Tentativa In Dreptul Penal Roman

Cuprins

CAPITOLUL I: FORMELE TENTATIVEI. ASPECTE GENERALE ……………………. 1

SECȚIUNEA I: NOȚIUNI ………………………………………………………………. 1

SECȚIUNEAAII-A:Fazele desfășurării exterioare ale tentativei ……………………….……… 5

SECȚIUNEA A III-A: TENTIVA. Formă a infracțiunii …………………………………. 8

SECȚIUNEA A IV-A: REFERINȚE ISTORICE ………………………………………… 11

IV.1. Considerații introductive ……………………………………………………………… 11

IV.2. Tentativa în vechiul drept roman ……………………………………………………….. 11

IV.3. Tentativa în dreptul german …………………………………………………………….. 13

IV.4. Tentativa în dreptul canonic …………………………………………………………….. 13

IV.5. Tentativa în dreptul italic ……………………………………………………………… 14

IV.6. Tentativa în dreptul francez …………………………………………………………….. 15

IV.7. Tentativa în vechiul drept englez …………………………………….. 15

IV.8. Tentativa în vechiul drept românesc ………………………………… 16

IV.9. Instituția tentativei în legislația română ……………………………… 16

CAPITOLUL II: ACTELE PREGĂTITOARE ……………………………………… 18

SECȚIUNEA I: CONCEPTUL DE ACT PREGĂTITOR …………………………… 18

SECȚIUNEA A II-A: Diferențierea actelor de pregătire

față de cele de executare ……………………………………………………………………………….. 20

II.1. Criteriul subiectiv ……………………………………………………… 21

II.2. Criteriul obiectiv ……………………………………………………….. 21

II.3. Criteriul formal ………………………………………………………… 21

SECȚIUNEA A III-A: TRATAMENTUL ACTULUI PREMERGĂTOR …………. 23

III.1. Concepția obiectivă …………………………………………………… 23

III.2. Concepția incriminării limitate a actelor premergătoare …………… 24

III.3. Concepția incriminării nelimitate a actelor premergătoare ……….. 24

CAPITOLUL III: ACTELE DE EXECUTARE ……………………………………… 26

SECȚIUNEA I: NOȚIUNE …………………………………………………………… 26

SECȚIUNEA A II-A: CONDIȚII GENERALE ALE TENTATIVEI …………………. 28

II.1. Introducere ………………………………………………. 28

II.2. Intenția ……………………………………. 29

II.3. Punerea în executare a acțiunii ……………………………………… 30

II.4. Întreruperea executării sau neproducerea rezultatului … 31

SECȚIUNEA A III-A: CONDIȚII SPECIALE ALE DIFERITELOR

MODALITĂȚI ALE TENTATIVEI ……………………………………………………. 32

III.1. Tentativa întreruptă …………………………………………………… 33

III.2. Tentativa perfectă (terminată) ……………………………………….. 38

III.3. Tentativa improprie …………………………………………………… 41

a. Tentativa relativ improprie ………………………………………… 42

b. Tentativa absolut improprie ………………………………………. 45

c. Fapta putativă ……………………………………………………… 46

III.4. Tentativa idonee și neidonee ……………………………………………………….. 48

SECȚIUNEA A IV-A: SITUAȚII ÎN CARE TENTATIVA NU ESTE POSIBILĂ …. 51

IV.1. Considerații introductive ……………………………………………… 51

Secțiunea a V-a: Tratamentul tentativei ……………………………… 55

CAPITOLUL IV: DESISTAREA ȘI ÎMPIEDICAREA PRODUCERII

REZULTATULUI ……………………………………………………………………… 58

SECȚIUNEA I: CONCEPT …………………………………………………………… 58

SECȚIUNEA A II-A: Condițiile desistării

și ale împiedicării producerii rezultatului ……………………………………..……………… 60

II.1. Condițiile desistării ……………………………………………………. 60

II.2. Condițiile împiedicării producerii rezultatului ………………………. 61

SECȚIUNEA A III-A: TRATAMENTUL DESISTĂRII VOLUNTARE

ȘI ÎMPIEDICĂRII PRODUCERII REZULTATULUI ……………………………….. 63

CAPITOLUL V: TENTATIVA ÎN CAZURI SPECIALE …………………………… 65

SECȚIUNEA I: TENTATIVA ȘI PARTICIPAȚIA …………………………………… 65

SECȚIUNEA A II-A: TENTATIVA ÎN CAZUL DIFERITELOR

FORME DE INFRACȚIUNI ………………………………………………………….. 66

CAPITOLUL VI: CONSIDERAȚII FINALE ……………………………… 69

B I B L I O G R A F I E ………………………………………………………………. 72

CAPITOLUL I

FORMELE TENTATIVEI. ASPECTE GENERALE

SECȚIUNEA I

NOȚIUNI

Noțiuni Generale

Multe acțiuni infracționale nu ajung a fi infracțiuni consumate deoarece nu sunt duse până la capăt, acestea rămânând în forma tentativei. Spre exemplu: o persoana își propune să lovească o altă persoană, dar în acel moment intervine o a treia persoană care îi imobilizeaza mâna, sau, o persoană intră într-un imobil și dorește să sustragă obiecte de valoare, însă acestea au fost mutate. Toate acestea sunt fapte de încercare în scopul de a săvârși o infracțiune și anume tentativa de infracțiuni.

Conform Noului Cod Penal art. 32 :

(1)Tentativa constă în punerea în executare a intenției de a săvârși infracțiunea, executare care a fost însă întreruptă sau nu și-a produs efectul.

(2) Nu există tentativă atunci când imposibilitatea de consumare a infracțiunii este consecința modului cum a fost concepută executarea.

În conformitate cu art.32 alin.1 se arată că ”există tentativă și în cazul în care consumarea infracțiunii nu a fost posibilă datorită insuficienței sau defectuozității mijloacelor folosite ori datorită împrejurării că, în timpul cât s-au săvârșit acte de executare, obiectul lipsea de la locul unde făptuitorul credea că se află”.

Prin dispoziția înscrisă în art. 32 alin. 2 Noul Cod Penal, ”se consacră principiul

imposibilității constituirii tentativei în situația când, datorită modului cum a fost concepută

executarea, consumarea infracțiunii este destinată în mod absolut eșecului.”

Vechiul Codul Penal român – 1969 – definește tentativa prin dispoziția înscrisă în art. 20 alin. l astfel :

„Tentativa constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârși infracțiunea, executare care a fost întreruptă sau nu și-a produs rezultatul”

În cazul infracțiunilor care se consumă odată cu executarea primului act, cum ar fi infracțiunea de ultraj sau de insultă săvârșită prin rostirea unor cuvinte ofensatoare, este de neconceput existența tentativei. Însă în cazul infracțiunilor prin care se urmărește distrugerea unei case prin incendiere, în care se pregătesc materiale, mijloace necesare, transportarea acestora la locul faptei, folosirea lor etc.; numai în această ipoteză există posibilitatea realizării sau nerealizării unei fapte, fapte ce sunt văzute ca trepte distincte de producerea a rezultatului dorit.

Definiția tentativei din sistemul Roman de drept este asemănătoare cu cea a altor state.

De exemplu în Codul penal francez se prevede că tentativa constă într-un început de executare, care a fost intrerupt sau care și-a produs efectul din circumstanțe ce nu țin de persoana făptuitorului.

În Codul penal german art. 22 se prevede că: „Comite o tentativa acela care pune in executare o faptă penală care după reprezentarea sa asupra faptei este îndreptată nemijlocit spre realizarea incriminării.” Adica codul prevede că săvârșește o tentativă acela care pune în executare o faptă îndreptată, potrivit reglementărilor sale, nemijlocit spre realizarea unei infracțiuni.

Codul penal portughez definește tentativa în sensul că aceasta există în momentul în care persoana a comis acte de executare a unei infracțiuni pe care este decis să o săvârșească , iar aceste acte să fi dus la consumare. Actele respective trebuie sa fie acte de executare , actele care reprezintă un element constitutiv al infracțiunii, acte care deși s-ar afla în circumstanțe neprevazute să poată facă convingerea că sunt de același fel cu cele arătate mai sus.

Noul Cod Penal francez, în art. 121-5 prevede că există tentativă din momentul când intenția de a comite o infracțiune este manifestată prin începerea executării sau atunci când este întreruptă ori nu se produce efectul dorit din motive ce nu țin de voința autorului.

Potrivit Codului Penal american o persoană este considerată vinovată de tentativa la infracțiune dacă acționează cu forma de vinovăție cerută pentru comiterea infracțiunii. De exemplu atunci când pentru producerea unui rezultat, care este un element constitutiv al infracțiunii, autorul a făcut toate demersurile însă acesta nu se produce, atunci când cu intenție a săvârșit acte în circumstanțe care îl fac sa pară că a efectuat un pas substanțial în direcța proiectată și care pot conduce la săvârșirea infracțiunii.

În Codul Penal spaniol, art 3., este prevazută tentativa când făptuitorul săvârșește acte cu scopul săvârșirii unei infracțiuni, însă fără realizarea în tot ce era considerat necesar pentru consumarea infracțiunii din motive care nu se datorează desistării voluntare a agentului.

În Codul Penal al Federației Ruse se subliniază „tentativa este identificată ca fiind acțiunea sau inacțiunea îndreptată spre a săvârși o infracțiune dar care nu a fost dusă până la capăt, nedepinzând acest lucru de voința celui care a realizat această situație”.

Deoarece tentativa este o formă atipică a infracțiunii, este necesară descrierea într-o imagine generală a conceptului de infracțiune.

Infracțiunea fiind o faptă ce aparține numai omului, rezultă că din sfera actelor penale sunt excluse orice fenomene naturale sau reacțiile animalelor, exclus fiind cazul în care omul se servește de aceste energii sau animale pentru realizarea faptei.

În art.15 Noul Cod penal, se prevede că infracțiunea este o faptă penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată, și imputabilă persoanei care a săvârșit-o. „Infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale.”

Noțiunea nu trebuie confundată însă cu conținutul infracțiunii, faptele penale, fiind determinate în textele de lege ce descriu fiecare infracțiune în parte, totodată arătând și condițiile concrete în care o acțiune întrunește caracterul de infracțiune.

Noțiunea de infracțiune provine din substantivul latinesc „infractio” care semnifică spargere, frângere.

F. Liszt afirmă că infracțiunea este „acțiune ilicită amenințată cu o pedeapsă”. După Garraud infracțiunea este „o faptă căreia în complexul instituțiilor juridice alestatului, îi este atașată o pedeapsă ca o consecință și sancțiune”. Vouin și Leute susțin că infracțiunea este „un fapt material, prevăzut și pedepsit de legea penală care nu se justifică nici prin exercițiul unui drept, nici prin îndeplinirea unei datorii și care poate fi imputat autorului”. Iar I. Tanoviceanu precizează următoarelecând dă definiția infracțiunii. „Infracțiunea este acțiunea sau inacțiunea, care fiind socotită doloroasă sau culpoasă, legiutorul a sancționat-o penalicește.”

Orice infracțiune săvârșită cu intenție este întotdeauna precedată de o perioadă de formare, în care în mintea autorului, apare gândul sau hotărârea de a o comite. Aceasta este prima etapă în desfășurarea infracțiunii, desfășurându-se exclusiv în conștiința autorului. Această etapă se numește perioda internă sau intelectuală.

Odată luată hotărârea infracțională, această perioadă se încheie, iar latura subiectivă a infracțiunii este realizată.

A doua etapă este perioada externă, formată din faze distincte, în care se desfășoară activitatea infracțională, în care dacă toate elementele conținutului infracțiunii, inclusiv rezultatul, sunt realizate aceasta poate fi consumată.

În acest sens actele de pregătire sunt împărțite în faza actelor de pregătire, executării propriu-zise și faza urmărilor, fiecărei faze fiindu-i corespunzătoare o formă infracțională distinctă, acestea reprezentând modalități ale sau reacțiile animalelor, exclus fiind cazul în care omul se servește de aceste energii sau animale pentru realizarea faptei.

În art.15 Noul Cod penal, se prevede că infracțiunea este o faptă penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată, și imputabilă persoanei care a săvârșit-o. „Infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale.”

Noțiunea nu trebuie confundată însă cu conținutul infracțiunii, faptele penale, fiind determinate în textele de lege ce descriu fiecare infracțiune în parte, totodată arătând și condițiile concrete în care o acțiune întrunește caracterul de infracțiune.

Noțiunea de infracțiune provine din substantivul latinesc „infractio” care semnifică spargere, frângere.

F. Liszt afirmă că infracțiunea este „acțiune ilicită amenințată cu o pedeapsă”. După Garraud infracțiunea este „o faptă căreia în complexul instituțiilor juridice alestatului, îi este atașată o pedeapsă ca o consecință și sancțiune”. Vouin și Leute susțin că infracțiunea este „un fapt material, prevăzut și pedepsit de legea penală care nu se justifică nici prin exercițiul unui drept, nici prin îndeplinirea unei datorii și care poate fi imputat autorului”. Iar I. Tanoviceanu precizează următoarelecând dă definiția infracțiunii. „Infracțiunea este acțiunea sau inacțiunea, care fiind socotită doloroasă sau culpoasă, legiutorul a sancționat-o penalicește.”

Orice infracțiune săvârșită cu intenție este întotdeauna precedată de o perioadă de formare, în care în mintea autorului, apare gândul sau hotărârea de a o comite. Aceasta este prima etapă în desfășurarea infracțiunii, desfășurându-se exclusiv în conștiința autorului. Această etapă se numește perioda internă sau intelectuală.

Odată luată hotărârea infracțională, această perioadă se încheie, iar latura subiectivă a infracțiunii este realizată.

A doua etapă este perioada externă, formată din faze distincte, în care se desfășoară activitatea infracțională, în care dacă toate elementele conținutului infracțiunii, inclusiv rezultatul, sunt realizate aceasta poate fi consumată.

În acest sens actele de pregătire sunt împărțite în faza actelor de pregătire, executării propriu-zise și faza urmărilor, fiecărei faze fiindu-i corespunzătoare o formă infracțională distinctă, acestea reprezentând modalități ale aceleiași fapte penale.

În literatura de specialitate s-a pus problema, din cauza laturii obiective incomplete, dacă aceasta este într-adevăr o formă a infracțiunii, răspunsul fiind unul afirmativ conform căruia, tentativa constituie una din formele pe care le îmbracă activitatea infracțională, reprezentând, de altfel, un punct de vedere instituțional, având caracterul de faptă penală atunci când legea prevede expres aceasta. Astfel, nepedepsirea tentativei reprezintă încălcarea principiului legalității.

În doctrină s-a pus de asemenea și problema întreruperii de bună voie, prin voința autorului, încercarea de comitere a infracțiunii precum și împiedicarea realizării rezultatului, după finalizarea actelor de executare.

Datorită faptului că tentativa este o infracțiune, toate dispozițiile art.15, 16 ,17 Noul Cod Penal, își au aplicare în cazul tentativei. Aceste articole arată trăsăturile esențiale ale infracțiunii consumate cât și ale tentativei cum ar fi: vinovăția, nejustificarea, prevedera faptei de către legea penala și ca aceata să fie imputabila persoanei.

Secțiunea A II-A

Fazele desfășurării exterioare ale tentativei

Tentativa, fiind un act de executare ce nu s-a consumat, aceasta fiind întreruptă ori rezultatul neproducându-se, constituie numai o parte din drumul pe care îl are de parcurs manifestarea exterioară pentru a se comite fapta ilicita și consumarea acesteia. Dată fiind existența unui proces complex de desfășurare cu diferite monumente constitutive, în cadrul cărora este înscrisă și tentativa, acestea nu sunt formate numai din acte specifice acțiunii ilicite, ci pot fi indentificate în orice acțiune care se desfășoară în cadrul anumitor condiții, cu scopul de a fi îndreptate în realizarea unui rezultat.

De asemenea chiar și cele mai simple acțiuni umane, dacă au o durata mai îndelungată, presuspun pe lângă hotărârea inițială în care subiectul respectiv evaluaează toate posibilitațile realizării scopului propus precum și o succesiune de acte exterioare, acestea fiind fie de pregătire a executării (preparatorii, de pregătire), altele de executare propriu-zisă, procesul în sine încheindu-se cu producerea sau neproducerea rezultatului și cu epuizarea întregii activități.

În cadrul procesului de urmărire a producerii rezultatului dorit, se evidențiază în primul rând faza internă în cadrul căreia se elaborează și se realizează hotărârea de a comite infracțiunea. Astfel în această fază în mintea infractorului apare ideea de a comite infracțiunea, aceasta fiind determinată de evenimentele exterioare cât și de cele interioare.

În momentul apariției ideii de a comite infracțiunea în mintea viitorului făptuitor va apărea o deliberare, deoarece odată cu apariția gândului de a comite infracțiunea este posibil ca în mintea infractorului să apara și gânduri contrare, ca exemplu o analiză a avantajelor și dezavantajelor infracțiunii.

În cadrul acestei deliberări subiectul va lua o hotărâre, pe baza căreia va produce sau nu va produce fapta ilicită.

Aceste procese psihice de analiză în vederea comiterii infracțiunii se pot produce instantaneu, sau pot avea fiecare o anumita durată. Analiza acestor procese este foarte importanta deoarece prin cadrul analizei acestora se poate arăta motivația internă a acțiunii exterioare și cauzele de ordin psihic, toate procesele ce fac posibilă manifestarea exterioară.

Caracteristic acestor procese de rezoluție dilectuală, de cugetare psihică asupra infracțiunii, acesta nu se epuizează, ci are loc o dirijare a acestuia pe parcursul producerii infracțiunii. Aceste elemente nu sunt luate la analiză în cadrul procesului de stabilire a caracteristicii vinovăției făptuitorului.

„Se cuvine subliniată ideea că faza internă, psihică, precede faza externă chiar și în situațiile în care timpul de la luarea hotărârii până la executarea infracțiunii este foarte scurt.”

Faza internă conține exclusiv numai evenimentele, procesele care au loc în interiorul subiectului, și sunt adesea greu de sesizat, în unele cazuri chiar și de subiectul în cauză, acesta trebuind sa aibe o capacitate de introspecție deosebită.

Deși rare, aceste procese nu fac obiectul analizei doctrinei penale deoarece acestea nu influențează existența sau tragerea la răspunderea penală a subiectului, rolul lor fiind acela de a explica fenomenele interne care conduc de obicei la producerea rezultatului ilicit și aplicarea legii penale cu consecințele acesteia.

Asa cum s-a subliniat în doctrina penală, perioada internă poate avea uneori și o latură externă, atunci când hotărârea de a săvârși infracțiunea a fost luată în comun de către mai multe persoane. Tot în perioada internă, dar ca fază adiacentă externă, doctrina penală mai distinge și așa numita fază oratorie, în care cel ce a luat hotărârea de a săvârși o infracțiune, se apreciază că nu poate atrage răspunderea penala a celui ce a luat hotărârea infracțională.

Însă dacă hotărârea comunicată în legătură cu săvârșirea infracțiunii este făcută cu scopul de a atrage și alte persoane în vederea comiterii infracțiunii ori de a ajunge la cunoștința viitoarei victime, această activitate este periculuoasă și poate căpăta o formă a pluralității de infractori.

Pe lângă faza internă, cea de a doua faza care constituie tentativa este acțiunea desfășurării externe.

Această desfășurare externă are trei faze constituitoare: faza actelor de pregătire (pregătitoare), faza actelor de executare și faza urmărilor. „Astfel de faze sunt posibile la orice infracțiune, intenționată însa nu sunt obligatorii toate. Poate, de exemplu, lipsi faza de pregătire a infracțiunii, la infracțiunile ce se comit cu intenție repentină.”

Aceste acte constituie faza începătoare în parcurgerea infracțiunii și constau în efectuarea de acte care pregătesc producerea laturii materiale a infracțiunii în ideea căreia s-a luat hotărârea de a fi săvârșită.

