Tentativa
UNIVERSITATEA “PETRU MAIOR” DIN TÎRGU MUREȘ
FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE, JURIDICE ȘI ADMINISTRATIVE
Programul de studii: Drept, zi
LUCRARE DE LICENȚĂ
Coordonator științific:
Conf. dr. SABĂU POP OLIMPIU AURELIAN
Absolvent :
GHEORGHIU ȘTEFAN SILVIU
TÎRGU MUREȘ
2016
UNIVERSITATEA “PETRU MAIOR” DIN TÎRGU MUREȘ
FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE, JURIDICE ȘI ADMINISTRATIVE
Programul de studii: Drept, zi
TENTATIVA
Coordonator științific:
Conf. dr. SABĂU POP OLIMPIU AURELIAN
Absolvent :
GHEORGHIU ȘTEFAN SILVIU
TÎRGU MUREȘ
2016
Introducere
Prezenta lucrare sintetizează principalele opinii doctrinare și soluții practice care se regăsesc în literatura juridică scrisă până la acest moment referitoare la tentativă, atât în vechiul Cod Penal cât și în Codul Penal aflat în vigoare respectiv asemănările și deosebirile dintre cele două Coduri în ceea ce privește Tentativa.
Obiectivul lucrării este de a analiza aspectele teoretice și practice cu referire la tentativă în dreptul penal român.
Componența lucrării. Lucrarea este alcătuită din introducere, patru capitole, concluzii și bibliografie.
În primul capitol al lucrării, intitulat „Aspecte introductive referitoare la tentativă”, am evidențiat modul în care, de-a lungul timpului, doctrina penală a răspuns necesități de clarificare și de legiferare a actelor de încercare a săvârșirii unei infracțiuni, de unde și conceptul de tentativă, precum și diferitele soluții legislative preconizate, în raport cu cerințele de politică penală ale fiecărei țări și pe baza modelelor oferite de gândirea juridică.
În al doilea capitol, denumit „ Referințe istorice și soluții teoretice privind tentativa”, am tratat aspecte privind retrospectiva tentativei, de la originea conceptului si până în prezent, sancționarea acesteia comparativ cu sistemele de drept din alte tări și evoluția istorică; fiind tratate de asemenea fazele de desfășurare a infracțiunii ce compun iter criminis și noțiunea de formă a infracțiunii.
În al treilea capitol, intitulat „Tentativa in Noul Cod Penal”, am tratat aspecte privind notiunea tentativei, precum si reglementarea juridica a acesteia; continutul tenatativei, conditiile generale ce trebuiesc indeplinite pentru existenta tentativei, felurile tentativei. Am vorbit despre diferitele tipuri de tentativa, evidentiind toate acestea cu ajutorul a numeroase exemple intalnite in practica judiciara. Au fost evidentiate situatiile in care nu exista tentativa, desi am putea fi dusi in eroare cu mare usurinta in delimitarea cazurilor in care exista tentativa de cazurile in care nu exista tentativă. La sfarsitul acestui capitol am făcut o comparație între prevederile Noului Cod Penal și Codul Penal din 1969 referitoare la tentativă și sancționarea acesteia și am expus în subcapitolul Practică Judiciară, o speță întâlnită în activitatea practică în calitate de organ de cercetare al poliției judiciare domeniu în care lucrez, referitoare la săvârșirea infracțiunii de tentativa de viol, dosar instrumentat de mine.
În capitolul patru denumit “Tentativa în accepțiunea Codului Penal din 1969” am prezentat și analizat tentativa prin prisma prevederilor Codului Penal din anul 1969 care a fost abrogat, pentru a putea scoate în evidență prevederile Codului Penal aflat în vigoare cu asemănări și deosebiri și ca lege mai favorabilă.
În Concluzii se face o generalitate a temei de cercetare. Se analizează impactul pe care tentativa îl generează societății, precum și importanța acesteia în dreptul penal român.
Capitolul 1. Aspecte introductive referitoare la tentativă
Generalități
Prezenta lucrare conține o abordare activă a desfășurării infracțiunii intenționate în spațiu și timp, fiind analizată cu prioritate forma imperfectă, atipică a infracțiunii respectiv tentativa.O cunoaștere aprofundată a acesteia implică, dincolo de conotațiile teoretice, și o semnificație practică deosebită, dat fiind că răspunderea penală este antrenată din momentul începerii executării acțiunii din conținutul laturii obiective a infracțiunii.
Materia tentativei, ca parte integrantă a instituțiilor de drept penal, trebuie a fi analizată numai prin prisma metodologiei raportării la întreg, respectiv la infracțiune ca sistem unitar. Problema a fost abordată încă de autorii clasici ai dreptului penal, care însă, tocmai pentru că nu au avut la îndemână o metodologie adecvată de studiu care să surprindă fenomenul în ansamblul său, au privit tentativa ca pe o instituție greu abordabilă “Este destul de dificilă materia tentativei- sublinia Romagnosi- din cauza diversității părerilor emise, în scopul de a o face pedepsibilă”, iar Zupeta afirma că în această materie “totul este nesigur, obscur, confuz și monstruos”.Problema distincției tentativei de actul preparator a fost văzută de Geyer la fel de imposibilă ca și “rezolvarea quadraturii cercului” iar de Cohn ca “dezlegarea nodului gordian”.
De asemenea, materia așa-numitelor “infracțiuni imposibile” a constituit o problemă discutată și disputată cu o atât de mare pasiune, încât Eduard Ritter von Liszt observa că “deși s-au scris biblioteci întregi, mai rar un așa obiect de desensiune între autori, instanțe și chiar legiuitori”.Opiniile de mai sus sunt în mod evident exagerate, ele putând fi acceptate numai prin integrarea lor într-un anumit moment istoric al evoluției doctrinei penale.Nu este însă mai puțin adevărat că după două secole de controverse, greutatea de a găsi o formulă mulțumitoare în dezlegarea unor probleme ale tentativei, pare a îndreptăți, măcar în parte, unele din aceste puncte de vedere.Ne referim la împrejurarea că multe din vechile dispute și-au găsit locul în doctrina contemporană, reiterând semnele de întrebare sau aducând cu sine altele noi.
Este suficient să amintim despre problematica tentativei la infracțiunea complexă, ori despre delimitarea actelor preparatorii de cele de executare, sau de discuțiile referitoare la incriminarea și pedepsirea tentativei, pentru a releva în treacăt doar o mică parte din aspectele controversate ale acestei instituții.Dacă la cele de mai sus vom adăuga și contradicțiile practicii judiciare, vom avea un tablou sumar al obiectului de studiu prezent.
Nu se poate ignora faptul că în contextul instituționalizării statului de drept prin Constituție [art. 1(3)], principiul consacrat în art. 15 al. 2 C.pen. Dobândește noi dimensiuni ce impun necesitatea stabilirii riguroase a momentului în care apare răspunderea penală, cu atât mai mult cu cât Codul penal român definește numai tentativa, nu și actul preparator, care, este lipsit de relevanță juridică.
În același timp am urmărit și o eficiență a efortului cognitiv, prin sistematizarea datelor oferite de cercetările anterioare, dar și de practica judiciară, încadrând tentativa în sistemul instituțiilor de drept penal reciproc corelate ca o sumă aritmetică a totalității normelor, ca un ansamblu organizat, structurat unitar pe baza unor reguli precise.
Lucrarea se dorește atât un studiu transversal ce urmărește evoluția doctrinară și legislativă a instituției tentativei, cât și unul longitudinal, care, prin metoda comparativă, încearcă să găsească unele puncte de convergență cu reglementările similare din alte state.
Noțiuni preliminare
Problematica tentativei la infacțiune apare în gândirea penală din momentul în care legiuitorul a decis că trebuie să incrimineze (pentru a putea pedepsi) nu numai fapta consumată, adică fapta care s-a finalizat prin producerea rezultatului prevăzut de lege dar și fapta încercată, adică fapta care deși era îndreptată spre producerea rezultatului, acesta nu s-a produs.O atare hotărâre a luat-o legiuitorul observând în realitatea obiectivă că faptele încercate prezintă, la rândul lor, un pericol social atât prin amenințarea pe care o creează că se vor finaliza prin producerea rezultatului prevăzut de lege dar și pentru că sunt revelatoare ale unei anumite atitudini de indisciplină socială, ale unei anumite stări de pericol a făptuitorului care nepăsător față de perceptul legii încearcă să o încalce tulburând relațiile sociale, creând o anumită stare de tensiune în rândul cetățenilor.
Această opțiune a legiuitorului, pe deplin justificată de necesitatea ocrotirii valorilor sociale nu numai împotriva faptelor consumate dar și a faptelor anterioare consumării a deschis gândirii juridice un câmp larg de manifestare și nu numai din necesitatea explicării teoretice a acestei opțiuni, dar mai ales sub imperiul cerințelor practice, a aplicării corecte a dispozițiilor legale referitoare la tentativă în raport cu varietatea cazurilor cu care organele judiciare aveau să se confrunte și pe care trebuiau să le rezolve.
Aceste cerințe au obligat, de-a lungul timpului, doctrina juridică să reflecteze profund asupra conținutului și limitelor noii instituții juridico-penale iar concluziile desprinse de știința dreptului penal au contribuit, la rândul lor, la perfecționarea treptată și continuă a reglementării tentativei până la formulările pe care le întâlnim în prezent în legislațiile moderne.
O primă serie de probleme la care gândirea juridică trebuia să răspundă în raport cu reglementarea tentativei s-a referit la clarificarea sferei de cuprindere a actelor reprezentând o încercare de a comite o infracțiune.Trebuiau să fie cuprinse sub această denumire numai actele care se săvârșeau în iminenta apropiere a momentului consumării infracțiunii sau și actele mai îndepărtate? În acest din urmă caz cât de îndepărtate ar fi putut să fie aceste acte ca să se justifice răspunderea penală a autorului pentru că a încercat să comită o infracțiune.
S-a observat apoi că în cadrul actelor care tindeau spre consumarea infracțiunii cele mai îndepărtate ar putea fi asemuite, după natura lor, unor acte de pregătire a executării infracțiunii iar altele (cele mai apropiate) ar reprezenta acte de executare propriu-zisă a infracțiunii.Aprofundarea analizei acestor două categorii de acte care ar putea fi incluse în conceptul de acte de încercare de a comite o infracțiune în timp ce altele nu o relevă fiind necesară administrarea și a altor probe din care să rezulte această hotărâre.
În sfârșit, analiza succesiunii diferitelor categorii care ar putea reprezenta o încercare de a comite infracțiunea a condus la ideea existenței unor etape, stadii, faze, în desfășurarea activității infracționale, începând cu rezoluția infracțională și terminând cu consumarea și epuizarea activității ilicite, în cadrul cărora s-ar încadra și ierarhiza diferitele acte care reprezintă încercarea de a comite o infracțiune.
O a doua serie de probleme care au solicitat gândirea juridică s-a referit la modalitățile sub care se înfățișează actele de încercare a săvârșirii unei infracțiuni. Sub acest aspect analiza științifică a relevat că în realitatea obiectivă încercarea se poate înfățișa ca un ansamblu de acte tinzând spre consumarea infracțiunii, acte care au fost întrerupte la un moment dat în desfășurarea lor, făptuitorul nemaiputând să continue executarea până la producerea rezultatului, deși, obiectiv, ar mai fi existat un drum de parcurs până la finalizarea acțiunii.Alteori făptuitorul desfășoară toate actele necesare consumării infracțiunii însă rezultatul nu se produce; în acest caz se spune că încercarea nu a fost izbutită deoarece, deși dusă până la capăt, nu a avut efectul pe care-l dorea făptuitorul.
În ambele situații încercarea (întreruptă sau neizbutită) se mai poate înfățișa și ca o încercare proprie să conducă la producerea rezultatului ori ca o încercare improprie, atunci când făptuitorul folosește mijloace apte să producă rezultatul ori mijloace apte să producă rezultatul sau mijloace care fac imposibilă, fie continuarea acțiunii, fie producerea rezultatului ori acțiunea este îndreptată asupra unui obiect inexistent sau absent care, de asemenea, face imposibilă continuarea acțiunii sau producerea rezultatului.
Doctrina penală a trebuit să răspundă și la chestiunea ce semnificație trebuie acordată voinței făptuitorului de a întrerupe de bună voie încercarea de a comite o infracțiune precum și voinței acestuia de a împiedica producerea rezultatului după ce toate actele de executare au fost săvârșite.
Există vreun interes major care să justifice încurajarea făptuitorului de a-și manifesta o asemenea voință sau nu există;dacă există un asemenea interes ar putea el conduce până la înlăturarea pedepsei pentru fapta încercată ori s-ar impune numai o ușurare a pedepsei făptuitorului?.
