinților care trebuie să-și crească copii până la maturitatea în care ei pot mărturisi credința în Isus Hristos. În concepția lor, predestinarea lui Dumnezeu în vederea alegerii oamenilor pentru mântuire, trebuia dovedită începând cu botezul copiilor, continuând cu responsabilitatea părinților și pe urmă prin dovada unei vieți de credință a fiecărui credincios. Cina Domnului făcea parte din identitatea credincioșilor care aveau responsabilitatea de a se cerceta înainte să participe la comuniunea cu Domnul Isus, prin mărturisirea păcatelor.

Pâinea și vinul erau împărțite de către preot prin diaconii care mergeau și împărțeau elementele credincioșilor.

Un aspect important al închinării comunitare îl ocupa rugăciunea puritanilor care era vizibil apreciată datorită timpului îndelungat pe care credincioșii îl petreceau în rugăciune. Credincioșii care participau la rugăciune erau nevoiți să stea în picioare ore în șir până la finalul timpului alocat pentru rugăciune. ,,Puritanii au reușit să-și vadă visul împlinit cu privire la restaurarea pe pământ a unei comunități creștine adevărate. Moștenirea formelor de închinare și-a lăsat amprenta în închinarea și în viața religioasă a acelei perioade”. Cu toate acestea, contribuția puritanilor în dezvoltarea liturghiei nu a reușit să aducă libertatea credincioșilor în închinare, ci s-a păstrat aceeași formă de predictibilitate ce trebuia respectată în fiecare biserică.

III. 5. NU ȘTIU???????

III. 5. 1. Începutul marilor treziri în închinarea creștină au fost infuențate de dimensiunea emoțională a închinării. În perioada reformatorilor, accentul s-a pus foarte mult pe sfânta Scriptură și pe predicare, de aceea logica gândirii a fost accentuată în închinare. Slujba închinării devenea tot mai rigidă, iar formele deși erau îmbunătățite, totuși erau lipsite de emoții. Metodiștii au fost cei care au încurajat credincioșii să participe în închinare nu doar cu mintea ci și cu emoțiile, în mod special în cântare comună. Metodiștii sunt promotorii trezirilor spirituale care au continuat modificarea închinării creștine, oferind o nouă perspectivă asupra practicilor serviciului divin. Predicarea a rămas în centrul închinării, dar scopul predicării s-a îndreptat mai mult spre convertirea păcătoșilor, care vizează planul lui Dumnezeu pentru omenire.

III. 5. 2. George Witelfield a fost inițiatorul evanghelizării în aer liber, fiind preocupat mai mult de evanghelizarea necredincioșilor. În această perioadă s-a dezvoltat foarte mult închinarea prin muzică, aducând o nouă formă de participare în închinarea individuală care descoperea o dimensiune emoțională prin care individul intra în comuniune personalăcu Dumnezeu. Aceste schimbări au produs o libertate a închinării în care orice formă putea fi acceptată atât timp cât ea avea ca scop convertirea păcătoșilor. Biserica s-a focalizat mai mult pe misiune, iar dorința de a redescoperi închinarea bisericii primare s-a pierdut datorită noilor obiective care aveau în vedere mântuirea individului printr-o credința individuală și printr-o predică cu mesaj evanghelistic individual.

,,Ca rezultat, obiectivul bisericii primare – zidirea reciprocă a credincioșilor și aportul adus de fiecare membru la manifestarea colectivă a lui Isus Hristos înaintea domniilor și stăpânirilor – s-a pierdut cu totul”. Închinarea bisericii s-a focalizat mai mult spre misiune, neglijând asfel părtășia credincioșilor care aveau responsabilitatea să aducă înaintea lui Dumnezeu închinarea comunitară care îi pregătea pentru lucrarea de misiune. Efectul închinării în viața credincioșilor produce evanghelizarea celor necredincioși care trebuie să vadă părtășia bisericii dovedită prin dragostea dintre frați. Porunca Domnului Isus Hristos are în vedere dragostea dintre credincioși care este exprimată prin închinarea comunitară, pentru ca această mărturie a dragostei să dovedească tuturor oamenilor adevărul cu privire la părtășia credincioșilor: ,,Să vă iubiți unii pe alții; cum v-am iubit Eu, așa să vă iubiți și voi unii pe alții. Prin aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii pentru alții” (Ioan 13:34-35).

Marile treziri au reușit să se răspândească până în America unde Charles Finney a reușit să implementeze un creștinism pragmatic. El a susținut că dovezile nou-testamentare nu descriu nici o formă de închinare, de aceea orice formă care produce transformare este acceptată. Instrumentele muzicale de orice fel erau acceptate pentru închinare, iar libertatea individuală era tot mai înflăcărată de resursele și ideile care slujeau pentru convertirea în masă. Această ideologie a fost transferată din evanghelizările în aer liber, în închinarea comunitară a bisericii. Influența pe care a avut-o Finney l-a ridicat pe culmile reformatorilor, drept urmare a fost considerat cel mai influent reformator liturgic din istoria americană.

III. 5. 3. Mișcarea penticostală

Învățăturile lui John Wesley, au fost un punct de referință în ce privește dezvoltarea mișcării penticostale, iar doctrina weslyană a fost cea care a influențat major începutul trezirii spirituale din rândul penticostalilor. ,,Principala diferența dintre weslyeni și penticostali este tendința weslyană de a identifica sfințirea totală cu botezul cu Duhul Sfânt”..

Predicatorul metodist Charles F. Parham (și cine este C.F.P. ăsta?? Detaliază puțin despre el), are un rol deosebit în dezvoltarea penticostalismului. El a susținut ideea conform căreia, orice credincios trebuie să caute sfințirea desăvârșită. În concepția lui, credinciosul nu trebuie să se mulțumească cu o viață simplă de credință, ci trebuie să caute un nivel superior. Această concepție a produs o nouă perspectivă a închinării în care oamenii pot intra într-o părtășie perfectă cu divinitatea, într-un mod practic, de aceea unii caută să atingă acest nivel superior al închinării.

Primii penticostali au predicat sfințirea ca o a doua binecuvântare după convertire, socotind astfel botezul ca fiind a treia binecuvântare. Nu după mult timp au apărut controverse care au produs divizare în mișcarea penticostală: (detaliază PUȚIN despre ass of God și despre Church of God) ,,Assemblies of God privesc botezul cu Duhul Sfânt ca o a doua binecuvântare”, formând majoritatea penticostalilor. Ei susțin că sfințirea are loc la convertire, iar botezul cu Duhul Sfânt este o a doua binecuvântare în viața credinciosului care trebuie cerută prin rugăciuni. Church of God privesc botezul cu Duhul Sfânt ca o a treia binecuvântare, conform primilor penticostali influențați de mișcarea sfințirii. Ei afirmă că după convertire, este o a doua binecuvântare a sfințirii, iar botezul cu Duhul Sfânt însoțit de vorbirea în limbi este a treia binecuvântare pe care o poate avea credinciosul. Ei susțin că fiecare credincios trebuie să caute botezul cu Duhul Sfânt care este dovedit de semnul vorbirii în limbi.

Mișcarea penticostală a dezvoltat foarte mult închinarea subiectivă și individuală la care Duhul Sfânt participă în mod vizibil prin semne și minuni care pot fi experimentată de către credincioși în diferite forme care au un impact emoțional puternic. Penticostalii au influențat ordinea închinării în biserică, de aceea unele forme sunt preluate și de celelalte biserici protestante precum „interpretarea solo sau corală a imnurilor ce însoțesc colecta”, care produc mai mult un spectacol la care biserica privește și nu participă. Această formă nu se supune funcției închinării comunitare la care participă toți credincioșii, ci îi separă pe cei care conduc de cei care privesc, formând asfel un spectacol la care cei mai mulți privesc cum cei mai puțini se închină.

III. 5. 4. Mișcarea carismatică

Mișcarea carismatică a început în anul 1960, atunci când Dennis Bannett, un preot al bisericii episcopaliene, a mărturisit în fața bisericii despre experiența botezului în Duhul Sfânt pe care o primise în timp ce se ruga. Mărturia lui nu a fost acceptată de biserică, dar în perioada imediat următoare, a ajuns să fie mediatizată devenind astfel fondatorul mișcării carismatice. Această mișcare a pătruns în numeroase denominațiuni protestante, având o influență puternică până și în biserica romano-catolică. „În mișcarea carismatică nu era vorba de a separa pe creștini ca grupare, ci de a pătrunde toate cercurile creștine cu învățăturile și practicile carismatice.”

