.tentativa In Dreptul Penal Roman
CAPITOLUL I
ASPECTE GENERALE PRIVIND FORMELE TENTATIVEI
SECȚIUNEA I
NOȚIUNI
Multe acțiuni infracționale nu sunt duse până la capăt și nu ajung a fi infracțiuni consumate; ele rămân în forma tentativei. Spre exemplu: un spion reușește să ajungă la biroul în care se găsesc actele secrete, însă nu le poate sustrage pentru că, mai înainte, acestea au fost mutate într-un alt birou; sau, o persoană își propune să lovească o altă persoană, dar în acest moment intervine o a treia persoana care îi imobilizează mâna. Toate acestea sunt fapte de încercare a săvârșirii unei infracțiuni și anume tentative de infracțiuni.
Tentativa este definită în mod asemănător în actele legislației penale ale altor state. În Codul penal francez, de exemplu, se prevede că tentativa constă într-un început de executare, care a fost întrerupt sau care nu și-a produs efectul din circumstanțe independente de voința făptuitorului, iar în Codul penal german în articolul 22 se prevede că: ”Comite o tentativă acela care pune în executare o faptă penală care după reprezentarea sa asupra faptei este îndreptată nemijlocit spre realizarea unei incriminări”.
Tentativa este una din formele atipice ale infracțiunii, fapt pentru care este imperios necesar descrierea într-o imagine generală a conceptului de infracțiune.
Infracțiunea este o faptă a omului, de unde rezultă că din sfera actelor penale sunt excluse fenomenele naturii și reacțiile animalelor, afară de cazul în care omul se servește în săvârșirea faptelor sale de asemenea energii sau animale (de exemplu: făptuitorul asmute un câine să muște o persoană).
În art. 17 din Codul penal, se prevede că infracțiunea este fapta penală, care prezintă pericol social, este săvârșită cu vinovăție și este prevăzută de legea penală. Noțiunea de infracțiune nu trebuie însă, confundată cu cea de conținut al infracțiunii. Acesta din urmă se raportează la faptele penale determinate în textele de lege care reglementează conținutul infracțiunilor, și descrie fiecare infracțiune în parte, arătând condițiile în care o acțiune concretă întrunește caracterul acelei infracțiuni.
Se observă, că spre deosebire de conținutul infracțiunii, noțiunea generală de infracțiune, prevăzută în art. 17 Cod pen., cuprinde trăsăturile esențiale oricărei infracțiuni.
Orice infracțiune intenționată este precedată totdeauna de o perioadă de formare în care se naște gândul de a o săvârși și hotărârea de a o comite. Acest proces psihic se petrece exclusiv în conștiința făptuitorului și reprezintă o primă etapă a desfășurării infracțiunii, denumită, în general, perioada internă sau intelectuală.
Odată cu luarea hotărârii infracționale, perioada internă se încheie, iar latura subiectivă a infracțiunii apare pe deplin realizată, în toate componentele sale, urmând a rămâne neschimbată până în momentul desfășurării acțiunii proiectate.
Perioadei interne îi urmează, în mod firesc, o perioadă externă, în care activitatea infracțională parcurge așa-numitul drum al infracțiunii (iter criminis) pe parcursul căruia pot fi identificate mai multe faze cu semnificații juridice proprii, care reprezintă stadii distincte de apropiere progresivă de momentul final, acela în care toate elementele conținutului infracțiunii, inclusiv rezultatul, fiind realizate, infracțiunea poate fi consumată.
Există în acest sens, o fază a actelor de pregătire, o fază a executării propriu-zise și o fază a urmărilor. Fiecărei faze de desfășurare îi corespunde însă și o formă infracțională distinctă, toate aceste forme reprezentând modalități ale aceleiași fapte penale, numai că în timp ce forma tipică este o formă perfectă a infracțiunii, astfel cum este ea prevăzută în textul incriminator, celelalte forme atipice sunt, fie fragmente ale activității fizice în devenire, ce tinde către realizare (acte pregătitoare și tentativa), fie extensiuni ale activității fizice în prelungire (fapta epuizată).
Întrucât, tentativa nu se caracterizează printr-o latură obiectivă completă, în literatura de specialitate s-a pus problema, dacă acesta poate constitui, într-adevăr, o formă a infracțiunii. La această problemă, răspunsul a fost afirmativ, tentativa constituind una din formele pe care le îmbracă activitatea infracțională, și reprezentând, de altfel, un punct de vedere instituțional, având caracterul de faptă penală atunci când legea prevede expres aceasta. A considera că tentativa pedepsibilă nu este o infracțiune, ar însemna încălcarea principiului legalității, ar însemna faptul că o persoană poate fi trasă la răspundere penală, fără ca ea să fi săvârșit vreo infracțiune.
Doctrina penală a trebuit să răspundă la problema semnificației acordată voinței făptuitorului de a întrerupe de bună voie încercarea de a comite o infracțiune precum și voinței acestuia de a împiedica producerea rezultatului după ce toate actele de executare au fost finalizate.
Se pune întrebarea dacă există sau nu un interes major care să justifice încurajarea făptuitorului de a-și manifesta o asemenea atitudine? Dacă există un asemenea interes ar putea conduce la înlăturarea pedepsei pentru fapta încercată sau s-ar impune numai o ușurare a pedepsei făptuitorului.
Datorită faptului că tentativa este o infracțiune, toate dispozițiile cuprinse în art. 17, 18, 19 Cod penal, ce caracterizează infracțiunea prin trăsăturile sale esențiale, își au aplicare și în cazul tentativei. Aceste trăsături esențiale, comune atât infracțiunii consumate, cât și tentativei sunt: pericolul social, vinovăția, precum și prevederea faptei de legea penală.
Pericolul social, după ce a servit legiuitorului la delimitarea ilicitului penal de ilicitul civil sau administrativ, devine un criteriu de bază, atât în operația de stabilire, prin legea penală, a limitelor speciale ale pedepsei, pentru fiecare tip particular de infracțiune, cât și în operația de adoptare, de către judecători, a fiecărei pedepse concrete. Dar, în timp ce legiuitorul ține seama de pericolul social abstract (generic), care caracterizează toate faptele ce aparțin unui anumit tip particular de infracțiune, judecătorul se călăuzește după gradul de pericol social concret (specific) al infracțiunii săvârșite, grad care caracterizează o faptă efectiv săvârșită și care aparține unui tip particular de infracțiune.
Lipsa pericolului social exclude, deci, infracțiunea indiferent dacă fapta este consumată sau este rămasă în faza de tentativă.
În al doilea rând, este necesar, potrivit art. 17 Cod pen., ca fapta să fie săvârșită cu vinovăție. În consecință, infracțiunea, pe lângă trăsătura peri-colului social, este caracterizată de lege și printr-o trăsătură de natură morală, subiectivă, constând în voința făptuitorului. Aceasta presupune ca fapta să fie expresia unei anumite atitudini psihice a subiectului în ceea ce privește voința de a săvârși fapta și conștiința caracterului și a urmărilor acestuia. În doctrina penală mai recentă, s-a definit vinovăția ca fiind „atitudinea psihică a persoanei, care săvârșind cu voință neconstrânsă o faptă ce prezintă pericol social, a avut, în momentul executării, reprezentarea faptei și a urmărilor socialmente periculoase ale acesteia sau, deși nu a avut reprezentarea faptei și a urmărilor, a avut posibilitatea reală, subiectivă a acestei reprezentări”.
Ultima trăsătură a infracțiunii, potrivit art. 17 Cod Penal, este ca fapta să fie prevăzută de legea penală, însă pe lângă dispoziția de incriminare generală, trebuie să mai existe o incriminare a faptei rămase în faza tentativei pentru fiecare infracțiune, în partea specială a Codului penal care să prevadă ca atare pedepsirea faptei rămasă în faza tentativei.
Cu toate acestea, tentativa a fost incriminată distinct. Ea presupune existența unei norme de incriminare, a unei fapte determinate consumate, deoarece fapta încercată presupune o raportate la fapta consumată a cărei realizare este încercată.
În raport de aceste trăsături, art. 20 alin. 1 din Codul penal prevede că tentativa „constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârși o infracțiune, executare care a fost întreruptă sau nu și-a produs efectul”, iar în alineatul 2 se prevede că “există tentativă în cazul în care consumarea infracțiunii nu a fost posibilă datorită insuficienței sau defectuozității mijloacelor folosite, ori datorită împrejurării că în timpul când s-au săvârșit actele de executare, obiectul lipsea de la locul unde făptuitorul credea că se află“.
SECȚIUNEA A II-A
TENTATIVA ȘI FAZELE DESFĂȘURĂRII MANIFESTĂRII EXTERIOARE
Tentativa, ca act de executare care nu s-a consumat (fiind întrerupt ori neizbutit) constituie numai un fragment, o parte din drumul pe care îl parcurge manifestarea exterioară de a comite fapta ilicită și până la consumarea faptei. Existența unui proces complex de desfășurare cu diferitele momente constitutive în cadrul cărora se înscrie și tentativa, nu sunt numai realități specifice acțiunii ilicite, ci ele pot fi identificate în orice acțiune umană care se desfășoară numai în anumite condiții și pe care subiectul o îndreptă spre realizarea unui anumit rezultat.
Chiar și acțiunile umane cele mai simple, în cazul în care au o anumită durată de realizare, presupun pe lângă o hotărâre inițială în cadrul căreia subiectul evaluează toate posibilitățile realizării scopului propus și o succesiune de acte exterioare, unele de pregătire a executării, altele de executare propriu-zisă, acest proces încheindu-se cu producerea rezultatului și cu epuizarea întregii activități.
În cadrul acestui proces de înfăptuire a unui anumit rezultat, se desprinde în primul rând o fază internă în cadrul căreia se elaborează și se realizează hotărârea de a comite o infracțiune. În cadrul acestei faze se naște gândul de a comite infracțiunea determinată atât de evenimente exterioare, cât și de propriile procese psihice ale făptuitorului.
Momentul concepției este urmat de o deliberare asupra ideii care i-a apărut în minte deoarece concomitent cu gândul de a comite infracțiunea este posibil să apară în mintea făptuitorului și alte idei contrare, ceea ce îl obligă pe acesta la o anumită deliberare, atât în ceea ce privește avantajele acțiunii comise, cât și cu privire la dezavantajele acesteia.
În urma acestei deliberări subiectul ia o anumită hotărâre, în sensul că optează pentru a acționa sau pentru a se abține de la comiterea actului ilicit.
Aceste procese psihice se pot petrece instantaneu, încât numai în mod ideal ar putea fi identificate, sau pot avea fiecare în parte o anumită durată. Analiza acestor procese psihologice prezintă o mare importanță deoarece prin intermediul lor se rezumă motivația internă a acțiunii exterioare, cauzele de ordin psihic a acestora, procesele care au impulsionat manifestarea exterioară.
Caracteristic proceselor care stau la baza rezoluției delictuale nu este numai complexitatea lor, dar și o anumită modalitate a acestor procese cu treceri de la o stare psihică la alta, cu schimbări de soluții neașteptate, ceea ce explică și parțiala lor utilizare în cadrul vinovăției ale cărei procese sunt mult mai stabile și mai ușor de identificat. Specific proceselor caracteristice rezoluției delictuale este și faptul că, odată luată rezoluția de a acționa într-o anumită direcție, procesul psihic al fazei interne nu se epuizează, ci are loc dirijarea acestuia pe parcurs. Asemenea elemente nu sunt analizate în cadrul proceselor caracteristice vinovăției.
Faza internă, subiectivă a desfășurării acțiunii ilicite presupune exclusiv procese care au loc în interiorul subiectului, și sunt cel mai adesea greu de sesizat, chiar de către însuși subiect, dacă nu dispune de o capacitate de introspecție deosebită sau dacă nu se desfășoară într-un timp suficient de îndelung spre a putea fi identificate și urmărite.
Aceste procese, deși rare, nu fac obiectul analizei doctrinei penale pentru că ele nu influențează existența răspunderii penale a subiectului, ci numai explică fenomenele interne care conduc la producerea rezultatului și implicit la aplicNEA A II-A
TENTATIVA ȘI FAZELE DESFĂȘURĂRII MANIFESTĂRII EXTERIOARE
Tentativa, ca act de executare care nu s-a consumat (fiind întrerupt ori neizbutit) constituie numai un fragment, o parte din drumul pe care îl parcurge manifestarea exterioară de a comite fapta ilicită și până la consumarea faptei. Existența unui proces complex de desfășurare cu diferitele momente constitutive în cadrul cărora se înscrie și tentativa, nu sunt numai realități specifice acțiunii ilicite, ci ele pot fi identificate în orice acțiune umană care se desfășoară numai în anumite condiții și pe care subiectul o îndreptă spre realizarea unui anumit rezultat.
Chiar și acțiunile umane cele mai simple, în cazul în care au o anumită durată de realizare, presupun pe lângă o hotărâre inițială în cadrul căreia subiectul evaluează toate posibilitățile realizării scopului propus și o succesiune de acte exterioare, unele de pregătire a executării, altele de executare propriu-zisă, acest proces încheindu-se cu producerea rezultatului și cu epuizarea întregii activități.
În cadrul acestui proces de înfăptuire a unui anumit rezultat, se desprinde în primul rând o fază internă în cadrul căreia se elaborează și se realizează hotărârea de a comite o infracțiune. În cadrul acestei faze se naște gândul de a comite infracțiunea determinată atât de evenimente exterioare, cât și de propriile procese psihice ale făptuitorului.
Momentul concepției este urmat de o deliberare asupra ideii care i-a apărut în minte deoarece concomitent cu gândul de a comite infracțiunea este posibil să apară în mintea făptuitorului și alte idei contrare, ceea ce îl obligă pe acesta la o anumită deliberare, atât în ceea ce privește avantajele acțiunii comise, cât și cu privire la dezavantajele acesteia.
În urma acestei deliberări subiectul ia o anumită hotărâre, în sensul că optează pentru a acționa sau pentru a se abține de la comiterea actului ilicit.
Aceste procese psihice se pot petrece instantaneu, încât numai în mod ideal ar putea fi identificate, sau pot avea fiecare în parte o anumită durată. Analiza acestor procese psihologice prezintă o mare importanță deoarece prin intermediul lor se rezumă motivația internă a acțiunii exterioare, cauzele de ordin psihic a acestora, procesele care au impulsionat manifestarea exterioară.
Caracteristic proceselor care stau la baza rezoluției delictuale nu este numai complexitatea lor, dar și o anumită modalitate a acestor procese cu treceri de la o stare psihică la alta, cu schimbări de soluții neașteptate, ceea ce explică și parțiala lor utilizare în cadrul vinovăției ale cărei procese sunt mult mai stabile și mai ușor de identificat. Specific proceselor caracteristice rezoluției delictuale este și faptul că, odată luată rezoluția de a acționa într-o anumită direcție, procesul psihic al fazei interne nu se epuizează, ci are loc dirijarea acestuia pe parcurs. Asemenea elemente nu sunt analizate în cadrul proceselor caracteristice vinovăției.
Faza internă, subiectivă a desfășurării acțiunii ilicite presupune exclusiv procese care au loc în interiorul subiectului, și sunt cel mai adesea greu de sesizat, chiar de către însuși subiect, dacă nu dispune de o capacitate de introspecție deosebită sau dacă nu se desfășoară într-un timp suficient de îndelung spre a putea fi identificate și urmărite.
Aceste procese, deși rare, nu fac obiectul analizei doctrinei penale pentru că ele nu influențează existența răspunderii penale a subiectului, ci numai explică fenomenele interne care conduc la producerea rezultatului și implicit la aplicarea legii penale cu consecințe asupra individualizării pedepsei.
Aceste procese constituie obiectul analizei dreptului penal din momentul în care s-au exteriorizat chiar într-o formă incipientă, putându-l preocupa, în acest sens, pe legiuitor.
O asemenea exteriorizare poate avea loc numai sub forma trecerii la executarea nemijlocită a rezoluției luate de către subiect dar și sub o formă mai puțin agresivă care s-ar afla într-o zonă intermediară, între faza internă și faza trecerii la înfăptuirea rezoluției printr-o manifestare exterioară îndreptată spre realizarea scopului urmărit.
Pe lângă faza internă, cea de-o doua fază care dă contur tentativei o constituie desfășurarea externă.
Desfășurarea externă are trei faze: faza actelor de pregătire, faza actelor de executare și faza urmărilor.
Faza actelor de pregătire constituie faza de început în drumul infracțional și constă în efectuarea de acte care pregătesc efectuarea laturii materiale a infracțiunii ce s-a hotărât a fi săvârșită.
Faza actelor de executare constă în efectuarea de acte de natură să se realizeze material rezoluțiunea infracțională, să înfăptuiască acțiunea tipică ce constituie latura obiectivă a infracțiunii.
Ultimul moment al fazei de executare coincide cu momentul final al desfășurării externe și totodată cu punctul terminus în domeniul infracțional, prin realizarea în întregime a activității fizice indicată verbum regens al infracțiunii, deci, cu alte cuvinte prin realizarea laturii obiective a acestei infracțiuni.
Pe lângă faza internă și cea externă, tentativa ar fi de neconceput fără existența unei a treia etape, și anume aceea a urmărilor.
Activitatea fizică infracțională, realizată în întregime, poate fi urmată de producerea unor modificări în lumea externă, care să corespundă consecinței vătămătoare sau prejudicioase, răului pe care legea penală l-a avut în vedere atunci când a incriminat acea activitate. Această urmare întregește conținutul infracțiunii.
Urmarea poate avea loc chiar în momentul producerii integrale activității tipice (momentul consumării), situație care se regăsește în general la infracțiunile instantanee, când producerea urmării coincide cu epuizare actelor de executare. De exemplu în cazul în care suprimarea vieții se produce în momentul consumării omorului.
În unele cazuri urmările se prelungesc, mai mult sau mai puțin îndelungat, după consumare, fie ca o consecință a prelungirii în timp a însăși activității fizice, fie prin amplificarea succesivă a urmărilor.
Când urmările subsecvente consumării au încetat și nu mai este posibilă producerea altor urmări, fapta a atins momentul epuizării, caz în care procesul cauzal s-a epuizat.
Momentul consumării infracțiunii nu coincide cu cel al epuizării procesului cauzal, acțiunea ilicită producând mai departe urmări subsecvente consumării, până când prin intervenția autorității, prin hotărârea făptuitorului ori prin natura faptei acesta încetează să mai producă urmări, procesul cauzal fiind epuizat. Momentul epuizării poate fi diferit de la o infracțiune la alta. De exemplu la infracțiunea de furt, după părerea unor autori, momentul epuizării este cel în care făptuitorul a dobândit siguranța asupra bunului sustras, în timp ce în cazul infracțiunii de șantaj, momentul epuizării îl constituie cel al obținerii foloaselor cerute de către șantajist.
Față de cele expuse, se poate considera că activitatea infracțională urmează tendința naturală a oricărei activități omenești, de a se dezvolta progresiv, în faze succesive.
SECȚIUNEA A III-A
TENTATIVA CA FORMĂ A INFRACȚIUNII
Tentativa cuprinde ansamblul actelor de executare efectuate între momentul terminării actelor pregătitoare, pe de o parte și momentul producerii rezultatului, pe de altă parte.