În sfârșit, doctrina penală a trebuit să analizeze și sistemul cel mai adecvat de sancționare a faptei încercate oferind legiuitorului diferite modele de rezolvare a acestei chestiuni.Ar fi justificat să se sancționeze și actele de încercare mai îndepărtate și care prin natura lor, sunt acte de pregătire a executării ori numai actele de încercare mai apropiate de momentul consumării infracțiunii (actele de executare propriu-zise); în ambele situații ar trebui pedepsite actele de încercare la orice infracțiune sau numai la infracțiunile care prezintă o gravitate deosebită; iar aunci când s-ar pedepsi actele de încercare limitele de sancționare ar trebui să fie identice cu cele ale infracțiunii consumtae ori mai reduse?.
Modul în care, de-a lungul timpului, doctrina penală a răspuns acestor necesități de clarificare și de legiferare a actelor de încercare a săvârșirii unei infracțiuni precum și diferitele soluții legislative preconizate, în raport cu cerințele de politică penală ale fiecărei țări și pe baza modelelor oferite de gândirea juridică consituie substanța teoriei tentativei auspra căreia se va opri lucrarea de față.
Capitolul 2. Referințe istorice și soluții teoretice privind tentativa
2.1. Referințe istorice
Ideea că ar putea fi sancționate și actele de executare ale unei infracțiuni anterioare consumării faptei a apărut mai târziu în gândirea juridică și în legislație. În condițiile răspunderii obiective, adică a răspunderii numai în raport cu fapta și cu rezultatul material al acesteia, concepție care a dominat practica și gândirea juridică o lungă perioadă istorică, nici nu era de conceput ca cineva să poată fi tras la răspundere pentru fapte comise numai cu intenția de a produce rezultatul. Societatea timpului nu era sensibilă la asemenea acte și nu socotea că ele ar justifica sancționrea făptuitorului. Numai cu trecerea timpului și cu pătrunderea ideii că la baza răspunderii penale trebuie să existe intenția, cugetul rău al făptuitorului, oamenii au început să fie sensibili și la actele anterioare consumării faptei, dacă au fost comise cu intenția de a produce rezultatul.
Deosebit de evident apare acest proces în dreptul roman. În perioada formării și consolidării societății romane, răspunderea penală era preponderent obiectivă, de aceea dreptul roman nu avea un termen prin care să exprime ideea de încercare de a comite o infracțiune, nevoie ce a fost resimțită mult mai târziu. Pentru a putea fi trasă la răspundere, o persoană trebuia să fi comis o faptă al cărei rezultat să fie în contradicție cu legile și cu moravurile societății.
În delictele private, cel păgubit nu avea dreptul la reparație decât dacă s-a produs rezultatul; iar sancțiunea era fixată printr-un multiplu al daunei efectiv produse. Abia mai târziu, sub influența filosofiei grecești, începe să capete importanță voința infracțională; ca urmare, în cazul delictelor publice, începe să fie considerată susceptibilă de pedeapsă chiar fapta în curs de executare. Pentru a atrage răspunderea penală, se cerea însă să existe acte exterioare prin care să se exprime intenția de a comite fapta; simpla cugetare delictuoasă nu era suficientă pentru existența infracțiunii; „cogitationis poenam nemo patitur”, ci era necesară o manifestere exterioară cât de redusă. Se pedepseau, în limitele prevăzute pentru infracțiunea consumată, atât actele de pregătire, cât și cele de executare. Abia mai târziu, în ultima fază a dreptului roman, se va face deosebirea între actul de pregătire și cel de executare ca și între actul de executare dus până la capăt și cel care a fost întrerupt; în acest din urmă caz, fapta era considerată ca fiind săvârșită în circumstanțe atenuante. Se admitea chiar posibilitatea desistării la infracțiune; de exemplu, falsificarea de monedă nu se pedepsea dacă făptuitorul s-a desistat. Nu existau însă reguli generale, ci soluția depindea de modul de reglementare de la o infracțiune la alta. De asemenea, nu existau reguli generale privind limitele de sancționare ale actelor de executare.
Așa, de exemplu, lex Cornelia de sicariis prevedea sancționarea la fel a omorului, incendierii, atât când fapta era consumată, dar și când era vorba de acte de pregătire la infracțiune; astfel, se pedepsea cu moartea cel care, în scop de a fura, umbla noaptea înarmat, ori dacă s-a îndreptat spre locuința celui pe care vroia să-l jefuiască; era pedepsit și cel care umbla înarmat căutând victima s-o omoare, cel care a cumpărat otrava spre a o da tatălui, chiar dacă nu a putut să producă rezultatul. În cazul acestor infracțiuni tentativa era pedepsită mai ușor, dar nu în virtutea vreunei reguli generale, ci a unor jurisprudențe particulare fiecărei crime; arbitrariul judecătorilor era nelimitat, iar soluțiile variau de la caz la caz.
În vechiul drept german se pedepsea, în cazul unor infracțiuni foarte grave, simpla exteriorizare a intenției; de regulă însă se făcea deosebire între simpla rezoluție delictuoasă, care nu se pedepsea și punerea ei în executare; se făcea distincție între actul de executare și cel de consumare, însă pedeapsa era identică.
În dreptul canonic, până în sec. al XIV-lea, se admitea că păcatele comise în modul de a gândi sunt pedepsite numai de către Dumnezeu, nu și de autoritatea statului. Nu existau documente care să confirme că se făcea deosebire între tentativă și infracțiunea consumată; nu existau reguli în această privință.
După secolul al XIV-lea în Italia multe statute orășenești distingeau între tentativă și infracțiunea consumată; pentru prima dată, termenul de tentativă (conatus) apare în doctrina italiană a evului mediu; aliud est crimen, aliud conatus. Vechii juriști italieni (glosatorii textelor romane) considerau că acela care numai gândește la o infracțiune ( simpla cugetare ) înseamnă că nu acționează și nu desăvârșește o acțiune; el nu poate fi pedepsit; dimpotrivă, cel care cugetă, acționează și duce până la sfârșit cele începute va fi pedepsit.
Prima lege care definește tentativa într-o viziune modernă este legea Carolini din 1532. Potrivit acestei legi constituie tentativă actul îndreptat obiectiv spre consumarea infracțiunii, fără să ajungă la producerea rezultatului.
În vechiul drept englez, deși se făcea distincția între executarea și consumarea infracțiunii, în ambele situații faptele erau la fel pedepsite; în mai multe spețe citate de doctrina engleză (de pildă, dacă agentul a săvârșit acte în vederea spargerii unei locuințe, fără să se producă rezultatul; ori servitorul a lovit pe stăpân cu intenția de a-l omorî, lasându-l în nesimțire și fugind cu lucrurile victimei; sau dacă soția și amantul au lovit pe soț cu intenția de a-l ucide) instanțele i-au condamnat pe făptuitori la moarte prin spânzurătoare, motivând că rezultatul s-ar fi putut produce și că volantas reputabitur pro facto (voința de a consuma infracțiunea trebuie considerată la fel ca și când consumarea s-a produs). În unele cazuri, legile engleze pedepseau ca infracțiuni de sine stătătoare actele de pregătire sau de executare. În materie de trădare se pedepsea acela care punea la cale moartea regelui (Statutele lui Richard al IV-lea, 1397); se pedepsea dorința, voința exprimată în cuvinte, sau în scris ori încercarea de a vătăma pe rege, regină și pe cei apropiați lor; tot astfel, complotul mai multor persoane cu intenția de a face prizonier pe rege. În practica judiciară se folosea termenul de „attempt” pentru a denumi tentativa, denumire rămasă și astăzi; orice act exterior care releva intenția de trădare se pedepsea ca și infracțiunea consumată; cu timpul, de la trădare instanțele au extins pedepsirea tentativei la orice crimă. Într-o speță (Sconfield) făptuitorul a fost condamnat pentru tentativă de incendiere, deoarece a adus o lumânare și chibrituri în propria sa locuință, cu intenția de a-i da foc; în fața instanței s-a discutat cu această ocazie până unde se poate merge cu pedepsirea actelor anterioare consumării, fără să se dea o rezolvare cu caracter general acestei chestiuni.
În vechiul drept francez nu se făcea deosebire între executare și consumare în cazul infracțiunilor grave (atroce), cum ar fi infracțiunile contra monarhiei, pariciudul, otrăvirea.
În vechiul drept românesc regula a fost întotdeauna a pedepsirii mai blânde a tentativei decât a infracțiunii consumate. Pravila lui Vasile Lupu prevedea că cel vinovat de încercare „ se va certa mai putin”. Aceeași soluție o găsim și în Condica criminală a lui Stirbei.
În perioada codificării legislației penale (sec.XVIII), sancționarea tentativei are loc în baza unei reguli generale, definite pe baza principiilor teoriei obiective. Astfel, Codul penal italian (1787) definește tentativa ca fiind un act de executare săvârșit cu intemția de a comite o infracțiune, fără să se ajungă la producerea rezultatului. În același mod definește tentativa Codul penal al Sardiniei, Codul penal al celor două Sicilii, al Parmei, al Toscanei. Codurile penale italiene consacră sistemul pedepsirii mai blânde a tentativei decât infracțiunea consumată.
Codul penal francez din 1791 nu prevedea pedepsirea tentativei, ci numai a infracțiunii consumate și încercarea; pedeapsa era aceeași pentru actele de executare, ca și pentru fapta consumată. Abia o lege din anul IV al revoluțiri a incriminat tentativa ca o regulă generală; tentativa la delict, în unele cazuri speciale, a fost admisă mai târziu, printr-o lege din anul VII al revoluției.
Această soluție a fost preluată de Codul francez din 1810, care prevedea sancționarea tentativei la fel cu infracțiunea consumată în cazul crimelor, iar la delict numai când legea prevedea explicit aceasta (de exemplu, excrocheria, avortul, etc.); limitele de pedeapsă erau aceleași (sistemul parificării).
Codurile penale ale statelor germane, sub influența legii Caroline, au incriminat tentativa la infracțiune; pedeapsa pentru tentativă era mai redusă decât pentru infracțiunea consumată (principiul diversificării). Sub influența Codului penal francez din 1810, Codul penal al Prusiei (1851) a incriminat tentativa numai în cazul infarcțiunilor grave; tentativa la delict era admisă în unele cazuri speciale; era exclusă pedepsirea actelor de pregătire; de asemenea, tentativa absolut improprie. În evoluția sa ulterioară, legislația penală a evoluat spre pozițiile teoriilor mixte asupra conceptului de tentativă, spre pedepsirea tentativei absolut improprii și spre extinderea actelor de executare, spre a cuprinde și unele acte de pregătire.
Problema stabilirii unor criterii certe de delimitare s-a pus relativ târziu, în perioada secolelor al XVII-lea și al XIX-lea. În retrospectiva istorică nu au existat deosebiri nici între actul preparator și tentativă, și nici între aceasta și infracțiunea consumată.
2.1.1. Dreptul roman
Dreptul roman nu și-a fundamentat o concepție clară în materie de tentativă, în general, dreptul penal neridicându-se la nivelul de dezvoltare a dreptului civil.Actele preparatorii nu erau distinse de încercarea propriu-zisă, și ele erau pedepsite, împreună cu tentativa, la fel ca și infracțiunea consumată.Explicația pare să rezide în faptul că, spre deosebire de dreptul civil, în materie penală nu exista un sistem unitar de incriminări.
Existau fapte incriminate prin legi speciale, care determinau și conținutul infracțiunii, pedepsele și procedura de judecată; acestea erau așa-numitele ordinaria criminis.Nici aceste legi nu făceau o distincție între pregătire și executare.Lex Cornelia de Sicariis pedepsea la fel și pe ucigaș, cât și pe cel ce se înarma în scop de a ucide(”cum tellum ambulaverit”).Lex Iulia de Vi pedepsea pe cel ce fabrica otravă sau numai o deținea în scop de a ucide, ca și pe cel ce încerca omorul.
Existau și infracțiuni care nu erau prevăzute în nici o lege, ci calificate ca atare după aprecierea magistratului, numite ”extraordinaria criminis”.La acestea doza de subiectivism era foarte mare, fiind creații ale practicii judiciare.
2.1.2. Triburile germanice
Fără a avea un drept propriu-zis, triburile germanice nu sunt străine de anumite legi scrise,care pedepseau înarmarea în scop de a ucide la fel cu faptul consumat, fără a face nici o distincție între pregătire, încercare și consumare.Asemenea dispoziții au existat în legile scrise ale ribvarilor, alemanilor, longobarzilor și turingilor.