Realizarea acestor acte au natura de a realiza material rezoluțiunea infracțională, de a înfaptui acțiunea tipică ce constituie latura obiectiva a infracțiunii.

Faza de executare are ca ultim eveniment, momentul final al desfășurării externe și totodata punctul terminus în domeniul infracțional, prin realizarea în intregime a acțiunii sau inacțiunii de a constitui elementul material al infracțiunii, cu alte cuvinte realizarea laturii obiective a infracțiunii.

Există, pe lângă faza internă și cea externă a ifracțiunii, o a treia fază, fără de care tentativa ar fi de neconceput, faza urmărilor.

Activitatea fizică (acțiunea sau inacțiunea), realizată în întregime, poate fi urmată de producerea unei modificări fizice în lumea externă, care vor corespunde consecințelor vătămătoare sau prejudicioase, răului pe care legea îl incriminează. Această urmare întregește conținutul infracțiunii.

Urmarea se poate produce în momentul desfășurării integrale ale activității tipice, momentul consumării, aceste situații regăsindu-se în general la infracțiunile instantanee, când producerea urmării va coincide cu epuizarea actelor de executare (amenințarea).

În cazul în care urmările se prelungesc, mai mult sau mai puțin, aceasta se datorează consecinței prelungirii în timp a activității fizice sau din cauza amplificării succesive a urmărilor.

Momentul epuizării procesului cauzal se consideră atins când urmările subsecvente au încetat și nu mai este posibilă producerea altor urmări.

Momentul epuizării nu este același cu cel al consumării infracțiunii, acțiunea ilicită facând posibilă producerea mai departe a urmări subsecvente consumării. Astfel, aceasta incetează să mai producă efecte prin intervenția autorităților de stat, prin hotărârea făptuitorului, natura faptei sau orice alte energii exterioare ce nu țin de voința acestuia; în momentul în care încetează să mai producă urmări, fapta este considerată epuizată.

Conform celor spuse este normal să considerăm că activitatea infracțională urmează tentdința naturală care cuprinde activitățile omenești, de a se dezvolta progresiv în stagii și faze succesive.

SECȚIUNEA A III – A

TENTATIVA. Formă a infracțiunii

În cadrul tentativei sunt cuprinse ansamblul actelor de executare efectuate în momentul în care actele pregatitoare sunt terminate, iar o a doua parte a tentativei este reprezentată de producerea rezultatului.

Tentativa este caracterizată prin executarea neterminată (incompletă) sau prin absența rezultatului, deci printr-o latură obiectivă incompletă, aceasta fiind o formă atipică (incompletă) a infracțiunii propusă de subiect spre a fi săvârșită.

Aceasta deși nu este completă din punct de vedere obiectiv, este totuși incriminată de lege și pedepsită de asemenea.

În teoria codului penal, cu privire la tentativă, s-a pus în discuție problema faptului că latura obiectivă este incompletă, rezultatul fiind acela că aceasta va constitui o formă a infracțiunii.

În lege a fost arătată de asemenea, importanța incriminării și pedepsirii activității fizice nedesăvârșite care pune în pericol, desigur într-un grad mai redus decât fapta consumată, aceeași valoare socială, negăsindu-se nici un motiv pentru care subiectul să nu răspundă pentru faptele sale.

Constituind o formă atipică a infracțiunii, tentativa constituie una din formele pe care le imbracă activitatea infracțională, în diferite faze ale desfășurării sale. Codul penal prevede și sancționează această formă de infracțiune prin dispozițiile generale de incriminare a tentativei, cuprinse în articolele 31-33 din Noul Cod penal.

Din punct de vedere al faptului că tentativa este o formă atipică a infracțiunii, nu prezintă importanță din punct de vedera al clasificării ei ca și infracțiune, deoarece existența unei infracțiuni nu este condiționată de forma atipică a acesteia, formele atipice fiind și ele de asemenea infracțiuni, incriminate, și după cum se constată orice faptă incriminată este considerată infracțiune.

Tentativa în raport cu fapta penală a cărei săvârșire s-a urmărit prin punerea în acțiune a actelor de executare, nu este o infracțiune imperfectă, ci este o forma imperfectă a acestei fapte. Datorită faptului că activității fizice îi revin mai multe forme ale laturii obiective și fiecare dintre aceste forme poate constitui latura obiectivă a unei forme de infracțiune. Astfel, prin dispoziția articolului 174 Noul Cod Penal „Prin săvârșirea unei infracțiuni sau comiterea unei infracțiuni se înțelege săvârșirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepsește ca infracțiune consumată sau ca tentativă, precum și participarea la comiterea acestora în calitate de coautor, instigator sau complice.” Astfel rezultă faptul că prin săvârșirea unei infracțiuni se înțelege săvârșirea oricărei fapte pedepsite de lege ca infracțiune consumată sau ca tentativă.

Deși pentru faptele neconsumate este folosită expresia „formă a infracțiunii” trebuie avută în vedere existența unei forme de incriminare, adică un model legal care se poate raporta la fapta respectivă.

În momentul în care legiuitorul consideră că este cazul sancționării actelor prealabile momentului consumării infracțiunii, acesta are în vedere în primul rând cadrul legal care corespunde normei de incriminare din cadrul Codului Penal Special în legatură cu faptele necunoscute. Legiuitorul are în vedere faptele concrete asupra infracțiunii care se vor afla sub formele impuse de cadrul legal.

SECȚIUNEA A IV-A

REFERINȚE ISTORICE

IV.1. Considerații introductive.

Dreptul penal, ca ansamblu al normelor juridice care reglementează relațiile de apărare socială și combatere a criminalității, are ca principal scop, formarea și dezvoltarea societății umane. Totuși, trebuie menționat faptul că, în perioada vechilor legiuiri nu s-au cunoscut încă de la început progrese în ceea ce privește reglementările juridice.

Încercări de elaborare teoretică a instituțiilor de drept penal, au existat înca din Antichitate. În trecutul îndepărtat, a existat preocuparea de a fundamenta activitatea represivă. Astfel, prima formă de reprimare a fost răzbunarea din partea aceluia care a suferit o vătămare față de cel care i-a pricinuit respectiva vătămare.

Ulterior, pentru a reduce la minimul recurgerea la răzbunare, s-au introdus anumite legi și anume îndatorirea membrilor colectivității de a încerca, inițial, o împăcare și numai în cazul în care părțile aflate în conflict nu se împăcau, le era îngăduit să recurgă la legea talionului.

Cu timpul, puterea publică s-a impus printr-o serie de alte reguli: de la anumite despăgubiri pentru suferința cauzată, până la o gamă variată de sancțiuni penale.

În dreptul vechi nu a existat o teorie generală și științifică a tentativei, dar se găsesc anumite urme primitive și izolate ale noțiunii de „tentativă”.

IV.2. Tentativa în vechiul drept roman.

Problematica tentativei în dreptul roman, a cunoscut numeroase cercetări făcute de către diverși autori, ajungându-se astfel, la concluzii diverse. Diversitatea acestor păreri i-a determinat pe unii autori să cerceteze izvoarele dreptului roman sub imperiul unei preocupări exprese de a dobândi dovezi pertinente a teoriei pe care o susțin și în nici un caz dorința de a pătrunde spiritul legislativ al timpurilor trecute, de a găsi izvoare noi, deseori hotărâtoare în formarea unei conduite asupra adevărului cercetat.

Unii autori au arătat că dreptul penal roman a pedepsit intenția criminală materializată ca faptă consumată. Potrivit unor opinii, tentativa nu era cunoscută la romani, normele reglementând întotdeauna faptele consumate.

Din punctul de vedere al altor autori, tentativa se pedepsește numai în cazuri speciale, și atunci ca infracțiune ”sui generis”. Toți autorii încearcă să-și întemeieze afirmațiile pe izvoare din dreptul roman.

Relativitatea exactității acestor afirmații se subliniază prin frânturile izolate a multor dispoziții penale și scrieri ale scriitorilor romani, (oratori, filosofi, etc.) rămase, însă din care nu se poate constitui un sistem jurisdicțional complet.

Legile represive romane din perioada de întemeiere a Romei și până la Lex Calpurnia de pecuniis repetundis, poartă caracterul comun al normelor de pedeapsă rezultate din studiul dezvoltării primitive al vieții de stat. La început, pedeapsa, atât in Roma Antică, cât și în altă parte nu o constituia emanația înaltei concepții juridice, ci un mijloc de tocmeală reciprocă între agresor și lezat.

În acele timpuri, dreptul penal, se prezenta sub forma unei juste îndreptățiri a victimei de a se reabilita față de vinovat printr-o contraevaluare materială a leziunii suferite(Compositiunea).

În dreptul roman mărturia mincinoasă era pedepsită cu moartea (spunea Gallius); scriitorul nu amintește însă, nici aici, de tentativă, vizând exclusiv infracțiunea consumată. Asemănător se prezintă și diversele fragmente de legi elaborate pentru protejarea bunurilor cum ar fi spre exemplu: furtul, tăierea pomilor altuia etc.

Infracțiunile tratate erau incluse în “delicta privata”, aceasta constituind o ramură a dreptului privat, unde nu se face referire la tentativă.

În ceea ce privește textele legilor elaborate pentru reprimarea și pedepsirea infracțiunilor cu caracter public, nici ele nu se extind asupra atentatelor nesăbuite (spunea Baumgorton).

Ca fapt cert, noțiunea de tentativă, a fost necunoscută, deși unii autori încercau să susțină că și în această perioadă romanii ar fi distins, la crimina publica, tentativa de fapta consumată.

Cu privire la perioada instituțiunii (“Qustio perpetuae”), o greșită interpretare a legilor nu poate conduce la prezumția că romanii în această perioadă au pedepsit orice manifestări a intenției criminale, fără a lua în considerare rezultatul acesteia.

În perioada cultivării științei dreptului penal se extind legile vechi aduse sub influența împrejurărilor imperative, cu un scop mai mult intimidator, imediat ce abstracția descifrează punctul de vedere ascuns în cazuistică, dobândind astfel prin pronunțările magistraților și răspunsurile pledanților.

În ceea ce privește normele care au rămas enigme, ele nu au fost generalizate, ci grupate și clasate după sistemul primitiv anterior, mai exact, după forma incriminării.

Din cele ce se cunoașteau până în acel moment reieșea faptul că neapreciarea elementului subiectiv în raport cu rezultatul prejudiciului și înfățișat ca reacționar contra obiectivismului excesiv profesat în perioada anterioară, a îngrădit posibilitatea ridicării tentativei la o concepție independentă ca formă distinctă de criminalitate.

IV.3. Tentativa în dreptul german.

În Dreptul germanic, se regăsesc cazuri speciale de agresiuni contra vieții și corpului.

Cu toate că nu produceau un rezultat material, ele se pedepseau, (ex. taxele de răscumpărare), dar, nu ca tentativă de omor sau ca leziuni corporale, ci ca infracțiuni de sine stătătoare sau ca fapte periculoase.

În general, dreptul germanic fiind obiectivist, se pedepsea fapta care a produs un prejudiciu real, și anume: infracțiunea consumată.

În cea de-a doua jumătate a sec. al XV-lea dreptul german național a fost abandonat, urmând a fi adoptat dreptul roman, așa cum a fost elaborat el de către post-glosatori. În consecință, în Germania s-a creat în sec. XVI – XVII un nou sistem de drept cunoscut sub denumirea de “Usus modernus pandectorum”.

IV .4. Tentativa în dreptul canonic.

Dreptul canonic nu a cunoscut noțiunea generală a tentativei. Cu un caracter foarte subiectivist, acest sistem de drept pedepsea chiar și gândul criminal și prin urmare, nu s-a făcut distincție între tentativă și consumare.

IV.5. Tentativa în dreptul italic.

În Italia, la sfârșitul secolului al XI-lea, a luat ființă la Bologna, celebra școală a glosatorilor, al cărei fondator a fost Irnarius.

Sensul textelor juridice romane, a fost însă, prea puțin explicat de către profesorii care au activat în această școală, de aceea, acesta a fost greu de înțeles de către cei ce nu aveau o profundă pregătire de specialitate.

Ulterior, în secolul al XIV-lea a luat ființă tot în Italia, școala post-glosatorilor. Spre deosebire de glosatori, obiectul de cercetare al post-glosatorilor era constituit de glosele din care extrăgeau anumite norme de drept, norme ce urmau să fie aplicate în vederea soluționării anumitor cauze.

Încă din evul mediu, școala criminaliștilor italieni, a fixat inițial în mod științific și sistematic, noțiunea tentativei. Acest adevăr, nu era contestat nici de către cei care afirmau că noțiunea tentativei a existat și anterior. Aceștia au recunoscut că în acel timp, în afara școlii criminaliștilor italieni, care a tratat în mod științific și sistematic teoria tentativei, nu a existat o doctrină propriu-zisa a tentativei,

Practicienii, continuând munca glosatorilor și a post-glosatorii, au ajuns la determinarea noțiunii tentativei prin formula “cogitare agere sed non perficere”.

Interpretând dreptul roman, practicienii italieni din epoca statutară, au conceput distincția dintre diferitele momente ale unei activități ilicite penale și au constituit teoria tentativei dând acesteia denumirea de “conatus”. În acest sens, Andre Alciat, fondatorul școlii istorice a dreptului, evidențiază că principiul general “Aliud est crimen, aliud conatus, hic in itinere illud in meta”, separă tentativa de fapta consumată.

Pe baza acestei deosebiri se creează apoi distincția gradelor, cum ar fi: conatus remotus (acte preparatorii), conatus propinqus (început de executare), conatus proximus (tentativă avansată) și conatus pretengresso (infracțiunea întreruptă). De asemenea, practicienii italieni s-au ocupat și de desistarea voluntară.

Diferența dintre practicienii italieni și jurații francezi în ceea ce privește pedepsirea, constă în faptul că aceștia erau pentru o diversificare a pedepsei, în timp ce juriștii francezi și unii dintre cei germani erau pentru paritatea pedepsei.

Sub influențele scrierilor practicienilor italieni, noțiunea tentativei a trecut în legislație. Prima scriere care cuprinde definiția legală a tentativei este Ordonanța Carolina, care în articolul 178 tratează în mod precis și general tentativa. După modelul ei toate legislațiile de la sfârșitul evului mediu, precum și cele ulterioare, conțineau dispoziții cu privire la tentativă.

IV.6. Tentativa în dreptul francez.

Ordonanța Criminală Franceză a apărut în anul 1670 și a fost cea care reglementa tentativa în acest domeniu, fără a conține însă o definiție a tentativei. De asemenea, nici Codul penal francez din 1791 nu cunoștea noțiunea generală a tentativei, ci prevedea doar două cazuri de tentativă, asimilând pedeapsa acesteia cu aceea a infracțiunii consumate.

Codul penal francez din 1810 reglementează tentativa prin definiția de “commencement d’execution” (început de executare). Această definiție ingenioasă a fost adoptată de către toate legislațiile lumii civilizate, fiind considerată și astăzi ca cea mai perfectă și este consemnată de cele mai noi proiecte de coduri penale (german, austriac, elvețian).

Pe cât de populară a fost definiția tentativei din Codul penal francez, pe atât de nepopulară a fost dispoziția acestuia referitoare la asimilarea tentativei cu infracțiunea consumată, iar din punct de vedere al pedepsei, în această chestiune legislația penală franceză a rămas izolată.

IV.7. Tentativa în vechiul drept englez.

Chiar dacă se făcea deosebire între executarea și consumarea infracțiunii, în ambele situații faptele erau la fel pedepsite în vechiul drept englez; în mai multe spețe citate de doctrina engleză, instanțele i-au condamnat pe făptuitori la moarte prin spânzurătoare motivând că rezultatul s-ar fi putut produce și că voluntas reputabitur pro facto (voința de a consuma infracțiunea trebuie considerată la fel ca și când consumarea s-a produs).

Existau situații în care legile engleze pedepseau ca infracțiuni de sine stătătoare actele de pregătire sau de executare; astfel, cel care punea la cale moartea regelui era pedepsit. În practica judiciară se întrebuința termenul de attempt pentru a denumi tentativa, denumire care se menține și astăzi.

IV.8. Tentativa în vechiul drept românesc.

În vechiul drept românesc a funcționat întotdeauna regula pedepsirii mai blânde a tentativei. Pravila lui Vasile Lupu prevedea că cel vinovat de încercare „se va certa mai puțin”.

Aceeași soluție se găsește și în Condica Criminală a lui Barbu Știrbei.

IV.9. Instituția tentativei în legislația română.

Primele publicații în dreptul penal român care conțin un fel de codificare de norme pentru reglementarea vieții sociale, sunt cele două mari pravile “Cartea pentru învățături” din 1646 a lui Vasile Lupu și “Îndreptarea Legii” din 1652, ce aparține lui Matei Basarab.

Începând cu aceste publicații se poate vorbi de un drept scris în Moldova și Muntenia. Ulterior, o altă publicație mai importantă apărută în Moldova o constituie “Condica domnitorului Al. Sturza” din 1826 care este, în mare parte, inspirată din dreptul austriac. În Muntenia, “Pravila lui Matei Basarab” rămâne în vigoare până în 1780, când intervine “Pravila lui Al. Ipsilante”, iar ulterior în 1817 se va aplica “Condica lui Caragea”, act care cuprindea și unele dispoziții penale, dar care nu erau complete.

După apariția în 1832 a “Regulamentului Organic”, în anul 1850 sunt promulgate “Codul penal și Procedură penală Barbu Știrbei”, acte care reproduceau norme de drept împrumutate din Codul penal francez.

Aceste legiuiri (Condica Criminalistă, Codul Știrbei) reglementau tentativa și prevedeau o pedeapsă în cazul ei, uneori în materie de delict dar totdeauna în cazul crimei, tentativa în cadrul contravențiilor nefiind sancționată.

Codul penal și Codul de procedură penală au fost adoptate în anul 1864, dupa Unirea Principatelor Române din 1859; modelul de elaborare a fost cel francez, cu anumite împrumuturi și din Codul penal german.

În ceea ce privește tentativa, acest cod instituie un sistem sancționator diferit de cel pentru fapta consumată, numai în ceea ce privește crimele, prevăzând o pedeapsă mai mică pentru tentativă. Acesta stabilea o deosebire între sancțiunea tentativei terminate și cea a tentativei neterminate. Referitor la desistare, aceasta constituia o cauză de nepedepsire prevăzută în mod implicit în definiția tentativei. La polul opus împiedicarea producerii rezultatului era prevăzută ca o circumstanță atenuantă judecătorească.

În anul 1918, după înfăptuirea României Mari, au început lucrările pentru întocmirea noii legiuiri penale, care urmărea unificarea legislativă în domeniul penal. Legislația penală a avut ca finalizare adoptarea “Codului penal Carol al II-lea” și “Codului de procedură penală Carol al II-lea” în 1936, care au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1937, inspirate în mare parte din codurile franceze. Codurile au suferit mai multe modificări, unele dintre texte fiind modificate pentru a corespunde scopului urmărit în plan legislativ de către regimul totalitar comunist.

Referitor la problema tentativei din Codul penal de la 1936, acesta reglementa materia tentativei într-un capitol separat intitulat “Tentativa”, capitol care făcea parte din titlul “Infracțiunea”(art. 96-100). În aceste dispoziții se definea tentativa sub toate cele 3 modalități de săvârșire a ei (tentativa terminată, neterminată și relativ improprie) și se prevedea că nu există tentativă în cazul în care imposibilitatea de a comite infracțiunea este datorată modului cum a fost concepută executarea (tentativa absolut improprie).

În ceea ce privește sistemul sancționator, codul a adoptat sistemul diversificării pedepsei tentativei față de pedeapsa faptei consumate, și astfel, s-au stabilit o serie de deosebiri de tratament și în raport de categoria căreia îi aparține fapta tentată (crimă sau delict), ca și de modalitatea de săvârșire.

