Teologia Botezului Copiilor Atat In Ortodoxie Cat Si In Protestantism

Cuprins

Argument

1. Botezul precreștin. Preînchipuirea Botezului creștin. Argumente vechi-testamentare și nou-testamentare pentru Botezul creștin

1.1 Circumcizia 1.2 Arca lui Noe 1.3 Profeții din Vechiul Testament privitoare la Botez 1.4 Legământul lui Dumnezeu includea copiii, atât în Vechiul cît și în Noul Testament

2. Botezul în Noul Testament. Biserica primară

2.1 Botezul lui Ioan. Botezul în comunitatea primară din Ierusalim 2.2 Sensul botezului 2.3 Dezvoltarea istorică. Biserica veche

3. Botezul copiilor în Biserica Ortodoxă. Argumente

3.1 Practica apostolică și bisericească

3.2 Contribuția și consimțământul copilului

4. Dialogul ortodox-lutheran asupra botezului copiilor. Obiecții și argumente

4.1 Credința curață de păcat și nu Botezul

4.2 Neconlucrarea copiilor la Botez

4.3 Botezul implică neapărat credința si acordul copiilor. Raportul dintre Botez și credință.

Nașii și familia. Problematica credinței sau a non-credinței copiilor

4.4 Conceptul vârstei responsabilitătii. Botezul la maturitate.

Păcatul strămoșesc al copiilor. Raportul dintre lucrarea divină și cea umană

4.5 Copiii nu ar avea păcat deci nici nevoie de Botez

4.6 Nimeni nu poate primi har fără să ceară

5. Botezul copiilor în Biserica Lutherană

5.1 Biserica Evanghelică-Lutherană C.A. Generalități

5.2 Botezul în general și cel al copiilor după Martin Luther

5.3 Necesitatea botezului copiilor în teologia lutherană de astăzi.

Argumente actuale pro și contra fides infantium

5.4 Argumenterea botezului copiilor fără Sfânta Tradiție si Sfânta Scriptură

5.5 Alte argumente în favoarea pedobaptismului. Tezele privitoare la botez ale lui Martin Luther

6. Botezul copiilor în Biserica Reformată(Calvină) -"Confessio Helvetica"

6.1 Generalități. Câteva aspecte din viața și teologia lui Calvin 6.2 Botezul copiilor în concepția lui Calvin 6.3 Botezul copiilor în concepția lui Zwingli

7. Sfânta Tradiție sau sola Scriptura. Rolul Sfintei Tradiții în argumentarea botezului copiilor

7.1 Argumente scripturistice pentru Sfânta Tradiție

8. Concluzii logice. Obligativitatea botezului copiilor

9. Rânduiala Botezului în Biserica Ortodoxă și în Biserica Reformată(Calvină)

9.1 Rânduiala în ziua întâi la femeia lăuză. Sfințirea apei 9.2 Rugăciunile la femeia lauză 9.3 Rugăciunea la însemnarea pruncului, când i se pune numele 9.4 Canoanele Sfinților Apostoli și ale Sfinților Părinți pentru Sfântul Botez 9.5Rânduiala înaintea Sfântului Botez. Rugăciuni la facerea catehumenului sau a celui chemat la botez 9.6 Slujba Botezului

9.7 Rânduiala slujbei Botezului în Biserica Reformată (Calvină)

Bibliografie

Curriculum Vitae

Declarație

Argument

Aceasta lucrare încearcă să cuprindă teologia botezului copiilor atât în Ortodoxie cât și în Protestantism, fiind în sprijinul omului ce dorește să se documenteze în acest sens, mai ales pentru cel neteolog. Practic lucrarea de față se dorește a fi un reper atât pentru ortodox cât și pentru protestant, fie el luteran sau calvin.

Binențeles că nu am reușit să epuizez toate aspectele ce privesc botezul copiilor, dar am încercat să aduc câteva argumente clare, biblice, patristice dar și logice pentru a sprijini botezul copiilor.

Ne putem pune întrebarea de ce o asemenea lucrare, știind bine că astăzi puțini sunt aceea dintre protestanți care refuză sau au îndoieli în privința botezului copiilor. Am două răspunsuri.

În primul rând lucrarea poate fi adresată teologilor, sau celor care doresc să se documenteze în subiectul de față, să cunoască adevărul, să cunoască ce dorește Dumnezeu, practic să Îl cunoască pe Dumnezeu pentru că acesta este de fapt scopul vieții creștine: „Și aceasta este viața veșnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul adevarătul Dumnezeu, și pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis” (Ioan 17, 3). Fără să Îl cunoaștem pe Dumnezeu clar, exact, nu Îl putem cinsti sau iubi pentru că nu Îl cunoaștem, nu știm cine este. Nu putem să ne iubim mama așa cum trebuie dacă nu o cunoaștem, chiar dacă este mama noastra. Din cauza necunoștinței despre Dumnezeu au apărut ereziile.

În al doilea rând rolul și scopul lucrării este înțelegerea acelora care refuză botezul copiilor nou născuți, sau neglijează botezul copiilor lor datorită necredinței, indiferenței, comodității. Cine citește această lucrare sincer, înțelege, chiar dacă este un om mai puțin versat din punct de vedere teologic, că Botezul este un mare har și dar pentru prunc, fără de care acesta are anumite carențe spirituale grave, mortale aș putea spune pentru suflet.

Botezul dă viața celui nou botezat, dar îl pune în comuniune cu Dumnezeu și pe oficiant, dar și pe nași, care conform lucrării au un rol important, de multe ori neglijat, atât de fin cât și de părintele spiritual, nașul.

Un alt aspect scos în evidență în lucrare este faptul că teologia luterană are doar susținerea Sfintei Scripturi, spre deosebire de noi, ortodocșii, care avem și Sfânta Tradiție, dar cu toate acestea teologia luterană argumentează excepțional botezul copiilor.

Orice cuvânt despre Dumnezeu este greu și orice lucrare care scrie despre El poate fi îmbunătățită, Dumnezeu fiind inepuizabil, de aceea sunt recunoscător anticipat celor care mă vor corecta sau completa.

Mulțumesc părintelui profesor universitar dr.George Remete, că a acceptat să îmi fie coordonator la întocmirea acestei teme frumoase.

1. Botezul precreștin. Preînchipuirea Botezului creștin. Argumente vechi-testamentare și nou-testamentare pentru Botezul creștin

Botezul este un ritual care – în creștinism – din perioada Noului Testament și în aproape toate confesiunile creștine reprezintă modalitatea de intrare vizibilă în comunitatea creștină. În Biserica Catolică, în Biserica Ortodoxă și în Bisericile Vechi Orientale botezul reprezintă una din cele șapte taine (sacramente).

Cuvântul grec folosit în Noul Testament pentru botez este baptízein (βαπτίζειν) iar acesta înseamnă atât a cufunda cât și a scufunda. Pentru folosirea termenului cu acest sens în literatura greacă există nenumărate dovezi începând cu Platon (secolul 4 î. Hr.). În Septuaginta, traducerea greacă a Vechiului Testament, termenul baptízein (βαπτίζειν) apare doar de 4 ori. O singură dată se referă la scufundarea unui om în apă pentru o curățire rituală si anume: „Atunci el s-a coborât și s-a cufundat de șapte ori în Iordan, după cuvântul omului lui Dumnezeu, și i s-a înnoit trupul ca trupul unui copil mic și s-a curățit”. Iosif Flaviu întrebuințează termenul baptismós (βαπτισμός) – Botez – în cadrul relatării sale despre Ioan Botezătorul .

Cuvântul Botez a fost puternic impregnat de tradiția creștină și de aceea este aproape permanent echivalat cu expresia botez creștin. Deoarece există și în alte religii ritualuri purificatoare cu apă trebuie ca termenul botez, să poată fi folosit doar cu prudență deosebită pentru curățirile sau spălările rituale cu apă din exteriorul creștinismului.

Autorii Noului Testament pleacă de la supoziția că botezul este un fenomen cunoscut. Punctele de plecare ale practicii noutestamentare sunt:

A. Vechiul Testament:

Neeman, căpetenia oștirii regelui Siriei care era bonlav de lepră, s-a cufundat de șapte ori în apele Iordanului împlinind porunca proorocului Elisei pentru a-și vindeca boala și a recâștiga curăția trupească. (IV Regi 5, 1-16).

Și proorocul David, autorul psalmilor amintește atât de o curățire interioară de păcate prin stropirea cu isop cât și de o spălare a trupului care au ca efect direct, după cum lasă să se înțeleagă versetul 8 al psalmului 50, iertarea efectivă a păcatelor.

B. În iudaism

Comunitatea din Qumran nu a fost singura comunitate iudaică care a prezentat similitudini practice față de botezul creștin în privința pocăinței, a cureției exterioare, a purificării interioare și a îndemnului spre înnoirea vieții. Și esenienii au cunoscut rituri asemănăoare. Spălările rituale au fost făcute în numele lui Dumnezeu și aveau loc în mod regulat, din câte se poate presupune astăzi erau chiar zilnice Riturile botezului din comunitățile iudaice a putut fi efectuat de oricine și nu necesita o mărturisire publică. Totuși prima dintre aceste spălări rituale reprezenta includerea oficială a unui novice în comunitatea respectivă.

În Talmud este prescrisă obligativitatea unei spălări rituale mikweh pentru refacerea curăției rituale. Iar începând cu a doua jumătate a primului secol creștin există dovezi despre un așa numit botez al prozeliților.

Deosebirile botezului creștin față de practica iudaică constau în primul rând în unicitatea efectuării botezului cât și în mărturisirea de credință publică față de Iisus Hristos. În afară de aceasta în spălarea rituală iudaică lipsește persoana consacrată care efectuează spălarea. Deoarece Josephus Flavius, mai ales pentru cel neteolog. Practic lucrarea de față se dorește a fi un reper atât pentru ortodox cât și pentru protestant, fie el luteran sau calvin.

Binențeles că nu am reușit să epuizez toate aspectele ce privesc botezul copiilor, dar am încercat să aduc câteva argumente clare, biblice, patristice dar și logice pentru a sprijini botezul copiilor.

Ne putem pune întrebarea de ce o asemenea lucrare, știind bine că astăzi puțini sunt aceea dintre protestanți care refuză sau au îndoieli în privința botezului copiilor. Am două răspunsuri.

În primul rând lucrarea poate fi adresată teologilor, sau celor care doresc să se documenteze în subiectul de față, să cunoască adevărul, să cunoască ce dorește Dumnezeu, practic să Îl cunoască pe Dumnezeu pentru că acesta este de fapt scopul vieții creștine: „Și aceasta este viața veșnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul adevarătul Dumnezeu, și pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis” (Ioan 17, 3). Fără să Îl cunoaștem pe Dumnezeu clar, exact, nu Îl putem cinsti sau iubi pentru că nu Îl cunoaștem, nu știm cine este. Nu putem să ne iubim mama așa cum trebuie dacă nu o cunoaștem, chiar dacă este mama noastra. Din cauza necunoștinței despre Dumnezeu au apărut ereziile.

În al doilea rând rolul și scopul lucrării este înțelegerea acelora care refuză botezul copiilor nou născuți, sau neglijează botezul copiilor lor datorită necredinței, indiferenței, comodității. Cine citește această lucrare sincer, înțelege, chiar dacă este un om mai puțin versat din punct de vedere teologic, că Botezul este un mare har și dar pentru prunc, fără de care acesta are anumite carențe spirituale grave, mortale aș putea spune pentru suflet.

Botezul dă viața celui nou botezat, dar îl pune în comuniune cu Dumnezeu și pe oficiant, dar și pe nași, care conform lucrării au un rol important, de multe ori neglijat, atât de fin cât și de părintele spiritual, nașul.

Un alt aspect scos în evidență în lucrare este faptul că teologia luterană are doar susținerea Sfintei Scripturi, spre deosebire de noi, ortodocșii, care avem și Sfânta Tradiție, dar cu toate acestea teologia luterană argumentează excepțional botezul copiilor.

Orice cuvânt despre Dumnezeu este greu și orice lucrare care scrie despre El poate fi îmbunătățită, Dumnezeu fiind inepuizabil, de aceea sunt recunoscător anticipat celor care mă vor corecta sau completa.

Mulțumesc părintelui profesor universitar dr.George Remete, că a acceptat să îmi fie coordonator la întocmirea acestei teme frumoase.

1. Botezul precreștin. Preînchipuirea Botezului creștin. Argumente vechi-testamentare și nou-testamentare pentru Botezul creștin

Botezul este un ritual care – în creștinism – din perioada Noului Testament și în aproape toate confesiunile creștine reprezintă modalitatea de intrare vizibilă în comunitatea creștină. În Biserica Catolică, în Biserica Ortodoxă și în Bisericile Vechi Orientale botezul reprezintă una din cele șapte taine (sacramente).

Cuvântul grec folosit în Noul Testament pentru botez este baptízein (βαπτίζειν) iar acesta înseamnă atât a cufunda cât și a scufunda. Pentru folosirea termenului cu acest sens în literatura greacă există nenumărate dovezi începând cu Platon (secolul 4 î. Hr.). În Septuaginta, traducerea greacă a Vechiului Testament, termenul baptízein (βαπτίζειν) apare doar de 4 ori. O singură dată se referă la scufundarea unui om în apă pentru o curățire rituală si anume: „Atunci el s-a coborât și s-a cufundat de șapte ori în Iordan, după cuvântul omului lui Dumnezeu, și i s-a înnoit trupul ca trupul unui copil mic și s-a curățit”. Iosif Flaviu întrebuințează termenul baptismós (βαπτισμός) – Botez – în cadrul relatării sale despre Ioan Botezătorul .

Cuvântul Botez a fost puternic impregnat de tradiția creștină și de aceea este aproape permanent echivalat cu expresia botez creștin. Deoarece există și în alte religii ritualuri purificatoare cu apă trebuie ca termenul botez, să poată fi folosit doar cu prudență deosebită pentru curățirile sau spălările rituale cu apă din exteriorul creștinismului.

Autorii Noului Testament pleacă de la supoziția că botezul este un fenomen cunoscut. Punctele de plecare ale practicii noutestamentare sunt:

A. Vechiul Testament:

Neeman, căpetenia oștirii regelui Siriei care era bonlav de lepră, s-a cufundat de șapte ori în apele Iordanului împlinind porunca proorocului Elisei pentru a-și vindeca boala și a recâștiga curăția trupească. (IV Regi 5, 1-16).

Și proorocul David, autorul psalmilor amintește atât de o curățire interioară de păcate prin stropirea cu isop cât și de o spălare a trupului care au ca efect direct, după cum lasă să se înțeleagă versetul 8 al psalmului 50, iertarea efectivă a păcatelor.

B. În iudaism

Comunitatea din Qumran nu a fost singura comunitate iudaică care a prezentat similitudini practice față de botezul creștin în privința pocăinței, a cureției exterioare, a purificării interioare și a îndemnului spre înnoirea vieții. Și esenienii au cunoscut rituri asemănăoare. Spălările rituale au fost făcute în numele lui Dumnezeu și aveau loc în mod regulat, din câte se poate presupune astăzi erau chiar zilnice Riturile botezului din comunitățile iudaice a putut fi efectuat de oricine și nu necesita o mărturisire publică. Totuși prima dintre aceste spălări rituale reprezenta includerea oficială a unui novice în comunitatea respectivă.

În Talmud este prescrisă obligativitatea unei spălări rituale mikweh pentru refacerea curăției rituale. Iar începând cu a doua jumătate a primului secol creștin există dovezi despre un așa numit botez al prozeliților.

Deosebirile botezului creștin față de practica iudaică constau în primul rând în unicitatea efectuării botezului cât și în mărturisirea de credință publică față de Iisus Hristos. În afară de aceasta în spălarea rituală iudaică lipsește persoana consacrată care efectuează spălarea. Deoarece Josephus Flavius folosește termenul βαπτισμός doar pentru botezul lui Ioan și nu pentru spălarile rituale efectuate de sectele amintite de el se poate deduce că chiar din acea perioadă s-a văzut o deosebire esențială între aceste rituri.

1.1 Circumcizia

Pentru a înțelege practica istorică creștină a botezului copiilor, este important să înțelegem modul în care pruncii erau incluți în procesul mântuirii din Vechiul Testament. Cel mai important semn al legământului între Dumnezeu și copii lui Israel era circumcizia. Dumnezeu a poruncit ca acest ritual să fie aplicat tuturor celor de parte bărbătească în vârstă de 8 zile. Firește, pruncul nu era întrebat dacă vrea să se nască în Israel sau dacă vrea să fie evreu. Întrebarea: “vrei să porți semnul legământului și să aparții poporului lui Dumnezeu, sau nu vrei acest lucru ?” nu a fost niciodată pusă, această decizie aparținând părinților. Este ușor de găsit legătura între circumcizie și botezul creștin în scrierile lui Pavel privitoare la Israel și Biserică: “În El ați și fost tăiați împrejur, cu tăiere împrejur nefăcută de mână, prin dezbrăcarea de trupul cărnii, întru tăierea împrejur a lui Hristos îngropați fiind împreună cu El în botez” . Deci pentru creștini botezul este plinirea tăierii împrejur din Vechiul Testament. Folosindu-ne de această legătură, putem spune că Dumnezeu a inclus toți evreii, chiar și copiii în legământul Vechiului Testament. Scriptura subliniază că “toți au fost botezați în nor și în mare” , atunci când l-au urmat pe Moise prin Marea Roșie. Ar fi fost de neconceput ca oamenii să-și lase copiii la țărm pentru a deveni pradă a armatelor lui Faraon, doar pentru că nu erau destul de mari pentru a înțelege, sau pentru că nu puteau lua o decizie personală de a se salva străbătând Marea Roșie. În Ieșire 10:9 se vede că toți au pornit în această călătorie, adulți și copii. Despre toți vorbește și sfântul Apostol Pavel:

“Căci nu voiesc, fraților, ca voi să nu stiți că părinții noștri au fost toți sub nor și că toți au trecut prin mare. Și toți, întru Moise au fost botezați în nor și în mare. Și toți au mâncat aceeași mâncare duhovnicească; Și toți, aceeași băutură duhovnicească au băut, pentru că beau din piatra duhovnicească ce îi urma. Iar piatra era Hristos” .

1.2 Arca lui Noe

Un alt simbol al mântuirii în Vechiul Testament, de asemenea destinată întregii familii, este arca lui Noe. Dumnezeu i-a spus lui Noe: Intra în corabie, tu și toată casa ta. Apostolul Petru, referindu-se la potop și la arcă, scrie: “puține suflete…s-au mântuit prin apă. Iar această mântuire prin apă închipuia botezul, care vă mântuiește astăzi și pe voi” . Din nou, este dificil a ne închipui că nepoții lui Noe să fi fost lăsați în afara corabiei, numai pentru că nu puteau înțelege misiunea lui Noe.

1.3 Profeții din Vechiul Testament privitoare la Botez

Nu facem exegeza unor versete ca (1 Petru 3:18-21, Fapte 22: 12-16; Fapte 2:38-39,41; Romani 6:3-4, Galateni 3:27; 1 Cor 12:13; Evrei 10:22; Tit 3:5; Marcu 16:16, 1 Cor 6:11 etc, vreau însă să aduc aici câteva profeții ale Vechiului Testament privitoare la botez.

Primul citat sintetizează cred întreaga învățătură ortodoxă despre botez :“De aceea vă voi scoate dintre neamuri și din toate țările vă voi aduna și vă voi aduce în pământul vostru. Și vă voi stropi cu apă curată și vă veți curăți de toate întinăciunile voastre și de toți idolii voștri vă voi curăți. Vă voi da inimă nouă și duh nou vă voi da; voi lua din trupul vostru inima cea de piatră și vă voi da inimă de carne. Pune-voi înăuntrul vostru Duhul Meu și voi face ca să umblați după legile Mele și să păziți și să urmați rânduielile Mele”.

Ideea spălării păcatelor o găsim și la Isaia: “Când Domnul va fi spălat necurăția fiicelor Sionului și va fi sterș fărădelegile din mijlocul lui prin duhul dreptății și al nimicirii”.

Domnul spune: “În vremea aceea va fi un izvor cu apă curgătoare pentru casa lui David și pentru locuitorii Ierusalimului, pentru curățirea de păcat și de orice altă întinare”. Profetul ne arată cu siguranță promisiunea botezului.

La fel face și regele David: “Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea și de păcatul meu mă curățește”.

Profetul Isaia leagă apa de mântuire: “Iată Dumnezeul cel tare al mântuirii mele; nădăjdui-voi întru El și nu mă voi înfricoșa, că izvorul puterii mele și cântarea mea de laudă este Domnul Dumnezeu și izbăvirea mea. Veți scoate apa cu veselie din izvoarele mântuirii”.

1.4 Legământul lui Dumnezeu includea copiii, atât în Vechiul cît și în Noul Testament

Pentru a înțelege mai bine acest concept, al “mântuirii familiei” în Vechiul Testament, vă mai dau un exemplu. Dumnezeu i-a vorbit lui Moise, poruncindu-i să spună poporului său să ia “câte un miel de familie fiecare”. Sângele acelui miel urma să salveze viața primului născut al fiecărei familii. Acest concept al mântuirii familiei este întâlnit nu numai în vremea lui Avram și Moise ci și chiar în vremea ultimei perioade a Vechiului Testament, în vremea lui David.

Precum vedem, în toate legămintele Vechiului Testament făcute de Dumnezeu cu poporul său erau incluși și copiii: legământul cu Noe după potop: “Iată Eu închei legământul Meu cu voi, cu urmașii voștri”, legământul cu Avraam: ”Voi pune legământul Meu între Mine și între Tine și urmașii tăi, din neam în neam, să fie legământ veșnic, așa că Eu voi fi Dumnezeul tău și al urmașilor tăi de după tine”, cu Moise: “Vă înfățișați înaintea feței Domnului…copiii voștri, femeile voastre…ca să închei legământ cu Domnul Dumnezeul tău” . Chiar și consecințele încălcării legământului cu Adam s-au făcut simțite și asupra copiilor. Oare în Noul Testament, deși îl depășește pe cel Vechi în ceea ce privește privilegiile și promisiunile, acest principiu să nu mai funcționeze ?

La Cincizecime, atunci când Petru a predicat pentru prima dată Evanghelia, el nu a spus că promisiunea este făcuta numai adulților. Dimpotrivă, după ce a arătat doar cu un verset mai sus necesitatea botezului, el amintește învățătura ce făcea parte dintotdeauna din legământul iudeilor: “Căci vouă este dată făgăduința și copiilor vostri și tuturor celor de departe, pe oricâți îi va chema Domnul Dumnezeul nostru” . Aceeași făgăduință a fost făcută de către Dumnezeu lui Avraam, și apoi reamintită de Pavel: “Iar dacă voi sunteți ai lui Hristos, sunteți deci urmașii lui Avraam, moștenitori după făgăduință”. Nimeni nu poate alege singur să devină moștenitor, așa se naște, fie că dorește sau nu. Mă gândesc acum la un prinț care va deveni moștenitorul tronului.

Gândul despărțirii părinților de copiii lor, mi se pare contrar atât sentimentului creștin cât și legilor umane. Se poate ca în vreme ce tulpina este în biserică, ramura să fie în afara ei ? Se poate ca în timp ce părintele este în împărăția vizibilă a Mântuitorului, copilul lui, trup din trupul lui să nu aibă nici o legătură cu ea ? Cum ziceam, și în legile făcute de oameni vedem că pruncii sunt născuți cetățeni ai statului în care rezidă părinții, având aceleași drepturi cu aceștia. Copiii erau membri recunoscuți în biserica din Vechiul Testament. Când Dumnezeu l-a chemat pe Avram și a stabilit un legământ cu el, nu numai că l-a inclus și pe pruncul lui, dar a stabilit și un ritual în care era pecetluită relația copilului cu biserica. Circumcizia exprimă clar, în viziunea lui Pavel, o “pecete a dreptății în credință” . Dumnezeu îi spune lui Avram: “Se vor binecuvânta întru tine toate neamurile pământului”, deci nu numai descendentii lui. Legământul, pecetea a fost administrată la porunca lui Dumnezeu timp de aproape două mii de ani. Dacă infinita înțelepciune a considerat că este drept ca pruncii să fie subiecții “pecetei dreptății în credință ” înainte de a fi capabili să și-o exercite, eu cred că acest lucru este potrivit și acum. Biserica lui Dumnezeu este aceeași în substanță acum ca și atunci.

Pavel compara poporul aflat sub legământul Vechiului Testament cu un copil moștenitor. Așa cum un om ajuns la maturitate este același individ ca pe vremea când era copil, tot astfel și biserica, după venirea lui Hristos, aflată deci în plenitudinea privilegiilor și a luminii, este aceeași biserică cu cea care, cu multe secole în urmă nu se bucura de atâtea privilegii, dar avea în fruntea ei același Conducător divin . Tot Pavel, referindu-se la copiii lui Israel, spune că “și nouă ni s-a binevestit ca și acelora”; Avraam, ni se spune, “a fost bucuros să vadă ziua lui Hristos și a văzut-o și s-a bucurat”. Deci biserica Vechiului Testament nu este doar o biserică divin constituită ci este și o biserică a evangheliei, a lui Hristos, zidită pe aceeași temelie a apostolilor. Dar pasajul ce pune sub cea mai puternică lumină identitatea bisericii, este Romani 11: 15-24, unde Biserica este comparată cu un măslin. Aceeași comparație este făcută și de profetul Ieremia:

“Măslin verde, împodobit cu roade frumoase, te-a numit Domnul, iar acum în zgomotul cumplitei tulburări a aprins foc împrejurul lui și ramurile lui s-au stricat” .

“Căci dacă pârga este sfântă, așa e și frământătura, și dacă rădăcina este sfântă, atunci și ramurile sunt. Dar dacă unele din ramuri au fost tăiate și dacă tu, măslin sălbatic, ai fost altoit în locul lor și-ai devenit părtaș al rădăcinii și al grăsimii măslinului, nu te mândri față de ramuri; iar dacă te mândrești, nu tu porți rădăcina ci rădăcina pe tine… Dar vei zice: Au fost tăiate ramurile ca să fiu altoit eu… Bine! Ele au fost tăiate din pricina necredinței, dar tu stai prin credință. Nu te îngâmfa, ci teme-te; că dacă Dumnezeu n-a cruțat ramurile firești, nici pe tine nu te va cruța. Vezi dar bunătatea și asprimea lui Dumnezeu: asprimea față de cei ce-au căzut, dar față de tine bunătatea lui Dumnezeu, dacă vei rămâne în această bunătate; altfel și tu vei fi tăiat. Dar și aceia, de nu vor rămâne în necredință vor fi altoiți, că putere are Dumnezeu să-i altoiască din nou. Căci dacă tu ai fost tăiat din măslinul cel din fire sălbatic și împotriva firii ai fost altoit în măslin bun, cu cât mai mult aceștia, cei ce sunt după fire, vor fi altoiți în chiar măslinul lor” .

Înlăturarea ramurilor naturale (evreii) din cauza necredinței nu duce la distrugerea măslinului. A rămas trunchiul, rădăcina. Neamurile – ramurile unui măslin sălbatic – au fost altoite în măslinul bun, același măslin din care s-au tăiat ramurile naturale. Evreii vor fi altoiți în însuși măslinul lor când vor reveni în biserica creștină. Dacă cele două biserici ar fi fost distincte, ar fi fost o exprimare greșita referitoare la evreii ce “vor fi altoiți în chiar măslinul lor”.

Dacă pruncii erau membri și dacă biserica rămâne aceeași, ei rămân încă membrii bisericii, garanția primirii pruncilor fiind dată cu 2000 de ani înaintea scrierii Noului Testament, ea nefiind revocată niciodată. Introducerea pruncilor în sânul bisericii prin poruncă divină este de netăgăduit. Unicitatea bisericii, în ambele perioade, este de netăgăduit. Permanența legământului lui Avraam, care atinge “toate neamurile pământului”, deasemenea este de netăgăduit. Și nu găsim în Noul Testament sau în scrierile bisericii primare nici un indiciu potrivit căruia acest mare privilegiu să fi fost retras, deci indiscutabil rămâne în vigoare. O nouă reinstituire a acestui privilegiu nici nu ar fi fost necesară, mai ales pentru că se înțelesese deja că în Noul Testament, privilegiile nu se micșorau ci se extindeau. Nu se poate imagina că privilegiile și semnul apartenenței copiilor cu care erau așa de obisnuiți primii creștini să fie brusc retrase, fără a răni inimile părinților. Totuși, nu se semnalează în istoria erei apostolice nici o dispută pe această temă.

Diferențele între circumcizie și botez sunt în aceleași puncte în care și Vechiul Testament diferă de Noul Testament. Botezul nu mai are limitarea de a se administra numai părții bărbătești și numai în a opta zi, aceste ridicări ale constrângerilor reamintindu-ne de noile privilegii ale Noului Testament, sub care “nu mai este nici iudeu, nici elin, nu mai este nici rob, nici liber, nu mai este parte bărbătească și parte femeiască, pentru că voi toți una sunteți în Hristos Iisus” .

Profetul Isaia, deși nu este un scriitor al Noului Testament, vorbește mult despre timpurile Noului Testament. Vorbind despre zilele de pe urmă, profetul declară: “Nu va fi nici o nenorocire și nici un prăpăd în muntele Meu cel sfânt… Eu voi face ceruri noi și pământ nou… Vârsta poporului Meu va fi ca vârsta copacilor… ei vor fi un neam binecuvântat și împreună cu ei și odraslele lor”. Putem face legătura între spusele proorocului Ieremia și cele ale lui Hristos: ”Lăsați copiii și nu-i opriți să vină la Mine, că a unora ca acestora este împărăția cerurilor” . În original, este aceeași exprimare folosită de Hristos în predica de pe munte: “Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este împărăția cerurilor” . Dacă împărăția cerurilor le aparține, cu atât mai mult au dreptul la privilegiile bisericii pe pământ.

Tot Dumnezeu spune că sub Noul Testament, va scrie legea Lui pe inimile poporului Său: “Voi pune legea Mea înăuntrul lor și pe inimile lor voi scrie și le voi fi Dumnezeu, iar ei Îmi vor fi popor… toți de la sine Mă vor cunoaște, de la mic până la mare” . De aici eu înțeleg că credința noastră reprezintă mai mult decât cunoașterea unei anumite doctrine, ci mai mult o încredere necondiționată, ca cea a unui copil, în Dumnezeu. Mai înțeleg că pruncii participă în credință, chiar dacă nu o pot articula, deoarece credința noastră este lucrarea lui Dumnezeu în noi și nu depinde de capacitatea noastra de a o explica.

“Căci bărbatul necredincios se sfințește prin femeia credincioasă și femeia necredinciosă se sfințește prin bărbatul credincios. Altminteri, copiii vostri ar fi necurați, dar acum ei sunt sfinți”.