Caracterizându-se printr-o executare neterminată sau prin absența rezultatului – deci printr-o latură obiectivă incompletă – tentativa este o formă atipică (imperfectă) a infracțiunii pe care subiectul și-a propus să o săvârșească. Ea este însă, o infracțiune, pentru că, deși nedesăvârșită din punct de vedere obiectiv, este o fapta incriminată și pedepsită de lege.
Cu privire la tentativă, în teoria dreptului penal, s-a pus problema dacă, din moment ce aceasta nu se caracterizează printr-o latură obiectivă completă, poate constitui formă a infracțiunii.
S-a răspuns afirmativ, arătându-se că, atâta vreme cât asemenea activități fizice, nedesăvârșite, pun în pericol, desigur într-un grad mai redus decât fapta consumată, aceeași valoare socială, nu exista nici un motiv pentru care ea să nu fie incriminată și pedepsită.
Tentativa, ca formă atipică a infracțiunii, constituie una dintre formele pe care le îmbracă activitatea infracțională, în diferitele faze ale desfășurării sale. Codul penal prevede această formă de infracțiune prin dispoziții generale de incriminare și sancționare a tentativei, cuprinse în articolele 20 și 21 din Codul penal.
Împrejurarea că tentativa este o formă atipică, nu prezintă, din punct de vedere al calificării ei ca infracțiune, vreo importantă, deoarece existența unei infracțiuni nu este condiționată de existenta formei tipice a acesteia, formele atipice fiind și ele infracțiuni, altfel nu ar fi incriminate, ori după cum se constată orice fapt incriminat constituie o infracțiune.
Tentativa nu este o infracțiune imperfectă ci ea apare în raport cu fapta penală a cărei săvârșire s-a urmărit prin efectuarea actelor de executare, ca o formă imperfectă a acestei fapte, deoarece în raport cu aceeași activitate fizică pot fi mai multe forme ale laturii obiective și fiecare dintre aceste forme poate constitui latura obiectivă a unei forme de infracțiune. De altfel, dispoziția din articolul 144 C. pen. prevede că prin expresia săvârșirea unei infracțiuni se înțelege săvârșirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepsește ca infracțiune consumată sau ca tentativă.
Deși în cazul faptelor neconsumate se obișnuiește să se folosească denumirea de forme ale infracțiunii, trebuie avută în vedere existența unei anumite forme de incriminare, adică un anumit model legal la care să se raporteze fapta concretă pentru ca aceasta să poată deveni infracțiune.
În momentul în care legiuitorul apreciază, în funcție de realitățile sociale, că este cazul să sancționeze și actele prealabile faptei consumate, el are în vedere în primul rând cadrul legal corespunzător extinderii normei de incriminare din partea specială a Codului penal și cu privire la fapte necunoscute, prin aceasta legiuitorul având în vedere și faptele concrete asupra infracțiunii care se va înfățișa sub acele forme pe care le impune cadrul legal.
SECȚIUNEA A IV-A
REFERINȚE ISTORICE
§ 4.1. Considerații introductive.
Perioada vechilor legiuiri nu a cunoscut încă de la început progrese în ceea ce privește reglementările juridice.
Dreptul penal, fiind un fenomen social, dezvoltarea sa este firesc să fie legată de formarea și dezvoltarea societății umane.
Încă din antichitate au existat încercări de elaborare teoretică a instituțiilor de drept penal. Anterior alcătuirii unor norme de drept, în trecutul îndepărtat, a existat preocuparea de a fundamenta activitatea represivă. În acest sens, prima formă de reprimare a fost răzbunarea din partea aceluia care a suferit o vătămare față de cel care i-a pricinuit respectiva vătămare.
Ulterior s-a căutat să se introducă anumite reguli, pentru a reduce la minimul posibil recurgerea la răzbunare, și anume îndatorirea membrilor colectivității de a încerca, inițial, o împăcare și numai în cazul în care părțile aflate în conflict nu se împăcau, le era îngăduit să recurgă la legea talionului.
Cu timpul, factorii puterii publice au impus o serie de alte reguli: de la anumite despăgubiri pentru suferința cauzată, până la o gamă variată de sancțiuni penale.
În ceea ce privește tentativa, în dreptul vechi nu a existat o teorie generală și științifică a acesteia, dar se găsesc anumite urme primitive și izolate ale noțiunii de „tentativă”.
§ 4.2. Tentativa în vechiul drept roman.
Autorii care au cercetat problematica tentativei în dreptul roman au ajuns la concluzii diverse. Diversitatea acestor păreri a determinat pe unii autori să cerceteze izvoarele dreptului roman sub imperiul unei preocupări exprese de a dobândi dovezi pertinente a teoriei pe care o susțin și în nici un caz dorința de a pătrunde spiritul legislativ al timpurilor trecute, de a găsi izvoare noi, deseori hotărâtoare în formarea unei linii de conduită asupra adevărului cercetat.
Unii autori au arătat că dreptul penal roman a pedepsit intenția criminală materializată ca faptă consumată. Potrivit unor opinii, tentativa nu era cunoscută la romani, normele reglementând întotdeauna faptele consumate.
Părerea altor autori este aceea că tentativa se pedepsește numai în cazuri speciale, și atunci ca infracțiune ”sui generis”. Toți autorii încearcă să-și întemeieze afirmațiile pe izvoare din dreptul roman.
Relativitatea exactității acestor afirmații se subliniază prin frânturile izolate a multor dispoziții penale și scrieri ale scriitorilor romani, (oratori, filosofi, etc.) rămase, însă din care nu se poate constitui un sistem jurisdicțional complet.
Referindu-se la perioada de la întemeierea Romei și până la Lex Calpurnia se observă că legile represive romane din perioada de până la Lex Calpurnia de pecuniis repetundis, poartă caracterul comun al normelor de pedeapsă rezultate din studiul dezvoltării primitive al vieții de stat. La început, pedeapsa, atât in Roma Antică, cât și în altă parte nu o constituia emanația înaltei concepții juridice, ci un mijloc de tocmeală reciprocă între agresor și lezat.
Dreptul penal în acele timpuri se prezenta sub forma unei juste îndreptățiri a victimei de a se reabilita față de vinovat printr-o contraevaluare materială a leziunii suferite(Compositiunea).
În dreptul roman mărturia mincinoasă era pedepsită cu moartea (spunea Gallius). Dar scriitorul nu amintește nici aici de tentativă și vizează exclusiv infracțiunea consumată. Similar se prezintă și diversele fragmente de legi elaborate pentru protejarea bunurilor cum ar fi spre exemplu: furtul, tăierea pomilor altuia etc.
Infracțiunile tratate erau incluse în “delicta privata”, care este o ramură a dreptului privat, unde nu se face referire la tentativă.
În ceea ce privește textele legilor elaborate pentru reprimarea și pedepsirea infracțiunilor cu caracter public, nici ele nu se extind asupra atentatelor nesăbuite (spunea Baumgorton).
Deși unii autori încercau să susțină că și în această perioadă romanii ar fi distins, la crimina publica, tentativa de fapta consumată, este un fapt cert că noțiunea de tentativă, a fost necunoscută.
Cu privire la perioada instituțiunii (“Qustio perpetuae”), o greșită interpretare a legilor nu poate conduce la prezumția că romanii în această perioadă au pedepsit orice manifestări a intenției criminale, fără a lua în considerare rezultatul acesteia.
În perioada cultivării științei dreptului penal, spiritul de generalizare a acestei perioade, extinde legile vechi aduse sub influenta împrejurărilor imperative și cu un scop mai mult intimidator, imediat ce abstracția descifrează punctul de vedere ascuns în cazuistică, iar prin pronunțările magistraților și răspunsurile pledanților, dobândind, astfel, valoare în practică.
În ceea ce privește normele care au rămas enigme, ele nu au fost generalizate, ci au fost grupate și clasate după sistemul primitiv anterior, după forma incriminării.
Din cele cunoscute până în acel moment reieșea faptul că neapreciarea elementului subiectiv în raport cu rezultatul prejudiciului și înfățișat ca reacționar contra obiectivismului excesiv profesat în perioada anterioară, a îngrădit posibilitatea ridicării tentativei la o concepție independentă ca formă distinctă de criminalitate, cu elemente speciale de calificare.
§ 4.3. Tentativa în dreptul german.
Dreptul germanic nu a cunoscut doctrina tentativei. Se regăsesc, însă, cazuri speciale de agresiuni contra vieții și corpului care, cu toate că nu produceau un rezultat material, ele se pedepseau, (ex. taxele de răscumpărare), dar, nu ca tentativă de omor sau ca leziuni corporale, ci ca infracțiuni de sine stătătoare sau ca fapte periculoase.
În general, dreptul germanic fiind obiectivist, pedepsea fapta care a produs un prejudiciu real, mai precis, infracțiunea consumată.
La fel de important este faptul că dreptul german național a fost abandonat în cea de-a doua jumătate a sec. al XV-lea și a fost adoptat dreptul roman, așa cum a fost elaborat el de către post-glosatori. În consecință, în Germania s-a creat în sec. XVI – XVII un nou sistem de drept cunoscut sub denumirea de “Usus modernus pandectorum”.
§ 4.4. Tentativa în dreptul canonic.
Acest sistem de drept, având un caracter foarte subiectivist, pedepsea chiar și gândul criminal și prin urmare, nu a fost nevoie să se facă distincția între tentativă și consumare. În concluzie, nici dreptul canonic nu a cunoscut noțiunea generală a tentativei.
§ 4.5. Tentativa în dreptul italic.
La sfârșitul secolului al XI-lea, a luat ființă în Italia, la Bologna, celebra școală a glosatorilor, al cărei fondator a fost Irnarius.
Profesorii care au activat în această școală s-au mărginit să explice sensul textelor juridice romane, astfel încât acestea să poată fi înțelese de către cei ce nu aveau o profundă pregătire de specialitate.
Ulterior, în secolul al XIV-lea a luat ființă tot în Italia, școala post-glosatorilor. Spre deosebire de glosatori, post-glosatorii nu cercetau nemijlocit textele de drept roman, ci obiectul lor de cercetare îl constituiau glosele din care extrăgeau anumite norme de drept, care urmau să fie aplicate în vederea soluționării anumitor cauze.
Școala criminaliștilor italieni, încă din evul mediu, a fixat inițial în mod științific și sistematic, noțiunea tentativei. Acesta este un adevăr pe care nu-l contestau nici cei care afirmau că noțiunea tentativei a existat și anterior deoarece și aceștia recunosc că în acel timp nu a existat o doctrină a tentativei, ci doar școala criminaliștilor italieni care a tratat în mod științific și sistematic teoria tentativei.
Glosatorii și post-glosatorii au pregătit terenul pe care practicienii, continuând munca lor, au ajuns la determinarea noțiunii tentativei prin formula “cogitare agere sed non perficere”.
Practicienii italieni din epoca statutară, interpretând dreptul roman, au conceput distincția dintre diferitele momente ale unei activități ilicite penale și au constituit teoria tentativei dând acesteia denumirea de “conatus”. În acest sens, Andre Alciat, fondatorul școlii istorice a dreptului, evidențiază că principiul general “Aliud est crimen, aliud conatus, hic in itinere illud in meta”, principiu care separă tentativa de fapta consumată.
Pe baza acestei deosebiri se creează apoi distincția gradelor, cum ar fi: conatus remotus (acte preparatorii), conatus propinqus (început de executare), conatus proximus (tentativă avansată) și conatus pretengresso (infracțiunea întreruptă). De asemenea, practicienii italieni s-au ocupat și de desistarea voluntară.
În ceea ce privește pedepsirea, în cazul tentativei, practicienii italieni erau pentru o diversificare a pedepsei, în timp ce juriștii francezi și unii dintre cei germani erau pentru paritatea pedepsei.
Sub influențele scrierilor practicienilor italieni, noțiunea tentativei a trecut în legislație. Prima scriere care cuprinde definiția legală a tentativei este Ordonanța Carolina, care în articolul 178 tratează în mod precis și general tentativa. După modelul ei toate legislațiile de la sfârșitul evului mediu, precum și cele ulterioare, conțineau dispoziții cu privire la tentativă.
§ 4.6. Tentativa în dreptul francez.
În acest domeniu tentativa era reglementată prin intermediul Ordonanței Criminale Franceze.
Ordonanța Criminală Franceză a apărut în anul 1670 și nu conținea o definiție a tentativei. De asemenea, nici Codul penal francez din 1791 nu cunoștea noțiunea generală a tentativei, ci prevedea doar două cazuri de tentativă, asimilând pedeapsa acesteia cu aceea a infracțiunii consumate.
Codul penal francez din 1810 reglementează tentativa prin definiția de “commencement d’execution” (început de executare). Această definiție ingenioasă a cucerit toate legislațiile secolului al XIX-lea; ea este adoptată de către toate legislațiile lumii civilizate, fiind considerată și astăzi ca cea mai perfectă și este consemnată de cele mai noi proiecte de coduri penale (german, austriac, elvețian).
Pe cât de populară a fost definiția tentativei din Codul penal francez, pe atât de nepopulară a fost dispoziția acestuia referitoare la asimilarea tentativei cu infracțiunea consumată, iar din punct de vedere al pedepsei, în această chestiune legislația penală franceză a rămas izolată.
§ 4.7. Tentativa în vechiul drept englez.
În vechiul drept englez deși se făcea deosebire între executarea și consumarea infracțiunii, în ambele situații faptele erau la fel pedepsite. Astfel, în mai multe spețe citate de doctrina engleză, instanțele i-au condamnat pe făptuitori la moarte prin spânzurătoare motivând că rezultatul s-ar fi putut produce și că voluntas reputabitur pro facto (voința de a consuma infracțiunea trebuie considerată la fel ca și când consumarea s-a produs).
În unele situații, legile engleze pedepseau ca infracțiuni de sine stătătoare actele de pregătire sau de executare. În materie de trădare se pedepsea cel care punea la cale moartea regelui. În practica judiciară se întrebuința termenul de attempt pentru a denumi tentativa, denumire care se menține și astăzi.
§ 4.8. Tentativa în vechiul drept românesc.
În vechiul drept românesc a funcționat întotdeauna regula pedepsirii mai blânde a tentativei. Pravila lui Vasile Lupu prevedea că cel vinovat de încercare „se va certa mai puțin”.
Aceeași soluție se găsește și în Condica Criminală a lui Barbu Știrbei.
§ 4.9. Instituția tentativei în legislația română.
În dreptul penal român, primele publicații care conțin un fel de codificare de norme pentru reglementarea vieții sociale, sunt cele două mari pravile “Cartea pentru învățături” din 1646 a lui Vasile Lupu și “Îndreptarea Legii” din 1652, ce aparține lui Matei Basarab.
Începând cu aceste publicații se poate vorbi de un drept scris în Moldova și Muntenia. Ulterior, o altă publicație mai importantă apărută în Moldova o constituie “Condica domnitorului Al. Sturza” din 1826 care este, în mare parte, inspirată din dreptul austriac. În Muntenia, “Pravila lui Matei Basarab” rămâne în vigoare până în 1780, când intervine “Pravila lui Al. Ipsilante”, iar ulterior în 1817 se va aplica “Condica lui Caragea”, act care cuprindea și unele dispoziții penale, dar care nu erau complete.
După apariția în 1832 a “Regulamentului Organic”, în anul 1850 sunt promulgate “Codul penal și Procedură penală Barbu Știrbei”, acte care reproduceau norme de drept împrumutate din Codul penal francez.
Aceste legiuiri (Condica Criminalistă, Codul Știrbei) reglementau tentativa și prevedeau o pedeapsă în cazul ei, totdeauna în materie de crimă și câteodată în materie de delict, tentativa în cadrul contravențiilor nefiind sancționată.
După Unirea Principatelor Române, din anul 1859, au fost adoptate, în 1864, Codul penal și Codul de procedură penală, care au fost elaborate aproape în totalitate tot după model francez, cu anumite împrumuturi și din Codul penal german.
În ceea ce privește tentativa, acest cod instituie un sistem sancționator diferit de cel pentru fapta consumată, numai în ceea ce privește crimele, prevăzând o pedeapsă mai mică pentru tentativă. Pe de altă parte acesta stabilea o deosebire între sancțiunea tentativei terminate și cea a tentativei neterminate. Referitor la desistare, aceasta constituia o cauză de nepedepsire prevăzută în mod implicit în definiția tentativei. La polul opus împiedicarea producerii rezultatului era prevăzută ca o circumstanță atenuantă judecătorească.
După înfăptuirea României Mari, în anul 1918, au început lucrările pentru întocmirea noii legiuiri penale, care urmărea unificarea legislativă în domeniul penal. Legislația penală s-a finalizat cu adoptarea “Codului penal Carol al II-lea” și “Codului de procedură penală Carol al II-lea” în 1936, care au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1937. Și aceste coduri sunt în mare parte inspirate din codurile franceze. Codurile au suferit mai multe modificări, unele dintre texte fiind modificate pentru a corespunde scopului urmărit în plan legislativ de către regimul totalitar comunist.
Referindu-se la problema tentativei, Codul penal de la 1936, reglementa materia tentativei într-un capitol separat intitulat “Tentativa”, capitol care făcea parte din titlul “Infracțiunea”(art. 96-100). În aceste dispoziții se definea tentativa sub toate cele 3 modalități de săvârșire a ei (tentativa terminată, neterminată și relativ improprie) și se prevedea că nu există tentativă în cazul în care imposibilitatea de a comite infracțiunea este datorată modului cum a fost concepută executarea (tentativa absolut improprie).
În ceea ce privește sistemul sancționator, codul a adoptat sistemul diversificării pedepsei tentativei față de pedeapsa faptei consumate, stabilind o serie de deosebiri de tratament și în raport de categoria căreia îi aparține fapta tentată (crimă sau delict), ca și de modalitatea de săvârșire.
Desistarea și împiedicarea producerii consecințelor faptei erau considerate cauze de nepedepsire.
În anul 1968 au fost adoptate noile Coduri – penal și de procedură penală – care sunt și în prezent în vigoare. După revoluția din decembrie 1989, o serie de articole cuprinse în aceste coduri, precum și în unele legi speciale, au fost modificate sau completate ori abrogate, situație determinată de interesele societății românești, aflata în tranziție spre o economie de piață.
În prezent tentativa este reglementată în Titlul al II-lea din Codul penal intitulat „Infracțiunea”, Capitolul al II-lea intitulat „Tentativa”, art. 20, 21, 22.
CAPITOLUL II
ACTELE PREGĂTITOARE
SECȚIUNEA I
CONCEPT
Deși activitatea care prevede urmărirea penală, și anume, efectuarea actelor premergătoare, nu este considerată ca făcând parte din procesul penal, fiind tratată ca un mijloc de verificare a unor date sau informații în vederea începerii urmăririi penale, ea are o importanță deosebită, fiind comparabilă, prin volumul activităților desfășurate și atenția acordată în practică, ca o fază a procesului penal de care este condiționată începerea urmăririi penale.
Instituția actelor premergătoare a fost cunoscută și în Codul de procedură penală anterior, sub denumirea de „acte prealabile”. În Codul de procedură penală intrat în vigoarea la data de 01 ianuarie 1969, această instituție a fost denumită „acte premergătoare”, denumire care s-a păstrat și în actualele reglementări.
În această reglementare, actele premergătoare se efectuau în vederea sesizării din oficiu și a începerii urmăririi penale de către organele de cercetare penală și de lucrătorii operativi din cadrul Ministerului de Interne, anume desemnați în acest scop.