Desistarea și împiedicarea producerii consecințelor faptei erau considerate cauze de nepedepsire.

Noile Coduri – penal și de procedură penală au fost adoptate în anul 1968 și sunt în vigoare și în zilele noastre. O serie de articole cuprinse în aceste coduri, precum și în unele legi speciale, au fost modificate sau completate ori abrogate, după revoluția din decembrie 1989, situație determinată de interesele societății românești, aflata în tranziție spre o economie de piață.

Reglementarea tentativei apare în prezent în Titlul al II-lea din Codul penal intitulat „Infracțiunea”, Capitolul al II-lea intitulat „Tentativa”, art. 20, 21, 22.

CAPITOLUL II

ACTELE PREGĂTITOARE

SECȚIUNEA I

CONCEPTUL DE ACT PREGĂTITOR

Deși nu este considerată ca parte din procesul penal, activitatea de urmărire penală, și anume, efectuarea actelor premergătoare, aceasta fiind tratată ca un mijloc de verificare a unor date sau informații pentru demararea urmăririi penale, are însă, o importanță deosebită, deoarece, prin volumul de activități desfășurate și atenția care îi este acordată în practică, este ca o veritabilă parte a procesului penal de care este condiționată începerea urmăririi penale.

Instituția actelor premergătoare este cunoscută în Codul de procedură penală și sub denumirea de „acte prealabile”. Această institutie a fost denumită de Codul de procedura penala, denumire ce s-a păstrat și în actualele reglementări.

Sub precizările acestei reglementări, actele premergătoare se efectuează în vederea sesizării din oficiu și în scopul începerii urmăririi penale de către organele de cercetare penală (organele de cercetare judiciară, organe de cercetare speciale) și a lucrătorilor operativi din cadrul Ministerului de Interne, anume desemnați în acest scop.

Conform reglementării actuale din Codul de procedură penală asupra începerii urmăririi penale, articolul 305, urmărirea penală poate începe atunci „când actul de sesizare îndeplinește condițiile prevăzute de lege și se constată că nu există vreunul dintre cazurile care împiedică exercitarea acțiunii penale prevăzute la art. 16 alin. (1), organul de urmărire penală dispune începerea urmăririi penale cu privire la faptă.” De asemenea se poate demara urmărirea și prin ordonanță sau atunci „când din datele și probele existente în cauză rezultă indicii rezonabile că o anumită persoană a săvârșit fapta pentru care s-a început urmărirea penală, procurorul dispune ca urmărirea penală să se efectueze în continuare față de aceasta, care dobândește calitatea de suspect.”

În cadrul activității de pregătire a mijloacelor, subiectul își procură mijloacele necesare pentru comiterea infracțiunii (producerea, adaptarea mijloacelor, procurarea), obținerea de informații necesare în legatură cu obiectul material, al persoanei, programul acesteia, asupra căruia urmează să acționeze. În raport cu elementele evidențiate, se începe elaborarea planului de acțiune; subiectul începe stabilirea ordinii în care va îndepărta obstacole materiale, care vor fi mijloacele de transport , modul în care se va îndepărta de la locul faptei și posibiliatea de acțiune.

Raportând modul de concepere a desfășurării infracțiunii vor exista o multitudine de acte de pregătire, unele vor fi comise la un loc mult mai îndepărtat de locul executării propriu-zise a infracțiunii, iar altele mai apropiate.

O clasificare mai simplă ce poate fi făcută pentru acestea este faptul că sunt acte ce pregătesc condițiile materiale ale executării infracțiunii și acte ce pregătesc condițiile morale ale executării.

Elementul caracteristic al actelor de pregătire îl reprezintă caracterul facultativ, deoarece acestea nu depind de modul în care este formulată norma de incriminare, ci de modul în care făptuitorul va decide să comită infracțiunea.

Acestea sunt determinate în mod direct de modul în care făptuitorul realizează hotărârea dilectuală și nu se vor regăsi în actele ce incriminează fapta respectivă sub nicio formă.

O caracteristică a actelor premergătoare este aceea că, ele nu pot fi concepute numai în cazul în care realizarea hotărârii dilectuale are loc într-un anumit timp. Actele de pregătire sunt susceptibile de a fi desfășurate pe o perioadă mai îndelungată, deoarece numai în cazul acesta între executarea propriu-zisă și rezoluția dilectuală s-ar putea să apară o perioada de timp suplimentară în care este necesara realizarea actelor de pregătire.

În literatura de specialitate actele de pregătire au fost definite ca fiind acele acte care sunt formate din acțiunea de procurare sau adaptare a mijloacelor ori instrumentelor de săvârșire a infracțiunii, sau în crearea, favorizarea apariției de condiții în vederea săvârșirii infracțiunilor.

Condițiile ce trebuiesc îndeplinite pentru ca o activitate să fie considerată act premergător:

Să fie comisă cu scopul de a ajuta la săvârșirea infracțiunii;

Aceasta trebuie să aibă o formă concretă, materializarea trebuind să se facă într-o manieră capitală de a crea condiții favorabile pentru a se putea executa acțiunea ilicită sau pentru împiedicarea descoperirii faptei;

Aceasta nu trebuie să facă parte din latura obiectivă prevăzută de norma de incriminare, deoarece în cazul în care se regăsește în latura obiectivă va fi considerată tentativă și nu act pregătitor;

Forma de vinovăție trebuie să fie intenția directă, în sensul urmării producerii rezultatului, în modul de pregătire al activității ulterioare care va trebui să se desfășoare într-un mod cert;

Actele pregătitoare nu pot fi compatibile cu intenția indirectă sau cu culpa.

În cazul realizării actelor premergătoare de către o altă persoană, decât cea a persoanei ce va executa nemijlocit infracțiunea, acestea sunt considerate acte de complicitate, dacă fapta va fi comisă de către autor sub forma infracțiunii consumate sau sub forma tentativei pedepsibile.

Actele premergătoare sunt considerate foarte importante, deoarece prin activitatea de amploare mai mare decât cea a unei activități ce ține de cercetare propriu-zisă, acestea demonstrează în unele cazuri că nu mai este nevoie de efectuarea unei urmăriri penale.

Secțiunea A II A.

Diferențierea actelor de pregătire față de cele de executare

Actele preparatorii sau pregătitoare sunt acele acte prin care se pregătește comiterea acțiunii ce constituie elementul material al infracțiunii. Acestea, fiind efectuate cu scopul realizării hotărârii de a săvârși infracțiunea, pe care o pregătesc, presupun existența unei rezoluții infracționale. Rezultă că acestea, sunt posibile, numai la infracțiunile intenționate.

Prin prisma cunoașterii condițiilor de existență a actelor premergătoare și a infracțiunilor posibile, identificarea și delimitarea acestora este posibilă. În legatură cu criteriile de delimitare, în doctrină, au fost identificate trei puncte de vedere, și anume:

Subiectiv

Obiectiv

Formal

II.1. Criteriul subiectiv

Din punctul de vedere al criteriului subiectiv, actele de executare chiar dacă sunt singure sau sunt unite cu alte împrejurări, vor pune în evidență latura subiectivă a infracțiunii, adică intenția făptuitorului. Rezultă așadar că acestea sunt acte univoce care fac parte din latura obiectivă a conținutului infracțiunii ce urmează a fi comisă.

Actul de pregătire este un act echivoc din cauza interpretabilității sale. De exemplu, deschiderea unei case cu bani este un act de executare, arătând intenția persoanei de a fura, în timp ce cumpărarea unei chei nu evidențiază intenția de a fura.

II.2. Criteriul obiectiv.

Din prisma punctului de vedere obiectiv, actele se consideră ca fiind de executare sau preparatorii, în funcție de poziția acestora în cadrul procesului de realizare a infracțiunii.

Astfel, actul de executare poate fi singur, fără a fi nevoie de un alt act distinct, care să producă urmarea (ex: îndreptarea unei arme de foc spre o victima, acțiunea este considerată act de executare deoarece pune în pericol imediat și nemijlocit valoarea ocrotită de legea penală, spre deosebire de actul de pregătire care nu poate pune, în mod cert, în pericol această valoare.) De exemplu, împrumutarea unei arme de foc cu care infracțiunea a fost comisă.

II.3. Criteriul formal.

Din punctul de vedere al criteriului formal, este considerat act de executare acțiunea incriminată prin norma penală, „verbum regens”. Actul de executare intră în definiția dată legal, reprezentând un element constitutiv sau o circumstanță agravantă legală.

Un exemplu ar fi confecționarea unei chei false. Acesta, este considerat act de preparare, deoarece nu este prevăzut în conținutul infracțiunii de furt, în timp ce acțiunea de sustragere constituie act de executare, fiind prevăzută în norma penală de incriminare. Astfel, fapta de încercare de luare a unui copil minor de la școală, pentru a-l duce acasă la acesta, unde subiectul va incerca să fure din casa respectivului minor, acțiune întreruptă de învățătoarea acestuia, nu va fi considerată tentativă de furt ci act pregătitor. Speța expusa, arată că inculpatul luase la cunoștință din mica publicitate, faptul că o persoană avea de vânzare un casetofon, s-a informat în legătură cu familia respectivului, a mers la școala unde învăța copilul persoanei în cauză și dându-se drept ruda, a cerut învățătoarei acestuia să-i dea voie copilului să meargă acasă. Îvățătoarea, dându-și seama de faptul că acesta nu îl cunoaște pe inculpat, îi interzice acestuia să îl ducă pe copil acasă.

Toate acțiunile inculpatului: informarea de la mica publicitate precum și în legătură cu competența familiei, demersul făcut la școală pentru a-l lua pe copil, constituie acte de pregătire, iar nu latura obiectivă a infracțiunii de furt.

În concluzie se retine că în delimitarea dintre actul de preparare și cel de executare, se va ține cont de prevederea articolului 32 Noul Cod Penal și de criteriul formal, pentru a se constata, dacă actul respectiv face parte din acțiunea tipică prevazută în vreo ipoteză a unei norme de incriminare sau nu. Astfel, acest criteriu formal va putea fi completat de asemenea și cu criteriul obiectiv și cel subiectiv.

Astfel va fi considerat act de executare acel act care constituie prin însăși acțiunea cuprinsă în latura obiectivă a infracțiunii. Ca și exemplu se poate arăta că ridicarea mașinii pe cric, în scopul însușirii pe nedrept de roți sau piese de la aceasta, de către infractor, va fi considerată tentativă numai în cazul în care acesta este prins în flagrant, altfel se va considera act de pregătire.

În teoria și practica de specialitate se consideră că și imobilizarea victimei de către o persoană pentru ca alta să o poată ucide constituie act de executare.

În realitate, însă, imobilizarea nu este act de executare, de ucidere, fiindcă actul trebuie să facă parte din latura obiectivă a conținutului legal și nu doar a celui concret. În consecință este necesar, ca imobilizarea să fie întâlnită în cadrul tuturor infracțiunilor concret comise.

Secțiunea A III A

Tratamentul actului premergător

În ceea ce privește actele de pregătire, ca formă a infracțiunii, acte incriminate și sancționate, în literatură de specialitate s-au format trei opinii și anume: concepția obiectivă, concepția incriminării limitate a actelor de pregătire și concepția incriminării nelimitate a actelor de pregătire.

III.1. Concepția obiectivă

Potrivit acestei concepții, nu este obligatoriu ca legea penală să incrimineze actele de pregătire întrucât acestea nu se încadrează în acțiunea ilicită și nici nu relevă scopul în vederea căruia au fost realizate. Argumentul care stă la baza acestei soluții, este acela conform căruia, actele de pregătire obiective nu produc nici o tulburare socială, acestea neîncălcând ordinea juridică, având caracter echivoc, neexistând certitudinea că făptuitorul va continua desfășurarea activității infracționale, fiind în interesul societății de a lăsa făptuitorului calea deschisă revenirii și abandonării hotărârilor infracționale luate. De asemenea, în practică, s-a decis că actele de pregătire ar fi îndepărtate momentului consumării infracțiunii.

În mod cu totul excepțional, s-a admis incriminarea actelor de pregătire fie ca infracțiuni autonome, cum ar fi de exemplu deținerea de arme și muniții, de substanțe explozibile, deținerea de instrumente în vedere falsificării de valori, fie prin extinderea noțiunii de act de executare și asupra unor acte care prin natura lor sunt acte de pregătire, de exemplu, procurarea, producerea mijloacelor sau instrumentelor precum și luarea de măsuri în vedere comiterii unor infracțiuni, atunci când sunt comise infracțiuni de o gravitate foarte mare, ca în cazul trădării, lipsirea de libertate în mod ilegal, dar și în cazul unor infracțiuni stabilite în codul aerian.

În cadrul teoriei obiective, chiar și în cazul în care se admite sancționarea actelor de pregătire, limitele de sancționare sunt mult mai reduse în raport cu infracțiunea consumată.

III.2. Concepția incriminării limitate a actelor premergătoare.

Potrivit acestei teorii actele pregătitoare nu trebuiesc incriminate în cazul tuturor infracțiunilor, ci numai în cazul infracțiunilor grave, deoarece numai în aceste cazuri ele prezintă acel grad de pericol social minim ce este necesar pentru a putea fi considerate infracțiuni.

III.3. Concepția incriminării nelimitate a actelor premergătoare.

Această concepție are la bază ideea că incriminarea nu trebuie să intervină numai în faza consumării lor sau a tentativei, deoarece actele pregătitoare, fiind antecedente întregii cauzalități a faptei, prezintă pericol social, ceea ce conduce la aplicarea sancțiunii penale.

Având în vedere cele trei concepții cu privire la incriminarea actelor de pregătire, atât Vechiul Cod Penal, cât și codul penal actual au adoptat concepția obiectivă a neincriminării actelor pregătitoare, motiv pentru care în partea generală a Codului penal actele premergătoare nu au fost definite, codul penal incriminând în mod excepțional actele pregătitoare pentru o serie de infracțiuni cu grad ridicat de periculozitate.

În art. 412 alin. 2 Noul Cod Penal se consideră tentativă și producerea sau procurarea mijloacelor ori instrumentelor, precum și luarea de măsuri în vederea comiterii infracțiunilor prevăzute în art. 395-397 (trădarea), art. 401-403 (atentat care pune în pericol siguranța națională), art. 408 și art. 399 raportat la infracțiunea de trădare prin ajutarea inamicului.

În art. 205 Noul Cod Penal se prevede că, constituie tentativă și producerea sau procurarea mijloacelor, a instrumentelor sau luarea de măsuri în vederea comiterii faptei prevăzute în alin. 3; în art. 205 alin. 3 Noul Cod Penal care incriminează o formă agravantă a infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilicit, se arată că dacă fapta este săvârșită de către o persoană înarmată asupra unui minor, punând în pericol sănătatea sau viața victimei, pedeapsa este închisoarea cuprinsă între 3 și 10 ani.

De asemenea sunt incriminate și se pedepsește tentativa și la alin. 1 si 2 art. 205 Noul Cod Penal:

Lipsirea de libertate a unei persoane în mod ilegal se pedepsește cu închisoarea de la unu la 7 ani.

Se consideră lipsire de libertate și răpirea unei persoane aflate în imposibilitatea de a-și exprima voința ori de a se apăra.

Incriminarea actelor pregătitoare prin asimilarea lor cu tentativa nu înseamnă că se confundă actele pregătitoare cu aceasta (tentativa), ci doar că se va aplica tratamentul juridic înscris în art. 33 Noul Cod penal prevăzut pentru tentativă.

Actele pregătitoare, asimilate cu tentativa și sancționate ca atare, dacă sunt urmate de comiterea infracțiunii sub formă consumată sau tentativă, nu vor fi sancționate separat ca un concurs de infracțiuni, deoarece ele se absorb în infracțiunea săvârșită, urmând a se considera întreaga activitate ca o unitate infracțională.

Actele pregătitoare asimilate tentativei sunt susceptibile de desistare și de împiedicare a producerii rezultatului în condițiile impuse în art. 34 Noul Cod penal, potrivit căruia „Nu se pedepsește autorul care, înainte de descoperirea faptei, s-a desistat ori a încunoștințat autoritățile de comiterea acesteia, astfel încât consumarea să poată fi împiedicată, sau a împiedicat el însuși consumarea infracțiunii.

Dacă actele îndeplinite până în momentul desistării sau împiedicării producerii rezultatului constituie o altă infracțiune, se aplică pedeapsa pentru această infracțiune.”

CAPITOLUL III

ACTELE DE EXECUTARE

SECȚIUNEA I

Noțiune

Legea penală consideră tentativa ca fiind acea fapta care constă în „punerea în executare a intenției de a săvârși infracțiunea, executare care a fost însă întreruptă sau nu și-a produs efectul”, și este consecința incriminată în anumite condiții. Tentativa din punct de vedere instituțional constituie o formă a infracțiunii, în timp ce din punct de vedere juridic, reprezintă o faptă penală, o infracțiune.

Tentativa este o reprezentație imperfectă a infracțiunii a cărei hotărâre de comitere este luată de făptuitor și este caracterizată printr-o neconcordanță între elementele sale, cel obiectiv și subiectiv.

Realizarea conținutului subiectiv se poate face integral sau în momentul luării hotărârii infracționale și menținerea acesteia până în momentul în care intervine o nouă hotărâre. În sens contrar, elementul obiectiv, se realizează pe etape de-a lungul infracțiunii, realizându-se pe deplin în cazul infracțiunii.

Forma consumată a tentativei primește limita de pedeapsă corespunzătoare, neexistând temei legal pentru a fi asimilate sancțiunile celor doua forme infracționale diferite, având caracterul penal al unei fapte autonome, ce are un conținut propriu, care în momentul realizării, duce la aplicarea unei sancțiuni proprii.

Definiția legală a tentativei este dată de art. 32 Noul Cod penal conform căruia: ”Tentativa constă în punerea în executare a intenției de a săvârși infracțiunea, executare care a fost însă întreruptă sau nu și-a produs efectul.”

De asemenea tentativa există și în cazul în care consumarea infracțiunii nu a fost posibilă datorită insuficienței sau metodelor, mijloacelor defectuase folosite , sau datorită faptului că în momentul săvârșirii actelor de executare, obiectul nu se află în locul dorit de făptuitor.

Tentativa nu există însă, în cazul în care rezultatul nu se produce datorită modului în care este concepută respectiva executare.

Tentativa, în procesul săvârșirii infracțiunii, are o etapă avansată în raport cu actele premergătoare, activitatea întreprinsă de făptuitor fiind manifestată prin acte care se înscriu în activitatea ilicită stabilită de norma de incriminare și care este aptă pentru a produce un rezultat periculos.

Între latura subiectivă și latura obiectivă a infracțiunii, este creată o discrepanță, în sensul că, prin neproducerea rezultatului sau întreruperea acestuia, latura subiectivă nu va fi realizată pe deplin.

Specific tentativei îi este faptul că nu poate exista la toate infracțiunile săvârșite cu intenție, ci numai la infracțiunile progresive la care activitatea este susceptibilă de o dezvoltare în stagii, etape, și nu la cele spontane, de moment.

În cazul în care tentativa este incriminată, aceasta constituie infracțiune, fapt ce rezultă din art. 174 Noul Cod Penal, în care se definește noțiunea de săvârșire a unei infracțiuni, arătându-se că prin săvârșirea infracțiunii se înțelege „săvârșirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepsește ca infracțiune consumată sau ca tentativă, precum și participarea la comiterea acestora în calitate de coautor, instigator sau complice.”

Tentativa fiind considerată infracțiune, va trebui să îndeplinească elementele constitutive, acestea fiind înscrise în art. 15 Noul Cod Penal, din care reies următoarele: ”Infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o”. Astfel, este necesara prevederea elementelor constitutive ale infractiunii în legea penală, acestea fiind: vinovăția și nejudicitatea și imputabilitatea față de persoana făptuitorului.

Tentativei îi pot fi aplicate toate reglementările de la infracțiune, și anume cele ce privesc recidiva, cncursul de infracțiuni, pluritatea intermediară, participație, cauzele care înlătură răspunderea penală.