2.1.3. Triburile france
Singura lege scrisă, Pactus Legis Salicae descrie modul de pedepsire a pregătirii pentru a fura, sau pregătirea intrării unui bărbat în alt domiciliu conjugal pentru relații de adulter.
2.1.4. Alte izvoare
Aceleași caracteristici le aveau și legile Greciei Antice (Legile lui Solon- 594 î.e.n), codurile din Orient (Hamurabi-1730 î.e.n), legile din India (Codul lui Manu), sau vechile legiuiri ebraice.
2.1.5. Sancționarea tentativei și cazurile de nesancționare.Evoluție istorică și drept comparat
Evoluția istorică a conceptului de pedepsire a tentativei a avut un traseu sinuos, începând de la nediferențierea față de fapta consumată, până la stabilirea unor criterii precise de sancționare.În Grecia antică nu s-a făcut distincție între tentativă și infracțiunea consumată acestea pedepsindu-se identic.Totuși, Platon se pronunță pentru pedepse mai ușoare (exilul în locul pedepsei capitale), dar numai în anumite cazuri care exclud infracțiunile contra regelui și a statului.
Nici dreptul roman nu a cristalizat o concepție unitară în acest sens, dreptul penal nefiind la fel de riguros sistematizat ca și cel civil.Legile “Ordinaria criminis”, potrivit principiului “dolus pro facto accipitur”, nu făceau deosebiri între actul preparator și tentativă, și între aceasta și infracțiunea consumată, prevăzând aceeași pedeapsă pentru toate formele infracțiunii.De altfel, după unii autori, în dreptul roman lipsea chiar termenul tehnic pentru noțiunea de tentativă.
Existau și infracțiuni neprevăzute în nici o lege, “extraordinaria criminis”, care, fiind creații ale practicii judiciare, conțineau o doză mare de arbitrar în ceea ce privește conținutul și pedepsele.
Nici legile scrise ale triburilor germanice (ribvarii, alamanii, longobarzii, turingii ș.a.) și nici cele ale triburilor france nu cunoșteau distincții în materie de pedepse, acestea fiind identice în cazul încercării furtului ori omorului, cu cele pentru infracțiunea consumată.
În Evul Mediu, deși încep marile opere de codificare în Germania și Italia, tentativa nu va dobândi un statut juridic aparte, până în perioada postglosatorilor italieni (Julius Clarus, Aegidius Bosius, Decianus, Menochius, Prosper Farinaccius).Aceștia au fost care au denumit tentativa cu termenul de “conatus”, distingând între conatus remotus care nu se pedepsea, ori se pedepsea mai ușor, și conatus proximus (tentativa propriu-zisă) care se pedepsea mai ușor decât fapta consumată, cu excepția infracțiunilor mai grave, unde pedepsele nu difereau.
Cu timpul, doctrina clasică italiană, cât și cea germană și franceză, vor fundamenta două puncte de vedere opuse, care vor sta la baza conceptului de pedepsire a tentativei în epoca modernă și contemporană, unul subiectiv, iar atul obiectiv.
Punctul de vedere subiectiv, susținut de Carmignani, Carrara, Ferri, Garofallo, Buri, von Barr, Kostlin, Lammasch, Jousse, Tarde, Combe ș.a., potrivit căruia trebuie să existe o paritate a pedepsei tentativei, cu cea pentru infracțiunea consumată, pornește de la pericolul relevării exterioare a intenției infracționale.În argumentare, ponderea cădea asupra laturii subiective, respectiv asupra “voinței și perversității criminale”, care determină rațiunea nediferențierii pedepselor.Manifestarea exterioară a voinței de a comite infracțiunea prezintă un pericol serios pentru societate, care trebuie să intervină și să pedepsească faptele respective.
În cadrul acestui punct de vedere s-au conturat mai multe nuanțe, de la subiectivismul extrem care se pronunță pentru o paritate absolută, până la cel moderat, care susținea o parificare relativă, în sensul că pedeapsa aplicată pentru tentativă trebuie să fie mică (în concret, prin individualizare juridică), chiar dacă limitele de pedeapsă nu difereau.
La polul opus, punctul de vedere obiectiv al diversificării pedepsei, pornește de la premisa gradului mai redus de pericol social generic al tentativei în raport cu infracțiunea consumată, diferențiere care trebuie să prevadă pentru tentativă pedepse mai reduse (Beccaria, Feurbach, Birkmeyer, von Liszt, Ortolan ș.a.).Centrul de greutate al argumentelor este deplasat din sfera laturii subiective spre latura obiectivă a infracțiunii, în sensul dacă obiectul nu a fost lezat, rezonanța socială a faptei este mult mai redusă, ceea ce este suficient pentru a motiva și o diferență de tratament penal.
În dreptul român tentativa s-a regăsit începând cu cele mai vechi dispoziții penale.Astfel, Pravila lui Vasile Lupu (1646) prevede că cel vinovat de “cercare” … ”se va certa mai puțin”.
Condica Criminală din 1850 a lui Stirbei Vodă prevede că “cercarea de crimă….se va pedepsi cu pedeapsă de o treaptă mai jos decât ceea ce s-ar fi cuvenit de s-ar fi săvârșit crima”, dispoziție care se regăsește și în Condica Criminalicească din 1841 (art.2).Aceste legi pedepseau tentativa de crimă totdeauna, tentativa de delict doar uneori, iar cea de contravenție, niciodată.
Codul penal din 1864 prevedea că tentativa de crimă se pedepsește cu o pedeapsă de o treaptă mai jos decât cea prevăzută pentru infracțiunea consumată (art.38), dar în materia delictelor nu mai consacra diversificarea pedepselor (art.39) .
De asemenea, erau pedepsite diferit tentativa neterminată și tentativa perfectă (infracțiunea neizbutită).
Codul Penal Carol al II-lea, menținând diviziunea tripartită în crime, delicte și contravenții, are meritul istoric incontestabil de a fi pus materia tentativei pe baze moderne.În privința pedepselor art.97 prevedea pentru tentativa de crimă o pedeapsă diferită, cu un grad mai jos decât cea pentru infracțiunea consumată.
Deși textul nu prevedea o limită pentru maximul pedepsei de grad inferior, atât doctrina cât și practica judiciară au stabilit că aceasta nu putea depăși maximul pedepsei substituite.Art. 98 reglementa pedeapsa pentru tentativa de delict, care se sancționa, numai în condițiile prevederii exprese de lege.În cod s-a indicat întotdeauna, în mod explicit, la care anume delicte se pedepsea tentativa.
Concepția Codului Carol al II-lea este bazată pe punctul de vedere obiectiv, și ea va fi întâlnită la multe din legislațiile penale contemporane.
Astfel, actualul Cod penal german, adoptând o diviziunea bipartită a infracțiunii, sancționează diferit tentativa (art.23), pedepsind-o în materie de crime întotdeauna, iar în materie de delicte, numai în prezența unei prevederi legale exprese.Pedepsele se vor reduce potrivit regulilor aplicării circumstanțelor atenunate, dreptul german neavând un sistem propriu de sancționare a tentativei.
Codul penal italian, adoptând tot diviziunea bipartită în delicte și contravenții, prevede pedepse mai ușoare pentru tentativa de delict (art.56), lăsând nepedepsită tentativa de contravenție.
Asemenea dispoziții care prevăd pedepse mai reduse pentru tentativă se mai întâlnesc și în legislațiile penale ale altor state (Codul penal belgian- art.16, 52; Codul penal danez -art.21; Codul penal columbian -art.16; Codul penal elvețian -art.21 ș.a.).
Alte sisteme de drept au adoptat criteriul parității pedepselor, fie numai în materie de crime, ori chiar și privitor la delicte.
Spre exemplu, Codul penal francez (art.2) pedepsește tentativa de crimă la fel ca și infracțiunea consumată, iar tentativa de delict (art.3) numai când legea o prevede, și anume în cazul unor delicte cu un pericol social mai ridicat (furt, proxenetism, escrocherie ș.a.).Tentativa de contravenție nu este pedepsită decât cu unele foarte rare excepții.Dispoziții similare se regăsesc și în Codul penal polonez (art.24), chinez (art.86), cubanez(art.33) ș.a.
În ceea ce privește sistemul anglo-saxon (Marea Britanie, S.U.A., Noua Zeelandă ș.a.), sancțiunile sunt stabilite preponderent în funcție de precedentul judiciar cuprins în Common Law, ori în funcție de prevederile (neunitare) din Statute (Homocide Act-1957, Theft Act-1968, Criminal Damage Act-1971, Criminal Law Act-1967 ș.a.).
2.2. Noțiunea de fază a realizării infracțiunii; ITER CRIMINIS
Infracțiunea intenționată, ca orice activitate umană, este marcată de limitele spațio-temporale care îi fixează dimensiunile, din momentul conceperii până în cel al urmărilor socialmente periculoase.Subiectul concepe ab initio fapta ca pe un șir de activități îndreptate în direcția producerii rezultatului cerut de lege și urmărit sau, cel puțin, acceptat de el.Ea este un proces evolutiv marcat de acumulări cantitative realizate prin desfășurarea activității infracționale, care va duce în mod necesar la noi forme calitative corelate.Fiecare treaptă cantitativă reprezintă o etapă distinctă prin care trece fapta intenționată, marcând corespunzător câte o fază a acesteia.Ordonarea se realizează pe măsura dezvoltării activității infracționale, fiecare fază constituind un moment superior atât cantitativ, cât și calitativ, până la realizarea desăvârșită a infracțiunii în forma consumată.Pe măsură ce activitatea infracțională se amplifică, trecând dintr-o fază în alta, crește și pericolul social, care va atinge la rândul său, nivelul maxim, în momentul producerii rezultatului.Această întreagă evoluție a activității infracționale este denumită “iter criminis”.Într-un model teoretic, punctul de început al căii infracționale,îl constituie luarea hotărârii, moment după care, dacă subiectul se va manifesta în exterior, el va putea comunica rezoluția sa altor persoane; uneori, manifestarea externă poate începe cu acte de procurare a mijloacelor ori a datelor necesare unei executări cât mai eficiente, după care, odată terminată pregătirea, se trece la executarea propriu-zisă, care poate determina în mod direct producerea rezultatului, consumarea infracțiunii.Din punct de vedere teoretic, distingem deci următoarele faze: a luării hotărârii, a actelor de pregătire, a executării, a consumării.
Nu toate aceste faze reprezintă momente obligatorii, faza oratorică și cea a actelor preparatorii pot fi absente.Nu va exista însă infracțiune fără luarea hotărârii și fără executare.De asemenea, acțiunea se poate opri în faza executării, ori imediat după aceasta, fără să se realizeze faza consumării.
Doctrina nu pare a fi ajuns în momentul de față la o concluzie unanimă cu privire la individualizarea fazelor infracțiunii.Unii autori recunosc numai fazele externe (oratorică, pregătirea, executarea, consumarea) fără a acorda nici o semnificație luării hotărârii, alți autori dimpotrivă, recunosc ca fază distinctă luarea rezoluției, dar nu acordă o poziție autonomă fazei oratorice, privind-o ca pe o latură adiacentă a fazei interne.În fine, există autori care acceptă ca faze distincte atât luarea hotărârii, cât și faza oratorică.
Iter criminis va consta deci în desfășurarea progresivă a activității infracționale, etapizată în momente succesive și diferite calitativ, care alcătuiesc fazele corespunzătoare acestora: luarea hotărârii, actele preparatorii, executarea, consumarea.
Generic vorbind, orice infracțiune are o desfășurare în timp, chiar dacă uneori aceasta este extrem de redusă (spre exemplu, cele de execuție promptă).Susceptibile de faze de desfășurare ce compun iter criminis, vor fi însă numai infracțiunile intenționate, care au ca modalitate normativă comisiunea, și a căror urmare socialmente periculoasă constă într-un rezultat material.
2.3. Notiunea de formă a infracțiunii
Legea penală incriminează de cele mai multe ori infracțiuni consumate ca fapte antisociale care sunt realizate integral, până la ultima fază, acestea având și gradul de pericol social cel mai ridicat.Uneori, activitatea subiectului nu este dusă până la capăt, ci doar până într-un anumit moment ce marchează o fază distinctă, ceea ce va împiedica realizarea formei perfecte marcată de consumare.Fiecare fază în desfășurarea activității infracționale, va determina în mod corespunzător o formă a infracțiunii, care va reprezenta o variantă a aceleași fapte penale.Dacă activitatea infracțională a fost dusă numai până la o anumită fază și legea o va incrimina, va exista o formă imperfectă a infracțiunii.Dacă se vor produce urmările cerute de lege, se va realiza forma perfectă a infracțiunii consumate, iar dacă urmările se vor prelungi în timp, vor determina o formă mai mult ca perfectă, epuizarea.