Reglementarea prezenta, însă, o deficiență, și anume, organele de urmărire penală erau obligate, în conformitate cu prevederile art. 228 C. proc. pen., să înceapă urmărirea penală, în cazul în care au fost sesizate prin plângere sau denunț, chiar dacă se constata existența unuia dintre cazurile stabilite la art. 10 C. proc. pen.
În cadrul acestei activități făptuitorul își procură mijloacele necesare în vederea comiterii faptei (producerea, procurarea, adaptarea mijloacelor), se obțin informațiile necesare în legătură cu obiectul material asupra căruia urmează să se acționeze. Totodată, în raport de elementele evidențiate, se elaborează planul acțiunii, se stabilește modul de îndepărtare al obstacolelor materiale, care sunt mijloacele de transport, modul de îndepărtare la locul faptei, posibilitatea de acțiune etc.
În raport de modul în care făptuitorul concepe desfășurarea infracțiunii pot exista o multitudine de acte de pregătire, unele care se comit la un loc mult mai îndepărtat de locul executării propriu-zise, altele mai apropiate de acest loc. Mai pot fi diferențiate actele care pregătesc condițiile materiale ale executării infracțiunii de actele care pregătesc condițiile morale ale executării.
Un element caracteristic actelor de pregătire îl constituie caracterul lor facultativ, deoarece nu depind de modul în care este formulată norma de incriminare, ci de modul concret în care făptuitorul își propune să comită fapta.
Actele pregătitoare, fiind determinate de modul concret în care făptuitorul realizează hotărârea delictuală, ele nu se găsesc sub nici o formă în conținutul normelor de incriminare a faptei pe care urmărește să o realizeze autorul.
Caracteristic actelor de pregătire este faptul că ele nu pot fi concepute numai în cazul în care realizarea hotărârii delictuale are loc într-un anumit timp. Actul de pregătire presupune o manifestare de durată, deoarece numai în acest caz între executarea propriu-zisă și rezoluția delictuală ar putea să se interpună o perioadă de timp suplimentară aceea în care este necesară realizarea actelor de pregătire.
În literatura juridică, actele de pregătire sunt definite ca fiind acele acte care constau în procurarea sau adaptarea mijloacelor ori instrumentelor de săvârșire a infracțiunii, sau în crearea condițiilor favorabile în vederea săvârșirii infracțiunii.
Pentru ca o activitate să fie considerată ca act premergător, ea trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
să fie comisă în scopul săvârșirii infracțiunii;
să îmbrace o formă concretă, să se materializeze într-o manifestare capitală de a crea condiții favorabile executării acțiunii ilicite sau pentru împiedicarea descoperirii faptei;
să nu facă parte din latura obiectivă, descrisă în norma de incriminare, deoarece în acest caz nu ar fi act pregătitor, ci ar fi vorba despre tentativă;
să fie săvârșită cu intenție directă, în sensul urmăririi producerii rezultatului, a pregătirii activității ulterioare care să se desfășoare cert, fără eșec; actele pregătitoare sunt incompatibile cu intenția indirectă sau culpa.
În cazul în care actele pregătitoare sunt realizate de către o altă persoană decât cea care va executa nemijlocit infracțiunea, acestea constituie acte de complicitate, dacă fapta a fost comisă de către autor sub forma infracțiunii consumate sau măcar sub forma tentativei pedepsibile.
Actele premergătoare au o importanță deosebită, deoarece cuprind o activitate de o amploare mai mare decât activitatea de cercetare propriu-zisă, demonstrând în unele cazuri inutilitatea efectuării urmăririi penale.
SECȚIUNEA A II-A
DELIMITAREA ACTELOR DE PREGĂTIRE
DE CELE DE EXECUTARE
Sunt denumite acte preparatorii (pregătitoare) toate acele acte prin care se pregătește săvârșirea acțiunii ce constituie elementul material al infracțiunii. Fiind efectuate în realizarea hotărârii de a săvârși infracțiunea pe care o pregătesc, actele preparatorii presupun existența unei rezoluții infracționale și în consecință nu sunt posibile decât la infracțiunile intenționate.
Cunoașterea condițiilor de existență a actelor de executare și infracțiunile la care ele nu sunt posibile, impune și permite delimitarea acestora de actele pregătitoare. În legătură cu criteriile de delimitare, în doctrină s-au conturat trei puncte de vedere:
subiectiv;
obiectiv;
formal.
§ 2.1. Criteriul subiectiv.
Potrivit punctului de vedere subiectiv, un act de executare, fie singur, fie unit cu alte împrejurări, pune în evidență latura subiectivă a infracțiunii, și anume intenția. Reprezintă în acest caz un act univoc, care face parte din latura obiectivă a conținutului infracțiunii ce urmează a fi comisă.
Actul de pregătire este un act echivoc. De exemplu, deschiderea casei de bani este un act de executare, fiindcă relevă intenția de a fura, în timp ce cumpărarea unei chei nu pune în evidență aceasta intenție de a fura.
§ 2.2. Criteriul obiectiv.
Punctul de vedere obiectiv consideră actul ca fiind de executare sau preparare, în funcție de poziția acestuia în cadrul procesului de realizare a infracțiunii. Astfel, actul de executare poate singur, fără a fi necesar un alt act distinct, să producă urmarea (îndreptarea armei de foc spre victimă este act de executare deoarece pune în pericol imediat și nemijlocit valoarea ocrotită de legea penală, spre deosebire de actul de pregătire care nu poate singur pune în pericol această valoare). De exemplu, împrumutarea armei de foc cu care s-a comis infracțiunea.
§ 2.3. Criteriul formal.
Conform punctului de vedere formal, este act de executare acțiunea incriminată prin norma penală, “verbum regens”. Actul de executare intră în definiția legală ca element constitutiv sau ca o circumstanță agravantă legală.
De exemplu, confecționarea cheii false este act de preparare, deoarece nu este prevăzută în conținutul infracțiunii de furt, în timp ce “acțiunea de luare” constituie act de executare, fiind prevăzută în norma penală de incriminare(în ipoteza acesteia). Astfel, încercarea de a lua de la școală un copil minor pentru a-l duce acasă la acesta de unde să fure unele lucruri, încercare împiedicată de către învățătoarea copilului care nu i-a dat voie să meargă, nu constituie tentativă de furt, ci act de pregătire. În speța expusă, inculpatul care luase cunoștință de la mica publicitate că o persoana avea de vânzare un radio-casetofon s-a informat în legătură cu familia respectivă, a mers la școală unde învăța copilul persoanei în cauză și dându-se drept rudă a cerut învățătoarei să-i dea voie copilului să meargă acasă. Aceasta, dându-și seama că nu-l cunoaște pe inculpat, nu i-a dat voie acestuia sa meargă acasă.
Toate acțiunile inculpatului: informarea de la mica publicitate precum și în legătură cu competenta familiei, demersul făcut la școală pentru a-l lua pe copil, constituie acte de pregătire, iar nu latura obiectivă a infracțiunii de furt.
În concret, când se face delimitarea între actul de preparare și cel de executare, se va ține seama de dispozițiile art. 20 Cod penal și de criteriul formal, pentru a se constata dacă actul respectiv face parte din acțiunea tipică prevăzută în vreo ipoteză a unei norme de incriminare sau nu. Criteriul formal poate fi completat cu cel obiectiv și subiectiv.
În consecință, va fi act de executare acela care constituie însăși acțiunea cuprinsă în latura obiectivă a infracțiunii. Astfel, montarea unui cric și ridicarea mașinii în scopul însușirii roții pe nedrept, infractorul fiind surprins în acest moment, constituie tentativă si nu act de pregătire. În teoria și practica de specialitate se consideră că și imobilizarea victimei de către o persoană pentru ca alta să o poată ucide constituie act de executare.
În realitate, însă, imobilizarea nu este act de executare, de ucidere, fiindcă actul trebuie să facă parte din latura obiectivă a conținutului legal și nu doar a celui concret. În consecință este necesar, ca imobilizarea să fie întâlnită în cadrul tuturor infracțiunilor concret comise.
SECȚIUNEA A III-A
TRATAMENTUL ACTELOR PREGĂTITOARE
În ceea ce privește incriminarea actelor pregătitoare, ca formă a infracțiunii, deci ca faptă pedepsită, în literatura de specialitate s-au conturat trei opinii, și anume: concepția obiectivă, concepția incriminării limitate a actelor premergătoare și concepția incriminării nelimitate a actelor de pregătire.
§ 3.1. Concepția obiectivă.
Potrivit concepției obiective, legea penală nu trebuie să incrimineze actele de pregătire întrucât acestea nu se încadrează în acțiunea ilicită și nici nu relevă scopul în vederea căruia au fost realizate. La baza acestei soluții a stat argumentul conform căruia actele de pregătire obiectiv nu produc nici o tulburare socială, ele nu încalcă ordinea juridică, de regulă sunt echivoce, nu există certitudinea că făptuitorul va continua în desfășurarea activității infracționale, că este în interesul societății de a lăsa făptuitorului deschisă calea revenirii și abandonării hotărârii infracționale, și de asemenea se consideră că actele de pregătire sunt departe de momentul consumării.
În mod cu totul excepțional, s-a admis incriminarea actelor de pregătire fie ca infracțiuni autonome, cum ar fi de exemplu deținerea de arme și muniții, de substanțe explozibile, deținerea de instrumente în vedere falsificării de valori etc, fie prin extinderea noțiunii de act de executare și asupra unor acte care prin natura lor sunt acte de pregătire, de exemplu, procurarea, producerea mijloacelor sau instrumentelor precum și luarea de măsuri în vedere comiterii unor infracțiuni, atunci când sunt comise infracțiuni de o gravitate foarte mare, ca în cazul trădării, lipsirea de libertate în mod ilegal, dar și în cazul unor infracțiuni stabilite în codul aerian.
În cadrul teoriei obiective, chiar și în cazul în care se admite sancționarea actelor de pregătire, limitele de sancționare sunt mult mai reduse în raport cu infracțiunea consumată.
§ 3.2. Concepția incriminării limitate a actelor premergătoare.
Potrivit acestei teorii actele pregătitoare nu trebuie incriminate în cazul tuturor infracțiunilor, ci numai în cazul infracțiunilor celor mai grave, deoarece numai în asemenea cazuri ele prezintă gradul de pericol social minim necesar pentru a putea fi considerate ca infracțiuni.
§ 3.3. Concepția incriminării nelimitate a actelor premergătoare.
Această concepție are la bază ideea că incriminarea nu trebuie să intervină numai în faza consumării lor sau a tentativei, deoarece actele pregătitoare, fiind antecedente întregii cauzalități a faptei, prezintă pericol social, ceea ce conduce la aplicarea sancțiunii penale.
Având în vedere cele trei concepții cu privire la incriminarea actelor de pregătire, atât Codul penal din 1937, cât și codul penal actual au adoptat concepția obiectivă a neincriminării actelor pregătitoare, motiv pentru care în partea generală a Codului penal actele premergătoare nu au fost definite, codul penal incriminând în mod excepțional actele pregătitoare pentru o serie de infracțiuni cu grad ridicat de periculozitate.
În art. 173 alin. 2 C. pen. se consideră tentativă și producerea sau procurarea mijloacelor ori instrumentelor, precum și luarea de măsuri în vederea comiterii infracțiunilor prevăzute la art. 156 C. pen. (trădarea prin ajutarea inamicului), art. 159 C. pen. (spionajul), art. 160 C. pen. (atentat care pune în pericol securitatea statului), art. 161 C. pen. (atentat asupra unei colectivității) etc.
În art. 189. C. pen. se prevede că constituie tentativă și producerea sau procurarea mijloacelor, a instrumentelor sau luarea de măsuri în vederea comiterii faptei prevăzute în alin. 3; în art. 189 alin. 3 C. pen., care incriminează o formă agravantă a infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, se arată că: „dacă pentru eliberarea persoanei se cere, în orice mod, ca statul, o persoană juridică, o organizație internațională interguvernamentală sau un grup de persoane să îndeplinească sau să nu îndeplinească un anumit act, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani”.
Încriminarea actelor pregătitoare prin asimilarea lor cu tentativa nu înseamnă că se confundă actele pregătitoare cu aceasta (tentativa), ci doar că se va aplica tratamentul juridic înscris în art. 21 C. pen. prevăzut pentru tentativă.
Actele pregătitoare, asimilate cu tentativa și sancționate ca atare, dacă sunt urmate de comiterea infracțiunii sub formă consumată sau tentativă, nu vor fi sancționate separat ca un concurs de infracțiuni, deoarece ele se absorb în infracțiunea săvârșită, urmând a se considera întreaga activitate ca o unitate infracțională.
Actele pregătitoare asimilate tentativei sunt susceptibile de desesizare și de împiedicare a producerii rezultatului în condițiile impuse în art. 22 C. pen., potrivit căruia „este apărat de pedeapsă făptuitorul care s-a desesizat ori a împiedicat, mai înainte de descoperirea faptei, producerea rezultatului. Dacă actele îndeplinite până în momentul desesizării sau împiedicării producerii rezultatului constituie o altă infracțiune, se aplică pedeapsa pentru acea infracțiune”.
CAPITOLUL III
ACTELE DE EXECUTARE
SECȚIUNEA I
CONCEPT
Legea penală consideră tentativa ca fiind o faptă care prezintă pericol social, și în consecință o incriminează în anumite condiții. Tentativa, constituie din punct de vedere instituțional, o formă a infracțiunii, în timp ce din punct de vedere juridic, reprezintă, o faptă penală, o infracțiune.
Tentativa reprezintă o formă imperfectă a infracțiunii pe care făptuitorul a luat hotărârea de a o săvârși, caracterizată printr-o neconcordanță între elementul subiectiv și cel obiectiv.
Conținutul subiectiv al infracțiunii se realizează integral chiar în momentul luării rezoluției infracționale și rămâne identic cu sine însuși atât timp cât nu intervine o nouă hotărâre. În sens contrar, elementul obiectiv al infracțiunii se realizează, pe etape, de-a lungul unui iter criminis, realizându-se pe deplin în cazul fazei consumate.
Tentativa, respectiv forma consumată, sunt realități care își revendică limita de pedeapsă corespunzătoare, neexistând nici un temei legal pentru o asimilare a sancțiunilor acestor două forme infracționale diferite, având caracterul unei fapte penale autonome, cu un conținut propriu, care în momentul în care este realizat, conduce la aplicarea unei sancțiuni proprii.
Definiția legală a tentativei se regăsește în art. 20 C. pen. conform căruia „tentativa constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârși infracțiunea, executare care a fost întreruptă sau nu și-a produs rezultatul”.
Există tentativă în cazul în care consumarea infracțiunii nu a fost posibilă datorită insuficienței sau defectuozității mijloacelor folosite, sau datorită faptului că în momentul săvârșirii actelor de executare, obiectul lipsea din locul unde făptuitorul credea că se află.
Nu există, însă tentativă, în cazul în care imposibilitatea de executare este datorată modului cum aceasta a fost concepută.
Tentativa constituie în procesul săvârșirii infracțiunii o etapă avansată în raport de actele premergătoare, activitatea făptuitorului manifestându-se prin acte care se înscriu în activitatea ilicită stabilită în norma de incriminare și care este aptă pentru a produce rezultatul periculos.
În cazul tentativei se creează o discordanță între latura subiectivă și latura obiectivă a activității infracționale, în sensul că prin neproducerea rezultatului sau prin întreruperea acțiunii, latura subiectivă nu se realizează pe deplin.
Prin specificul ei, tentativa nu poate exista la toate infracțiunile intenționate, ci numai la infracțiunile progresive la care activitatea materială este susceptibilă de o dezvoltare progresivă, ci nu la infracțiunile momentane, cu o execuție promptă.
În cazul în care tentativa este incriminată, aceasta constituie infracțiune, fapt care rezultă din conținutul art. 144 C. pen., în care definindu-se noțiunea „săvârșirea unei infracțiuni”, se arată că prin săvârșirea unei infracțiuni se înțelege „săvârșirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepsește ca infracțiune consumată sau ca tentativă”.
Fiind considerată drept infracțiune, tentativa va trebui să îndeplinească toate elementele constitutive ale acesteia, elementele înscrise în art. 17 C. pen., și anume: pericolul social, vinovăția și prevederea legală. De asemenea, fiind asimilată infracțiunii, tentativei îi sunt aplicabile toate reglementările referitoare la infracțiune și anume cele privind recidiva, concursul de infracțiuni, pluralitatea intermediară, participația, cauzele care înlătură caracterul penal al faptei etc.
SECȚIUNEA A II-A
CONDIȚII GENERALE ALE TENTATIVEI
§ 2.1. Considerații introductive.
Executarea propriu-zisă a rezoluției delictuale constituie un proces în cadrul căruia actele de realizare a acțiunii tipice se derulează treptat, succesiv și progresiv, până în momentul producerii rezultatului. Pe acest parcurs se pot petrece evenimente susceptibile a da naștere unor modalități specifice ale tentativei.
Astfel, este posibil ca actele de executare, în desfășurarea lor spre momentul consumării, să fie oprite, întrerupte, împiedicate să ajungă până la consumare; această activitate concretă va corespunde trăsăturilor din norma de incriminare referitoare la tentativa neterminată (incompletă, imperfectă).
În această situație, făptuitorul deși ar fi vrut să continue desfășurarea actelor de executare, el nu a putut realiza aceasta ca urmare a intervenției unor forte exterioare sau legate chiar de persoana agentului care l-au împiedicat.
Dacă această întrerupere are loc ca urmare a voinței libere a agentului, activitatea sa concretă va constitui o desistare voluntară de la infracțiune. În acest caz, făptuitorul deși ar fi putut continua desfășurarea actelor de executare, nu a voit aceasta.
Dar, este posibil ca desfășurarea actelor de executare să continue până la sfârșit, fără să se producă rezultatul prevăzut de lege, fapta neconsumându-se din motive independente de voința autorului. În acest caz va exista o altă modalitate a tentativei și anume tentativa terminată (completă, perfectă, fapta neizbutită).
Dacă consumarea nu are loc ca urmare a eforturilor agentului de a împiedica, înainte de descoperirea faptei, producerea rezultatului, activitatea concretă a acestuia va constitui o împiedicare voluntară a producerii rezultatului.
În conformitate cu prevederile art. 121-145 din noul Cod penal francez, se subliniază că tentativa presupune existenta unui început de executare care a fost întreruptă ori nu și-a produs efectul din motive independente de voința făptuitorului.
Condițiile tentativei rezultă din prevederile art. 20 C. pen. și constau din “existenta unei hotărâri de a săvârși o infracțiune determinată” și din “săvârșirea de acte de executare în vederea realizării acestei hotărâri”, acte de executare întrerupte sau neizbutite din motive independente de voința făptuitorului.
§ 2.2. Intenția de a săvârși infracțiunea.
Această condiție privește existența „hotărârii de a săvârși infracțiunea”. Codul penal, prin această expresie, a vrut pe de o parte să caracterizeze latura subiectivă a tentativei, prin cuvântul „hotărâre” care implică forma de intenție, iar pe altă parte, să precizeze că rezoluțiunea infracțională trebuie îndreptată către o infracțiune determinată, ceea ce rezultă din însăși folosirea formei articulate a cuvântului infracțiune („infracțiunea”).