Modelul carismatic de închinare a reușit să pătrundă și să influențeze închinarea multor denominațiuni creștine care au împrumutat modelul liber de închinare al carismaticilor. ,,Modelul carismatic free-flowing praise (lauda liberă curgătoare) are o structură de închinare vechi-testamentară, amestecată cu cultura contemporană în care s-a introdus șablonul muzicii populare. Toate aceasta au fost îmbrățișate de tehnologia modernă care a influențat închinarea creștină spre o dimensiune emoțională care s-a răspândit în întreaga lume”.Bisericile evanghelice au împrumutat acest model carismatic îndepărtând astfel funcția închinării creștine spre o nouă formă care pune accentul mai mult pe emoții, și mai puțin pe rațiune. Acest dezechilibru a creat o confuzie teologică cu privire la adevărata semnificație a închinării pe care o dorește Dumnezeu.

Pe parcursul istoriei creștinismului s-au produs multe încercări de a reveni la modelul închinării nou-testamentare, dar din cauza interpretărilor culturale, s-a pierdut din vedere dreptarul învățăturilor sănătoase care indică funcția adevărată a închinării. Funcția închinării creștine poate fi descrisă prin anumite forme care se pot schimba de-a lungul timpului în funcție de cultură și țară, dar forma nu trebuie niciodată să fie confundată cu funcția închinării. După cum spune și Stancy Rinehart în cartea sa, oamenii au tendița să confunde forma cu funcția închinării, dar trebuie acceptat adevărul incontestabil a faptului că ,,structurile nu au viață în ele însele, ci formele doar slujesc funcțiunea” închinării.

CAPITOLUL IV: TEOLOGIA SISTEMATICĂ A ÎNCHINĂRII CREȘTINE

IV. 1. Baze doctrinare

IV. 1. 1. Închinarea ca parte a creației

Revelația lui Dumnezeu prin sfânta Scriptură prezintă încă de la început, adevărul incontestabil al realității existenței unui creator. Omul a încercat să afle răspunsuri cu privire la originea universului, dar orice încercare a eșuat datorită neglijării revelației divine. Nici știința, nici filozofia nu au reușit să ofere o înțelegere clară asupra creației. Dumnezeu este Creatorul universului, iar această mărturie este susținută atât de sfânta Scriptură cât și de mărturiile creației care dovedesc existența unui creator. Doctrina despre creație prezintă funcția închinării creștine care are la bază revelația lui Dumnezeu cu privire la caracterul și planul Său veșnic. Pentru ca închinarea să fie potrivită cu adevărul lui Dumnezeu, este importantă o înțelegere corectă a mărturiilor scripturale care prezintă cauza și modul prin care a fost creată lumea fizică și cea spirituală.

,,Termenul „a crea” este folosit în Scriptură în două sensuri: în sensul creației nemijlocite și în sensul creației mijlocite. Creația nemijlocită este acel act liber al Dumnezeului triunic prin care la început și pentru propria Sa glorie a adus în ființă, imediat și instantaneu, întregul univers vizibil și invizibil. Creația mijlocită cuprinde acele acte ale lui Dumnezeu care sunt de asemenea numite „creație”, dar care nu creează lucruri ex nihilo; acestea în schimb, modelează, adaptează, combină sau transformă materialele existente.” Creația nemijlocită a avut loc instantaneu prin puterea cuvântului divin. Dumnezeu nu s-a folosit de nimic și de nimeni ci doar a poruncit prin cuvânt: „Să fie lumină” și a fost lumină” (Geneza 1:3). Creația mijlocită a avut loc treptat potrivit cu legile stabilite de Dumnezeu în creație. ,,Să dea pământul viețuitoare după soiul lor, vite, târâtoare și fiare pământești, după soiul lor” (Geneza 1:24 ). Potrivit cu mărturia Bibliei în ce privește crearea omului, Dumnezeu s-a folosit atât de creația mijlocită cât și de cea nemijlocită: ,,Dumnezeu a făcut pe om din țărâna pământului și a suflat în nări suflare de viață și omul s-a făcut astfel un suflet viu” (Geneza 2:7). Omul reprezintă cununa creației, chipul și asemănarea lui Dumnezeu, liber să aleagă, responsabil să asculte, creat să se închine. Omul a fost creat pentru a avea o relație cu Dumnezeu și pentru a-L reprezenta pe pământ, mărturisind prin închinare gloria dumnezeirii. Omul a fost creat pentru a se închina înaintea Celui care l-a creat și i-a oferit capacități și responsabilități divine.

Primele două capitole din cartea Geneza prezintă revelația despre cine este Dumnezeu și ce a făcut El, iar toate aceasta pentru scopul fundamental al închinării. Atunci când Dumnezeu și-a finalizat lucrarea în creație și s-a uitat la tot ceea ce făcuse, a fost mulțumit, pentru că toate erau ,,foarte bune” (Geneza 1:31). Pentru prima dată, Dumnezeu a privit la creația măreață și a fost mulțumit de ceea ce făcuse,pentru că toate erau după voia Lui sfântă și după planul lui minunat. Toate planurile și decretele Sale au fost împlinite cu desăvârșire pentru a-și arăta gloria față de creație și pentru a primi glorie de la creație. Universul întreg reprezintă lucrarea lui Dumnezeu, de aceea el a fost creat cu scopul de a arăta gloria dumnezeirii. Dumnezeu și-a arătat gloria în creație pentru ca întreaga creație să răspundă prin închinare. „Cerurile spun slava lui Dumnezeu și întinderea lor vestește lucrarea mâinilor Lui. O zi istorisește alteia acest lucru, o noapte dă de știre alteia despre El. Și aceasta, fără vorbe, fără cuvinte, al căror sunet să fie auzit” (Psalmul 19:1-3). Această este mărturia creației care arată gloria Creatorului.

Cununa creației lui Dumnezeu care a fost făcută după chipul și asemănarea divină are responsabilitatea nu numai să arate gloria, ci și să o mărturisească printr-o închinare plăcutădupă poruncile divine: ,,Fii lui Dumnezeu, dați Domnului, dați Domnului slavă și cinste. Dați Domnului slava cuvenită Numelui Lui! Închinați-vă înaintea Domnului…” (Psalmul 29:1,2). Responsabilitatea creației este să arate gloria lui Dumnezeu, iar responsabilitatea creaturilor este să-l glorifice pe Dumnezeu.

IV. 1. 2. Închinarea ca parte a răscumpărării

Istoria creației lui Dumnezeu este prezentată în primul capitol din cartea Geneza, iar apoi istoria răscumpărării este prezentată în toată Scriptura, de aceea este deosebit de important ca închinarea să fie înțeleasă din perspectiva răscumpărării prin care Dumnezeu și-a descoperit atât dreptatea cât și dragostea prin care omul se poate închina cu adevărat. Sfințenia perfecțiunii lui Dumnezeu este descoperită prin revelația divină care arată lucrarea minunată a planului de răscumpărare pe care îl are Dumnezeu pentru creație. Provindența lui Dumnezeu are ca scop răscumpărarea pentru închinare. Revelația lui Dumnezeu descoperă încă de la originea creației, planul divin pentru răscumpărare. Universul întreg a fost creat pentru a aduce închinare înaintea sfințeniei lui Dumnezeu, dar pentru aceasta a fost nevoie de un plan al răscumpărării prin care se poate intra în prezența perfecțiunii divine.

Originea creației prezintă o analogie a răscumpărării care este descoperită de Dumnezeu pentru ca omul să poată înțelege funcția închinării ca parte a planului divin. Închinarea nu poate fi înțeleasă cu adevărat decât atunci când răscumpărarea lui Dumnezeu pătrunde în creație pentru a lumina și descoperi scopul suprem al închinării.

La început, când Dumnezeu a făcut cerurile și pământul, ,,pământul era pustiu și gol, iar peste fața adâncului de ape era întuneric” (Geneza 1:102). Dumnezeu a poruncit ,,să lumineze lumina din întuneric” (2 Corinteni 4:6), iar atunci când a văzut că lumina era bună, a despărțit-o de întuneric (Geneza 1:4-6). Începutul creației prezintă gloria răscumpărării pe care Dumnezeu o pregătise în providența Lui, pentru a descoperi prin mântuirea creației, scopul suprem al închinării. Această analogie a fost folosită de Pavel în epistola a doua către Corinteni: ,,Dumnezeu, care a zis: „Să lumineze lumina din întuneric”, ne-a luminat inimile, pentru ca să facem să strălucească lumina cunoștinței slavei lui Dumnezeu pe fața lui Isus Hristos” (2 Corinteni 4:6). Pavel a interpretat acest verset în lumina planului de răscumpărare al credincioșilor care avea ca scop închinarea. După cum Dumnezeu a luat inițiativa și a poruncit să fie lumină în întunericul creației, tot așa a luminat inimile credincioșilor care au nevoie de răscumpărare pentru închinarea înaintea lui Dumnezeu.