Forma va putea fi deci definită ca o variantă a aceleași infracțiuni, în funcție de momentul până la care s-a desfășurat activitatea subiectului.Forma este o categorie juridică, în timp ce faza constituie o categorie naturală, materială a infracțiunii.Structurarea se face după regula sistemului, fiecare formă superioară absorbindu-le pe toate celelalte anterioare, între ele stabilindu-se interrelații de tip parte-întreg.
Din punct de vedere cauzal, formele imperfecte au fost definite prin prisma discordanțelor ivite între conținutul subiectiv al infracțiunii, care rămâne constant, și cel obiectiv care, prin oprirea desfășurării activității subiectului, nu mai corespunde rezoluției inițiale.Aceleași noțiuni care determină incriminarea faptei consumate, pot justifica și incriminarea formelor imperfecte, impunându-se o delimitare dintre acestea, în funcție de criterii precise.
În funcție de fazele de desfășurare vom distinge următoarele forme ale infracțiunii: forma internă (luarea hotărârii) și formele externe: pregătirea (actele preparatorii), executarea (tentativa) și consumarea.
Capitolul 3. Tentativa in Noul Cod Penal
3.1. Considerații generale.
Capitolul rezervat tentativei (art.32-34 C.P.) are corespondent în art. 20-22 C.P 1969.Deși activitatea infracțională exteriorizată (faza externă a infracțiunii) poate parcurge, doar în cazul infracțiunilor intenționate, mai multe stadii progresive, de la cel dintâi moment de debut și până la finalizarea sa definitivă (constituindu-se așa-numitul „drum al crimei”) – iter criminis, format eventual din: acte de pregătire; acte de executare – faza tentativei; consumarea – forma tipică a infracțiunii; doar în cazul infracțiunilor cu durată de desfășurare în timp – epuizarea), legiuitorul penal nu acordă atenție aparte, în norme generale exprese, decât aspectelor legate de faza atipică (mai puțin ca perfectă) a infracțiunii(art. 174 C.P.), constând în tentativă (stadiul actelor de executare a infracțiunii neconsumate.).Motivația pentru această opțiune este simplu de identificat : faza externă (potențială) de debut, a actelor preparatorii, nu are – ca regulă- relevanță infracțională (prin excepție, unele acte de pregătire pentru comiterea anumitor infracțiuni sunt uneori incriminate, fie prin procedeul asimilării cu tentativa, fie ca infracțiuni de sine-stătătoare); faza infracțiunii consumate este forma tipică de prezentare a infracțiunii (la care se referă propriu-zis dispozitiile penale generale și sub aspectul căreia se efectuează descrierile din normele de incriminare); etapa epuizării este mai rar întâlnită, referirile la aceasta prin norme generale fiind incidentale și realizându-se cu ocazia reglementării nemijlocite a altor instituții.
Capitolul IV din Titlul II al părții generale a noului Cod penal include doar trei articole, fiind stabilite, pe rând: condițiile de existență cerute tentativei (definiția acesteia), precum și o ipoteză de inexistență juridică (art.32 C.P.); regimul sancționator al tentativei relevante penal (art. 33 C.P.); cauzele de nepedepsire a tentativei (art.34 C.P.).
3.2. Definiția tentativei.
Potrivit articolului 32(1) din Noul Cod Penal, „tentativa constă în punerea în executare a intenției de a săvârși infracțiunea, executare care a fost însă întreruptă sau nu și-a produs efectul.
(2) Nu există tentativă atunci când imposibilitatea de consumare a infracțiunii este consecința modului cum a fost concepută executarea.”
Reglementarea analizată își găsește corespondent în art. 20 C.P din anul 1969.În redactarea explicită a art. 32 N.C.P (spre deosebire de concepția anterioară), tentativa constă în actul de executare săvârșit cu intenție (directă sau indirectă), executare după caz întreruptă (tentativă imperfectă) sau care deși terminată nu și-a produs efectul (tentativă perfectă). Totodată, din punct de vedere legal, în cazul prevăzut la alin.(2) nu există tentativă, desemnându-se astfel actul de executare fără caracter penal, care în doctrină s-a încetățenit sub denumirea de tentativă imposibilă sau absolut improprie.În aceeași ordine de idei, s-a renunțat la prevederea expresă a formei relativ improprii (art.20 alin. (2) C.P. 1969), considerându-se că „această prevedere nu se justifică atâta vreme cât nu au relevanță motivele neproducerii rezultatului în cazul tentativei, ele putând fi de orice natură, dar independent de voința fâptuitorului, pentru a angaja răspunderea penală a acestuia”. Sub acest aspect, subscriem punctul de vedere potrivit căruia, „indiferent de existența sau inexistența unei norme care să o definească, tentativa relativ improprie există ca o realitate faptică”, astfel încât, ori de câte ori consumarea infracțiunii nu a fost posibilă datorită insuficienței ori defectuozității mijloacelor folosite (acte prin natura lor apte să conducă la producerea rezultatului faptei tipice) ori datorită împrejurării că, în timpul când s-au săvârșit actele de executare, obiectul (existent în materialitatea sa) lipsea de la locul în care făptuitorul credea că se află,se va angaja răspunderea penală,indiferent dacă actul de executare a fost întrerupt ori nu și-a produs efectul din motive independente de voința făptuitorului.Ca atare,apreciem că,sub acest aspect,nu urmează a se ridica probleme de delimitare a legii penale mai favorabile.
Pornind de la această schimbare de optică, prin nepreluarea dispoziției din art.20 alin.2 CP 1969, în doctrină se avansează o nouă clasificare a tentativei,distingându-se între tentativa idonee și tentativa neidonee, după cum actele de executare creează sau nu o stare obiectivă de pericol pentru valoarea socială ocrotită ,conform unei aprecieri ex ante făcute în raport de acțiunea făptuitorului.
Aspectele teoretice privitoare la caracterizarea tentativei ca infracțiune atipică (condiții de existență, particularități la nivelul conținutului), plus delimitările față de actele de pregătire și faptul consumat (spre exemplu:tentativă de omor-vătămare corporală;tentativă de furt-furt consumat ș.a.m.d.) își mențin importanța din punct de vedere practic.
După cum s-a menționat, și în actuala reglementare, actele de pregătire, ca regulă, nu se pedepsesc, însă, la anumite infracțiuni de exemplu, unele infracțiuni contra securității naționale –art.412 alin.2 NCP, actele preparatorii se asimilează cu tentativa, fiind sancționate ca atare.Dacă asimilarea implică o modificare în natura juridică a actului preparator, care se transformă în act de executare, sau dacă privește exclusiv problema regimulului de sancționare rămâne o problemă controversată.
3.3. Formele tentativei
Din definiția dată de legiuitor tentativei, distingem situația în care executarea care a fost însă întreruptă și situația în care acțiunea nu și-a produs efectul.În funcție de realizarea executării ca forme ale tentativei: tentativa întreruptă (imperfectă) și tentativa terminată (perfectă).
Noul Cod penal nu mai definește tentativa relativ improprie.S-a considerat în opinia autorilor proiectului de cod că aceste prevederi nu se justifică atâta vreme cât nu au relevanță motivele neproducerii rezultatului în cazul tentativei, ele putând fi de orice natură, dar independente de voința făptuitorului pentru a angaja răspunderea penală a acestuia.Reglementarea tentativei relativ improprii a fost socotită oportună de către redactorii Codului penal Carol II (de unde a fost preluată ulterior în Codul penal în vigoare), pentru a pune capăt discuțiilor referitoare la sancționarea sau nesancționarea așa-numitei infracțiuni imposibile.În prezent aceste chestiuni au fost definitiv tranșate, astfel încât nu se mai justifică menținerea textutlui în discuție.
Considerentele amintite nu sunt scutite de critici, chestiunile nefiind pe deplin tranșate cum au considerat autorii proiectului.
Reglementând așa-zisa tentativă absolut improprie, când imposibilitatea de consumare a infracțiunii este consecința modului cum a fost concepută executarea, considerăm că era util să se mențină definiția tentativei relativ improprii, cu atât mai mult cu cât ea este pedepsibilă și în condițiile noului Cod penal, după cum vom arăta în cele ce urmează.
În raport de cauzele care determină întreruperea acțiunii sau neproducerea rezultatului în doctrină se face distincție tentativa improprie și tentativa absolut improprie.
3.3.1. Poziția doctrinei și practicii judiciare a instanțelor române
Doctrina penală română nu a elaborat o concepție proprie asupra actelor preparatorii, recomandând ca pronind de la criteriul formal, să se apeleze și la criteriile subiective și obiective.
Această folosire a criteriilor mixte a fost însușită și de practica instanțelor judecătorești fiind considerate ca acte de executare, nu acte preparatorii: surprinderea inculpatului într-o locuință cu un obiect ascuțit în mână, cu care dorea să forțeze dulapul.
3.4. Condițiile de existență a tentativei
Condițiile de existență a tentativei rezultă din definiția dată de legiuitor.
O primă condiție este existenței intenției de a comite infracțiunea.Actele de executare pot fi comise numai cu intenție, tentativa rezoluției infracționale de culpă.Unii autori se referă la necesitatea existenței rezoluției infracționale sau a hotărârii infracționale.
Preferăm să ne referim la necesitatea existenței intenției ca o condiție de existență a tentativei pentru că ea rezultă din definiția legiuitorului, dar nu numai pentru aceasta.
Intenția desigur presupune existența rezoluției infracționale,dar rezoluția face parte din faza internă pe când tentativa începe cu primul act de executare.Ca infracțiune, chiar în formă imperfectă, tentativa are conturată latura subiectivă ori aceasta nu poate fi decât vinovăția sub forma intenției directe sau indirecte.
Începutul de executare a acțiunii.Pentru existența tentativei executarea faptei trebuie să înceapă în mod efectiv, aceasta fiind îndreptată direct împotriva unei valori protejate prin normele dreptului penal.Punerea în executare a intenției de a săvârși infracțiune presupune trecerea la acte materiale, dar nu la orice fel de acte, deoarece am văzut că actele preparatorii nu sunt acte de executare, ci trecere la acte specifice laturii obiective a unei infracțiuni.Distincția dintre actele de executare și actele preparatorii este necesară deoarece ca infracțiune, chiar imperfectă, faptul tentat trebuie să îndeplinească cerințele de tipicitate decurgând din compararea faptei concrete cu modelul ei abstract descris în norma de incriminare.
Executarea să fie întreruptă sau, deși este terminată, să nu își producă efectul.
Acest criteriu dublu determină distincția dintre formele tentativei, dar și între tentativă și infracțiunea consumată.Limita superioară a infracțiunii în forma actului tentat este fie întreruperea acțiunii, fie în cazul în care aceasta este dusă până la sfârșit trebuie ca acțiunea să nu-și producă efectul.
3.5. Pedepsirea tentativei.
„(1) Tentativa se pedepsește numai când legea prevede în mod expres aceasta.
(2) Tentativa se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea consumată,ale cărei limite se reduc la jumătate.Când pentru infracțiunea consumată legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață, iar instanța s-ar orienta spre aceasta, tentativa se sancționează cu pedeapsa închisorii de la 10 la 20 ani.”
În materia sancționării tentativei, legiuuitorul menține optica promovată în redactarea art. 21 CP 1969, atăt cu privire la sistemul de incriminare adoptat (sistemul incriminării limitate a tentativei – apelând la cele 2 tehnici normative: fie incriminare în cuprinsul textului în care se reglementeză respectiva faptă în formă consumată, fiind incriminare într-un articol comun situat la finele unui capitol sau titlu din legea penală), cât și în ceea ce privește sistemul de pedepsire adoptat (regula: difersificarea de pedeapsă). Spre deosebire de Codul penal din 1969 art.21 alin.2 teza 1, art. 33 NCP nu mai conține prevederea explicită a imposibilității coborârii sub minimul general al pedepsei, ceea ce nu reflectă însă o modificare de optică în acest sens, având în vedere că art.2 alin.3 NCP interzice stabilirea și aplicarea unei pedepse înafara limitelor sale generale. În raport de art. 21 alin. 2 teza a 2a Cp 1969, observăm reducerea limitei maxime de sancționare a tentativei, de la 25 la 20 de ani de închisoare, în cazul în care pentru infracțiunea consumată legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață, iar instanța s-ar orienta către aceasta.