Numai în cazurile în care se stabilește existența intenției de a săvârși o anumită infracțiune se poate vorbi de o tentativă în înțelesul art. 20 alin. 1. Este, așadar, necesar ca autorul să fi luat rezoluțiunea de a săvârși infracțiunea pe care a început să o execute.
În cazul în care este cert că autorul luase hotărârea de a comite o infracțiune, însă nu se poate stabili exact care dintre infracțiunile a căror săvârșire ar fi fost posibilă prin actele de executare începute urma să fie săvârșită, autorul va răspunde pentru fapta mai puțin gravă.
Când infracțiunea pe care autorul hotărâse să o săvârșească are și o formă agravantă, se va considera, în principiu, că tentativa privește forma simplă, dar dacă până în momentul în care a intervenit întreruperea executării, s-a produs sau era preexistentă vreuna din împrejurările de agravare legală, atunci tentativa va fi raportată la forma agravantă.
Un prim exemplu în vederea susținerii acestei condiții de ordin subiectiv este menționat în practica judiciară după cum urmează: nu există tentativă dacă inculpatul a amenințat victima fără să fi făcut nici o mișcare prin care să pună în executare intenția sa de a ucide. În acest caz inculpatul va răspunde numai pentru infracțiunea de amenințare.
Din cele prezentate în această speță, rezultă că actele săvârșite de inculpat nu se înscriu în realizarea acțiunii tipice de omor, ci constituie o infracțiune distinctă, de sine stătătoare – infracțiunea de amenințare. Amenințarea victimei cu moartea nu echivalează cu punerea în executare a intenției de a omorî. Pentru aceasta este nevoie de acte materiale specifice, susceptibile să conducă la realizarea acestei infracțiuni, acte materiale care în speță nu s-au produs.
În concluzie, este absolut necesar ca intenția să se raporteze la consumare și nu la tentativă, adică agentul să intenționeze comiterea completă a infracțiunii și nu numai începerea executării acesteia. În cazul în care agentul intenționează numai începerea executării acesteia. În cazul în care agentul intenționează numai să rănească victima, nu se poate vorbi de intenție de omor și nici de tentativă de omor.
§ 2.3. Punerea în executare a acțiunii.
A doua condiție pentru existența tentativei potrivit art. 20 C. pen. este ca “hotărârea de a săvârși infracțiunea să fi fost pusă în executare”. Se subliniază în acest sens, că tentativa presupune obligatoriu o exteriorizare a hotărârii de a comite infracțiunea printr-o manifestare obiectivă îndreptată spre producerea rezultatului aflat în reprezentarea autorului. Aceasta exclude existența tentativei la o infracțiune dacă nu s-ar putea dovedi decât prezența unei simple hotărâri de a comite infracțiunea respectivă fără ca această hotărâre să se fi exteriorizat prin acte care să conducă la executarea infracțiunii (nuda cogitatio).
Condiția menționată precizează și faptul că această exteriorizare nu poate avea loc oricum, adică prin orice fel de acte, ci numai prin acte care să reprezinte o punere în executare a rezoluției delictuale. Această succesiune de acte de executare, în sens larg, denumește tot ceea ce se îndeplinește în cursul acestui drum până la consumare și se face în executarea rezoluției delictuale; aceasta aparține activității materiale fizice care constituie latura obiectivă a infracțiunii.
Nu același înțeles îl are actul de punere în executare a rezoluției delictuale la care se referă art. 20 C. pen.; în acest caz este vorba de acel act de executare care reprezintă înfăptuirea acțiunii tipice descrise în norma de incriminare, adică a acțiunii care constituie elementul material al laturii obiective a infracțiunii și exprimat prin cuvântul sau expresia care indică materialitatea faptei (verbum regens) în cuprinsul dispoziției de incriminare din partea specială a Codului penal.
Ca urmare, actul de punere în executare a hotărârii delictuale trebuie să se înfățișeze nu ca un act prin care se pregătește executarea, ci prin acte care înfăptuiesc propriu-zis acțiunea însăși. În acest caz limita inferioară a tentativei este actul de pregătire și de trecere la actul de executare, iar limita superioară este întreruperea sau neizbutirea.
Actele de executare trebuie să existe obiectiv și nu numai în reprezentarea agentului. În măsura în care acesta săvârșește, în fapt, acte de executare la o infracțiune, dar are convingerea că n-a pus încă în executare rezoluția delictuală prin acte propriu-zise de executare, ci a comis numai acte de pregătire în acest scop, se vor aplica regulile erorii de fapt; fiind vorba de o eroare asupra unei împrejurări agravante aceasta nu va fi avută în vedere, agentul urmând să răspundă pentru ceea ce a făcut (acte de pregătire nepedepsibile); dacă agentul crede că a comis acte de executare propriu-zise a infracțiunii sau acte de executare asimilate acesteia, deși în realitate a comis acte relevante penal (eroare inversă de fapt), de asemenea, nu va răspunde pentru tentativă deoarece nu există, obiectiv, acte de executare cu relevanță penală.
§ 2.4. Executarea să fi fost întreruptă sau să nu-și fi produs rezultatul.
Această a treia condiție, pentru rămânerea faptei în stare de tentativă, constă în întreruperea executării infracțiunii, adică executarea începută nu mai poate fi dusă până la capăt. Această condiție este exprimată în textul alin. 1 din art. 20 Cod pen. prin cuvintele „executare care a fost însă întreruptă sau nu și-a produs efectul”.
Ca atare, dacă începerea executării faptei este momentul inițial sau limita inferioară a tentativei, atunci întreruperea acțiunii sau executarea ei până la capăt fără să producă rezultatul, reprezintă limita superioară a acesteia.
Caracteristic întreruperii săvârșirii faptei este că însăși săvârșirea acesteia este împiedicată în desfășurarea ei de un obstacol care face ca fapta să nu fie dusă până la capăt. Din contră, ceea ce caracterizează neproducerea rezultatului cu celălalt moment al tentativei este împrejurarea că săvârșirea faptei nu este împiedicată, că ea este dusă până la capăt, însă, în cazul acesta, intervine un obstacol care împiedică producerea rezultatului.
În ambele momente care marchează limita superioară a tentativei intervin anumite cauze care fac ca activitatea infracțională să nu atingă faza faptului consumat. Pentru acest fapt, studiul acestor cauze care fac ca activitatea infracțională să rămână în forma tentativei, este indispensabil pentru cunoașterea tentativei.
Aceste cauze, după modul cum intervin, pot privi executarea în sine, mijloacele folosite pentru efectuarea executării sau obiectul material spre care se îndreaptă executarea. Cercetarea acestor cauze urmează însă să se facă și cu ocazia studierii modalităților tentativei.
SECȚIUNEA A III-A
CONDIȚII SPECIALE ALE DIFERITELOR MODALITĂȚI ALE TENTATIVEI
Potrivit art. 20 C. pen., după gradul de realizare a executării actului material și a cauzelor neproducerii urmărilor, tentativa se poate prezenta sub următoarele modalități:
tentativa întreruptă (neterminată);
tentativa perfectă sau fără efect;
tentativa improprie.
§ 3.1. Tentativa întreruptă.
Este reglementată de art. 20 alin. 1 teza 1 C. pen. și constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârși infracțiunea, executare care a fost întreruptă.
Prin urmare, această modalitate a tentativei se caracterizează prin începerea executării activității infracționale și întreruperea acesteia din cauze exterioare voinței făptuitorului sau chiar determinată de voința acestuia.
În aceasta modalitate executarea începe imediat după terminarea actelor pregătitoare și durează până când, prin intervenția unor forte constrângătoare ale voinței subiectului sau a unor forțe independente de voința autorului, executarea este întreruptă.
În cadrul acestei modalități a tentativei agentul nu realizează complet acțiunea tipică descrisă în norma de incriminare, nu duce până la capăt executarea (deși mai erau acte de realizat), în raport cu mijloacele alese de el, ci executarea se oprește înainte de producerea rezultatului. Prin întreruperea executării rămân nerealizate celelalte acte de executare pe care le-ar fi implicat executarea completă a faptei. De asemenea nu se produce rezultatului urmărit de către făptuitor.
Caracterul incomplet al acțiunii se referă la desfășurarea fizică, materială a acesteia și la neexecutarea completă a faptei privită în ansamblul ei; aceasta trebuie să se întrerupă în totalitate, și nu numai sub aspectul unui act izolat din procesul de executare. Dacă, de pildă, autorul întrerupe executarea din cauza ruperii unuia din instrumentele de spargere până îl înlocuiește cu un alt instrument, nu înseamnă că a întrerupt executarea faptei; la fel dacă unul dintre participanți părăsește locul faptei însă acțiunea este continuată de ceilalți. De asemenea, nu constituie o întrerupere a executării faptul că actul de executare nu satisface o condiție constitutivă cerută de norma de drept public; neîndeplinirea acestei condiții nu transformă fapta în tentativă ci exclude existența tentativei deoarece agentul prin actele de executarea nu a început să realizeze violarea preceptului în condițiile cerute de norma de incriminare. Prin urmare tentativa presupune o realizare incompletă numai a acțiunii materiale, celelalte cerințe ale normei (cu excepția rezultatului) fiind presupuse a fi realizate deoarece tentativa implică o realizare incompletă a unei fapte ilicite, adică a unei fapte care, sub celelalte aspecte, chiar din momentul săvârșirii unor acte incomplete, încalcă voința exprimată în normă.
Întreruperea actelor de executare, în cazul tentativei neterminate pedepsibile, poate să fie, cum s-a arătat, datorată unei voințe constrânse sau unei cauze independente de voința autorului. Deși legea, în mod justificat, nu menționează acest caracter al actelor de întrerupere, spre a evita concluzia că desistarea ar constitui o condiție negativă a conceptului de tentativă, această posibilitate se desprinde printr-un raționament per a contrario din reglementarea desistării; în cazul tentativei neterminate autorul n-a putut să continue executarea deși ar fi voit aceasta.
Acest caracter al întreruperii de a fi determinată de o voință constrânsă sau de cauze independente de voința autorului ar putea fi considerată, didactic, explicativ, ca o a doua condiție, specifică, negativă a tentativei neterminate, pedepsibile.
De observat că întreruperea actelor de executare are loc, de regulă, ca un act voluntar al agentului cu deosebire că agentul își manifestă în acest caz o voință constrânsă de împrejurări exterioare sau interne încât nu poate să mai continue executarea (de exemplu, făptuitorul observând că se îndreaptă spre locul faptei o patrulă de poliție, ori dându-și seama că i s-a făcut rău și este gata să leșine, părăsește locul faptei și abandonează executarea), pe când în cazul desistării voluntare hotărârea de a începe executare este liberă. Constrângerea făptuitorului de a întrerupe executarea poate avea caracterul unei constrângeri morale (cel mai frecvent); agentul își dă seama că există un risc important de a fi descoperit; refuzând să accepte acest risc încetează executarea; în acest caz el acționează ca și constrânsul moral, hotărârea sa fiind impusă de împrejurări (subzistă însă o voință proprie de a înceta executarea, chiar constrânsă).
În ceea ce privește constrângerea făptuitorului, aceasta se poate manifesta și sub forma unei constrângeri fizice (de pildă, intervine un terț, pe neașteptate, și dă peste mâna făptuitorului în momentul declanșării armei sau agentul este surprins și arestat la locul faptei căzând în ambuscada organizată de politie, ori intervin fenomene naturale care constrâng fizic pe agent); în aceste cazuri nu există o voință a făptuitorului de a întrerupe executarea, ci întreruperea are un caracter involuntar, fiind impusă de împrejurări care acționează asupra energiei fizice a făptuitorului ci nu asupra energiei psihice ca în cazul constrângerii morale).
Tot involuntară este întreruperea și atunci când ea are la bază nu o manifestare a făptuitorului (sub influența unei constrângeri morale), ci are loc ca urmare a unei imposibilități de fapt de a continua executarea (de exemplu, ruperea cheii în broască sau consumarea bateriilor de la instalația de lumină).
Cauzele care pot determina întreruperea actelor de executare sunt multiple și variate. De regulă, aceste cauze intervin după ce făptuitorul a început executarea; nu interesează dacă obstacolul a preexistat; important este ca intervenția lui, caracterul lui de factor întrerupător, să se fi manifestat după începerea actelor de executare (de pildă, portarul imobilului a existat și înainte de începerea infracțiunii dar intervenția lui s-a situat după începerea operației menționate).
În raport cu natura cauzelor de împiedicare (obstacole, energii de opunere) acestea pot consta din fenomene naturale (de exemplu, ploaia care stinge incendiul, vântul care modifică traiectoria glonțului etc.) sau din prezența unor lucruri care se opun consumării infracțiunii (de exemplu, portofelul care oprește cuțitul, ceasul care împiedică pătrunderea glonțului, un zid care se opune înaintării inculpatului etc.), din intervenția unor ființe vii (de exemplu, intervenția unui animal care alungă pe hoț) sau din intervenția omului (de exemplu, intervenția unui terț care dă peste mâna celui care îndreptase arma spre victimă, opunerea victimei, intervenția organelor de politie).
Intervenția omului poate fi voluntară sau involuntară (de exemplu, victima face o mișcare bruscă involuntară ieșind din traiectoria glonțului).
Obstacolele în calea executării mai pot fi sistematizate după cum provin din cauze interne (de exemplu, făptuitorul are o criză de paralizie ori un leșin care îl împiedică să continue executarea); sau din cauze exterioare (de exemplu, intervenția unui terț sau a autorității). Cauzele întreruperii mai pot fi subîmpărțite după cum sunt fizice (de exemplu, cheia falsă se rupe, hoțul se rănește la mână) sau psihologice (de exemplu, hoțul aude strigăte de alarmă, vede o lumină care îl surprinde).
În același sens, cauzele de împiedicare mai pot fi sistematizate după cum se referă la mijloacele folosite (de exemplu, se încearcă scoaterea unei roți de la un autovehicul fără instrumentele corespunzătoare), la obiectul material asupra căruia urma să se desfășoare acțiunea (de exemplu, victima nu a mai trecut pe la locul unde se pregătise ambuscada) sau la modul de executare a operației plănuite (făptuitorii nu reușesc să deschidă casa de fier fiind un sistem de închidere necunoscut).
Nu interesează dacă obstacolele de mai sus care provoacă întreruperea executării sunt reale sau închipuite (au existat numai în reprezentarea făptuitorului) fiind suficient ca ele să fi determinat întreruperea executării.
Cauzele de întrerupere – implicând întotdeauna intervenția unor factori care împiedica continuarea executării fie că aceștia acționează asupra energiei psihice ori fizice a făptuitorului impunându-i comportarea întrerupătoare de executare, fie că acționează independent de orice comportare a făptuitorului – nu pot fi decât supravenite, deoarece ele trebuie să acționeze asupra procesului de executare și ulterior acestuia, spre a întrerupe desfășurarea actelor de executare indiferent dacă, în materialitatea lor și într-o formă pasivă, aceste cauze au existat anterior.
Este posibil ca și pe fondul unor cauze preexistente, susceptibile de a face imposibilă de la început producerea rezultatului, să se manifeste o cauză de întrerupere care să acționeze în momentul începerii executării ori în cursul desfășurării acesteia (de exemplu, în timpul când o persoana își îndreaptă pistolul spre o victimă aflată la pământ, intervine un terț care lovește peste mâna pe făptuitor făcându-l să scape pistolul din mână; ulterior se constată că victima era deja moartă suferind cu câteva ore mai înainte un atac de cord).
În asemenea cazuri răspunderea penală a agentului va depinde de poziția pe care se va situa organul judiciar, și anume, dacă socotește că actul de executare trebuia să fie apt să producă rezultatul, va trage concluzia că în acest caz lipsind această condiție agentul nu va răspunde. La aceeași soluție se va ajunge și dacă ar considera că trebuie să distingă între identitate absolută si relativă, deoarece în speță moartea anterioară a victimei face ca actul de executare să fie absolut impropriu de a produce executarea.
Dacă organul judiciar se situează pe poziția ca actul de executare nu este condiționat de identitate absolută sau relativă, agentul va fi tras la răspundere ca și în ipoteza unui act de executare apt ori relativ impropriu de a produce rezultatul.
În practica judecătorească s-a decis că există tentativă neterminată (imperfectă, întreruptă) în cazul în care inculpatul a fost surprins pe când își umplea un sac cu tărâțe din magazia unității; sau dacă a fost surprins într-un magazin alimentar unde a pătruns prin spargerea peretelui; sau în cazul în care a fost găsit rupând știuleții de porumb de pe terenul altei persoane; sau dacă ținea un miel în brațe ca pe urmă să-l sustragă.
Primele trei soluții par a fi corespunzătoare. Inculpatul fie că se află în desfășurarea acțiunii de luare de tărâțe de porumb, fie că se află în magazinul alimentar în care a pătruns prin fraudă, nu terminase executarea actelor corespunzătoare realizării până la capăt a acțiunii tipice descrise în norma de incriminare pe care urmărea să o comită. De aceea întreruperea acestor acte prin intervenția autorității, justifică tragerea la răspundere a inculpatului pentru tentativă imperfectă la infracțiunea de furt. În toate aceste cazuri hotărârea de a comite o infracțiune determinată a fost pusă în executare prin acte care s-au situat, fie chiar în cadrul acțiunii descrise în norma de incriminare, fie în cadrul unei acțiuni incipiente executării (pătrunderea în magazin).
Întrucât mijloacele de executare pe care le folosește făptuitorul se presupune că sunt apte să conducă la rezultatul periculos urmărit, tentativa poate fi și proprie, după celelalte criterii de clasificare. În cazul în care astfel de mijloace sunt inapte pentru producerea rezultatului, tentativa poate fi și improprie, dar acest aspect nu se va mai cerceta din moment ce acțiunea a fost întreruptă iar în Codul penal nu se prevede un tratament penal diferențiat pentru felurile tentativei.
Întreruperea executării în condițiile arătate constituie tentativă la infracțiune.
În alte spețe s-a decis că există tentativă de omor dacă inculpatul a încercat să ucidă o persoana îndreptând tractorul în plină viteză spre aceasta ori dacă a ridicat toporul asupra capului victimei; în ambele cazuri executarea a fost întreruptă prin intervenția celor din jur.
În ambele cazuri instanțele au reținut corect existența tentativei de omor. Chiar dacă n-ar fi fost și alte probe din care să rezulte hotărârea inculpaților de a suprima viața victimei aceasta se desprinde cu evidență chiar din materialitatea faptelor. Această hotărâre a fost pusă în executare prin acte îndreptate nemijlocit spre producerea rezultatului și numai intervenția terțului a împiedicat finalizarea lor, întrerupând executarea infracțiunii.
Tentativa întreruptă este posibilă atât la infracțiunile formale (de pericol), cât și la infracțiunile materiale (de rezultat) deoarece, în ambele ipoteze, acțiunea poate fi întreruptă.
De aceea, în practica judiciară, această modalitate a tentativei se întâlnește cel mai adesea, este cea mai frecventă.
§ 3.2. Tentativa perfectă (terminată).
Tentativa perfectă reprezintă o modalitate a tentativei și constă, potrivit art. 20 alin. 1 teza II C. pen., în executarea în întregime a activității infracționale și neproducerea rezultatului socialmente periculos. În această modalitate a tentativei, în desfășurarea activității nu au intervenit obstacole, piedici care să întrerupă executarea începută, întregul “iter criminis“ a fost parcurs, făptuitorul, din punct de vedere al intervenției sale realizând complet executarea, dincolo de care urmează consumarea.