În centrul creației lui Dumnezeu, a fost așezată grădina Eden, un loc al închinării în care Adam și Eva trăiau în comuniune sfântă cu dumnezeirea. Această comuniune perfectă a fost întreruptă din cauza neascultării omului de porunca divină. O dată ce păcatul a intrat în creație, comuniunea sfântă cu Dumnezeu a fost pierdută, deoarece sfințenia dumnezeirii, nu poate tolera păcatul. Sfârșitul creației perfecte a continuat cu începutul creației imperfecte la care Dumnezeu nu a mai privit cu plăcere. Cu toate acestea, Dumnezeu în providența Lui, a pregătit planul de răscumpărare în care comuniunea putea fi refăcută prin promisiunea unui Răscumpărător. Păcatul a fost descoperit, iar păcătoșii au fost alungați din prezența sfințeniei lui Dumnezeu, dar nu oricum, ci cu o promisiunea de răscumpărare.

Sfânta Scriptură face o paralele între primul Adam și ultimul Adam care este Isus Hristos. Această comparație prezintă planul de răscumpărare care a venit prin Isus Hristos, ca împlinire a promisiunii lui Dumnezeu față de creație.

Istoria neascultării lui Adam prezintă consecința păcatului unui singur om: moartea, care a domnit și a lovit pe toți oamenii. Totuși istoria ascultării ultimului Adam, prezintă darul neprihănirii: viața, care a oferit răscumpărarea: ,,după cum prin neascultarea unui singur om, cei multi au fost făcuți păcătoși, tot așa, prin ascultarea unui singur Om, cei mulți vor fi făcuți neprihăniți” (Romani 5:19). Căderea omului în păcat a produs moartea:despărțirea de Dumnezeu, dar în același timp Dumnezeu a făcut promisiunea răscumpărării întregii creațiiprin lucrarea de mântuire a lui Isus Hristos. Prin Adam a venit moartea, dar prin ultimul Adam (Isus Hristos) a venit viața. ,,După cum toți mor în Adam tot așa, toți vor învia în Hristos. (1 Corinteni 15:22).

În Geneza capitolul doi, Adam a pierdut comuniunea cu Dumnezeu în Paradis, dar în Apocalipsa capitolul 22, Isus Hristos restaurează comuniunea în noul Paradis acolo unde ,,nu va mai fi nimic vrednic de blestem…unde robii lui Dumnezeu Îi vor sluji și vor împărăți în vecii vecilor” (Apocalipsa 22:3,4,5).

Planul de răscumpărare a lui Dumnezeu a avut în vedere jertfa pentru păcat. Revelația divină cu privire la jertfe a fost descoperită încă din grădina Eden, unde Dumnezeu a introdus jertfa în planul Său de răscumpărare. Pentru ca închinarea să poată fi acceptată de Dumnezeu, a fost nevoie de jertfe care să acopere păcatele oamenilor până la împlinirea jertfei supreme a Fiului lui Dumnezeu. Această jertfă perfectă are puterea să răscumpere din moarte, la viață, pe toți cei ce cred și în moartea și învierea Domnului Isus Hristos. Dumnezeu a revelat în cuvântul Său, singura cale prin care omul păcătos se poate apropia de El și poate fi acceptat înaintea prezenței Lui. Această cale este descoperită prin planul de răscumpărare în jerfa lui Isus Hristos care a murit în locul păcătoșilor pentru iertarea păcatelor. ,,Acolo unde este iertare de păcate, nu mai este nevoie de jertfă pentru păcat… prin sângele lui Isus, avem o intrare slobodă în Locul prea sfânt, pe calea cea nouă și vie, pe care ne-a deschis-o El prin trupul Său…” (Evrei 10:18-19).

Toată Scriptura vorbește despre răscumpărarea oamenilor prin jertfa de sânge. Cuvântul lui Dumnezeu prezintă în Vechiul Testament slujba jertfelor necesare pentru ispășire. ,,Viața este în sânge. Vi l-am dat ca să-l puneți pe altar, ca să slujească de ispășire pentru sufletele noastre, căci prin viața din el face sângele ispășire.” (Levitic 17:11). Noul Testament confirmă necesitatea unei jertfe de sânge, care a fost împlinită prin jertfa supremă a Domnului Isus. ,,Hristos, a intrat odată pentru totdeauna, în Locul prea sfânt, nu cu sânge de țapi și de viței, ci cu însuși sângele Său, după ce a căpătat o răscumpărare veșnică” (Evrei 9:12). Prin acestă jertfă perfectă, a fost împlinit planul de răscumpărare prin care omul iertat de faptele care aveau ca și consecință mmoartea, să poată sluji lui Dumnezeu (Evrei 9:14). Singura cale prin care oamenii se pot apropia de Dumnezeu pentru a aduce o închinare acceptată este Domnul Isus Hristos. Prin El, lumea a fost răscumpărată datorită jertfei de la cruce. Toți oamenii au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu, de aceea este imposibil pentru un om păcătos să fie acceptat înaintea sfințeniei lui Dumnezeu.

,,Dumnezeu este inițiatorul răscumpărării oamenilor (Efeseni 2:4-5) care pot fi izbăviți de sub puterea întunericului (Coloseni 1:13). Această răscumpărare este completă și sigură, deoarece a fost făcută cu sângele scump al lui Hristos (1Petru 1:18-19)”.

Planul lui Dumnezeu are în vedere răscumpărarea oamenilor pentru scopul suprem al închinării. Fără răscumpărare nu poate exista o închinare acceptată, de aceea omul are nevoie de jertfa lui Isus Hristos care să-i ofere calea pentru a intra în comuniunea cu Dumnezeu. Sfântul apostol Pavel, călăuzit de Duhul Sfânt, îi îndeamnă pe credincioși, potrivit cu îndurarea lui Dumnezeu descoperită prin răscumpărare, să-și aducă trupurile ,,ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu” (Romani 12:1). Răspunsul la revelația lui Isus Hristos, v-a aduce din partea credincioșilor o închinare duhovnicească după voia lui Dumnezeu.

IV. 1. 3. Închinarea ca parte a glorificării

În primele două capitole din cartea Geneza este prezentată creația la care Dumnezeu a privit cu plăcere. Încă de la început, Dumnezeu a revelat în Paradisul creat, funcția închinării care arată transcendența și imanența dumnezeirii în relație cu creația. Planul de răscumpărare al creației a fost descoperit prin făgăduința lui Dumnezeu în Paradisul pierdut, atunci când Adam și Eva au întrerupt comuniuneasfântă a închinării. Istoria înregistratăîn cărțile bibliei prezintă planul răscumpărării în vederea restabilirii părtășiei dintre om și Dumnezeu, pentru comuniunea închinării. Făgăduința divină descoperă atât răscumpărarea cât și noua creație împlinită prin crearea unorceruri noi și a unui pământ nou în care v-a locui neprihănirea (Isaia 65:17; 2 Petru 3:13). Acestă făgăduință a fost revelată apostolului Ioan în ultimele două capitole din cartea Apocalipsa, unde Dumnezeu confirmă revelația cu privire la noua creație – o viziune a ceea ce va fi în Paradisul recreat.

Cartea Apocalipsa prezintă ,,descoperirea lui Isus Hristos pe care i-a dat-o Dumnezeu, ca să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând” (Apocalipsa 1:1). Noua creație are fundamentul răscumpărării prin care Dumnezeu va despărți ,,lumina de întuneric”, pentru a pregăti Paradisul închinării, cetatea sfântă în care v-a locui dumnezeirea împreună cu ,,toți cei ce au fost scriși în cartea vieții Mielului” (Apocalipsa 21:27). Descrierea cetății sfinte prezintă contextul închinării ca parte a glorificării de aceea promisiunea lui Dumnezeu are în vedere răscumpărarea pentru glorificarea credincioșilor care vor avea parte de comuniunea perfectă cu dumnezeirea. ,,Cetatea Sfântă se v-a coborâ din ceruri de la Dumnezeu, având slava lui Dumnezeu. Nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care trăiește în spurcăciune și în minciună…nu va mai fi nimic vrednic de blestem” (Apocalipsa 21:10-11; 27; 22:3). Închinarea înaintea lui Dumnezeu va fi ocupația eternă a credincioșilor care vor împlini scopul suprem – comuniunea sfântă prin închinare.

,,Prezența lui Dumnezeuva fi pretudindeni. Însemnul maiestății Lui și semnele amintirii dragostei Lui vor fi pretutindeni. Priveliștea maiestății lui Dumnezeu, dezvăluită în umanitatea transformată a lui Hristos, nu va permite tăcerea. Atât vocile persoanelor individuale cât și simfonia tuturor celor răscumpărați, vor construi o armonie măreață, o simfonie a harului care inspiră venerație. Acesta va fi răspunsul umanității la lucrurile minunate ale lui Dumnezeu”.