Secțiunea A II – A

Condițiile generale ale tentativei

II.1. Introducere

Executarea hotărârii dilectuale propriu-zise reprezintă un proces în cadrul căruia actele de realizare a acțiunii tipice se derulează în etape, succesiv și progresiv, până în momentul în care rezultatul este produs. Pe parcursul acestui proces se pot petrece anumite evenimente care vor da naștere unor modalități specifice tentativei.

În actele de executare este posibil ca în momentul consumării lor, să fie intrerupte, oprite, impiedicate să ajungă la consumare, acest lucru fiind atribuit normei ce incriminează tentativa neterminată, respectiv cea incompletă și cea imperfectă.

În acea situație este arătat făptuitorul, care deși dorea să continue desfășurarea actelor de executare, acesta nu a reușit să le realizeze datorită intervenției unor forțe exterioare ce nu țin de voința făptuitorului.

Dacă această întrerupere a actului ar fi o consecință a voinței acestuia, această activitate s-ar încadra în acțiunea de desistare voluntară de la infracțiune. În acest caz, făptuitorul, deși putea duce la consumare infracțiunea, nu a dorit acest lucru.

În alt caz putem discuta despre actele de executare duse până la sfârșit, fără însă a se produce rezultat prevăzut de lege, astfel, rezultatul este neprodus din motive independente de voința autorului. În acest caz vorbim de alte modalități ale tentativei, acestea fiind tentativa terminată (completă, faptă neizbutită, perfectă).

Dacă însă, neconsumarea este o urmare a eforturilor agentului de a împiedica rezultatul, înainte ca altcineva să afle despre fapta ilicită, activitatea acestuia va reprezenta „împiedicarea voluntară de producere a rezultatului”.

O condiție a tentativei rezultate din prevederile articolului 31 Noul Cod Penal: „constă în punerea în executare a intenției de a săvârși infracțiunea, executare care a fost însă întreruptă sau nu și-a produs efectul” , actele de executare fiind însă întrerupte sau oprite din motive ce nu țin de voința făptuitorului.

II.2. Intenția

Aceasta este o condiție ce privește existența rezoluției de a săvârși infracțiunea. Prin această condiție, Codul Penal a dorit pe deoparte să arate latura subiectivă a tentativei, prin cuvântul “hotărâre”, rezolutie care arată forma de intenție, iar pe altă parte, să aprecieze faptul că rezoluțiă infracțională trebuie îndreptată către o infracțiune determinată, acest lucru rezultând din forma articulată a cuvântului infracțiune („infracțiunea” art.31 „ intenției de a săvârși infracțiunea”).

Numai în cazurile în care se poate stabili existența intenției de a săvârși infracțiunea se poate vorbi de o tentativă în înțelesul articolului 31 alin.1. Așadar este necesar faptul ca autorul să fi luat hotărârea de a săvârși infracțiunea pe care acesta a inceput să o execute.

În cazul în care este cert faptul că autorul luase hotărârea de comitere a infracțiunii, însă nu este posibilă stabilirea exactă a infracțiunii care a fost săvârșită prin actele de executare, acesta va raspunde pentru infracțiunea mai puțin gravă.

Când infracțiunea ce urmează a fi pusă în executare are și o formă agravantă, se poate considera faptul că tentativa privește forma simplă, însă, dacă în momentul întreruperii executării, era produs sau s-a produs o împrejurare de agravare a tentativei prevăzuta de norma respectivă, aceasta va fi raportată la forma agravantă.

Un exemplu pentru a susține aceste condiții de caracter subiectiv este menționat și în practica judiciară, cum ar fi faptul că „ nu există tentativă dacă inculpatul a amenințat victima fără nici o mișcare prin care să pună în executare intenția sa de a ucide. În acest caz va răspunde numai pentru infracțiunea de amenințare”.

Din faptele prezentate de respectiva speță, rezultă faptul că actele săvârșite de făptuitor nu se vor înscrie în condițiile de realizare a acțiunii tipice de omor, ci vor constitui o infracțiune distinctă, infracțiunea de amenințare. Amenințarea unei persoane cu mortea nu este egală cu punerea în executare a intenției de a omorâ. Pentru realizarea acestei infracțiuni sunt trebuincioase acte materiale și acte specifice, susceptibile să conducă la realizarea infracțiunii, acte ce în spetă nu se regăsesc.

În concluzie, se arată faptul că este absolut necesar ca intenția să se raporteze la consumare și nu la tentativă, în sensul că agentul trebuie să aibă intenția de comitere a infracțiunii, nu numai de a începe comiterea acesteia. În cazul în care se stabilește că agentul intenționează numai începerea acesteia (rănirea victimei), nu se poate vorbi de intenție de omor și nici de tentativă de omor.

II.3. Punerea în executare a acțiunii.

O a doua condiție pentru ca tentativa să existe potrivit art. 31 Noul Cod Penal, este ca „punerea în executare a intenției de a săvârși infracțiunea” să fi fost făcută. Se arată în acest sens că tentativa presupune, obligatoriu, ca hotărârea de comitere a infracțiunii, să fie exteriorizată, și îndreptată spre producerea rezultatului dorit de autor. Această condiție exclude existența tentativei la infracțiune, dacă nu se poate arăta decât prezența unei simple hotărâri de a comite infracțiunea respectivă, însă fără a se arăta exteriorizarea acesteia , act care să conducă la executarea infracțiunii.

Această condiție menționează și faptul că exteriorizarea nu ar putea avea loc oricum, deoarece aceasta este posibilă numai prin actele ce reprezintă o punere în executare a rezoluției dilectuale. Succesiunea actelor de executare va numi, în sens larg, tot ce se îndeplinește pe parcurs, până la consumare, tot ce se face în cadrul executării rezoluției dilectuale, respectiv activitațile ce țin de materiale fizice ce vor constitui latura obiectivă a infracțiunii.

Însă nu același înțeles îl are și actul de punere în executare a hotărârii dilectuale la care se referă art.31 Noul Cod Penal; în cazul acesta vorbim de actul de executare ce reprezintă înfăptuirea acțiunii descrise în norma ce incriminează respectivul act, adică a acțiunii ce constituie elementul material al laturii obiective a infracțiunii și cuvântul sau expresia care arată materialitatea faptei (verbum regens) în cuprinsul normelor de incriminare ale Codului penal special.

Drept urmare actul prin care se pune în executare rezoluția dilectuală trebuie să arate nu ca un act prin care se pregătește executarea faptei, ci printr-un act care îndeplinește propriu-zis acțiunea în sine. În acest caz, limita inferioară a tentativei, este actul de pregătire și de trecere la actul de executare, iar limita superioară este reprezentată de neîndeplinirea sau neproducerea rezultatului.

În actele de executare trebuie să existe un scop și nu numai acela de reprezentare a agentului.

În cazul în subiectul săvârșește acte de executare la o infracțiune, dar are însă convingerea că el nu a pus în executare hotărârea dilectuală prin acte propriu-zise de executare, crezând că a comis numai actele cu scop de pregătire, se vor aplica regulile de la eroarea de fapt, însă, atunci când este vorba de o eroare asupra unei împrejurări ce are în vedere o circumstanță agravantă aceasta nu va fi avută în vedere, făptuitorul urmând să răspundă pentru ceea ce a făcut (actele de pregătire ce nu se pedepsesc). De asemenea dacă agentul crede că a comis acte de executare propriu-zise ale infracțiunii și/sau acte de executare ce pot fi asimilate acesteia, deși în realitate acesta a comis acte relevante penal (de ex: eroarea inversă de fapt), nu va răspunde pentru tentativă deoarece aceasta nu există, respectivele acte de executare incriminate de lege nu există.

II.4. Întreruperea executării sau neproducerea rezultatului

O a treia condiție pentru ca fapta să fie considerată ca fiind în formă de tentativă, constă în acțiunea de întrerupere a rezultatului, a executării infracțiunii, adică executarea începută nu mai poate fi dusă până la capăt; această condiție este evidențiată prin textul de la art. 31 alin 1 „executare care a fost însă întreruptă sau nu și-a produs efectul”.

Astfel, dacă începerea executării faptei reprezintă momentul inițial sau limita inferioară, asa cum am arătat, atunci începerea acțiunii de executare a ei până la capăt fără să producă rezultatul dorit, reprezintă limita superioară a acesteia.

Întreruperii săvârșirii faptei îi este caracteristic însăși săvârșirea care este împiedicată în cursul desfășurării ei de către un obstacol care face fapta să nu fie dusă până la capăt.

Ceea ce caracterizează neproducerea rezultatului cu celălalt moment este faptul că comiterea faptei nu este împiedicată, însă în cazul acesta, intervine un obstacol ce împiedică producerea rezultatului.

În ambele momente ce marchează tentativa și anume limita superioară și cea inferioară, intervin anumite cauze ce fac ca activitatea infracțională să nu atingă faza faptului consumat. Din cauza acestui fapt, studiul acestor cauze ce fac activitatea infracțională să păstreze forma tentativei, sunt indispensabile pentru cunoașterea acesteia.

Aceste cauze, după modul de intervenție, vor arăta executarea în sine, mijloacele care au fost folosite pentru efectuarea executării sau obiectul material spre care se îndreaptă executarea.

Cercetarea acestor cauze se va face și cu ocazia studierii modalităților tentativei, deoarece acestea sunt cuprinse în obiectul acestora.

Secțiunea A III – A

Condiții speciale a modalităților diferite ale tentativei

Potrivit art.20 Vechiul Cod Penal, având în vedere gradul de realizare a executării actului material și al cauzelor neproducerii rezultatului, tentativa este prezentă sub următoarele modalități:

Tentativa întreruptă (neterminată);

Tentativa perfectă (terminată) sau fără efect;

Tentativa improprie.

„Noul Cod Penal a renunțat la împărțirea tentativei în funcție de cauzele care conduc la neproducerea rezultatului infracțiunii, în tentativa proprie și improprie (relativ sau absolut), neavând o prevedere similară cu cea din art.20 alin (2) Cod Penal, considerându-se că este lipsit de importanță motivul pentru care nu se produce rezultatul în cazul tentativei.”

Datorită prevederilor Noului cod penal avem următoarea clasificare:

Tentativa idonee (periculoasa): aceasta este regăsită în articolul 32 alin 1 din NCP, potrivit căruia „Tentativa constă în punerea în executare a intenției de a săvârși infracțiunea, executare care a fost însă întreruptă sau nu și-a produs efectul”

Aprecierea acestui caracter idoneu se realizeaza prin raportarea la o situație anume dată, plasată în momentul săvârșirii actelor de executare și beneficiile trase de pe urma cunoștințelor pe care le avea subiectul cu privire la situația de fapt și condițiile respective.

Tentativa neidonee(nepericuloasa) este prevăzută de articolul 32 alin 2 Noul Cod penal, potrivit căruia: „Nu există tentativă atunci când imposibilitatea de consumare a infracțiunii este consecința modului cum a fost concepută executarea”

Acest tip de tentativă nu este una veritabilă deoarece nu există cu adevărat tentativa, actele de executare ale acesteia neaducând atingerea obiectului juridic protejat de lege, astfel fapta nu este incriminată de normele penale.

III.1. Tentativa întrerupta.

Aceasta este prevăzută în Vechiul Cod penal in art.20 alin 1 si constă în punerea în executare a rezoluției de săvârșire a infracțiunii, acțiune ce este intreruptă.

Prin urmare tentativa intrerupta este caracterizată prin începerea execuției acesteia și întreruperea din cauza unor forțe, cauze exterioare ce nu țin de voința făptuitorului sau chiar determinate de aceasta.

Acest tip de executare este început imediat ce actele pregătitoare sunt încheiate și va dura până când intervin unele cauze exterioare ce țin sau nu de voința subiectului, astfel, acțiunea de executare este întreruptă.

Datorită acestei modalități de realizare a tentativei, agentul nu va realiza complet acțiunea tipică, care este descrisă în norma penală ce incriminează această acțiune. Raportând acest lucru la mijloacele alese de subiect executarea se oprește înainte de producerea rezultatului. Datorită întreruperii, restul de acte de executare rămân nerealizate . De asemenea rezultatul urmărit de făptuitor nu se va produce.

Acest caracter incomplet al acțiunii se referă numai la desfășurarea fizică, materială și executarea incompletă a faptei în totalitatea ei. Aceasta trebuie să se întrerupa cu totul; întreruperea nu trebuie să fie una izolată, o parte a acțiunii, ci una totală.

De exemplu, dacă autorului i se rupe un instrument pe care îl folosește pentru a intra într-o casă, faptul că autorul schimbă instrumentul și durează o perioadă această acțiune, acest eveniment nu poate fi considerat întrerupere de la executarea faptei.

De asemenea nu va fi considerată intrerupere, faptul că actul de executare nu satisface condiția constitutivă cerută de norma de drept public, deoarece neîndeplinirea acestei condiții nu atrage transformarea faptei în tentativă, ci exclude existența tentativei deoarece subiectul prin punerea în executare a actelor nu a pus în primejdie valorile sau drepturile protejate de norma de drept. Așadar acest tip de tentativă presupune o realizare incompletă ce ține de actele materiale, celelalte cerințe ale normei (exceptând rezultatul) sunt presupuse a fi realizate deoarece tentativa implică realizarea incompletă a faptei ilicite, adică a faptei ce presupune sub aspectele arătate, că încalcă norma de drept chiar și prin acte incomplete de executare.

În cazul tentativei neterminate pedepsibile, întreruperea poate să fie datorită voinței constrânse sau a unei cauze independente de voința subiectului. Legea însă, nu menționează acest caracter ce ține de actele întrerupte, pentru a se evita concluzia că desistarea ar fi o condiție negativă a conceptului de tentativă. În cazul tentativei neterminate, autorul nu dorește întreruperea executării.

De observat că întreruperea actelor de executare are loc, de regulă, ca un act voluntar al agentului cu deosebire că agentul își manifestă în acest caz o voință constrânsă de împrejurări exterioare sau interne încât nu poate să mai continue executarea (de exemplu, făptuitorul observând că se îndreaptă spre locul faptei o patrulă de poliție, ori dându-și seama că i s-a făcut rău și este gata să leșine părăsește locul faptei abandonând executarea infracțiunii); în schimb, în cazul desistării, hotărârea de a începe executare este necondiționată. Constrângerea voinței subiectului de a întrerupe executarea poate avea caracterul unei constrângeri morale (cel mai frecvent); agentul își dă seama că există un risc important de a fi descoperit; refuzând să accepte acest risc încetează executarea; în acest caz el acționează ca și constrânsul moral, hotărârea sa fiind impusă de împrejurări.

În legătură insă, cu constrângerea subiectului, aceasta se poate manifesta și sub forma unei constrângeri fizice (de pildă, intervine un terț, pe neașteptate, și dă peste mâna făptuitorului în momentul declanșării armei sau agentul este surprins și arestat la locul faptei căzând în ambuscada organizată de poliție, ori intervin fenomene naturale care constrâng fizic pe agent); în aceste cazuri nu există o voință a făptuitorului de a întrerupe executarea, ci întreruperea are un caracter involuntar, fiind impusă de împrejurări care acționează asupra energiei fizice a făptuitorului ci nu asupra energiei psihice (ca în cazul constrângerii morale).

Este considerată involuntară și atunci când ea are la bază nu o manifestare a făptuitorului (sub influența unei constrângeri morale), ci are loc ca urmare a unei imposibilități de fapt de a continua executarea (de exemplu, ruperea cheii în broască sau consumarea bateriilor de la instalația de lumină).

Cauzele care pot determina întreruperea actelor de executare pot fi variate. De obicei, aceste cauze intervin după ce făptuitorul a început executarea; nu interesează dacă obstacolul a preexistat , importanța este aratată de intervenția și caracterul acestuia de factor întrepunător; manifestarea să apară după începerea actelor de executare (de pildă, portarul imobilului a existat și înainte de începerea infracțiunii dar intervenția lui s-a situat după începerea operației menționate).

În raport cu natura cauzelor de împiedicare (obstacole, energii de opunere) acestea pot consta din fenomene naturale (de exemplu, ploaia care stinge incendiul, vântul care modifică traiectoria glonțului) sau din prezența unor lucruri care se opun consumării infracțiunii (de exemplu, portofelul care oprește cuțitul, ceasul care împiedică pătrunderea glonțului, un zid care se opune înaintării inculpatului), din intervenția unor ființe vii (de exemplu, intervenția unui animal care alungă pe hoț) sau din intervenția omului (de exemplu, intervenția unui terț care dă peste mâna celui care îndreptase arma spre victimă, opunerea victimei, intervenția organelor de poliție).

Intervenția persoanei poate fi de origine voluntară sau involuntară (de exemplu, victima face o mișcare bruscă involuntară ieșind din traiectoria glonțului).

Obstacolele în calea executării mai pot fi sistematizate după cum provin, din cauze interne (de exemplu, făptuitorul are o criză de paralizie ori un leșin care îl împiedică să continue executarea); sau din cauze exterioare (de exemplu, intervenția unui terț sau a autorității). Aceste cauze mai pot fi subîmpărțite după cum sunt: fizice (de exemplu, cheia falsă se rupe, hoțul se rănește la mână) sau psihologice (de exemplu, hoțul aude strigăte de alarmă, vede o lumină care îl surprinde).

În același sens, cauzele de împiedicare mai pot fi sistematizate după cum se referă la mijloacele folosite (de exemplu, se încearcă scoaterea unei roți de la un autovehicul fără instrumentele corespunzătoare), la obiectul material asupra căruia urma să se desfășoare acțiunea (de exemplu, victima nu a mai trecut pe la locul unde se pregătise ambuscada) sau la modul de executare a operației plănuite (făptuitorii nu reușesc să deschidă casa de fier fiind un sistem de închidere necunoscut).

Nu prezintă importanță dacă obstacolele de mai sus care provoacă întreruperea executării sunt reale sau închipuite (au existat numai în reprezentarea făptuitorului), fiind suficient ca ele să fi determinat întreruperea executării.

Cauzele de întrerupere – implicând întotdeauna intervenția unor factori care împiedica continuarea executării fie că aceștia acționează asupra energiei psihice ori fizice a făptuitorului impunându-i comportarea întrerupătoare de executare, fie că acționează independent de orice comportare a făptuitorului – nu pot fi decât supravenite, deoarece ele trebuie să acționeze asupra procesului de executare și ulterior acestuia, spre a întrerupe desfășurarea actelor de executare indiferent dacă, în materialitatea lor și într-o formă pasivă, aceste cauze au existat anterior.

Există posibilitatea ca, datorită fondului unor cauze preexistente, susceptibile de a face imposibilă de la început apariția rezultatului, să se manifeste o cauză de întrerupere care să acționeze în momentul începerii executării ori în cursul desfășurării acesteia (de exemplu, în timpul când o persoana își îndreaptă pistolul spre o victimă ce se află culcată pe burta, intervine un terț care lovește peste mână pe făptuitor făcându-l să scape pistolul din mână; ulterior se constată că victima era deja moartă suferind cu câteva ore mai înainte un atac de cord).

Față de aceste cazuri de răspundere penală a subiectului va depinde poziția pe care se va situa respectivul organ judiciar; acesta socotind dacă actul de executare este apt pentru producerea rezultatului; acesta va concluziona în acest caz, însă, dacă această condiție lipsește subiectul nu este răspunzător. La această soluție se ajunge și dacă se consideră că trebuie să se distingă și între identitatea absolută și cea relativă, deoarece moartea anterioară a victimei, în speță, face ca actul de executare să fie impropriu de a produce executarea.

În practică, a fost decis că există tentativă neterminată atunci când inculpatul a fost surprins când își umplea un sac cu tărâțe din magazia unității; sau dacă a fost surprins într-un magazin alimentar unde a pătruns prin spargerea peretelui; sau în cazul în care a fost găsit rupând știuleți de porumb de pe terenul altei persoane; sau dacă ținea un miel în brate ca pe urma să-l sustragă.