Executarea este completă când se înfăptuiesc toate actele privitoare la elementul material al faptei.
Această modalitate presupune două condiții specifice: o condiție pozitivă și anume ca executarea să fi fost complet terminată și o condiție negativă și anume ca rezultatul să nu se fi produs.
a. Condiția pozitivă.
Această condiție specifică care presupune ca executarea să fi fost integrală se desprinde din prevederile art. 20 alin. 1 C. pen. care cuprinde cerința ca punerea în executare a hotărârii delictuale să nu-și fi produs efectul, ceea ce implică o executare completă, fără ca prin aceasta să se fi consumat infracțiunea din lipsa rezultatului cerut de norma de incriminare.
Această trăsătură diferențiază fapta terminată față de cea neterminată. Descrierea acestei modalități a tentativei în art. 20 alin. 1 C. pen. s-ar părea că este inutilă din moment ce tratamentul juridic este identic cu acela al tentativei neterminate.
Cu toate acestea în concepția legiuitorului român nu ar fi inutilă ci ar reflecta o situație obiectivă și anume că neconsumarea s-a datorat nu faptului că executarea s-a oprit înainte de a se fi terminat toate actele de executare, ci s-a datorat intervenției unor factori care au împiedicat numai producerea rezultatului, dar executarea a fost completă. Această situație obiectivă poate să determine existența unor grade diferite de pericol social al faptei după cum intenția delictuală nu s-a realizat printr-o executare dusă până la capăt ori s-a realizat complet, exceptând producerea rezultatului. Aceste deosebiri obiective pot avea consecințe fie în cadrul individualizării judiciare a pedepsei dar de asemenea, ar putea justifica și sancționarea în limite distincte a celor două modalități ale tentativei.
Executarea completă a faptei trebuie să prezinte un caracter real obiectiv, să nu existe numai în reprezentarea autorului.
De regulă, desfășurarea obiectivă a actelor de executare corespunde și cu reprezentarea făptuitorului despre modul de executare. Dacă acesta a avut o reprezentare eronată a procesului obiectiv și, de pildă, a avut convingerea că a terminat executarea (deși obiectiv mai erau acte care trebuiau efectuate pentru a se ajunge la producerea rezultatului) el ar putea răspunde, în raport cu reprezentarea sa pentru tentativă terminată chiar dacă, obiectiv, executarea nu a fost terminată.
Cu toate acestea, prin aplicarea regulilor erorii, agentul va răspunde pentru tentativă neterminată deoarece împrejurarea agravantă a existat numai în reprezentarea agentului nu și în realitate. Dacă făptuitorul ar avea convingerea că ar mai fi de executat acte până la consumare, atunci el ar putea să răspundă pentru tentativă neterminată fiind astfel justificat să beneficieze de desistare dacă s-a abținut de la alte acte de executare; la aceeași soluție s-ar ajunge și prin aplicarea regulilor erorii deoarece împrejurarea obiectivă că executarea este completă având caracterul unei circumstanțe de agravare, nu se poate reține în defavoarea agentului dacă nu a existat și în reprezentarea acestuia potrivit art. 51 C. pen.
Această soluție deși, posibilă, din punct de vedere teoretic nu poate fi realizată. În acest caz, agentul deși a acționat cu convingerea că mai sunt de efectuat acte de executare, în fapt, executarea era terminată (fără să se producă rezultatul) iar comiterea de acte care să continue executarea, tot fără să producă rezultatul, nu mai este posibilă în realitate. Astfel, implicit, nu ar fi posibilă desistarea voluntară. În asemenea situații agentul va răspunde, în concepția unor autori, pentru tentativă terminată și pentru tentativă neterminată.
În cazul în care fapta se comite în coautorat executarea va fi completă dacă coautorii au săvârșit toate actele necesare producerii rezultatului. Dacă în realitate coautorii n-au dus până la capăt executarea (numai în reprezentarea lor aceasta a fost terminată) însă intervine un terț care continuă executarea și determină producerea rezultatului, coautorii vor răspunde nu pentru tentativă terminata ci pentru tentativă neterminată împrejurarea agravantă fiind numai în reprezentarea lor.
b. Condiția negativă.
A doua condiție specifică tentativei terminate are caracter negativ și constă în neproducerea rezultatului prevăzut în norma de incriminare, deși acțiunea tipică a fost integral realizată. Aceasta înseamnă că această modalitate a tentativei este posibilă numai în cazul infracțiunilor de realizat, adică în cazul infracțiunilor pentru care norma de incriminare din partea specială cuprinde explicit sau implicit cerința unui rezultat independent de acțiunea tipică și determinat de aceasta.
Este vorba de un rezultat care modifică substanța obiectului material asupra căruia s-a îndreptat actul de executare, modificare care ar urma să se producă în urma executării acțiunii tipice de către făptuitor. Rezultatul sub forma unei modificări substanțiale a obiectului poate să apară descris explicit în norma de incriminare; de exemplu, când legea arată explicit (art. 181 C. pen.) că există vătămare corporală dacă fapta a pricinuit integrității corporale sau sănătății o vătămare care necesită pentru vindecare o anumită durată.
În unele cazuri, rezultatul material este exprimat implicit în norma de incriminare, folosindu-se pentru denumirea acțiunii tipice un substantiv derivat dintr-un verb care exprimă în același timp denumirea acțiunii dar și rezultatul acesteia (de exemplu, uciderea, distrugerea, lipsirea de libertate a unei persoane etc.). Aceste din urmă infracțiuni cuprind cerința unui rezultat material independent de acțiune, dar care este exprimat într-o formă comprimată în expresia folosită pentru denumirea acțiunii tipice incriminate. Spre deosebire de infracțiunile de rezultat, în cazul infracțiunilor formale (de simplă acțiune) tentativa nu poate avea modalitatea tentativei terminate, ci cel mult, modalitatea tentativei neterminate deoarece norma de incriminare a unor asemenea fapte nu cuprinde cerința producerii unui rezultat material.
Caracterul unei infracțiuni de a fi de rezultat sau de simplă acțiune depinde de modul în care legiuitorul înțelege să incrimineze fapta. În doctrina franceză de exemplu, infracțiunea de otrăvire se consumă prin simplul fapt de a da victimei o substanță otrăvitoare, indiferent dacă s-a produs sau nu rezultatul; această infracțiune are caracterul de infracțiune de simplă acțiune deși în alte legislații este o infracțiune contra vieții și se consumă prin rezultatul acțiunii – moartea victimei.
Ca urmare a acestei reglementări, dacă făptuitorul dă victimei o substanță vomitivă, făcând ca rezultatul să nu se producă, fapta nu va constitui o tentativă neizbutită ci o infracțiune consumată săvârșită în condițiile căinței active.
Cauzele neproducerii rezultatului în cazul tentativei terminate pot fi diferite întocmai ca și în cazul tentativei neterminate. De regulă, ele sunt supravenite deși nu ar putea exclude nici cauzele preexistente (de pildă, victima știind că se urmărește otrăvirea ei obișnuia să ia un antidot astfel că organismul său era imun oricărei substanțe otrăvitoare). Nu interesează dacă neproducerea rezultatului s-a datorat intervenției făptuitorului sau intervenției altor factori. Împrejurarea că autorul actelor de executare a depus ulterior eforturi pentru împiedicarea consumării infracțiunii nu exclude ca fapta să constituie o tentativă terminată, cu toate că făptuitorul va beneficia în acest caz (dacă a împiedicat consumarea înainte de descoperirea faptei) de o circumstanță atenuantă.
În practica judiciară s-a decis că există tentativă sub această formă (tentativă perfectă) în cazul în care inculpatul a lovit victima cu un instrument apt de a-i suprima viața și cu intensitate, într-o regiune vitală a corpului, însă rezultatul nu s-a produs, ca urmare a îngrijirilor medicale primite; aceeași modalitate de tentativă există în cazul în care inculpatul a aruncat victima într-o prăpastie, noaptea, abandonând-o fiarelor sălbatice sau a aruncat-o din tren în plină viteză, ori a aruncat victima de la 6 m. înălțime fără să se producă rezultatul mortal.
Din caracterizarea tentativei fără efect rezultă că aceasta modalitate este posibilă numai în cazul infracțiunilor de rezultat, pentru că la aceste infracțiuni executarea poate fi dusă până la capăt fără să survină rezultatul cerut de norma de incriminare.
Pentru acest motiv, în practica judiciară tentativa perfectă are o frecvență mult mai redusa în comparație cu tentativa întreruptă.
§ 3.3. Tentativa improprie.
Legea penală română, spre deosebire de alte legislații, consacră explicit modalitatea tentativei improprii. Astfel, potrivit art. 20 alin. 2 C. pen., există tentativă improprie când neconsumarea infracțiunii s-a datorat fie insuficienței sau defectuozității mijloacelor folosite, fie datorită împrejurării că obiectul lipsea de la locul unde făptuitorul credea că se află în momentul săvârșirii actelor de executare (tentativa relativ improprie). Dacă imposibilitatea de consumare s-a datorat modului cum a fost concepută executarea, nu există tentativă (tentativa absolut improprie).
a. Tentativa relativ improprie.
Din dispoziția alin. 2 al art. 20 Cod penal se desprinde faptul că tentativa relativ improprie este o modalitate a tentativei, deoarece textul începe cu următoarele cuvinte: „Există tentativă”. Aceasta înseamnă că modalitatea din acest alineat are comun cu modalitățile reglementate în alin. l (tentativa imperfectă și perfectă) cele două condiții privitoare la: „existența unei hotărâri de a săvârși infracțiunea” și „punerea în executare” a acestei hotărâri.
Prin urmare, ca și orice altă modalitate de tentativă, tentativa relativ improprie trebuie să rezulte, în primul rând, din „punerea în executare a hotărârii” de a săvârși infracțiunea. Toate cele arătate mai sus cu privire la condițiile comune celorlalte modalități ale tentativei sunt aplicabile și în cazul modalității prezente, de tentativă relativ improprie.
O altă caracteristică care reiese din dispoziția art. 20 alin. 2 Cod penal este aceea că nu are loc consumarea infracțiunii, deoarece nu este posibilă. Prin urmare imposibilitatea se referă la consumare și nu la executare, care este posibilă și care a început, însă actele de executare datorită unor anumite cauze, devin inapte de a produce rezultatul urmărit.
Cauzele care determină imposibilitatea privesc mijloacele folosite sau obiectul asupra căruia este îndreptată executarea. Aceste cauze sunt preexistente, în sensul că ele există virtual și își produc rezultatul chiar în momentul începerii executării pe care o face „ab initio”, și care este inaptă de a realiza rezultatul urmărit.
Una dintre cauzele menționate este insuficiența sau defectuozitatea mijloacelor folosite, împrejurări care fac ca, material, consumarea faptei să nu fie posibilă. Ceea ce trebuie să fie insuficient sau defectuos sunt mijloacele și nu modul folosirii lor.
„Insuficiența mijloacelor folosite” există atunci când respectivul mijloc nu corespunde din punct de vedere cantitativ rostului cauzal în vederea căruia a fost folosit.
Astfel, spre exemplu, există tentativă relativ improprie de omor dacă făptuitorul pentru a suprima viața victimei, i-a turnat o soluție cu paration pe o bucată de ciocolată, soluție care s-a dovedit a fi insuficientă pentru a obține rezultatul urmărit.
În consecință, deși parationul degajă un miros puternic înțepător, de natură a-i semnala prezența, el nu este simțit imediat, iar pentru a înlătura posibilitatea ca victima să-l simtă, făptuitorul a deschis fereastra, însă oricum, un moment de neatenție din partea victimei ar fi fost suficient ca actul de executare să-și producă efectul.
Această „insuficiență a mijloacelor” în sensul textului din Codul penal, poate exista și în cazul unei supraabundențe a acestor mijloace, deoarece acestea, conform textului, sunt „insuficiente” în raport cu cuvintele legii, ele sunt insuficiente pentru a duce la consumarea infracțiunii, indiferent dacă această insuficiență provine dintr-o depășire sau dintr-o lipsă constitutivă, în ambele ipostaze, consumarea infracțiunii nefiind, însă, posibilă.
O altă cauză care determină imposibilitatea consumării este „defectuozitatea mijloacelor folosite” și există atunci când mijlocul are calitativ un cusur, un defect care îi slăbește sau îi anulează eficiența cauzală.
Spre exemplu, constituie tentativă relativ improprie, fapta inculpatului de a fi depus la o agenție Loto un bilet falsificat, spre a încasa premiul respectiv, chiar dacă, prin modul cum este organizat sistemul de verificare a lozurilor câștigătoare, nu se poate produce rezultatului urmărit de făptuitor.
Tot o cauză care face imposibilă consumarea infracțiunii este și împrejurarea că „în timpul când s-au săvârșit actele de executare, obiectul lipsea de la locul unde făptuitorul credea că se află” (art. 20 alin. 2 Cod penal).
Autorul se găsește în eroarea, bazată pe presupunerea greșită cu privire la locul unde s-ar afla obiectul către care se îndreaptă executarea sa. El „credea” că obiectul împotriva căreia se îndreaptă acțiunea se află la locul unde se efectuau actele de executare.
Un exemplu în acest sens, din practica judiciară, este cazul hoțului care dorește să sustragă un portofel cu bani din buzunarul unei persoane, iar în momentul în care acesta introduce mâna în buzunarul victimei descoperă că de fapt acesta era gol sau nu conținea portofelul respectiv.
Codul penal prevede cumulativ condiția de timp și de loc, fiecare dintre condiții presupunând existența celeilalte, deoarece atunci când obiectul lipsește de la locul infracțiunii, se înțelege că el nu este în acel loc, în timpul (momentul) executării și invers. Un caz elocvent în această problemă este cel al unei bombe care explodează la ora când, și într-un loc pe unde autorul știa că cel care urma să cadă victimă, trecea zilnic, însă acesta nu a mai trecut prin acel loc în ziua aceea sau a trecut însă la un alt interval de timp.
Codul penal nu prevede ca o cauză de imposibilitate relativă a consumării infracțiunii, executarea greșită a acesteia. În doctrină, unii autori susțin că, în afară de mijloacele insuficiente sau defectuoase și de lipsa obiectului, o altă cauză care poate face imposibilă consumarea, este felul impropriu în care sunt folosite mijloacele sau efectuate unele acte de executare (din cauza nepriceperii sau a neîndemânării autorului).
În toate aceste cazuri de executare greșită, din moment ce mijloacele sunt suficiente și nedefectuoase, orice procedare nepotrivită, datorită neîndemânării sau nepriceperii autorului, constituie o cauză de întrerupere a executării sau de neproducere a efectului, independent de voința făptuitorului și în consecință, ne găsim, după caz, în fața unei tentative neterminate sau terminate relativ improprii.
În consecință, cum s-a semnalat, nu trebuie să se confunde „mijloacele insuficiente” sau „mijloacele defectuoase” cu folosirea inabilă sau defectuoasă a unor mijloace suficiente și nedefectuoase.
Un alt exemplu este cel în care făptuitorul încearcă să ucidă victima cu ceai de mușețel amestecat cu mercur în stare lichidă, substanță netoxică în această stare, însă în anumite condiții aceasta este toxică; de aici rezultă deci nepriceperea autorului în executarea acțiunii respective.
b. Tentativa absolut improprie.
Dispoziția din alineatul 3 al art. 20 Cod penal, reglementează această situație, prevăzând că nu există tentativă atunci când imposibilitatea de consumare a infracțiunii apare datorită modului cum a fost concepută executarea.
În alineatul 3 din art. 20 C. pen. apare o regulă de drept penal cu conținut negativ, de excludere a incriminării. În dispoziția din acest alineat și-a găsit consacrarea principiul neincriminării încercărilor absolut improprii de a realiza o hotărâre infracțională. Aspectul de faptă lipsită de caracter penal al încercării absolut improprii este exprimat chiar de primele cuvinte ale dispoziției din alin. 3 al art. 20 C. pen., care prevede că în cazul unei astfel de încercări „nu există tentativă”. Prin acest fel de exprimare Codul penal român a înțeles să lase în afara legii penale tentativa absolut improprie și nu să facă din aceasta un simplu caz de nepedepsire.
Cauza care face ca începutul de executare să devină absolut impropriu, iar consumarea infracțiunii să nu fie posibilă „constă în modul cum a fost concepută executarea”.
Există imposibilitate absolută de consumare atunci când autorul a conceput executarea cu mijloace absolut improprii sau împotriva unui obiect inexistent, sau a conceput efectuarea executării în așa mod încât potențialitatea ei cauzală este complet înlăturată. Mijloacele sunt considerate ca fiind absolut improprii de a produce rezultatul urmărit, atunci când ele, prin natura lor, prin însușirile lor obiective, în orice condiții și de oricine ar fi fost folosite nu au potențialitatea cauzală de a produce rezultatul de care depinde consumarea infracțiunii.
Obiectul asupra căruia se îndreaptă executarea este inexistent atunci când el nu are ființă și nu există decât în imaginația autorului. Inexistența este deci și ea preexistentă începeri executării.
În cazul în care obiectul există, însă îi lipsește una din calitățile cerute de lege pentru a exista o infracțiune, precum și atunci când lipsește obiectul juridic, nu ne mai aflăm în fața unei tentative absolut improprii, ci în fața unei fapte putative. În acest sens, apare exemplul în care făptuitorul trage cu o armă într-un cadavru. În acest caz lipsește atât condiția legală – corpul asupra căruia se îndreaptă acțiunea de ucidere să fie al unei persoane aflată în viață, cât și obiectul juridic, și anume ocrotirea vieții.
Executarea este considerată ca fiind absolut lipsită de particularitate, adică de aptitudinea de a duce la consumarea infracțiunii, ori de câte ori autorul a conceput în mod absurd punerea în aplicare a hotărârii de a săvârși o infracțiune, precum și felul în care va fi efectuată executarea.
Pentru a întări cele spuse apare ca necesară prezentarea anumitor exemple din practica judiciară. Astfel, există tentativă absolut improprie încercarea de a ucide o persoană cu vrăji sau farmece, ori oferindu-i să bea un pahar cu apă sau făcând-o să ingereze o substanță absolut inofensivă.
Un alt exemplu este cazul celui care prezintă agenției Loto un bilet falsificat grosolan, bilet care nu poate induce în eroare pe funcționarul care are obligația să-l verifice, săvârșind în acest caz o tentativă absolut improprie.
Deosebirea dintre tentativa relativ improprie și cea absurdă este importantă, deoarece tentativa relativ improprie este o formă atipică de infracțiune și antrenează răspunderea penală a făptuitorului, în timp ce tentativa absurdă pune în discuție responsabilitatea făptuitorului care în nici un caz nu va putea fi tras la răspundere penală.
c. Fapta putativă.
Conform art. 20 alin. 3 din Codul penal nu există tentativă în cazul în care imposibilitatea se datorează modului în care a fost concepută infracțiunea.
Formularea se referă la executare sau la mijlocul folosit care nici măcar din punct de vedere teoretic nu ar putea conduce la producerea rezultatului. Formulării „nu există tentativă”, trebuie să i se dea sensul inexistenței infracțiunii indiferent de forma ei, fapt care a determinat pe unii autori să considere nepotrivit termenul de „tentativă absolut improprie”, ci propunând termenul de „acte de executare fără caracter penal”. În realitate, o asemenea modalitate o constituie fapta putativă.