În noul Cod penal , atenuarea răspunderii penale conform dispozițiilor consacrate de art 33 are în vedere în mod direct cazul persoanei fizice infractor major, cu referire la pedeapsa principală aplicabilă (pedeapsă privativă de libertate sub forma închisorii sau amenda). În cazul infracțiunilor comise în timpul minorității cauzele de atenuare – deci exclusiv tentativa (care, sub aspectul naturii juridice este o stare generală de atenuare a răspunderii penale) – sunt avut în vedere la alegerea măsurii educative și produc efecte între limitele prevăzute de lege pentru fiecare măsură educativă (art. 128 NCP.). În caz de tentativă săvârșită de o persoană juridică, se atrage atenuarea răspunderii penle din moment ce legea dispune că acesteia „i se aplică regimul amenzii prevăzut de lege pentru persoana fizică” (s.n.) în condițiile art. 147 alin. 1 NCP, în sensul diversificării de pedeapsă conform art. 33 raportat la art. 137 NCP. Avem în vedere același regim, privind : sistemul zilelor – amendă (dar în condițiile art. 137 NCP cu propriile limite speciale de pedeapsă) cât și sistemul de sancționare operant în raport de instituția incidentă în cauză, în speță tentativa, deci sistemul diversificării de pedeapsă. Așadar, cu referire la persoana juridică, interesează – în materie – următoarele texte legale generale: art. 147 NCP – deoarece tentativa, din punct de vedere al naturii juridice, reprezintă o cauză de atenuare a răspunderii penale, sub formă de stare de ordin general- , coroborat cu art. 137 alin. 4 și 5 NCP- care stabilesc limitele speciale proprii ale pedpsei amenzii, sub forma zileolr amendă, incidente pentru infractorul persoană juridică în ipoteza comiterii infracțiunii în forma consumată – și coroborat cu art. 33 NCP – care consacră regula în materie de sancționare a tentativei: diversificarea de pedeapsă prin înjumătățire- fără posibilitatea raportării la dispoziții specifice exclusiv persoanei fizice (precum art. 61 NCP).
Sancționarea tentativei prin diversificare de pedeapsă se impune ca regulă în materie.În cazul anumitor fapte penale (infracțiunea complexă pe conținut calificat săvârșită cu intenție depășită), prin excepție de la art. 33 alin. 2 Ncp, tentativa se pedepsește potrivit sistemului parificării de pedeapsă, prin sancționarea între limitele de pedeapsă ale infracțiunii complexe consumate, dacă s-a produs numai rezultatul mai grav al acțiunii secundare.
În cazul concursului între cauzele de atenuare, dintre care una este și tentativa, se vor aplica dispozițiile art.79 alin.1 NCP (ordinea prevăzută pentru valorificarea acestora atrăgând efecte asupra pedepsei). Semnalăm unele probleme ce se pot ridica în acest sens, pornind de la corecta stabilire a naturii juridice a unor dispoziții speciale cu efect de atenuare, ținând cont și de prevederile art. 187 NCP. Spre exemplu, avem în vedere problema sancționării tentativei unui furt în scop de folosință (art. 230 NCP). În aprecierea noastră susținând natura juridică a acestei prevederi, ca formă atenuantă a furtului (în descrierea legală, accentul fiind așezat pe descrierea faptei, in referirea la alte texte de incriminare având loc doar sub aspectul pedepsei, și nu invers), iar nu drept cauză specială de reducere a pedepsei, considerăm că prioritare în aplicare trebuie să fie dispozițiile de reducere a pedepsei corespunzătoare art. 230 (astfel constituindu-se, în sensul art.187 NCP, pedeapsa prevăzută de lege pentru această formă atenuată a furtului), abia apoi, în raport de limitele astfel determinate, operând înjumătățirea minimului și maximului special atrasă de reținerea tentativei art.33 alin.2 teza 1 NCP.Problema ridicată este una de principiu, interesând pentru acuratețe,dincolo de împrejurarea că, indiferent de procedeul prioritar întrebuințat, valoarea limitelor între care urmează a se stabili, în final, pedeapsa concretă este (cel puțin în raport de cazul exemplificat) aceeași.
Din punct de vedere al legii penale mai favorabile, noul cod tinde a se prezenta astfel (prin comparație cu cel anterior), cel puțin sub aspectul limitelor sancțioării tentativei în raport de faptele pentru care, în formă consumată, legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață(dacă instanța ar opta pentru aceasta în ipoteza în care fapta s-ar fi consumat sau dacă aceasta ar fii unica pedeapsă principală prevăzută în respectivul caz).
3.6.Desistarea și împiedicarea producerii rezultatului.
„(1) Nu se pedepsește autorul care, înainte de descoperirea faptei, s-a desistat ori încunoștințat autoritățile de comiterea acesteia, astfel încât consumarea să poată fi împiedicată, sau a împiedicat el însuși consumarea infracțiunii.
(2)Dacă actele îndeplinite până în momentul desistării s-au împiedicării producerii rezultatului constituie o altă infracțiune,se aplică pedeapsa pentru această infracțiune.”
Această dispoziție reglementează cauzele legale, generale, personale de nepedepsire a tentativei, reprezentate de desistare și împiedicarea producerii rezultatului alin.1, precum și regimul actelor îndeplinite până în momentul desistării ori al împiedicării producerii rezultatului alin.2 – încetățenite în doctrină sub denumirea de acte de executare calificate – reproducând dispozițiile art.22 CP 1969. Din modul de redactare a textului,remarcăm instituirea condiției comune celor două cauze care pentru a-și produce efectele, trebuie să opereze înainte de descoperirea faptelor (curmând astfel controversa întreținută sub Codul penal din 1969), după cum și prevederea expresă a celor două moduri de împiedicare voluntară a producerii rezultatului –personal sau prin încunoștințarea autorităților -,în condițiile legii.
În afara acestor aspecte semnalate, comentariile teoretice privind condițiile cerute pentru reținerea cauzelor de impunitate în materie tentativei(cărora li se adaugă și împiedicare săvârșirii infracțiunii de către participant-art.51 NCP, la ale cărui comentarii facem trimitere), cât și regimul prevăzut pentru actele de executare calificate își mențin valabilitatea.În principiu,nu credem că, în această materie, se vor ridica probleme de delimitare a legii penale mai favorabile.
3.7. Infracțiuni la care tentativa nu este posibilă.
Din însuși modul în care legiuitorul definește tentativa rezultă faptul că unele infracțiuni nu sunt susceptibile de comitere sub forma faptului tentat, deoarece fie din punctul de vedere al laturii subiective nu se poate vorbi de o punere în executare a intenției de a săvârși infracțiunea, fie din punctul de vedere al laturii obiective nu sunt susceptibile de o desfășurare în timp a activității infracționale, ele consumându-se din momentul acțiunii sau inacțiunii.
Infracțiunile săvârșite din culpă
Incompatibilitatea este reflectată de însăși definiția tentativei ca fiind punerea în executare a intenției de a săvârși infracțiunea, fapt care exclude culpa.La infracțiunile săvârșite din culpă nu există rezoluție infracțională deoarece activitatea concepută de făptuitor este în discordanță cu rezultatul produs.Activitatea infracțională comisă de culpă devine relevantă din punct de vedere penal numai prin rezultat, deci prin consumare.Infracțiunea săvârșită din culpă ori este consumată, ori nu există deloc.Incompatibilitatea tentativei se realizează astfel față de ambele modalități ale culpei.
În ceea ce privește culpa fără prevedere nu se poate încerca producerea unui rezultat care nu a fost nici măcar prevăzut.
În cazul infracțiunilor comise cu vinovăție sub forma cuplei cu prevedere, temeritatea (ușurința) devine relevantă penal doar post-factum, după producerea rezultatului, ceea ce exclude ab initio o punere în executare a unei intenții infracșionale.
Infracțiunile praeterintenționate simple
Infracțiunile praeterintenționate simple nu sunt susceptibile de tentativă datorită specificului lor constând în suprapunerea culpei fără prevedere peste intenția directă, fapta devenind relevantă penal prin rezultatul mai garv produs, motiv pentru care nu se poate vorbi de o punere în executare a intenției infracționale.
Tentativa este însă posibilă și este incriminată în cazul infracțiunilor complexe praeterintenționate, în cazul cărora pe fondul săvârșirii unei activități infracționale intenționate se produce un rezultat mai grav, cauzat din culpă, fără însă ca activitatea infracțională absorbantă să se fi consumat.Este spre exemplu cazul tâlhăriei, când acțiunile violente ale infractorului au avut ca rezultat vătămarea corporală a victimei, dar infractorul nu a reușit deposedarea victimei de bunul pe care dorea să-l sustragă [art. 234 alin.(3) C. pen.], sau cazul violentelor exercitate asupra victimei în scopul de a o viola, cauzând acesteia vătămări corporale, dar nereușind întreținerea actului sexual [art. 218 alin.(3) lit.e) C.pen.].
În literatura juridică au existat numeroase discuții în legătură cu existența și sancționarea tentativei la infracțiunile complexe care au avut ca urmare praeterintențioantă moartea victimei.
S-a susținut teza potrivit căreia, dacă moartea victimei (rezultatul praeterintenționată) survine pe linia infracțiunii adiacente (absorbite), infracțiunea va fi consumată, chiar dacă pe linia infracțiunii principale (absorbante) nu se realizează urmarea caracteristică.Urmarea praeterintențioantă va determina consumarea infracțiunii complexe, indiferent de stadiul de realizare a acțiunii principale, deoarece tentativa este incompatibilă cu rezultatul cerut de norma de incriminare, chiar dacă acesta este imputabil doar cu titlu de intenție depășită.
În această opinie, infracțiunea de viol ar fi fost consumată dacă a intervenit moartea victimei, chiar dacă actul sexual s-ar fi realizat.
Soluția propusă vine însă în contradicție cu textul art. 197 alin. II LIT. c) C.pen., respectiv de art. 197 alin.(3) teza a II-a C. Pen. și art. 204 din Codul penal din 1968 prin care se incriminează tentativa acestor infracțiuni praeterintenționate?În ce ar mai consta tentativa acestor infracțiuni s-ar consuma și fără consumarea acțiunii principale (absorbante).
Rezolvarea adusă de noul Cod penal este doar parțială și inconsecventă.
Sub aspect sancționator at. 36 alin.(3) C.pen. prevede că infracțiunea
complexă săvârșită cu intenție depășită , dacă s-a produs numai rezultatul mai grav al acțiunii secundare (vătămarea corporală), se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea complexă consumată, rezolvând în acest fel doar disputa privind sancționarea unei asemenea forme de tentativă atipică (tentativă cu rezultat parțial realizat).
Noul Cod penal menține incriminarea tentativei la astfel de infracțiuni
praeterintenționate, dar numai în cazul în care violențelor exercitate pentru realizarea laturii obiective a infracțiunilor au avut ca urmare doar vătămarea corporală.
În mod cu totul nejustificat legiuitorul nu face referire la tentativa violuluiși
a altor infracțiuni praeterintenționate care au avut ca urmare moartea victimei, deși structura acestor infracțiuni praeterintenționate este identică cu cea a tentativei la infracțiunile care au avut ca urmare vătămarea corporală a victimei.
Cum tentativa se pedepsește doar în situațiile expres prevăzute de
legea[art.33alin. (1), C.pen.] trebuie să tragem concluzia că în cazul în care raportul sexual nu s-a realizat din motive independente de voința sa, dar violențele exercitate în acest scop au cauzat moartea victimei, unitatea infracțiunii complexe este sfărâmată și va exista un concurs între infracțiunea de viol, simplu sau agravat, după caz și infracțiunea de lovituri cauzatoare de moarte?
Soluția pare absurdă, dar este singura care corespunde pericolului social al
faptei și cerinței respectării legalității incriminării, în lipsa regretabilă a incriminării tentativei la această formă a infracțiunii de viol.
Este evidentă că în cazul în care raportul sexual, actul sexual oral sau anal
sau penetrare vaginală sau anală nu s-a realizat din motive independente de voința făptuitorului, dar violențele exercitate în acest scop au cauzat moartea victimei, fapta rîmâne în faza de tentativă, dar lege nu prevede pedepsirea tentativei, însă fapta nu poate rămâne nepedepsită, motiv pentru care soluția propusă de noi este singura rezonabilă.