În primele trei soluți prezentate, subiectul fie că se afla în desfășurarea acțiunii de luare de tărâțe de porumb, sau că se afla într-un magazin alimentar în care acesta a pătruns prin fraudă, acesta nu terminase acțiunea de executare a actelor ce țin de realizarea până la capăt a acțiunii tipice, ce este descrisă de norma de incriminare. Din această cauză, actele ce sunt întrerupte din cauza intervenției autorităților, trag la răspundere autorul pentru tentativa imperfectă la infracțiunea de furt. În toate aceste cazuri hotărârea de comitere a infracțiunii determinate este pusa în mișcare de acte ce se află situate în cadrul acțiunii descrise în norma de incriminare, fie în cadrul unei acțiuni ce se află la inceputul executării.

Întrucât mijloacele de executare pe care le folosește făptuitorul se presupune că sunt apte să conducă la rezultatul periculos urmărit, tentativa poate fi și proprie, după celelalte criterii de clasificare. În cazul în care astfel de mijloace sunt inapte pentru producerea rezultatului, tentativa poate fi și improprie, dar acest aspect nu se va mai cerceta din moment ce acțiunea a fost întreruptă iar în Codul penal nu se prevede un tratament penal diferențiat pentru felurile tentativei.

Dacă întreruperea survine în condițiile arătate, va constitui tentativă la infracțiune.

În alte spețe s-a arătat că tentativa de omor există atunci când inculpatul a încercat să ucidă o persoană îndreptând autovehiculul în plină viteză spre acesta, ori ridicând sabia asupra capului victimei, în ambele cazuri acțiunea de executare fiind oprită de cei din jur.

În aceste cazuri a fost reținută corect, de către instanță, tentativa de omor. În cazul în care nu ar exista dovezi în plus pentru a arăta hotărârea ilicită a inculpatului, rezoluția de suprimare a vieții victimei se poate observa din înseși materialitatea faptelor.

Hotărârea este pusă în executare prin acte cu scopul nemijlocit de producere a rezultatului și numai prin intervenția terțului este împiedicată finalizarea lor, întrerupând executarea infracțiunii.

Tentativa întreruptă este posibilă atât la infracțiunile formale (de pericol), cât și la infracțiunile materiale (de rezultat) deoarece, în ambele ipoteze, acțiunea poate fi întreruptă.

De aceea, în practica judiciară, această modalitate a tentativei se întâlnește cel mai adesea, este cea mai frecventă.

III.2. Tentativa perfectă (terminată).

Tentativa perfectă este o altă formă de realizare a tentativei și constă, potrivit Vechiului Cod penal art. 20, în faptul că autorul execută în întregime activitatea infracțională și neproducerea rezultatului socialmente periculos. În această modalitate de producere a tentativei nu intervin obstacole care sunt de natură a întrerupe executarea începută, iar din punctul de vedere al făptuitorului fiind realizate toate condițiile pentru producerea rezultatului.

Activitatea este considerată completă atunci când sunt înfăptuite toate actele ce privesc elementul material al faptei.

Această modalitate este formată din două condiții specifice: o condiție pozitivă și anume executarea să fie finalizată și o condiție negativă și anume ca neproducere a rezultatului.

Condiția pozitivă

Această condiție ce presupune ca executarea să fie totală este desprinsă din art.20 al Vechiului Cod penal, ce cuprinde cerința ca după punerea în executare a rezoluției dilectuale, rezultatul să nu se fi produs, acest lucru implică bineînteles executarea completă a actului, fără ca prin aceasta să se fi consumat infracțiunea din lipsa rezultatului cerut de norma incriminatoare.

Această caracteristică diferențiază fapta terminată față de fapta neterminată. Descrierea acestei modalități a tentativei, prevăzută în Vechiul Cod penal art.20, arată că este inutilă din moment ce tratamentul juridic este același cu cel al tentativei neterminate.

Însă în concepția legiuitorului român nu este inutilă ci aceasta reflectă o situație obiectivă și anume neconsumarea se datorează nu faptului că executarea s-a oprit înaintea terminării tuturor actelor de executare, ci se datorează intervenției unor factori care au împiedicat numai producerea rezultatului, dar executarea a fost completă. Această situație obiectivă poate determina apariția unor grade diferite de pericol social ale faptei, după cum intenția delictuală nu a fost realizată printr-o executare dusă până la capăt, ori este realizată complet, însă, fără producerea rezultatului. Aceste deosebiri pot cauza consecințe, fie în cadrul individualizării judiciare a pedepsei dar, de asemenea, ar putea justifica și sancționarea în limite distincte a celor două modalități ale tentativei.

Executarea completă a faptei, dusă până la capăt, trebuie să prezinte un caracter real obiectiv, să nu existe numai în reprezentarea autorului.

De obicei, desfășurarea obiectivă a actelor de executare corespunde și cu reprezentarea făptuitorului despre modul de executare. Dacă acesta însă, a avut o reprezentare deformată a procesului obiectiv și are convingerea că a terminat executarea (deși obiectiv mai erau acte care trebuiau efectuate pentru a se ajunge la producerea rezultatului) el poate sa răspundă, în raport cu propria sa versiune pentru tentativă terminată chiar dacă, obiectiv, executarea nu a fost terminată.

Așadar, prin aplicarea regulilor erorii, subiectul va răspunde pentru tentativa neterminată deoarece împrejurarea ce a fost constituită agravantă, există numai în reprezentarea subiectului nu și în realitate. Dacă subiectul are convingerea că ar avea acte de executat până ce intervine consumarea, atunci el va răspunde pentru tentativă neterminată; astfel se va justifica de ce acesta poate sa beneficieze de desistare dacă s-a abținut de la alte acte de executare; la această soluție se ajunge și dacă se aplică regulile erorii, deoarece, împrejurarea obiectivă , si anume executarea, este completă având caracterul unei circumstanțe agravante, nu se poate reține în defavoarea subiectului dacă nu a existat și în reprezentarea acestuia potrivit art. 51 Cod Penal, aceste prevederi fiind înlocuite cu reglementările prevăzute de art.30 Noul Cod penal.

Deși această soluție este posibilă, din punct de vedere teoretic nu poate fi realizată. Deși agentul acționează cu convingerea că mai sunt acte de executat, în fapt, executarea era terminată (fără a se produce rezultatul) iar comiterea în continuare de acte ce continuă executarea, tot fără să producă rezultatul, nu mai este posibilă în realitate. Așadar nu este posibilă desistarea voluntară. În asemenea situații agentul raspunde conform doctrinei, pentru tentativă terminată și pentru tentativă neterminată.

În situația în care fapta este comisă în coautorat, executarea va fi completă dacă aceștia au săvârșit toate actele ce sunt necesare producerii rezultatului. Dacă în realitate, subiecții nu duc până la capăt executarea (aceasta fiind numai în reprezentarea lor terminată), însă intervine o persoană terță care continuă executarea, astfel, determinând producerea rezultatului, subiecții(coautorii) nu vor răspunde pentru tentativă terminată ci pentru tentativă neterminată împrejurarea agravantă fiind numai în reprezentarea lor.

B. Condiția negativă.

O a doua condiție specifică acestei tentative are caracter negativ, aceasta fiind constituită din neproducerea rezultatului, deși acțiunea tipică este realizată. Această modalitate de tentativă este posibilă numai în cazul infracțiunilor de realizat, adică în cazul infracțiunilor pentru care norma incriminatoare din partea specială va cuprinde explicit sau implicit existența unui rezultat independent de acțiunea tipică și determinat de aceasta.

Rezultă că este vorba de un rezultat care modifică natura obiectului material asupra căruia este îndreptat actul de executare, modificare ce urmează să se producă în urma executării acțiunii prevăzute de lege, de către făptuitor. Rezultatul apare în forma unei modificări substanțiale a obiectului, care apare descrisă explicit în norma de incriminare.

În anumite cazuri, rezultatul material este exprimat de norma incriminatoare în mod implicit, find folosit pentru descrierea acțiunii tipice un substantiv derivat dintr-un verb care exprimă în același timp denumirea acțiunii și rezultatul acțiunii (de exemplu, uciderea, distrugerea, lipsirea de libertate a unei persoane etc.). Aceste infracțiuni cuprind cerința unui rezultat material care este independent de acțiune, dar care se exprimă într-o formă compactă față de expresia folosită pentru denumirea tipică a acțiunii incriminate. Față de infracțiunile de rezultat, în cazul celor formale (de simplă acțiune) tentativa nu poate fi de tipul celei terminate, ci cel mult, de tipul tentativei neterminate deoarece norma incriminatoare a unor asemenea fapte nu cuprinde cerința producerii unui rezultat material.

Caracterul anumitor infracțiuni de rezultat sau de simplă acțiune depind de modul în care legiuitorul înțelege și incriminează fapta. În doctrina franceză de exemplu, infracțiunea de otrăvire este consumata numai prin simpla acțiune de a da victimei substanța otrăvitoare, indiferent dacă s-a produs sau nu rezultatul; această infracțiune are caracterul de infracțiune simplă, deși în alte legislații este o infracțiune contra vieții și este consumată prin producerea morții victimei.

Drept urmare, dacă făptuitorul dă victimei o substanță vomitivă, astfel rezultatul nu se produce, fapta nu va fi considerată tentativă neterminată ci o infracțiune consumată săvârșită în condițiile căinței active.

În cazul tentativei terminate, cauzele ce pot duce la neîndeplinirea rezultatului pot fi diferite , întocmai ca și la tentativa neterminată. De obicei aceste cauze sunt supravenite deși nu pot fi excluse nici cauzele preexistente (de exemplu, victima știind că se urmărește otrăvirea ei obișnuia să ia un antidot astfel că organismul său era imun oricărei substanțe otrăvitoare).

Nu contează dacă neproducerea rezultatului este datorată intervenției făptuitorului sau intervenției altor factori externi. Faptul că autorul actelor de executare a încercat ulterior, prin producerea unor eforturi împiedicarea consumării infracțiunii nu exclude considerarea faptei că e tentativă terminată, cu toate că făptuitorul beneficiaza în acest caz (dacă a împiedicat consumarea înainte de descoperirea faptei) de circumstanțe atenuante.

În practică, s-a decis că tentativa perfectă există în cazul în care inculpatul a lovit victima cu un instrument apt de a-i suprima viața și cu intensitate, într-o regiune vitală a corpului, însă rezultatul nu s-a produs, ca urmare a îngrijirilor medicale primite; aceeași modalitate de tentativă există în cazul în care inculpatul a aruncat victima într-o prăpastie, noaptea, abandonând-o animalelor sălbatice, sau a aruncat-o din tren în plină viteză, ori a aruncat victima de la 5 m. înălțime fără să se producă rezultatul mortal.

Caracteristic tentativei fără efect este faptul că, este posibilă numai în cazul infracțiunilor de rezultat, deoarece infracțiunilor respective, executarea poate fi dusă până la capăt fără ca rezultatul să se producă.

Pentru acest motiv, în practica judiciară, se gasește într-o pondere mai mică tentativa perfectă față de cea întreruptă.

III.3. Tentativa improprie.

Legea penală română, față de alte legislații, consacră explicit felurile tentativei improprii. Astfel, potrivit art. 20 alin. 2 Vechiul Cod penal, există tentativă improprie când neconsumarea infracțiunii este datorată insuficienței sau defectuozității mijloacelor folosite, fie datorită împrejurării că obiectul lipsea de la locul unde făptuitorul credea că se află în momentul executarii actelor incriminate (tentativa relativ improprie). Dacă imposibilitatea de consumare se datorează modului în care a fost concepută executarea, nu există tentativă (tentativa absolut improprie).

Tentativa relativ improprie.

Din dispoziția alin. 2 art. 20 Vechiul Cod penal se înțelege faptul că tentativa relativ improprie este o modalitate a tentativei, deoarece textul legislativ începe cu următoarele cuvinte: „Există tentativă”. Acest lucru însemnând că modalitatea din acest alineat este comună cu modalitățile reglementate în alin. l (tentativa imperfectă și perfectă) cele două condiții privitoare la: „existența unei hotărâri de a săvârși infracțiunea” și „punerea în executare” a acestei hotărâri.

Așadar, ca orice altă modalitate de tentativă, cea relativ improprie trebuie să rezulte, în primul rând, din „punerea în executare a hotărârii” de a săvârși infracțiunea. Toate condițiile arătate mai sus ale tentativei sunt aplicabile și în cazul modalității prezente, de tentativă relativ improprie.

O caracteristică ce reiese din art. 20 alin. 2 Cod penal este aceea că poate avea loc consumarea infracțiunii, deoarece nu este posibilă. Așadar imposibilitatea se referă la consumare și nu la executare, care este posibilă și care a început, însă actele respective de executare datorită anumitor cauze devin inapte, nepotrivite pentru producerea rezultatului.

Cauzele care determină imposibilitatea producerii rezultatului privesc mijloacele folosite sau obiectul asupra căruia este acțiunea. Cauzele respective sunt preexistente, în sensul că ele există virtual și își produc rezultatul chiar în momentul începerii executării făcând imposibilă realizarea rezultatului dorit.

Una dintre cauzele menționate este insuficiența sau defectuozitatea mijloacelor folosite, împrejurări care fac ca, material, consumarea faptei să nu fie posibilă. Ceea ce trebuie sa fie defectuos sau insuficient este mijlocul și nu modul în care este folosit.

„Insuficiența mijloacelor folosite” există atunci când respectivul mijloc nu corespunde din punct de vedere cantitativ rostului cauzal în vederea căruia a fost folosit.

Astfel, va exista tentativă relativ improprie de omor dacă făptuitorul, pentru a lua viața victimei, i-a turnat o soluție cu paration pe o bucată de ciocolată, soluție care s-a dovedit a fi insuficientă pentru a obține rezultatul urmărit.

În consecință, deși parationul degajă un miros puternic înțepător, de natură a-i semnala prezența, acesta nu a simtit imediat, iar pentru a înlătura posibilitatea ca victima să simtă soluția, făptuitorul a deschis fereastra, însă oricum, un moment de neatenție din partea victimei ar fi fost suficient ca actul de executare să-și producă efectul.

Această „insuficiență a mijloacelor” în sensul textului din Vechiul Codul penal, poate exista și în cazul unei supraabundențe a acestor mijloace, deoarece conform textului, sunt „insuficiente” în raport cu cuvintele legii, ele sunt insuficiente pentru a duce la consumarea infracțiunii, indiferent dacă această insuficiență provine dintr-o depășire sau dintr-o lipsă constitutivă, în ambele ipostaze, consumarea infracțiunii nefiind, însă, posibilă.

O altă cauză care determină imposibilitatea consumării este faptul că, mijloacele folosite sunt defectuase și există atunci când mijlocul are calitativ un cusur, un defect care îi slăbește sau îi anulează în totalitate eficiența cauzală.

De exemplu, constituie tentativă relativ improprie, fapta subiectului de a fi depus la o agenție Loto un loz falsificat, pentru a încasa premiul respectiv, chiar dacă, prin modul în care a fost construit sistemul de verificare a lozurilor câștigătoare, nu se poate produce rezultatul urmărit de făptuitor.

Tot o cauză care face imposibilă consumarea infracțiunii este și împrejurarea că „în timpul când s-au săvârșit actele de executare, obiectul lipsea de la locul unde făptuitorul credea că se află” (art. 20 alin. 2 Vechiul Cod penal).

Autorul se află în eroare, datorită presupunerii greșit făcute cu privire la locul unde s-ar afla obiectul către care se îndreaptă executarea. El crezând că obiectul împotriva căruia se îndreaptă acțiunea se află la locul unde se efectuau actele de executare.

Un bun exemplu în acest sens, din practica judiciară, este cazul hoțului care dorește să sustragă un portofel cu bani din buzunarul unei persoane, iar în momentul în care acesta introduce mâna în buzunarul victimei descoperă că de fapt acesta era gol sau nu conținea portofelul respectiv.

Codul penal prevede cumulativ condiția de timp și loc, fiecare dintre condiții presupune existența celeilalte, deoarece atunci când obiectul lipsește de la locul infracțiunii, se înțelege că el nu se afla in acel loc, în timpul sau momentul executării și invers. Un caz elocvent în această problemă este cel al unei bombe care explodează la ora și locul unde autorul știa că cel care urma să cadă victimă, trecea zilnic, însă acesta nu a mai trecut prin acel loc în ziua aceea sau a trecut dar la un interval diferit de timp.

Codul penal nu prevede drept cauză imposibilitatea relativă a consumării infracțiunii, executarea în mod greșit. În doctrină, anumiți autori susțin că, în afară de mijloacele insuficiente sau defectuoase și de lipsa obiectului, o altă cauză ce face imposibilă consumarea, este felul greșit în care sunt folosite mijloacele sau efectuate unele acte de executare (din cauza nepriceperii sau a neîndemânării autorului).

În toate aceste cazuri de executare defectuoasa, din moment ce mijloacele sunt suficiente și nedefectuoase, orice procedare greșită, datorită neîndemânării sau nepriceperii autorului, rezultă într-o cauză de întrerupere a executării sau de neproducere a rezultatului dorit, independent de voința făptuitorului și în consecință, ne aflam în fața unei tentative neterminate sau terminate relativ improprii.

Asadar, cum s-a arătat, nu trebuie să se confunde „mijloacele insuficiente” sau „mijloacele defectuoase” cu folosirea greșită sau defectuoasă a unor mijloace suficiente și nedefectuoase.

Un alt exemplu este cel în care făptuitorul încearcă să ucidă victima cu ceai de mușețel amestecat cu mercur în stare lichidă, substanță netoxică în această stare, însă în anumite condiții aceasta este toxică, reieșind deci, nepriceperea autorului în executarea acțiunii respective.

B. Tentativa absolut improprie.

Potrivit dispozițiilor alineatului 3 art. 20 Vechiul Cod penal, acesta reglementează situația în care, este prevăzut că nu există tentativă atunci când imposibilitatea de consumare a infracțiunii este o consecință a modului în care a fost concepută executarea.

În alineatul 3 din art. 20 C. pen. apare o regulă de drept penal cu conținut negativ,prin care se exclude incriminarea. În dispozițiile acestui alineat își găsește consacrare principiul neincriminării încercărilor absolut improprii de realizare a unei hotărâri infracționale. Aspectul de faptă lipsită de caracter penal al încercării absolut improprii, este exprimat, chiar de către primele cuvinte ale prevederilor din alin. 3 al art. 20 Vechiul Cod penal, care prevede că în cazul unei astfel de încercări „nu există tentativă”.

Datorită modului de exprimare a Codul penal român se înțelege, să se lase în afara legii penale tentativa absolut improprie și nu să facă din aceasta un simplu caz de nepedepsire.

Cauza care face ca începutul executării să devină absolut improprie, iar consumarea infracțiunii să nu fie posibilă „constă în modul cum a fost concepută executarea”.

Există imposibilitate absolută de consumare atunci când autorul a conceput executarea cu mijloace nepotrivite sau împotriva unui obiect inexistent, sau modul în care a fost concepută executarea este în ala fel încât, potențialitatea ei cauzală este complet înlăturată. Mijloacele sunt considerate ca fiind absolut improprii de a produce rezultatul urmărit, numai atunci când prin natura sau însușirile lor, în orice condiții și de oricine ar fi fost folosite nu au potențialitatea cauzală de a produce rezultatul care ar constitui infracțiunea consumată.

Obiectul împotriva căruia se îndreaptă executarea este inexistent atunci când acesta nu are ființă și nu există decât în imaginația subiectului. Inexistența este prin concluzie preexistentă începeri executării.