În acest sens se consideră că nu există tentativă, ci doar acte de executare fără caracter penal, dacă subiectul încearcă să omoare victima prin rugăciuni sau blesteme, sau cu mijloace inofensive (otrăvire cu lapte).
Modul absurd de concepere a executării și mijlocul absolut inapt în raport cu obiectul nu trebuie să creeze confuzii între actele de executare fără caracter penal(tentativă absolut improprie) și fapta putativă.
Infracțiunea putativă se caracterizează prin aceea că actul de executare început se consumă, dar fapta nu constituie infracțiune decât în mintea și concepția agentului deoarece obiectul asupra căruia se acționează este inexistent sau lipsește un caracter esențial de care depinde însuși caracterul penal al faptei, ca de exemplu în cazul în care agentul trage cu arma într-un cadavru pe care îl presupune a fi un om viu și pe care dorește să-l ucidă.
La actele de executare fără caracter penal (tentativa absolut improprie), imposibilitatea consumării acesteia este una de fapt, în timp ce la infracțiunea putativă este una de drept, caracteristică fiind numai credința subiectului că fapta constituie infracțiune, fără însă ca în realitate să fie așa.
Putativitatea se manifestă prin situația erorii inverse în care se găsește agentul; pe de o parte el este convins că fapta pe care o comite constituie infracțiune, iar pe de altă parte agentul este convins că există unele trăsături ale faptei care o face pedepsibilă ca infracțiune, însă o asemenea cerință, fie nu este prevăzută de lege, fie nu mai există.
Pentru a putea pedepsi pe făptuitor pentru o asemenea faptă singura soluție, teoretică, rămâne convertirea faptului putativ în tentativă. Dacă în dreptul francez, soluția pare a-și găsi un suport în acest caz, nu aceeași va fi situația în sistemele care au adoptat criteriile obiective de incriminare și sancționare a tentativei.
În ceea ce privește reglementarea în legislația română, aceasta se situează pe o poziție pur obiectivă definind tentativa numai în raport de neproducrea rezultatului cerut de norma de incriminare. În această situație nu se poate pune problema convertirii faptei putative în tentativă.
Fapta putativă trebuie deosebită de tentativa relativ improprie la care consumarea infracțiunii nu este posibilă deoarece obiectul lipsește de la locul unde credea făptuitorul că se află în momentul comiterii faptei.
În cazul tentativei relativ improprii, lipsa obiectului este accidentală, obiectul există în materialitatea sa, dar în alt loc; există, cu alte cuvinte, relația de ocrotire penală cu privire la acest obiect, în timp ce în cazul faptei putative lipsa obiectului este totală, definitivă, lipsește însuși obiectul ocrotirii penale.
SECȚIUNEA A IV-A
SITUAȚII ÎN CARE NU EXISTĂ TENTATIVĂ
§ 4.1. Considerații introductive.
Interesul de a face unele precizări, în legătură cu infracțiunile care nu pot avea tentativă, este numai de ordin teoretic, deoarece în partea specială a Codului penal, indicându-se infracțiunile la care tentativa se pedepsește, acest sistem evidențiază implicit și infracțiunile la care poate exista tentativă și, evident, infracțiunile la care tentativa nu este posibilă.
Așadar, există anumite categorii de infracțiuni care sunt incompatibile cu noțiunea de tentativă, datorită specificului conținutului lor obiectiv și subiectiv.
În literatura juridică s-a semnalat prezența a două cauze datorită cărora tentativa nu poate exista la anumite infracțiuni, aceste cauze se împart în: cauze de ordin material și cauze de ordin subiectiv.
a. Cauze de ordin material.
Datorită acestor cauze, tentativa nu este posibilă la o serie de infracțiuni și anume:
infracțiunile omisive;
infracțiunile de execuție promptă;
infracțiunile de obicei.
a.1. Infracțiunile omisive.
La infracțiunile omisive, la care elementul material constă într-o inacțiune, în nefacerea a ceea ce legea ordonă (omisiunea proprie), tentativa nu este posibilă deoarece neîndeplinirea obligației de a face înseamnă consumarea infracțiunii. În acest caz subiectul încalcă prin omisiune preceptul normei prin care i se comandă (normă imperativă) o anumită activitate (jussum); el nu se manifestă în sensul cerut de lege, ci se abține.
Dacă obligația cerută de lege trebuie adusă imediat la îndeplinire infracțiunea se consumă prin simpla abținere a făptuitorului; dacă ordinul normei trebuia executat până la un anumit termen, făptuitorul poate oricând, până la împlinirea termenului, să se supună normei; ca urmare, abținerea sa pe toata durata nu poate fi considerată ca reprezentând acte de executare a omisiunii susceptibile de întrerupere ori de neizbutire pentru a atrage răspunderea penală. Tentativa implică existența unui act exterior, ca atare comportarea omisivă nu este susceptibilă de tentativă.
Nu intră în categoria de mai sus faptele omisive (omisiuni proprii) prin care se realizează conținutul unei infracțiuni comisive (comisiune prin omisiune); în acest caz subiectul încalcă preceptul normei (vetitum) prin care se interzice o acțiune (normă probibitivă), iar subiectul realizează aceasta prin omisiune (de exemplu, vătămarea corporală a unei persoane neputincioase prin privarea ei de hrană).
În asemenea cazuri, actele omisive sunt susceptibile de tentativă întocmai ca și cele comisive, deoarece abținerea subiectului constituie numai o modalitate de exprimare a voinței sale de a produce rezultatul interzis de lege. Se subliniază, astfel, faptul că tentativa este exclusă numai în cazul infracțiunilor de omisiune proprie, nu și în cazul celor improprii care sunt susceptibile de tentativă.
a.2. Infracțiunile de execuție proprie.
În cazul acestor infracțiuni nu este posibilă tentativa, deoarece acestea sunt lipsite de o desfășurare în timp a activității infracționale, de un iter criminis.
Momentul efectuării primului act de executare coincide cu momentul consumării infracțiunii, nelăsând loc pentru efectuarea tentativei și aceasta chiar dacă, după consumare executarea mai continuă. Cazuri de astfel de infracțiuni de imediată consumare găsim în categoria faptelor comise prin vorbire (verbis) a căror consumare are loc chiar în momentul pronunțării primelor cuvinte (de exemplu: insulta, calomnia, săvârșite verbal).
Unii autori susțin că, în cazul infracțiunilor săvârșite în acest mod, făptuitorul, este sancționat numai pentru rezultatul actului său nu și pentru intenție, aceasta neputând fi precizată decât după ce s-a comis actul și deci, pentru acest motiv, nu poate exista tentativă. Această susținere nu constituie însă o explicație valabilă. Problema stabilirii intenției este o problemă de probe, care indică doar că, în cazul faptelor săvârșite instantaneu, această stabilire este dificilă, însă nu și imposibilă. Cauza pentru care infracțiunile instantanee nu pot avea tentativă, decurge din natura acestor infracțiuni care, fiind săvârșite într-un moment de furie, dintr-o pornire momentană, nu lasă loc pentru o posibilă deliberare în luarea rezoluției infracționale și deci, nici pentru efectuarea unor pregătiri prealabile sau a unor încercări.
Exemplul edificator în acest sens este cazul insultei, unde nu se poate vorbi de tentativă, deoarece aceasta se consumă chiar în momentul în care a început executarea, dintr-o pornire de moment, fără ca ea să treacă prin faza de pregătire.
a.3. Infracțiuni de obicei.
În doctrina penală, infracțiunea de obicei a fost definită ca fiind acea infracțiune care se săvârșește prin repetarea faptei incriminate, într-un număr suficient de mare, pentru ca din această repetare să rezulte că făptuitorul desfășoară activitatea infracțională respectivă, de obicei, din obișnuință sau ca altă îndeletnicire.
În consecință, aceste infracțiuni nu pot avea tentativă, deoarece pentru existența laturii obiective a acestora este necesară o repetare de acte într-un număr care să indice obișnuința. Așadar, un act efectuat în întregime, nefiind incriminat în mod izolat și cu atât mai mult, încercarea de a efectua un astfel de act nu poate constitui o tentativă a infracțiunii de obicei. Pentru realizarea laturii obiective a infracțiunii de obicei este deci nevoie de reprezentarea unui suficient număr de acte desăvârșite și nu de simple acte.
b. Cauze subiective, datorită cărora nu poate exista tentativa la unele infracțiuni.
Sub acest aspect, tentativa nu este posibilă la:
infracțiunile din culpă;
infracțiunile praeterinteționate;
infracțiunile de rezultat potențial.
b.1. Infracțiunile din culpă.
La infracțiunea din culpă, la care nu există o rezoluție infracțională și nici reprezentarea unui iter criminis, prin urmare, nu se poate vorbi nici despre o punere în executare a hotărârii de a săvârși infracțiunea. Activitatea infracțională efectuată din culpă devine periculoasă prin rezultatul său, deci prin consumare.
În cazul culpei, din neglijență, tentativa este exclusă deoarece făptuitorul are în reprezentarea sa un alt rezultat decât acela care s-a produs efectiv; acest din urmă rezultat nu a fost în reprezentarea făptuitorului pentru a încerca realizarea lui, ci a fost ceva neprevăzut deși previzibil pentru subiect (acesta trebuia și putea să-l prevadă).
Spre deosebire de neglijență, tentativa presupune un rezultat care nu s-a produs, dar care s-a aflat în reprezentarea făptuitorului, existând hotărârea acestuia de a produce rezultatul prin acte de executare care n-au fost duse până la capăt ori nu s-au finalizat prin producerea rezultatului.
Tentativa este exclusă și în cazul culpei cu previziune (din ușurință), deoarece, în acest caz, deși există un rezultat în reprezentarea făptuitorului, acesta este considerat de subiect ca imposibil să se producă (ca atare nu i se poate atribui dorința de a încerca să se producă); pe de alta parte, ușurința cu care a acționat făptuitorul se evaluează ex post, adică după ce rezultatul s-a produs; numai din acest moment se poate spune dacă făptuitorul s-a comportat cu ușurință sau a acționat cu o altă formă de vinovăție, or, această situație exclude tentativa care implică o evaluare ex ante a caracterului actelor de executare.
De asemenea, este exclusă tentativa în cazul infracțiunii cu intenție depășită, deoarece rezultatul mai grav se produce din culpa făptuitorului; acest rezultat nefiind prevăzut de făptuitor nu poate exista o încercare de a-l produce.
Tentativa este de asemenea exclusă în cazul infracțiunilor care se comit dintr-o pornire momentană (impetu animo), de furie, de răzbunare, de spaimă, care nu lasă loc unui proces deliberat de durată; în acest caz rezoluția de a acționa este promptă, aproape reflexă.
Se admite că, deși, de regulă, asemenea infracțiuni exclud tentativa, pot fi imaginate și cazuri de excepție când aceasta să fie posibilă (de exemplu, dacă gestul prompt al unei persoane furioase care scoate cuțitul spre a răzbuna o jignire imediată i se opune o intervenție și mai rapidă a unui terț care împiedică lovitura ori victima mai rapidă se ferește evitând lovitura).
b.2. Infracțiunile praeterintenționate.
Tentativa nu este posibilă la infracțiunile praeterintenționate, la care rezultatul mai grav este produs din culpă. Subliniem că, în cazul infracțiunilor praeterintenționate, în timp ce primul delict este o infracțiune intenționată, cel de-al doilea delict care reprezintă infracțiunea unică praeterintenționată, este realizat din culpă. Astfel, deși a acționat cu intenție, făptuitorul nu a acționat în baza unei hotărâri de a produce rezultatul mai grav, acesta depășind intenția sa. De aceea, ca și în cazul culpei, nu se poate vorbi nici în cazul intenției depășite despre punerea în executare a hotărârii de a produce rezultatul mai grav. În concluzie, infracțiunile praeterintenționate nu sunt susceptibile de tentativă.
b.3. Infracțiunile de rezultat potențial.
Aceste infracțiuni, din cauza voinței legiuitorului sau specificului lor, nu sunt susceptibile de tentativă. Infracțiunile amintite se consumă chiar din momentul când apare posibilitatea producerii rezultatului, cum ar fi, spre exemplu unele infracțiuni contra siguranței circulației pe căile ferate (art. 274 alin. l, art. 275 alin. l și art. 276 alin. 2 Cod penal).
Secțiunea a V-a
Tratamentul tentativei
Alegerea tratamentului juridic cel mai corespunzător al tentativei este condiționată de răspunsul care s-ar da, în prealabil, la întrebarea, dacă săvârșirea unei fapte în fază de executare trebuie sau nu incriminată, iar dacă trebuie incriminată, această soluție ar fi justificată pentru toate infracțiunile, sau numai pentru unele dintre acestea?
De asemenea, cu privire la tratamentul aplicabil tentativei se pune și întrebarea dacă aceasta trebuie să fie incriminată în cazul tuturor infracțiunilor, sau numai a acelora care prezintă o gravitate mai mare, iar pe de altă parte incriminarea tentativei poate să poarte asupra tuturor modalităților acesteia sau numai asupra unora dintre ele?
În ceea ce privește prima situație, s-au formulat două teze:
a. teza incriminării nelimitate a tentativei, conform căreia tentativa trebuie să fie incriminată la toate infracțiunile, deoarece actele de executare făcând parte din antecedența cauzală a infracțiunii a cărei săvârșire se urmărește, prezintă prin ele însele gradul de pericol social specific pentru toate infracțiunile;
b. teza incriminării limitate a tentativei, potrivit căreia se susține că deși, în principiu, tentativa poate prezenta într-o oarecare măsură pericolul social caracteristic faptelor penale, totuși în cazul infracțiunilor de o gravitate mai redusă, tentativa trebuie să rămână neincriminată, deoarece în aceste cazuri însăși fapta consumată prezintă un grad mai redus de pericol social.
Codul nostru penal a adoptat sistemul incriminării limitate a tentativei.
În ceea ce privește cea de-a doua situație și anume, dacă trebuie să fie incriminate toate modalitățile tentativei sau numai unele dintre acestea, opiniile sunt de asemenea împărțite.
Într-o primă părere se susține că toate modalitățile tentativei prezintă gradul de pericol social necesar unei infracțiuni și în consecință trebuie să fie incriminate.
Într-o altă opinie, se susține că incriminarea tentativei ar trebui să privească numai modalitățile tentativă neterminată și tentativă terminată, urmând să rămână în afara prevederilor legii penale modalitatea tentativă improprie.
Într-o a treia părere, se face deosebire între tentativa relativ improprie și tentativa absolut improprie, considerând justificată numai incriminarea tentativei relativ improprii.
În ceea ce privește tratamentul penal al tentativei, indiferent că este vorba de incriminarea tuturor formelor tentativei, sau numai a unora dintre acestea, sau că este vorba de incriminarea limitată sau nelimitată a tentativei, tratamentul penal al tentativei poate fi:
același cu cel stabilit de lege pentru fapta consumată, în sensul că pedeapsa prevăzută de legea penală, în partea specială a codului, pentru fapta consumată, se aplică și formei tentate (sistemul parificării).
diferit de sistemul stabilit de lege pentru fapta consumată, tentativa urmând să primească o pedeapsă mai mică decât cea prevăzută în lege pentru infracțiunea consumată (sistemul diversificării).
Codul penal român a adoptat concepția diversificării, stabilind în art. 21 C. pen. că „tentativa se sancționează cu o pedeapsă cuprinsă între jumătatea minimului și jumătatea maximului prevăzut de lege pentru infracțiunea consumată, fără ca minimul să fi fost mai mic decât minimum general al pedepsei. În cazul în care pedeapsa este detenția pe viață, se aplică pedeapsa închisorii de la 10 la 25 de ani”.
Reducerea pedepsei la jumătate are în vedere limitele speciale ale pedepsei pentru infracțiunea de bază sau infracțiunea calificată, după cum în activitatea efectuată se realizează doar elementele infracțiunii de bază sau de circumstanțele infracțiunii calificate, această reducere fiind egală pentru toate formele tentativei.
În cazul pedepselor alternative, instanța va alege, în primul rând una dintre cele două pedepse (închisoarea sau amenda, închisoarea sau detenția pe viață) și numai apoi se va aplica, la pedeapsa stabilită, reducerea la jumătate a limitelor speciale, sau pedeapsa cu închisoarea pe timp limitat în cazul pedepsei detențiunii pe viață.
În cazul amnistiei acordate prin lege condiționat de o limită maximă a pedepsei stabilită prin lege pentru unele infracțiuni, s-a pus problema dacă limita respectivă în cazul tentativei este cea de la infracțiunea consumată sau cea redusă la jumătate?
Soluția aplicabilă în acest caz este în sensul că îndeplinirea condițiilor cerute de legea de amnistie, adică limita de pedeapsă, trebuie verificată în raport cu sancțiunea prevăzută de lege pentru infracțiunea consumată, iar nu în raport cu sancțiunea tentativei.
În măsura în care sunt întrunite condițiile legale, pe lângă pedeapsa principală aplicată tentativei, se pot aplica și pedepsele complementare stabilite în art. 64 C. pen, după cum și măsurile de siguranță stabilite în art. 112 din Codul penal.
CAPITOLUL IV
DESESIZAREA ȘI ÎMPIEDICAREA PRODUCERII REZULTATULUI
SECȚIUNEA I
CONCEPT
În reglementarea Codului penal, dacă executarea a fost curmată sau dacă fapta nu s-a consumat datorită unui obstacol străin de voința autorului, acesta fiind constrâns să se oprească, tentativa este pedepsită.
Dimpotrivă, situația în care consumarea activității infracționale sau neproducerea rezultatului sunt provocate de însuși autorul, din propria sa voință, tentativa, potrivit art. 22 Cod penal, nu este supusă sancțiunii penale: „Este apărat de pedeapsă făptuitorul care s-a desistat ori a împiedicat mai înainte de descoperirea faptei producerea rezultatului. Dacă actele îndeplinite până în momentul desistării sau împiedicării producerii rezultatului, constituie o altă infracțiune, atunci se va aplica pedeapsa pentru acea infracțiune”.
Rezultă că desistarea constă în renunțarea făptuitorului la continuarea executării începute, deși exista posibilitatea, de care autorul era conștient, de a o duce până la capăt, iar împiedicarea producerii rezultatului presupune din partea făptuitorului o intenție activă, pentru a zădărnici și a curma apariția rezultatelor faptelor sale. Ca atare, nu este tentativă în cazul în care spre exemplu, o persoană a luat hotărârea de a comite un furt, fapt pentru care aceasta a pătruns într-o locuință, cu chei potrivite, dar în cele din urmă a renunțat să-și însușească vreun obiect din proprie inițiativă, fiind impresionată de împrejurarea că proprietarul locuinței era o persoană în vârstă care, din cauza unor maladii grave era imobilizat la pat.
În ceea ce privește reglementarea desistării și împiedicării rezultatului, în Codul penal român apare necesitatea scoaterii în evidență a celor două reguli de drept penal prevăzute de art. 22 C. pen., fiecare dintre acestea făcând obiectul unui alineat separat.
Prima regulă consfințită de art. 22 alin. 1 Cod pen., arată faptul că la baza dispozițiilor articolului stă, în primul rând, un considerent de politică penală. Astfel, s-a apreciat că din punct de vedere social este mai util a-l stimula pe făptuitor asigurându-i impunitatea de a curma executarea începută sau de a împiedica producerea rezultatului, decât a-l lăsa să continue și a-l pedepsi după ce infracțiunea s-a consumat.