Sfântul apostol Ioan descrie închinarea pe care Dumnezeu o primește în mijlocul adunării cerești, dar cu toate aceastea mintea omului nu poate înțelege pe deplin realitatea prezenței lui Dumnezeu. Revelația închinării cerești exprimă onoarea și reverența manifestată în prezența lui Dumnezeu, care ar trebuie să fie reflectată în închinarea de pe pământ. Scenele pe care le vede apostolul Ioan prezintă un model de închinare care pune accent pe funcția închinării. În primul rând apostolul este invitat să i-a parte la revelația lui Dumnezeu cu privire la ceea ce se v-a întâmpla în viitor (Apocalipsa 4:1).

După această invițație de participare în închinare, Ioan pășește într-o dimensiune reală în care este prezentat scaunul de domnie al lui Dumnezeu. Toată atenția este îndreptată asupra ,,Celui ce șade pe scaunul de Domnie”. Cei două zeci și patru de bătrâni, împreună cu cele patru făpturi, se închinau înaintea Celui Atotputernic. Forma închinării prezintă mărurisirea continuă a sfințeniei divine (Apocalipsa 4:8), plecăciunea înaintea lui Dumnezeu și aruncarea cununilor. Această formă de închinare descrisă prin gesturi ale trupului, reflectă onoarea și reverența manifestată în prezența divinității: ,,Vrednic ești Doamne și Dumnezeul nostru, să primești slava, cinstea și puterea, căci Tu ai făcut toate lucrurile si prin voia Ta stau în ființă și au fost făcute” (Apocalipsa 4:11).

Apostolul Ioan vede o carte în mâna dreaptă a Celui ce ședea pe scunul de domnie și în momentul în care Mielui ia cartea ca să-i rupă pecețile, adunarea cerească izbucnește în cântece de laudă și rugăciuni: ,,Vrednic este Mielul, să primească puterea, bogăția, înțelepciunea, tăria, cinstea, slava și lauda. A celui ce șade pe scaunul de domnie și a Mielului să fie lauda, cinstea, slava și stăpânirea în vecii vecilor” (Apocalipsa 5:12,13). Închinarea pe care a descris-o Ioan, nu prezintă o formă rigidă sau o ordine în închinare cerească, ci forma aceasta liberă slujește funcției închinării care are ca scop recunoșterea caracterului și a scopurilor lui Dumnezeu prin actul închinării spontane ca răspuns la vrednicia divinității.

Toate aceste scene impresionante arată doar o sclipire din ceea ce va fi în Împărăția lui Dumnezeu, atunci când întreaga creație va împlini scopul suprem al închinării. Scopul inițial al lui Dumnezeu va fi complet împlinit prin transformarea tuturor credincioșilor, care vor avea parte de viața veșnică în Isus Hristos. Glorificarea va produce o transformare pe care omul nu o poate înțelege, dar potrivit cu promisiunea lui Dumnezeu, atunci când se va arăta Hristos, omul răscumpărat va primi un trup glorificat asemenea trupului înviat al Isus Hristos. Această promisiune a glorificării trebuie să producă închinarea care începe de pe pământ și va continua în prezenta lui Dumnezeu, atunci când toți credincioșii „vor vedea fața Lui și vor împărăți în vecii vecilor” (Apocalipsa 22:4, 5).

IV. 2. Scopul închinării

IV. 2. 1. Închinarea în relație cu Dumnezeu

a. Unirea

Dumnezeu este o ființă relațională de aceea părtășia dumnezeirii în ea însăși prezintă relația celor trei persoane ale dumnezeirii coeterne, coegale și cosubstanțiale. Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiu, și Dumnezeu Duhul Sfânt sunt în relație inseparabilă formând astfel taina unui singur Dumnezeu adevărat. Omul nu a fost creat pentru că Dumnezeu ar fi fost singur, dimpotrivă dumnezeirea era într-o părtășie perfectă și cu toate aceastea scopul pe care l-a avut Dumnezeu în crearea omului a fost dragostea. Dumnezeu a creat omul ca să-l iubească.

Scopul suprem al închinării este descoperit de Dumnezeu încă din ziua a șasea a creației, atunci când a făcut pe om după chipul și asemănarea Lui, pentru a avea o relație permanentă cu el. Omul reprezintă o creație unică, înzestrată cu natura divină, pentru a relaționa cu divinitatea și pentru a participa în comuniunea sfântă a dumnezeiri. Deși relația dintre om și Dumnezeu a fost întreruptă, din cauza păcatului, totuși planul divin avea în vedere refacerea părtășiei pierdute. Păcatul a întrerupt relația omului cu Dumnezeu, de aceea omul a fost alungat din părtășia dumnezeirii, dar nu a fost abandonat. Dovada dragostei lui Dumnezeu a fost descoperită prin întruparea Domnului Isus Hristos care ,,a venit să caute și să mântuiască ce era pierdut” (Luca 19:10).

În rugăciunea Domnului Isus din grădina Ghețimani, este prezentată cea mai clară dovadă a dorinței divine de a reface relația oamenilor cu Dumnezeu. ,,Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine și aceia, pe care Mi i-ai dat Tu, să vadă slava Mea… Eu le-am făcut cunoscut Numele Tău pentru ca dragostea cu care M-ai iubit Tu, să fie în ei și Eu să fiu în ei” (Ioan 17:24). Această rugăciune a fost rostită de Mântuitorul Isus Hristos înainte de moartea Sa pe cruce, confirmând voia lui Dumnezeu cu privire la mântuirea oamenilor pentru putea întra în comuniunea închinării. Relația pe care o avea Domnul Isus cu Dumnezeu Tatăl este în strânsă legătură cu dorința Fiului de a împlini voia Tatălui (Ioan 6:39-40, Galateni 1:4; 1 Tesaloniceni 4:3). Răscumpărarea creației prin jertfa Domnului Isus, împlinește voia Tatălui care caută închinători adevărați. În Isus Hristos dorința Tatălui este împlinită, iar închinătorii adevărați, răscumpărați prin jertfa Fiului, se pot închina Tatălui în duh și în adevăr (Ioan 4:23). explică duh și adevăr.

Dragostea lui Dumnezeu a fost arătată prin jertfa lui Isus Hristos oferind astfel o nouă relație care a adus iertarea păcătoșilor și înfierea lor ca și copii ai lui Dumnezeu (Romani 8:15). Atunci când venit împlinirea planului de răscumpărare, toți credincioșii care au primit mântuirea prin credința în Isus, au fost adoptați în familia lui Dumnezeu. Acest adevăr prezintă o nouă dimensiune a relației dintre Dumnezeu și oameni care a adus nu doar împăcarea, ci și înfierea tuturor păcătoșilor răscumpărați prin credința în Isus Hristos.

Participarea Trinității în refacerea relației arată cât de mult iubește Dumnezeu omenirea. Dragostea Tatălui a fost arătată prin faptul că a înfiat pe cei răscumpărați prin jertfa de la cruce. ,,Dumnezeu a trimes pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca să răscumpere pe cei ce erau sub Lege, pentru ca să căpătăm înfiere” (Galateni 4:4-5).

Domnul Isus Hristos le-a dat dreptul tuturor celor răscumpărați prin credința în Numele Lui , să se numească copii ai lui Dumnezeu (Ioan 1:12). ,,O relație personală cu Hristos îi dă libertatea oricărei ființe să-și atingă scopul pentru care a fost creat. Când oamenii ascultă de Hristos, ei nu îmbrățișează doar o filozofie de viață, ci își stabilesc o legătură personală cu un Creator plin de iubire, Cel care îi cunoaște în întregime și îi iubește cu o dragoste deplină. Ei sunt indetificați de-a pururi ca fiind copiii Regelui regilor”.

Duhul Sfânt este Cel care mărturisește faptul că toți cei ce sunt călăuziți de El sunt copii ai lui Dumnezeu. ,,Duhul adeverește împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu” (Romani 8:16). Această transformare extraordinară produce o naștere supranaturală prin care fiecare păcătos primește darul mântuirii pentru o nouă viață de închinare în relație cu Trinitatea.