În cazul în care obiectul există, însă acestuia îi lipsesc calitățile cerute prin norma incriminatoare, pentru a exista o infracțiune, precum și atunci când lipsește obiectul juridic, ne aflăm în fața unei fapte putative și nu în fața unei tentative absolut improprii. În acest caz, apare exemplul în care făptuitorul trage cu o armă într-un cadavru. Astfel, lipsește atât condiția legală – corpul asupra căruia se îndreaptă acțiunea de ucidere să fie al unei persoane aflată în viață, cât și obiectul juridic ce este reprezentat de protecția vieții.

Executarea este considerată ca fiind absolut lipsită de particularitate, adică de puterea de a duce la consumarea infracțiunii, ori de câte ori subiectul concepe în mod absurd punerea în aplicare a rezoluției de a săvârși infracțiunea, precum și felul în care va fi dusă la capăt executarea.

Pentru a întări cele spuse, apare necesitatea prezentării anumitor exemple din practica judiciară. Astfel, există tentativă absolut improprie în încercarea de a ucide o persoană cu vrăji sau farmece, ori oferindu-i să bea un pahar cu apă sau făcând-o să ingereze o substanță absolut inofensivă.

Un alt exemplu este cazul celui care prezintă agenției Loto un bilet falsificat grosolan, bilet care nu poate induce în eroare pe funcționarul care are obligația să-l verifice, săvârșind în acest caz o tentativă absolut improprie.

Deosebirea dintre tentativa relativ improprie și cea absurdă este importantă, deoarece tentativa relativ improprie este o formă atipică de infracțiune și antrenează răspunderea penală a făptuitorului, în timp ce tentativa absurdă pune în discuție responsabilitatea făptuitorului care în nici un caz nu va putea fi tras la răspundere penală.

C. Fapta putativă.

Conform art. 20 alin. 3 din Vechiul Codul penal nu există tentativă în cazul în care modalitatea în care se vrea comisă infracțiunea este una imposibilă.

Formularea se referă la executare sau la mijlocul folosit care nici măcar din punct de vedere teoretic nu are posibilitatea de a conduce la producerea rezultatului dorit. Formulării: „nu există tentativă”, trebuie să i se dea sensul de inexistență a infracțiunii indiferent de forma ei, fapt ce determină pe unii autori să considere nepotrivit termenul de „tentativă absolut improprie”, propunând termenul de „acte de executare fără caracter penal”. În realitate această modalitate este constituită de fapta putativă.

Așadar, se consideră că nu există tentativă, ci doar acte de executare fără caracter penal, dacă subiectul încearcă să omoare victima prin rugăciuni sau blesteme, sau cu mijloace inofensive (otrăvire cu lapte).

Modul în care este concepută executarea și mijlocul absolut inapt (nepotrivit) în raport cu obiectul, nu trebuie să creeze confuzii între actele de executare fără caracter penal (tentativă absolut improprie) și fapta putativă.

Infracțiunea putativă este caracterizată prin faptul că actul de executare început se consumă, însă fapta nu este considerată infracțiune decât în mintea și concepția subiectului, deoarece obiectul asupra căruia se acționează nu există sau lipsește un caracter esențial de care depinde însuși caracterul penal al faptei; de exemplu, în cazul în care agentul trage cu arma într-un cadavru pe care îl presupune a fi un om viu și pe care dorește să-l ucidă.

La actele de executare care nu prezintă caracter penal (tentativă absolut improprie), imposibilitatea consumării acesteia este una de fapt și nu de drept, ca în cazul faptei putative, caracteristică fiind numai credința subiectului că fapta constituie infracțiune, fără însă ca aceasta să reflecte realitatea.

Putativitatea este manifestată prin situația erorii inverse în care se afla subiectul; pe de o parte el este convins că fapta comisă constituie infracțiune, iar pe de altă parte agentul este convins că anumite trăsături o fac pedepsibilă ca infracțiune, însă această cerință, fie nu este prevăzută de lege, fie nu există.

În teorie, ca și soluție, pentru pedepsirea făptuitorului pentru fapta respectivă, rămâne convertirea faptului putativ în tentativă. Dacă în dreptul francez, soluția pare să-și găsească un suport în acest caz, nu aceeași va fi situația în sistemele care au adoptat criteriile obiective ce țin de incriminare și sancționare tentativei.

În ce privește reglementarea în legea română, aceasta se situează pe o poziție pur obiectivă definind tentativa decât în caz de neproducere a rezultatului cerut de norma incriminatoare. În situația de față nu se poate pune problema convertirii faptei putative în tentativă.

Aceasta fiind diferită de tentativa relativ improprie, prin faptul că nu este posibilă consumarea infracțiunii, deoarece obiectul lipsește de la locul unde credea făptuitorul că se află în momentul comiterii faptei.

În cazul tentativei relativ improprii, lipsa obiectului este accidentală, obiectul există în materialitatea sa, dar în alt loc; există, cu alte cuvinte, relația de ocrotire penală cu privire la acest obiect, în timp ce în cazul faptei putative lipsa obiectului este totală, definitivă, lipsește însuși obiectul ocrotirii penale.

III.4 Tentativa idonee (periculoasă) și neidonee (nepericuloasă)

Datorită faptului că Noul Cod penal a renunțat la împărțirea tentativei în funcție de cauzele ce duceau la împiedicarea producerii rezultatului infracțiunii, respectiv la tentativa proprie și improprie, acestea neavând o prevedere similară cu cea a art. 20 alinb(2) Cod penal, considerându-se că nu are importanță motivul care duce la împiedicarea rezultatului în cazul tentativei.

Prin urmare, vom avea următoarea clasificare: tentativa idonee și neidonee.

Tentativa idonee (art. 32 alin.1 N.C.p.) presupune acte ce creează o stare de pericol pentru valoarea socială ocrotită, acte care, la momentul comiterii lor, făceau să apară ca probabilă producerea urmării vizate de autor.

Caracterul idoneu al tentativei se apreciază pe baza unui examen ex ante, judecătorul fiind ținut să analizeze fapta comisă din perspectiva unui om mediu, plasat la momentul comiterii actelor și dispunând de eventualele cunoștințe suplimentare pe care le avea autorul.

Este necesară luarea în calcul a acestor informații suplimentare deținute de autor datorită faptului că, uneori, un act în principiu neidoneu poate să își schimbe valențele tocmai datorită circumstanțelor speciale în care se comite.

Așa de pildă, faptul de a urla la urechea unei persoane pentru a o speria nu apare în accepțiunea comună ca fiind un act apt de a ucide.

El devine însă un act idoneu în măsura în care autorul știe că victima suferă de o afecțiune cardiacă foarte gravă și orice șoc emoțional îi poate cauza decesul. La fel se întâmplă și în cazul administrării de zahăr unei persoane suferind de diabet, sau în situația cauzării unei răni superficiale unei persoane ce suferă de hemofilie.

Nu vor fi luate însă în calcul acele împrejurări care nu erau cunoscute autorului la momentul comiterii faptei și care au fost descoperite abia ulterior.

Astfel, executarea unui foc de armă asupra unei persoane protejate de o vestă antiglonț se dovedește în final un act neidoneu. Totuși, pentru un om mediu plasat la locul și momentul comiterii faptei și care ignoră această împrejurare, actul respectiv apare ca periculos pentru valoarea socială ocrotită, prezentând o probabilitate ridicată de producere a rezultatului.

Va exista de asemenea o tentativă idonee atunci când locul unde urma să se comită fapta de furt era deja supravegheat de poliție, astfel că nu ar fi fost posibilă consumarea faptei. În măsura în care autorul nu avea cunoștință de această împrejurare, el va răspunde pentru tentativă dacă a început comiterea actelor de executare.

Tot astfel, în situația în care autorul, vrând să ucidă victima, ia din greșeală o armă de jucărie pe care o confundă cu arma reală, suntem în prezența unui act idoneu, căci pentru observatorul care deține aceleași informații ca și autorul acțiunea este susceptibilă să producă rezultatul dorit.

Aceeași este soluția și atunci când autorul, vrând să împuște victima, ia o armă pe care o știa încărcată, dar pe care cineva tocmai o descărcase.

Tentativa neidonee (art. 32 alin.2) există atunci când datorită modului cum a fost concepută executarea, nu se poate pune problema creării unei stări de pericol pentru valoarea socială ocrotită, fiind evident pentru orice observator de factură medie că acțiunea comisă nu are nicio șansă să producă rezultatul.

Așa se întâmplă atunci când autorul încearcă să ucidă victima prin farmece, prin stropire cu apă sfințită, prin împușcarea fotografiei acesteia, ori când încearcă să doboare un avion aflat în zbor cu o praștie. Și în acest caz, evaluarea pericolului se va face tot pe baza unei analize ex ante, de pe poziția unui observator mediu, dispunând și de eventualele informații suplimentare de care dispunea autorul. Spre exemplu, încercarea de a ucide o persoană prin împușcare cu o armă descărcată, este o tentativă neidonee dacă autorul știa că arma este descărcată, dar devine o tentativă idonee atunci când el nu avea cunoștință de acest lucru.

Tot astfel, executarea unui foc de armă asupra patului din camera în care victima dormea de obicei constituie o tentativă idonee, dacă autorul nu știa că victima nu se află în cameră, dar devine o tentativă neidonee dacă autorul cunoștea respectiva împrejurare însă credea că poate ucide victima prin împușcarea patului acesteia.

În doctrină și practică s-au purtat discuții cu privire la sancționarea celui care prezintă drept câștigător un bilet de loterie falsificat în mod grosolan. Problema trebuie rezolvată prin recurgerea la același sistem de evaluare – dacă pentru orice om mediu falsul apare ca flagrant, va fi vorba de o tentativă neidonee. Dacă însă falsul prezintă aparențe de veridicitate tentativa va fi idonee și deci sancționabilă.

Secțiunea A IV – A

Situații în care tentativa nu este posibilă

IV.1. Considerații introductive.

Scopul în care se fac precizări în legatură cu infracțiunile la care tentativa nu este posibilă, este numai de ordin teoretic, deoarece în partea specială a Codului penal, se indică infracțiunile la care se pedepsește tentativa, acest sistem evidențiază de asemenea și infracțiunile la care poate exista tentativă, de asemenea și infracțiunile la care nu poate exista tentativă.

În acest caz rezultă că, există acele categorii de infracțiuni care sunt incompatibile cu noțiunea de tentativă, datorită conținutului obiectiv și subiectiv.

În literatura juridică a fost semnalată prezența a două cauze datorită cărora tentativa nu poate exista: cauze de ordin material și cauze de ordin subiectiv.

Cele de ordin material

Datorită acestor cauze, tentativa nu este posibilă la o serie de infracțiuni și anume:

infracțiunile omisive;

infracțiunile de execuție promptă;

infracțiunile de obicei.

a.1. Infracțiunile omisive.

La infracțiunile omisive, la care inacțiunea formează elementul material, în nefacerea a ceea ce este ordonat de lege (omisiunea proprie), neîndeplinirea obligației de a face înseamnă consumarea infracțiunii, astfel rezultă că tentativa nu este posibilă. În acest caz subiectul încalcă prin omisiune preceptul normei prin care i se comandă (normă imperativă) o anumită activitate, el nu se nu se comporta cum prevede legea, acesta se abține.

Dacă obligația trebuie adusă imediat la îndeplinire, infracțiunea se va consuma, prin simpla abținere a făptuitorului; dacă ordinul normei trebuie îndeplinit până la un anumit termen, făptuitorul poate oricând, până la expirarea termenului, să se supună normei; drept urmare, abținerea sa pe toata durata nu poate fi considerată ca reprezentând acte de executare a omisiunii ce poate fi susceptibilă de întrerupere ori de neizbutire pentru a atrage răspunderea penală. Tentativa implică de asemenea existența unui act exterior, asadar comportarea omisivă nu este susceptibilă de tentativă.

În categoria de mai sus nu vor intra faptele omisive (omisiuni proprii) prin care se realizează conținutul infractiunii comisive (comisiune prin omisiune); în acest caz subiectul încalcă prevederea normei prin care se interzice o acțiune (normă probibitivă), subiectul realizând infracțiunea prin acea omisiune (de exemplu, vătămarea corporală a unei persoane neputincioase prin privarea ei de apă).

În aceste cazuri, actele omisive sunt probabile de tentativă întocmai ca și cele comisive, deoarece abținerea subiectului constituie numai o modalitate de exprimare a voinței sale de a produce rezultatul incriminat. Astfel se arată, faptul că tentativa nu poate exista în cazul infracțiunilor de omisiune proprie, nu și în cazul celor improprii care sunt susceptibile de tentativă.

a.2. Infracțiunile de execuție proprie.

Tentativa nu poate fi posibilă în cazul acestor infracțiuni, deoarece acestea sunt lipsite de o desfășurare în timp a activității infracționale.

Momentul în care primul act de executare coincide cu momentul consumării infracțiunii, neexistând timp pentru efectuarea tentativei, chiar dacă după consumare, executarea continuă. Cazuri de infracțiuni cu executare imediată găsim în categoria faptelor ce pot fi comise prin vorbire (oral) a căror consumare are loc chiar în momentul pronunțării cuvintelor (exemple: insulta, calomnia, infracțiuni săvârșite verbal).

În literatura de specialitate a fost susținut faptul că în cazul infracțiunilor săvârșite în acest mod, făptuitorul, va fi sancționat numai pentru rezultatul actului său, însă nu și pentru intenție, aceasta fiind imposibil de precizat,până ce actul nu a fost comis ,așadar pentru acest motiv, tentativa nu poate exista. Problematica stabilirii intenției fiind o problemă de probe, care arată doar că, în cazul faptelor săvârșite instantaneu, această stabilire este dificilă, însă nu imposibilă. Cauza ce face infracțiunea instantanee să nu aibă tentativă, decurge din natura acestei infracțiuni care, fiind săvârșită într-un moment de furie sau dintr-o pornire momentană, nu lasă loc pentru o posibilă hotărâre în luarea rezoluției infracționale astfel, nici pentru efectuarea Pregătirilor prealabile.

Un bus exemplu în acest sens este cazul insultei, unde nu se poate vorbi de tentativă, deoarece aceasta se consumă chiar în momentul în care a început executarea, dintr-o pornire de moment, fără ca ea să treacă prin faza de pregătire.

a.3. Infracțiuni de obicei.

În doctrina penală, infracțiunea de obicei este definită ca fiind acea infracțiune care este săvârșită prin repetarea faptei incriminate, într-un număr suficient de mare, pentru ca din această repetare să rezulte subiectul desfășurării activitații de obicei, din obișnuință sau ca altă îndeletnicire.

Așadar, infracțiunile respective nu pot avea tentativă, deoarece pentru existența laturii obiective a acestora este necesară repetarea de acte într-un număr care va indica obișnuința. În acest caz, un act efectuat în întregime, nefiind incriminat în mod izolat și cu atât mai mult, încercarea de a comite un astfel de act nu poate constitui o tentativă a infracțiunii de obicei. Pentru realizarea laturii obiective a infracțiunii de obicei, este nevoie de comiterea unui număr de acte desăvârșite și nu de acte simple.

Cauze subiective, datorită cărora tentativa nu poate exista la anumite infracțiuni.

Sub acest aspect, tentativa nu este posibilă la:

infracțiunile din culpă;

infracțiunile praeterinteționate (intenție depășită);

infracțiunile de rezultat potențial.

b.1. Infracțiunile din culpă.

La infracțiunea din culpă nu există o rezoluție infracțională și nici reprezentarea unui iter criminis (parcurgere a infracțiunii), așadar, nu se poate vorbi nici despre punerea în executare a rezoluției de a săvârși infracțiunea. Activitatea infracțională efectuată din culpă devine periculoasă datorită rezultatului.

În cazul culpei, din neglijență, nu poate exista tentativă, deoarece făptuitorul are în plan un alt rezultat decât acela care s-a produs efectiv; acest din urmă rezultat neexistând în reprezentarea făptuitorului pentru a încerca realizarea lui, ci a fost ceva neprevăzut deși acesta trebuia și putea să-l prevadă.

Față de neglijență, tentativa presupune un rezultat ce nu s-a produs, dar care se află în planul subiectului, existând hotărârea acestuia de a produce rezultatul prin acte de executare ce n-au fost duse până la capăt ori nu s-au finalizat prin producerea rezultatului.

În cazul culpei cu previziune, tentativa este exclusă deoarece, în acest caz, deși există un rezultat în mintea făptuitorului, acesta este considerat de subiect ca imposibil să se producă (ca atare nu i se poate atribui dorința de a încerca să se producă); însă ușurința cu care făptuitorul va acționa se va evalua după ce rezultatul s-a produs; numai din acest moment se poate spune dacă făptuitorul s-a comportat cu ușurință sau a acționat cu o altă formă de vinovăție, ori tentativa care include o evaluare posterioara a actelor de executare este exclusă.

Așadar, este exclusă tentativa în cazul infracțiunii cu praeterintentie, deoarece rezultatul mai grav se produce din culpa făptuitorului; rezultatul nefiind prevăzut de făptuitor, acesta nu poate încerca producerea sa.

Tentativa fiind de asemenea exclusă din cazul infracțiunilor care se comit dintr-o pornire momentană (impuls), de furie, de răzbunare, de teamă, care nu lasă loc unui proces deliberat de durată; în acest caz hotărârea de a acționa este promptă.

Aceste infracțiuni pot exclude tentativa, pot fi imaginate și cazuri de excepție când aceasta să fie posibilă (de exemplu, dacă gestului prompt, al unei persoane furioase care scoate arma de foc spre a răzbuna o jignire imediată, i se opune o intervenție și mai rapidă a unui terțe persoane care împiedică lovitura ori victima fiind mai rapidă se ferește evitând lovitura).

b.2. Infracțiunile praeterintenționate.

Nu este posibilă tentativa la infracțiunile cu intenție depășită, la care gravitatea mai mare a rezultatului este produsă din culpă. Astfel, în cazul infracțiunilor cu intentie depășită, în timp ce prima abatere este o infracțiune intenționată, cea de a doua abatere care reprezintă infracțiunea unică praeterintenționată, aceasta fiind realizat din culpă. Așadar acțiunea cu intenție a făptuitorul ce nu a acționat în baza unei hotărâri de a produce rezultatul mai grav, reprezintă depășirea intenției. Rezultă că nu se poate vorbi nici în cazul intenției depășite despre punerea în executare a hotărârii de a produce rezultatul mai grav. Concluzia fiind că infracțiunile cu intenție depășită nu sunt susceptibile de tentativă.

b.3. Infracțiunile de rezultat potențial.

Aceste infracțiuni, datorită voinței legiuitorului sau specificului lor, nu se pot încadra în tentativă. Asemenea infracțiuni sunt consumate chiar din momentul când apare posibilitatea producerii rezultatului, spre exemplu unele infracțiuni contra siguranței circulației pe căile ferate (art. 274 alin. l, art. 275 alin. l și art. 276 alin. 2 Vechiul Cod penal acestea având corespondență cu Noul Cod penal în ordinea articolelor art. 329; art. 331; art. 332).

Secțiunea a V-a

Tratamentul tentativei

Alegerea tratamentului juridic cel mai corespunzător al tentativei este condiționată de răspunsul care se va da întrebării: dacă săvârșirea unei fapte aflate în faza de executare trebuie incriminată sau nu, iar dacă trebuie incriminată, justificarea acestei soluții ar fi pentru toate infracțiunile, sau numai pentru unele dintre acestea?

De asemenea, în legătură cu tratamentul ce se aplică tentativei se pune întrebarea dacă aceasta trebuie incriminată în cazul tuturor infracțiunilor, sau numai în cazul acelora care prezintă o gravitate mai mare, și dacă incriminarea tentativei poate să poarte asupra tuturor felurilor acesteia sau numai asupra unora dintre ele?