Termenii sfânt și necurat au și un sens eclezial în biblie. În Vechiul Testament, numai poporul lui Dumnezeu era “popor sfânt și deosebit de toate popoarele fiind al Domnului”  pentru că era poporul cu care încheiase legământ. Printre corinteni erau multe cazuri de creștini uniți prin căsătorie cu păgâni. Pavel spune că atunci când necredinciosul vrea să locuiască cu femeia credincioasă, ei trebuie să continue să locuiască împreună, legătura lor fiind sfințită prin caracterul persoanei credincioase, copiii lor fiind “sfinți”, adică, membrii ai bisericii din care face parte persoana credincioasă. Deci partea necredincioasă este sfințită de persoana credincioasă în sensul în care copiii sunt recunoscuți ca aparținând familiei sfinte din care face parte persoana credincioasă. Faptul că atunci când ambii părinți sunt credincioși copiii lor au dreptul să aparțină bisericii se subînțelegea. Dacă s-ar fi știut că nici un copil – din părinți credincioși sau nu – nu poate aparține bisericii, atunci nu ar fi existat nici un dubiu. Căci dacă credința amândoura nu ar fi însemnat nimic, credința unuia nici atât. Întrebarea pe care Pavel ar fi primit-o ar fi putut fi următoarea: “Văd copiii vecinilor mei creștini fiind membri ai bisericii și mai văd copiii celorlalți, care sunt necredincioși, că nu aparțin bisericii. Eu cred în Hristos, dar bărbatul meu nu. Ce se va întâmpla cu copiii noștri? Vor fi admisi cu mine sau vor rămțne ca bărbatul meu? ” Dumnezeu îi consideră de partea celui credincios. Necredința partenerului nu poate interveni în legământul lui Dumnezeu.

Argumentul conform căruia dacă nu există nici un exemplu de botez al pruncilor în Biblie, acest lucru nu este posibil ar trebui să funcționeze și în cazul femeilor care nu ar avea voie să se împărtășească, să primească Cina Domnului. Totuși, acest lucru nu se întâmpla nici în bisericile neo-protestante. Toate cazurile de botezuri întâlnite sunt administrate convertiților de la iudaism sau păgânism la creștinism. Nu există cazuri de persoane născute din părinți creștini care să fie botezați, odată ajunși la maturitate. Nu se intră în detalii din sânul bisericii decât pentru a arăta rezolvarea unor disensiuni. Botezul pruncilor neiscand nici un conflict, fiind un eveniment de zi cu zi în biserica, nu avea rost a fi subliniat. Conform acestor principii neo-protestante, copiii creștinilor sunt complet în afară, ca și copiii păgânilor și mahomedanilor, până când prin credință și pocăință devin subiecți ai legământului. Convertirea și botezul lor ar fi trebuit însemnate, detaliate, ca și botezul celor “înstrăinați de cetățenia lui Israel”. Totuși, pe parcursul a 60 de ani cuprinși în Noul Testament, nu există vreun botez al unui adult născut din părinți creștini.

2. Botezul în Noul Testament. Biserica primară

2.1 Botezul lui Ioan. Botezul în comunitatea primară din Ierusalim

Primul botez, care este menționat în Noul Testament, este botezul lui Ioan. Ioan a primit din acest motiv și titlul de Botezătorul. Botezul efectuat de Ioan avea loc în apa Iordanului și presupunea o mărturisire a păcatelor și o pocăință interioară având ca scop iertarea păcatelor.

Iisus s-a botezat de către Ioan după cum mărturisesc evangheliile. Chiar și unii dintre ucenicii lui de mai târziu au fost botezați de către Ioan care i-a făcut atenți asupra mielului lui Dumnezeu, cel ce ridică păcatul lumii. În perioada următoare au botezat, după cum relatează Evanghelia sfântului Ioan atât Ioan cât și o parte din ucenicii lui Iisus.

În Faptele Apostolilor ni se relatează că Pavel din Tars întâlnește în Efes pe ucenicii lui Ioan Botezătorul. După ce aceștia i-au relatat despre botezul săvârșit de ei în numele lui Ioan, Pavel le explică că Ioan a botezat cu un botez al pocăinței și că a arătat tuturora să creadă în Cel ce avea să vină după el, adică în Iisus Hristos. Iar acei ucenici ai lui Ioan s-au botezat în numele Domnului Iisus.

Evanghelia Sfântului Matei se termină cu porunca de a propovădui și răspândi credința creștină în toată lumea. Încununarea acestei activități fiind botezul în numele Sfintei Treimi:

„Și apropiindu-Se Iisus, le-a vorbit lor, zicând: Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer și pe pământ. Drept aceea, mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, și iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului. Amin.”.

Formula după care trebuie efectuat botezul apare doar în acest citat al Noului Testament. În pofida numeroaselor convertiri relatate de Faptele Apostolilor sau de scrisorile pauline această formulare nu mai este menționată. Acolo unde actul botezului este descris mai amănunțit apare doar menționarea că el este săvârșit „în numele lui Iisus Hristos”.

Sfântul Petru cheamă oamenii la botez chiar în prima lui predică ținută în ziua cincizecimii: el le făgăduiește darul Sfântului Duh acelora care se vor pocăi și se vor boteza spre iertarea păcatelor:

„Iar Petru a zis către ei: Pocăiți-vă și să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre, și veți primi darul Duhului Sfânt. Căci vouă este dată făgăduința și copiilor voștri și tuturor celor de departe, pe oricâți îi va chema Domnul Dumnezeul nostru.” .

Filip l-a propovăduit pe Iisus Hristos și cei care au crezut s-au lăsat botezați.. Faptele Apostolilor ne relatază că marele dregător al Candachiei, regina Etiopiei a fost întrebat despre despre înțelegerea corectă a scripturilor, iar după ce îi este propovăduită Evanghelia despre Iisus Hristos este botezat de către Filip.

În Epistola către Romani Sfântul Pavel ne prezintă botezul ca fiind îngropare și înnoire a vieții. Botezul este în învățătura lui o retrăire a îngropării și învierii lui Hristos. In această relatare se găsește și o dovadă clară a ritualului inițial al botezului săvârșit prin scufundare .

Botezul este strâns legat de harul Sfântului Duh. Ioan Botezătorul l-a indicat pe Iisus Hristos ca fiind cel care botează cu Duhul Sfânt și cu foc.. Sfântul apostol Petru a propovăduit primirea Sfântului Duh ca urmare a botezului. Iar pogorârea Sfântului Duh peste Cornelius și a altor neiudei i-a convins pe pe creștinii proveniți dintre iudei că și neiudeii pot fi botezați, căci Sfântul Duh se va revărsa și asupra lor.

2.2 Sensul botezului

Conform învățăturii Sf. Pavel cel care vine spre botez este făcut părtaș – prin taina botezului – morții și îngropării lui Hristos. Ritualul botezului arata prin aceasta schimbarea vizibilă care poate fi trăită de fiecare dintre existența „omului vechi” al păcatului și cea o „omului nou” care îl urmează pe Hristos. Apa botezului omoară și învie simultan. În botez cel botezat se face părtaș învierii lui Hristos. Simultan el devine prin lucrarea Sfântului Duh din Botez o parte a trupului universal al lui Hristos. Botezul este simbolul împăcării dintre Dumnezeu și oameni realizată prin moartea pe cruce și prin învierea lui Iisus Hristos. Cum moartea și învierea lui Hristos s-au petrecut doar o singură dată pentru mântuirea lumii, așa și botezul are loc doar o singură dată spre mântuirea celui ce vine la botez și nu necesită repetare. Faptele Apostolilor ne exemplifică necesitatea rebotezării dacă botezul nu a fost făcut în Numele lui Iisus Hristos. Credința este de asemenea necesară pentru dobândirea mântuirii. Aceasta, ca dar al Sfântului Duh, îl arată pe cel botezat ca părtaș al bisericii și îl conduce pe drumul vieții celei noi care îl eliberează pe cel botezat din robia păcatului și îl conduce spre libertatea fiilor lui Dumnezeu.

2.3 Dezvoltarea istorică. Biserica veche

Cine s-a botezat în primele decenii de existență ale creștinismului a facut aceasta cu credința ca a doua venire a lui Hristos va avea loc imediat. Prin botez cel botezat era scos de din contextul păgân și înglobat lui Iisus Hristos lucru exprimat prin formula εις χριστoν ιησoυν („în Hristos Iisus“). Și era pecetluit de Hristos prin Duhul Sfânt și integrat trupului acestuia. Foarte des se botezau toți membrii unei familii inclusiv slugile și sclavii.

Legată de botez a fost întotdeauna și mărturisirea credinței care în forma ei cea mai veche este amintită în epistola către Romani: κύριoς Iἠσoῦς – Kyrios Iisus – Iisus [este] Domnul.

Părinții apostolici au considerat botezul drept poarta de intrare în religia creștină. pe când relatările biblice fac referință doar la un botez în numele lui Iisus Hristos, Biserica primară a aplicat consecvent dispoziția dată de Mântuitorul Hristos și a botezat „în Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh”.

În primele veacuri creștine botezul a avut loc doar în noaptea paștilor pentru a evidenția clar legătura dintre el și moartea și învierea lui Hristos. În creștinismul vechi actul botezului avea loc prin imersia completă a celui botezat în apă. Până în secolul al XII-lea aceasta a fost și forma standard de botez practicată inclusiv în biserica romano-catolică. În caz de necesitate s-a acceptat încă din secolul al doilea botezul prin stropire. El putea fi efestuat în această forma în situații în care afundarea completă în apa botezului nu era posibilă.(De ex. în caz de boală, în vremea persecuțiilor, în cazul morții inevitabile).

Primele menționări documentare ale botezului copiilor se găsesc în regula canonică Baptismus infantium a Sfântului Ipolit. Acceptul acestei practici a fost destul de controversat. Unul dintre cei mai profilați autori care a combătut această practică a fost Tertulian. La începutul secolului al 3-lea Ciprian al Cartaginei și Tertulian erau de părere că prin botez se restaurează asemănarea cu Dumnezeu a omului care fusese distrusă de păcatul strămoșesc. Cu toate că din punct de vedere teoretic ar fi fost de ajuns – la fel ca în cazul apostolilor despre care Biblia nu relatează că ar fi fost botezați de Hristos – credința în Iisus Hristos, totuși – datorită poruncii botezării neamurilor dată de Iisus Hristos – botezul este obligatoriu pentru toți credincioșii. Aceeași teologi au dezbătut, în așanumita dispută asupra botezului, s-au ocupat și cu problema recunoașterii botezelor efectuate de episcopii din afara comuniunii euharistice a bisericii. Consensul s-ar realizat prin acceptarea formulei trinitare a botezului care a constituit baza unei recunoașteri sau respingeri a botezelor efectuate în afara comuniunii eclesiale. Primirea Sf. Duh care era la început asimilată actului botezului a început să fie privită în aceeași perioadă – ca reacție la curentele gnostice din antichitatea creștină – drept o etapă deosebită în viața spirituală care se obținea printr-o punere specială a mâinilor și însemnarea cu hrisma prin ungerea cu untdelemn. Sub influența altor forme cultice din antichitatea târzie ritualul botezului s-a îmbogățit cu elemente suplimentare: haine albe pentru cel botezat, lepădările de satana. Și a început să fie considerat taină(gr. μυστηριoν, lat. sacramentum).

Denumirea pe care biserica veche a dat-o botezului este „luminare” (greacă phôtismós). Termenul clarifică că botezatul vine din întunericul necredinței în lumina credinței și a cunoașterii.

Aurelius Augustinus vedea în botez lucrarea lui Iisus Hristos drept cuvânt vizibil și lucrarea harului invizibil, care prin actul vizibil al botezului aduce lucrarea mantuitoare. Lucrările sacramentale dau celui botezat, întocmai ca o ștampilă, structura omului nou. Augustin a formulat învațătura despre botez ca fiind lucrarea mântuitoare care lucrează împotriva păcatului strămoșesc.

3. Botezul copiilor in Biserica Ortodoxă. Argumente

Chestiunea botezului copiilor a fost controversată în Biserica veche, dar ea a fost soluționată în mod pozitiv, pe cale practică și apoi prin canoane (canonele 31 și 56 de la Sinodul 6 Ecumenic), dar și conform tradiției din secolul al doilea, recunoscută de Origen, Irineu și Tertulian stabilindu-se, în privința lor rânduiala care se păstrează până astăzi în Biserică. Trebuie știut că în secolul al treilea botezul copiilor era o practică cunoscută. Se botezau copiii chiar mai repede de a avea opt zile de la naștere, în epoca Sfântului Ciprian. Chiar dacă copiii nu își pot mărturisi credința Sinodul de la Cartagina din secolul cinci declară foarte clar : “Adulții și copiii sunt egali în fața lui Dumnezeu”, adică receptează la fel puterea lui Dumnezeu pe care o primesc prin Taina Botezului. Judecata omului , capacitatea lui sufletească nu sunt pe măsura harului pe care îl primesc, indiferent dacă omul este adult sau nu, de aceea copiii se botează . Botezul este “baia veșniciei” care restaurează ființa omenească adamică, păcătoasă .

3.1 Practica apostolică și bisericească

Chiar dacă botezul copiilor era cunoscut în secolul 2 trebuie să știm că el a început să se practice din epoca apostolică. Astfel se presupune că erau și copii între cele trei mii de suflete botezate la Ierusalim la Pogorârea Duhului Sfânt, în ziua Cincizecimii: “Deci cei ce au primit cuvântul lui s-au botezat și în ziua aceea s-au adăugat ca la trei mii de suflete” , ca și în momentul botezului celor din casa Lidiei: “Iar după ce s-a botezat și ea și casa ei, ne-a rugat zicând: De m-ați socotit că sunt credincioasa Domnului, intrând în casa mea, rămâneți. Și ne-a făcut să rămânem” , și a casei temnicerului din Filipi: “Și el luându-i la sine, în acel ceas al nopții, a spălat rănile lor și s-a botezat el și toți ai lui îndată” , a casei lui Stefana din Corint : “Am botezat și casa lui Stefana” și a casei lui Crispus, mai marele sinagogii din Corint: “Dar Crispus, mai marele sinagogii, a crezut în Domnul, împreună cu toată casa sa; și mulți dintre corinteni auzind, credeau și se botezau”.

Necesitatea botezului copiilor se fundamentează și pe faptul că Domnul Hristos a binecuvântat pe copiii aduși la El, spunându-le celor din jur: “Lasați copiii și nu-i opriți să vină la Mine, că a unora ca aceștia este împărăția cerului” , iar altă dată a spus: “Adevărat zic vouă: De nu vă veți întoarce și nu veți fi ca pruncii, nu veți intra în împărăția cerurilor” . Deci, dacă Domnul Hristos i-a binecuvântat pe copii, s-a preocupat de ei, cu atât mai mult Biserica nu le poate neglija sufletele, oferindu-le Taina Botezului și crescându-i într-o atmosferă creștină, proprie oricărui suflet omenesc. Cu atât mai mult cu cât ei nu sunt lipsiți de această pată a păcatului originar. De aceea, biserica dintru început a adminstrat botezul copiilor mici precum afirmă unii scriitori bisericești ca Policarp al Smirnei, Sfântul Iustin Martirul și Sfântul Irineu. De asemenea, botezul copiilor mici în biserica creștină îl confirmă și existența unor inscripții de pe pietrele de mormânt din unele cimitire ce datează din primele secole ale creștinismului, unde se arată epitafe ale copiilor mici decedați, din care reiese că erau botezați .

Botezul copiilor deci este o necesitate, prin el devenind mădulare ale trupului lui Iisus Hristos, astfel intrând într-o nouă viață, așa cum spune Pavel: „Noi care am murit păcatului, cum vom mai trăi în păcat? Au nu știți că toți câți în Hristos Iisus ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat? Deci ne-am îngropat cu El în moarte, prin Botez, pentru că, precum Hristos a înviat din morți, prin slava Tatălui, așa să umblăm și noi întru înnoirea vieții” Vorbește Sfântul Apostol Pavel de „toți”, acolo cu siguranță intrând și copiii. Trimițând pe sfinții apostoli la propovăduire, Mântuitorul Hristos le spune să boteze pe toți care vor crede în El. Și cum cei ce pot crede sunt adulții, porunca Domnului se referă în primul rând la ei. Dar ea nu exclude nici pe copii. Era natural ca adulții auzind cuvintele Evangheliei să se fi simțit obligați întâi să primească botezul. Dar după ce au fost botezați ei, nu era nicio piedică să fie botezați și copiii acestora. Sfinții apostoli, care știau de la Hristos că nimeni nu se poate mântui fără botez : „De nu se va naște cineva din apa și din Duh, nu va putea să intre în împărăția lui Dumnezeu” , și de aceea au botezat și copiii. Ei botează familii întregi care cuprindeau, negreșit, copii. Origen, de pildă, spune că Biserica a primit de la sfinții apostoli tradiția de a boteza copiii, iar canonul 110 al sinodului din Cartagina anatematizează pe cei ce resping necesitatea botezului copiilor. Inscripții din catacombe dau, de asemenea, mărturii despre botezul copiilor. Este adevărat că botezul copiilor nu devenise o regulă generală în primele secole, el generalizându-se în secolul al șaselea. În primele veacuri, era și instituția catehumenatului, adică a pregătirii pentru botez, și erau mulți catehumeni care amânau botezul cât mai mult și, dacă era posibil, până pe patul de moarte, știind că botezul șterge toate păcatele, deci nu numai pe cel strămoșesc. Între cei trei mii botezați la cincizecime au fost sigur și copii .

Botezul are o harismă exclusivă. Voința omului nu contribuie la realizarea Tainei, omul primind harul, „ființa și existența”, fără contribuția voinței sale. Botezul copiilor se bazează și pe acest adevăr teologic.

3.2 Contribuția și consimțământul copilului

Nucleul central al inițierii baptismale este ritul întreitei afundări în apa botezului. Acest „moment unic” al afundării cuprinde și recapitulează întreaga perioadă de pregătiri catehetice și duhovnicești a celor care se botează la maturitate, cuprinde de asemenea și inaugurează întreaga perioadă de creștere și de sporire în Duhul Sfânt.

Această perioadă de pregătire catehumenală și de creștere eclezială se poate concentra sau chiar să dispară.

La copii, pregătirea dinaintea botezului este înlocuită cu cateheza eclezială, la îndemnul aceluiași Duh Sfânt care ne trezește la viața cea nouă și ne face să pătrundem în taina lui Hristos cel mort și înviat. Dar atât pentru adulți cât și pentru copii ,darul gratuit al harului dumnezeiesc, precede întotdeauna libera alegere; departe de a o contrazice, chiar o condiționează și o face posibilă și durabilă.

Deci atât copilul cât și adultul nu pot contribui la cea de-a doua naștere, adică la Botez, această taină fiind singura care nu presupune sinegia și contribuția omului. Aceasta nu constituie un proces magic, ci este precum nașterea oamenilor care se face fără contribuția libertății celor care se nasc.

Legat de consimțământul copilului, botezul nu le încalcă libertatea ci din contră le deschide ușa libertății, ușa spre Dumnezeu. Asumarea responsabilității în cazul botezului copiilor nu înlocuiește voința copilului ci este garanția pentru educația creștină a noului mădular al Bisericii. Duhul Sfânt ne trezește la viața cea nouă(în cadrul catehezei ecleziale) și ne face să pătrundem taina lui Hristos. Acest Duh fiind gratuit și precede întotdeauna libera alegere, departe de a o contrazice, chiar o condiționează și o face posibilă și durabilă.

Biserica constituie întotdeauna mediul duhovnicesc în care un copil se deșteaptă la viața Duhului, se scaldă în ea, se dezvoltă în ea și devine treptat conștient de ea printr-o trăire intimă. Botezul copiilor nu se vrea o negare a libertății și a angajării lor personale, ci doar afirmă valoarea mediului dumnezeiesc și sacramental pe care-l reprezintă Biserica pentru deșteptarea conștiinței creștine. Căutarea unei așa zise “neutralități obiective”, între lumină și întuneric constituie un mit și o iluzie pe care Biserica le respinge.

Bineînțeles, acest mediu dumnezeiesc și sacramental care este Biserica nu lucrează automat, prin simpla administrare a Botezului. Conștiința eclezială a comunității euharistice și a celei familiale este o condiție esențială, chiar dacă nu absolută, dat fiind căile tainice ale harului dumnezeiesc și ale libertății persoanei umane, a deșteptării copilului la viața Duhului Sfânt. Orice Biserică locală participă la taina botezului, și această participare trebuie să pornească de la pregătire și să se continue de-a lungul întregii vieți a creștinului. În toate etapele vieții sale spirituale, credinciosul, este susținut și înconjurat de comunitatea creștină. În această solidaritate sacramentală poate fi înțeles și “transferul” angajamentului luat de nași în numele copilului și în numele întregii comunități ecleziale. Treptat, lepădările, făgăduințele trebuie să fie liber asumate de cel botezat nu numai printr-o adeziune a liberului arbitru și a rațiunii, ci printr-o trezire deplină a persoanei la taina lui Hristos și prin ascultare de Dumnezeu.Această trezire și acest răspuns înseamnă întotdeauna alegere, criză spirituală, iar condiția creștină nu îl scutește pe cel botezat de toate acestea, nu îi oferă nicio securitate în mod automat. Ceea ce botezul face să răsară în noul născut sunt mai curând semințe, germeni ai vieții celei noi, pe care practica Euharistiei îi întărește și îi dezvoltă. În acest sens, legătura botezului cu comunitatea euharistică este primordială în tradiția sacramentală a Ortodoxiei.

Se poate da următorul exemplu. Știm că fără Botez nu suntem parte a Bisericii, deci nu suntem mădulare ale trupului lui Hristos, nu ne putem mântui, într-un cuvânt nu e bine să nu fi botezați. Dacă un părinte știe că este bine să facă un anumit lucru copilului său, îl pune pe copil să îl facă sau dacă nu poate face copilul acel lucru ia hotărârea părintele pentru copilul său , fără să îl mai întrebe. E copilul bolnav și trebuie să primească injecții. Îl întreabă pe copil dacă vrea injecții, sau îl supune medicației fără să aibă consimțământul copilului său? Este limpede pentru oricine ce va face părintele. La fel este și cu botezul. Când va ajunge la maturitate, de data aceasta adultul poate hotârî singur pentru el, va ști ce este bine și ce este rău pentru el.

Pruncii, sunt chemați să-și asume progresiv angajamentele botezului, să se lepede zi după zi de păcat. Spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „faceți să sporească pe care ați primit-o; faceți să strălucească și mai mult dreptatea și harul botezului vostru; lucrați asemenea Sfântului Pavel care prin lucrarea sa, prin strădaniile și nevoințele sale, sporea în fiecare zi comorile pe care Dumnezeu i le împărtășise”.

4. Dialogul ortodox-lutheran asupra botezului copiilor. Obiecții și argumente

4.1 Credința curață de păcat și nu Botezul

Cât despre botezul copiilor, în sensul amintit nu sunt toți de acord. Unele denominațiuni creștine de astăzi, nu admit botezul copiilor. Așadar se afirmă că botezul creștin este un simbol, o dovadă a credinței pe care o are cineva, un semn că a făcut pocaință. Deci nu botezul transformă, purifică de păcat, ci credința, iar botezul confirmă acest fapt. Dovada sunt cuvintele Sfântului Apostol Petru adresate sutașului Corneliu că prin credința acestuia “se va mântui el și toată casa lui” , sau din cuvintele Sfântului Pavel care spune temnicerului din Filipi: “Crede în Domnul Iisus și te vei mântui și tu și casa ta” . Așadar, credința simplă ar fi mântuitoare, curățitoare de păcat și nu botezul.

Credința nu este scopul, ci mijlocul prin care se ajunge la botez. Sutașul Corneliu ca și temnicerul nu puteau ajunge altfel la botez, decât prin credință; aceasta premerge botezul, dar Taina Botezului transformă . Botezul precum s-a amintit, are efecte mântuitoare, izbăvitoare de păcat, pentru care motive nici nu se repetă, cum învață și acești creștini. De altfel, cei care afirmă că botezul creștin este un simbol, confundă botezul Sfântului Ioan Botezatorul, botezul simbol, cu botezul creștin. Însă, s-a amintit, că botezul Sfântului Ioan era pregătitor, extern și deosebit de botezul creștin. Botezul lui Ioan era un botez numai “cu apă” , iar botezul creștin este un botez “cu Duh Sfânt” . Primul era un simbol al doilea este o taină.

4.2 Neconlucrarea copiilor la Botez

Se mai afirmă că botezul nu trebuie adminstrat copiilor pentru ca acestia nu sint conștienți și nu pot îndeplini condițiile prealabile ale botezului: credința și pocăința. Pe acestea le cereau și Domnul Hristos și Sfântul Apostol Petru în legătură cu botezul. Astfel Mântuitorul spune Apostolilor Săi când îi trimite la propovăduire: “Drept aceea, mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-i să păzească toate câte am poruncit vouă” sau, în alt loc: “Cel ce va crede și va fi botezat se va mântui; iar cel care nu va crede va fi osândit”. Iar Sfântul Petru se adresează direct ascultătorilor săi: “Pocăiți-vă și să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre și veți primi darul Duhului Sfânt” . Deci, credința și pocăința sunt drept condiții de primire a botezului, din partea primitorului, predică și învățare din partea propovăduitorului, a propunătorului, a celui ce administrează botezul.

Însă, trebuie să observăm chiar de la început că în toate trei versetele este vorba despre predica Apostolilor în răspândirea creștinismului, predică ce se adresa oamenilor adulți, vârstnici, care trebuiau să ia cunoștință despre învățătura Domnului Hristos, să creadă în El, să regrete păcatele și apoi să se boteze. Evident, Apostolii nu puteau boteza fără a face înțeles acest fapt, fără a pregăti terenul. După ce părinții primeau botezul, primeau și copiii, lor , având în vedere rolul botezului, efectele sale și însemnătatea sa pentru viața creștină. Totuși, chiar în acel moment, de multe ori, am amintit, chiar cu ocazia botezului părinților se botezau și copiii. Între cele trei mii de suflete de la Botezul din Ierusalim erau și copii, ca și în casa Lidiei, a temnicerului din Filipi, în casa lui Stefana și Crispus din Corint.

Credința botezului este mai mult decât o atitudine subiectivă și individuală a pruncului. Simbolul de credință pe care acesta îl “primește” la începutul pregătirii, va trebui să îl “redea”, să îl învețe și să îl rostească în biserică (la Sfânta Liturghie), nu îi aparține lui însuși. Este mărturisirea de credință a Bisericii, temeiul oricărui edificiu creștin și bisericesc. Biserica însăși este zidită pe această credință.

Credința treimică îl introduce astfel pe prunc în comunitatea eclesială, ea creează din nou și perpetuează Biserica, căci în Biserică se relevează Sfânta Treime și în Treime își află Biserica existența, în Ea “trăiește, se mișcă și dăinuie”. Teologia ortodoxă este foarte sensibilă la această ontologie treimică a Bisericii, la ceea ce Biserica trăiește după chipul Treimii și la faptul că aceeași dragoste care revelează Ființa negrăită și veșnică a lui Dumnezeu constituie misterul ultim al Bisericii. Botezul este în același timp și poarta a vieții celei noi, dar al Duhului, izvor al harului treimic , și poartă a Bisericii, în care se săvârșește botezul.

Astfel, dacă , după cum scrie P. Camelot, “botezul este taina credinței, Biserica, “stâlp și temelie a adevărului”, este sălașul adevăratei credințe. Credința și Biserica, Biserica și botezul sunt strâns legate. Astfel credința se va hrăni din deplina participare la Euharistie, taina prin excelență a adunării eclesiale, în care și botezul își află punctul culminant.

4.3 Botezul implică neapărat credința si acordul copiilor. Raportul dintre Botez și credință. Nașii și familia. Problematica credinței sau a non-credinței copiilor

Ne putem pune întrebarea “Cum poate un prunc să creadă și să se boteze ?”. Numai după un studiu al Scripturii și al istoriei Bisericii primare, putem spune că există argumente covârșitoare în favoarea botezului pruncilor. Sigur că la prima vedere, expresii ca “pocăiește-te și botează-te”, sau “crede și botează-te” pot da impresia că numai adulții se pot boteza. Greșeala acestui mod de a gândi nu constă în faptul că un adult trebuie să creadă înainte de a se boteza, ci în aplicarea în cazul pruncilor a unei porunci adresată adulților. Biblia nu a fost scrisă pentru prunci, ei fiind în grija părinților, care pot auzi, înțelege și crede. În plus, mai trebuie făcută o distincție importantă între botezul copilului și cel al adultului : adultul trebuie să se pocăiască în timp ce pruncul, neavând greșeli personale, nu are păcate pentru care să se pocăiască. Din moment ce nu și-a închis inima printr-o respingere voită a voinței lui Dumnezeu, inima lui este deschisă și capabilă de a primi harul lui Dumnezeu. Gândiți-vă, dacă am urma același raționament, conform versetului: “Dacă cineva nu vrea să lucreze, nici să nu mănânce” ar reieși că trebuie să ne înfometăm copiii, pentru că nu vor să muncească. Desigur că nu este așa, copiii putând primi hrană chiar dacă nu muncesc. Verbele “a se pocai”, “a munci” se referă la cei care sunt capabili să facă aceste lucruri.

Pe de altă parte, avem în Biblie exemple de copii ce primesc darul credinței atunci când sunt atinși de harul lui Dumnezeu.

Când Maria s-a dus la Elisabeta, aceasta a spus : “Iată, cum veni la urechile mele glasul salutării tale, pruncul a săltat de bucurie în pântecele meu” . Deci, nu putem măsura într-un mod științific predispoziția unei persoane de a primi harul mântuitor. Ar mai fi și alte exemple :

“…din gura copiilor și a celor ce sug Ți-ai pregătit laudă”.

“Că Tu ești Cel care m-ai scos din pântece, nădejdea mea. Spre tine m-am aruncat de la naștere, din pântecele maicii mele, Dumnezeul meu ești Tu” .

“De nu vă veți întoarce și nu veți fi precum pruncii, nu veți intra în împărăția cerurilor” , deci vedem că, pruncii sunt modelul nostru de credință. Nu este pusă condiția: până când pruncii nu vor deveni adulți, ci exact opusul: până când adulții nu vor redeveni ca pruncii.

În textul de la Marcu 16, 16 este evident că în acest text este vorba despre adulți. Însă adaosul “Iar cel ce nu va crede se va osândi” implică și pe copiii care nu pot crede și spre a nu fi osândiți, trebuie botezați spre a intra în împărăția cerurilor. Ceea ce și făceau creștinii.

Textul (Fapte 2, 38) se adresează adulților, dar nu exclude botezul copiilor. Versetul 39 spune: “Căci vouă este dată făgăduința și copiilor voștri și tuturor celor de departe pe oricâți îi va chema Domnul Dumnezeul nostru”. Deci, făgăduința mântuirii prin botez e dată nu numai celor în vârstă ci și copiilor pentru care aducerea pocăinței înaintea botezului este de prisos, pentru că lor, ca unora ce nu au pacat, nici nu le trebuie pocăință. Mai mult, Domnul Hristos spunând: “De nu se va naște cineva din apă și din Duh nu va putea să intre în împărăția lui Dumnezeu” , prin acel “cineva” include și pe adult și pe copil, căci toți au fost implicați în Adam care a păcătuit și prin care s-a transmis păcatul originar și de care ne izbăvim prin botez. Deci copilul trebuie botezat. De altfel, în Sfânta Scriptură nu se arăta nicio vârstă în legătură cu botezul și nici nu poate fi. Căci copilul nu-și poate da seama despre însemnătatea botezului, despre rostul lui, nu poate avea o credință deplină după cum nu-și poate da seama, nu e capabil de pocăință la vârsta de 16 ani precum o pretind anumiți creștini adversari ai botezului pruncilor. Când ducem copiii la școală ei nu știu ce înseamnă școala. Dacă am aștepta până să înțeleagă ei rostul școlii ar fi foarte păgubitor pentru ei. Tot astfel se procedează și cu botezul copiilor. Însemnătatea lui este mare și s-ar pierde mult pentru mântuirea omului dacă s-ar aștepta până la maturitate și înțelegerea completă a rostului lui. De altfel, precum s-a amintit, la început nici creștinii nu erau complet edificați asupra rostului botezului. Ei erau instruiți despre rostul său pe parcursul vieții. Sfinții Părinți, Sfântul Vasile cel Mare – mai ales – știind necesitatea imperioasă a botezului pentru mântuire condamnă amânarea botezului pentru vârsta maturității din motive de întărire a credinței, din cauza evlaviei, arătând că în acest mod, de multe ori se cade în indiferentism.