În al doilea rând, s-a avut în vedere că în condițiile în care făptuitorul a împiedicat voluntar consumarea infracțiunii, actele de executare ne mai fiind generatoare de pericol social pentru valorile ocrotite de legea penală, își pierd periculozitatea socială și, ca atare, nu mai există temei pentru ca ele să fie pedepsite.
În al treilea rând, s-a ținut seama de faptul că desistarea și împiedicarea producerii rezultatului caracterizează în mod pozitiv persoana făptuitorului și pune în lumină aptitudinea de a se îndrepta fără ca el să fie supus unei pedepse.
Din cele arătate rezultă că dispoziția din art. 22 alin. 1 Cod penal, cuprinde norme generale cu caracter restrictiv. În ceea ce privește incidența legii penale, prin care este exceptată de la regula pedepsirii tentativa (art. 21 C. pen.), în cazul când făptuitorul oprește el însuși executarea începută sau împiedică producerea rezultatului.
Dispoziția din art. 22 alin. 1 Cod penal, diferă, sub raportul efectului juridic, de aceea din art. 20 alin. 3 C. pen., ce caracterizează așa-zisa tentativă absolut improprie, deoarece în cazul art. 20 alin. 3, tentativa este inexistentă, iar în cazul art. 22 alin. 1 C. pen. ne găsim în fața unei cauze de nepedepsire a unei tentative care există.
A doua regulă stabilită de prevederile alin. 2 art. 22 C. pen., conține reglementarea unei situații specifice în caz de desistare și împiedicare a producerii rezultatului infracțional și prevede tratamentul acestei situații.
Potrivit dispoziției din alin. 2 al art 22 C. pen., actele de executare îndeplinite până în momentul când intervine desistarea sau împiedicarea producerii rezultatului, dacă constituie prin ele însele o altă infracțiune, atunci se sancționează cu pedeapsa prevăzută pentru respectiva infracțiune.
Reglementarea din alin. 2 al art. 22 Cod penal, pare să constituie o excepție de la regula înscrisă în alin. 1 al aceluiași articol (nepedepsirea desistării și a împiedicării rezultatului), dar aceasta este însă numai o aparență, deoarece făptuitorul păstrează beneficiul dispoziției din alin. 1, el nefiind sancționat pentru tentativa faptei de la care s-a desistat sau a cărei consumare a împiedicat-o, ci este pedepsit numai pentru actele de executare, care constituie prin ele însele infracțiuni de sine stătătoare consumate.
Chiar și în lipsa unei dispoziții exprese, actele ce constituie prin ele însele infracțiune ar fi fost sancționate ca atare, deoarece la aceste acte autorul nu se va putea desista potrivit dispoziției din alin. 1 al art. 22 Cod penal.
În ceea ce privește beneficiarul acestei cauze de impunitate, prevăzută în alin. 1 al art. 22 Cod penal, acesta nu poate fi decât autorul sau coautorii, deoarece făptuitor al actelor de executare nu poate fi decât unul dintre aceștia; complicii sunt doar cei care ajută la efectuarea acestor acte, nu cei care le efectuează.
Pentru a înlătura orice confuzie, Codul penal se ocupă în art. 22 alin. 1 de desistarea și împiedicarea rezultatului din partea autorului, iar în art. 30 Cod pen. de împiedicarea consumării infracțiunii de către ceilalți participanți, instigatori sau complici. În dispoziția din art. 30 Cod pen. este folosit termenul de participant deoarece împiedicarea consumării se poate face de către orice participant care acționează izolat și anume: coautor, instigator sau complice, dispoziția din art. 22 Cod penal fiind aplicabilă numai în cazul când un singur autor sau când autorii s-au desistat sau au împiedicat producerea rezultatului.
SECȚIUNEA A II-A
Condițiile desistării și ale împiedicării rezultatului
§ 2.1. Condițiile desistării.
Pentru ca desistarea să constituie o cauză de nepedepsire este necesar să fie îndeplinite cumulativ mai multe condiții:
a. Prima condiție potrivit art. 22 alin. 1 este cea privitoare la existența unor acte de executare.
În consecință, desistarea trebuie să aibă loc după ce s-au efectuat unul sau mai multe acte de executare, dar să intervină mai înainte ca executarea acțiunii tipice să fi luat sfârșit; posibilitatea desistării ia naștere odată cu efectuarea primului act de executare și se sfârșește în momentul în care executarea este pe cale de a ajunge în punctul său final.
După ce realizarea acțiunii tipice s-a încheiat, desistarea, cu efecte de impunitate, este imposibilă, dacă infracțiunea este formală – ea s-a consumat în momentul terminării executării, iar desistarea este incompatibilă, prin concept cu infracțiunea consumată. Dacă infracțiunea este materială, făptuitorul poate beneficia de impunitate numai dacă, printr-o comportare activă, împiedică producerea rezultatului.
Desistarea poate exista în cazul oricărei infracțiuni la care legea prevede pedepsirea tentativei, însă nu poate interveni decât în cazul tentativei neterminate (imperfecte), deoarece în această situație există o executare ce nu a fost dusă până la capăt.
b. Cea de-a doua condiție necesară existenței desistării este aceea prin care autorul trebuie să se desiste, altfel spus, să renunțe la săvârșirea infracțiunii.
În acest context, desistarea are loc în cazul tentativei neterminate (imperfecte), ea având înțelesul de renunțare, în faza actelor de executare.
Pentru situația desistării este suficient ca autorul să fi încetat activitatea sa, această oprire exprimând prin ea însăși, abandonarea executării și deci renunțarea la consumarea infracțiunii.
În consecință, în cazul tentativei imperfecte, renunțarea la săvârșirea infracțiunii poate să rezulte din adoptarea unei atitudini pasive de către autor. Este suficient deci să se constate că autorul nu a mai efectuat actele de executare care ar fi fost necesare pentru consumarea infracțiunii, pentru producerea rezultatului infracțional (de exemplu cazul hoțului care după ce a pătruns în locuința unei persoane pentru a comite o infracțiune de furt, făptuitorul se răzgândește și pleacă).
Sunt însă cazuri în care, pentru existența desistării, este nevoie neapărat de o atitudine activă din partea autorului, de anulare a eficienței cauzale, astfel ca ele să-și continue singure efectul. De exemplu, în cazul tentativei de distrugere prin incendiere (art. 27 alin. 4 Cod penal), autorul nu este suficient să întrerupă actele de alimentare a focului, ci trebuie să treacă și la stingerea lui.
Pentru a constitui o cauză de nepedepsire, desistarea trebuie să fi fost eficientă, în sensul că, datorită ei, infracțiunea nu s-a consumat. Când actele de executare sunt efectuate de o singură persoană, renunțarea eficientă se poate produce în modurile prezentate mai sus; când, însă, activitatea infracțională este efectuată de mai multe persoane, desistarea nu poate fi eficientă decât atunci când toți autorii au convenit să se desiste. În consecință, o renunțare la continuarea executării din partea unui coautor nu va putea avea efecte decât dacă ea va fi acceptată sau respinsă de către toți ceilalți coautori. Simpla încercare a unuia sau a unora dintre coautori de a opri săvârșirea infracțiunii de către ceilalți, dar care nu a condus la rămânerea infracțiunii în faza actelor de executare, nu va beneficia de dispozițiile art. 22 alin. 1 Cod penal.
Autorul sau autorii care s-au desistat vor beneficia de dispozițiile art. 22 alin. 1 Cod penal chiar dacă executarea a fost continuată, însă aceasta, datorită intervenției unor terțe persoane.
În toate situațiile, desistarea la săvârșirea infracțiunii trebuie să fie definitivă, irevocabilă, deoarece o întrerupere temporară a activității infracționale începute, cu intenția de a o relua după un anumit interval de timp, când condițiile de desfășurare a activității infracționale vor deveni mai prielnice, nu constituie desistare.
c. Cea de-a treia condiție se referă la faptul că renunțarea la săvârșirea infracțiunii trebuie să se fi produs „de bună voie”.
Această condiție a renunțării de bună voie la continuarea executării (în cazul tentativei neterminate) explică denumirea de “desistare voluntară” dată în literatura juridică acestei renunțări. Astfel, se consideră că autorul a renunțat de bună voie la continuarea executării atunci când el ar fi putut continua, însă nu a vrut; cu alte cuvinte autorul a abandonat activitatea infracțională nesilit de nimeni.
Această renunțare nu trebuie să fie expresia unei căințe sincere, ci ea poate fi determinată de motive multiple și diferite sub raportul naturii și a sursei lor. În consecință, nu interesează dacă motivele sunt pur interne, ca de exemplu frica de pedeapsă, sentimente de milă, remușcări sau constrângeri morale provocate de cauze externe, cum ar fi spre exemplu neînțelegerile între participanți, bănuiala că profitul va fi mai mic sau că mijloacele nu sunt corespunzătoare acțiunii respective.
Având în vedere problematica prezenței motivelor, condiția cerută de lege din acest punct de vedere este ca renunțarea să se producă din motive dependente de voința autorului.
Atâta vreme cât nu s-a dovedit existența vreunei cauze străine de voința autorului care să fi determinat desistarea, aceasta trebuie considerată că a avut loc de bună voie, dat fiind faptul că în absența unei probe contrare, operează prezumția că autorul a voit în mod liber să pună capăt executării infracțiunii.
În practica judiciară apar o serie de cazuri care vin în sprijinul celor prezentate anterior. Astfel, dacă inculpatul, după ce a pătruns prin efracție într-o locuință și a scos dintr-un dulap mai multe lucruri, a părăsit casa din proprie inițiativă, fără să-și însușească nimic, el va răspunde numai pentru actele îndeplinite până în momentul desistării și anume pentru deteriorarea geamului și a ușii.
Altă speță, prezintă o încercare de pătrundere prin efracție în domiciliul unei persoane, pentru comiterea unui furt, moment în care făptuitorul își dă seama că instrumentele pe care le are asupra sa și le-a folosit, sunt improprii pentru a forța sistemul de închidere a ușii.
§ 2.2. Condițiile împiedicării producerii rezultatului.
Pentru ca să se poată vorbi de o împiedicare a producerii rezultatului este necesar a fi îndeplinite următoarele condiții, dintre care unele sunt similare celor cerute pentru existența desistării.
a. Prima condiție este aceea în care activitatea infracțională să fi fost în întregime efectuată, dar să nu se fi produs urmarea vătămătoare prevăzută de lege.
Posibilitatea împiedicării producerii rezultatului ia naștere odată cu terminarea executării acțiunii tipice și se sfârșește cu un moment mai înainte de survenirea acestuia; atât timp cât actele de executare n-au fost în totalitate efectuate nu s-ar putea vorbi decât de desistare, iar dacă executarea s-a încheiat și s-a produs rezultatul, infracțiunea s-a consumat și ca atare, cauza de nepedepsire examinată nu mai poate funcționa (chiar dacă după consumare, autorul a restabilit situația de fapt, anterioară săvârșirii infracțiunii, a reparat în natură sau prin plata unor despăgubiri bănești paguba cauzată).
Împiedicarea producerii rezultatului este posibilă numai în cazul infracțiunilor pentru care legea prevede condiția unui rezultat material independent de acțiune și determinat de aceasta, nu și la infracțiunile formale care, neavând un rezultat material, se consumă odată cu terminarea executării acțiunii tipice.
b. Cea de-a doua condiție prevede necesitatea ca autorul să fi acționat pozitiv pentru a împiedica producerea rezultatului.
Spre deosebire de desistare, împiedicarea producerii rezultatului infracțional trebuie să fie manifestată totdeauna printr-o atitudine activă, printr-o acțiune de anihilare a cauzalității fizice, a producerii firești a rezultatului infracțional.
În activitatea pe care o depune făptuitorul pentru a împiedica producerea rezultatului acesta se poate folosi de toate mijloacele și modalitățile posibile, poate acționa singur sau împreună cu o altă persoană pentru a îndeplini acest deziderat (de exemplu, pentru a salva viața unei persoane pe care a lovit-o grav, cu intenția de a-i provoca moartea, făptuitorul o transportă la spital, folosindu-se de un autovehicul neînmatriculat). Ca urmare, dacă victima nu a decedat, el va fi apărat de răspundere penală pentru tentativa de omor (nu însă și pentru vătămare corporală) și pentru infracțiunea prevăzută în art. 35 din Decretul nr. 328/1966.
Ca și în cazul desistării, pentru a produce efecte, împiedicarea pro-ducerii rezultatului trebuie să fie eficientă, iar dacă la această împiedicare au contribuit și alți factori, autorul va fi și în asemenea situație exonerat de aplicarea unei pedepse, în cazul în care se va stabili pe de o parte că intervenția sa ar fi suficientă, iar pe de altă parte că autorul avea convingerea că acțiunea lui poate împiedica, numai ea, consumarea infracțiunii.
c. În cadrul celei de a treia condiții privitoare la existența împiedicării producerii rezultatului este necesar ca manifestarea activă prin care făptuitorul a împiedicat producerea rezultatului să fi fost voluntară, nesilită, deci neefectuată sub presiunea unei cauze externe, cu alte cuvinte împiedicarea să se fi produs „de bună voie”.
Ca și în cazul desistării‚ motivele ce l-au determinat pe autor să reacționeze pentru a nu lăsa ca rezultatul să se producă pot fi dintre cele mai diverse: mila, căința, teama de pedeapsă; de asemenea, împiedicarea producerii urmărilor poate avea loc și sub influența factorilor externi atâta vreme cât, chiar în prezența lor, autorul putea, dacă ar fi voit, să nu împiedice survenirea rezultatului.
În eventualitatea în care ar exista o oarecare îndoială asupra naturii cauzei care a determinat împiedicarea producerii rezultatului, adică dacă aceasta a fost o cauză ce ținea de voința sa sau o cauză care era străină de voința sa, se va considera că neconsumarea infracțiunii se datorează împiedicării voluntare a producerii rezultatului, deoarece până la proba contrarie, neproducerea rezultatului, când nu poate fi atribuită unei cauze străine, este de presupus că se datorează voinței făptuitorului.
Referitor la condiția prezentată, practica judiciară este în sensul că nu constituie o împiedicare a producerii rezultatului, atunci când inculpatul, încercând să ucidă victima cu focuri de armă, nu și-a dus până la capăt acțiunea, ci numai a rănit-o, dacă aceasta s-a datorat nu pentru că inculpatul ar fi împiedicat în vreun mod rezultatul, ci din cauza altor împrejurări străine de voința lui.
d. Ultima condiție este, în cazul împiedicării producerii rezultatului, ca aceasta să fi avut loc mai înainte de descoperirea faptei.
Această a patra condiție este una specială și este cerută potrivit dispozițiilor art. 22 alin. 2 Cod pen., doar cu privire la împiedicarea producerii rezultatului.
Prin „descoperire” se înțelege, notiția criminis, cunoașterea faptului de către organele de urmărire penală sau de către orice persoană care ar fi putut înștiința organele de urmărire penală.
Ca atare, nu este nevoie să existe un act procesual, ci simpla cunoaștere de către o persoană a săvârșirii faptei, este suficientă pentru ca autorul să nu mai beneficieze de prevederile art. 22 alin. 1 Cod pen., adică de cauza de nepedepsibilitate înscrisă în text.
Nu se poate vorbi însă despre „descoperire”, în sensul art. 22 alin. 2 Cod pen., în cazul în care despre comiterea unei infracțiuni au aflat persoane care în mod necesar, inevitabil, trebuia să cunoască săvârșirea ei, cum ar fi spre exemplu: persoana vătămată, ceilalți participanți sau persoane care datorită stării lor psihofizice nu au posibilitatea de a denunța respectiva infracțiune sau de a preveni producerea rezultatului (minorii sub 14 ani, surdo-muții etc.), precum și persoanele solicitate chiar de către autor să-l ajute în încercarea de a preveni survenirea urmărilor.
În ceea ce privește cazul în care fapta a fost “descoperită” fără ca autorul să fi știut acest lucru, însă cu toate acestea el să fi acționat pentru a împiedica producerea rezultatului și să fi reușit în acest sens, atunci cauza de nepedepsire va fi operativă.
Privitor la cele prezentate, în practica judiciară s-a decis că în cazul tentativei la infracțiunea de înșelăciune în paguba avutului obștesc, săvârșită prin înaintarea către organul financiar a unor acte de decont falsificate și descoperită înainte de consumarea infracțiunii, activitatea ulterioară desfășurată de inculpat de a lua legătura cu unii salariați din întreprindere, cerându-le să oprească verificarea decontului nu constituie o împiedicare a producerii rezultatului.
În consecință, împiedicarea producerii rezultatului, constituie o cauză de nepedepsire numai dacă are loc înainte de producerea rezultatului și totodată înainte de descoperirea faptei respective. În alt mod, eforturile făptuitorului nu ar putea fi luate în seamă decât la individualizarea pedepsei (căința activă).
SECȚIUNEA A III-A
TRATAMENTUL DESISTĂRII VOLUNTARE
ȘI ÎMPIEDICĂRII PRODUCERII REZULTATULUI
Dispozițiile art. 22 din Codul penal prevăd că „este apărat de pedeapsă făptuitorul care s-a desistat ori a împiedicat mai înainte de descoperirea faptei producerea rezultatului”.
În măsura în care sunt întrunite condițiile expuse anterior, desistarea și împiedicarea producerii rezultatului atrag nepedepsirea, acestea fiind cauze care înlătură caracterul penal al faptei. Fapta rezultată până în momentul desistării sau împiedicării producerii rezultatului, în cazul în care întrunește caracteristicile unei alte infracțiuni, atrage răspunderea penală a făptuitorului pentru acea infracțiune, dar nu pentru infracțiunea inițială.
Acest lucru se desprinde din dispozițiile alin. 2 ale art. 22 C. pen conform cărora „dacă actele îndeplinite până în momentul desistării sau împiedicării rezultatului constituie o altă infracțiune, se aplică pedeapsa pentru acea infracțiune”.
Spre exemplu, în cazul în care făptuitorul care se desistă de săvârșirea unui furt prin efracție nu va răspunde de tentativă pentru infracțiunea de furt calificat (după ce a distrus încuietoarea renunță la sustragere), conform prevederilor art. 209 lit. G C. pen., ci pentru distrugere, faptă prevăzută în art. 217 C. pen..
Această prevedere legală are în vedere faptul că unele infracțiuni absorb natural sau juridic (de exemplu, la infracțiunile complexe) alte infracțiuni mai puțin grave și care se pot consuma înainte de desistarea sau împiedicarea producerii rezultatului pentru infracțiunea mai gravă absorbantă.
CAPITOLUL VI
TENTATIVA IN CAZURI SPECIALE
SECȚIUNEA I
TENTATIVA ȘI PARTICIPAȚIA
Actele de executare săvârșite de către autorul principal atrag răspunderea instigatorilor precum și a complicilor deoarece condiția participației penale este ca autorul să fi comis o faptă prevăzută de legea penală, consumată sau în forma tentativei (tentativă pedepsibilă).
Dacă autorul s-a desistat sau a împiedicat producerea rezultatului această împrejurare privind însăși executarea faptei are caracter real, în consecință ea profită și instigatorilor precum și complicilor, care ar putea evita în acest fel pedepsirea pentru instigare sau complicitate la tentativă, afară de cazul în care legea penală ar prevedea, ca o infracțiune de sine stătătoare, că instigarea și complicitatea se pedepsesc chiar dacă autorul s-a desistat ori a împiedicat producerea rezultatului.