IV. 2. 2. Închinarea în relație cu credincioșii

a. Unitate

Dumnezeu a intenționat întotdeauna să locuiască în mijlocul credincioșilor (Exodul 25:8, 36:34, 29:45-46; Zaharia 2:10), în comuniunea sfântă a închinării. Această dorință a lui a dumnezeirii a fost împlinită de Isus Hristos prin unirea miraculoasă a tuturor creștinilor născuți din Dumnezeu. Promisiunile vechi testamentare au fost împlinite prin lucrarea Duhului Sfânt care a fost trimis să faciliteze mijlocul prin care Dumnezeu v-a locui în noul Templu spiritual. Noul testament prezintă unirea credincioșilor cu Isus Hristos pentru a forma un locaș sfânt de închinare. Duhul Sfânt este Cel prin care se realizează această unire minunată dintre Hristos și credincioși. Taina aceasta a fost ținută ascunsă încă din veșnicie (Coloseni 1:26), dar a fost descoperită de Dumnezeu prin botezul cu Duhul Sfânt care prezintă lucrarea deosebită făcută de Domnul Isus Hristos (Matei 3:11c). Această făgăduință este împlinită de Isus care îi botează pe credincioși în Duhul Sfânt, pentru a forma un singur Trup. ,,Primirea Duhului este partea inițieirii creștine. Ea se referă în mod concret la toți cei care au crezut în Isus și au fost incorporați astfel de Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, în Trupul spiritual al lui Hristos”. Scopul botezului cu Duhul sfânt este explicat de sfântul apostol Pavel în 1 Corinteni 12:13: ,,Noi toți am fost botezați cu un singur Duh, ca să alcătuim un singur trup, fie iudei, fie Greci, fie robi, fie slobozi…”. Acest adevăr este în armonie cu făgăduința lui Dumnezeu cu privire la mântuirea oamenilor pentru a forma un singur trup în Hristos și un Templu în care locuiește Dumnezeu prin Duhul Sfânt (1 Corinteni 3:16).

Creștinii născuți din Dumnezeu, au primit botezul cu Duhul Sfânt în momentul convertirii ca răspuns la rugăciunea Domnului Isus din grădina Ghețimani: ,,Mă rog ca toți să fie una, cu Tu Tată ești în Mine și eu în Tine, ca și ei să fie una în Noi…” (Ioan 17:21). Botezul cu Duhul Sfânt îi așează pe credincioși în trupul lui Hristos, formând astfel un singur trup. Pavel prezintă botezul cu Duhul Sfânt ca ceva ce a avut loc cu scopul de a forma Trupul lui Hristos. Acest botez a unit toți credincioșii iar această unire nu mai poate fi distrusă niciodată (Matei 16:18).

Revelația botezului spiritual prezintă lucrarea Sfintei Treimi într-o unitate perfectă. Credincioșii au binecuvântarea harului de a înțelege mărturia Isus Hristos care a fost înregistrată în scrierile inspirate de Dumnezeu, prin martorii credincioși care au vorbit mânați de Duhul Sfânt.

Conform mărturiilor înregistrate în Sfânta Scriptură, Domnul Isus Hristos este cel care botează pe credincioși cu Duhul Sfânt cu scopul de forma un singur Trup, împlinind astfel făgăduința Tatălui. Botezul cu Duhul Sfânt este în totalitate lucrarea lui Dumnezeu odată și pentru totdeauna. Făgăduința Tatălui a fost împlinită de Isus Hristos care l-a trimis pe Duhul Sfânt să locuiască în fiecare credincios, botezându-i într-un singur trup, fie iudei fie greci, formând astfel Biserica lui Dumnezeu, Trupul lui Hristos și Templul Duhului Sfânt. Botezul îi unește pe credincioși într-un singur Trup, de aceea oricine nu este botezat cu Duhul este în afara trupului, drept urmare nu face parte din Biserică. Toți cei ce au fost botezați cu Duhul Sfânt au fost îmbrăcați cu Hristos drept urmare „nu mai este nici iudeu, nici grec, nu mai este nici rob ,nici slobod, nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască”, fiindcă toți sunt una în Hristos Isus (Galateni 3:27-28).

b. Părtășie

Unitatea dintre credincioși poate fi susținută doar prin participarea lor în părtășie cu Trinitatea. Părtășia credincioșilor este absolut necesară pentru că ea dovedește unirea trupului lui Hristos care formează o ,,casă duhovnicească, o preoție sfântă”, care aduce prin Isus Hristos, jertfe duhovnicești plăcute lui Dumnezeu (1 Petru 2:5). Părtășia credincioșilor este o dovadă reală a unei închinări duhovnicești care îi apropie pe oameni tot mai mult de prezența sfintei Treimi. Părtășia prezintă unirea credincioșilor cu Dumnezeu exprimată prin unirea credincioșilor întrd ei. Unirea cu Hristos îi leagă pe credincioși cu Dumnezeu prin mântuire, iar dovada acestei uniri este în strânsă legătură cu unitatea dintre credincioși care mărturisește plinătatea și funcționalitatea unui singur trup al cărui cap este Hristos (Efeseni 4:15). Îndemnul apostolul Pavel arată cât de importantă este părtășia credincioșilor care trebuie să crească în dragoste pentru desăvârșirea sfinților și pentru zidirea trupului lui Hristos. Această creștere se dezvoltă printr-un proces al maturității, până când toți credincioșii vor ajunge la unirea credinției și a cunoștinței Fiului lui Dumnezeu… la înălțimea staturii plinătății lui Hristos (Efeseni 4:12-13). Această părtășie are ca scop creșterea fiecărui credincios care face parte din trupul lui Hristos, pentru ca închinarea duhovnicească să fie adusă în unitate și în conformitate cu voia lui Dumnezeu. Când unitatea trupului este practicată în comunitatea credincioșilor, atunci se formează părtășia sfântă care crește pentru a forma locașul sfânt unde Dumnezeu primește închinarea și își găsește plăcerea.

Fiecare credincios născut din Dumnezeu este adăugat la trupul lui Hristos și își primește creșterea în funcție de părtășia trupului. Ilustrația pe care o folosește Pavel exprimă printr-un limbaj metaforic faptul că trupul lui Hristos este format din mai multe mădulare. (Romani 12:4-5; 1 Corinteni 6:15; Efeseni 5:30). Aceste mădulare reprezintă credincioșii care alcătuiesc un singur trup în Hristos. Totuși unitatea trupului este văzută prin funcționalitatea mădularelor care își primesc creșterea din Hristos care este capul trupului: ,,din El tot trupul, bine închegat și strâns legat pri ceeea ce dă fiecare încheietură, își primește creșterea potrivit că lucrarea fiecărei părți în măsura ei și se zidește în dragoste” (Efeseni 4:16). ,,Când sfinții sunt în comuniune cu Isus Hristos, dinamica părtășiei va inunda relația cu ceilalți credincioși. Părtășia orizontală cu credincioșii este inundată de părtășia verticală cu Dumnezeu”, de aceea spiritualitatea închinării adevărate este condiționată de părtășia trupului și a mădularelor din El care formează adevărata funcție a închinării creștine. Rezultatul părtășiei dintre credincioși produce maturitatea trupului care, după cum spune Pavel, ajunge la ,,starea de om mare, la înălțimea staturii plinătății lui Hristos” (Efeseni 4:13). Această stare îi întărește pe credincioși în dragostea lui Hristos pentru slujba închinării. Trupurile credincioșilor care formează mădularele trupului lui Hristos, vor putea aduce o singură jertfă vie, sfântă și plăcută lui Dumnezeu care va fi o închinare duhovnicească (Romani 12:1).

Structura acestei părtășii este formată din dragostea dintre credincioși care este poruncită de Domnul Isus Hristos în Evanghelia după Ioan (Ioan 13:34-35). Orice formă de închinare care nu are fundamentul dragostei nu este acceptată de Dumnezeu, de accea funcția închinării trebuie să aibă temelia dragostei care poate fi ilustrată prin inima părtășiei creștine. O altă structură importantă a părtășiei care izvorăște din temelia dragostei este slujirea. Dragostea adevărată este dovedită prin slujirea celorlalți. Modelul acesta de slujire prezintă motivul pentru care a venit Domnul Isus Hristos pe pământ: ,,Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească și să-Și dea viața ca răscumpărare pentru mulți” (Matei 20:28). Dragostea este dovedită prin actul slujirii, de aceea credincioșii sunt responsabili să slujească unii altora în dragoste (Galateni 5:13). Structura părtășiei care izvorăște din dragoste și este dovedită prin slujire, poate fi reprezentată prin orice formă de închinare atât timp cât funcția închinării rămâne fundamentul absolut al părtășiei.

IV. 2. 3. Închinarea în relație cu necredincioșii

Închinarea creștină prezintă o relație sfântă și reală cu divinitatea pe care o pot avea în exclusivitate copii lui Dumnezeu. Scopul răscumpărării are în vedere închinarea de aceea oamenii au nevoie să fie răscumpărați din păcat, pentru a putea aduce înaintea lui Dumnezeu o închinare adevărată. Răscumpărarea produce închinători adevărați, de aceea porunca lui Dumnezeu are în vedere evanghelizarea celor pierduți. Taina închinării a fost descoperită sfinților care au misiunea de a propovădui Evanghelia pentru ca orice om care o primește, să poată fi desăvârșit în Hristos (Coloseni 1:28). Aceasta misiune pe care Pavel o prezintă ca fiind ,,lucrarea puterii lui Isus” (Coloseni 1:29), izvorâște din dorința Tatălui de a căuta închinători adevărați care să se închine în duh și în adevăr.