De altfel, situația este identică și în cazul infracțiunii de agresiune sexuală
care a avut ca urmare moartea victimei [art. 219 alin. (3) C. pen.] în cazul căreia tentativa nu este pedepsibilă, dar este pedepsibilă în cazul în care a avut ca urmare vătămarea corporală [art. 219 alin.(2) lit.e) C.pen.], deși în ambele cazuri rezultatul mai grav poate fi imputat făptuitorului doar dacă este datorat cuplei sale, deoarece, dacă vătămarea corporală sau moartea victimei sunt cauzate în mod intenționat, va exista un concurs de infracțiuni, între infracțiunea de viol sau agresiunea sexuală, după caz, și infracțiunea de vătămare corporală sau moartea victimei sunt cauzate în mod intenționat, va exista un concurs de infracțiuni, între infracțiunea de viol sau agresiune sexuală, după caz, și infracțiunea de vătămare corporală[art. 194 alin.(1) lit. a)-c)C. pen.] sau tentativă de omor calificat sau omor calificat, după caz[art. 189 alin.(1) lit.d)C.pen.].
Dacă autorii proiectului de cod și legiuitorul ar fi pornit de la ideea că în cazul infracțiunilor praeterintenționate tentativa nu este posibilă atunci nu ar fi incriminată nici tentativa infracțiunilor amintite în cazul în care agresiunea făptuitorului a avut ca rezultat doar vătămarea corporală a victimei, iar prevederile art. 36 alin. (3) potrivit cărora infracțiunea complexă săvârșită cu intenție depășită, dacă s-a produs numai rezultatul mai grav al acțiunii secundare, se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pntru infracțiunea complexă consumată, nu ar fi avut niciun sens.
Infracțiunile omisive proprii
Infracțiunile care au ca modalitate normativă de săvârșire omisiunea, indiferent de modalitatea faptică de realizare, nu au tentativă, fiindcă ele se consumă în momentul neefectuării conduitei impuse.Obligația de a avea o anumită conduită, de a face ceva, este o obligație imediată, iar consumarea infracțiunii se face în momentul în care subiectul nu își corelează comporatmentul cu ceea ce legea impune.
Dacă obligația are un termen, până la împlinirea acestuia, subiectul nu intră în sfera infracționalității, deoarece legea îi dă dreptul de a se conforma până la ultimul moment al termenului, care, însă, odată expirat, determină și consumarea infracțiunii în acel moment.
Infracțiunile de execuție promptă
Infracțiunile de execuție promptă sunt, de fapt, infracțiuni formale individualizate nu prin prisma rezultatului material, ci și prin criteriul duratei executării acțiunii.Aceste infracțiuni nu au iter criminis și se consumă instantaneu, în momentul în care manifestarea externă a subiectului a început.Spre exemplu, infracțiunile comise prin cuvinte se consumă imediat ce se pronunță ideea respectivă, executarea putând însă continua și după acest moment (dobândind și caracter continuu).
Infracțiunile de obicei
Infracțiunile de obicei nu sunt susceptibile de tentativă deoarece momentul consumării se realizează odată cu comiterea unui număr suficient de acte care denotă îndeletnicirea (cel puțin trei), până în acest moment actele neavând relevanță penală.În literatura juridică a fost exprimată și opinia contară, fără ecou în practica judiciară, care susține că, în măsura în care se va stabili că subiectul are intenția de a continua acțiunea începută, va exista tentativă întreruptă.
Infracțiunile de simplă repetare
Infracțiunea de simplă repetare se consumă imediat ce se repetă actul material de executare, nefiind necesară o legătură între acte care să reflecte obiceiul.Nici în acest caz un singur act nu constituie infracțiune, iar al doilea realizează consumarea nemailăsând loc tentativei.
Punctul de vedere contrat folosește aceleași argumente ca în cazul infracțiunii de obicei.
Infracțiunea continuată
Infracțiunea continuată nu poate fi comisă în forma tentativei, deoarece se consumă imediat ce se realizează cea de a doua acțiune comisă în baza rezoluției inițiale, iar latura obiectivă durează în timp până la epuizare.
Fiind vorba de minimum două acțiuni, înseamnă că printr-o eventuală întrerupere a executării după prima acțiune, dacă nu se realizează rezultatul, vom avea o tentativă, dar numai în raport cu infracțiunea în forma simplă, și nu în raport de forma continuată care nu s-a mai putut realiza.Dacă întreruperea are loc după cel de al doilea act sau ulterior nu mai are semnificație deoarece infracțiunea continuată s-a consumat/epuizat, astfel tentativa nu mai este posibilă.
Actele preparatorii și tentativa, inciriminate de sine stătăror
Denumite în literatura juridică și infracțiuni de consumare anticipată, actele preparatorii incriminate ca tentativă sau ca infracțiune de sine stătătoare nu susceptibile la rândul lor de tentativă.
Incriminarea lor ca infracțiuni autonome nu le modifică în esență natura faptică doar pe cea juridică, în fapt ele nemaiputând fi precedate de alte acte.Astfel, atunci legea prevede că se consideră tentativă și producerea sau procurarea mijloacelor instrumentelor, precum și luarea de măsuri în vederea comiterii infracțiunilor, nu mai poate exista faptic o pregătire a pregătirii.
Infracțiunea continuă
În literatura juridică s-a exprimat opinia că infracțiunea continuă nu are tentativă deoarece se consumă în momentul comiterii acțiunii, iar prelungirea ei în timp până la epuizare nu este relevantă, deoarece se realizează după momentul consumativ.
Considerăm, alături de alți autori că și în cazul acestor infracțiuni dacă sunt săvârșite prin comisiune este posibilă tentativa întreruptă dacă se stabilește intenția de a prevedea acțiunea în timp.Astfel, infracțiunea de furt de curent electric poate fi săvârșit și în forma tentativei.
3.8. Tentativa în noul și vechiul Cod penal (asemănări si deosebiri)
3.8.1. Considerații generale privind deosebirea și analogia dintre noul si vechiul Cod Penal.
Noul Cod penal se deosebește de Codul penal din 1969 în reglementarea tentativei prin modul cum aceasta este definită și prin faptul că nu mai cuprinde prevederi referitoare la așa-numita tentativă relativ improprie.
Spre deosebire de art.20, alin(1) CP 1969, care se referea la punerea în executare a hotărârii de a săvârși infracțiunea, art.32 alin.(1) NCP prevede că tentativa constă în punerea în executare a intenției de a săvârși infracțiunea, executare care a fost întreruptă sau nu și-a produs efectul. Într-o opinie, s-a considerat că sub imperiul Codului penal din 1969, care făcea vorbire despre punerea în executare a hotărârii de a săvârși infracțiunea, tentativa nu ar fi posibilă decât la infracțiunile săvârșite cu intenție directă.Într-o altă opinie, majoritară, se consideră că tentativa este posibilă și în cazul infracțiunilor săvârșite cu intenție indirectă.
În realitate, intenția care caracterizează tentativa este aceeași intenției precum în cazul faptei consumate, nu există o intenție specifică tentativei, ci doar o intenție specifică faptei consumate, întrucât tentativa nu este decât o etapă în procesul de materializare a rezoluției infracționale, iar autorul nu își propune niciodată să săvârșească o tentativă, ci o infracțiune consumată. Deci stabilirea formei de vinovăție în cazul tentativei se face pe baza acelorași criterii care ar fi fost utilizate dacă rezultatul s-ar fi produs.
După cum este cunoscut, etapele pe care le parcurge infractorul în săvârșirea faptei prevăzute de legea penală, din momentul apariției ideii infracționale și până la consumarea faptei, sunt următoarele faza internă, faza actelor preparatorii, faza actelor de executare (tentativa) și consumarea infracțiuni.În funcție de gradul de realizare a laturii obiective, distingem între tentativa perfectă (terminată) și tentativa imperfectă (neterminată).În raport de cauzele care determină întreruperea sau neproducerea rezultatului, se poate face distincție între tentativa proprie și tentativa improprie.
Legiuitorul noului Cod penal a considerat că precizările din vechiul art.20 alin.(2) CP 1969 privind existența tentativei nu a fost posibilă datorită insuficienței sau defectuozității mijloacelor folosite ar fi inutile, câtă vreme sunt îndeplinite condițiile cerute pentru existența tentativei, așa cum sunt acestea prevăzute de lege. Nu au relevanță motivele neproducerii rezultatului în cazul tentativei, ele putând fi de orice natură, dar independente de voința făptuitorului, pentru a angaja răspunderea penală a acestuia (Expunerea de motive).
Reglementarea tentativei relativ improprie preluată din Codul penal din 1936 nu se mai justifică și pentru că fapta comisă în aceste condiții se sancționează în aceleași limite de pedeapsă.Reglementarea tentativei relativ improprii a fost socotită oportună de către redactorii Codului penal din 1936 (de unde a fost preluată ulterior în Codul penal din 1969), pentru a pune capăt discuțiilor referitoare la sancționarea sau nesancționarea așa-numitei infracțiuni imposibile.În prezent aceste chestiuni au fost definitiv tranșate, astfel încât nu se mai justifică menținerea textului în discuție.Într-o altă opinie, se consideră că, reglementând așa-zisa tentativă absolut improprie, când imposibilitatea de cosnumare a infracțiunii este consecința modului cum a fost concepută executarea, era util să se mențină definiția tentativei relativ improprii, cu atât mai mult cu cât ea este pedepsibilă și în condițiile noului Cod penal.
Legiuitorul se referă în actualul alin. (2) al art. 32 NCP și la ipoteza în care existența tentativei este cu neputință, și anume atunci când imposibilitatea de consumare a infracțiunii este consecința modului cum a fost concepută executarea.Este vorba despre o concepție a modului cum a fost concepută executarea.Este vorba despre o concepție nerațională de a acționa, în contradicție cu legile naturii care guvernează fenomenelor care au loc în societate, inclusiv fenomenelor antisociale prin care se vătăma sau se pun în pericol valorile sociale.Modul irațional în care este concepută executarea unei infracțiuni se referă la mijloacele care sunt absolut inapte să producă rezultatul urmărit, la inexistența în realitate a obiectului material asupra căruia ar urma să se îndrepte acțiunea, la modul absurd în care este concepută executarea. Aceasta se deosebește de tentativa relativ improprie, unde mijloacele folosite sunt doar insuficiente sau defectuoase, iar obiectul material există, însă lipsea în momentul săvârșirii actelor de executare de la locul unde făptuitorul credea că se află.
Sub imperiul noului cod, literatura juridică face o altă clasificare: tentativa idonee (prevăzută de art.32 alin.1 NCP), care presupune acte care creează o stare de pericol pentru valoarea socială ocrotită, acte care, la momentul comiterii lor, făceau să apară ca probabilă producerea urmării vizate de autor, și, respectiv, tentativa neidonee (art.32 alin. 2), care există atunci când, datorită modului cum a fost concepută executarea, nu se poate pune problema creării unei stări de pericol pentru valoarea social ocrotită, fiind evident pentru orice observator de factură medie că acțiunea comisă nu are nicio șansă să producă rezultatul.
Cu privire la pedepsirea tentativei ,noul Cod penal nu mai reproduce dispoziția din art.21 alin. (2) CP 1969, potrivit căreia minimul pedepsei pentru tentativă nu poate fi mai mic decât minimul general al pedepsei.În literatura de specialitate s-a considerat că legiuitorul noului Cod penal a considerat această limitare ca neîntemeiată și a lăsat judecătorului libertatea de a individualiza pedeapsa pentru tentativă, folosind în acest scop mijloacele prevăzute de lege.Această afirmație trebuie privită prin prisma art.2 alin.(3) NCP, care interzice aplicarea pedepsei în afara limitelor generale.
Pentru pedeapsa detențiunii pe viață, în afara prevederii unui maxim special mai redus al pedepsei (20 de ani, în loc de 25 de ani), în noul Cod penal se precizează că aceste limite special de pedeapsă pentru tentativă nu se stabilesc în mod automat, ci numai în cazul când instanța, în urma aprecierii probelor, ajunge la concluzia că, în cazul infracțiunii consumate respective, ea ar fii optat pentru pedeapsa detențiunii pe viață, știut fiind că această pedeapsă este prevăzută aproape totdeauna alternativ cu pedeapsa închisorii.
Este de precizat că limitele pedepsei prevăzute de lege pentru tentativă privesc numai pedepsele complementare, care se aplică în condițiile și limitele prevăzute de lege.
Spre deosebire de art.21 alin. (3) CP 1969, art.33 NCP nu mai conține dispoziții privind pedepsirea tentative comise de persoana juridică.
Când pentru infracțiunea consumată legea prevedea pedeapsa detențiunii pe viață, iar instanța s-ar orienta spre aceasta, în caz de succesiune de legi penale, legea mai favorabilă este noul Cod penal.