Codul penal român, stabilește în art. 29 alin. 1 că în anumite condiții instigatorul (nu și complicele) se pedepsește chiar dacă autorul a împiedicat producerea rezultatului. Aceasta are în vedere faptul că legea penală română nu pedepsește tentativa la complicitate, dar pedepsește tentativa la instigare. Spre deosebire de această situație, în legislația altor state, tentativa la instigare sau la complicitate nu se pedepsesc.
În cazul în care există mai mulți autori (coautori), este necesar ca toți să se desiste ori să împiedice producerea rezultatului pentru a se produce efectele enunțate anterior. Împiedicarea rezultatului de către un singur coautor nu produce efecte decât asupra coautorului respectiv nu și asupra celorlalți coautori, instigatori sau complici.
În cazul în care dintre coautori numai unul se desistă, dar nu împiedică pe ceilalți să consume fapta, el nu va beneficia de clauza de nepedepsire, nici potrivit art. 22 Cod penal și nici potrivit art. 30 din Codul penal deoarece ar fi trebuit ca rezultatul să fi fost împiedicat.
În măsura în care, alături de autori și coautori, există instigatori sau complici aceștia vor beneficia, cu excepția instigatorilor, de desistarea autorului sau coautorilor. Dacă autorul sau coautorii nu se desistă și nici nu împiedică producerea rezultatului, complicii pot beneficia de nepedepsire numai în măsura în care împiedică ei înșiși producerea rezultatului. În acest caz, numai complicele care a împiedicat producerea rezultatului va beneficia de nepedepsire, în timp ce restul participanților vor fi sancționați pentru tentativă la infracțiune, respectiv, pentru instigare la infracțiune.
O situație specială este aceea a instigatorului. În principiu, acesta poate la rândul său să împiedice consumarea infracțiunii, beneficiind de aceleași cazuri de nepedepsire întocmai ca și complicele. Acest beneficiu va profita numai instigatorului care a reușit, mai înainte de descoperirea faptei să împiedice consumarea. Ceilalți participanți vor fi pedepsiți pentru tentativă la infracțiune sau pentru complicitate la infracțiune. În acest din urmă caz, instigatorul nu ar putea răspunde decât pentru infracțiunea autonomă, deoarece, anterior desistării sau împiedicării producerii rezultatului, a comis infracțiunea autonomă.
În cazul în care instigatorul, prin propriile sale eforturi a reușit să împiedice producerea rezultatului, înseamnă că nu a existat dorința de desistare sau de împiedicare a producerii rezultatului din partea autorului. Cu toate că în cazul eforturilor instigatorului de a împiedica producerea faptei, acesta determină pe autor să se desiste sau să împiedice producerea rezultatului, această formă de desistare nu este identică cu cea la care se referă art. 29 C. pen. și care are în vedere o manifestare a autorului neinfluențată de către instigator.
În consecință, în cazul în care fiecare dintre participați acționează izolat, în acest caz în conformitate cu prevederile art. 30 C. pen. va beneficia de nepedepsire numai participantul care împiedică efectiv producerea rezultatului în condițiile cerute de lege, adică înainte de descoperirea faptei. Zădărnicirea faptei ar putea fi realizată și de către participantul izolat, fie prin denunțarea faptei autorităților, prin înștiințarea victimei, prin convingerea sau constrângerea celorlalți coparticipanți de a se abține de la comiterea faptei.
Dacă participantul nu a reușit acest lucru, nu va putea beneficia de impunitate.
SECȚIUNEA A II-A
TENTATIVA ÎN CAZUL DIFERITELOR FORME DE INFRACȚIUNI
În cazul în care, după începerea executării unei infracțiuni, autorul ia hotărârea să comită și o altă infracțiune, începând executarea și a acestei infracțiuni, el va răspunde în raport cu fiecare din rezoluțiile luate.
În cazul în care există rezoluții distincte, ar putea fi conceput un concurs real de infracțiuni, fie sub forma unui concurs real de infracțiuni diferite, fie un concurs real între o tentativă la o infracțiune și o infracțiune consumată sau un concurs real între două infracțiuni consumate.
De exemplu, dacă o persoană este hotărâtă să sustragă valori dintr-o locuință iar, ulterior, intervine rezoluția să distrugă și unele din lucrurile din locuință, începând executarea și a acestei infracțiuni, executare întreruptă prin venirea proprietarului, vor exista două infracțiuni distincte în concurs real, sub forma a două tentative la infracțiune; tot astfel, dacă hoțul surprins de victimă asupra faptului se hotărăște să o lovească și fuge fără a consuma furtul; agentul va răspunde pentru un concurs real de infracțiuni: tentativă la furt și infracțiunea consumată de vătămare corporală.
Este posibil ca actele de executare pentru a doua infracțiune să fie absorbite natural sau legal în cadrul altei infracțiuni mai grave. Așa de pildă, în cazul în care o persoană, după vătămarea gravă a victimei, se hotărăște să o ucidă și începe executarea acestei noi rezoluții; dacă executarea omorului este întreruptă ori rezultatul nu se produce agentul va răspunde pentru tentativă la omor, nu și pentru vătămarea corporală a victimei (această din urmă infracțiune fiind absorbită natural în prima infracțiune); dacă autorul se desistă de la executarea infracțiunii de omor, atunci el va răspunde numai pentru infracțiunea de vătămare corporală.
Va exista concurs real de infracțiuni și în cazul în care autorul comite o infracțiune ca mijloc pentru săvârșirea alteia care a rămas în faza de tentativă. De exemplu, făptuitorul comite un fals în înscrisuri oficiale pentru a putea înșela victima, însă executarea ultimei infracțiuni este întreruptă.
În acest sens, în practica judiciară s-a decis că inculpatul va răspunde atât pentru abonamentul falsificat cât și pentru tentativă la înșelăciune dacă a prezentat un abonament falsificat organelor de control care l-au descoperit călătorind clandestin; sau dacă, folosindu-se de înscrisuri falsificate, le-a prezentat victimei pentru a obține un folos material injust, rezultatul păgubitor neproducându-se, victima refuzând să achite suma cerută.
O situație care produce discuții în practică o reprezintă cazul tentativei la infracțiunea complexă.
În concepția legiuitorului infracțiunea complexă constituie o unitate legală de infracțiune; fapta absorbită și cea absorbantă își pierd individualitatea, chiar dacă sunt susceptibile de încadrări juridice distincte, contopindu-se spre a da naștere unei infracțiuni cu trăsături proprii. Constituind o unitate de infracțiuni, executarea infracțiunii complexe, în ansamblul ei, începe cu executarea uneia dintre faptele componente, oricare ar fi acestea, chiar dacă nu s-a început executarea și a celeilalte fapte.
În cazul în care făptuitorul se desistă de la executarea actului de constrângere, nu forțat de rezistența victimei, ci luând o hotărâre proprie, nesilit de nimeni, el va beneficia de nepedepsire prin aplicarea prevederilor art. 22. alin. I C. pen..
Este discutabilă și soluția în cazul în care făptuitorul a făcut încercări repetate de a consuma infracțiunea. De regulă, fiecare încercare reflectă o nouă hotărâre delictuală pe care agentul o pune în executare; de aceea nereușita încercării nu poate fi considerată o dovadă a desistării voluntare a infracțiunii. Existența unor încercări repetate cu rezultate delictuale poate să conducă la existența unui concurs real de infracțiuni.
În practica judiciară, s-a decis că ori de câte ori încercarea de a comite o infracțiune se finalizează prin producerea rezultatului, agentul va răspunde numai pentru infracțiunea consumată, actele de executare prealabile fiind absorbite, în fapta consumată. În acest caz săvârșirea unei tentative de înșelăciune, urmată la un timp mai îndelungat, de o nouă încercare finalizată prin consumarea infracțiunii de înșelăciune atrage răspundere agentului pentru un concurs real de infracțiuni, tentativă la înșelăciune și infracțiunea consumată de înșelăciune.
CAPITOLUL VII
CONSIDERAȚII finale
Activitatea infracțională intenționată presupune, ca regulă, o desfășurare în timp, o dezvoltare progresivă, până la producerea rezultatului periculos pentru societate. În evoluția sa, această activitate parcurge mai multe etape, fiecare dintre ele caracterizându-se printr-un anumit grad de înfăptuire a activității infracționale.
Înfăptuirea activității infracționale și producerea rezultatului echivalează cu realizarea în întregime a hotărâri luate. Este momentul în care se înfăptuiește o concordanță deplină între latura subiectivă și cea obiectivă a infracțiunii.
Legea penală incriminează, de regulă, infracțiunile ajunse în faza consumării. În anumite cazuri, însă, atunci când activitatea materială este întreruptă înainte de ducerea ei la capăt, sau, deși activitatea materială s-a realizat în totalitate, rezultatul nu se produce datorită anumitor împrejurări independente de voința făptuitorului. O astfel de situație în legislație și literatura juridică poartă numele de tentativă și se pedepsește conform legii.
Pentru a înțelege mai bine rolul tentativei, între formele infracțiunii este necesar a se porni de la perioadele în care se desfășoară activitatea infracțională. Avem în vedere aici: perioada internă și perioada externă.
În ce privește perioada internă, aceasta este țărmurită de momentul încolțirii ideii, pe de o parte, și luarea hotărârii de a săvârșii infracțiunea, pe de altă parte – între acestea aflându-se deliberarea sau lupta motivelor.
Această perioadă nu are relevanță din punct de vedere penal, deoarece nu reprezintă o manifestare a individului în sfera relațiilor sociale. Gândul criminal nu reprezintă un pericol câtă vreme nu s-a realizat într-o faptă (cogitationis poenam nemo patitur).
Perioada externă însă, are relevanță penală, în afara actelor de pregătire, când regula este că acestea nu se pedepsesc, și în cadrul acesteia regăsim trei faze:
faza actelor de pregătire;
faza actelor de executare;
faza urmărilor.
Faza actelor de pregătire este aceea care corespunde activității de pregătire a infracțiunii, aceste activității nefiind incriminate decât atunci când ele constituie, în sine, o infracțiune sau când sunt asimilate tentativei.
Faza executării reprezintă cea mai importantă fază în procesul infracțional și începe în momentul în care se trece la executarea hotărârii infracționale, adică se execută acțiuni, activității prin care este realizat actul de conduită interzis prevăzut de norma penală.
În faza de executare, se pot distinge momente, care capătă individualitate pe planul dreptului penal. Astfel, este posibil ca activitatea de executare să se întrerupă, ori să fie dusă până la capăt, dar rezultatul cerut de lege pentru întregirea laturii obiective a infracțiunii să nu se producă.
În ce privește faza urmărilor, aceasta se caracterizează prin producerea urmărilor socialmente periculoase prevăzute în latura obiectivă a infracțiunii. O infracțiune care a ajuns în această fază este considerată completă.
Așa cum am văzut însă, multe acțiuni infracționale nu sunt duse până la capăt, nu ajung a fi infracțiuni consumate. Ele rămân în faza de tentativă. Astfel, în existența progresivă a unei activității infracționale, tentativa se situează în faza actelor de executare a infracțiunii, între începutul executării acțiunii ce constituie elementul material al laturii obiective și producerea rezultatului socialmente periculos.
Tentativa este definită în doctrină, ca formă a infracțiuni ce constă în punerea în executare a hotărâri de a săvârșii infracțiunea, executare ce a fost întreruptă ori nu și-a produs efectul, deși executarea a fost efectuată în întregime.
Tentativa constituie deci, o formă a infracțiunii, căci întotdeauna rezultatul nu se produce, fie datorită întreruperii actului de executare, fie datorită altor împrejurări, când actul de executare este efectuat în întregime.
Periculozitatea tentativei poate fi dedusă din însăși definiția acesteia, ea constând în punerea în executare a hotărârii de a săvârși infracțiunea.
De asemenea, există tentativă și în cazul în care producerea rezultatului nu a fost posibilă datorită insuficienței mijloacelor folosite, sau defectuozității acestora, ori datorită împrejurării că obiectul nu se găsea în locul unde credea făptuitorul că se află.
Astfel, periculozitatea tentativei constă în faptul că făptuitorul a trecut la executarea infracțiunii, rezultatul acesteia neproducându-se din cauze exterioare lui, cum ar fi, de exemplu: intervenția altei persoane, deficiența mijloacelor folosite, faptul că obiectul lipsea de la locul unde credea făptuitorul că se află.
În funcție de aptitudinea acțiunii și a mijloacelor folosite de a duce la rezultatul urmărit, tentativa poate fi proprie sau improprie, iar în funcție de gradul de realizare a executării acțiunii, aceasta poate fi perfectă sau imperfectă.
Important de precizat este faptul că nu toate infracțiunile sunt susceptibile de tentativă, pe de altă parte nu toate tentativele la infracțiunile la care aceasta este posibilă se pedepsesc, legiuitorul român reținând incriminarea tentativei numai la infracțiunile mai grave. Incriminarea privește atât tentativa proprie perfectă și imperfectă cât și tentativa relativ improprie.
În ce privește sancționarea tentativei, de asemenea, trebuie să se țină seama de faptul că rezultatul nu se produce, chiar dacă acesta a fost urmărit sau doar acceptat de făptuitor. Astfel, dintre diferitele sisteme de sancționare, codul penal român stabilește sistemul diversificării pedepselor, care prevede pentru tentativă o pedeapsă diferită în raport cu pedeapsa pentru infracțiunea consumată.
Din cele expuse, rezultă caracterul individual al tentativei în cadrul formelor infracțiunii, ca o formă de sine stătătoare, cu efecte și sancțiuni specifice.
BIBLIOGRAFIE
I. TRATATE. CURSURI. MONOGRAFII.
George Antoniu, C, Bulai, A. Filipaș, „Practica judiciară penală, Partea generală”, vol. I, 1988
George Antoniu, „Tentativa”, Editura Tempus, București 1995
Mircea Basarab, „Drept penal. Partea generală.”, vol. I, Editura Fundației, Iași, 1992
P. Bouzat, J. Pinatel, „Traite de droit penal et de criminologie”, Ed. a II-a, Tome I, Editura Dalloz, Paris, 1970.
Constantin Bulai, „Drept penal român, Partea generală”, vol. l, 1992.
Nicolae Buzea, „Infracțiunea penală și culpabilitatea”, Alba-Iulia, 1944.
Lombois Lude, „Drept penal general” Hachett, Paris, 1996
I. Coomentaries, „Model penal Code and Commnetaries”, Patti I/2, Philadelphia, P.A., The American law Institute, 1985
Ștefan Daneș, „Drept penal general”, vol. l, București 1994
Ștefan Daneș, Vasile Papadopol, „Individualizarea judiciară a pedepselor”, București 1985
V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, „Explicații teoretice ale Codului penal român”, Editura Academiei, București, 1969
Vintilă Dongoroz, Drept penal, București, 1939.
Vintilă Dongoroz și colab., „Noul cod de procedură penală și Codul de procedură penală anterior, prezentare comparativă”, Editura Politică, București, 1969.
Octavian Loghin, Avram Filipaș, „Dreptul penal român. Partea generală”, Editura Șansa, București, 1992.
Vincenzo Manzini, „Trattato di diritto penale italiano”, Volume primo, Torino, 1933.
Constantin Mitrache, „Drept penal român. Partea generală.”, Ediție a III-a revăzută și adăugată, Casa de Editură și Presă „Șansa S.R.L.”, București, 1997
Ion Oancea, „Drept penal. Partea generală.”, Editura didactică și Pedagogică, București, 1971.
Vasile Papadopol, Doru Pavel, „Formele unității infracționale în dreptul penal român”, Casa de Editură și Presă „Șansa” S.R.L., București, 1992.
Jean Claude Soyer, „Drept penal și procedură penală” Libraire Generale de droit et de jurisprudence, Paris, 1994
G. Stefani, G. Levasseur, B. Bouloc, „Droit Penal General” 15-eme Edition, Dalloz, Paris, 1995.
Ion Tanoviceanu, „Curs de drept penal”, Atelierele Grafice Socec & Co, București, 1912.
Augustin Ungureanu, „Drept penal român. Partea generală”, Editura Lumina Lex, București, 1995.
II. REVISTE DE SPECIALITATE
Revista Dreptul nr. 9-12/1990.
Revista Dreptul nr. 12/1994.
Revista Dreptul nr. 4/1997
Revista Dreptul nr. 6/1999
Revista de Drept Penal nr. 4/1995.
Revista de Drept Penal nr. 2/1997
Revista de Drept Penal nr. 4/1997.
Revista de Drept Penal nr. 11/1997
Revista de Drept penal nr. 2/1998
Revista de Drept Penal nr. 3/1999.
Revista de Drept Penal nr. 1/2000
Revista de Drept Penal nr. 3/2000.
Revista de Drept Penal nr. 1/2002.
Revista Română de Drept nr. 11/1968
Revista Română de Drept nr. 1/1969
Revista Română de Drept nr. 4/1969
Revista Română de Drept nr. l/1970.
Revista Română de Drept 12/1970
Revista Română de Drept nr. 3/1971
Revista Română de Drept nr. 4/1971
Revista Română de Drept nr. 12/1971
Revista Română de Drept nr. 4/1973
Revista Română de Drept nr. 3/1975.
Revista Română de Drept nr. 2/1977
Revista Română de Drept nr. 2/1979.
Revista Română de Drept nr. 7 din 1981
Revista Română de Drept nr. 9 din 1984
Revista Română de Drept nr. 3 din 1989
Repertoriu de practică judiciară în materie penală pe anii 1976-1980
Culegere de Decizii pe anul 1990
Sinteza practicii judiciare a Curții de Apel Galați pe anul 1995.
III. STUDII ȘI ARTICOLE DE SPECIALITATE
G. Antoniu, „Considerații asupra unor instituții de drept penal general: Desesizarea voluntară, Participația, Infracțiunea continuată, Confiscarea specială”, în Revista Română de Drept nr. 11/1968
G. Antoniu, „Unitatea de infracțiuni. Contribuții”, în Revista de Drept Penal nr. 3/1999.
C-tin. Butiuc, „Tentativa în cazul infracțiunilor complexe”, în Revista de Drept Penal nr. 2/1997.
Radu Chiriță, „Tentativa la infracțiunile complexe praeterintenționate”, în Revista de Drept penal nr. 1/2000
Mihai A. Cocaină, Aurică Cocaină, „Tentativa. Infracțiunea autonomă”, în Revista de Drept Penal nr. 3/2000.
Ramiro Virgil Mancaș, „Reflecții asupra faptului putativ”, în Revista de Drept Penal nr. 4/1997.
Manea Tamara, „Tentativa improprie”, în Revista de Drept Penal nr. 1/2002.
Vasile Papadopol, „Tentativa în reglementarea noului Cod penal”, în Revista Română de Drept nr. 4/1969.
Vasile Papadopol, „Contribuții la studiul infracțiunii colective”, Revista Română de Drept nr. 9 din 1984
Gavril Paraschiv, „Unitatea și pluralitatea de infracțiuni”, în Revista de Drept Penal nr. 4/1995.
Adrian Ștefan Tulbure, „Actele premergătoare”, în Revista de Drept Penal nr. 2/1998.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: .tentativa In Dreptul Penal Roman (ID: 125541)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.