Evanghelizarea ocupă un loc important în planul divin al răscumpărării pentru că prin Evanghelia lui Hristos este descoperită ,,puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede… (Romani 1:16). Totuși închinarea înaintea lui Dumnezeu nu trebuie confundată cu evanghelizarea oamenilor și nici nu trebuie folosită în scopuri evanghelistice. Ele se deosebesc având roluri diferite și subordonate. Pentru a evita această confuzie pe care unii teologi contemporani deja o promovează prin idea închinării evanghelistice – worship evanghelism, trebuie să înțelegem scopul închinării care are în vedere întreaga veșnicie și scopul evanghelizării care are în vedere o perioadă de timp limitată, dar care a fost introdus datorită căderii omului în păcat.

În Împărăția veșnică lui Dumnezeu nu va mai exista evanghelizare pentru că nimeni nu v-a mai avea nevoie de ea, dar ocupația primordială a tuturor ființelor v-a rămâne închinarea. Drept urmare există o diferență majoră între evanghelizare și închinare, de aceea ele trebuie înțelese separat pentru a putea fi subordonate în funcție de voia lui Dumnezeu. Scopul pentru care Dumnezeu a creat omul nu a fost evanghelizarea ci închinarea, de aceea și Domnul Isus Hristos vorbește despre închinătorii adevărați pe care îi caută Tatăl. În același timp, evanghelizarea este deosebit de importantă având în vedere faptul că afost poruncită de Domnul Isus Hristos pentru a facilita transformarea păcătoșilor în închinători adevărați. John Piper reușește să clarifice această confuzie, subordonând atât închinare cât și evanghelizarea în ordina importanței scripturale: ,,Misiunea nu este scopul ultim al Bisericii, pe când închinarea este. Misunea există pentru că închinarea nu există. Închinarea este superioară, nu misiunea, pentru că Dumnezeu este superior și nu omul.

Atunci când timpul pe pământ se va sfârși și oamenii răscumpărați vor cădea cu fața la pământ înaintea Tronului lui Dumnezeu, nu va mai exista misiunea. Ea este o necesitate temporară pe când închinarea rămâne veșnic”.

Evanghelizarea trebuie înțeleasă ca fiind un produs al închinării credincioșilor care au responsabilitatea să propovăduiască Evanghelia la orice făptură. Fundamentul închinării creștine este foarte clar: închinătorii adevărați sunt cei ce se închină în duh și în adevăr, după cum dorește Tatăl. Închinarea acceptată de Dumnezeu poate fi adusă numai prin Duhul lui Dumnezeu (Filipeni 3:3), iar cine nu este născut din Duh nu poate intra împărăția lui Dumnezeu, (Ioan 3:5) cu atât mai mult nu se poate închina, pentru că nu a fost născut din nou prin învierea lui Isus Hristos din morții (1 Petru 1:3).

Închinarea nu are scopul de a le sluji oamenilor, ci dimpotrivă închinare are scopul de a-i sluji lui Dumnezeu. Închinare nu a fost făcută pentru evanghelizare, ci evanghelizarea a fost făcută pentru închinare. În oridinea aceasta, evanghelizarea are ca scop transformarea păcătoșilor în închinători adevărați, ,,născuți din nou, nu dintr-o sămânță care poate putrezi, ci dintr-una care nu poate putrezi, prin Cuvântul lui Dumnezeu, propovăduit prin Evanghelie” (1 Petru 1:23-24). Prin propovăduirea Evangheliei, oamenii sunt invitați să devină închinători adevărați. Evanghelizarea necredincioșilor este produsul unei vieți de închinare care are în vedere glorificarea lui Dumnezeu prin ascultarea poruncilor Lui. Conform legii universale, conform căreia orice cauză are un efect și orice efect are o cauză, se pot ilustra închinarea și evanghelizarea ca fiind două concepții diferite, dar aflate într-o legătură strânsă și indivizibilă. Dacă închinarea înaintea lui Dumnezeu este cauza principală, atunci efectul va fi evanghelizarea celor nemântuiți, drept urmare închinarea are în vedere comuniunea cu Dumnezeu, iar evanghelizarea are în vedere invitația celorlalți de a intra în această comuniune.

Vestea bună a Evangheliei cheamă oamenii la o închinare adevărată după voia și plăcerea lui Dumnezeu. Această subordonare va păstra în centrul închinării caracterul și planul divin, care este mai presus de dorințele și nevoile umane. Evanghelizarea in puterea lui Dumnezeu începe prin închinarea adevărată a credincioșilor și nu prin participarea la închinare a celor necredincioși. Apoi evanghelizarea se va sfârși prin închinarea celor născuți din nou care au răspuns prin credință la mesajul evangheliei propovăduit cu putere, devenind astfel copii ai lui Dumnezeu, acei închinătorii adevărați pe care îi dorește Tatăl.

Taina mântuirii va fi descoperită tuturor celor ce cred și primesc evanghelia harului lui Dumnezeu. Minunea nașterii din nou izvorâtă din răscumpărarea lui Isus, îi va adăuga pe noii convertiți la trupul lui Hristos, fiind astfel uniți în Dumnezeu pentru părtășia sfântă a închinării.

CAPITOLUL V: NU ȘTIU???

V. 1. Raționamentul și sentimentalismul în închinarea creștină

V. 1. 1. Tensiune, exagerare și echilibru

V. 1. 1. 1. Introducere

Biserica creștină se confruntă cu o problemă importantă care afectează atât relația individuală cu Dumnezeu cât și relația comunitară dintre credincioși. Deși s-a încercat în istoria mișcării evanghelice o colaborare între confesiunile principale, totuși pănâ astăzi, mărturia bisericii este afectată din cauza înțelegerii greșite a închinării creștine. Puțini evanghelici au identificat sursa acestor dezbinări care au produs în ultimii ani mai multe confesiuni creștine, decât plantarea de noi biserici.

Fundamentul învățăturilor biblice cu privire la închinare a ajuns să fie supus unor interpretări care slujesc mai mult formelor stabilite de oameni, neglijând astfel funcția pe care o are închinarea adevărată. În jurul acestui subiect s-au creat tensiuni controversate care au pus accent mai mult pe dezbateri teologice, neglijând astfel adevărul fundamental al sfintelor Scripturii. Închinarea este sursa prin care credincioși pot înțelege și experimenta părtășia cu Dumnezeu, de aceea trebuie găsit un echilibrul teologic și practic pentru a-i apropia pe credincioși de funcția închinării creștine care are ca scop slujirea și adorarea lui Dumnezeu.

V. 1. 1. 2. Tensiunea din închinarea sentimentală și cea rațională

În bisericile evanghelice se poate observa un adevăr general în ce privește închinarea unor credincioși care, deși sunt sinceri, totuși se situează în extremele religioase tensionate. Unii oamenii caută biserici care să le slujească și să le împlinescă nevoile sentimentale, mai mult decât pe cele raționale, de aceea închinarea creștină s-a trasnformat într-o închinare centrată pe așteptările și nevoile oamenilor. Credincioșii participă la închinare neglijând scopul principal al închinării care îl are în vedere pe Dumnezeu, înlocuind astfel centralitatea închinării divine cu dorințele omenești.

Participarea la închinarea comunitară nu mai este o ocazie de slujire înaintea lui Dumnezeu, ci doar o oportunitate de a primi binecuvântare, drept urmare, oamenii vin la biserică doar ca să pimească ceva din serviciul divin, fără să dăruiască. De cele mai multe ori, așteptările egoiste îi atrag pe oameni spre o închinare greșită care satisface mai mult nevoile sentimentale. Aceste așteptări conduc închinarea spre dorința unei stări de extaz care separă rațiunea de realitate, dezvoltând astfel un sentimentalism ce produce mai multă dezamăgire, decât împlinire și zidire spirituală. Atunci când ritmul unei cântări, sau stilul unei predici nu reușește să mulțumească anumite așteptări, se produce dezamăgirea care conduce spre o stare de nemulțumire, prin urmare, se pierde funcția închinării adevărate, fiind înlocuită de forme care slujesc mai mult oamenilor decât lui Dumnezeu.

Tensiunile care s-au creat în închinarea creștină pornesc de la o înțelegere fundamentată pe ceea ce dorește omul mai mult, decât pe ceea ce dorește Dumnezeu, de aceea este important ca fiecare credincios să recunoscă faptul că nici un om nu deține adevărul absolut, ci numai Dumnezeu, care l-a descoperit prin persoana Domnului Isus Hristos și prin sfânta Scriptură.