În ce privește prima situație, exista două teze:

a. Prima ar fi cea a incriminării nelimitate a tentativei, conform acestei teze, tentativa trebuie să fie incriminată pentru toate infracțiunile, deoarece actele de executare făcând parte din antecedența cauzală a infracțiunii a cărei săvârșire este urmărită, este prezentat prin ele însele gradul de pericol social specific tuturor infracțiunilor;

b. teza incriminării limitate a tentativei, conform acestei teze este susținut în principiu faptul că, tentativa poate prezenta într-o oarecare măsură pericolul social ce este caracteristic faptelor penale, totuși în cazul infracțiunilor cu gravitatea redusă, tentativa trebuie să rămână neincriminată, deoarece fapta în sine prezintă un grad redus de pericol social.

În cea de-a doua situație unde este precizat faptul că, dacă trebuie să fie incriminate toate modalitățile tentativei sau numai unele dintre acestea, opiniile sunt de asemenea împărțite.

În primă fază se susține faptul că toate modalitățile tentativei prezintă gradul de pericol social necesar unei infracțiuni și în consecință trebuie să fie incriminate.

O altă opinie ar susține faptul că incriminarea tentativei trebuie să privească numai modalitățile tentativei neterminate și tentativa terminată, urmărindu-se să rămână în afara prevederilor legii penale modalitatea tentativei improprii.

Cea de a treia părere face deosebire între tentativa relativ improprie și tentativa absolut improprie, fiind justificată numai incriminarea tentativei relativ improprii.

În legatură cu tratamentul penal al tentativei, indiferent că este vorba de incriminarea tuturor formelor tentativei, a unora dintre acestea, sau incriminarea limitată sau nelimitată a tentativei, tratamentul penal al tentativei va fi: cel stabilit de lege pentru fapta consumată, pedeapsa fiind cea prevazută de lege (sistemul planificării).

Sau unul diferit față de cel stabilit de lege, tentativa urmând să primească o pedeapsă mai mică decât cea prevăzută în lege pentru infracțiunea consumată (sistemul diversificării).

Codul penal român a adoptat concepția diversificării, stabilind în art. 21 Vechiul C. pen. că „tentativa se sancționează cu o pedeapsă cuprinsă între jumătatea minimului și jumătatea maximului prevăzut de lege pentru infracțiunea consumată, fără ca minimul să fi fost mai mic decât minimum general al pedepsei. În cazul în care pedeapsa este detenția pe viață, se aplică pedeapsa închisorii de la 10 la 25 de ani”, iar conform Noului Cod penal art. 32 alin. 2 „Când pentru infracțiunea consumată legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață, iar instanța s-ar orienta spre aceasta” , tentativa va fi sancționată cu închisoarea între 10 si 20 de ani.

Pentru reducerea pedepsei la jumătate se au în vedere limitele speciale pentru infracțiunea de bază sau infracțiunea calificată.

În cazul pedepselor alternative, instanța poate alege, una dintre cele două pedepse (închisoarea sau amenda) și numai apoi se va aplica, la pedeapsa stabilită, reducerea la jumătate a limitelor speciale, sau pedeapsa cu închisoarea pe timp limitat în cazul pedepsei detențiunii pe viață.

Cazul amnistiei este condiționat de o limită maximă a pedepsei stabilită prin lege pentru unele infracțiuni.

Soluția ce se poate aplica în acest caz este îndeplinirea condițiilor cerute de legea de amnistie, adică limita de pedeapsă, trebuie verificată în raport cu sancțiunea prevăzută de lege pentru infracțiunea consumată, iar nu în raport cu sancțiunea tentativei.

În măsura în care măsurile legale sunt întrunite, pe lângă pedeapsa principală aplicată tentativei, se pot aplica și pedepsele complementare stabilite în art. 66 Noul Cod penal, după cum și măsurile de siguranță stabilite în art. 108 din Noul Codul penal.

CAPITOLUL IV

Desistarea și împiedicarea producerii rezultatului

Secțiunea I

Concept

Potrivit Codului penal, dacă executarea a fost oprită sau dacă fapta nu s-a consumat datorită unui obstacol ce nu ține de voința subiectului, acesta fiind constrâns să se oprească, tentativa este pedepsită.

Așadar, situația în care neconsumarea activității infracționale sau oprirea producerii rezultatului este provocată de autor, din propria sa voință, tentativa, potrivit art. 34 Noul Cod penal, nu este supusă sancțiunii penale: „Nu se pedepsește autorul care, înainte de descoperirea faptei, s-a desistat ori a încunoștințat autoritățile de comiterea acesteia, astfel încât consumarea să poată fi împiedicată, sau a împiedicat el însuși consumarea infracțiunii.”.

Rezultă că desistarea constă în renunțarea la continuarea executării, de care autorul era conștient, de a o duce până la capăt, iar oprirea producerii rezultatului presupune din partea făptuitorului o intenție activă, pentru a opri și a evita apariția rezultatelor faptelor sale. Așadar, nu este tentativă în cazul în care o persoană a luat hotărârea de a comite un furt, fapt pentru care aceasta pătrunde într-o locuință, cu chei potrivite, însă renunță să-și însușească vreun obiect din proprie inițiativă..

În ceea ce privește reglementarea desistării și împiedicării rezultatului, în Codul penal român apare necesitatea scoaterii în evidență a celor două reguli de drept penal prevăzute de art. 34 C. pen., fiecare dintre acestea făcând obiectul unui alineat separat.

Prima regulă consfințită de art. 34 alin. 1 Noul Cod pen., evidențiază în primul rând, un considerent de politică penală. Astfel, este apreciat că din punct de vedere social este mai utilă stimularea făptuitorului, asigurându-i impunitatea de a opri executarea începută sau de a împiedica producerea rezultatului, decât să-l lase să continue și să-l pedepsească după ce infracțiunea s-a consumat.

În al doilea rând, s-a avut în vedere că în cazul în care făptuitorul împiedică voluntar consumarea infracțiunii, actele de executare nefiind generatoare de pericol social pentru valorile ocrotite de legea penală, își pierd periculozitatea socială și, ca atare, nu mai există temei pentru ca ele să fie pedepsite.

În al treilea rând, s-a ținut seama de faptul că desistarea și împiedicarea producerii rezultatului sunt caracteristici pozitive persoanei făptuitorului și pun în lumină aptitudinea de a se îndrepta fără a fi supus unei pedepse.

Din cele arătate rezultă că dispoziția din art. 34 alin. 1 Noul Cod penal, cuprinde norme generale cu caracter restrictiv. În ceea ce privește incidența legii penale, prin care este exceptată de la regula pedepsirii tentativa (art. 33 Noul C. pen.), în cazul în care făptuitorul oprește el însuși executarea începută sau împiedică producerea rezultatului.

Potrivit dispoziției din alin. 2 al art 34 Nou C. pen., actele de executare îndeplinite până în momentul când intervine desistarea sau împiedicarea producerii rezultatului, dacă formează prin ele însele o altă infracțiune, aceasta din urma va fi sancționată.

Reglementarea din alin. 2 al art. 34 Noul Cod penal, pare să constituie o excepție de la regula înscrisă în alin. 1 al aceluiași articol (nepedepsirea desistării și a împiedicării rezultatului), aceasta fiind însă o aparență, deoarece făptuitorul păstrează beneficiul dispoziției din alin. 1, el nefiind pedepsit pentru tentativa faptei de la care s-a desistat sau a cărei consumare a împiedicat-o, ci este sancționat numai pentru actele de executare, acestea constituind prin ele însele infracțiuni de sine stătătoare consumate.

Daca nu ar exista o dispoziție expresă, actele ce constituie infracțiune ar fi sancționate ca atare, deoarece la aceste acte autorul nu se va putea desista potrivit dispoziției din alin. 1 al art.34 Noul Cod penal.

În ceea ce privește beneficiarul acestei cauze de impunitate, prevăzută în alin. 1 al art. 34 Cod penal, aceștia pot fi coautorii sau autorul.

Pentru înlăturarea confuziilor, Noul Codul penal se ocupă în art. 34 alin. 1 de desistarea și împiedicarea rezultatului din partea autorului, iar în art. 51 Noul Cod pen. de împiedicarea consumării infracțiunii de către ceilalți participanți, instigatori sau complici. În dispoziția din art. 51 Noul Cod pen. este folosit termenul de participant deoarece împiedicarea poate fi făcută de către orice participant care acționează izolat și anume: coautor, instigator sau complice, dispoziția din art. 34 Noul Cod penal fiind aplicabilă numai în cazul în care un singur autor sau autorii s-au desistat sau au împiedicat producerea rezultatului.

SECȚIUNEA A II-A

Condițiile desistării și ale împiedicării rezultatului

II.1. Condițiile desistării.

Pentru a fi considerată cauză de nepedpsire, desistarea trebuie să îndeplineasca mai multe condiții:

a. Prima condiție potrivit art. 34 alin. 1 este cea privitoare la existența unor acte de executare.

Așadar desistarea are loc după ce sunt efectuate mai multe acte de executare, însă trebuie să intervină înainte ca executarea acțiunii tipice să fi luat sfârșit; desistarea este posibilă odată cu efectuarea primului act de executare și dispare în momentul în care executarea este pe cale de a ajunge în punctul său final.

Desistarea este posibilă în cazul oricărei infracțiuni la care legea prevede pedepsirea tentativei, însă poate apărea numai în cazul tentativei neterminate (imperfecte), deoarece în această situație există o executare ce nu a fost dusă până la capăt.

b. Cea de-a doua condiție necesară existenței desistării este aceea prin care autorul trebuie să renunțe la săvârșirea infracțiunii.

În acest context, desistarea are loc în cazul tentativei neterminate (imperfecte), ea având înțelesul de renunțare, în timpul desfășurării actelor de executare.

Pentru situația desistării este suficient ca autorul să fi încetat activitatea sa, abandonarea fiind văzută ca o renunțare a acestuia.

Subiectul, în cazul tentativei imperfecte, poate renunța la infracțiune prin adoptarea unei atitudini pasive de către autor.

De asemenea sunt și cazuri în care atitudinea autorului trebuie să fie una activa, de anulare a eficienței cauzale, astfel ca ele să-și continue singure efectul.

Pentru a constitui cauză de nepedepsire, desistarea trebuie să fie eficientă, din cauza ei infracțiunea să nu mai fie posibilă. Atunci când activitatea infracțională este efectuată de mai multe persoane, desistarea nu poate fi eficientă decât atunci când toți autorii convin să se desiste. Așadar, renunțarea la continuarea executării din partea unui coautor nu poate avea efecte decât dacă este acceptată sau respinsă de ceilalți participanți, adică de coautori.

Autorul sau autorii care s-au desistat vor beneficia de dispozițiile art. 34 alin. 1 Noul Cod penal chiar dacă executarea a fost continuată, de o terță persoană.

O condiție generală la desistare, este aceea că la săvârșirea infracțiunii trebuie să aibă un efect definitiv, irevocabil, deoarece o întrerupere temporară a activității infracționale, cu intenția de a o relua după un anumit interval de timp dat, nu constituie desistare.

c. Cea de-a treia condiție se referă la faptul că renunțarea la săvârșirea infracțiunii trebuie să se fi produs „de bună voie”.

Această condiție a renunțării de bună voie la continuarea executării (în cazul tentativei neterminate) explică denumirea de “desistare voluntară”, aceasta însemnând renunțarea de bună voie a autorului la actul de executare, din propria voință.

Având în vedere problematica prezenței motivelor, condiția cerută de lege din acest punct de vedere este ca renunțarea trebuie să fie facută din motive ce țin de voința făptuitorului.

Atâta vreme cât nu s-a dovedit existența vreunei cauze străine de voința autorului care să fi determinat desistarea, aceasta trebuie considerată că a avut loc de bună voie, dat fiind faptul că în absența unei probe contrare, operează prezumția că autorul a voit în mod liber să pună capăt executării infracțiunii.

Un exemplu bun ar fi acela în care făptuitorul pătrunde prin efracție în domiciliul unei persoane, pentru comiterea unui furt, moment în care făptuitorul își dă seama că instrumentele pe care le are asupra sa și le-a folosit, sunt improprii pentru a forța sistemul de închidere a ușii.

II.2. Condițiile împiedicării producerii rezultatului.

Pentru a se vorbi de împiedicarea producerii rezultatului, trebuiesc îndeplinite următoarele condiții:

Activitatea infracțională să fi fost efectuată în intregime, dar urmarea vătămătoare să nu se fi produs.

Posibilitatea împiedicării producerii rezultatului apare în același timp cu terminarea executării acțiunii tipice și înceteză să existe cu un moment mai înainte de survenirea acestueia; atâta timp cât nu sunt efectuate în totatlitate actele de executare, nu s-ar putea vorbi decât de desistare, iar dacă executarea s-a încheiat și s-a produs rezultatul, infracțiunea s-a consumat și ca atare, cauza de nepedepsire nu mai poate exista (chiar dacă după consumare, autorul restabilește situația anterioară producerii infracțiunii, repară în natură sau prin plata unor despăgubiri bănești pagubele cauzate).

Cea de-a doua condiție prevede necesitatea acțiunii pozitive pentru împiedicarea rezultatului.

În activitatea pe care o depune făptuitorul, pentru a împiedica producerea rezultatului, prin orice mijloc sau modalitate, poate acționa singur sau împreună cu o altă persoană pentru a îndeplini acest act (de exemplu, pentru a salva viața unei persoane pe care a lovit-o grav, cu intenția de a-i provoca moartea, făptuitorul o transportă la spital, folosindu-se de un autovehicul neînmatriculat). Ca urmare, dacă victima nu a decedat, el va fi apărat de răspundere penală pentru tentativă de omor (nu însă și pentru vătămare corporală) și pentru infracțiunea prevăzută în art. 35 din Decretul nr. 328/1966.

De asemenea împiedicarea producerii rezultatului trebuie să fie eficientă, iar dacă la această împiedicare contribuie și alți factori, autorul va fi și în asemenea situație exonerat de aplicarea unei pedepse.

În cadrul celei de a treia condiții privitoare la existența împiedicării producerii rezultatului este necesar ca făptuitorul să exercite activitatea sa de împiedicare de producere a rezultatului fără să fie silit, efectuarea acesteia să se facă în condiții normale, adică să fie „de bună voie”.

Ca și în cazul desistării‚ motivele ce l-au determinat pe autor să reacționeze pentru a nu lăsa ca rezultatul să se producă pot fi dintre cele mai diverse: mila, căința, teama de pedeapsă; de asemenea, împiedicarea producerii urmărilor poate avea loc și sub influența factorilor externi atâta vreme cât, chiar în prezența lor, autorul putea, dacă ar fi voit, să nu împiedice survenirea rezultatului.

O ultimă condiție în cazul împiedicării producerii rezultatului, este, ca aceasta să fi avut loc mai înainte de descoperirea faptei.

Această ultimă condiție este una specială deoarece face referire strictă la împiedicarea producerii rezultatului.

Prin „descoperire” se înțelege acea situație în care organele de urmărire penală află despre faptă sau orice altă persoană care informează organele respective.

Așadar nu este nevoie să existe un act procesual, ci numai simpla conoaștere a infracțiunii de către o persoană

În cazul în care fapta ajunge cunoscută, fără știrea autorului, însă cu toate acestea el acționează pentru împiedicarea producerii rezultatului și reuseste în acest sens, atunci cauza de nepedepsire activează.

Privitor la cele prezentate, în practica judiciară s-a decis că în cazul tentativei la infracțiunea de înșelăciune în paguba avutului obștesc, săvârșită prin înaintarea către organul financiar a unor acte de decont falsificate și descoperită înainte de consumarea infracțiunii, activitatea ulterioară desfășurată de inculpat de a lua legătura cu unii salariați din întreprindere, cerându-le să oprească verificarea decontului nu constituie o împiedicare a producerii rezultatului

Astfel, împiedicarea producerii rezultatului, constituie o cauză de nepedepsire numai dacă are loc înainte de producerea rezultatului și totodată înainte de descoperirea faptei respective. În alt mod, eforturile făptuitorului nu ar putea fi luate în seamă decât la individualizarea pedepsei (căința activă)

Secțiunea A III – A

Tratamentul desistării voluntare și împiedicarea producerii rezultatului

Dispozițiile art. 34 din Noul Codul penal prevăd că „Nu se pedepsește autorul care, înainte de descoperirea faptei, s-a desistat ori a încunoștințat autoritățile de comiterea acesteia, astfel încât consumarea să poată fi împiedicată, sau a împiedicat el însuși consumarea infracțiunii.”.

În măsura în care sunt îndeplinite condițiile arătate, desistarea și împiedicarea producerii rezultatului atrag nepedepsirea, acestea înlăturând răspunderea penală. Fapta rezultată până în momentul desistării sau împiedicării producerii rezultatului, în cazul în care întrunește caracteristicile unei alte infracțiuni, atrage răspunderea penală a făptuitorului pentru acea infracțiune, dar nu pentru infracțiunea inițială.

CAPITOLUL V

Tentativa în cazuri speciale

Secțiunea I

Tentativa și participația

Infracțiunile sau actele de executare săvârșite de către autor atrag răspunderea instigatorilor și complicilor, deoarece participația penală este condiționată de fapta incriminată de lege care este comisă de autor, consumată sau în forma tentativei.

În cazul desistării sau a împiedicarii producerii rezultatului, împrejurarea privind executarea faptei are caracter real, în consecință aceasta profită instigatorilor precum și complicilor, care pot evita în acest fel răspunderea pentru instigare sau complicitate la tentativă, în afară de cazul în care legea penală ar prevedea, ca o infracțiune de sine stătătoare, ca instigarea și complicitatea să fie pedepsite chiar dacă autorul s-a desistat ori a împiedicat producerea rezultatului.

În cazul existenței coautoratului, este necesar ca toți să se desiste ori să împiedice producerea rezultatului pentru a se produce efectele enunțate anterior. Împiedicarea rezultatului de către un singur coautor va produce efecte doar asupra sa, nu și a celorlalți coautori, instigatori sau complici.

În cazul în care dintre coautori numai unul se desistă, dar nu îi împiedică pe ceilalți să consume fapta, acesta nu beneficiaza de clauza de nepedepsire, potrivit art. 34 Noul Cod penal și art. 51 din Noul Codul penal deoarece ar fi trebuit ca rezultatul să fi fost împiedicat.

În cazul în care pe lângă autori și coautori există instigatori sau complici aceștia vor beneficia, exceptând instigatorii, de desistarea autorului sau coautorilor. În cazul în care autorul sau coautorii nu se desistă sau împiedică producerea rezultatului, complicii pot beneficia de nepedepsire numai în situația în care aceștia vor împiedica rezultaul. Rezultă că numai complicele care a împiedicat producerea rezultatului va beneficia de nepedepsire, în timp ce restul participanților vor fi sancționați conform legii, pentru tentativă sau instigare.

O situație specială este aceea a instigatorului deoarece acesta poate opri infracțiunea, beneficiind de aceleași cazuri de nepedepsire ca și în cazul complicelui. De acest beneficiu va profita numai instigatorul care a reușit, mai înainte de descoperirea faptei să împiedice consumarea. Restul participanților vor fi pedepsiți pentru tentativă la infracțiune sau pentru complicitate la infracțiune.

În cazul în care instigatorul, prin propriile sale eforturi reușește să împiedice producerea rezultatului periculos, rezultă că nu a existat dorința de desistare sau împiedicare a rezultatului din partea autorului.

În consecință, în cazul în care fiecare dintre participați acționează izolat, în acest caz în conformitate cu prevederile art. 51 Noul Cod pen. va beneficia de nepedepsire, numai participantul care împiedică efectiv producerea rezultatului în condițiile cerute de lege, adică înainte ca fapta să fie descoperită. Zădărnicirea faptei poate fi realizată și de către participantul izolat, atât prin denunț față de autorități cât și prin înștiințarea victimei, convingerea sau constrângerea celorlalți coparticipanți de a se abține de la comiterea faptei.

Secțiunea A II-A

Tentativa în cazul diferitelor forme de infracțiuni

În situația în care, după începerea executării unei infracțiuni, autorul ia hotărârea de a comite încă o infracțiune și începe executarea acesteia, el va răspunde în raport cu fiecare din hotărârile luate.