Deși adversarii botezului copiilor sunt mai puțin numeroși în lutheranismul actual, totuși aceștia există și astăzi. Aceștia invocă în general arhicunoscuta necesitate a credinței a copilului în primirea sacramentului, chemând în sprijinul lor pe teologii iluminiști. Se știe că iluminismul socotea rațiunea discursivă drept suprema valoare și supremul etalon. El a avut influențe și adepși și în teologie, îndeosebi în cea protestantă. Astfel, teologul Fr. Schleiermacher, înțelegând credința ca ,,o legătură a conștiinței omului cu Dumnezeu și cuvântul Lui” , a negat că ar putea ,,să existe o credință a copilului la botez” întrucât aceștia ,,nu au capacitatea să audă în mod responsabil” și de aceea a combătut practica botezului copiilor.

Tertullian de asemenea s-a opus botezului copiilor, întrucât copiii nu sunt capabili de o mărturisire și o hotărâre proprie, totuși chiar ca opozant al pedobaptismului nu a respins acest obicei ca înnoire și nici nu l-a acuzat de distrugerea legăturii dintre credință, mărturisire și Botez.

Dacă Botezul este înteles numai ca expesie și vestire publică a întoarcerii unui om la credință , atunci trebuie respins botezul copiilor. Dacă dimpotrivă, Botezul mijlocește un efect pe care cel întors dinante la credință nu și-l poate crea ci numai primi, adică legătura definitivă a celui botezat cu drumul lui Iisus, atunci situația reală este evident mult mai amplă decât au considerat-o adepții Botezului de mărturisire. De aceea, botezul nu poate fi considerat în primul rând ca acțiune a celui botezat, pentru că nimeni nu se poate boteza singur. Este adevărat că cel care urmează să fie botezat va fi botezat de un om, dar acesta este sub chemarea unei misiuni divine. Legitimitatea botezului depinde de instituirea lui. Este mijlocit prin om dar este o lucrare a lui Dumnezeu: “Pentru că botezat în numele lui Dumnezeu nu înseamnă a fi botezat de om, ci înseamnă a fi botezat de însuși Dumnezeu; chiar dacă se realizează prin mâna omului, este întradevar lucrarea lui Dumnezeu”. Dar Botezul nu acționează mântuirea fără credință. Este oricum dependent de credința celui ce urmează a fi botezat, dar “credința mea nu face Botezul și primește Botezul”. Acest fapt este valabil și atunci când credința și mărturisirea preced înfăptuirea botezului: și cel care îl mărturisește pe Iisus Hristos primește prin botez “pecetea” credinței sale, pecete care va lega viața sa indestructibil cu moartea și Învierea lui Iisus Hristos, iar efectul acestei acțiuni constă în faptul că viața creștinului va fi caracterizată, pas cu pas, de calitatea de a fi botezat creștin și de consecințele care decurg din însușirea acestei calităti.

Această realitate a fost explicată în teologie prin diferențierea dintre:

Pecetluirea realizată prin Taina Botezului;

Asimilarea conținutului de credință.

Pecetea Botezului precede credința. Pecetea rămâne și atunci când asimilarea credinței lipsește, iar din cauza aceasta el nu se repetă, este irepetabil : “Este un Domn, o credință, un Botez” . În 1520, Luther argumentează diferențierea dintre sacramentele Noului Testament și cele ale Vechiului Testament, afirmând că cele din Noul Testament depind de credință, de aceea se afirmă că nu sacramentul ci credința în ceea ce desemnează sacramentul îndreptează, de aceea și la Botez credința trebuie învățată împreună cu promisiunea unită cu el.

Unii sacramentaliști lutherani cred că rămâne valabilă și este necesară învățătura lui Luther despre o credință reală în orice copil provenind din părinți creștini, care-l aduc la botez, așa-numita fides infantium. După Luther, fides infantium este sigură în primul rând din cauză că, în general “credința în om, și deci credința copiilor, este lucrarea lui Dumnezeu” și nu o lucrare umană sau o problemă de maturitate intelectuală. Această fides infantium et lactantium este o ,,direcționare către Dumnezeu” înnăscută, care “trebuie să se prindă și de semne și lucrări văzute” , adică de sacramentul Botezului. Această credință dăruită de Dumnezeu se împlinește apoi ca un ,,trebuie-să-crezi propriu”. Această credință a copilului nu este o fides firma ci o ,,credință de lapte”, adica începătoare. Învățătura lui Luther despre fides infantium ca și credința proprie a copiilor din părinți creștini este preluată astăzi, printre alții, de Lutterjohann, Rudolf Hermann, Peter Brunner, Karl Brinkel și Wolfhart Pannenberg. Dar Luther a avut în vedere la Botez nu numai această credință ci un ansamblu mult mai cuprinzător. Credința care acționează și e prezentă la Botez nu se referă numai la credința copilului ci și la persoanele care-1 înconjoară, îl duc la Botez, îl asistă și-1 cresc permanent în credința creștină a Bisericii. Prin urmare, este vorba :

de credința tatălui, a părinților “ fides care se referă la ceea ce tatăl va spune copilului” .

de credința nașilor, căci ,,credința Bisericii îi împinge pe nași să-i aducă pe prunci la Botez și să pășească rugător pentru ei în fața lui Dumnezeu”.

Este foarte important să remarcăm acest ansamblu cuprinzător de credință, pentru că, pe de o parte, prin fides infantium Luther ,,s-a ridicat impotriva învățăturii romane despre opus operatum … și prin aceasta împotriva concepției despre Biserică drept dimensiune cauzatoare a propriei mdntuiri”; pe de altă parte însă, ,,Luther este departe de a nu recunoaște importanța casei pentru credința creștină” iar această importanță ,,nu exclude ci include posibilitatea unei credințe proprii a pruncului la Botez” . Este nevoie deci să se observe că Luther n-a avut în vedere o înțelegere unilaterală a credinței de la Botez, ci prin toate dimensiunile menționate de el s-a intenționat și s-a scos în evidență „o înțelegere baptismală în care Dumnezeu lucrează, în Botezul copilului, nemijlocit de la persoană la persoană “.

4.4 Conceptul vârstei responsabilitătii. Botezul la maturitate. Păcatul strămoșesc al copiilor. Raportul dintre lucrarea divină și cea umană

Botezul copiilor este o expresie a dragostei lui Dumnezeu. Ne arată că ne iubește și ne acceptă înainte ca noi să Îl cunoaștem și să-L iubim, încă din momentul nașterii. A spune că o persoană trebuie să ajungă la vârsta responsabilității înainte de a fi botezat înseamnă a face harul lui Dumnezeu oarecum dependent de inteligența omului. Dar harul dumnezeiesc nu este dependent de o acțiune a noastră, este un dar al dragostei Lui.

Ceea ce mă nedumerește cel mai mult este conceptul vârstei responsabilitătii, sub care nimeni nu se poate boteza. Oare la ce vârstă un copil, fără vină personală în fața lui Dumnezeu, se transformă peste noapte dintr-un miel inocent într-un păcătos pe care iadul îl așteaptă dacă nu se pocăiește și se botează ? Să fie la 8, 12, 14 sau 20 de ani ? Când Dumnezeu va considera unele acțiuni care ieri ar fi fost trecute cu vederea, puse pe seama imaturității, ca fiind pasibile de pedeapsa cea mai grea.

Practica botezului numai la adulți a apărut în secolul XVI, odată cu apariția anabaptiștilor. Vrând ca adepții lor să demonstreze public renunțarea la orice moștenire catolică, anabaptiștii vroiau ca acești adepți să-și demonstreze supunerea la voința Domnului printr-un botez public. Inițial ei nu admiteau pe nimeni sub 20 de ani. Această vârstă a fost coborâtă mai apoi la 16 ani, iar și mai târziu a scăzut și mai mult, ajungându-se ca astăzi să nu fie o regulă strictă pentru toate bisericile descendente ale doctrinei anabaptiste. Astfel, se pot întâlni copii de cinci, șase ani al căror botez să fie permis în unele biserici iar în altele nu.

Ce se întâmplă cu copiii care mor înainte de a ajunge la vârsta responsabilității, la vârsta la care credința lor ar putea crește ? Vor ajunge în iad ?

Dacă credem în realitatea moștenirii păcatului strămoșesc, nu putem trage altă concluzie, decât ca vor fi osândiți în iad.

Temeiuri biblice:

“Ce este născut din trup, trup este, și ce este născut din Duh, Duh este”.

“Carnea și sângele nu pot să moștenească împărăția lui Dumnezeu” .

“Nimeni nu e curat de întinăciune, chiar dacă viața lui ar fi o singură zi”

“Întru fărădelegi m-am zămislit și întru păcate m-a născut maica mea” .

Dacă răspunsul nostru este: nu, Dumnezeu este prea milostiv ca să lase să se întâmple așa ceva unui prunc nevinovat înseamnă că există o justificare a botezului copiilor, din moment ce admiți existența unor factori, alții decât propria lor voință, care pot interveni în procesul mântuirii.

Mântuitorul Hristos ne spune : “Adevăr, adevăr îți spun, de nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea să intre în împărăția lui Dumnezeu”. Conform spuselor lui Hristos, pentru a intra în împărăția lui Dumnezeu, fiecare persoană trebuie să se nască din apă și din Duh. Vedem că Hristos nu amintește de nici o excepție în ceea ce îi privește pe prunci. El nu spune: ”Pentru a intra în împărăția lui Dumnezeu adulții trebuie să se nască din apă și din Duh, dar copiii pot intra și fără naștere din apă și din Duh”. Această poruncă este universală, iar dacă cineva vrea să fie sigur că pruncii săi vor ajunge în împărăția lui Dumnezeu în caz de moarte, trebuie să știe că nașterea din apă și Duh este absolut necesară. Știu că unii protestanti sau neoprotestanți nu consideră că Ioan 3:5 se referă la botez, desi nu pot da o interpretare clară a versetului. Tot ce vreau să spun este că nici o interpretare a versetului nu poate scoate din cauză necesitatea botezului copiilor. Dacă admitem că aici este vorba de botez, atunci cu siguranță și copiii trebuie să se boteze pentru a ajunge în rai în caz de deces. Dacă nu admitem că aici este vorba de botez, atunci susținem că numai adulții, cei care ajung la vârsta responsabilității se pot naște din nou. Din moment ce Hristos a spus că trebuie să fii născut din nou pentru a ajunge în împărăție înseamnă că propria teologie condamnă pe cei decedați înainte de vârsta responsabilității la iad. Totuși, putem spune că acești prunci pot ajunge in rai.

Reiau pasajul evanghelic:“ Și El, chemând la Sine un copil, l-a pus în mijlocul lor și le-a zis: Adevăr vă spun: De nu vă veți reveni și nu veți fi precum copiii, nu veți intra în împărăția cerurilor. Dar cel ce se va smeri pe sine ca acest copil, acela este mai mare întru împărăția cerurilor. Și cel ce va primi un copil ca acesta întru numele Meu, pe Mine Mă primește”. Ar fi ciudat să spunem că trebuie să venim la El ca și copiii, iar apoi să-i excludem chiar pe copiii care ni s-au dat drept model de la a intra în comuniune cu el prin botez. Pasajul are aluzii directe la botez, Hristos spunand “în numele meu”. În Faptele Apostolilor ni se vorbește despre botezul “în numele lui Iisus Hristos” adică sub autoritatea lui Hristos. Sunt patru astfel de pasaje:

“Iar Petru a zis către ei: Pocăiți-vă și să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre, și veți primi darul Duhului Sfânt”.

“Căci nu Se pogorâse (Duhul Sfânt) încă peste nici unul dintre ei, ci erau numai botezați în numele Domnului Iisus”.

“Și a poruncit ca aceștia să fie botezați în numele lui Iisus Hristos”.

“Și auzind ei s-au botezat în numele Domnului Iisus”.

Într-adevar, botezul se face “în numele Tatălui, și al Fiului și al Sfântului Duh”. Comparând versetele, tragem concluzia că Hristos se gândea la botez .

Se mai invocă faptul că Domnul Hristos s-a botezat la vârsta adultă de treizeci de ani, iar Sf. Ioan Botezătorul proceda la fel când boteza pe cei care se pocăiau. Este adevărat că Domnul Hristos s-a botezat la vârsta de treizeci de ani, vârsta care se socotea la evrei matură, pentru a-și începe activitatea. El s-a botezat cu botezul lui Ioan, botezul pocăinței. Dar El nu s-a pocăit, nu avea păcat, ci s-a botezat pentru a se face cunoscut publicului prin mărturia lui Dumnezeu-Tatăl și a Duhului Sfânt. Domnul Hristos s-a botezat spre “a plini toată dreptatea” , adică a îndeplini iconomia mântuirii divine. El și-a asumat întreaga omenire și a primit botezul lui Ioan spre a împlini poruncile divine în integralitatea lor, referitoare la om. De asemenea, Sfântul Ioan boteza pe cei care se pocăiau și deci erau adulți. Dar, s-a amintit, botezul lui Ioan era un simbol, o pregătire a botezului creștin, iar botezul Domnului Hristos nu era botezul creștin. Botezul lui Ioan era cu apă, extern, cel creștin este cu Duhul Sfânt.

Adversarii de astăzi ai botezului copiilor se bazează în general pe același motiv al ne-responsabilității copilului, și, de fapt, sunt adepții peste veacuri ai iluminiștilor. Este exemplar în acest fel J. Kahl, care a apostrofat botezul copiilor ca pe o ,,creștinare forțată “, întrucat acesta ar fi ,,contrar constituției omului și stă în opozție cu drepturile omului” .. Argumentul lui că botezarea copilului, întrucât se face fără acordul lui, ar încălca drepturile omului, este un monument de rizibilitate, întrucât atunci ar însemna că tot ceea ce fac părinții pozitiv pentru copil până la vârsta responsabilă a acestuia ar încălca drepturile omului, căci majoritatea acțiunilor pozitive și absolut necesare se fac fără acordul copilului și adesea împotriva voinței lui. Majoritatea sacramentaliștilor lutherani de astăzi nu mai sunt însă impresionați și nu mai iau de fapt în serios ,,argumentul" responsabilității, întrucat ei au înțeles că dacă am lua în serios respectivul ,,argument" atunci ar trebui ,,să ne mirăm că nu e ridicat și împotriva binecuvântării lui Hristos față de copii, căci la copiii pe care i-a binecuvântat prin punerea mâinilor se poate presupune tot atât de puțină înțelegere pentru ceea ce s-a săvârșit cu ei, ca și la primirea Botezului copiilor". Respectiva argumentare este catalogată astăzi drept ,,o înțelegere unilaterală subiectivistă”, subliniindu-se altă înțelegere, și anume aceea că ,,Botezul este o relație transsubiectivă a celui botezat cu Dumnezeu și cu Biserica".

Obiecțiile sau rezervele față de Botezul copiilor aparțin însă unei minorități în lutheranism. Biserica Lutherană în ansamblu și majoritatea teologilor lutherani susțin si argumentează cu fermitate necesitatea acestui Botez și îl apără cu vehemență împotriva adversarilor.

În problema privind raportul om-har, dintre ex opere operato și ex opere operandis, teologia ortodoxă n-a polemizat, pentru că n-a văzut între ele niciodată un conflict sau o opoziție, încât controversa i s-a părut inutilă. Participarea umană în actul Botezului nu este o adeziune sau consimțire rațională, încât cel botezat poate afirma: ,,Și dacă aș spune “cu voia (voind)” mint, și dacă aș spune “fără voie (nevoind)”, nu spun adevărul. Căci, întrucât pe atunci eram prunc, nici nu m-am opus, nici nu am consimțit (la aceasta)" , Voința umană în mod “natural” consimte și colaborează cu harul, pentru că harul există deja prin creație în om ca ,,imago Dei”, voința și libertatea umană fiind ele însele un dar al harului divin.

4.5 Copiii nu ar avea păcat deci nici nevoie de Botez

Se mai afirmă că pruncii n-au nevoie de botez, căci sunt fără de păcat, sunt sfinți și pot astfel intra în împărăția cerurilor fără botez. Se invocă drept sprijin cuvintele Măntuitorului, unde se spune: “Lăsați copiii și nu-i opriți să vină la Mine că unora ca acestora este împărăția cerurilor” Sau, în alt loc: “De nu vă veți întoarce și nu veți fi ca pruncii, nu veți intra în împărăția cerurilor”. Deci, copiii sunt nepătați și n-au nevoie de botez. Același lucru îl mai afirmă Sfântul Pavel.. Astfel, el spune: ,,Iar dacă este pârga sfântă și frământura este sfântă; și dacă rădăcina este sfântă și ramurile sunt” . Deci, aceeași idee: din părinți sfinți, creștini, se nasc copii curați, nepătați, fără păcat. Deci, botezul acestora ar fi fără obiect, inutil. Însă, în versetele de mai sus nu se afirmă puritatea integrală a copiilor, sfințenia lor. Mai întâi, acest lucru nici nu este posibil căci “ce se naște din trup, trup este” . Copiii se nasc nevinovați, fără păcate personale, dar ei se nasc cu păcatul originar, pe care-l moștenesc de la strămoșul nostru Adam, asa cum am arătat mai sus. Iar Mântuitorul Hristos, spunând să lase copiii să vină la El, că unora ca acestora este împărăția cerurilor, a vrut să arate că acei dintre adulți care sunt nevinovați ca pruncii vor moșteni împărăția lui Dumnezeu. Cei vârstnici să ia exemplu de la viața curată a copiilor pentru că numai astfel vor deveni moștenitori ai împărăției cerurilor. Cuvântul “unora” se referă la creștinii adulți, care trebuie să se silească a deveni curați duhovnicește ca pruncii.

Nu e vorba deci de lipsa de păcatul originar al copiilor și inutilitatea botezului pentru ei. Căci dacă pruncul poate intra în împărăția cerurilor, este membru al ei, când este mic, ce păcate mari săvârșește el până la vârsta de 15-16 ani – când se pretinde că poate primi botezul – spre a fi necesar să se boteze, spre a se menține membru al împărăției cerești? .

Deci, nu e vorba de puritatea integrală a copiilor, ci de lipsa de păcate personale, care pot fi exemple pentru acei care vor să devină adevărați creștini. Mai mult, când Domnul Hristos i-a chemat la Sine, i-a binecuvântat, “punându-și mâinile peste ei”, pentru nevinovăția lor personală, e un motiv în plus că trebuie să avem grijă de ei, să-i botezăm, ca nu cumva din cauza păcatului originar cu care se nasc să fie lipsiți de mântuire. Același fapt îl arată și al doilea verset rostit de Mântuitorul când spune referitor la copii: “De nu vă veți întoarce și nu veți fi ca pruncii, nu veți intra în împărăția cerurilor” . El vrea să dea drept exemplu de urmat pentru creștini nevinovăția pruncilor. Această interpretare se întărește dacă observăm și contextul textului unde citim: “Deci, cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acesta este cel mai mare în împărăția cerurilor”.

În legătură cu citatul: “Căci bărbatul necredincios se sfințește prin femeia credincioasă și femeia necredincioasă se sfințește prin bărbatul credincios. Alminterea copiii voștri ar fi necurați, dar acum ei sunt sfinți” , de unde vrea să se deducă părerea că pruncii născuți cel puțin dintr-un părinte creștin sunt sfinți, curați, n-au nevoie de botez, este complet falsă. Aici nu este vorba despre o sfințenie integrală a copilului născut dintr-un părinte creștin – din familiile mixte, formate dintr-un soț creștin – despre o curăție internă, chiar fără păcatul originar. Căci, în acest caz, ar trebui ca pruncii născuți din părinți creștini să nu se mai boteze deloc, ci ar trebui botezați numai copiii păgânilor. Mai mult, ar trebui ca nici soții necreștini din aceste familii, despre care vorbește Sfântul Pavel să nu se mai boteze, deoarece ei sunt influențați de soții creștini. Însă, în citatul amintit Sfântul Pavel vrea să arate că într-o astfel de familie mixtă, unde unul dintre soți este creștin, există o atmosferă mai proprie pentru botezul unui copil, decât într-o familie păgână. Soțul sau soția creștină – botezat, sfânt – sfânțește, adică influențează favorabil creștinește și pe celălalt soț, după cum creează un climat creștin în casă, propriu pentru botezul copiilor lor.

În sfârșit, interpretarea citatului Sfântului Pavel de la Romani prin care se spune: “Iar dacă este pârga sfântă și frământătura este sfântă și dacă rădăcina este sfântă și ramurile sunt”, prin care vrea să se dovedească tot sfințenia copiilor proveniți din părinți creștini și aici explicația este de-a dreptul eronată. Căci, aici, nu se înțelege că pruncii proveniți din părinți creștini sunt sfinți, puri, și n-au nevoie de botez. Aici se vorbește despre poporul evreiesc, ca în întreg capitolul XI. Se spune despre “Pârga” și “rădăcina” acestui neam care a fost patriarhii săi (Moise, Avraam, Isac, Iacov) care au fost drepți, sfinți și cu care evereii se mândreau, spunând că și ei, urmașii acelora, “ramurile”, sunt drepți. Însă, Apostolul amintește – în context – că unele din aceste ramuri – dintre evrei – totuși au fost tăiate și aruncate pentru că n-au crezut în Domnul Hristos. Din această cauză – continuă el în context, vers. 17-18 – păgânii care au venit la creștinism, în locul acestor ramuri, să nu se mândrească, căci nu au rădăcina sfântă și mai degrabă pot fi respinși de Dumnezeu.

Deci nu poate fi vorba de părinți creștini și de urmașii lor, care ar putea beneficia de sfințenia acestora.

Nu poate duce la aceeași concluzie nici citatul ades invocat de adversarii botezului copiilor, în care se spune: “Nu poate pomul bun să facă roade rele, nici pomul rău să facă roade bune” .

Nu se poate nici acest citat să se aplice la copiii creștinilor, în sensul că creștinii n-ar avea decât copii buni. Realitatea dezminte acest fapt, pentru că din mulți părinți răi pot să se nască copii buni și invers. Deci, copiii creștinilor nu pot fi izbăviți de păcatul strămoșesc, pentru că au fost purificați prin botez de părinții lor și în acest caz ei n-ar mai avea nevoie de botez. Atunci, după cum s-a mai amintit, copiii creștinilor n-ar mai trebui botezați. Or, realitatea este alta: cu cât omul este mai profund creștin, cu atât se grăbește a-și boteza copilul, știind necesitatea și importanța botezului pentru sufletul creștinului, pentru nevoia de a trăi de mic într-o atmosferă și climat creștin.

În legătură cu botezul copiilor mici, nu trebuie să se uite faptul că botezul creștin este prototipul unor fapte din Vechiul Testament, anume: circumciziunea, trecerea evreilor prin Marea Roșie, adăparea din stâncă, conducerea lor de un nor luminos, în aceeași pustie. Toate s-au aplicat, de toate au beneficiat și părinții și copiii în momentul când s-au produs. Mai ales circumciziunea care este mai apropiată de botez. Ea s-a făcut și lui Avraam, în vârsta de nouăzeci și nouă de ani, și lui Ismail, în vârstă de treisprezece ani, ca și la toți ceilalți tineri și copii din casa lui Avraam. Apoi, ea a rămas ca un semn al legământului dintre Dumnezeu și poporul evreu, care trebuia aplicată numai copiilor mici la opt zile după naștere .

Tot astfel, s-a întâmplat și cu botezul. El s-a efectuat la început și la maturi și la copii – la Pogorârea Duhului Sfânt, în casa Lidiei, temnicerului din Filipi, casei lui Stefanas și Crispus din Corint și altor multe familii din timpul predicii apostolice. Apoi, văzându-se și înțelegându-se însemnătatea lui s-a administrat numai copiilor. Astfel a procedat Biserica Creștină chiar de la început, iar prin vocea multor Sfinți Părinți și scriitori bisericești pledând pentru necesitatea botezului pruncilor. Mai mult, prin hotărârile unor sinoade locale – 416 Mileve și 418 Cartagina a condamnat pe cei care negau necesitatea botezului pruncilor. Astăzi, creștinii de bună credință, în marea lor majoritate sunt de acord că practica botezului copiilor mici este oportună și absolut necesară pentru mântuirea creștinilor.

4.6 Nimeni nu poate primi har fără să ceară

Principala dificultate a unora dintre protestanți în a accepta botezul pruncilor o constituie noțiunea că nimeni nu poate primi har fără să ceară.

Răspunsul ortodox este clar, acest lucru fiind bine stabilit în Noul Testament. Enumerăm câteva temeiuri:

Îl vedem pe Hristos în punându-și mâinile peste copiii aduși de părinți. Oare nu s-a transmis har din mâinile Lui, chiar dacă pruncii nu au cerut acest lucru?

Când sutașul Corneliu L-a rugat pe Hristos să-i vindece sluga, Hristos nu i-a spus “îmi pare rău, dar nu pot face asta decât dacă sluga ta mi-o va cere”, ci l-a vindecat pe baza credinței sutașului.

Fiica femeii cananeence a fost tămăduită datorită credinței mamei sale.

“Și iată, I-au adus un slăbănog zăcând pe pat. Și Iisus, văzând credința lor, i-a zis slăbănogului: Îndrăznește fiule, iertate fie păcatele tale… Ridică-te, ia-ți patul și mergi la casa ta!” Credința prietenilor slăbănogului a făcut posibilă atât vindecarea fizică cât și iertarea de păcate.

Tatăl unei fetițe aflate pe moarte vorbește în numele ei, zicând ”Fiica mea este pe moarte; vino și pune-Ți mâinile pe ea, ca să scape și să trăiască”. Nu cred că a spus cineva la acel moment că fata ar fi trebuit să creadă pentru ea, nimeni neputând să creadă în locul ei. Hristos o înviază datorită credinței tatălui ei.

Atunci când ucenicii îi opresc pe cei care își aduceau pruncii la Iisus Hristos le spune: “Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți, că a unora ca aceștia este împărăția lui Dumnezeu” . Cuvântul folosit în limba greaca este brephe = prunci, care nu se pot apropia de Hristos de unii singuri, și care nu pot lua o decizie conștientă de a-l accepta pe Iisus ca Domn și Mântuitor personal. Dar Hristos nici nu le cere să facă o asemenea alegere, spunând că ei sunt exact genul de oameni care pot veni la El să moștenească împărăția. Dacă Hristos spune, “lăsați-i să vină la Mine”, putem să nu-i lăsăm să se îmbrace și să se boteze în El?

Sunt exemple în Noul Testament de familii întregi botezate. “Am botezat și casa lui Stefanas” ; “Iar după ce s-a botezat, și ea și casa ei”, “S-a botezat îndată, el și toți ai lui ”. Este greu de imaginat că acele familii nu conțineau copii, într-o cultură unde familiile erau numeroase, neexistând metode contraceptive sofisticate, în care copiii erau considerați o binecuvântare de la Dumnezeu.

“Fiindcă ce vor face cei care se botează pentru morți ? Dacă morții nu înviază nicidecum, pentru ce se mai botează pentru ei ?” Apoi, dacă creștinii din veacul apostolic în dorința de a ușura sufletele celor care au murit nebotezați în vremea pregătirii pentru botez, începuseră a se boteza ei, iarăși, pentru cei morți nebotezați, cum și-ar fi lăsat ei copiii să moară nebotezați ?

Până acum am analizat doar texte biblice deși, pentru mine, ca ortodox, Biblia nu este singurul ghid. Am vrut doar să arăt că practica botezului pruncilor reiese foarte clar și doar din Biblie. Dar și învățăturile bisericii sunt clare și unanime în privința botezului aplicat pruncilor. Toți episcopii, toți sfinții bisericii spun că și pruncii trebuie botezați. Primii care au refuzat această practică au fost anabaptistii, în secolul 16. Majoritatea protestanților, de-alungul istoriei, incluzând luterani, anglicani, metodiști, reformați, prezbiterianieni, au botezat și ei prunci. Luther si Calvin (folosindu-se de același principiu « Sola Scriptura » au propovăduit botezul pruncilor.)

5. Botezul copiilor în Biserica Lutherană

5.1 Biserica Evanghelică-Lutherană C.A. Generalități

Cultul se numește Biserica Evanghelică-Lutherană C.A. (“Confessio Augustana” = “Credința de la Augsburg”) și a fost răspândit de Martin Luther, spre deosebire de Biserica Reformat-Calvină cu (“Credința Elvețiană” = “Confessio Helvetica”), propagată în Elveția de Calvin (la Geneva) și de Zwingli (la Zürich).

Acest cult are la bază învățătura lui Martin Luther (1483-1546) cel care a inițiat reforma religioasă ce stă la baza întregului protestantism. Călugăr catolic și profesor la Universitatea din Wittenberg, Martin Luther s-a apropiat de ideile umaniștilor Renașterii și a dat o nouă interpretare învățăturii creștine. În concepția sa, omul își obține mântuirea numai prin credință, biserica și clerul, sfinții, moaștele, iconele, statuile etc neavând nici un rol în iertarea păcatelor. În 1517, Luther a afișat pe ușa bisericii din Wittenberg (Germania) cele 95 de teze prin care se condamnau abuzurile Bisericii Catolice, în special comerțul cu indulgențe. Principii germani, interesați să înlăture autoritatea Bisericii Catolice asupra statelor lor, l-au apărat pe Luther și au răspândit noile idei. În anul 1526, dieta de la Speyer a hotărât că fiecare principe este liber să decida religia supusilor de pe teritoriul său. Acest “protest” al principilor – contra încercării de reinstituire a catolicismului – a dus la denumirea de “protestantism”, utilizată pentru toate confesiunile născute în urma Reformei. Martin Luther opune faptelor și acțiunii harice a bisericii, mântuirea numai prin credință. Contestând valoarea faptei, era natural să tăgăduiască și influența bisericii. Credința singură, îndreptățind mântuirea, nu mai era nevoie de o ierarhie învățătoare de drept divin, nici de tainele bisericești. Împărăția lui Dumnezeu devine o lucrare pur interioară, iar singura autoritate și regulă de credință este Biblia, pe care fiecare are dreptul și puterea să o interpreteze după liberul său examen. În afară de Biblie nu există alt izvor al revelației, deci se elimină valoarea tradiției. În practică, luteranismul a trebuit să cedeze din rigiditatea teoretica și să organizeze alte forme ale bisericii, instituind un oficiu de predicație și împărțirea tainelor, însă nu prin consacrare-sfințire, ci prin delegație din partea comunității. Din cele 7 sacramente sunt păstrate numai două: Botezul și Euharistia. Putere sfințitoare ar avea-o numai Botezul. Euharistia are numai importanță simbolică, fiind un act de comemorare, cum este de altfel admisă și Penitența, ca un act public alcătuit din meditații pioase și examen de conștiință.