Noul Cod penal prevede două moduri în care autorul tentativei poate acționa pentru împiedicarea consumării infracțiunii : fie încunoștințând în timp util autoritățile despre săvârșirea infracțiunii, astfel încât consumarea să poată fi împiedicată, fie procedând el însuși la împiedicarea producerii rezultatului.Modificarea față de art.22 alin.(1) CP 1969 este doar una formal, ce nu extinde sfera cauzelor de nepedepsire, dat fiind că încunoștințarea autorităților nu este decât o modalitate de împiedicare a producerii rezultatului.
În cazul în care autoritățile nu vor acționa la timp pentru împiedicarea consumării infracțiunii, se pot contura două soluții: autorul nu va fi pedepsit, deoarece a anunțat în timp util autoritățile sau autorul va fi pedepsit, putându-se trage la răspundere și persoana vinovată din cadrul autorității, pentru infracțiunea proprie.Problema este dacă legiuitorul a reglementat un caz nou de nepedepsire a tentativei sau este doar un caz particular, o modalitate de împiedicare a producerii rezultatului.
În doctrină s-a precizat că legiuitorul i-a creat autorului posibilitatea de a încunoștința autoritățile competente pentru ca acestea să intervină în vederea împiedicării producerii rezultatului, “iar dacă prin aceasta rezultatul a fost efectiv împiedicat să producă, autorul se va bucura de impunitate”.Legea condiționează nepedepsirea făptuitorului numai de neproducerea rezultatului, nu și de simpla punere în mișcare a procesului cauzal de împiedicare a rezultatului persoanele din cadrul autorităților sesizate putând eventual răspunde pentru fapta proprie.
Pentru infracțiunile comise în participație se prevede, la art.51 NCP, că participantul nu se pedepsește dacă, înainte de descoperirea faptei, împiedică consumarea acesteia sau “dacă denunță săvârșirea infracțiunii, astfel încât consumarea acesteia să poate fi împiedicată”.
Desistarea sau împiedicarea producerii rezultatului trebuie să aibă loc înainte de descoperirea faptei, adică înainte ca fapta să fie cunoscută de către organelle de urmărire penală sau chiar de către orice persoană care ar fi putut înștiința organele de stat competente.În caz de nereușită în acțiunea de împiedicare voluntară, cauza de nepedepsire nu va opera, astfel că făptuitorul va răspunde pentru infracțiunea consumată.
Într-o opinie s-a considerat că desistarea voluntară este necesar să fie și definitivă, iar într-o altă opinie este suficient ca desistarea să reprezinte o renunțare voluntară la continuarea acțiunii, fiind imposibil de dovedit că renunțarea este definitivă.
3.8.2. Fazele infracțiunii intenționate
A.Considerații generale
Fazele infracțiunii sunt etapele pe care le parcurge infractorul în săvârșirea faptei prevăzute de legea penală, din momentul apariției ideii infracționale și până la consumarea faptei.Acestea se regăsesc numai în cazul infracțiunilor intenționate.
Fazele sunt următoarele:
Faza internă
Faza actelor preparatorii
Faza actelor de executare (Tentativa)
Consumarea infracțiunii
Având în vedere faptul că primele două faze nu se bucură de o reglementare legală, ele nu sunt afectate de adoptarea noului Cod penal.
B.Tentativa (faza actelor de executare)
Definiția și condițiile generale de existență a tentativei
Potrivit art.32 N.C.p., tentativa constă în punerea în executare a intenției de a săvârși infracțiunea, executare care a fost însă întreruptă sau nu și-a produs efectul.
Textul nu conține decât diferențe de formulare față de dispoziția din art.20 C.p., conform căreia tentativa constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârși infracțiunea, executare care a fost însă întreruptă sau nu și-a produs efectul.
Pe baza acestei definiții, pot fi desprinse și condițiile generale de existență ale tentativei: existența hotărârii de a comite infracțiunea; existența unui act de executare; întreruperea executării sau neproducerea rezultatului.
Existența hotărârii de a comite infracțiunea
Tentativa va exista doar în cazul infracțiunilor comise cu intenție, căci numai în această ipoteză se poate vorbi de o încercare de a produce rezultatul.Intenția care caracterizează tentativa este aceeași intenție pe care am fi întâlnit-o în cazul faptei consumate, în măsura în care urmarea prevăzută de lege s-ar fi produs.Cu alte cuvinte, nu există o intenție specifică tentativei, ci doar o intenție specifică faptei consumate, întrucât tentativa nu e decât o etapă în procesul de materializare a rezoluției infracționale. Autorul nu își propune niciodată să săvârșească o tentativă, ci o infracțiune consumată.De aici decurg două consecințe importante: în primul rând, stabilirea formei de vinovăție în cazul tentativei se face pe baza acelorași criterii ce ar fi fost utilizate dacă rezultatul s-ar fi produs; pe de altă parte, modalitatea intenției (directă, indirectă etc.) ce ar fi caracterizat infracțiunea consumată o vom întâlni și în cazul tentativei.
Astfel, atunci când autorul aplică victimei o lovitură de cuțit în piept sau în abdomen vom fi în prezența unei tentative de omor și nu a unei infracțiuni de vătămare corporală, chiar dacă durata îngrijirilor necesare pentru vindecare se încadrează în textul art.193 alin.2 sau art.194 N.C.p.
În același timp, tentativa poate fi caracterizată nu doar de intenția directă, ci și de intenția eventuală, dacă aceasta ar fi fost prezentă în cazul faptei cosnumate.
Existența unui act de executare
Tentativa presupune prin esența ei acte de executare, adică acte menite să ducă în mod direct și nemijlocit la producerea urmării prevăzute de legea penală.Cu alte cuvinte, domeniul tentativei începe acolo unde se sfârșește domeniul actelor de pregătire și avem deja un început de executare.
Se poate considera că sunt acte de executare nu doar actele ce se înscriu în sfera acțiunii prevăzute de norma de incriminare în sens strict, dar și acele acte aflate în imediata vecinătate a acesteia și care sunt îndreptate nemijlocit spre consumarea infracțiunii, așa cum a fost concepută de autor.Prin vecinătatea acțiunii prevăzute de lege urmează să înțelegem în primul rând o unitate funcțională, adică faptul că actele anterioare acestei acțiuni sunt atât de strâns legate de ea, încât nu mai lasă loc pentru comiterea unor acte intermediare esențiale. În subsidiar, cndiția vecinității implică și o unitate temporală, în sensul că actul în discuție și acțiunea prevazută de lege nu sunt separate de un interval de timp semnificativ, dar există și excepții.Spre exemplu, atunci când infractorul expediază victimei un colet ce conține un dispozitiv care va exploda în momentul deschiderii vom avea un act de executare, cu toate că actul propriu-zis de ucidere urma să aibă loc câteva zile mai târziu.De regulă, conexiunea temporală constituie un indiciu cu privire la inexistența unor acte intermediare esențiale între actul analizat și acțiunea descrisă în norma de incriminare.
Întreruperea executării sau neproducerea rezultatului
Așa cum am arătat deja, de esența tentativei este în egală măsură și neproducerea rezultatului căci, în caz contrar, am fi în prezența unei infracțiuni consumate.Prin urmare, această condiție se constituie totodată într-un criteriu de delimitare între tentativă și infracțiunea consumată.
Formele tentativei
În literatura de specialitate erau evidențiate, de regulă, două principale criterii în raport de care se poate proceda la o clasificare a formelor tentativei.Astfel, în funcție de gradul de realizare a laturii obiective, distingem între tentativa perfectă(terminată) și tentativa imperfectă(neterminată).În raport de cauzele care determină întreruperea sau neproducerea rezultatului se poate face distincție între tentativa proprie și tentativa improprie.
Principala modificare adusă de noul Cod penal în această materie constă în renunțarea la clasificarea ce distinge între tentativa proprie și cea improprie.
Potrivit art.32 N.C.p., tentativa constă în punerea în executare a intenției de a săvârși infracțiunea, executare care a fost însă întreruptă sau nu și-a produs efectul.
(2) Nu există tentativă atunci când imposibilitatea de consumare a infracțiunii este consecința modului cum a fost concepută executarea.
Așa după cum se poate constata, noul Cod penal nu a mai reluat dispoziția înscrisă în art. 20 alin.2 C.p., care definea tentativa relativ improprie, existentă atunci când neconsumarea infracțiunii s-a datorat fie insuficienței sau defectuozității mijloacelor folosite, fie datorită împrejurării că obiectul lipsea de la locul în care făptuitorul credea că se află la momentul comiterii acțiunii.
Rațiunea renunțării la această clasificare rezidă în lipsa ei de importanță practică, dar și în faptul că ea nu acoperea întregul domeniu al tentativei.În consecință, în condițiile actualei reglementări se poate vorbi de o nouă clasificare, ce distinge între tentativa idonee și tentativa neidonee.
3.8.3. Tentativa idonee și neidonee
Tentativa idonee(art.32 alin.1 N.C.p) presupune acte ce creeează o stare de pericol pentru valoarea socială ocrotită, acte care, la momentul comiterii lor, făceau să apară ca probabilă producerea urmării vizate de autor.
Caracterul idoneu al tentativei se apreciază pe baza unui examen ex ante, judecătorul fiind ținut să analizeze fapta comisă din perspectiva unui om mediu, plasat la momentul comiterii actelor și dispunând de eventualele cunoștințe suplimentare pe care le avea autorul.Este necesară luarea în calcul a acestor informații suplimentare deținute de autor datorită faptului că, uneori, un act în principiu neidoneu poate să își schimbe valențele tocmai datorită circumstanțelor speciale în care se comite.Asșa de pildă, faptul de a urla la urechea unei persoane pentru a o speria nu apare în accepțiunea comună ca fiind un act apt de a ucide.El devine însă act idoneu în măsura în care autorul știe că victima suferă de o afecțiune cardiacă foarte gravă și orice șoc emțional îi poate cauza decesul.La fel se întâmplă și în cazul administrării de zahăr unei persoane suferind de diabet, sau în situația cauzării unei răni superficiale unei persoane ce suferă de hemofilie.
Nu vor fi luate în calcul acele împrejurări care nu erau cunoscute autorului la momentul comiterii faptei și care au fost descoperite abia ulterior.Astfel, executarea unui foc de armă asupra unei persoane protejate de o vestă antiglonț se dovedește în final un act neidoneu.Totuși, pentru un om mediu plasat la locul și momentul comiterii faptei și care ignoră această împrejurare, actul respectiv apare ca periculos pentru valoarea socială ocrotită, prezentând o probabilitate ridicată de producere a rezultatului.Va exista de asemenea o tentativă idonee atunci când locul unde urma să se comită fapta de furt era deja supravegheat de poliție, astfel că nu ar fi fost posibilă consumarea faptei.În măsura în care autorul nu avea cunoștință de această împrejurare, el va răspunde pentru tentativă dacă a început comiterea actelor de executare.
Tot astfel, în situația în care autorul, vrând să ucidă victima, iar din greșeală o armă de jucărie pe care o confundă cu arma reală, suntem în prezența unui act idoneu, căci pentru observatorul care deține aceleași informații ca și autorul acțiunea este susceptibilă să producă rezultatul dorit.Aceeași este soluția și atunci când autorul, vrând să împuște victima, ia o armă pe care o știa încărcată, dar pe care cineva tocmai o descărcase.
Tentativa neidonee(art.32 alin.2) există atunci când datorită modului cum a fost concepută executarea, nu se poate pune problema creării unei stări de pericol pentru valoarea scială ocrotită, fiind evident pentru orice observator de factură medie că acțiunea comisă nu are nicio șansă să producă rezultatul.Așa se întâmplă atunci când autorul încearcă să ucidă victima prin farmece, prin stropire cu apă sfințită, prin împușcarea fotografiei acesteia, ori când încearcă să doboare un avion aflat în zbor cu o praștie.
Și în acest caz, evaluarea pericolului se va face tot pe baza unei analize ex ante, de pe poziția unui observator mediu, dispunând și de eventualele informații suplimentare de care dispunea autorul.Spre exemplu, încercarea de a ucide o persoană prin împușcare cu o armă descărcată, este o tentativă neidonee dacă autorul știa că arma este descărcată, dar devine o tentativă idonee atunci când el nu avea cunoștință de acest lucru.
Tot astfel, executarea unui foc de armă asupra patului din camera în care victima dormea de obicei constituie o tentativă idonee, dacă autorul nu știa că victima se află în cameră, dar devine o tentativă neidonee dacă autorul cunoștea respectiva împrejurare însă credea că poate ucide victima prinîmpușcarea patului acesteia.