V. 1. 1. 3. Exagerarea sentimentalismului în muzică și rugăciune

Tendința de exagerare a sentimentelor în închinare este accentuată în serviciile de închinare creștină prin muzică și rugăciune. Muzica în închinare atinge mai mult partea sentimentală a omului, care poate fi sedus de ritmul și nuanțele muzicii, îndepărtându-l de participarea în închinare care trebuie să aibă la bază adevărul lui Dumnezeu. Adevărul trebuie înțeles pentru a produce un sentiment care să nu-l înșele pe om, de aceea mesajul cântecelor îi conduce pe credincioși în închinare, nu melodia. Dumnezeu nu a revelat nici o partitură muzicală pe care oamenii trebuie s-o respecte pentru a se închina, dar în schimb a revelat cuvinte care să transmită un mesaj inteligibil la care oamenii sunt chemați să răspundă. Cuvintele sunt necesare pentru închinare, de aceea forma închinării trebuie exprimată și prin rațiune.

Închinarea se face prin credință și prin dragoste. Mintea îl ajută pe om să răspundă revelației divine, iar inima îl ajută să simtă realitatea prezenței divine. Închinarea doar prin muzică, atinge partea sentimentală, pe când închinarea prin cuvinte atinge partea rațională, drept urmare îmbinarea acestora oferă un echilibrul centrat pe închinarea în duh și în adevăr.

Rugăciunea este modalitatea de comunicare cu Dumnezeu care oferă credinciosului mântuit, posibilitatea de a intra în audiența divinității prin singurul mijlocitor între Dumnezeu și oameni – Isus Hristos. Unii teologi prezintă rugăciunea ca fiind o experiență mistică care depășește orice raționament, cuvinte sau idei. Misticismul prezintă cunoașterea lui Dumnezeu ca fiind ceva ce nu poate fi exprimat sau experimentat prin cuvinte, drept urmare ,,rationamentul limitează experiența cu Dumnezeul care nu poate fi redusă la cuvinte și idei'”. Cu toate aceastea sfânta Scriptură pune accent pe rațiunea umană care este foarte importantă în comuniunea cu Dumnezeu prin rugăciune. Sfântul apostol Pavel corectează accentul rugăciunilor și cântărilor extatice lipsite de rațiune care au degenerat în biserica din Corint, afirmând importanța rațiunii în închinare: „Mă voi ruga cu duhul, dar mă voi ruga și cu mintea; voi cânta cu duhul, dar voi cânta și cu mintea” (1 Corinteni 14:15). În rugăciune este importantă tăcerea dar întotdeauna trebuie folosită mintea pentru a înțelege bucuria și dragostea care invadează atât inima cât și mintea. Așa cum spune și J.I Packer, cu privire la rugăciunea fără cuvinte: „este important uneori să-l admirăm pe Dumnezeu în tăcere, dar chiar și atunci, rugăciunea fără cuvinte nu este punctul culminant, ci punctuația rugăciunii verbale”.

În închinarea prin rugăciune și muzică, trebuie folosite cuvintele potrivite care exprimă: admirație, venerație, reverență, mijlociri, cereri, etc. Aceastea reprezintă funcția închinării care are la bază Cuvântul lui Dumnezeu într-un echilibru al raționamentului și al sentimentalismului, al emoțiilor ghidate de înțelegerea cuvântului divin.

V. 1. 1. 4. Exagerarea raționalismului în evanghelizare și predicare

Sfânta Scriptură reprezintă revelația perfectă a lui Dumnezeu, care oferă oamenilor îndrumări precise, suficiente și corecte cu privire la închinarea adevărată. Dumnezeu a descoperit oamenilor voia divină prin Cuvânt, de aceea caracterul și dorința Lui sunt prezentate și stabilite în Biblie. Integritatea închinării creștine este păstrată și protejată de revelația divină înregistrată în sfânta Scriptură, de aceea credincioșii trebuie să audă cuvântul lui Dumnezeu care pătrunde rațiunea umană, oferind taina miraculoasă a iluminării ce produce transformarea.

Omul mai întâi aude Cuvântul și apoi Duhul Sfânt îl convinge și lucrează în inima lui, aducând astfel cunoașterea adevărului ca parte necesară în convertire: „Veți cunoaște adevărul și adevărul vă va face liberi” (Ioan 8:32). Credincioșii sunt luminați pentru a înțelege adevărul lui Dumnezeu și sunt resposabili să răspundă folosindu-și mintea pentru a intra în părtășia sfântă care are la bază comunicarea verbală. Orice formă de comunicare trebuie să fie conform adevărului descoperit prin comunicarea verbală a lui Dumnezeu care convinge omul de realitatea prezenței divine, de aceea pentru a experimenta această părtășie spirituală, credincioșii sunt responsabili să se gândească la lucrurile de sus (Coloseni 1:2).

Reforma a reușit să echilibreze închinarea creștină care avea un caracter mistic, lipsit de rațiune. Reformatorii au accentuat importanța predicării Cuvântului lui Dumnezeu, iar această schimbare a produs treziri spirituale, punând astfel sfânta Scriptură la loc de cinste în închinare. Forma închinării a fost echilibrată de caracterul normativ al Scripturii, schimbând atmosfera închinării mistice a clerului, într-o participare comunitară a fiecărui credincios.

Odată cu apariția romantismului în secolul al XIX-lea, s-a produs un dezechilibru teologic cu privire la închinarea creștină. Deși reforma a reușit să aducă Scriptura în centrul închinării creștine, a neglijat partea sentimentală care atinge inima omului convins de realitatea cuvântului divin. Acest dezechilibru a condus la o reacție împotriva curentului clasic, punând accent mai mult pe sensibilitatea, imaginația și fantezia creatoare, miniminizând importanța rațiunii.

În bisericile evanghelice, încă se păstrează acest dezechilibru teologic, de aceea forma predicilor este rigidă și lipsită de sensibilitate. Exagerarea raționamentului în predicare produce un limbaj sec și un mesaj care nu pătrunde în inima omului. În închinarea bisericii primare se poate observa echilibrul raționamentului și al sentimentalismluiprin exemplul credincioșilor din Bereea, care aveau o inimă atinsă de puterea Evangheliei: „iudeii aceștea aveau o inimă mai aleasă decât cei din Tesalonic. Au primit Cuvântul cu toată râvna și cercetau Scripturile în fiecare zi, ca să vadă dacă ce li se spunea, este așa” (Faptele Apostolilor 17:11). Această atitudine a inimii atinsă de înțelegerea mesajului divin, oferă echilibrul rațiuni și al sentimentelor prin puterea cuvântului lui Dumnezeu care este „viu și lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăișuri: pătrunde până acolo că desparte sufletul și duhul, încheieturile și măduva, judecă simțirile și gândurile inimii” (Evrei 4:12).

V. 1. 1. 5. Echilibrul rațiunii și al sentimentelor în închinare

Responsabilitatea și libertatea oricărui om este să răspundă revelației divine care descoperă adevărul despre Dumnezeu, printr-o credința care vine în urma auzirii și a înțelegerii cuvântului divin. Așa cum prezintă și Wayne Grudem în cartea lui, omul nu-l poate înțelege pe deplin pe Dumnezeu, totuși într-o anumită măsură, înțelepciunea Lui este împărtășită, dar niciodată nu va fi complet împărtășită. Gândurile lui Dumnezeu sunt mult mai înalte decât gândurile oamenilor (Isaia 55:9), de aceea cunoașterea lui Dumnezeu este împărtășită pentru ca omul să înțeleagă în parte chemarea divină pentru scopul suprem al închinării creștine.

Echilibrul transcedenței și imanenței lui Dumnezeu trebuie să fie păstrat în închinarea credincioșilor care cuprinde atât partea apofatică cât și cea noetică. Închinarea relațională împărtășește dragostea perfectă care menține în armonie transcendența și imanența lui Dumnezeu formând astfel închinarea adevărată în duh și în adevăr. Fiecare aspect al închinării creștine trebuie să fie încadrat în realitatea închinării adevărate pe care o dorește Dumnezeu și pe care a descoperit-o oamenilor.

Potrivit cu revelația sfintelor scripturi, omul este cheamat să răspundă la poruncile lui Dumnezeu folosind rațiunea. Credința vine în urma auzirii Cuvântului divin, de aceea adevărul lui Dumnezeu trebuie înțeles mai întâi pentru a putea fi împlinit, drept urmare, în închinarea adevărată este necesară folosirea rațiunii care, deși este limitată, îl face pe om conștient de voința divină. Deși mintea omului nu poate cuprinde înțelegerea transcendeței divine, totuși, prin atitudinea de smerenie pe care fiecare om trebuie s-o manifeste înaintea lui Dumnezeu, se ajunge la o stare în care sentimentele îl transpun pe om într-o închinare reală dar și emoțională.