5.2 Botezul în general și cel al copiilor după Martin Luther

Urmând pe Fericitul Augustin, scrierile Reformei definesc Botezul drept ,,cuvântul lui Dumnezeu în apă” și citează expresia Sf. Ap. Pavel: “Ca s-o sfințească, curățind-o cu baia apei prin cuvânt”; această apă este ,,apa cuprinsă în porunca lui Dumnezeu și unită cu cuvântul lui Dumnezeu”. Apa Botezului se deosebește pentru că devine ,,o apă dumnezeiască, cerească, sfântă și fericită” , o ,,apă plină de har și o baie a nașterii din nou în Duhul Sfânt” Față de aceste definiții, teologii lutherani de astăzi sunt de acord că ele nu sunt ,,o formulare suficientă a învățăturii evanghelice creștine despre Botez … în dialog cu creștinii din Răsărit..” .

Luther socotește Botezul creștin ca instituit mai degrabă în Botezul lui Iisus în Iordan, decât în mandatul expres de după Înviere, considerând că prin atingerea de trupul lui Iisus în Iordan apa a devenit odată pentru totdeauna ,,o apă duhovnicească”: “Aqua felix, quae tetigit hoc corpus et personam” .

În orice caz, Botezul este eficace ex opere operato, el nu se întemeiază pe credința primitorului ci numai pe rostirea corectă a cuvintelor ritualice, căci ,,credința mea nu face Botezul, ci primește Botezul” . Efectul Botezului creștin este totdeauna absolut sigur, chiar și dacă cineva solicită și primește Botezul cu gânduri ascunse, păcătoase.

Botezul este dupa Luther sacrament fundamental și, de fapt, unic sacrament. Este singurul sacrament în care Luther vorbește de o renaștere reală a omului, de o înnoire ființială prin actul haric. Botezul este o realitate în care e prezent ,,Hristos cu moartea, patima, sângele și meritele” Sale, ca o prezență reală; Botezul este ,,baie în care ne spălăm în sângele Mielului nevinovat” . Scufundarea în apa Botezului și ieșirea înseamnă moartea lui Adam cel vechi și ridicarea omului nou, care însă

,,trebuie să fie înecat în noi prin căință și pocăință zilnică … și iarăși să se ridice și să învie zilnic un om nou, care să trăiască veșnic în dreptate și curățenie înaintea lui Dumnezeu” ; viața creștină nu este altceva decât un ,,Botez zilnic, început o singură dată dar continuat mereu” . Botezul lucrează în primitori în mod sigur ,,iertarea păcatelor, răscumpărarea din moarte și de la diavolul și dă fericirea veșnică” . Această prezentare organică a actului haric i-a făcut pe comentatori să atribuie concepției baptismale a lui Luther calitatea de ,,pozitivism al istoriei mântuirii”. Într-adevăr, pentru Luther în special și pentru reformatori în general, Botezul nu este numai un sacramentul de intrare in creștinism ci este sacramentul fundamental și atotcuprinzător; el determină și cuprinde toate actele harice ulterioare, care nici nu sunt sacramente propriu-zise ci numai o permanentă reditus ad baptismum. El chiar socotea învățătura baptismală patristică o ,,robie” a Botezului și cita, condamnând, pe Fericitul Ieronim, după care ,,pocăința este a doua scândură pe care noi trebuie să înotăm și să plutim după ce corabia Botezului s-a sfărâmat” . Luther subliniază vehement că ,,cu această teză s-a lichidat folosul Botezului”, și ,,nu e corectă”, căci ,,corabia nu se sfărâmă… întrucât este rânduiala lui Dumnezeu și nu lucrul nostru” , Botezul fiind un dar veșnic. Luther afirmă că Botezul ,,include în sine al treilea sacrament (Pocaința)” care nici nu este ,,propriu-zis altceva decât Botezul” . Totuși concepția lui baptismală este deficitară totuși chiar în ființa ei. Toată Învierea, răscumpărarea și viața cea nouă despre care s-a vorbit în actul Botezului sunt numai o promisiune și nu ceva actual; pentru că Botezul nici măcar nu iartă păcatele. Luther afirmă că ,,de fapt Dumnezeu nu șterge păcatul ci nu vrea să-l mai pună la socoteală. În Botez se evidențiază această ne-socotire a păcatului” . Alte citate în acest sens:

Apologia Confesiunii citează în acest sens pe Fericitul Augustin: ,,În același fel vorbește Augustinus, care zice: Păcatul nu este iertat în Botez ca și când nu ar mai fi ci ca și când nu mai e socotit” .

Această convingere este confirmată de Luther și în alt loc când zice: ,,Botezul nu îndreaptă pe nimeni și nu folosește nimănui, ci credința în cuvântul promisiunii care se adaugă Botezului, căci ea îndreaptă și împlinește ceea ce înseamnă Botezul”.

Reforma lutherană are meritul de a fi apărat și justificat teologic Botezul copiilor, în fața contestațiilor numeroșilor re-botezători care au abundat de atunci și până azi, cărora Luther le recomandă în loc de ,,re-botezare” o ,,re-credință” . Reformatorii lutherani au făcut apel și la istoria Bisericii, arătând că aceasta a confirmat Botezul copiilor, căci dacă acesta n-ar fi adevărat ar însemna că timp de 1000 de ani n-a existat nici un creștinism , iar aceste argumente sunt cele mai puternice pentru că sunt ,,argumente experimentate” . În acest sens, Melanchthon trimite la ,,exemplul Bisericii curate” și citează pe Origen, Sf. Ciprian și Fericitul Augustin. Melanchthon formulează patru argumente pentru justificarea Botezului copiilor.

Primul argument pleacă de la promisiunea lui Iisus către copii, așa-numita ,,evanghelie a copiilor”: “Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți, căci a unora ca aceștia este împărăția lui Dumnezeu”, care promite copiilor iertarea și mântuirea, ce se găsesc numai în Biserică.

Al doilea este reversul primului: copiii se nasc și ei cu păcat iar iertarea acestuia se dă prin sacramentele Bisericii.

Al treilea argument motivează că e absurd să se refuze simbolul celor care le-a fost recunoscut lucrul simbolizat, adică promissio gratiae.

Ultimul argument se bazează pe calitatea copiilor de membri ai Bisericii și conchide că “în privința copiilor este suficient să stabilim că lor le este dat Duhul Sfânt care activează în ei impulsuri noi, înclinații către Dumnezeu în felul lor propriu” .

Melanchthon s-a ocupat însă formal de problema Botezului copiilor. Luther este cel care a înțeles pericolul re-botezului, precum și necesitatea tratării, explicării și justificării amănunțite a botezului. Strădania lui Luther n-a fost apreciată la fel de toți comentatorii; astăzi există însă convingerea că învățătura lui Luther despre fides infantium este o învățătură originală. Luther socotește că pruncilor li se poate recunoaște un anumit fel de credință, o ,,fides specialis” care este în primul rând darul lui Dumnezeu, ,,donum Dei” în Biserică. El n-a descris această fides infantium ca pe o fiducia (caracteristică maturilor) ci a înțeles-o și chiar a denumit-o fides infusa (de care vorbeau și scolasticii) fapt care i-a fost reproșat, dar astăzi este recunoscut de comentatori ca un lucru firesc. După Luther credința copiilor, fides infantium, este în primul rând o fides aliena, o credință ,,dinafară” ca donum Dei, ca act al Bisericii prin rugăciunea ei și apoi a nașilor . Dar Luther a înteles că această fides aliena nu este suficientă pentru a justifica concepția lui despre justificarea sola fide. De aceea, a căutat să pună în evidență și o credință proprie a copilului, printr-o argumentare care rezistă și astăzi. El remarcă faptul că credința nu este o calitate subiectivă a omului și, mai ales, nu se confundă cu rațiunea. Copiii au o deosebită capacitate primi credința. Argumentarea lui Luther este ingenioasă și profundă: copiii aud cuvântul lui Dumnezeu mai sigur decât maturii, pentru că ,,la maturi se întâmplă adesea că aud cu urechile cuvântul lui Dumnezeu dar nu cred în el … nu sunt atinși de cuvântul lui Dumnezeu în centrul ființei personale” , pe când copilul ,,nu este încă capabil să se atârne activ de un idol și să-și actualizeze de la sine apartenența la păcat… dacă pruncul este agrăit la botez de cuvântul lui Dumnezeu, acest cuvânt îl atinge în mod sigur” . Desigur că această credință este virtuală, o ,,credință de lapte” trimițând desigur la Sf.Ap.Pavel. Dar el observă că și maturii au o ,,credință de lapte” pentru că și ei au nevoie ,,să se prindă de un semn vizibil și de o lucrare a lui Dumnezeu” . La reproșul că, totuși, copiii n-au rațiunea dezvoltată și prin urmare credința lor nu e conștientă, Luther (care a denunțat totdeauna rațiunea ca pe o perfidă ispită) a replicat scurt că rațiunea, care tinde mereu să se ridice peste cuvântul și lucrul lui Dumnezeu ,,nu are nimic de-a face cu credința” . El a găsit aici ocazia să-și dezvolte concepția lui despre raportul dintre credință și rațiune, afirmând că ,,pruncii cred cu siguranță tocmai din cauza rațiunii lor deficitare, în timp ce maturilor rațiunea li se pune adesea în cale …, întrucât ea participă la coruperea lui totus homo, stă tocmai împotriva Cuvântului lui Dumnezeu. Ea îl împinge pe om la disprețuirea cuvântului lui Dumnezeu și-l trimite la obiecte … Cu cât cineva are mai multă rațiune, cu atât mai mult e îndepărtat el de cuvântul lui Dumnezeu” .

5.3 Necesitatea botezului copiilor în teologia lutherană de astăzi. Argumente actuale pro si contra fides infantium

Teologii lutherani fac o deosebire între o necessitas absoluta și o necessitas ordinata , dar subliniază în același timp ca ,,obiceiul intrat în rânduiala vieții lutherane este că un copil din părinți creștini trebuie să fie botezat îndată după naștere … iar botezul de necesitate e rânduit în caz de pericol” . În acest sens, Biserica Lutherană din Germania, în Declarația despre sacramentul Sfântului Botez pe care sinodul general al Bisericilor evanghelice-lutherane unite din Germania au încheiat-o la Ansbach, în iunie 1950, a decretat solemn următoarele: ,,Noi condamnăm falsa părere că Botezul copiilor ar contrazice invățătura apostolică despre Botez. Noi condamnăm falsa părere că Botezul copiilor ar trebui acordat fără rânduiala bisericească și fără examinare …Dar noi condamnăm de asemenea și falsa părere că părinții creștini ar avea voie să rețină copilul, pe care Dumnezeu li l-a încredințat, de la darul Botezului”. De asemenea, prin Botezul copiilor lutheranii înțeleg în general botezul acelor copii care ,,de regulă sunt născuți înăuntrul Bisericii .

În problema Botezului copiilor ni se mai impune încă o foarte interesantă și semnificativă remarcă, observată de unii sacramentaliști lutherani. Inventariind o exemplară culegere de obiecții anti-baptismale intitulată ,,De ce creștinii nu-și mai botează copiii?” a unui oarecare Dieter Schellong, un sacramentalist de autoritate și competență în misteriologia lutherană observa că de fapt ,,acest titlu exprimă ca premisă dorința autorului” , ca ,,după statistica bisericească creștinii din căsniciile evanghelice își botează copiii în proporție de aproape sută la sută” , astfel încât poziția anti-baptismală apare ridicolă iar concluzia care se impune cu stupoare este aceea că ,,nu am întâlnit până acum ca adversari ai Botezului copiilor decât teologi”.

Ca o încununare a întregii lupte și pledoarii pentru Botezul copiilor, într-o frumoasă formulare de la începutul secolului, dar preluată de ultimii sacramentaliști, se spune: ,,Botezul copiilor este forma cea mai înaltă, cea mai curată și mai deplină a Botezului, forma în care iasă în evidență eel mai bine semnificația interioară a Botezului” ..

Teologia patristică afirmă mult mai mult decât iertarea păcatelor și promisiunea mântuirii. Taina Botezului nu se limitează la acestea, ea este ,,0 făgăduință de daruri mai mari și mai desăvârșite …În Botez se află prevestirea viitoarei învieri, o comuniune cu patima Stăpânului, participare la învierea Lui, veșmântul mântuirii, haina veseliei, podoabă de lumină sau mai degrabă este însăși lumină” . Dar temelia și justificarea cea mai profundă și completă a botezării copiilor o află teologia ortodoxă în ansamblul atotcuprinzător de credință întrețesut din harul credinței existent virtual în prunc (în care sens teologia ortodoxă poate fi de acord cu formula lutherană a lui fides infantium) împreună cu credința familiei și a comunității Bisericii. Botezul nici nu este altceva decât un act prin care ,,viața spirituală a familiei pătrunde.. (în prunc)….ceea ce e sădit în el și se află virtual să se manifeste mai târziu și în mod actual” . Faptul că pruncii nu prezintă o mărturisire de credință ca expresie a conștiinței individuale nu este o defecțiune, cum cred unii lutherani. Dimpotrivă, acest lucru poate fi apreciat ca un fapt pozitiv, în măsura în care “între viața sufletească (a pruncilor, n.n.) și cea a familiei și a Bisericii încă nu s-a ridicat bariera unei conștiințe individualiste” . Ni se pare că în acest punct lutheranii de astăzi ar putea revalorifica concepția lui Luther privitoare la superioritatea credinței organice față de conștiința rațională individualistă, care poate cădea oricând în greșeala; pe acest teren credem că poziția lutherană și ortodoxă se pot apropia simțitor. Și mai important este să observăm faptul că valoarea, individualitatea și responsabilitatea omului nu constau exclusiv în exprimarea conștiinței individualiste. Așa cum am văzut că au remarcat și unii teologi lutherani, omul este întreg și responsabil de când se naște: ,,Prin urmare, viața la nivelul de răspundere personală începe chiar din momentul Botezului”, iar Dumnezeu ,,îl ia pe om de la început în serios îl vrea persoană responsabilă” , pentru că în fața lui Dumnezeu omul nici nu poate exista altfel decât ca persoană responsabilă, acesta fiind scopul creațional sau suprem cu care a lucrat Dumnezeu când 1-a făcut pe om. Se mai poate adauga că, departe de a împiedica sau îngreuna mărturisirea lui Dumnezeu și comuniunea cu El, lipsa conștiinței individualiste ușurează această intenție și lucrare a harului baptismal, căci pruncii și copiii se deschid acestei lucrări chiar mai ușor, ,,mai natural”, am zice, decât maturii; tocmai din cauză că la ei nu s-a dezvoltat orgoliul individualist care contine enormul rise (împreună cu acumularea patimilor) de a-1 îndepărta pe om de Dumnezeu.

Există însă și sacramentaliști lutherani care afirmă hotărât necesitatea Botezului copiilor pe alte temeiuri, respingând acea fides infantium susținută odinioară de Luther iar astăzi (așa cum am spus) de Peter Brunner, K. Brinkel, W. Pannenberg și alții. Obiecțiile împotriva lui fides infantium sunt în esență două.

A. Formulată și susținută îndeosebi de Carl Stange, susține că ,,pruncii nu pot avea nicio credință, întrucât nu au nicio conștiință de sine și de aceea încă nu sunt capabili de o “viață personală”, iar ,,credința este forma supremă de viață personală” . S-a observat însă că această obiecție – aceea că pruncii nu pot să aibă o credință proprie pentru că nu au încă o conștiință proprie – ,,consună cu obiecția fanaticilor și a re-botezătorilor din timpul Reformei”, încât ea și-a primit răspunsul iar discuția este aici fără sens.

B. Susținută mai ales de Paul Althaus, susține că învățătura despre fides infantium ar ,,contrazice ideea biblică despre oikos sau Haustaufe (Botezul de casă)”.

Împreună cu alți teologi , el a căutat să întemeieze botezul copiilor altfel decât Luther, contestând acea fides infantium, pe care a calificat-o drept ,,construcție auxiliară” . Dacă la Luther convingerea că pruncul ,,aude și crede prin Botez” era un ,,titlu de drept” , fără de care Botezul copiilor ar fi ,,un abuz”, cei mai mulți sacramentaliști lutherani de astăzi nu mai întemeiază Botezul copiilor pe acea fides infantium ci pe contextul general-bisericesc de credință. Înșirând argumentele posibile pentru botezarea copiilor, un sacramentalist recunoscut precum Gerardus van der Leeuw afirmă cu hotărâre că ,,oricâte argumente” am aduce pentru acest Botez, precum ,,harul inserat al lui Dumnezeu care nu asteaptă până omul e pregătit” , ,,credința reprezentativă a părinților sau a nașilor”, ,,sămânța credinței care zace … în copil”, sau ,,suplimentarea Botezului prin Confirmare”, toate aceste argumente sunt mai mult sau mai puțin adevărate dar de fapt ele ,,au valoarea adevărată atunci când vedem Bis erica drept spațiu al Botezului” . Se poate spune că majoritatea sacramentaliștilor lutherani de astăzi întemeiază Botezul copiilor pe credința Bisericii ca ansamblu de viață și de spiritualitate în care se naște și crește copilul ce se botează. În acest sens, Paul Althaus a reactualizat ideea botezului de case întregi, din Faptele Apostolilor. Plecând de la cercetarea și argumentele lui J. Jeremias, Althaus crede că realitatea nou-testamentară a botezării unor case întregi este ,,adevăratul și singurul temei al Botezului copiilor”, căci ,,o credință individualistă este străină de Biblie ” ci stă pe realitatea fundamentală că întrucât ,,copiii părinților creștini … aparțin comunității împreună cu aceștia” . Pentru Althaus, importanța dogmatică decisivă este aceea că copiii părinților creștini nu pot fi considerați izolat, în sine, ci sunt membrii unei case creștine care aparține deja comunității creștine. După el, ,,credința și mărturia părinților înconjură copilul” . Prin ideea de “casă”, Althaus vede legitimitatea unei ,,credințe reprezentatoare”, datorită faptului că persoanele care aduc copilul la Botez cred ,,în locul copilului”. În orice caz, concepția aceasta a credinței generale a Bisericii ca temei fundamental pentru Botezul copiilor o afirmă astăzi majoritatea sacramentaliștilor lutherani. Pe lângă cele formulate de Althaus, ei reactualizează valabilitatea ,,evangheliei copiilor” și adaugă argumentul că lucrarea Botezului este esențială pentru Biserică pentru că “își actualizează viața numai prin împlinirea acestui mandat al lui Hristos … (care) … este mijlocul și dovada creșterii ei” . În același sens, unii au adus și argumentul că Biserica are dreptul și datoria de a-i boteza pe copii pentru că, de fapt, numai ea poate asigura creștinului ambianța și certitudinea creșterii în credință. Înconjurat de credința Bisericii, noul candidat la Botez are nevoie de ajutorul membrilor ei. Credința Bisericii care-l înconjură pe prunc este evidentă mai ales prin nași, prin care ,,credința Bisericii devine dăruire iubitoare, către copil” . Importanța și eficiența nașilor este atât de mare încât se afirmă că prin ei Biserica “întemeiază în credința ei o comuniune cu copilul cel mic și plăpând și lucrează în el preoțește” . Nașii sunt numiți ,,cooperatores Dei”, ,,așa cum este preotul care botează copilul” .

5.4 Argumenterea botezului copiilor fără Sfânta Tradiție si Sfânta Scriptură

În privinta botezului copiilor teologia lutherană și-a câștigat un merit deosebit și a dus probabil lupta cea mai susținută și mai eficace din tot spațiul protestant, în afirmarea acestui botez. Misteriologia lutherana și-a desfășurat toate forțele și a cheltuit o energie deosebită în susținerea acestei credințe și practici. Foarte probabil că dăinuirea învățăturii și practicii botezului copiilor în protestantismul de astăzi se datorează în cea mai mare parte teologiei lutherane. Unele din argumentele în favoarea acestui botez, aduse de ea în lupta adversarilor din propriul spațiu protestant, sunt general-valabile în creștinism și prin urmare utilizabile și în argumentarea ortodoxă. Remarcăm și faptul că misteriologia lutherană nu s-a bazat prioritar pe firul roșu al Tradiției Bisericii, începând din creștinismul biblic și până în timpurile moderne, care este totuși unitar și covârșitor în problema botezului copiilor. Se poate spune deci că lutheranii n-au dezbătut complet datele problemei ci le-au tratat destul de unilateral; totuși, aceasta nu scade din meritul luptei lor pentru că, deși s-au bazat numai pe unele temeiuri, din acestea au reusit să extragă suficiente argumente în sprijinul botezului copiilor.

Așa cum am spus, lutheranii nu se întemeiază și nu au găsit temeiuri pentru botezul copiilor în textele biblice. Majoritatea dintre ei cred că ,,scrierile nou-testamentare nu cuprind afirmatii explicite pentru sau împotriva botezului copiilor”. Relatările despre botezul unor case întregi și textele:

“Căci bărbatul necredincios se sfințește prin femeia credincioasă și femeia necredincioasă se sfințește prin bărbatul credincios. Altmintrelea, copiii vostri ar fi necurați, dar acum ei sunt sfinți” (privind sfințirea copiilor prin părinții credincioși).

“Adevărat zic vouă: Cine nu va primi împărăția lui Dumnezeu ca un copil nu va intra in ea” (binecuvântarea copiilor de către Iisus).

“Adevărat, adevărat zic ție: De nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea să intre în împărăția lui Dumnezeu” .

Aceste trei versete sunt socotite fără valoare, irelevante în teologia lutherană.

Concluzie. Majorotatea teologilor lutherani consideră deci că în Biserica primară botezul copiilor nu poate fi dovedit dar nici exclus. Argumentul botezării unor case întregi permite numai ,,concluzii foarte limitate", prin urmare, se concluzionează că această formulă ,,nu este în orice caz, un argument dogmatic” . Plecând de la aceste premise, respectivii teologi cred că botezul copiilor ,,s-a impus treptat abia in secolul //” , când era răspândit ; unii împing această dovedire chiar până în secolul V, când ,,temeiurile dogmatice se conturează limpede”. Ei socotesc că abia atunci botezul se săvârșește ,,ocazional, la nașterea copilului … (când) responsabilitatea pentru copiii botezați cade asupra nașilor și asupra părinților” . În orice caz, plecând de la aceste premise, unii exegeți au ajuns la concluzia că ,,în comunitatea primară nu au fost botezați copii”, că ,,botezul copiilor a apărut numai în secolul II iar botezul pruncilor chiar numai pe la anul 200” . În argumentele pro și contra botezului copiilor în Biserica primară a rămas celebră polemica dintre exegeții Joachim Jeremias și Kurt Aland, în care primul a pledat pentru identificarea unor astfel de temeiuri iar al doilea împotriva lor. Este interesant că, deși a negat temeiurile biblice, Kurt Aland a militat pentru botezul copiilor dar din alte motive; lucrul acesta e simptomatic, așa cum am arătat la început, pentru misteriologia lutherană.

Răspunsul ortodox ca o paranteză este foarte clar. Aceasta s-a exprimat foarte clar împotriva celor ce negau necesitatea administrării botezului din pruncie, anatematizând pe oricine care tăgăduiește necesitatea botezului pentru nou născuți, sau efectele harice ale Tainei spre iertarea păcatelor, așa cum hotărește sinodul din Cartagina , anul 418, canonul 110 care afirma: “Adulții și copiii sunt egali în fața lui Dumnezeu”, dar și sinodul local din Milene.

Ioachim Jeremias în studiul său intitulat “Botezul copiilor în primele patru secole” este categoric în afirmarea practicii pedobaptismului : “Biserica creștină a practicat chiar din primele timpuri botezul copiilor, iar când în secolul al treilea Origen vorbea despre tradiția apostolică, aceasta nu era deloc numai o formulă pioasă ”.

Dar la începutul secolului 20, credința că în comunitățile primar-creștine nu s-au săvîrșit botezuri de copii ,,a fost zguduită începând din deceniul 2” , de către Albrecht Oepke, Johannes Leipold, Joachim Jeremias și Oscar Cullmann. În primul rând, exegeții sunt astăzi aproape toți de acord că porunca de botez “Drept aceea, mergând învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh” este valabilă atât pentru adulți dar și pentru copii fără vrea deosebire. Cel mai important motiv pentru botezul pruncilor în Biserica Apuseana este teoria despre păcatul strămoșesc, această teorie fiind adoptată de Biserica Lutherană. În teoria lutherană acest punct de vedere nu are un rol atât de mare, întrucât ea consideră sacramentele în general numai ca semne pentru harul, accesibil și fără ele, prin cuvântul iertării, dar cu toate acestea au păstrat botezul copiilor. Astăzi se recunoaște că J. Jeremias ,,a validat în modul cel mai cuprinzător argumentele pentru afirmarea practicii baptismale a copiilor în comunitatea primară”. Împreună cu W.F. Flemington , el a dovedit că botezul copiilor, atestat expressis verbis la Sfântul Irineu pe la 185, ceea ce știm că protestanții au combătut cu înverșunare timp de secole.

Concluzii: Putem spune deci că, din punct de vedere exegetic și istoric, sacramentaliștii lutherani sunt de acord în marea lor majoritate cu practica botezului copiilor ca realitate primar-creștină. Dar aceasta nu înseamnă că s-a rezolvat disputa botezului copiilor în teologia lutherană. Din secolele trecute și până astăzi au existat și alte motive pentru respingerea lui.

5.5 Alte argumente in favoarea pedobaptismului. Tezele privitoare la botez ale lui Martin Luther

Mai există totuși și alte argumentări; unii pun accentul pe alte dimensiuni și aspecte ale Botezului.

Astfel, se argumentează că, deși nu se poate ști care este actio Dei in infantibus, această acțiune a Sfântului Duh nu este nevoie să fie înțeleasă și explicată, pentru că “lucrarea Sfântului Duh în centrul personal al omului nu este legată de înțelegere nici chiar la copii” .

Lucrarea harului nu depinde de ,,dăruirea reală a conștiintei umane formate, care … n-ar putea să fie punct de sprijin și primire a binefacerilor dumnezeiești” .

Se scoate în evidență că temeiul cel mai adânc pentru care “toate slujbele de botez tratează copilul ca și cum ar fi matur” este acela că ,,deosebirea dintre maturi și copii pentru Dumnezeu nu înseamnă nimic”, întrucât ,,omul e om, e copilul lui Adam sau copilul lui Dumnezeu indiferent de vârstă” . Am putea spune că această argumentare simplă este una a bunului simț, dar ea nu este deloc simplistă sau lipsită de profunzime.

Botezul ,,a fost voit de Hristos” și se conformează ,,după cuvântul și porunca lui Dumnezeu” .

O observație-argument este și aceea că ,,săvârșirea Botezului copiilor are prioritate față de instrucție” .

S-a observat, de asemenea, că ,,Hristos însuși a promis copiilor împărăția” în care știm că se intră prin Botez și, prin urmare, ,,se pune problema dacă Biserica are dreptul de a decide să excludă pe copii din ea” .

Unii teologi au dedus necesitatea botezării copiilor din faptul că ,,copiii nebotezați pot să piardă mântuirea din cauza păcatului strămoșesc pe care-l moștenesc și care se șterge prin nașterea nouă din Botez” .

Rezumând pledoaria și argumentarea lutherană, remarcăm că ea a fost sintetizată exemplar de către un sacramentalist de autoritate de azi, în următoarele 12 teze-argumente:

1. ,,Biserica trebuie să boteze copiii pentru că prin aceasta lucrează în ascultarea credincioasă față de mandatul dumnezeiesc primit.

2. În măsura în care Biserica … botează copiii, ea mărturisește că toți oamenii se nasc sub stăpânirea păcatului și a morții. Chiar dacă pruncii n-au ajuns încă la decizie proprie împotriva lui Dumnezeu … totuși ei nu pot, prin maturizarea lor în proprie decizie, să se elibereze de sub stăpânirea păcatului.

3. Întrucât botează copiii, Biserica recunoaște voința mântuitoare revelată a lui Dumnezeu ca toți oamenii să fie mântuiți de către Iisus Hristos și prin puterea Duhului Sfânt…

4 .Biserica botează copiii în credința că Dumnezeu prin Botez îi încorporează lui Iisus Hristos … Ea crede că Dumnezeu cuprinde prin Botez întreaga viață viitoare a copilului…

5. Biserica botează copiii în credința că Dumnezeu le dă prin Botez Duhul Sfânt care conduce la tot adevărul… Începutul lucrării Duhului în om nu e legat de premisa cunoașterii și mărturiei omului, însă desigur că Duhul Sfânt este singurul dar prin care omul poate fi trezit la cunoașterea credinței.

7. Întrucât botează copiii, Biserica are încredere că rugăciunile prin care copiii sunt aduși la botez … sunt auzite de Dumnezeu …

11. În măsura în care botează copiii, Biserica stie că ordinea temporală a credinței și Botezului este relativizată de către lucrarea eshatologică a lui Dumnezeu. Căci în Botez Dumnezeu cuprinde toată viața trecută și cea viitoare a celui botezat. Cursul temporal al evenimentelor este abrogat în mod eshatologic prin Botez … În această cuprindere eshatologică dispare întrebarea dacă credința celui botezat pre-merge în mod necesar Botezului…………………………………………………………………………………………………………………..”.

6. Botezul copiilor în Biserica Reformată(Calvină) -"Confessio Helvetica"

6.1 Generalități. Câteva aspecte din viața și teologia lui Calvin

Zwingli și Calvin au pus bazele unei biserici reformate radical. Se naște Biserica Reformată sau Biserica Presbiteriană, în America de Nord, unde conducerea o dețin bătrânii.

Teologia reformată subliniază autoritatea Bibliei, suveranitatea lui Dumnezeu, precum și mântuirea omului doar prin Iisus Hristos, cu obligativitatea ducerii unei vieți sfinte. La fel, reformații nu recunosc decât două sacramente: Cina și Botezul. Predestinarea este definită de Calvin drept un decret dumnezeiesc veșnic, prin care El a stabilit ce se va întâmpla, după voia Sa, cu oamenii – unora le este destinată viața veșnică, altora osânda veșnică. Dacă Luther credea doar într-o predestinare a celor aleși pentru mântuire, Calvin adaugă faptul că există un dublu sfârșit al creației omului, stabilit la origini și motivat biblic.

Se refac apostolicele funcții bisericești:

Pastores- pastorii- predică

Doctores- învățații- formează viitori predicatori

Presbytae- bătrânii- impun disciplina ca supunere față de Cuvântul lui Dumnezeu

Diaconii- practică milostenia

Slujba religioasă are în centrul ei predica, chiar în cazul nunților, înmormântărilor, confirmărilor de botez. Sacramentele nu au valoare prin sine însele, ci doar arată credincioșilor calea. Credincioșii ascultă în predică Cuvântul, laudă, se roagă și răspund lui Dumnezeu prin rugăciune și cântare comună.

Maturitatea religioasă a tânărului, când acesta împlinește 14 ani, este serbată în cadrul slujbei confirmării, când tânărul primește pentru prima dată Euharistia, ca act de întărire în credință, la care participă, în număr mare, și ceilalți credincioși.

Sărbătorile tradiționale sunt : Sărbătoarea Reformei, Sărbătoarea Pâinii celei Noi, Ziua Mamei.