În cazul existenței unor hotărâri distincte, se poate concepe un concurs real de infracțiuni, fie sub forma unui concurs real de infracțiuni diferite, fie un concurs real între o tentativă la o infracțiune și o infracțiune consumată sau un concurs real între două infracțiuni consumate.

De exemplu, dacă o persoană este hotărâtă să sustragă valori dintr-o locuință iar, ulterior, intervine rezoluția să distrugă și unele din lucrurile din locuință, începând executarea și a acestei infracțiuni, executare întreruptă prin venirea proprietarului, vor exista două infracțiuni distincte în concurs real, sub forma a două tentative la infracțiune; tot astfel, dacă hoțul surprins de victimă asupra faptului se hotărăște să o lovească și fuge fără a consuma furtul; agentul va răspunde pentru un concurs real de infracțiuni: tentativă la furt și infracțiunea consumată de vătămare corporală

Există posibilitatea ca actele de executare ce aparțin infracțiunii secundare, să fie absorbite natural sau legal în cadrul altei infracțiuni mai grave. De exemplu în cazul în care o persoană, după vătămarea gravă a victimei, se hotărăște să o ucidă și începe executarea acestei noi rezoluții; dacă executarea omorului este întreruptă ori rezultatul nu se produce, agentul va răspunde pentru tentativă la omor, nu și pentru vătămarea corporală a victimei (această din urmă infracțiune fiind absorbită natural în prima infracțiune); dacă autorul se desistă de la executarea infracțiunii de omor, atunci el va răspunde numai pentru infracțiunea de vătămare corporală.

Va exista concurs real de infracțiuni și atunci cand autorul comite o infracțiune ce servește drept mijloc pentru săvârșirea altei infracțiuni aflata în faza de tentativă.

În practica judiciară s-a decis că inculpatul va răspunde atât pentru abonamentul falsificat cât și pentru tentativă la înșelăciune dacă a prezentat un abonament falsificat organelor de control care l-au descoperit călătorind clandestin.

O situație care produce discuții în practică o reprezintă cazul tentativei la infracțiunea complexă.

În concepția legiuitorului infracțiunea complexă constituie o unitate legală de infracțiune; fapta absorbită și cea absorbantă își pierd individualitatea, chiar dacă sunt susceptibile de încadrări juridice distincte, contopindu-se spre a da naștere unei infracțiuni cu trăsături proprii. Constituind o unitate de infracțiuni, executarea infracțiunii complexe, în ansamblul ei, începe cu executarea uneia dintre faptele componente, oricare ar fi acestea, chiar dacă nu s-a început executarea și a celeilalte fapte.

În cazul în care făptuitorul se desistă de la executarea actului de constrângere, nu forțat de rezistența victimei, ci luând o hotărâre proprie, nesilit de nimeni, el va beneficia de nepedepsire prin aplicarea prevederilor art. 34. Noul Cod penal.

De regulă, fiecare încercare reflectă o nouă hotărâre delictuală pe care agentul o pune în executare; de aceea nereușita încercării nu poate fi considerată o dovadă a desistării voluntare a infracțiunii. Existența unor încercări repetate cu rezultate delictuale poate să conducă la existența unui concurs real de infracțiuni.

În practica judiciară, s-a decis că ori de câte ori încercarea de a comite o infracțiune se finalizează prin producerea rezultatului, agentul va răspunde numai pentru infracțiunea consumată, actele de executare prealabile fiind absorbite, în fapta consumată. În acest caz săvârșirea unei tentative de înșelăciune, urmată la un timp mai îndelungat, de o nouă încercare finalizată prin consumarea infracțiunii de înșelăciune atrage răspundere agentului pentru un concurs real de infracțiuni, tentativă la înșelăciune și infracțiunea consumată de înșelăciune.

CAPITOLUL VI

CONSIDERAȚII FINALE

Activitatea infracțională intenționată presupune, ca regulă, o desfășurare în timp, o dezvoltare progresivă, până la producerea rezultatului periculos pentru societate. În evoluția sa, această activitate parcurge mai multe etape, fiecare dintre ele caracterizându-se printr-un anumit grad de înfăptuire a activității infracționale.

Înfăptuirea activității infracționale și producerea rezultatului echivalează cu realizarea în întregime a hotărâri luate. Este momentul în care se înfăptuiește o concordanță deplină între latura subiectivă și cea obiectivă a infracțiunii.

Legea penală incriminează, de regulă, infracțiunile ajunse în faza consumării. În anumite cazuri, însă, atunci când activitatea materială este întreruptă înainte de ducerea ei la capăt, sau, deși activitatea materială s-a realizat în totalitate, rezultatul nu se produce datorită anumitor împrejurări independente de voința făptuitorului. O astfel de situație în legislație și literatura juridică poartă numele de tentativă și se pedepsește conform legii.

Pentru a înțelege mai bine rolul tentativei, între formele infracțiunii este necesar a se porni de la perioadele în care se desfășoară activitatea infracțională. Avem în vedere aici: perioada internă și perioada externă.

În ce privește perioada internă, aceasta este țărmurită de momentul încolțirii ideii, pe de o parte, și luarea hotărârii de a săvârșii infracțiunea, pe de altă parte – între acestea aflându-se deliberarea sau lupta motivelor.

Această perioadă nu are relevanță din punct de vedere penal, deoarece nu reprezintă o manifestare a individului în sfera relațiilor sociale. Gândul criminal nu reprezintă un pericol câtă vreme nu s-a realizat într-o faptă.

Perioada externă însă, are relevanță penală, în afara actelor de pregătire, când regula este că acestea nu se pedepsesc, și în cadrul acesteia regăsim trei faze:

faza actelor de pregătire;

faza actelor de executare;

faza urmărilor.

Faza actelor de pregătire este aceea care corespunde activității de pregătire a infracțiunii, aceste activității nefiind incriminate decât atunci când ele constituie, în sine, o infracțiune sau când sunt asimilate tentativei.

Faza executării reprezintă cea mai importantă fază în procesul infracțional și începe în momentul în care se trece la executarea hotărârii infracționale, adică se execută acțiuni, activității prin care este realizat actul de conduită interzis prevăzut de norma penală.

În faza de executare, se pot distinge momente, care capătă individualitate pe planul dreptului penal. Astfel, este posibil ca activitatea de executare să se întrerupă, ori să fie dusă până la capăt, dar rezultatul cerut de lege pentru întregirea laturii obiective a infracțiunii să nu se producă.

În ce privește faza urmărilor, aceasta se caracterizează prin producerea urmărilor socialmente periculoase prevăzute în latura obiectivă a infracțiunii. O infracțiune care a ajuns în această fază este considerată completă.

Așa cum am văzut însă, multe acțiuni infracționale nu sunt duse până la capăt, nu ajung a fi infracțiuni consumate. Ele rămân în faza de tentativă. Astfel, în existența progresivă a unei activității infracționale, tentativa se situează în faza actelor de executare a infracțiunii, între începutul executării acțiunii ce constituie elementul material al laturii obiective și producerea rezultatului socialmente periculos.

Tentativa este definită în doctrină, ca formă a infracțiuni ce constă în punerea în executare a hotărâri de a săvârșii infracțiunea, executare ce a fost întreruptă ori nu și-a produs efectul, deși executarea a fost efectuată în întregime.

Tentativa constituie deci, o formă a infracțiunii, căci întotdeauna rezultatul nu se produce, fie datorită întreruperii actului de executare, fie datorită altor împrejurări, când actul de executare este efectuat în întregime.

Periculozitatea tentativei poate fi dedusă din însăși definiția acesteia, ea constând în punerea în executare a hotărârii de a săvârși infracțiunea.

De asemenea, există tentativă și în cazul în care producerea rezultatului nu a fost posibilă datorită insuficienței mijloacelor folosite, sau defectuozității acestora, ori datorită împrejurării că obiectul nu se găsea în locul unde credea făptuitorul că se află.

În ceea ce privește împărțirea tentativei dupa cauzele ce duc la neproducerea rezultatului infracțiunii, respectiv tentativa proprie și improprie (relativă sau absolută), legiuitorul renunță la acestea deoarece în Noul Cod penal se prevede că este lipsit de importanță motivul pentru care nu se produce rezultatul tentativei; ceea ce duce la o nouă clasificare și anume tentativa idonee si neidonee.

Astfel prin apariția tentativei idonee se apreciează caracterul idoneu al tentativei, ce se realizează prin raportarea la poziția unui bonus pater familias, ce se află în momentul săvârșirii actelor de executare și beneficiază de conoștintele pe care le are făptuitorul cu privire la ansamblul împrejurarilor.

Acest tip de tentativa se reține și este incriminat de către lege, deoarece există intenția directă sau indirectă a făptuitorului, intenția de săvârșire a infracțiunii este pusă în executare, actele efectuate prezintă pericol social de natură a produce urmări periculoase.

Totodata cu tentativa idonee, avem și tentativa neidonee, aceasta nefiind o veritabilă tentativă la comiterea unei infracțiuni, deoarece nu există, actele de executare neaducând atingere obiectului juridic protejat de lege, nu prezintă pericol social.

Din cele expuse, rezultă caracterul individual al tentativei în cadrul formelor infracțiunii, ca o formă de sine stătătoare, cu efecte și sancțiuni specifice.

Bibliografie

I. TRATATE. CURSURI. MONOGRAFII.

Lefterache Lavinia Valeria, „Drept penal: partea generală”, București, Editura Universul Juridic, 2009

Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, „Drept penal roman: Partea generală” Ed. A 8-a, rev si adaugata. București, Editura universul Juridic, 2010

Mihail Udroiu, „Drept penal: partea generală”, București, Editura C.H. Beck, 2014

George Antoniu, C, Bulai, A. Filipaș, „Practica judiciară penală, Partea generală”, vol. I, 1988

George Antoniu, „Tentativa”, Editura Tempus, București 1995

Mircea Basarab, „Drept penal. Partea generală.”, vol. I, Editura Fundației, Iași, 1992

Constantin Bulai, „Drept penal român, Partea generală”, vol. l, 1992.

Nicolae Buzea, „Infracțiunea penală și culpabilitatea”, Alba-Iulia, 1944.

I. Coomentaries, „Model penal Code and Commnetaries”, Patti I/2, Philadelphia, P.A., The American law Institute, 1985

Ștefan Daneș, „Drept penal general”, vol. l, București 1994

Ștefan Daneș, Vasile Papadopol, „Individualizarea judiciară a pedepselor”, București 1985

V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, „Explicații teoretice ale Codului penal român”, Editura Academiei, București, 1969

Vintilă Dongoroz, Drept penal, București, 1939.

Vintilă Dongoroz și colab., „Noul cod de procedură penală și Codul de procedură penală anterior, prezentare comparativă”, Editura Politică, București, 1969.

Octavian Loghin, Avram Filipaș, „Dreptul penal român. Partea generală”, Editura Șansa, București, 1992.

Constantin Mitrache, „Drept penal român. Partea generală.”, Ediție a III-a revăzută și adăugată, Casa de Editură și Presă „Șansa S.R.L.”, București, 1997

Ion Oancea, „Drept penal. Partea generală.”, Editura didactică și Pedagogică, București, 1971.

Vasile Papadopol, Doru Pavel, „Formele unității infracționale în dreptul penal român”, Casa de Editură și Presă „Șansa” S.R.L., București, 1992.

Ion Tanoviceanu, „Curs de drept penal”, Atelierele Grafice Socec & Co, București, 1912.

Augustin Ungureanu, „Drept penal român. Partea generală”, Editura Lumina Lex, București, 1995.

II. REVISTE DE SPECIALITATE

Revista Dreptul nr. 9-12/1990.

Revista Dreptul nr. 12/1994.

Revista Dreptul nr. 4/1997

Revista Dreptul nr. 6/1999

Revista de Drept Penal nr. 4/1995.

Revista de Drept Penal nr. 2/1997

Revista de Drept Penal nr. 4/1997.

Revista de Drept Penal nr. 11/1997

Revista de Drept penal nr. 2/1998

Revista de Drept Penal nr. 3/1999.

Revista de Drept Penal nr. 1/2000

Revista de Drept Penal nr. 3/2000.

Revista de Drept Penal nr. 1/2002.

Revista Română de Drept nr. 11/1968

Revista Română de Drept nr. 1/1969

Revista Română de Drept nr. 4/1969

Revista Română de Drept nr. l/1970.

Revista Română de Drept 12/1970

Revista Română de Drept nr. 3/1971

Revista Română de Drept nr. 4/1971

Revista Română de Drept nr. 12/1971

Revista Română de Drept nr. 4/1973

Revista Română de Drept nr. 3/1975.

Revista Română de Drept nr. 2/1977

Revista Română de Drept nr. 2/1979.

Revista Română de Drept nr. 7 din 1981

Revista Română de Drept nr. 9 din 1984

Revista Română de Drept nr. 3 din 1989

Repertoriu de practică judiciară în materie penală pe anii 1976-1980

Culegere de Decizii pe anul 1990

Sinteza practicii judiciare a Curții de Apel Galați pe anul 1995.

III. STUDII ȘI ARTICOLE DE SPECIALITATE

G. Antoniu, „Considerații asupra unor instituții de drept penal general: Desesizarea voluntară, Participația, Infracțiunea continuată, Confiscarea specială”, în Revista Română de Drept nr. 11/1968

G. Antoniu, „Unitatea de infracțiuni. Contribuții”, în Revista de Drept Penal nr. 3/1999.

C-tin. Butiuc, „Tentativa în cazul infracțiunilor complexe”, în Revista de Drept Penal nr. 2/1997.

Radu Chiriță, „Tentativa la infracțiunile complexe praeterintenționate”, în Revista de Drept penal nr. 1/2000

Mihai A. Cocaină, Aurică Cocaină, „Tentativa. Infracțiunea autonomă”, în Revista de Drept Penal nr. 3/2000.

Ramiro Virgil Mancaș, „Reflecții asupra faptului putativ”, în Revista de Drept Penal nr. 4/1997.

Manea Tamara, „Tentativa improprie”, în Revista de Drept Penal nr. 1/2002.

Vasile Papadopol, „Tentativa în reglementarea noului Cod penal”, în Revista Română de Drept nr. 4/1969.

Vasile Papadopol, „Contribuții la studiul infracțiunii colective”, Revista Română de Drept nr. 9 din 1984

Gavril Paraschiv, „Unitatea și pluralitatea de infracțiuni”, în Revista de Drept Penal nr. 4/1995.

Adrian Ștefan Tulbure, „Actele premergătoare”, în Revista de Drept Penal nr. 2/1998.

Bibliografie

I. TRATATE. CURSURI. MONOGRAFII.

Lefterache Lavinia Valeria, „Drept penal: partea generală”, București, Editura Universul Juridic, 2009.

Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, „Drept penal roman: Partea generală” Ed. A 8-a, rev si adaugata. București, Editura universul Juridic, 2010.

Mihail Udroiu, „Drept penal: partea generală”, București, Editura C.H. Beck, 2014.

George Antoniu, C, Bulai, A. Filipaș, „Practica judiciară penală, Partea generală”, vol. I, 1988.

George Antoniu, „Tentativa”, Editura Tempus, București 1995.

Mircea Basarab, „Drept penal. Partea generală.”, vol. I, Editura Fundației, Iași, 1992.

Constantin Bulai, „Drept penal român, Partea generală”, vol. l, 1992.

Nicolae Buzea, „Infracțiunea penală și culpabilitatea”, Alba-Iulia, 1944.

I. Coomentaries, „Model penal Code and Commnetaries”, Patti I/2, Philadelphia, P.A., The American law Institute, 1985.

Ștefan Daneș, „Drept penal general”, vol. l, București 1994.

Ștefan Daneș, Vasile Papadopol, „Individualizarea judiciară a pedepselor”, București 1985.

V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, „Explicații teoretice ale Codului penal român”, Editura Academiei, București, 1969.

Vintilă Dongoroz, Drept penal, București, 1939.

Vintilă Dongoroz și colab., „Noul cod de procedură penală și Codul de procedură penală anterior, prezentare comparativă”, Editura Politică, București, 1969.

Octavian Loghin, Avram Filipaș, „Dreptul penal român. Partea generală”, Editura Șansa, București, 1992.

Constantin Mitrache, „Drept penal român. Partea generală.”, Ediție a III-a revăzută și adăugată, Casa de Editură și Presă „Șansa S.R.L.”, București, 1997.

Ion Oancea, „Drept penal. Partea generală.”, Editura didactică și Pedagogică, București, 1971.

Vasile Papadopol, Doru Pavel, „Formele unității infracționale în dreptul penal român”, Casa de Editură și Presă „Șansa” S.R.L., București, 1992.

Ion Tanoviceanu, „Curs de drept penal”, Atelierele Grafice Socec & Co, București, 1912.

Augustin Ungureanu, „Drept penal român. Partea generală”, Editura Lumina Lex, București, 1995.

II. REVISTE DE SPECIALITATE

Revista Dreptul nr. 9-12/1990.

Revista Dreptul nr. 12/1994.

Revista Dreptul nr. 4/1997.

Revista Dreptul nr. 6/1999 .

Revista de Drept Penal nr. 4/1995.

Revista de Drept Penal nr. 2/1997.

Revista de Drept Penal nr. 4/1997.

Revista de Drept Penal nr. 11/1997.

Revista de Drept penal nr. 2/1998.

Revista de Drept Penal nr. 3/1999.

Revista de Drept Penal nr. 1/2000.

Revista de Drept Penal nr. 3/2000.

Revista de Drept Penal nr. 1/2002.

Revista Română de Drept nr. 11/1968.

Revista Română de Drept nr. 1/1969.

Revista Română de Drept nr. 4/1969.

Revista Română de Drept nr. l/1970.

Revista Română de Drept 12/1970.

Revista Română de Drept nr. 3/1971.

Revista Română de Drept nr. 4/1971.

Revista Română de Drept nr. 12/1971.

Revista Română de Drept nr. 4/1973.

Revista Română de Drept nr. 3/1975.

Revista Română de Drept nr. 2/1977.

Revista Română de Drept nr. 2/1979.

Revista Română de Drept nr. 7 din 1981.

Revista Română de Drept nr. 9 din 1984.

Revista Română de Drept nr. 3 din 1989.

Repertoriu de practică judiciară în materie penală pe anii 1976-1980.

Culegere de Decizii pe anul 1990.

Sinteza practicii judiciare a Curții de Apel Galați pe anul 1995.

III. STUDII ȘI ARTICOLE DE SPECIALITATE

G. Antoniu, „Considerații asupra unor instituții de drept penal general: Desesizarea voluntară, Participația, Infracțiunea continuată, Confiscarea specială”, în Revista Română de Drept nr. 11/1968.

G. Antoniu, „Unitatea de infracțiuni. Contribuții”, în Revista de Drept Penal nr. 3/1999.

C-tin. Butiuc, „Tentativa în cazul infracțiunilor complexe”, în Revista de Drept Penal nr. 2/1997.

Radu Chiriță, „Tentativa la infracțiunile complexe praeterintenționate”, în Revista de Drept penal nr. 1/2000.

Mihai A. Cocaină, Aurică Cocaină, „Tentativa. Infracțiunea autonomă”, în Revista de Drept Penal nr. 3/2000.

Ramiro Virgil Mancaș, „Reflecții asupra faptului putativ”, în Revista de Drept Penal nr. 4/1997.

Manea Tamara, „Tentativa improprie”, în Revista de Drept Penal nr. 1/2002.

Vasile Papadopol, „Tentativa în reglementarea noului Cod penal”, în Revista Română de Drept nr. 4/1969.

Vasile Papadopol, „Contribuții la studiul infracțiunii colective”, Revista Română de Drept nr. 9 din 1984.

Gavril Paraschiv, „Unitatea și pluralitatea de infracțiuni”, în Revista de Drept Penal nr. 4/1995.

Adrian Ștefan Tulbure, „Actele premergătoare”, în Revista de Drept Penal nr. 2/1998.