Este important ca omul să înțeleagă conștient responsabilitatea de a răspunde revelației divine conform adevărului lui Dumnezeu. În același timp, omul trebuie să aibă o atitudine potrivită pentru a participa în închinare, iar această atitudine are la bază sentimente care sunt izvorâte dintr-o înțelegere corectă a revelației divine. Atunci când se pierde echilibrul raționalismului și al sentimentalismului, închinarea capătă o formă care nu mai slujește funcției fundamentale.

În închinarea creștină, credincioșii sunt invitați să participe în comuniunea cu Dumnezeu printr-o relație sfântă care este dovedită de Domnul Isus Hristos prin jertfa de la cruce. Acest limbaj al iubirii, propune un echilibru dintre mister și logică. Omul îl experimentează pe Dumnezeu prin înțelegerea revelației divine, iar orice emoție este controlată de rațiunea pe care o oferă Sfânta Scriptură. Cunoașterea lui Dumnezeu și împlinirea poruncilor Lui oferă un echilibru spiritual și rațional în ce privește închinarea individuală și cea comunitară. O astfel de relație cu Dumnezeu propune o participare în comuniunea sfântă a misterului, descoperit în parte în rațiunea umană care înțelege realitatea părtășiei și poate răspunde conform așteptărilor dinvine, prin închinarea adevărată.

CAPITOLUL VI: BIBLIOGRAFIE

Bibliografie cărți:

A.P.Gibbs, „Worship – The Christians’s Highest Occupaion”, Walterick Publishers

A.W. Tozer „Ce s-a întâmplat cu Închinarea?”, Editura Perla Suferinței, Suceava

Allen P. Ross „Recalling the Hope of Glory: Biblical Worship from the Garden to the New Creation”, KREGEL PUBLICATIONS

Bob Sorge, „Redescoperirea închinării – Ghid practic pentru laudă și închinare”, Editura Betania, 2005

Charles R S. and Roy B. Zuck, „Understanding Christian Theology”, Editura Thomas Nelson, Nashvile

Daniel I. Block, „For the Glory of God – Recovering a Biblical teology of Worship”, published by Bake academic

Daniel I. Block: „For the Glory of God: Recovering a Biblical Theology of Worship”

David Paterson, „Comuniunea cu Dumnezeu, O teologie biblică a închinării”, Eidtura Jubilate, Oradea, 2006

Dieter, M., E., et al., „Cinci Concepții despre Sfințire”, Editura Cartea Creștină, 1999

Donald Macleod, „Temelia credinței – Teologie sistematică din perspectivă reformată”, Editura Kingstone, 2008

Doug R. Jones, „Sound of Worship. A handbook of acoustics and sound system for teh Church”, Editura Elsevier

Doug R. Jones, „Sound of Worship. A handbook of acoustics and sound system for teh Church”, Editura Elsevier, 2011

Dunnam, M. & Ogilvie, L. J., „The Preacher's Commentary Series”, Volume 2: „Exodus. Formerly The Communicator's Commentary. The Preacher's Commentary series”, Nashville, Tennessee: Thomas Nelson Inc.

Earle, E. Cairns, „Creștinismul de-a lungul secolelor – O istorie a Bisericii creștine”, Editura Dragostea lui Dumnezeu în acțiune, 1992

Elwell, Walter A., „Evangelical Commentary on the Bible”, Grand Rapids, Mich: Baker Book House, 1996, c1989 (Baker Reference Library 3), S. Ne 8:10 – Libronix

Evans, A. T., „What matters most : Four absolute necessities in following Christ”, Editura Chicago: Moody Press, 1997

Everett Ferguson, Church History, Vol 1, „Form Christ to Pre-Reformation, The Rise and Growth of the Church in Its Cultural, intelectual, and political context”, Editura Zondervan, 2005

Frank Viloa, George Barna, „Creștinism păgân – O explorare a originilor practicilor Bisericii”, Editura Kerigma, Oradea, (op. cit., Durant, „Age of Faith” pag. 521-524), 2010

Franklin M. Segler and Randal Bradley, ,,Christian Worship – it's Theology and practice”, Ediția a III-a, B&H – 2006, locația 1086, Kindle

Franklin M. Segler and Randall Bradley, Chrisian Worship: „Its Theology and Practice”, Third Edition

Gene Getz, „Abraham: Holding Fast to the Will of God”, iBooks, pag. 298

Henry Clarence Thiessen, „Prelegeri de teologie sistematică”, Editura Wm. B. Erdmans Publishing Company, 1979

Horton Davies, „Christian Worship its History and Meaning”, Abigdon, 1957

Ieremia Rusu, „Cine sunt creștinii după Evanghelie”, Editura Didactica și Pedagogică, R.A, pag. 81, 2011

James Hasting Nichols, „Corporate Worship in the reformed Tradition”, Wipf and Stock Publishers, 2014

James I. Packer, „Ortodoxism și evanghelism, Trei perspective”, Editura Adoramus, Iași, 2009

John MacArthur, „Carismaticii, O perspectivă doctrinară”, Editura As. Bapt. Rom. din Stat. Unite și Canada, , 1998

John MacArthur, „The MacArthur New Testament Commentary”, Acts 1-12, Kindle, location 1587

John MacArthur, „Worship, The ulimate priority”, Moody Publisher, Chicago, locația: 179 (Kindle), 2012

John Piper, „Let the Nations Be Glad: The Supremacy of God in Missions”, Editura Baker Academic, 2010

Josh McDowell, „Portret în oglindă – În căutarea propriei identități”, Editura Aqua Forte, pag. 7, 2008

Kistemaker, S. J., & Hendriksen, W., Vol. 17, „New Testament commentary : Exposition of the Acts of the Apostles. Accompanying biblical text is author's translation. New Testament Commentary”, Grand Rapids: Baker Book House, 2001

MacDonald, W., & Farstad, A., „Believer's Bible Commentary: Old and New Testaments” (Lk 18:9), Nashville: Thomas Nelson, 1997 – Libronix

McGarvey, J. W., „A commentary on Acts of Apostles”, Oak Harbor, WA: Logos Research Systems, Inc., 1999

Mervin Breneman, „Ezra, Nehemiah, Esther: An Exegetical and Theological Exposition of Holy Scripture” (The New American Commentary), 1993

Philip Graham Ryken: „Exodus (Preaching the Word)” , 2005

R. Paul Stevens, „The others six days – Vocation, Work and ministry in Biblical Perspective”, William B. Eerdmans Publishing Company, 1999

Robert E. Webber, „The complete of library of christian worship”, volumul 2, „Twenty centuries of Christian Worship”, Editura Star Song, 1994

Robert, E.,Webber, „Worship Old and New”, Editura Zondervan, 1994, Kindle

Stancy T. Rinehard, „Valori răsturnate – Paradoxul conducerii slujitoare”, Editura New Life, 2005

Stanley J. Grenz, Prayer, „The Cry for the Kingdom”, Wm. B. Eerdmas Publishing, 2005

Timothy Keller „Prayer: Experiencing Awe and Intimacy with God”, Editura: The Penguin Group, 2014

Timothy M. Pierce, „Enthroned on Our Praise” iBooks, pag. 67

W. Hendriksen, Vol 10, „New Testament commentary: Exposition of the Gospel According to Mark” (1953-2001) – Libronix

Warren W. Wiersbe: „Be Obedient (Genesis 12-24): Learning the Secret of Living by Faith”, iBooks

Wiersbe, W., „Wiersbe's expository outlines on the Old Testament” (Ge 4:1). Wheaton, 1993

Wiersbe, Warren W. „Be Determined (Nehemiah): Standing Firm in the Face of Opposition” (The BE Series Commentary), 2009

Wolfgang Buhne, „Jocul cu focul”, Editura Agape, 1995

Biblia – autor, an…editură…

Bibliografie internet:

http://www.citatepedia.ro/index.php?id=82131

„Epistolele Sfântului Ignatie al Antiohie: Smirna, Filadelfia, Magnasia, Tralia, către Policarp, Filadelfieni” http://www.pemptousia.ro/2014/12/epistolele-sfantului-ignatie-al-antiohiei-si-organizarea-bisericii-primare/, http://www.earlychristianwritings.com/ignatius.html

http://www.gty.org/blog/B110406/redeemed-how-i-love-to-proclaim- it?Term=redemption

http://www.citatepedia.ro/index.php?id=82131

http://www.gty.org/blog/B110406/redeemed-how-i-love-to-proclaim- it?Term=redemption

Emil Bartoș – http://rodiagnusdei.wordpress.com/2013/09/16/emil-bartos-biserica-in-inchinare-la-biserica-penticostala-elim-piatra-neamt/

Matei: sau cine poate fi ucenicul lui Isus