Anul 2009 este un an important pentru creștinism în general și pentru creștinismul protestant sau reformat în particular deoarece în 10 iulie sau împlinit 500 de ani de la nașterea reformatorului Jean Calvin. Cu această ocazie în toate țările unde există biserici reformate vor avea loc serbări, conferințe, expoziții prin care se va comemora viața și activitatea marelui teolog. Epicentrul tuturor acestor activități va fi la Geneva în Elveția, oraș în care Calvin și-a petrecut o mare parte din viață și unde și-a desfășurat activitatea teologică.

Calvin va fi sărbătorit și în România unde există conform statisticilor din 2002 701.077 de credincioși reformați din care 86.011 trăiesc în județul Cluj.

În mediul evanghelic românesc Calvin este oarecum ignorat din cauza învățăturilor sale despre predestinare, evanghelicii români fiind adepți ai doctrinei liberului arbitru sau a unui amestec între doctrina predestinării si doctrina liberului arbitru. O alta cauză a dezinteresului față de Calvin ar putea fi și necunoasterea istoriei creștinismului.

La fel ca orice om, Calvin a avut parțile lui bune și parțile lui rele, a avut și multe pacate și multe fapte bune. A promovat și învațături scripturale dar și erori teologice (a nu se confunda cu erezii!). Ca și creștini trebuie să evaluăm lucrarea sa atât din prisma elementelor pozitive cât și prin cea a elementelor negative. Din păcate prea adesea Calvin este ridicat în slăvi de adepții doctrinei predestinării și respins cu fermitate de cei care nu acceptă aceasta doctrină foarte controversată.

Jean Calvin s-a născut în iulie 1509 la Noyon, în Franța (provincia Picardia) în familia unui bogat avocat. A făcut studii de literatură și de drept, trecând prin mai multe universități franceze, mai întâi a studiat la Universitatea din Paris, apoi la cea din Orleans și Bourges. La Paris, Calvin a intrat in contact cu ideile protestantismului lutheran și la sfârșitul lui 1533 s-a convertit devenind membru al tinerei biserici protestante (“lutherane”) din Franța.

Din cauza persecuțiilor împotriva protestanților inițiate de către regele Franței Francisc I, Calvin a trebuit sa fugă din țară. În 1534 a ajuns la Basel în Elveția unde timp de doi ani (până în 1536) a scris prima sa carte de teologie, “Învațătura religiei creștine” (prima ediție), unde arată cum înțelege el creștinismul. Acestă carte se dorea a fi o “apologie” (apărare) a protestantismului și a fost dedicată de Calvin regelui Francisc în speranța că va reuși să-l convingă să se convertească și el la protestantism și să oprească persecutarea protestanților francezi, dar nu a reușit.

În 1536, după terminarea acestei cărți, Calvin s-a hotărât sa plece la Strasbourg. Pe drum s-a oprit la Geneva unde a intrat în contact cu Guillame Farel (un fost ucenic al reformatorului elvețian Huldrich Zwingli) care l-a rugat pe Calvin sa rămână la Geneva și să îl ajute în promovarea ideilor protestante acolo. Inițial Calvin a refuzat dar a acceptat atunci când Farel i-a spus că va suporta mânia lui Dumnezeu dacă nu va rămâne să facă voia Domnului.

În Geneva Calvin a devenit profesor de literatura sacră și a avut un rol important în organizarea bisericii reformate din oraș. În 1537 a reușit să-i convingă pe majoritatea locuitorilor din Geneva să devină protestanți și să rupă legăturile cu biserica romano-catolică și cu Papa. În 1537 el și Farel au reușit să obțină o hotărâre de la autoritățile din Geneva prin care se stabilea comemorarea Cinei Domnului la anumite date clar specificate, crearea unui catehism pentru copii, adoptarea cântării în comun la biserică, cei doi au realizat chiar și o mărturisire de credință. Din păcate nu toată lumea din oraș a acceptat ideile lui Calvin, în Geneva încă existau catolici care se opuneau protestantismului. În plus în oraș au sosit și grupuri de anabaptiști care deși erau oameni credincioși și pașnici aveau idei radicale pentru aceea vreme (reintroducerea botezului pe baza credinței personale și eliminarea botezului nou născuților, separația între biserică și stat). Toate aceste grupuri au făcut ca orașul să fie foarte divizat, lucru care l-a nemulțumit profund pe Calvin. În 1538, în urma unei dispute pe tema liturghiei (ritualului) Cinei Domnului, Calvin și Farel au fost expulzați din oraș de către consiliul orășenesc.

Între 1538-1541 Calvin a fost pastorul bisericii reformate din Strasbourg. Aici s-a casătorit în 1540 cu văduva unui pastor anabaptist pe care cu putin timp înainte sa moară a reusit să-l facă să adere la ideile sale. În 1541 forțele protestante favorabile lui Calvin au preluat din nou puterea în Geneva și l-au rechemat în oraș. După revenirea în Geneva Calvin s-a hotărât să impună o disciplină severă în oraș și biserică, în acest sens au fost adoptate Ordonanțele ecleziastice, un set de legi care descriau activitățile pastorilor și diaconilor. Prin aceleași ordonanțe, supuse aprobării consiliului orășenesc, se stabileau pedepsele pentru diferitele păcate, pedepse ce variau de la mustrare la excomunicare sau amenzi. Pentru abateri mai grave precum erezie pedeapsa era exilul, închisoarea sau chiar condamnarea la moarte. Aceste pedepse erau decise de un grup de pastori și bătrâni și de Consiliul orașului. Ca urmare a acestor decizii au avut loc 58 de execuții și 76 de exilări în 1546. Cea mai cunoscută victimă a măsurilor antierezie a fost Miguel Servetus, un medic spaniol care nega trinitatea și care în 1553 a fost condamnat la ardere pe rug de consiliul orașului Geneva. Potrivit lui Keith Randell Servetus este singurul eretic ars pe rug în Geneva, celelalte execuții datorându-se unor abateri de la normele morale ale orașului. Nu Calvin a ordonat arderea lui pe rug, cu toate că nu a facut nimic pentru a-l salva, deși, datorită influenței pe care o avea în consiliu, ar fi putut să facă acest lucru. Acest eveniment a pătat în mod iremediabil imaginea lui Calvin până în zilele noastre. Din păcate la aceea vreme aceste practici erau obișnuite și erau destul de mulți oameni care nu vedeau nici o contradicție între dragostea și mila creștină și condamnarea la moarte a ereticilor, unul din aceștia a fost și Calvin.

Calvin a adoptat și o serie de măsuri vizând “moralizarea” Genevei, în acest sens a interzis purtarea de haine și podoabe de lux, petrecerile și balurile, în același timp fiecare cetățean era obligat sa participe la predica de duminică de la biserică și să își ducă copii nou-născuți pentru a fi botezați (aceasta ultimă decizie a nemulțumit anabaptiștii care nu erau de acord cu botezul copiilor) în caz contrar riscau amenzi usturătoare, excomunicarea din biserică sau exilul forțat.

Aceste măsuri, pe care azi le-am numi legaliste sau fundamentaliste, au nemulțumit pe mulți oameni fie că erau reformați, catolici sau anabaptiști. Aceștia au plecat din oraș și s-au stabilit în alte cantoane Elvețiene sau în alte țări. Cu toate acestea în Geneva au venit o mulțime de protestanți din țările catolice unde erau persecutați, Geneva devenind un oraș multietnic adăpostind: francezi, englezi, scoțieni, olandezi, germani. Aceștia au adoptat rapid ideile lui Calvin și atunci când persecuțiile din țările lor au scăzut în intensitate sau au dispărut s-au întors și au răspândit învațăturile lui Calvin, întemeind noi biserici reformate. După moartea lui Calvin în 1564, s-au întemeiat noi biserici reformate în Olanda, Franța, Germania, Anglia, Scoția, Ungaria sau Polonia. Unele dintre aceste biserici au devenit biserici de stat, oficiale, altele au primit libertate de cult de la autoritățile catolice în urma unor lungi și sângeroase războaie civile (așa s-a întâmplat în Franța). Unele din ideile lui Calvin nu au fost acceptate de toti protestanții, din aceasta cauză într-un timp scurt după moartea lui, adepții săi s-au despărțit de adepții lui Luther. Din aceasta cauză astăzi există două ramuri protestante la nivel mondial: Biserica Reformată (Calvină) și Biserica Protestantă Evanghelică (Lutherană), la care se adaugă Bisericile anabaptiste (din care se trag direct sau indirect toți neoprotestanții: baptiști, penticostali, adventiști, creștini după evanghelie). Cu toate că unele din practicile lui Calvin nu pot fi acceptate din punct de vedere biblic fiind prea dure și îndepărtate de învățăturile Domnului Iisus Hristos, multe alte acțiuni ale sale sunt lăudabile ca de pildă înființarea în 1559 a Academiei din Geneva, un centru educațional care a pregătit de-a lungul secolelor mii de specialiști în diferite domenii dar în special în teologie.

Calvin a accentuat importanța studierii Bibliei de către fiecare creștin și faptul că omul este mântuit doar prin jertfa lui Iisus Hristos. De asemenea el a insistat că chibzuința și hărnicia trebuie să fie calități ale oricărui creștin.

Teologia lui Calvin seamănă în multe privințe cu cea a lui Luther mai ales prin accentul pus pe importanța Scripturii și pe faptul că jertfa lui Isus Cristos este singura cale de mântuire a omului și nu faptele pe care omul le face.

Calvin însa diferă de Luther prin promovarea a cinci concepte:

Depravarea totală: din cauza căderii, omul este incapabil sa creadă Evanghelia de bună voie, omul este atât de corupt încât nu are o voință liberă ci una care este sclava naturii sale păcătoase. În consecință pentru a fi mântuit omul trebuie sa primească o nouă natură de la Dumnezeu. Aceasta noua natură regenerată se primeste prin credintă, dar și aceasta credință este primită tot de la Dumnezeu și nu este ceva ce vine de la om, credința este un dar de la Dumnezeu pentru om și nu invers.

Alegerea necondiționată: conform acestui principiu Dumnezeu încă înainte de întemeierea lumii a ales pe anumiți oameni pentru a fi mântuiți și pe alții pentru a fi condamnați sau pierduți. Această alegere nu s-a facut pe baza vreunei atitudini de ascultare sau smerenie cunoscută de mai înainte ci pe baza voinței suverane a lui Dumnezeu. Dumnezeu oferă credința și pocăința fiecarei persoane pe care a ales-o. Cei aleși pentru mântuire sunt aduși de Duhul Sfant la acceptarea lui Cristos.

Ispășire limitată: moartea răscumparatoare a lui Isus a avut ca scop doar mântuirea celor aleși, asigurandu-le efectiv salvarea. Practic Isus a murit doar pentru anumiti păcătoși nu pentru toți.

Harul irezistibil: pe lângă chemarea generală la mântuire adresată tuturor celor care ascultă Evanghelia (nu ni se spune de ce mai există o chemare generală dacă doar unii sunt aleși), Duhul Sfânt face și o chemare speciala lăuntrică celor aleși conducându-i pe aceștia inevitabil la mântuire. Cei aleși practic nu pot rezista acestei chemări a Duhului Sfant. Conform lui Calvin oamenii aleși pentru mântuire sunt făcuți și direcționați în așa fel de Dumnezeu încât îl aleg de bunăvoie pe Acesta.

Perseverarea sfinților în har: toți cei aleși de Dumnezeu, care au primit credința prin Duhul Sfânt și au fost răscumpărați prin jertfa lui Isus sunt mântuiți pentru totdeauna. Aleșii nu mai pot să apostazieze niciodată, ei nu o sa cadă în necredință niciodată. Pornind de la acest principiu dupa Calvin, teologii reformați au dezvoltat ideea conform căreia cei aleși sunt infailibili, adică ei nu pot greși.

În elaborarea acestor teorii Calvin a utilizat scrierile lui Pavel dar interpretate prin oglinda teologiei lui Augustin, acest părinte al Bisericii fiind primul care emis o doctrină a predestinării.

6.2 Botezul copiilor în concepția lui Calvin

Cu ocazia slujbei Botezului în Biserica Reformată, oficiantul adresează următoarea întrebare părinților copilului și nașilor de botez: “Vreți ca acest copil să fie admis prin legământul în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh în comunitatea bisericească?”. Botezul este actul de primire în legământul lui Dumnezeu, actul vizibil de admitere în biserica vizibilă.

O întrebare importantă și mult disputată legată de sacramentul Botezului este aceea a botezului copiilor. În Noul Testament nu este nici o referire exactă la practicarea acestui botez, dar nici la interzicerea acestuia, ca urmare ambele forme(botezul adulților și cel al copiilor), sunt posibile. Tradiția botezului copiilor datează din secolul al 4-lea.

Învățătura calvinistă pornește de la actul tăierii împrejur, ca fiind un act simbolic al admiterii în marea familie a lui Dumnezeu, fiind pecetea legământului cu El. Tăierea împrejur se efectua în a opta zi după nașterea copilului. Totodată în cazul păgânilor, care au trecut la iudaism, atât cei adulți cât și copiii lor au fost supuși tăierii împrejur. Astfel s-a motivat necesitatea botezării copiilor creștini. Ca argument s-a folosit legământul lui Dumenezeu cu Avraam. Ca părtași ai legământului și noi suntem urmașii lui Avraam. Această idee este preluată și dezvoltată în prima predică creștină cea a lui Petru în urma pogorârii Duhului Sfânt prin care se solicită botezul tuturor(inclusiv al copiilor): “Căci vouă este dată făgăduința și copiilor voștri”.. Prin urmare și cei mici, copiii celor incluși în sfântul legământ au parte de harul lui Dumnezeu. Rămâne de clarificat problema deciziei persoale și a mărturisirii credinței.

În primul rând trebuie subliniat faptul că nu discutăm la modul general despre posibilitatea botezării copiilor, ci în mod concret despre botezul copiilor creștinilor, cu condiția severă a educației creștinești în spiritul credinței. Chemarea lui Hristos: “Lăsați copiii să vină la Mine”, nu motivează în mod desăvârșit botezul copiilor dar o face posibilă, o face legitimă. Același lucru putem afirma în cazul unor exemple biblice de botezuri a unor familii, incluzând și copiii. Botezul copiilor este exercitat în baza făgăduinței întregii comunități, a părinților și a nașilor de botez. Astfel cei vizați își asumă responsabilitatea față de Dumnezeu vizavi de educația creștină a copilului, garantând totodată seriozitatea acestei educații.

În urma acestei responsabilități și garanții multiple putem vorbi și despre mărturisirea personală. Aceasta în mod evident lipsește, nu poate fi pretinsă din partea copilului la momentul actului de botez. Semnificația botezului nu se rezumă doar la momentul actului în sine, ci are în vedere întreaga viață. Este deci o chemare și o îndatorare valabilă pe toată durata vieții. “Este total eronat și lipsit de înțelepciune-spune Calvin-a pretinde din prima zi din partea celui botezat perfecțiunea și sfințenia, la care aspirăm și ne îndreptăm treptat în urma botezului în întreaga viață”.

La final, rămâne de disputat problematica ordinii. Doar în cazul botezului adulților poate fi regulă ca învățătura și mărturisirea credinței să aibă întâietate în fața botezului. Dar nici în acest caz nu poate fi o regulă rigidă. Renașterea asemenea nașterii, cel puțin la început o ia înaintea conștientizării personale. Chemarea divină devansează credința(mai întâi este chemarea și apoi credința). Harul lui Dumnezeu nu depinde, nu este condiționat de credință. Credința are rolul de a recunoaște acest har necondiționat și de a primi roadele și binecuvântarea acestui har. Nu se vrea a despărți botezul de credință, doar se face referire la faptul că în timp acestea nu trebuie neapărat să coincidă. Chemarea și răspunsul la această chemare pot fi în momente diferite ale vieții. Primul cuvânt, primul pas îi aparține în totalitate lui Dumnezeu, acest lucru ieșind în evidență la taina Botezului.

Concluzia finală: Botezul copiilor este o tradiție care practicată în mod responsabil este în concordanță cu Evanghelia.

Două axe apar în teologia sacramentală a lui Calvin.

Pe de o parte, Calvin vizualizează sacramentele ca semne de asigurare care servesc pentru a confirma și întări credința noastră. Prin sacramente, Dumnezeu oferă mântuire pentru credincioși.

Pe de altă parte, Calvin vorbește despre sacramente ca instrumente reale de mântuire. Prin sacramente, Dumnezeu crează și hrănește credința.

În timp calviniștii contemporani de multe ori au simțit nevoia de a alege una dintre aceste două aspecte în detrimentul celeilalte (și de prea multe ori ales primul).

Cum sunt aceste două aspecte armonizate în mintea lui Calvin? Desigur, intelectul lui Calvin sistematic nu ar permite teologia sa sacramentală să conțină o contradicție flagrantă pe o problemă atât de importantă. O posibilă abordare cu privire la cele două direcții de acțiune ar fi de a oferi o analiză diacronică a teologiei lui Calvin sacramentală. În diferite puncte din cariera sa, el a subliniat aspecte diferite ale utilității sacramentelor. Adesea, Calvin părea să modifice teologia sa sacramentală, sau cel puțin accente, în funcție de adversarii săi la momentul respectiv, din dorința pentru ecumenismul reformat, preocupările lui pastorale, și așa mai departe, toate în timp încercând să construiască un consens protestant. A căutat să evite erorile de zwinglians, anabaptism. După ce Calvin a revenit la Geneva, încercările sale de a construi o coaliție cu succesorul Ulrich Zwingli a lui Heinrich Bullinger l-au dus la folosirea unui ton mai jos. Rezultatul a fost mai puțin satisfăcătoar și anume Consensul Tigurerinus din 1549. Spre sfârșitul carierei sale, dezbateri cu lutherani plictisitor, cum ar fi Joachim Westphal l-au condus pe Calvin de a re-sublinia puternic acțiunea de salvare în sacramente. O altă metodă de soluționare este de a lua în considerare definiția lui Calvin de credință. În cartea trei, scrie el, “Acum noi trebuie să avem o definiție dreaptă de credință, anumite cunoștințe de binefacere a lui Dumnezeu față de noi, fondate pe adevărul promis liber, dat de Hristos”. Cu alte cuvinte, credința = asigurare.

Mântuitoare și asigurarea funcțiilor sacramente pot fi pur și simplu, combinate într-un tot organic. Calvin însuși face acest lucru în mod repetat și fără efort, în teologia sa de botez, ca o examinare sumară.

Pentru Calvin, Botezul are un Dumnezeu și omul în fața omului. Desigur, o acțiune a lui Dumnezeu față de om are prioritate: “Acum botezul a fost dat de la Dumnezeu pentru aceste scopuri: în primul rând pentru a servi credinței noastre în fața lui; în al doilea rând, pentru a servi mărturisirea noastră, înainte de oameni … În consecință, ei [de exemplu, Zwinglians și anabaptiști], care consideră botezul ca nimic altceva decât un semn și marcă, prin care ne mărturisim religia noastră înaintea oamenilor, ca soldați ce poarte însemnele comandantul lor ca un semn al profesiei lor, nu s-au cântărit ceea ce a fost punctul de șef al botezului” . Botezul, în realitate, este lucrarea lui Dumnezeu: “Căci în măsura în care [botezul] este dat pentru cei care se trezesc, hrănitoare, precum și de confirmare a credinței noastre, este să fie primit de la mâna Autorului Însuși. El este cel care ne vorbește prin acest semn; că El este cel care purifică și spală păcatele, si rade amintirea ei; că El este cel care a ne face părtași la moartea acestuia… ….. care slăbește puterea pofta noastre; într-adevăr, că El este cel care vine într-o unitate cu noi, astfel încât, după ce pune pe Hristos, putem fi recunoscut copii ai lui Dumnezeu. Aceste lucruri, eu spun, El le realizează pentru sufletul nostru în drept cu adevărat și sigur cum vom vedea organismul nostru exterior curățit, scufundate, și este înconjurat cu apă. Iar el nu încarcă ochii nostri, cu un aspect simplu numai, dar ne conduce la realitatea actuală și îndeplinește în mod eficient ceea ce el simbolizează” .

Dumnezeu în acțiunea Sa față omul botezat este împărțită în trei dimensiuni:

“Primul lucru pe care Domnul îl stabilește pentru noi este că botezul ar trebui să fie un semn, iar dovada curățirii noastre…..este faptul că toate păcatele noastre sunt abolite, remise, șterse și că acestea nu pot ajunge la vederea lui, să fie amintite…” . Calvin începe într-un mod foarte pastoral, cu botezul în calitate de asigurare. Toți cei care cred poate să știe că sunt spălați în sângele lui Hristos la fel de sigur cum apele botezului au venit peste ei. După cum a mai spus Calvin apa nu produce mântuirea de la sine, ci mai degrabă “în acest sacrament sunt primite cunoștințe și de certitudine” .

Pentru Calvin, botezul înseamnă unirea cu Hristos: “Botezul, de asemenea, aduce un alt avantaj, pentru că ne arată mortificarea noastre în Hristos, și de viață nouă în el … botezul lui Hristos ne face părtași la moartea lui” . Calvin apoi transformă într-o expunere succintă a Romani 6. Această uniune de botez cu Hristos răstignit și înviat, care dă viața creștinului, modelul său de bază de mortificare. Calvin, citându-l pe Pavel îndeamnă pe cel botezat să trăiască în unirea cu Hristos, mort față de păcat și de viață. Potrivit lui Calvin, Hristos Însuși a fost botezat în scopul de a ne include pe noi în lucrarea sa. Botezul noastru ne uneste cu cel botezat, Hristos însuși, în care toate binecuvântările sunt găsite.

Al treilea beneficiu al botezului este adoptarea: “În sfârșit, credința noastră primește de la botezul avantajul….. de a ne asigura că nu suntem numai solidari în moartea și viața lui Hristos, ci uniți cu Hristos însuși că vom deveni părtași la toate binecuvântările Sale …”. De aceea, Pavel dovedește că suntem copii ai lui Dumnezeu. “Botezul este nu numai un fel de căsătorie, unindu-ne cu Hristos, ci, de asemenea, este o ceremonie adoptarea, introducerea în familia lui Dumnezeu…..suntem co-moștenitori ai lui Dumnezeu, împreună cu Hristos” .

Așa cum Calvin expune acest întreit har al botezului, el continuă în două direcții: botezul ca promisiune și botezul ca instrument eficace. “Pentru Paul nu a vrut să semnifica faptul că purificarea, mântuirea noastră sunt realizate de apă, sau că apa conține, în sine, puterea de a curăța, regenera, și a reînnoi, nici că este cauza a mântuirii, ci doar că, în acest sacrament sunt primite cunoștințe și certitudine…. [apa botezului]” . Se pare Calvin și-a limitat la botezul de asigurare care, ținând departe orice eficacitate mântuitoare. Cu toate acestea, în secțiunea următoare, el declară: “Dar trebuie să ne dăm seama că, la orice moment suntem botezați, suntem o dată pentru totdeauna spălați și purificată viața noastră întregă” .

Calvin se concentrează pe funcția botezului avândul ca sursă pe Sfântul Apostol Pavel. Pentru a fi asigurat Pavel, că păcatele lui sunt iertate, trebuie sa fie botezat.

Teologia lui Calvin legată este strâns ancorată de respingerea pocăinței. În botez, vom primi o dată pentru totdeauna justificare care devine baza pentru toate iertarea ulterioare: “Prin botez, credincioșii sunt asigurări că această condamnare a fost eliminată și retrase de la ei, deoarece (așa cum sa spus)” .

Pentru Calvin, botezul este un sigiliu de curățare, care se extinde prin toată viața noastră: "Dar nu credem că botezul a fost conferit pentru noi numai pentru o perioadă din trecut, astfel încât pentru păcatele comise recent în care cădem după botez trebuie să ne cautăm noi remedii de ispășire în anumite alte sacramente… Pentru că, deși botezul, administrat o singură dată, părea să fi trecut, nu a fost încă distrus de păcatele ulterioare” . Acesta a fost o eroare care a dus, în unele biserica(de exemplu, Tertulian) să recomande amânarea botezului până la omul aproape de moarte. În caz contrar, păcatul postbaptismal ar putea anula binecuvântările acordate la botez. Această teologie înșelatoare a botezului a fost, fără menajamente, condamnată de giganții patristici, cum ar fi Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nyssa, și Augustin.

Scolasticii medievali au dezvoltat penitență într-un, sistem destul de mecanic, pentru a remedia păcatul postbaptismal. Calvin a disecat deja practica de pocăință, aratând că este o parodie contrafăcută de pocăință biblică. “Cele trei părți de pocăință, căință a inimii, mărturisire a gurii, și satisfacția de lucrări, astfel cum a învățat de către papi, sunt fiecare distorsiuni dăunătoare la adevărata religie. Pocăința, înțeleasă ca o încercare de a ierta pacatele postbaptismale subminează botezul, și, prin urmare, Evanghelia în sine” . Calvin consideră pocaința o eroare: “această eroare ne-a furnizat sacramentul fictiv de pocăință” .

Care este soluția lui la problema păcatului postbaptismal? Calvin susține puterea de chei (în acest context, competența de a declara iertare) care depinde de botez: “Noi vedem, prin urmare, că dezlegarea are trimitere la botez”. Cu alte cuvinte, dupa Calvin s-ar înlocui mărturisirea periodică a păcatului și dezlegarea pentru sacramentul fals de pocăință.. Dezlegarea nu o reînnoire a botezului cuiva. Pocăința, pe de altă parte, este una împrumutată de la Roma. Acest exercițiu corespunzător – dezlegarea, mai degrabă decât penitență – ne pierde de păcatele noastre. Este aplicata în mod regulat și ne aduce aminte de promisiunea de botez de iertare.

Ideile lui Calvin sunt direcționate către cei slabi credinciosi, despre care spune ca sunt asigurati prin Botez : “Prin urmare, nu există nici o îndoială că toti, pioși pe tot parcursul vieții, ori de câte ori acestia sunt tulburati de conștiință de greșelile lor, pot risca să își amintească de botezul lor, că de la el pot fi confirmati în materie de asigurare a acestei curățări unice și perpetue pe care o avem în sângele lui Hristos” . Botezul, nu penitența, este refugiul credinciosului după păcat.

Botezul curăță întregul corp, o dată și pentru toți; mărturisirea regulată și dezlegarea spală pe om. Calvin crede cu tărie în eficacitatea dezlegării pastorale. Pentru el, acolo nu este numai o dată pentru totdeauna iertarea acordată la începutul vieții creștine, dar și o iertare “continuă și neîntreruptă de păcate, chiar până la moarte”. Luați în considerare învățătura sa despre dezlegare.

Pentru Calvin, dezlegarea nu adaugă nimic la botez. Botezul, într-un sens, este complet în sine. Eficacitatea botezului continuă în întreaga viață. Justificarea începe cu botezul și continuă în penitența, Calvin a învățat că o dată pentru totdeauna justificarea primită la botezul împrospătata prin dezlegare.

Calvin nu consideră necesar pentru om sacramentul de pocăință, deoarece botezul este adecvat în sine. Iertarea primită în apele botezului ne acoperă toată viața noastră. De dragul conștiinței lui, acest lucru o dată pentru totdeauna de remitere a păcatului este reînnoit în declarația săptămânal de iertare din partea pastorului.

Dar reformarea lui Calvin de scolastică medievala nu se limitează la doar înlocuirea sistemului de pocăință, cu dezlegarea pastorală ca bun mod de a face cu păcatul postbaptismal. Calvin provoacă scolasticii cu privire la natura botezului în sine. Si aici ne întâlnim cu mai multe surprize.

Critica lui Calvin în teologia medievală despre Botez, începe cu legătura dintre botez și scutirea de la păcatul originar: “Acum, este clar cât de fals este, de lung propagate de unii și încă mai persistentt de către alții, că, prin botez ne sunt eliberate și scutiți de păcatul strămoșesc, și de la corupție, care au coborât de la Adam în toate posteritatea lui și sunt restaurate în faptul că dreptatea și aceeași puritate a naturii care Adam ar fi obținut dacă ar fi rămas în picioare ca primul creat.” . El a susținut anterior că, în botez păcatele noastre sunt spălate. Primim o curățare pentru toată viața noastră . Dar acum, fără menajamente, el a respins scolasticii care par să spună ceva similar. Ce este de fapt problema cu punctul de vedere scolastic? Cum este opinia lui Calvin diferită? Potrivit lui Calvin, scolasticii au atribuit în același timp prea mult și prea puțin pentru botez.

Pentru scolasticii, botezul repune în starea de nevinovăție originală, cea a lui Adam în Eden. Acest lucru, în opinia lui Calvin, subestimează puterea păcatului. “Atât timp cât trăim în această închisoare de organismul nostru, urme de păcat, vor locui în noi”, dar “ele nu trebuie să domine”. Botezul este decisiv împotriva păcatului în viețile noastre, păcatul fiind un inamic puternic. Deci, punctul de vedere scolastic al botezului este puternic.. Botezul, astfel cum a înțeles de către scolastici, este un lucru fragil, ușor distrus de păcatul postbaptismal. Acest lucru este inerent în logica de întârziere patristice botezului lui până la patul de moarte, precum și practica medievale de pocăință ca o extra-taină botezului pentru a răscumpăra păcatele comise de un creștin. Pentru Calvin, botezul este o haină care nu poate fi colorată, o navă care nu poate fi naufragiată. Scolasticii uită că în botez este puritatea lui Hristos, care oferă și iertarea lui. Calvin spune: “Dar trebuie să ne dăm seama că, la orice moment suntem botezați, suntem o dată pentru totdeauna spălați și epurați pentru întrega noastră viață. Prin urmare, ori de câte ori am cădea, se cuvine să amintim memoria botezului nostru și ne fortifică mintea noastră….. că putem fi întotdeauna siguri și încrezători în iertarea păcatelor. Pentru că, deși botezul, administrat o singură dată, părea să fi trecut, nu a fost încă distrus de păcatele ulterioare” . Păcatul după Botezul nu este nici o amenințare pentru a beneficiilor primite în botez…..credincioșii botezați nu trebuie să se teamă de distrugere a harul baptismal prin expirarea ulterioare. Harul lui Dumnezeu este indestructibil. Astfel, nu este nevoie pentru a amâna botezul.

Pentru Calvin, botezul este inclusiv în sensul de pocăință. Calvin pune dezlegarea pastorală, în loc de pocăință. Acest exercițiu de chei încredințate reprezentanților lui Hristos hirotonit nu este ceva diferit de botez, cu toate acestea. Este un moment de reîmproaspătare a harului primit la botez. Acesta nu este un sacrament nou, ci o cerere de reînnoire a sacramentului botezului.

Teologia lui Calvin despre botez dă naștere la anumite modele distincte ale vieții creștine în lume. În special, trei caracteristici ale lui Calvin: harul baptismal este deschis pentru toți; harul baptismal este condiționat și, în final, de botezul înseamnă ascultare.

“Botezul oferă confort, dar nu ca o scuză pentru carnalitate. Botezul este mărturia lui Dumnezeu de fidelitate față de noi, dar, de asemenea, angajamentul nostru de credință cu el” . Calvin urmează învățăturii lui Pavel din Romani 6. Calvin subliniază faptul că Pavel nu incită doar pe credincioși să imite pe Hristos în moartea sa, pentru omorarea păcatului și învierea la o viață nouă. În esență, Calvin se alătură Pavel în a spune că un creștin nu trebuie sa trăiască în păcat. Nu este vorba doar că ar trebui să murim față de păcat, este că ne-am murit față de păcat.. Dacă vom ține strâns de promisiunile noastre de botez, păcatul nu va domina viața noastră.

În al doilea rând, botezul nu este o garanție automată a mântuirii. Eficacitatea sa este obiectivul dar, de asemenea, condiționată. Cu alte cuvinte, botezul ne pune în conformitate cu obligația de legământ la Domnul. Semnul este eficace, pentru că Dumnezeu lucrează în el, dar primirea lui Dumnezeu cere credință. De obicei, nu există nici un motiv să se îndoiască de forța ritului, rânduielii botezului. Este doar necredința din partea subiectului uman. Explicația lui Calvin merită un studiu atent: “Veți întreba: cei răi…. este cauza ca puterea lui Dumnezeu să fie anulată ? Ce am spus nu trebuie să fie înțeles ca în cazul în care forța și adevărul sacramentului depins de condiție sau alegerea celui care o primește. Pentru ceea ce Dumnezeu a rânduit rămâne ferm și își păstrează caracterul său, cu toate acestea bărbații pot varia. Pentru că deoarece este un lucru de a oferi, un alt pentru a primi, nimic nu împiedică simbolul consacrat prin Cuvântul Domnului de a fi de fapt ceea ce se numește, și de la păstrarea forței proprii. Totuși, de acesta nu beneficiază un om rău sau lipsit de pietate” . Dar Augustin a rezolvat și această întrebare în câteva cuvinte: “Dacă primiți carnal, el nu încetează să fie spirituală, dar nu este așa pentru tine” .

În cele din urmă, botezul nu ar trebui să pună în umbră faptul că este în continuare doar începutul vieții creștine. Ea ne inițiază în Hristos și Biserica Sa , dar nu se încheie complet procesul de reînnoire, perseveranța în credință. Botezul ne pune pe calea de har și dreptate, dar acum trebuie să mergem în consecință. Calvin ofera cuvinte înțelepte: ”……atunci când aude că păcatul întotdeauna locuieste în noi [chiar și după botez]. Când vorbim de aceea, nu este faptul că cei care altfel sunt prea predispuse la păcat ar trebui să dorma liniștiti în păcatele lor, numai că cei care sunt afectati și înțepati de către carnea lor nu ar trebui să leșine și să fie descurajati. Lasă-i să creadă mai degrabă că sunt încă pe drum, și cred că au făcut progrese importante atunci când simt că un pic este luată de la pofta lor în fiecare zi, până când acestea ajung la destinația lor, care este, moartea finala a lor carne, care va fi realizată din această viață muritoare. Între timp, lasă-i să nu încetează să lupte bărbătește, să aibă curaj pentru modul în care mai departe, și să impulsioneze pe victoria deplină. Pentru faptul că, după lungi eforturi, ei văd nici o dificultate mai mică rămase ar fi trebuit să ascuți toate eforturile mai mult….. [Pavel] învață că aceia pe care Domnul le-a primit o singură dată în har, în comuniunea lui Hristos, și adoptă în societatea Bisericii, prin botez – atâta timp cât acestea persevereaza în credința în Hristos (chiar dacă acestea sunt asediat de păcat și încă mai au păcat) – sunt absolvit de vinovăție și condamnare” . Botezul ne pune pe o traiectorie de la moarte la viață, de la păcat la neprihănire.

6.3 Botezul copiilor în concepția lui Zwingli

Zwingli nu vedea botezul pruncilor ca având rol mântuitor, ci mai degrabă ca un semn al noului legământ, continuarea circumciziei din vechiul legământ și făcea aluzie la pasajul din 1 Corinteni 7:14, în care Pavel discută sfințenia copiilor credincioșilor. Anabaptiștii îi cereau lui Zwingli să aducă dovezi scripturale în favoarea botezului pruncilor. Hubmaier i-a scris: „Ai spus în opoziție față de Faber [vicarul general al episcopului de Constance] că tot adevărul este clar revelat în Cuvântului lui Dumnezeu. Acum, dacă botezul pruncilor este un adevăr, arată-ne scriptura în care se găsește. Dacă nu o faci, vicarul se va plânge că ai folosit împotriva lui o sabie pe care acum o pui deoparte”.. În cartea scrisă împotriva Anabaptiștilor, despre Botezare, Rebotezare și botezarea pruncilor (1525), Zwingli a încercat să aducă dovezile cerute. Hermeneutica lui, însă, i-a făcut pe mulți să privească cu îndoială spre argumentele sale. Iată un exemplu:“În acele zile a venit Ioan Botezătorul, predicând în pustia Iudeii” etc. Iar aici Anabaptiștii strigă: Nu vedeți că Ioan a predicat înainte să boteze? Noi nu doar vedem aceasta, ci admitem deschis. Și noi înșine urmăm aceeași practică, căci noi nu permitem pruncilor să fie aduși la botez decât după ce părinții au fost învățați mai întâi… Noi mărturisim cu convingere că Ioan a învățat întâi și apoi a botezat. Dar nu se poate nega că odată ce ascultătorii săi au fost învățați, ei și-au botezat de asemenea și copiii neînvățați, adică, i-au dedicat lui Dumnezeu în botez… Chiar dacă au fost prezenți copii și ei au fost botezați – și nu putem dovedi aceasta în mod absolut – încă ar fi adevărat că oamenii și-au mărturisit păcatele, căci toți cei care au putut și au fost suficient de luminați să își mărturisească păcatele, au făcut-o, fără îndoială” .Pentru a scăpa de problema re-botezării ucenicilor din Efes, Zwingli inventează un nou înțeles pentru botez: „Atunci Pavel a spus: “În ce ați fost botezați?” adică, în ce ați fost instruiți? După cum vom vedea mai târziu. Ei au răspuns că au fost instruiți în botezul, adică în învățătura lui Ioan. Replica lui Hubmaier nu s-a lăsat așteptată. I-a răspuns lui Zwingli prin Botezul creștin al credincioșilor, tratat considerat a fi una din cele mai bune apologii pentru botezul credincioșilor scrise vreodată. „Fiecare creștin pios poate vedea și înțelege că acela care vrea să se curețe cu apă trebuie înainte să aibă o bună înțelegere a Cuvântului lui Dumnezeu, și o conștiință bună față de Dumnezeu; adică trebuie să fie sigur că are un Dumnezeu bun și plin de har, prin mijlocirea lui Cristos… De aceea nu botezul în apă este ceea ce curăță sufletul, ci ‚da-ul’ unei conștiințe bune față de Dumnezeu, dată în interior de credință. De aceea botezul în apă este numit un botez in Remissionem Peccatorum (Fapte al doilea capitol), adică, pentru iertarea păcatelor. Nu că prin el păcatele sunt iertate, ci prin virtutea ‚da-ului’ interior, pe care omul îl mărturisește în exterior în supunerea față de botezul în apă, spunând că el crede și este sigur în inima sa că păcatele sale sunt iertate prin Isus Cristos” .

Zwingli se plângea la începutul carierei sale: „Nimic nu mă întristează mai mult decât faptul că în prezent trebuie să botez copii, fiindcă știu că aceasta nu trebuie făcut.” „Eu las botezul neatins, nu îl numesc corect sau greșit; dacă ar fi să botezăm după cum Cristos l-a instituit, atunci nu am boteza nici o persoană până nu a ajuns la anii de discernământ; căci nu găsesc niciunde scris că botezul pruncilor trebuie practicat” .Anabaptiștii nu au ezitat să îi aducă mai târziu aminte lui Zwingli de această poziție. Hubmaier îi scria: „Și tu obișnuiai să susții aceleași idei, le-ai scris și le-ai predicat în mod deschis de la amvon; multe sute de oameni le-au auzit din gura ta. Dar acum, toți cei ce spun asta despre tine sunt numiți mincinoși. Da, spui cu curaj că niciodată nu ți-au trecut prin minte astfel de idei, și mergi dincolo de aceasta, lucruri despre care voi păstra tăcerea pentru moment” . Răspunzându-i lui Hubmaier, Zwingli admite ezitant, „Pentru un timp eu însumi am fost înșelat de această eroare [botezul ca semn al credinței] și am crezut că este mai bine să nu botez copiii până nu au ajuns la anii de discernământ. Dar nu eram atât de dogmatic în această opinie încât să iau calea unora de astăzi, care deși sunt mult prea tineri și neexperimentați în această problemă, susțin și afirmă nechibzuit că botezul pruncilor derivă din papalitate sau de la diavolul sau ceva la fel de lipsit desens”.

7. Sfânta Tradiție sau sola Scriptura. Rolul Sfintei Tradiții în argumentarea botezului copiilor

Față de concepția lutherană baptismală în general, teologia ortodoxă are o apreciere foarte pozitivă și constată cu bucurie o serie de puncte importante cu care se identifică. Evidențierea unui conținut bogat al acelei noi identități a persoanei obținută prin Botez, efortul mare pentru găsirea echilibrului între aspectul ex opere operato și eel ex opere operantis din actul Botezului sunt merite incontestabile ale misteriologiei lutherane. În mod cu totul deosebit, teologia ortodoxă apreciază cu satisfacție lupta misteriologiei lutherane pentru afirmarea Botezului copiilor. În mijlocul lumii protestante și neo-protestante, înclinată permanent spre intelectualizare și anti-sacramentalism, teologia lutherană are meritul de a nu fi cedat, de a fi rămas consecventă și fidelă concepției baptismale, cu tot asaltul la care a fost și este supusă permanent din partea unei numeroase mase de protestanți și neo-protestanți, adversari ai Botezului copiilor.

Pe lângă aceste merite și valori lutherane incontestabile, concepția ortodoxă mai are însă și alte dimensiuni ale misteriologiei baptismale. Trebuie remarcat ca în Biserica răsăriteană n-a existat niciodată vreo controversă privind botezul copiilor, pentru ca teologia ei n-a făcut decât să rămână fidelă practicii biblice și patristice. Este semnificativ de asemenea faptul că ea nu a întemeiat necesitatea botezării copiilor pe ideea de ,,păcat" ci pe faptul că în toate etapele vieții sale, inclusiv pruncia și copilăria, omul are nevoie ,,să se nască din nou", adică să înceapă o viață nouă în Hristos. Teologia și practica ortodoxă a înțeles că ,ținta eshatologică supremă a vieții celei noi nu poate fi înțeleasă deplin nici chiar de către adultul “conștient” .

O altă valoare a teologiei baptismale ortodoxe este sprijinirea ei fermă nu numai pe datele Sfintei Scripturi ci și pe cele ale Sfintei Tradiții, ale teologiei patristice, care reprezintă o marturie covârșitoare șj permanentă privind legitimitatea Botezului copiilor. Este suficient să fie reamintite și revalorificate câteva din cele mai vechi mărturii patristice, pentru a obține certitudinea respectivei legitimități. Tradiția patristică este consecventă și foarte sigură în acest sens. Și dăm câteva exemple :

Origen (P.G, 12,496),

Sf. Irineu de Lugdunum și Tertullian (P.L 1,1221) mărturisesc că în sec. II Biserica boteză copiii iar spre sec. III practica era obișnuită: ,,în epoca Sf. Ciprian vedem că botezul se făcea chiar mai înainte de opt zile de la naștere (Sin. IV Cartagina; P.L. 3,1055)” . Sf. Irineu afirma expres că Hristos ,,a venit să-i mântuiască pe toți … prunci, copilași, tineri, bătrdni" , neuitând să sublinieze că ,,Biserica a moștenit de la apostoli această tradiție de a da copiilor botezul” .

Sfantul Ciprian explică necesitatea botezării copiilor prin necesitatea ștergerii păcatului strămoșesc, pe care-l moștenesc și copiii.

Toți părinții bisericii au afirmat această practică, începând cu Policarp, episcopul Smirnei, discipol al apostolului Ioan, născut în jurul anilor 70, care a fost ars de viu la Roma pentru că a refuzat să-L nege pe Hristos, continuând cu Iustin Martirul (110 – 165), Irineu (120 – 202), episcopul Lyonului, Hipolit (170-236), Origen (185-254). Sfântul martir Ciprian, episcopul Cartaginei, a condus sinodul din Cartagina în anul 251 în care s-a redactat un răspuns către Fidus, care propusese ca botezul să fie administrat ca și circumcizia odinioară, adică în a opta zi de la naștere. În răspuns se spune că mila și harul lui Dumnezeu nu trebuie refuzat nici unui om, indiferent de vârstă. Este de notat că Fidus nu se îndoia de legitimitatea botezului pruncilor, el doar credea că botezul trebuie administrat exact ca și circumcizia, în a opta zi. Lista ar putea continua cu Grigorie de Nazianz, cu Ioan Gură de Aur, toți arătând în scrierile lor însemnătatea botezului pruncilor.

Pentru a vă arăta cât de importante sunt aceste scrieri (Biblia condamnă doar tradițiile omenești care contrazic cuvântul lui Dumnezeu, (Matei 15:3-9, Marcu 7, Coloseni 2:8-9) ca de exemplu obiceiul de a da zeciuială din banii destinați părinților. Biserica se bazează pe tradiția apostolică, nu omenească.), vreau să vă aduc câteva versete ca argumente :

Epistola lui Pavel către tesaloniceni “Fraților, stați neclintiți și țineți predaniile pe care le-ați învățat fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră” . Evanghelia constă din tradiții orale și scrieri (tradiție = paradosis -> a transmite).

Pavel îi laudă pe cei care țin predaniile: “Fraților, vă laud că în toate vă aduceți aminte de mine și țineți predaniile cum vi le-am dat”.

Îi sfătuiește pe creștini să se ferească de cei care nu umblă după predanie: “Fraților vă poruncim, în numele Domnului nostru Iisus Hristos, să vă feriți de orice frate care umblă fără de rânduială și nu după predania pe care a-ți primit-o de la noi” .

“Cărturarii și fariseii au șezut în scaunul lui Moise”. Scaunul lui Moise – nu este menționat nicăieri în Vechiul Testament.

Hristos, care condamnă tradiția umană în capitolul 15, validează tradiția autentică în capitolul 23.

“Și stăruiau în învătătura apostolilor și în împărtășire, în frângerea pâinii și în rugăciuni ”..

7.1 Argumente scripturistice pentru Sfânta Tradiție

Conform teoriei sola scriptura, biserica vizibilă nu are autoritate în doctrină. Totuși se vede că doctrina deja există prin biserica așezată de Hristos, deși nu există nici un rând scris din Noul Testament. Conform sola scriptura, acești creștini nu ar fi putut avea nici o doctrină în care să stăruie. Vă dăm câteva exemple clare:

Cum s-a rezolvat disputa privind circumcizia din Fapte 15? Creștinii din Iudeea vroiau să forțeze pe cei ce se creștinau să fie circumciși. Cine a luat decizia finală și cum a fost luată ? Dacă s-ar fi aplicat sola scriptura, adevărul ar fi trebuit să fie dovedit cu versete din Vechiul Testament, apostolii ar fi trebuit să scrie răspunsul și după ce se stabilea că este o scriere a Noului Testament, atunci s-ar fi lămurit problema. Totuși, după ce Petru le-a zis ce s-a hotărât de către apostoli și preoți, în Fapte 15:12 toată mulțimea a tăcut. Această decizie nu s-a scris decât după 25 de ani, însă biserica nu a așteptat ca Luca să scrie pentru a aplica decizia.

“Nici o proorocire a Scripturii nu se tâlcuiește după socotința fiecăruia”. Petru condamna interpretarea personală, principiul ce stă la baza teoriei sola scriptura.

Petru spune despre scrierile lui Pavel că ar conține “lucruri anevoie de înțeles pe care cei neștiutori și neîntăriți le răstălmăcesc ca și pe celelalte Scripturi, spre a lor pierzare”. Interpretarea personală poate duce la erezii.

Dacă fiecare punct teologic trebuie dovedit din Scriptură, atunci și sola scriptura trebuie dovedită din Scriptură. Asta este cea mai mare problemă a teoriei sola scriptura, nu poate fi dovedită din biblie, deci se autocontrazice. Îmi aduce aminte de o propoziție ca “Nici o generalizare nu este adevărată” care de asemenea se auto desființează. Vom găsi în Biblie versete care să spună că Scriptura este de folos, că este inspirată, dar nicăieri că este suficientă că ar conține tot adevărul inspirat necesar, sau că numai ea ar fi de folos.

„Drept aceea, mergând, învățați toate neamurile, botezându-le…învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, și iată, eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului”. Ce s-a întâmplat cu apostolii cărora li s-a poruncit să propovăduiască? Numai Ioan, Matei și Petru au scris ceva în Noul Testament. Oare ceilalți nu și-au îndeplinit misiunea ?

„Și ajungând în Salamina, au vestit cuvântul lui Dumnezeu în sinagogile iudeilor”. Pavel și Barnaba au vestit cuvântul în Salamina iudeilor. Dar nu se scrie nicăieri ce conținea predica lor.

Fapte 20:27, 31-32 Pavel spune că i-a învățat pe efeseni 3 ani noapte și zi. Oare cele șase scurte capitole din Epistola către Efeseni epuizează toată învățătura dată de Pavel ?

“Și cele ce ai auzit de la mine cu mulți martori de față, acestea le încredințează la oamenii credincioși, care vor fi destoinici să învețe și pe alții”. Pavel nu spune: scrie ce-ți spun și distribuie copiile la toată lumea ca să citească și să interpreteze singuri.

Timotei, care a fost hirotonit de Pavel (1 Timotei 4:14; 2 Timotei 1:6) va propovădui ceea ce Pavel i-a spus oral, credința venind din ceea ce se aude (Romani 10:17). Nu există nici un verset care să spună că cuvântul scris este singurul cuvânt al lui Dumnezeu.

Dacă autorii Noului Testament credeau în sola scriptura, de ce apelau la tradiția orală, considerând-o drept cuvântul lui Dumnezeu ? (Matei 2:23; 23:2; 1 Cor 10:4; 1 Petru 3:19; Iuda 9, 14 15).

Când Iisus s-a ridicat la cer, ce a lăsat în urmă, o carte sau o biserică? Biserica s-a răspândit cu decenii înainte ca Noul Testament să fie scris și adunat. Prima carte s-a scris la mai mult de 20 de ani după răstignire, iar ultima la mai mult de 60 de ani. Canonul Scripturii a fost stabilit de sinoadele de la Cartagina (393) și Hippo (397). Cum au rezistat creștinii, toți acești ani fără o listă a cărților Noului Testament, dacă Iisus a vrut ca toți creștinii să urmeze numai Biblia ? Biblia provine din Biserică, nu Biserica din Biblie. Exista deja stâlpul și temelia adevărului, biserica cea care rezista de atunci. Dacă cineva nu ascultă de biserică, trebuie să-ți fie păgân și vameș .

Majoritatea cărtilor Noului Testament au fost scrise pentru a aborda probleme specifice bisericii primare, nici una dintre ele nefiind o prezentare sistematică a teologiei, a dogmei crestine. Pe ce suport biblic se bazează protestanții când spun că toate învățăturile apostolilor sunt cuprinse în scrierile Noului Testament ?

Dacă sinoadele din Cartagina și Hippo erau infailibile, atunci de ce nu sunt recunoscute toate doctrinele susținute de membrii celor două sinoade cum ar fi succesiunea apostolică, botezul pruncilor, etc. Tot în 397 a fost stabilit și canonul Vechiului Testament, care conținea cele șapte cărți care și acum sunt incluse în traducerea ortodoxă, spre deosebire de traducerea Cornilescu. Cele șapte cărți sunt citate atât de episcopii cei mai importanți ai primelor secole, cât și chiar de Pavel .

Dacă Hristos a intenționat ca creștinismul să fie religia unei cărți, cum de a așteptat până în anul 1450 până când să arate cuiva cum să construiască o mașină de tipărit ? În plus, cei care știau să citească în timpul imperiului Roman nu depășeau zece procente din totalul populației. Tradiția și Sfânta Scriptură se condiționează reciproc și se completează una pe alta; căci Scriptura s-a născut din tradiția orală, care a existat de la început. Dacă tradiția se regăsește până la Iisus și până la apostoli atunci ea are autoritate. Dacă nu poate fi urmărită în trecut, până la apostoli, este făcută de oameni. Dacă adevarul lui Dumnezeu nu se poate schimba, atunci teologia noastra poate fi găsită în secolele I, III, VII, XV, XX. Dacă nu, atunci nu poate fi apostolica (Matei 16:18-19, 28:20; Ioan 16:13). Sola scriptura o găsim numai din secolul XVI .

În anul 1986 se publicase în “Christian Sourcebook” o situație statistică, conform căreia existau 21 000 denominațiuni, cu 270 de noi denominațiuni care se formau în fiecare an, deci probabil că acum numărul lor a ajuns la 25000. Fiecare denominațiune este sigură că este singurul grup care înțelege revelația lui Dumnezeu și că nimeni altcineva în ultimii 2000 de ani nu a mai găsit deplina învățătura a lui Hristos. Majoritatea rupturilor s-au format ca rezultat al interpretărilor personale ale Noului Testament. Un asemenea haos nu poate fi voința lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu este autorul neorânduielii, ci al păcii . Spune Hristos după despărțirea de apostoli: “Mă rog și pentru cei ce prin cuvântul lor vor crede în Mine, pentru ca toți să fie una; așa cum Tu, Părinte, ești întru Mine și Eu întru Tine, tot astfel și ei să fie una întru Noi, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis”. Între creștini trebuie să existe o unitate conformă cu unitatea Sfintei Treimi. Vă imaginați că ar putea exista disensiuni între persoanele Sfintei Treimi ?

Și din alte versete reiese această idee a unității în gândire și simțire:

“Faceți-mi bucuria deplină ca să gândiți la fel, având aceeași iubire, aceleași simțiri, aceeași cugetare”.

“Vă îndemn, fraților, pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos ca toți să vorbiți la fel și să nu fie dezbinări între voi, ci să fiți cu totul uniți în același cuget și în aceeași înțelegere”.

8. Concluzii logice. Obligativitatea botezului copiilor

Folosul botezului copiilor, ca și folosul circumciziei iudeilor “este mare, în toate privințele”. Copilul devine purtător de har și este protejat de puterea răului, înainte de a da vreun semn de inteligență sau de capacitate de întelegere. Nu există nici un părinte care să aștepte trezirea credinței, a cugetului, pentru a-și îmbrăca, hrăni, îmbăia copilul. Dorința pentru sânul mamei și nevoia de căldură sunt naturale în copil. Odată cu botezul, copilul începe să locuiască în Hristos și voința lui este întărită pentru a depăși efectele păcatului moștenit. Umanitatea căzută, coruptă, este unită cu umanitatea înviată a lui Hristos care a luat asupra Sa păcatele tuturor, S-a dat jertfă pentru toți. Dacă viața începe la naștere, oare Hristos nu are mila de a-și oferi leacul nemuririi și copiilor care au nevoie de el ?

Temeiuri biblice :

“De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume și prin păcat moartea, așa și moartea a trecut la toți oamenii, pentru că toți au păcătuit în el”

“El ne-a mântuit, nu din faptele cele întru dreptate săvârsite de noi, ci după a Lui îndurare, prin baia nașterii celei de-a doua și prin înnoirea Duhului Sfânt” .

Credința nu trebuie considerată un act al minții și al voinței. Este o relație de dragoste și încredere, o relație care nu este limitată de rațiune .

Am câteva întrebări la care sunt curios să aflu răspunsul dumneavoastră.

Dacă botezul copiilor este o invenție ulterioară, când a fost menționat prima dată și cine a fost inițiatorul ?

De ce nu există proteste împotriva validității din partea nimănui în timpul bisericii primare ?

Unde se spune în Biblie exact că este interzis botezul copiilor ?

Unde este abolit legământul lui Dumnezeu cu evreii, care îi includea și pe copii ?

Unde prescrie Scriptura o vârstă anume pentru botez ?

Chiar dacă ar exista o vârstă când credința ajunge la maturitate, cum se poate discerne ea ? Care credință nu se maturizeaza mereu ? Când este destul de matură pentru botez ?

Unde scrie în Sfânta Scriptură că pruncii sunt scutiți de efectele căderii pentru că nu sunt destul de maturi să creadă ? (chiar și creația este sub blestemul căderii omenirii- Romani 8:19-21)

Cum rămâne cu multele înțelesuri biblice ale botezului, altele decât “urmare a pocăinței”, cum ar fi: taina regenerării (Tit 3:5), altoirea în trupul lui Hristos (1 Cor. 12:13), trecerea din domnia Satanei sub autoritatea lui Hristos (Romani 6:17), expresia manifestarii dumnezeirii (Luca 3:21, 22), primirea în legșmântul lui Dumnezeu (Coloseni 2:11), actul de adopțiune al Domnului și îmbrăcarea cu Hristos (Gal 3:26, 27). De ce aceste lucruri să fie luate, interzise copiilor unei familii creștine ?

Dacă ar fi existat norma de a boteza copiii la o vârstă mai mare, de ce nu există menționate în biblie sau în scrierile bisericii instrucțiuni date părinților pentru a ști cum să-și ajute tinerii adolescenți să se pregătească pentru botez ?

9. Rânduiala Botezului în Biserica Ortodoxă

9.1 Rânduiala în ziua întâi la femeia lăuză

Sfințirea apei

După ce femeia naște pruncul, moașa aduce la biserică într-un vas apă curată pentru sfințire și preotul o sfințește, începând așa:

Binecuvântat este Dumnezeul nostru……., Sfinte Dumnezeule….., Preasfântă Treime….., Tatăl nostru…., Că a Ta este împărăția…..

Apoi aceste tropare, glasul al 6- lea:

Miluieste-ne pe noi, Doamne, miluieste-ne pe noi , că nepricepându-ne de nici un răspuns această rugăciune aducem Ție, ca unui Stăpân noi păcătoșii, robii Tăi, miluiește-ne pe noi.

Slavă……

Doamne , miluieste-ne pe noi , că întru Tine am nădăjduit; nu Te mânia pe noi foarte nici pomeni fărădelegile noastre, ci caută și acum ca un milostiv și ne izbăvește pe noi de vrăjmașii nostri; că Tu ești Dumnezeul nostru și noi suntem poporul Tău; toți lucrul mâinilor Tale și numele Tău chemăm.

Și acum……

Ușa milostivirii deschide-o nouă binecuvântată Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, ca să nu pierim cei ce nădăjduim întru Tine, ci să ne mântuim prin Tine din nevoi, căci Tu ești mântuirea neamului creștinesc.

Domnului să ne rugăm

Dumnezeule cel cu nume mare, Care faci minuni fără de număr, vino, Stăpâne, la robii Tăi, care se roagă Ție, și prin trimiterea Sfântului Tău Duh sfințește apa aceasta(de trei ori). Și fă-o , cu puterea Duhului Sfânt, să fie robilor Tăi celor ce vor gusta din ea, sau o vor lua, sau se vor stropi, spre alinarea duhurilor, spre iertarea păcatelor, spre depărtarea tuturor relelor, spre tărie, vindecare și sfințire a caselor. Că s-a binecuvantat și s-a preaslăvit preacinstitul și de mare cuviință numele Tău, al Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.

9.2 Rugăciunile la femeia lauză

În a opta zi merge preotul la casa unde s-a născut pruncul, aprinde lumină și cădind toată casa, face început așa:

Binecuvântat este Dumnezeul nostru……., Sfinte Dumnezeule….., Preasfântă Treime….., Tatăl nostru…., Că a Ta este împărăția…..

Apoi troparul zilei sau al sfântului de rând, ori acest tropar, glasul al 4-lea:

Nașterea Ta, Hristoase Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii Lumina cunoștinței; că întru dânsa cei ce slujeau stelelor de la stea sau învățat să se închine Ție, Soarelui dreptății, și să Te cunoască pe Tine , Răsăritul cel de sus; Doamne, slavă Ție.

Slavă…..Și acum……Condac, glasul al 3-lea

Fecioara astăzi pe Cel mai presus de ființă naște și pământul peștera Celui neapropiat aduce. Îngerii cu păstorii slavoslovesc și magii cu steaua călătoresc. Că pentru noi S-a născut Prunc tânăr, Dumnezeu cel mai înainte de veci.

Domnului să ne rugăm.

Stăpâne Doamne, Atotțiitorule, Cel ce vindeci toată boala și toată neputința, Însuți vindecă și pe roaba aceasta (numele), care a născut, și o ridică din patul în care zace, pentru că, după cuvântul proorocului David, în fărădelegi ne-am zămislit și întinați suntem toți înaintea Ta. Păzește-o pe ea și pe pruncul pe care l-a născut. Acoper-o pe ea sub acoperământul aripilor Tale, din ziua de azi până la sfârșitul vieții ei, cu rugăciunile Preacuratei Născatoare de Dumnezeu și ale tuturor sfinților Tăi; că binecuvântat ești în vecii vecilor. Amin

Domnului să ne rugăm.

Stăpâne Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce Te-ai născut din Preacurata Stăpână noastră de Dumnezeu Născătoare și pururea Fecioară Maria, și ca un prunc Te-ai arătat, Cel ce în iesle ai fost culcat , Însuți, Doamne, și pe roaba Ta aceasta, care a născut pe acest prunc, miluiește-o și-i iartă ei păcatele cele de voie și cele fără de voie și o păzește pe ea de toata asuprirea diavolului. Și pe pruncul care s-a născut dintr-însa ferește-l de toată fermecătura, de toată răutatea, de tot viforul potrivnicului, de duhurile viclene, cele de peste zi și cele de peste noapte. Păzește-o pe ea sub mâna Ta cea puternică și-i dă grabnică ridicare; și de întinăciune o curățește și-i vindecă durerile, dăruindu-i sănătate și putere sufletului și trupului. Ocrotește-o cu îngeri de lumină și strălucitori și o apără de toată năvala duhurilor nevăzute. Așa, Doamne, apăr-o pe ea și pe pruncul acesta, de neputință, de slăbiciune, de râvnire, de zavistie și de deochi, după mare mila Ta. Curățește-o de întinăciunea cea trupească și o scapă de tot felul de dureri ale pântecelui, care vin asupra ei; și o ridică prin grabnica Ta milă, îndreptând smeritul ei trup. Iar pe pruncul care s-a născut dintr-însa învrednicește-l să se închine bisericii pământești, pe care ai gătit-o ca în ea să fie slăvit numele Tău cel sfânt. Că Ție se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Domnului să ne rugăm.

Doamne, Dumnezeul nostru, care ai binevoit a Te pogorî din cer și a Te naște din Sfânta de Dumnezeu Născătoarea și pururea Fecioara Maria pentru mântuirea noastră a păcătoșilor, Tu, care ști neputința firii omenești, iartă, după mulțimea îndurărilor Tale, pe roaba Ta aceasta (numele), care a născut; căci Tu Doamne ai zis: Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pămîntul și-l stăpâniți. Pentru aceasta și noi, robii Tăi, ne rugăm și, îndrăznind pentru iubirea de oameni cea plină de îndurare, cu frică chemăm numele Tău cel sfânt al împărăției Tale. Caută din cer și vezi neputința noastră a osândiților și iartă pe roaba Ta aceasta (numele) și toată casa în care s-a născut pruncul acesta. Iartă și pe cei care s-au atins de dânsa și pe toți care se află aici, ca un Dumnezeu bun și iubitor de oameni că Tu singur ai putere a ierta păcatele; cu rugăciunile Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu și ale tuturor sfinților Tăi . Amin.

Apoi rugăciunea pentru moașa care ridică pruncul:

Domnului să ne rugăm.

Doamne, Iisuse Hristoase, care Te-ai născut din Tatăl mai înainte de veci din mamă și în zilele cele din urmă trimis ai fost de la Tatăl și Te-ai născut pe pămînt din Maică nenuntită; Cel ce ai primit daruri de la magi, cântare de slavă de la păstori și cântări de la îngeri, înfășare cu scutece și punere în ieslea vitelor, vino și, cu luminarea Ta, binecuvintează pe roaba Ta aceasta (numele), care a apucat pruncul, și o curățește pe ea, ca să intre cu vrednicie în biserica Ta. Că Tu ești Dumnezeul nostru, și Ție slavă înălțam împreună și părintelui Tău celui fără de început și Preasfântului și Bunului și de viață Făcătorului Tău Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Altă rugăciune pentru celelalte femei, care stau în ajutor:

Domnului să ne rugăm.

Doamne, Dumnezeul nostru, care ai zis Apostolului Petru despre vietățile din vasul cel ca o față de masă de pânză: Cele ce Dumnezeu a curățit, tu nu le spurca, și ai poruncit ca cele spurcate și necurate să fie curate, Însuți binecuvintează și sfințește pe acestea care au ajutat la naștere pe roaba Ta(numele), și le învrednicește a intra neîntinate în sfântă biserica Ta și a lua dumnezeieștile și preacuratele și de viață făcătoarele Taine și a avea parte de cereasca Ta împărăție. Că Ție slavă să înălțăm Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

După aceea preotul face obișnuitul sfârșit, zicând:

Slavă Ție, Hristoase Dumnezeule, nădejdea noastră, slavă Ție. Slavă…. Și acum……… Doamne miluiește (de trei ori). Apoi sfârșitul:

Cel ce în peșteră S-a născut și în iesle a fost culcat pentru a noastră mântuire, Hristos, Adevăratul nostru Dumnezeu, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Sale și ale tuturor sfinților, să ne miluiască și să ne mântuiască pe noi, ca un bun și de oameni iubitor.

Și stropește preotul casa în chipul crucii; apoi însemnează pruncul, binecuvântându-l, la frunte pentru minte, la gură, pentru cuvânt și suflare, iar la inimă, în care avem noi viețuirea, pentru putere, zicând: Mâinile Domnului te-au făcut și te-au zidit. Aceasta se face ca să fie păzit pruncul până va primi și Sfântul Botez.

Tot a opta zi după naștere se citește și

9.3 Rugăciunea la însemnarea pruncului, când i se pune numele

Se cuvine a ști că în a opta zi după naștere, înainte de botezul pruncului, preotul face începutul, zicând: Binecuvântat este Dumnezeul nostru….., Sfinte Dumnezeule….., Preasfântă Treime…., Tatăl nostru…., Că a Ta este împărăția….

Apoi troparul zilei sau al sfântului al cărui hram este; și preotul, însemnând pe prunc la frunte, la gură, la piept și binecuvântându-l, zice rugăciunea aceasta:

Domnului să ne rugăm.

Doamne, Dumnezeul nostru, Ție ne rugăm și pe Tine te chemăm, să se însemneze lumina feței Tale peste robul Tău acesta (aici se pune numele), și să se însemneze Crucea Unuia-Născut Fiului Tău în inima și în cugetul lui, ca să fugă de deșertăciunea lumii și de toată vicleana uneltire a vrăjmașului și să urmeze poruncile Tale. Și dă, Doamne, ca numele Tău cel sfânt să rămână nelepădat de dânsul, când se va uni, la vremea cuvenită, cu Biserica Ta cea sfântă, desăvârșindu-se prin înfricoșatoarele Taine ale Hristosului Tău; ca, după poruncile Tale viețuind și păzind pecetea nestricată, să dobândească fericirea celor aleși în împărăția Ta. Cu harul și cu iubirea de oameni a Unuia-Născut Fiului Tău, cu Care ești binecuvântat, cu Preasfântul și Bunul și de viață Făcătorul Tău Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Apoi luând pruncul în mâini, stă înaintea icoanei Maicii Domnului și face chipul crucii, zicând acest

Tropar, glasul 1:

Bucura-te, ceea ce ești plină de dar, Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, căci din tine a răsărit Soarele dreptății, Hristos Dumnezeul nostru, luminând pe cei din întuneric. Veselește-te și tu, bătrânule drepte, cel ce ai primit în brațe pe Mântuitorul sufletelor noastre, Care ne-a dăruit nouă și învierea.

Condacul, glasul 1:

Cel ce ai sfințit pântecele Fecioarei cu nașterea Ta și ai binecuvântat mâinile lui Simeon, precum se cuvenea, întâmpinând și acum, mântuiește-ne pe noi, Hristoase Dumnezeule; împacă lumea în războaie și întărește poporul nostru, pe care l-ai iubit, Unule, Iubitorule de oameni.

Apoi se face sfârșitul.

Se cuvine a sti că , dacă pruncul născut este slab și nu suge, ci trage să moară, nu trebuie să se aștepte, cum rău zic unii, până la a șasea sau a opta zi, spre a-l boteza; ci în ceasul în care s-a născut, spălându-l, îndată să-l și boteze, spre a nu muri nebotezat. Căci dacă femeile grele de cinci luni care, din vreo lovitură se întâmplă să lepede, cad sub osândă de ucidere, după legi și canoane, cu atât mai vârtos trebuie să păzim pruncii de curând născuți să nu moară nebotezați.

9.4 Canoanele Sfinților Apostoli și ale Sfinților Părinți pentru Sfântul Botez

Canonul 24 al Sfântului Ioan Pustnicul

Dacă moare copilul nebotezat din nepurtare de grijă a născătorilor săi trei ani se scot aceștia de la împărtășire cu mâncare uscată și îmblânzim pe Dumnezeu cu metanii, cu plângere și cu milostenie(făcând în fiecare zi câte 40 de metanii).

Canonul 37

De va naște femeia și pruncul se primejduiește să moară, fiind de trei ani sau de 5 zile, pruncul să se boteze, dar altă femeie botezată și curată se cuvine a apleca pe prunc, și mama lui nu se cuvine a intra acolo unde este pruncul, nici măcar a-l lua în mâini până ce se va curăți desăvârșit după 40 de zile și va lua rugăciunea de la preot.

Însemnări

De are chip femeia ce a născut pe prunc se cuvine a se păzi rânduiala aceasta. Iar de nu are chip a găsi pe alta să-i aplece se iartă și însuși maica măcar de este necurată a apleca pe prunc, după cum zice Petru Hartofilaxul.

Canonul 6

De este neoie și monahul simplu și nepreoțit botează copilul, la fel și diaconul.

Canonul 7

Pruncii nebotezati când nu este preot de față se cuvine a-i boteza oricine s-ar întâmpla măcar și însuși tatăl, orice om numai să fie creștin ortodox, nu păcătuiește.

Canonul 47 al Sfinților Apostoli zice:

Dacă vreun episcop sau preot va boteza a doua oară pe cel ce are botez adevărat sau nu va boteza pe cel botezat de eretici care nu botează în numele Sfintei Treimi, să se caterisească ca unul ce-și bate joc de crucea și moartea Domnului, nefăcând deosebire între preoți și popii mincinoși.

Asemenea poruncește și Canonul 48 al sinodului de la Cartagina:

Canonul 49 al Sfinților Apostoli poruncește a boteza în Tatăl și în Fiul și în Sfântul Duh, după cuvântul Domnului, iar nu în trei fără început, sau în trei Fii, sau în trei Mângâietori, căci unul este fără început: Tatăl, pentru că n-are început; și unul este Fiul, pentru nașterea cea negrăita; și unul este Mângâietorul, Sfântul Duh, pentru purcederea din Cel nenăscut. Iar cei ce nu fac așa, fie episcopi, fie preoți, să se caterisească.

Iar Canonul 50 al Sfinților Apostoli zice:

Episcopul sau preotul, care nu va face trei afundări ale Tainei într-un botez rostind la fiecare afundare câte un nume al Sfintei Treimi, ci va afunda pruncul numai o dată spre închipuirea morți Domnului, cum făceau ereticii eunomieni, să se caterisească. Căci Domnul n-a zis: Să botezați în moartea Mea; ci : Mergând, învățați toate neamurile, botezându-i pe ei în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.

Canonul 6 al sinodului din Neocezareea zice:

Femeile grele, de vor vrea a se boteza, să nu fie oprite de la botez; dar să se boteza în urmă și pruncul ce se va naște dintr-însele, deoarece pruncul nu primește din botezul mamei sale, că încă acela la lumina n-a ieșit, nici nu are voie. De aceea trebuie a-l lumina prin botez.

Canonul 111(122) al sinodului din Cartagina zice:

Harul dat noua prin botez ne aduce nu numai iertarea de păcate, ci și puterea de a nu mai păcătui, afară dacă prin lenevire ne vom deda iarăși păcatelor. Iar pe cei ce n-ar cugeta așa, acest canon îi dă anatemei.

9.5 Rânduiala înaintea Sfântului Botez

Rugăciuni la facerea catehumenului sau a celui chemat la botez

Cel ce urmează a se face catehumen, de va fi bărbat în vârstă, să vină la biserică; iar de va fi prune, să-l aducă cei care vor să fie nași și să stea cu dânsul înaintea ușilor bisericii; iar preotul, stînd în ușa bisericii să-l descingă de brâu sau de fașă pe cel ce vine să se lumineze. Apoi, după ce îl va dezbrăca de haine, sa-l întoarcă cu fața spre răsarit, descins, cu capul descoperit, desculț, numai în cămașă, ținăndu-și mâinile în jos, slobode; iar de va fi prunc cel ce vine să se boteze, să-l țină nașa sau nașul, care trebuie să fie ortodocși. După acestea preotul îndată să sufle de trei ori, în chipul crucii, pe fața lui, însemnându-1 de trei ori la frunte, la gură și la piept, zicând la fiecare închinare: Mâinile Tale m-au făcut și m-au zidit. Apoi, punând mâna pe capul lui, zice rugăciunea aceasta:

Domnului să ne rugăm.

În numele Tău, Doamne, Dumnezeul adevărului, și al Unuia-Näscut Fiului Tău și al Duhului Tău celui Sfânt, pun mâna mea pe robul Tău acesta (numele), care s-a învrednicit a scăpa către numele Tău cel sfânt și a se păzi sub acoperământul aripilor Tale. Depărtează de la dânsul înșelăciunea cea veche umple pe el de credința cea întru Tine, de nădejde și de dragoste, ca să cunoască că Tu ești Unul Dumnezeu, Dumnezeu adevărat, și Unul-Născut este Fiul Tău, Domnul nostru Iisus Hristos, și Duhul Tău cel Sfânt. Dă-i lui să umble în toate poruncile Tale și cele plăcute Ție să păzească; că de va face omul acestea, viu va fi printr-însele. Scrie-1 pe dânsul în cartea vieții Tale și-l împreună cu turma moștenirii Tale, ca să se preaslăvească de dânsul numele Tău cel sfânt și al iubitului Tău Fiu, al Domnului nostru Iisus Hristos, și al Duhului Tău Celui de viață făcător. Și fie ochii Tăi căutând totdeauna cu milă spre el și urechile Tale să asculte glasul rugăciunii lui. Veseleste-1 pe el în lucrul mâinilor lui și în tot neamul lui, ca să se mărturisească Ție, închinându-se și slăvind numele Tău cel mare și preaînalt; și să Te laude pururea în toate zilele vieții sale. Că pe Tine Te laudă toate puterile cerești și a Ta este slava, a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Lepădarea întâi

Domnului să ne rugăm.

Ceartă-te pe tine, diavole, Domnul, Cel ce a venit în lume și S-a sălășluit între oameni ca să surpe tirania ta și pe oameni să-i izbăvească; Cel ce pe lemn puterile cele potrivnice a biruit, soarele întunecându-se și pământul clătinându-se, mormintele deschizându-se și trupurile sfinților sculându-se; Care a zdrobit cu moartea pe moarte și a surpat pe cel ce avea stăpânirea morții, adică pe tine, diavole. Juru-te cu numele lui Dumnezeu, Care a arătat pomul vieții și a rânduit heruvimi și sabie de foc ce se întorcea de-1 străjuia; cutremură-te și te depărtează. Căci te jur cu numele Aceluia care a umblat ca pe uscat pe valurile mării și a certat viforul vânturilor; a Cărui căutătură seacă adâncurile și groaza Lui topește munții; că Acela și acum iți poruncește prin noi: Teme-te, ieși și te depărtează de la zidirea aceasta și să nu te întorci, nici să te ascunzi în el, nici să-1 întâmpini pe el, nici să lucrezi împotriva lui, nici noaptea, nici ziua, nici dimineața, nici la amiază. Ci te du în iadul tău, până în ziua cea mare gătită judecății. Teme-te de Dumnezeu, Cel ce șade pe heruvimi și caută spre adâincuri; de Care se cutremură îngerii, arhanghelii, scaunele, domniile, începătoriile, stăpâniile, puterile, heruvimii cei cu ochi mulți și serafimii cei cu câte șase aripi; de Care se cutremură cerul, pământul, marea și toate câte sunt în ea. Ieși și te depărtează de la cel însemnat, noul ales ostaș al lui Hristos, Dumnezeul nostru. Că te jur cu numele Aceluia Care umblă pe aripile vânturilor și face pe îngerii Săi duhuri și pe slugile Sale pară de foc. Ieși și te depărtează de la zidirea aceasta, cu toată puterea ta și cu toți slujitorii tăi. Că s-a preaslăvit numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Lepădarea a doua

Domnului să ne rugăm.

Dumnezeul cel sfânt, Cel înfricoșător și slăvit, Cel ce este în toate lucrurile și în tăria Sa neajuns și nepătruns, Cel ce mai înainte ți-a rânduit ție, diavole, pedeapsa muncii de veci, prin noi nevrednicii robii Lui îți poruncește ție și la toată puterea cea împreunä cu tine lucrătoare, să te depărtezi de la noul însemnat cu numele Domnului nostru Iisus Hristos, Adevăratul nostru Dumnezeu. Juru-te dar, întru tot viclene necurate și spurcate și urâte și duhule străine, cu puterea lui Iisus Hristos, Care are toată puterea în cer și pe pământ, Cel ce a zis duhului celui mut și surd: Ieși din om și de acum să nu mai intri într-însul. Du-te; cunoaște-ți puterea ta cea deșartă, care nici peste porci n-a avut stăpânire; adu-ți aminte de Cel ce ți-a poruncit ție, după cererea ta, și intri în turma porcilor. Teme-te de Dumnezeu, cu a Cărui porunci pämântul pe ape s-a întărit; de Cel ce a zidit cerul și a pus înălțimilor hotar și văilor măsură; de Cel ce a pus nisipul hotar mării și în apă mare cărare tare; de Cel ce Se atinge de munți și fumegă; de Cel ce Se îmbracă cu lumina ca și cu o haină; de Cel ce a întins cerul ca un cort; de Cel ce a acoperit cu ape înălțimile lui; de Cel ce a așezat pământul pe temeliile lui și nu se va clătina în veacul veacului; de Cel ce cheamă apa mării și o varsă peste fața întregului pământ. Ieși și te depărtează de la cel ce se gătește către sfânta luminare. Juru-te cu Patima cea mântuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos și cu cinstitul Lui Trup și Sânge și cu venirea Lui cea înfricoșătoare, că va veni,și nu va zăbovi, să judece tot pământul, și pe tine și pe toată puterea cea împreună-lucrătoare cu tine să te muncească în gheena focului, dându-te în întunericul cel mai din afară, unde viermele nu doarme și focul nu se stinge.Că puterea este a lui Hristos, Dumnezeul nostru, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Lepădarea a treia

Domnului să ne rugăm.

Doamne Savaot, Dumnezeul lui Israel, Cel ce tămăduiești toată boala și toată neputința, caută spre robul Tău acesta (N); cearcă-l, cercetează-1 și depărtează de la dânsul toată lucrarea diavolului. Ceartă duhurile cele necurate și le depărtează, și curățește lucrul mâinilor Tale. Și lucrând, cu grabnica Ta lucrare, zdrobește degrab pe satana sub picioarele lui și-i dă biruință asupra lui și asupra duhurilor lui celor necurate. Ca, dobândind mila Ta, să se învrednicească de Tainele Tale cele nemuritoare și cerești și Ție slavă să înalțe, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Domnului să ne rugăm.

Stăpâne Doamne, Cel ce ești, Cel care ai făcut pe om după chipul și după asemănarea Ta și i-ai dat lui putința de a dobândi viața de veci; după aceea, căzând prin păcat, nu l-ai trecut cu vederea, ci ai rânduit mântuire lumii prin întruparea Hristosului Tău; Însuți primește în împărăția Ta cea cerească și făptura aceasta a Ta pe care ai izbăvit-o din robia vrăjmașului. Deschide-i lui ochii gândului, ca să strălucească în el lumina Evangheliei Tale. Însoțește viata lui cu Înger de lumină, ca să-l izbăvească pe el de toată bântuiala potrivnicului, de întâmpinarea celui viclean, de demonul cel de amiază și de năluciri rele.

Și preotul suflă asupra lui de trei ori, în chipul crucii, și-l însemnează, binecuvântându-l , iarăși de trei ori, la frunte, la gură și la piept, zicând: insemneazi, binecu-vantandu-1, iarshi de trei ori, Is frunte, la gull qi la piept, zicand:

Depărtează de la dânsul pe tot vicleanul și necuratul duh, care se ascunde și se încuibează în inima lui, (și zice aceasta de trei ori după care continuă rugăciunea astfel): duhul înșelăciunii, duhul vicleșugului, duhul slujirii idolești și a toată lăcomia, duhul minciunii și a toată necurăția, care lucrează după învățătura diavolului. Și-l fă pe el oaie cuvântătoare turmei celei sfinte a Hristosului Tău, mădular cinstit al Bisericii Tale, fiu și moștenitor al împărăției Tale. Ca după poruncile Tale viețuind, păzind pecetea nestricată și ferind veșmântul neîntinat, să dobândească fericirea sfinților în împărăția Ta. Cu harul și cu îndurările și cu iubirea de oameni a Unuia-Născut Fiului Tău, cu Care împreună ești binecuvântat, cu Preasfântul și bunul și de-viață-făcătorul Tău Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Și fiind descins și desculț cel ce vine să se boteze, îl întoarce preotul cu fața spre apus și, de va fi om în vârstă, își ridică mâinile în sus și

Preotul întreabă: Te lepezi de satana? și de toate lucrurile lui? și de toți slujitorii lui? și de toată slujirea lui? și de toată trufia lui?

Și răspunde cel ce vine să se boteze la fiecare întrebare; iar de va fi prunc sau păgân de altă limbă cel ce vine să se boteze, atunci răspunde nașul și zice: Mă lepad.

Preotul întreabă a doua oară: Te lepezi de satana? și de toate lucrurile lui? și de toți slujitorii lui? și de toată slujirea lui? și de toată trufia lui?

El sau nașu1 răspunde: Mă lepăd.

Preotul întreabă a treia oară: Te lepezi de satana? și de toate lucrurile lui? și de toți slujitorii lui? și de toată slujirea lui? și de toată trufia lui?

El sau nașul răspunde: Mă lepăd.

Preotul iarăși întreabă pe cel ce se botează: Te-ai lepădat de satana?

El sau nașul răspunde: M-am lepădat.

Preotul iarăși îl întreabă a doua oară: Te-ai lepădat de satana?

El sau nașul răspunde: M-am lepădat.

Preotul iarăși îl întreabă a treia oară: Te-ai lepădat de satana?

El sau nașul răspunde: M-am lepădat.

După aceea îi zice preotul: Suflă și scuipă pe el.

Iar el sau nașul suflă de trei ori și scuipă de trei ori.

Și făcându-se acestea, preotul întoarce cu fața spre răsărit pe cel ce se botează, care ține mâinile slobode în jos, și îl întreabă: Te unești cu Hristos?

Și răspunde cel ce vine să se boteze sau nașul: Mă unesc.

Preotul iarăși îl întreabă a doua oară: Te unești cu Hristos? El sau nașul răspunde a doua oară: Mă unesc.

Preotul iarăși îl întreabă a treia oară: Te unești cu Hristos?

El sau nașul răspunde a treia oară: Mă unesc.

Apoi îl întreabă preotul: Te-ai unit cu Hristos?

El sau nașul răspunde: M-am unit.

Și iarăși îl întreabă preotul: Și crezi Lui?

Și el sau nașul răspunde: Cred Lui ca unui Împărat și Dumnezeu.

Apoi zice însuși cel ce se botează, sau nașul pruncului, sau preotul însuși, iar nu altcineva, după cum rău s-a obișnuit:

Cred întru unul Dumnezeu, Tatăl atotțiitorul, Făcătorul cerului și al pământului, văzutelor tuturor și nevăzutelor. Și întru unul Domn lisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toți vecii; Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut; Cel de o ființă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut; Care, pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire, S-a pogorât din ceruri și S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria, și S-a făcut om; și s-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponțiu Pilat și a pătimit și s-a îngropat; și a înviat a treia zi, după Scripturi; și S-a suit la ceruri și șade de-a dreapta Tatălui; și iarăși va să vină cu slavă, să judece viii morții, a Cărui împărăție nu va avea sfârșit. Și întru Duhul Sfânt, Domnul de viață Făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și slăvit, Care a grăit prin prooroci. Întru una, sfântă, sobornicească și apostolească Biserică. Mărturisesc un botez, spre iertarea păcatelor. Aștept învierea morților și viața veacului ce va să fie. Amin.

După sfârșirea Simbolului credinței, preotul zice iarăși către dânsul: Te-ai unit cu Hristos?

El sau nașul răspunde: M-am unit.

Și preotul î1 intreabă: Și crezi Lui?

Și acela sau nașul răspunde: Cred Lui ca unui Împărat și Dumnezeu.

Și zice: Cred întru unul Dumnezeu…, tot, până la sfârșit.

Și după ce a rostit a doua oară Simbolul credinței, preotul iarăși îl întreabă a treia oară: Te-ai unit cu Hristos?

El sau nașul răspunde: M-am unit.

Și iarăși îl întreabă preotul: Și crezi Lui?

El sau nașul zice: Cred Lui ca unui Împărat și Dumnezeu.

Și zice: Cred întru unul Dumnezeu…, tot, până la sfârșit.

Și după ce a rostit a treia oară Simbolul credinței, iarăși îl întreabă preotul, de trei ori zicând: Te-ai unit cu Hristos?

Și el sau nașul răspunde de trei ori: M-am unit.

Apoi zice preotul: Și te închini Lui?

El sau nașul, închinându-se, zice: Mă închin Tatălui și Fiului Sfântului Duh, Treimii Celei de o ființă și nedespărțite.

Apoi zice preotul:

Binecuvântat este Dumnezeu, Care voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Apoi zice preotul rugăciunea aceasta, intrând în biserică:

Domnului să ne rugăm

Stăpane Doamne, Dumnezeul nostru, cheamă pe robul Tău (numele) către luminarea Ta cea sfântă și-l învrednicește pe dânsul de acest dar mare al Sfântului Botez. Dezbracă-l pe dânsul de cele vechi și-l înnoiește pentru viața de veci. Și-1 umple de puterea Sfântului Duh, spre unirea cu Hristos, ca să nu mai fie el de acum fiu al trupului, ci fiu al împărăției Tale. Cu bunăvrerea și cu harul Unuia-Născut Fiului Tău, cu Care binecuvântat ești cu Preasfântul și bunul și de-viață făcătorul Tău Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

9.6 Slujba Botezului

Intrând preotul în biserică, se îmbracă în stifă albă, punând și mânecuțele; aprinzând toate lumânările în sfeșnice, ia cădelnița si vine la cristelniță tămâind împrejur; după aceea, dând cădelnița, se închină.

Apoi diaconul zice: Binecuvintează, părinte; iar preotul, făcând semnul sfintei cruci cu sfânta Evanghelie deasupra cristelniței, zice cu glas:

Binecuvântată este împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor.

Strana: Amin.

Diaconul: Cu pace Domnului să ne rugăm.

Strana: Doamne miluiește.

Pentru pacea de sus și pentru mântuirea sufletelor noastre, Domnului să ne rugăm.

Pentru pacea a toată lumea, pentru bunăstarea sfintelor lui Dumnezeu biserici și pentru unirea tuturor, Domnului să ne rugăm.

Pentru sfântă biserica aceasta și pentru cei ce cu credință, cu evlavie și cu frică de Dumnezeu intră într-însa, Domnului să ne rugăm.

Pentru Prea Fericitul Părintele nostru (N), Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, [pentru (Înalt-) Prea Sfințitul (Arhi-) Episcopul (și Mitropolitul) nostru (N)], pentru cinstita preoțime întru Hristos diaconime și pentru tot clerul și poporul, Domnului să ne rugăm.

Pentru binecredinciosul popor român de pretutindeni, pentru cârmuitorii țării noastre, pentru mai marii orașelor și ai satelor pentru iubitoarea de Hristos oaste, Domnului să ne rugăm.

Pentru ca să se sfințească apa aceasta cu puterea, cu lucrarea și cu venirea Sfântului Duh, Domnului să ne rugăm.

Pentru ca să se trimită ei harul izbăvirii și binecuvântarea Iordanului, Domnului să ne rugăm.

Pentru ca să vină peste apa aceasta lucrarea cea curățitoare a Treimii Celei mai presus de fire, Domnului să ne rugăm.

Pentru ca să ne luminăm noi cu luminarea cunoștinței și a dreptei credințe prin venirea Sfântului Duh, Domnului să ne rugăm.

Pentru ca să se arate apa aceasta izgonitoare de toată bântuiala vrăjmașilor celor văzuți și a celor nevăzuți, Domnului să ne rugăm.

Pentru ca vrednic să se facă de împărăția cea nestricăcioasă acesta ce se botează într-însa, Domnului să ne rugăm.

Pentru acesta ce vine acum la sfânta luminare și pentru mântuirea lui, Domnului să ne rugăm.

Pentru ca să se arate el fiu al luminii și moștenitor al veșnicelor bunătăți, Domnului să ne rugăm.

Pentru ca să se facă el împreună sădit și părtaș morții și învierii lui Hristos, Dumnezeul nostru, Domnului să ne rugăm.

Pentru ca să-și păzească el haina botezului și logodirea duhului neîntinată și fără prihană în ziua cea înfricoșătoare a lui Hristos, Dumnezeul nostru, Domnului să ne rugăm.

Pentru ca să se facă lui apa aceasta baie nașterii de-a doua, spre iertarea păcatelor și spre îmbrăcăminte în nestricăciune, Domnului să ne rugăm.

Pentru ca să audă Domnul Dumnezeu glasul rugăciunii noastre, Domnului să ne rugăm.

Pentru ca să fie izbavit el și noi de tot necazul, mânia, primejdia și nevoia, Domnului să ne rugăm.

Apără, mântuiește, miluiește și ne păzește pe noi, Dumnezeule, cu harul Tău.

Pe preasfânta, curata, preabinecuvântata, mărita, stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea și pururea Fecioara Maria, cu toți sfinții pomenind-o.

Pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm.

Și în timp ce diaconul zice acestea, preotul citește în taină această rugăciune:

Îndurate și Milostive Dumnezeule, Cel ce cercetezi inimile și rărunchii și cele ascunse ale oamenilor singur le știi, căci nu este lucru ascuns înaintea Ta, ci toate sunt goale și descoperite înaintea ochilor Tăi; Care știi și cele ce sunt despre mine, să nu Te scârbești de mine, nici să-Ți întorci fața Ta de la mine, ci treci greșealele mele în ceasul acesta, Cel care treci cu vederea păcatele oamenilor când se pocăiesc. Și-mi spală necurăția trupului și întinăciunea sufletului și pe mine întreg cu totul mă sfințește, cu puterea Ta cea nevăzută și cu dreapta cea duhovnicească; ca nu cumva, propovăduind eu altora slobozirea făgăduind-o cu deplină încredințare în iubirea Ta de oameni cea negrăită, să nu mă arăt eu însumi netrebnic rob al păcatului; nu, Stăpâne, Cel ce singur ești bun și iubitor de oameni, să nu mă întorc umilit și înfruntat, ci-mi trimite mie putere de sus și mă întărește spre slujba acestei Taine mari și cerești. Și fă să ia chip Hristosul Tău în acesta ce se va naște din nou prin a mea nevrednicie și-l zidește pe dânsul pe temelia Apostolilor și a proorocilor Tăi; și să nu-l surpi, ci sădește-l pe dânsul sădire a adevărului în sfânta Ta sobornicească și apostolească Biserică și să nu-l smulgi, ca, sporind el în dreapta credință, să se slăvească și printr-însul preasfânt numele Tău, al Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Se cuvine a ști: să nu zici tare și sfârșind rugăciunea,

însuți să zici: Amin.

Apoi citește rugăciunea aceasta cu glas mare:

Mare ești, Doamne, și minunate sunt lucrurile Tale și nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale (de trei ori).

Că Tu de bunăvoie toate aducându-le dintru neființă întru ființă cu puterea Ta ții făptura și cu purtarea Ta de grijă chivernisești lumea. Tu din patru stihii ai așezat făptura, cu patru vremi ai încununat curgerea anului. De Tine se cutremură toate puterile îngerești. Pe Tine Te laudă. soarele. Pe Tine Te slăvește luna. Ție se pleacă stelele. Pe Tine Te ascultă lumina. De Tine se îngrozesc adâncurile. Ție slujesc izvoarele. Tu ai întins cerul ca un cort. Tu ai întărit pământul peste ape. Tu ai îngrădit marea cu nisip. Tu spre răsuflare ai revărsat aerul. Puterile îngerești Ție slujesc și cetele arhanghelilor Ție se închină; heruvimii cei cu ochi mulți și serafimii cei cu câte șase aripi, împrejur stând și zburănd, de frica slavei Tale celei necuprinse se acoperă. Că Tu, Dumnezeu fiind, necuprins de gând și de cuvânt, fără de început, ai venit pe pământ, chipul nostru luând, întru asemănare omenească făcându-Te; că n-ai răbdat, Stăpâne, pentru îndurările milei Tale, să vezi neamul omenesc chinuit de diavolul, ci ai venit ne-ai mântuit pe noi. Mărturisim harul Tău, vestim mila Ta, nu tăinuim facerea Ta de bine. Toată firea omenească ai izbăvit-o; pântecele Fecioarei l-ai sfințit cu nașterea Ta. Toată făptura Te laudă pe Tine, Cel ce Te-ai arătat, că Tu, Dumnezeul nostru, pe pământ Te-ai arătat și cu oamenii ai petrecut; Tu, trimițând din cer Duhul Tău cel Sfânt, ai sfințit curgerile Iordanului și capetele balaurilor care se încuibaseră acolo le-ai zdrobit.

Aici afundând preotul mâna în apă, face semnul crucii, de trei ori,
zicând de fiecare dată:

Tu însuți dar, Iubitorule de oameni Împărate, vino și acum cu pogorârea Sfântului Tău Duh și sfințește apa aceasta (de trei ori).

Și-i dă ei harul izbăvirii, binecuvântarea Iordanului. Fă-o pe ea izvor de nestricăciune, har de sfințenie, dezlegare de păcate, vindecare de boli, diavolilor pieire, de puterile cele potrivnice neatinsă, plină de putere îngerească. Să fugă de la ea pizmașii zidirii Tale, că am chemat, Doamne, numele Tău cel minunat, slăvit și înfricoșător pentru cei potrivnici.

Și suflă asupra apei în chipul crucii de trei ori,
zicând rugăciunea aceasta:

Să se zdrobească sub semnul chipului Crucii Tale toate puterile cele potrivnice (de trei ori).

Să se depărteze de la noi toate nălucirile cele din văzduh și nearătate, să nu se ascundă în apa aceasta duhul cel întunecat, rugămu-ne Ție, Doamne, nici să se pogoare la acesta ce se botează duh viclean, care aduce întunecare gândurilor și tulburare cugetului. Ci Tu, Stăpâne a toate, arată apa aceasta, apă de izbăvire, apă de sfințire, curățire trupului și sufletului, dezlegare legăturilor, iertare păcatelor, luminare sufletului, baie de-a doua naștere, înnoire duhului, har de înfiere, îmbrăcăminte de nestricăciune, izvor de viață. Că Tu, Doamne, ai zis: spălați-vă și vă curățiți, scoateți vicleșugurile din sufletele voastre. Tu ne-ai dăruit nouă de sus a doua naștere prin apă și prin Duh. Arată-Te, Doamne, în apa aceasta și dă acestuia ce se botează să se schimbe prin ea, să lepede pe omul cel vechi, stricat de poftele înșelăciunii, să se îmbrace în cel nou, ce este înnoit după chipul Ziditorului său, ca, find împreună-sădit cu asemănarea morții Tale prin Botez, să se facă părtaș învierii Tale și păzind darul Sfântului Tău Duh și sporind așezământul harului, să ia plata chemării celei de sus și să se numere cu cei întâi-născuți înscriși în cer, întru Tine, Dumnezeul și Domnul nostru Iisus Hristos. Că Ție se cuvine slava, puterea, cinstea și închinăciunea, împreună cu Cel fără de început al Tău Părinte și cu Preasfântul și bunul și de-viață-făcătorul Tău Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin

Preotul: Pace tuturor. Diaconul: Capetele voastre Domnului să le plecați.

Și ținând diaconul vasul cu untdelemn, suflă preotul peste untdelemn în chipul crucii, binecuvântând de trei ori. Apoi diaconul zice:

Domnului să ne rugăm.

Iar preotul citește această

Rugăciune

Stăpâne Doamne, Dumnezeul părinților noștri, Care celor ce erau cu Noe în corabie le-ai trimis porumbelul, având în gură ramură de măslin, semnul împăcării și al mântuirii din potop, și ai închipuit prin acelea taina harului; și ai dat rodul măslinului spre plinirea Sfintelor Tale Taine; Care prin el ai umplut de Duh Sfânt pe cei ce erau în Lege, iar pe cei ce sunt în Har îi faci desăvârșiți, Însuți binecuvintează și acest untdelemn cu puterea, cu lucrarea și cu pogorârea Sfântului Tău Duh, ca să se facă acesta: ungere de nestricăciune, armă dreptății, înnoire sufletului și trupului, izgonire a toată lucrarea diavolească, spre înlăturarea tuturor răutăților pentru cei ce se ung cu credință sau vor și gusta din el, spre slava Ta și a Unuia.Născut Fiului Tău și a Preasfântului și bunului și de-viață-făcătorului Tău Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Apoi diaconul zice: Să luăm aminte.

Și preotul cântă împreună cu cei ce se vor afla Aliluia făcând o dată cruce cu untdelemn în mijlocul apei.

Diaconul: Să luăm aminte.

Preotul: Aliluia – și face a doua cruce cu untdelemn în apă.

Diaconul: Să luăm aminte.

Preotul: Aliluia – și face a treia cruce cu untdelemn.

Apoi preotul zice:

Binecuvântat este Dumnezeu, Cel ce luminează și sfințește pe tot omul ce vine în lume, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Și este adus cel ce vrea să se boteze; iar preotul ia din untdelemnul sfințit cu două degete face chipul crucii pe frunte, zicând:

Se unge robul lui Dumnezeu (numele) cu untdelemnul bucuriei, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Pe piept: Spre tămăduirea sufletului. Pe spate: Și a trupului. La urechi: Spre ascultarea credinței. La mâini: Mâinile Tale m-au făcut și m-au zidit. La picioare: Ca să umble pe căile Tale. Și după ce-l unge cu untdelemn peste tot trupul, îl ia în mâini și ținându-l drept, căutând spre răsărit, î1 botează, afundându-l de trei ori, zicând la întâia afundare:

Se botează robul lui Dumnezeu (numele) în numele Tatălui. Amin. La a doua afundare: Și al Fiului. Amin. lar la a treia afundare: Și al Sfântului Duh. Amin; acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Apoi îl îmbracă în haină curată, zicând:

Se îmbracă robul lui Dumnezeu (numele) în haina dreptății, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Apoi își spală preotul mâinile, iar cântărețul citește de trei ori

PSALMUL 31

Fericiți cărora s-au iertat fărădelegile cărora s-au acoperit păcatele. Fericit bărbatul căruia nu-i va socoti Domnul păcatul, nici nu este în gura lui vicleșug. Că am tăcut, îmbătrânit-au oasele mele când strigam toată ziua. Că ziua și noaptea s-a îngreunat peste mine mâna Ta, și am căzut în suferință când ghimpele Tău mă împungea. Păcatul meu l-am cunoscut și fărădelegea mea n-am ascuns-o, împotriva mea. Zis-am: «Mărturisi-voi fărădelegea mea Domnului»; și Tu ai iertat nelegiuirea păcatului meu. Pentru aceasta se va ruga către Tine tot cuviosul la vreme potrivită, iar potop de ape multe de el nu se va apropia. Tu ești scăparea mea din necazul ce mă cuprinde, bucuria mea; izbăvește-mă de cei ce m-au înconjurat. înțelepți-te-voi și te voi îndrepta pe calea aceasta, pe care vei merge; aținti-voi spre Tine ochii mei. Nu va fi ca un cal și ca un catâr, la care nu este pricepere; cu zăbală și cu frâu fălcile lor voi strânge, ca să nu se apropie de tine. Multe sunt bătăile păcătosului; iar pe cel ce nădăjduiește în Domnul, mila îl va înconjura. Veseliți-vă în Domnul și vă bucurațti, drepților, Vă lăudați toți cei drepți la inimă.

Apoi binecuvântând preotul lumânarea, o dă în mâna nașului, cântând troparul acesta, glasul al 8-lea:

Dă-mi mie haina luminoasă, Cel ce Te îmbraci cu lumina ca și cu o haină, mult-Milostive Hristoase, Dumnezeul nostru.

Apoi preotul se roagă, zicând această

Rugăciune

Domnului să ne rugăm.

Binecuvântat ești Doamne Dumnezeule, Atotțiitorule, Izvorul bunătăților, Soarele dreptății, Care celor ce erau întru întuneric le-ai strălucit lumina mântuirii prin arătarea Unuia-Născut Fiului Tău Și Dumnezeului nostru și ne-ai dăruit nouă nevrednicilor fericită curățire prin Sfântul Botez și dumnezeiasca sfințire prin ungerea cea făcătoare de viață; Care acum ai binevoit a naște din nou pe robul Tău acesta nou luminat, prin apă și prin Duh și i-ai dăruit lui iertarea păcatelor celor de voie și celor fără de voie. însuți Stăpâne, Preaîndurate Împărate al tuturor, dăruiește-i lui și pecetea darului Sfântului și întru tot puternicului și închinatului Tău Duh și cuminecarea sfântului Trup și a scumpului Sânge al Hristosului Tău. Păzește-l pe dânsul întru sfințenia Ta, întărește-l în credința ortodoxă. Izbăvește-l de cel rău și de toate uneltirile lui. Și păzește sufletul lui în frica Ta cea mântuitoare, în curățire și în dreptate, ca, în tot lucrul și cuvântul bineplăcând Ție, să facă fiu și moștenitor cereștii Tale împărății. Că Tu ești Dumnezeul nostru, Dumnezeu care miluiești și mântuiești, și Ție slavă înălțăm, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum pururea și în vecii vecilor. Amin.

Și după rugăciune, unge cu luare-aminte pe cel botezat cu Sfântul Mir, făcând chipul crucii: la frunte, la ochi, la nări, la gură, la amândouă urechile, pe piept, pe spate, la mâini și la picioare, zicând:

Pecetea darului Sfantului Duh.

După aceasta preotul împreuna cu nașul și cu pruncul înconjoară cristelnița și analogul, cădind și cântând de trei ori.

Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și-mbrăcat. Aliluia.

Apoi prochimenul, glasul al 3-lea:

Domnul este luminarea mea și Mântuitorul meu; de cine mă voi teme?

Stih:

Domnul este apărătorul vieții mele; de cine mă voi înfricoșa?
APOSTOLUL

Din Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, citire:
(VI, 3-11)

Fraților, nu stiți că toți câți în Hristos Iisus ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat? Deci ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morți, prin slava Tatălui, așa să umblăm și noi întru înnoirea vieții. Pentru că de vreme ce am fost împreună odrăsliți cu asemănarea morții Lui, deci vom fi părtași și învierii Lui. Cunoscând aceasta, că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, ca să se nimicească trupul păcatului, pentru a nu mai fi robi ai păcatului. Căci Cel care a murit a fost curătit de păcat. Iar dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom și viețui împreuna cu El, știind că Hristos, înviat din morți, nu mai moare. Moartea nu mai are stăpânire asupra Lui. Căci ce a murit, a murit păcatului o dată pentru totdeauna, iar ce trăiește, trăiește lui Dumnezeu. Așa și voi, socotiți-vă că sunteți morți păcatului, dar vii pentru Dumnezeu, în Hristos Iisus, Domnul nostru.

Apoi Aliluia (de 3 ori)

EVANGHELIA
Din Sfânta Evanghelie de la Matei, citire:
(XXVIII, 16-20)

În vremea aceea cei unsprezece ucenici au mers în Galileea, la muntele unde le poruncise lor Iisus. Și văzându-L, s-au închinat, ei care se îndoiseră. Și, apropiindu-Se, Iisus le-a vorbit lor, zicând: Datu-Mi-sa toată puterea în cer și pe pământ. Drept aceea, mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă; și iată Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului. Amin.

Și îndată preotul zice:

Rugăciunile la spălarea pruncului

Domnului să ne rugăm.

Cel ce ai dăruit robului Tău izbăvire de păcate prin Sfântul Botez și i-ai dat lui înnoirea vieții, Însuți, Stăpâne, Doamne, binevoiește să strălucească pururea lumina feței Tale în inima lui; apără pavăza credinței lui nebântuită de vrăjmași; păzește într-însul nespurcată și neîntinată haina nestricăciunii cu care s-a îmbrăcat, păstrând într-însul, cu harul Tău , nestricată pecetea cea duhovnicească; și fii milostiv acestuia și nouă, după mulțimea îndurărilor Tale. Că s-a binecuvântat și s-a preaslăvit preacinstitul și de mare cuviință numele Tău, al Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Domnului să ne rugăm.

Stăpâne, Doamne, Dumnezeul nostru, Care prin spălarea botezului dai strălucire cerească celor botezați; Cel ce a doua oară ai născut pe robul Tău acesta nou luminat prin apă și prin Duh și i-ai dăruit lui iertarea păcatelor celor de voie și a celor fără de voie, pune peste dânsul mâna Ta cea puternică și-l păzește pe el cu puterea bunătății Tale. Ferește-i arvuna nefurată, și-l învrednicește pe dânsul de viața de veci și de cele bine- plăcute Ție. Că Tu ești sfințirea noastră și Ție slavă înălțăm, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Preotul: Pace tuturor. Diaconul: Capetele voastre Domnului să le plecați.

Iar preotul citește rugăciunea aceasta în taină:

Cel ce s-a îmbrăcat întru Tine, Hristoase, Dumnezeul nostru, Ție dimpreună cu noi și-a plecat capul său; păzește-l să rămână ostaș nebiruit împotriva celor ce poartă în zadar dușmănie asupra lui și asupra noastră; și cu cununa Ta cea nepieritoare arată-ne pe toți biruitori până la sfârșit.

Cu glas:

Că Ție se cuvine a ne milui și a ne mântui și Ție slavă înălțăm dimpreună cu Cel fără de început al Tău Părinte, cu Preasfântul și bunul și de-viață făcătorul Tău Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

După aceasta, luând preotul fașa pruncului, udă amândouă capetele și stropește fața lui, zicând:

Îndreptatu-te-ai, luminatu-te-ai, sfințitu-te-ai, spălatu-te-ai, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Și luând un burete nou, udat în apă, șterge pe prunc pe toate părțile pe unde l-a miruit, zicând:

Botezatu-te-ai, luminatu-te-ai, miruitu-te-ai, sfințitu-te-ai, spălatu-te-ai, în numele Tătalui și al Fiului și al Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Rugăciunile la tunderea părului

Domnului să ne rugăm.

Stăpâne, Doamne, Dumnezeul nostru, Care cu chipul Tău ai cinstit pe om, întocmindu-1 din suflet cugetător și din trup bine alcătuit, ca trupul să slujească sufletului și, punând capul peste celelalte mădulare, ai așezat în el mai multe simțiri, care nu se împiedică una pe alta, și ai acoperit capul cu peri, ca să nu se vatăme de schimbările vremii; și toate mădularele lui spre trebuință le-ai sădit, ca pentru toate să-Ți mulțumească Ție, preabunule meșter, Însuți Stăpâne, Cel ce prin vasul Tău cel ales, Apostolul Pavel, ne-ai poruncit nouă ca toate să le facem spre slava Ta, pe robul Tău (numele), care începe a-și tunde părul capului său, binecuvintează-l împreună cu nașii lui. Și le dă lor să gândească toate întru legea Ta și să facă cele bineplăcute Ție. Că milostiv și iubitor de oameni Dumnezeu ești și Ție slavă înălțăm, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Preotul: Pace tuturor. Diaconul: Capetele voastre Domnului să le plecați.

Iar preotul citește această

Rugăciune

Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce prin săvârșirea tainei Sfântului Botez, cu bunătatea Ta, ai sfințit pe cei ce cred în Tine, binecuvintează pe pruncul acesta, și să se pogoare peste capul lui binecuvântarea Ta. Și, precum ai binecuvântat prin proorocul Samuel pe împăratul David, binecuvintează și capul robului Tău acestuia (numele), prin mâna mea a păcătosului, însoțindu-l pe el cu Duhul Tău cel Sfânt, ca, sporind cu creșterea și cu căruntețile bătrâneților, să-Ți înalțe slavă și să vadă bunătățile Ierusalimului în toate zilele vieții sale. Că Ție se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Și preotul îl tunde pe dânsul în chipul crucii, zicând:

Se tunde robul lui Dumnezeu (numele), în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Și punând părul în cristelniță, zice:

Miluiește-ne pe noi, Dumnezeule, după mare mila Ta, rugămu-ne Ție, auzi-ne și ne miluiește.

Încă ne rugăm pentru acest nou botezat, robul Tău (numele), pentru sănătatea și mântuirea lui.

Încă ne rugăm pentru robii Tăi (aici pomenește pe nași), care au primit pe pruncul acesta, pentru sănătatea și mântuirea lor.

Că milostiv și iubitor de oameni Dumnezeu ești, și Ție slavă înălțăm, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Apoi: Slavă Ție Hristoase Dumnezeule…, Slavă… Și acum…, Doamne miluiește (de 3 ori), Binecuvintează. Și sfârșitul acesta:

Cel ce în Iordan de la Ioan a binevoit a Se boteza pentru a noastră mântuire, Hristos, Adevăratul Dumnezeul nostru, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Sale, cu puterea cinstitei și de viață făcătoarei Cruci, și pentru rugăciunile tuturor sfinților, să ne miluiască și să ne mântuiască pe noi, ca un bun și de oameni iubitor.

Și îndată să-l împărtășești cu Sfintele Taine, căci întămplându-se a se săvârși din viață neîmpărtășit, greșești de moarte.

9.7 Rânduiala slujbei Botezului în Biserica Reformată (Calvină)

Invocarea Sfintei Treimi.

Se cântă un cântec baptismal.

Se citește Sfânta Evanghelie: “Și apropiindu-se Iisus, le-a vorbit lor zicând: Datu-Mi-s-a toată puterea în cer și pe pământ. Drept aceea, mergând învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, și iată Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului. Amin”.

Predică în care pastorul explică evanghelia citită.

Se rostește mărturisirea de credință(Crezul), recitată de către oficiant împreună cu cei prezenți.

Pastorul pune două întrebări. Prima către părinți și cea de a doua către nași.

“Vreti ca acest copil să fie botezat în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh și să fie introdus în comunitatea creștina prin Taina Sfântului Botez?” Și întreabă din nou: “Vreți?” la care părinții răspund: “Vrem!”

“Făgăduiți că pe acest copil din momentul acesta îl veți educa în așa fel ca la vârsta majoratului cu ocazia confirmării el însuși să mărturisească credința în Dumnezeu, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh?” Și întreabă din nou: “Făgăduiți?” La care nașii răspund: “Făgăduim!”.

Se citește o rugăciune în care se cere binecuvântarea lui Dumnezeu asupra copilului, părinților, nașilor, familiei și îl oferim pe cel nou botezat în grija lui Dumnezeu pentru a crește trupește și a spori sufletește.

Urmează botezul propriu-zis.

Se folosește formula: “(numele de botez) te botez în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh”. Botezul se face prin turnare întreită, deci fără cristelniță.

Se binecuvintează copilul prin cuvintele rostite de oficiant: “Tu pruncule să crești în înțelepciune, în trup și în suflet și în bucuria lui Dumnezeu și a oamenilor. Amin”.

Se cântă un cântec baptismal, același de la punctul 2.

Urmează binecuvântarea finală formată din versetele: “Să te binecuvinteze Domnul și să te păzească! Să caute Domnul asupra ta cu fața veselă și să te miluiască! Să-și întoarcă Domnul fața Sa către tine și să-ți dăruiască pace!” .

Bibliografie:

Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2001.

Aghiasmatar, EIBMBOR, București, 1998.

Sfântul Ambrozie, Despre Sfintele Taine, în “Scrieri” II. Colecția P.S.B. traducere de Ene Braniște, București, 1994.

Hr. Andruțos, Simbolica, traducere de patriarhul Iustin, Episcopia Argeșului și Muscelului, Editura Anastasia, 2003.

Ene Braniște, Rolul Botezului, al Mirungerii și al Euharistiei în viața creștină după N. Cabasila, în „Glasul Bisericii”, 10/1956.

Ion Bria, Dicționar de teologie ortodoxă A-Z, Ediția a II-a, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994.

Paul Brusanowski, Creștinismul în Sibiu, Editura Agnos, Sibiu, 2002.

Nicolae Cabasila, Despre viața în Hristos, traducere Teodor Bodogae, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2001.

Earle E. Cairns, Creștinismul de-a lungul Secolelor, Editura Cartea Creștină, Oradea, 2007.

Ioan Caraza, Sfântul Ioan Botezătorul-Înaintemergătorul Domnului, Botezul cu Duh Sfânt în Hristos, Editura Episcopiei Sloboziei și Călărașilor, Slobozia, 2000.

S. Cândea, Botezul de necesitate, Editura Agnos, Sibiu, 1940.

Sfântul Chiril al Ierusalimului, Catehezele, I, traducere de D. Fecioru, București, 1943; Editura Institutului Biblic, București, 2003.

G. Comsa, Prunci trebuiesc botezați dar numai o dată, Arad, 1925.

S. Cosma, Efectele Sfântului Botez din punct de vedere dogmatic, în „Mitropolia Banatului”, 9-10/1964.

D. Deheleanu, Sectologia, Editura Cartea Creștină, Oradea, 2001, p. 330 s.u.

Paul Evdokimov, Ortodoxia, traducere de Irineu Slătineanul, Editura Institutului Biblic, București, 1996.

Eduard Ferenț, Teologia fundamentala a sacramentelor, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București, 2002.

Ioan. N. Floca, Drept Canonic Ortodox, Legislație și Administrație Bisericească, vol II, EIBMBOR, București, 1990.

Sfântul Grigorie de Nyssa, Marele cuvânt catehetic, în „Scrieri”, II, colecția P.S.B., nr. 30, traducere de Teodor Bodogae, București, 1998.

Johnatan Hill, Istoria Gândirii Creștine, Editura Casa Cărții, Oradea, 2007.

I. Ică, Sfintele Taine în viața Bisericii…în „Mitropolia Ardealului”, nr. 10-12/1982.

Igehirdeto, Az Erdelyi Reformatus Egyhazkerulet folyoirata, Jubileumi kalvin ev Huszadik evfolyam, traducere de Foldvari Tiberiu, 2009, januar.

N. Ivanov, Taina Botezului, traducere de D. Sălăgeanu, Mitopolia Banatului, 1-3/1964.

Csiha Kalman, A Magyar Reformatus Egyhas Istentiszteleti Rendtartasa Ossyeallitotta a Magzar Reformatus Egyhazak Tanacskozo Zsinatanak Liturgiai Bizottsaga, puspok elnoklete alatt, traducere de Foldvari Tiberiu, Budapest, 1997.

G. Litiu, Sfinții Părinți despre botezul copiilor, în „Mitropolia Banatului”, 1-3/1978.

Martin Luther, Catehismul mic, traducere de J. Moscovici, Editura Logos și Dansk Balkan Mission, Cluj, 1996.

Anca Manolache, Sfânta Taină a Botezului, în „Glasul Bisericii”, 5-6/1978.

Anca Manolache, Sfintele Taine în viața Bisericii, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2004.

G. Marcu , Botezat-a pruncii Biserica primară?, în „Mitropolia Olteniei”, 4-5/1956.

Sfântul Marcu Ascetul, Despre Botez, în „Filocalia”, vol. I, Sibiu, 1947.

Nikos A. Matsoukas, Teologie Dogmatică și Simbolică, volumul II, traducerea Nicușor Deciu, Editura Bizantină, București, 2000.

I. Mircea, Taina Botezului, în „Ortodoxia”, 3-4/1979

V. Moise, Botezul pruncilor, MMS, 7-8/1970.

A. Munteanu, Rânduiala și explicarea Botezului și a Mirungerii după scrierile literaturii patristice, în „Glasul Bisericii”, 11-12/1961.

Constantin Necula, Porțile Cerului, volumul I, Editura Agnos, Sibiu, 2007.

Nicolae, Mitropolitul Banatului, Pedobaptismul(Botezul copiilor) de-a lungul vremii, BOR, 1-2/1975.

Nicolae, Mitropolitul Banatului, Fundamentarea teologică a pedobaptismului, în „Mitropolia Banatului”, 10-12/1979.

Revista „Ortodoxia”, nr. 3-4/1979, în întregime.

Wolfhart Pannenberg, Teologia Sistematică, volumul III, traducere de George Remete, Editura Arhiepiscopiei Ortodoxe Alba-Iulia, 1999.

Părinții Apostolici, Scrieri, traducere de Teodor Bodogae, colecția P.S.B., nr. 1, București, 1979.

I. Petreuță, Botezul Sfântului Duh, „Mitropolia Banatului”, 1-3/1964.

A. Popa, Botezul și unitatea creștină în lumina sfintelor canoane, în „Ortodoxia”, 3/1974.

Dumitru Popescu, Doctrina depre Taina Botezului în primele secole, în „Ortodoxia”, nr. 3/1961.

G. Popescu, Temeiuri ortodoxe pentru Botezul pruncilor, în „Mitropolia Olteniei”, 7-8/1976.

Dumitru Radu, Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine, Editura Creștină, București, 1978.

Dumitru Radu, Sfintele Taine ale Bisericii după Tradiția apostolică, în „Biserica Ortodoxă Română”, nr. 11-12/1978.

George Remete, Sfintele Taine în contextul dialogului ortodox-lutheran, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2009.

George Remete, Dogmatica Ortodoxă, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2007.

Alexander Schmemann, Din apă și din Duh, traducere Alexandru Mihăilă, Editura Sofia, București, 1999.

Alexander Schmemann, Pentru viața lumii. Sacramentele și Ortodoxia, traducere Aurel Jivi, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2001.

Laurențiu Streza, Tainele de inițiere creștină în bisericile răsăritene, Editura Trinitas, Iași, 2002.

Liviu Streza, Botezul în diferite rituri liturgice creștine, teză de doctorat în teologie, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1985.

I. Todoran, Teologia Dogmatică și Simbolică, I-II, Editura Institutului Biblic, București, 1958.

Iosif Țon, Să ne cunoaștem crezul, Editura Casa Cărții, Oradea, 1998.

Bibliografie:

Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2001.

Aghiasmatar, EIBMBOR, București, 1998.

Sfântul Ambrozie, Despre Sfintele Taine, în “Scrieri” II. Colecția P.S.B. traducere de Ene Braniște, București, 1994.

Hr. Andruțos, Simbolica, traducere de patriarhul Iustin, Episcopia Argeșului și Muscelului, Editura Anastasia, 2003.

Ene Braniște, Rolul Botezului, al Mirungerii și al Euharistiei în viața creștină după N. Cabasila, în „Glasul Bisericii”, 10/1956.

Ion Bria, Dicționar de teologie ortodoxă A-Z, Ediția a II-a, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994.

Paul Brusanowski, Creștinismul în Sibiu, Editura Agnos, Sibiu, 2002.

Nicolae Cabasila, Despre viața în Hristos, traducere Teodor Bodogae, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2001.

Earle E. Cairns, Creștinismul de-a lungul Secolelor, Editura Cartea Creștină, Oradea, 2007.

Ioan Caraza, Sfântul Ioan Botezătorul-Înaintemergătorul Domnului, Botezul cu Duh Sfânt în Hristos, Editura Episcopiei Sloboziei și Călărașilor, Slobozia, 2000.

S. Cândea, Botezul de necesitate, Editura Agnos, Sibiu, 1940.

Sfântul Chiril al Ierusalimului, Catehezele, I, traducere de D. Fecioru, București, 1943; Editura Institutului Biblic, București, 2003.

G. Comsa, Prunci trebuiesc botezați dar numai o dată, Arad, 1925.

S. Cosma, Efectele Sfântului Botez din punct de vedere dogmatic, în „Mitropolia Banatului”, 9-10/1964.

D. Deheleanu, Sectologia, Editura Cartea Creștină, Oradea, 2001, p. 330 s.u.

Paul Evdokimov, Ortodoxia, traducere de Irineu Slătineanul, Editura Institutului Biblic, București, 1996.

Eduard Ferenț, Teologia fundamentala a sacramentelor, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București, 2002.

Ioan. N. Floca, Drept Canonic Ortodox, Legislație și Administrație Bisericească, vol II, EIBMBOR, București, 1990.

Sfântul Grigorie de Nyssa, Marele cuvânt catehetic, în „Scrieri”, II, colecția P.S.B., nr. 30, traducere de Teodor Bodogae, București, 1998.

Johnatan Hill, Istoria Gândirii Creștine, Editura Casa Cărții, Oradea, 2007.

I. Ică, Sfintele Taine în viața Bisericii…în „Mitropolia Ardealului”, nr. 10-12/1982.

Igehirdeto, Az Erdelyi Reformatus Egyhazkerulet folyoirata, Jubileumi kalvin ev Huszadik evfolyam, traducere de Foldvari Tiberiu, 2009, januar.

N. Ivanov, Taina Botezului, traducere de D. Sălăgeanu, Mitopolia Banatului, 1-3/1964.

Csiha Kalman, A Magyar Reformatus Egyhas Istentiszteleti Rendtartasa Ossyeallitotta a Magzar Reformatus Egyhazak Tanacskozo Zsinatanak Liturgiai Bizottsaga, puspok elnoklete alatt, traducere de Foldvari Tiberiu, Budapest, 1997.

G. Litiu, Sfinții Părinți despre botezul copiilor, în „Mitropolia Banatului”, 1-3/1978.

Martin Luther, Catehismul mic, traducere de J. Moscovici, Editura Logos și Dansk Balkan Mission, Cluj, 1996.

Anca Manolache, Sfânta Taină a Botezului, în „Glasul Bisericii”, 5-6/1978.

Anca Manolache, Sfintele Taine în viața Bisericii, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2004.

G. Marcu , Botezat-a pruncii Biserica primară?, în „Mitropolia Olteniei”, 4-5/1956.

Sfântul Marcu Ascetul, Despre Botez, în „Filocalia”, vol. I, Sibiu, 1947.

Nikos A. Matsoukas, Teologie Dogmatică și Simbolică, volumul II, traducerea Nicușor Deciu, Editura Bizantină, București, 2000.

I. Mircea, Taina Botezului, în „Ortodoxia”, 3-4/1979

V. Moise, Botezul pruncilor, MMS, 7-8/1970.

A. Munteanu, Rânduiala și explicarea Botezului și a Mirungerii după scrierile literaturii patristice, în „Glasul Bisericii”, 11-12/1961.

Constantin Necula, Porțile Cerului, volumul I, Editura Agnos, Sibiu, 2007.

Nicolae, Mitropolitul Banatului, Pedobaptismul(Botezul copiilor) de-a lungul vremii, BOR, 1-2/1975.

Nicolae, Mitropolitul Banatului, Fundamentarea teologică a pedobaptismului, în „Mitropolia Banatului”, 10-12/1979.

Revista „Ortodoxia”, nr. 3-4/1979, în întregime.

Wolfhart Pannenberg, Teologia Sistematică, volumul III, traducere de George Remete, Editura Arhiepiscopiei Ortodoxe Alba-Iulia, 1999.

Părinții Apostolici, Scrieri, traducere de Teodor Bodogae, colecția P.S.B., nr. 1, București, 1979.

I. Petreuță, Botezul Sfântului Duh, „Mitropolia Banatului”, 1-3/1964.

A. Popa, Botezul și unitatea creștină în lumina sfintelor canoane, în „Ortodoxia”, 3/1974.

Dumitru Popescu, Doctrina depre Taina Botezului în primele secole, în „Ortodoxia”, nr. 3/1961.

G. Popescu, Temeiuri ortodoxe pentru Botezul pruncilor, în „Mitropolia Olteniei”, 7-8/1976.

Dumitru Radu, Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine, Editura Creștină, București, 1978.

Dumitru Radu, Sfintele Taine ale Bisericii după Tradiția apostolică, în „Biserica Ortodoxă Română”, nr. 11-12/1978.

George Remete, Sfintele Taine în contextul dialogului ortodox-lutheran, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2009.

George Remete, Dogmatica Ortodoxă, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2007.

Alexander Schmemann, Din apă și din Duh, traducere Alexandru Mihăilă, Editura Sofia, București, 1999.

Alexander Schmemann, Pentru viața lumii. Sacramentele și Ortodoxia, traducere Aurel Jivi, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2001.

Laurențiu Streza, Tainele de inițiere creștină în bisericile răsăritene, Editura Trinitas, Iași, 2002.

Liviu Streza, Botezul în diferite rituri liturgice creștine, teză de doctorat în teologie, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1985.

I. Todoran, Teologia Dogmatică și Simbolică, I-II, Editura Institutului Biblic, București, 1958.

Iosif Țon, Să ne cunoaștem crezul, Editura Casa Cărții, Oradea, 1998.