În doctrină și practică s-au purtat discuții cu privire la sancționarea celui care prezintă drept câștigător un bilet de loterie falsificat în mod grosolan. Problema trebuie rezolvată prin recurgerea la același sistem de evaluare- dacă pentru orice om mediul fals apare ca flagrant, va fi vorba de o tentativă neidonee.Dacă falsul prezintă aparențe de veridicitate tentativa va fii idonee și deci sancționabilă.
3.8.4.Tentativa imperfectă și tentativa perfectă
Tentativa imperfectă există atunci când pe parcursul realizării actului de executare intervine o cauză de întrerupere a realizării acțiunii, astfel încât aceasta nu este dusă până la capăt.
Suntem astfel în prezența unei tentative imperfecte atunci când infractorul urmărește victimele cu autoturismul pentru a le lovi, dar acestea reușesc să se salveze fără a fi lovite, sau când autorul exercită violențe asupra victimei, dar este împiedicat să sustragă bunurile acesteia.Întreruperea se poate datora voinței libere a subiectului sau a unor presiuni externe exercitate asupra voinței sale (spre exemplu, infractorul vede o patrulă de poliție care se îndreaptă spre locul unde el începuse aactele de executare, aude pași pe culoarul care ducea spre camera în care se afla, victima îl recunoaște și îl amenință cu denunțarea etc.).În același timp, întreruperea poate fi rezultatul unei constângeri fizice exercitate asupra autorului, așa cum se întâmplă atunci când o altă persoană îl imobilizează sau îl lovește peste mâna cu care ținea arma, ipoteze în care el nu mai poate fizic să continue executarea.
Suntem în prezența unei tentative perfecte atunci când actul de executare a fost dus până la capăt, când autorul a realizat integral acțiunea, dar rezultatul prevăzut de norma de incriminare nu s-a produs.Spre exemlu, va exista o tentativă perfectă la infracțiunea de omor atunci când: infractorul a aruncat victima pe geam de la etajul II, dar aceasta nu a decedat, datorită greutății sale reduse și căderii pe un teren afânat și cu vegetație abundentă; inculpații, înarmați cu cuțite, au aplicat victimei mai multe lovituri, dar aceasta nu a decedat.
Cauzele care determină neproducerea rezultatului pot fi dintre cele mai diverse (intervenția autorului, a unui terț, comportamentul victimei, prezența unor lucruri sau animale etc.).
3.8.5. Sancționarea tentativei
Tentativa se sancționează doar atunci când legea prevede în mod explicit acest lucru, iar pedeapsa se aplică în limite reduse față de cele prevăzute pentru infracțiunea consumată.
Dispoziția privind sancționarea tentativei în partea specială sau în legile speciale poate fi cuprinsă chiar în capitolul care incriminează fapta (art. 188 N.C.p.) sau poate fi prevazută într-un articol distinct, cu referire la o întreagă grupă de infracțiuni (art.2311 N.C.p. cu referire la infracțiunile de furt).
Potrivit art.33 alin.2 N.C.p., tentativa se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea consumată, ale cărei limite se reduc la jumătate.Spre exemplu, dacă pentru o faptă legea prevede pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de ani, tentativa se va sancționa cu o pedeapsă cuprinsă între 5 și 10 ani.
Când pentru infracțiunea consumată legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață, iar instanța s-ar orienta spre aceasta, tentativa se sancționează cu pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de ani.
Potrivit art.21 C.p., atunci când pentru fapta comisă legea prevedea pedeapsa detențiunii pe viață, în caz de tentativă se aplica o pedeapsă cu închisoarea de la 10 la 25 de ani.
Mecanismul de sancționare al tentativei prevăzut de noul Cod penal este identic cu cel consacrat anterior, singura diferență fiind dată de limita mai redusă închisorii ce se substituie detențiunii pe viață- de la 10 la 20 de ani potrivit art. 33 N.C.p., față de 10-25 de ani potrivit art.21 alin.2 C.p.
3.8.6. Cauzele de nepedepsire a tentativei
Potrivit art.34 alin.1 N.C.p., nu se pedepsește autorul care, înainte de descoperirea faptei, s-a desistat, astfel încât consumarea să poată fi împiedicată, sau a împiedicat el însuși consumarea infracțiunii.
Spre deosebire de dispoziția din art.22 C.p., noul Cod penal menționează explicit ca ipoteză de nepedepsire a tentativei situația în care autorul a încunoștințat autoritățile de comiterea faptei, astfel încât consumarea să pote fi împiedicată.În realitate, modificarea este doar una formală ce nu extinde sfera cauzelor de nepedepsire, dat fiind că această situație nu este decât o modalitate de împiedicare a producerii rezultatului.
O altă modificare adusă de noul Cod penal constă în menționarea faptului că și desistarea trebuie să aibă loc înainte de descoperirea faptei.Anterior, ipoteza descoperirii faptei se analiza în raport de caracterul voluntar al desistării.
Sub aspectul efectelor cauzelor de nepedepsire, trebuie subliniat că tentativa nu este înlăturată, ea continuând să existe, doar că autorul nu va fi sancționat pentru aceasta.
Impunitatea decurgând din desistare sau din împiedicarea producerii rezultatului nu are însă un caracter absolut, ea nu înlătură posibilitatea tragerii la răspundere pentru tot ceea ce s-a săvârșit anterior cauzei de nepedepsire.
Conform art.34 alin.2 N.C.p., dacă actele îndeplinite până în momentul desistării sau împiedicării producerii rezultatului constituie o altă infracțiune se aplică pedeapsa pentru acea infracțiune.
Exemplu: (1) autorul după ce a aplicat victimei lovituri în scopul de a o ucide o transportă la spital și viața fiindu-i salvată, el nu va fi sancționat pentru tentativa de omor, dar va răspunde pentru vătămare corporală.
(2) autorul pătrunde într-o locuință pentru a sustrage bunuri, dar apoi renunță și părăsește casa fără să ia nimic; el nu va fi sancționat pentru tentativa de omor, dar va răspunde pentru vătămare corporală.
(3) în situația în care pătrunderea într-un imobil în scopul comiterii unui furt s-a făcut prin distrugerea ușilor sau geamurilor, în caz de desistare autorul va fi sancționat pentru infracțiunea de distrugere.
3.9. Practică Judiciară (tentativă de viol)
În acest subcapitol voi prezenta o speță referitoare la săvârșirea infracțiunii de tentativă de viol întâlnită și instrumentată de către mine în practica judiciară în calitate de organ de cercetare al poliției judiciare.
Astfel în cele ce urmează am redat starea de fapt care a stat la baza săvârșirii infracțiunii de tentativă de viol și am efectuat dezbateri cu privire la Hotărârea penală nr. 120/2015 a Judecătoriei Târnăveni dată în această cauză dorind să evidențiez trecerea de la o legislație penală la alta respectiv în cursul cercetărilor dat fiind faptul că legea sub aspectul căreia a fost sesizată fapta a fost abrogată intrând în vigoare Noul Cod Penal a intervenit necesitatea stabilirii care lege va fi aplicabilă făptuitorului din punct de vedere al prevederilor referitoare la legea mai favorabilă.De asemenea am dorit să reliefez modalitatea de individualizare a pedepsei ce va fi aplicată inculpatului si stabilirea limitelor de pedeapsă în urma aplicării prevederilor legale privind pedepsirea tentativei din perspectiva Noului Cod Penal precum și acordul de recunoaștere a vinovăției, instituții care au stat la aplicarea în cauză a prevederilor Noului Cod Penal ca lege mai favorabilă.
Prin rechizitorul nr. 1039/P/2013 din data de 24.06.2014 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Mureș a fost trimis în judecată, în stare de libertate, numitul, Ț.C. pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă de viol prev. de art.32, rap la art. 218·alin.1, 3 lit.c Cod penal cu aplicarea art. 5 Cod penal.
În actul de sesizare s-a reținut, în fapt că, la data de 14.10.2013, Ț.M.- mama persoanei vătămate V.M. a sesizat organele de cercetare penală din cadrul Secției de Poliție Rurală nr.11 Târnăveni cu privire la faptul că fiica sa, V.A., în vârstă de 11 ani, a fost victima unei tentative de viol din partea unchiului său- inculpatul Ț.C.Din primele cercetări coroborate cu declarația persoanei vătămate, a reieșit faptul că la data de 06.09.2013, în jurul orei 12.00, în timp ce se afla singură acasă, la domiciliul din com. Bahnea, sat Lepindea, nr.181, persoana vătămată V.A. a fost vizitată de unchiul său- Ț.C..După ce acesta a intrat în casă, a tras partea vătămată de pe fotoliul în care se afla, după care a aruncat-o în pat, dându-i jos pantalonii și chiloții.Tricoul cu care era îmbrăcată persoana vătămată a rămas pe ea.În momentul imediat următor, Ț.C. și-a dat rapid jos pantalonii și chiloții, încercând să-și introducă penisul în vaginul persoanei vătămate.Aceasta a început să plângă și să strige după ajutor, în speranța că o va auzi cineva și va veni să o salveze.Persoana vătămată a văzut penisul ridicat al lui Ț.C., acesta nu a reușit să-și introducă penisul, întrucât persoana vătămată s-a mișcat întruna și striga după ajutor.La un moment dat, persoana vătămată a reușit să scape și a fugit în curtea locuinței sale, având pantalonii și chiloții lăsați până la genunchi.Aceasta s-a adăpostit lângă cușca câinelui, în felul acesta inculpatul nu s-a mai apropiat de ea, iar la plecare, a amenințat-o că dacă va spune ceva părinților sau oricărei persoane, când va ieși de la școală, o va prinde și o va duce s-o omoare.De frică, persoana vătămată nu a spus nimănui ceea ce s-a întâmplat.Odată cu începerea anului școlar și datorită faptului că era tot speriată și se gândea la ce i se poate întâmpla, persoanei vătămate i s-a făcut rău la școală iar dirigintele clasei- numitul B.A. a anunțat-o pe mama persoanei vătămate- Ț.M. Aceasta s-a deplasat la școală, după fiica sa, iar în momentul în care a ajuns la școală, aceasta i-a spus că o doare capul și că tremură.În următoarele zile, s-a întâmplat la fel și de fiecare dată era anunțată de către dirigintele clasei să meargă la școală, să-și ia fata.În data de 29.02.2013, Ț.M. s-a deplasat cu fiica sa la Secția de Neurologie Pediatrică, pentru un consult de specialitate.Potrivit declarației martorei Ț.M.- mama persoanei vătămate, în luna oct. 2013 când s-a deplasat la spitalul din Târnăveni, o asistentă i-a citit analizele fiicei sale (V.A.), aceasta recomandându-i un examen ginecologic. La spitalul din Târnăveni se afla și sora sa- Ț.N., internată, iar în momentul în care i-a spus ceea ce-i comunicase asistenta, a observat că inculpatul, care se afla în vizită la soția sa- Ț.N., nu-și ridica privirea din pământ.La întoarcere către casă, martora a observat că inculpatul fuma țigară după țigară și era foarte abătut.Odată ajunsă acasă, în satul Lepindea, martora și-a întrebat fiica ce s-a întâmplat în luna sept. 2013, aceasta din urmă a început să plângă și I-a povestit că unchiul Ț.C. a încercat să o violeze după care a amenințat-o că o va omorî dacă va spune cuiva ceea ce s-a întâmplat.Martora a mai precizat că inculpatul are un comportament deviant, acesta a mai încercat în trecut să le violeze și pe fiicele surorii sale din prima căsătorie, în speță, pe C.M. și C.N., acestea refuzându-i propunerile indecente de a face sex cu ele.Drept urmare, la data de 04.02.2014, a fost audiată martora C.M., care a susținut declarația martorei Ț.M., arătând că în cursul anului 2008, pe timpul verii, Ț.C. s-a dezbrăcat de pantalonii de pijama, a început s-o mângâie pe picior în partea de sus, a tras-o spre marginea patului și “în timp ce avea penisul ridicat, a încercat să întrețină raport sexual cu ea”.Același lucru s-a întâmplat și la începutul anului 2008, în timpul iernii, Ț.C. s-a băgat în patul în care dormea martora, “în timp ce cu o mână-și freca penisul, cu cealaltă o mângâia în zona genitală și i-a introdus degetul în vagin”.Martora a opus rezistență, reușind să-l împingă pe inculpat din pat și, cu toate că le-a relatat atât bunicii sale, cât și mamei sale- Ț.N. (soția inculpatului), acestea nu i-au dat crezare.Declarațiile persoanei vătămate și ale martorei Ț.M. sunt susținute, în ceea ce privește starea de rău acuzată de către minoră, și de către martorul B.A., acesta precizând că eleva V.A., fiind o elevă liniștită, nu a creat probleme disciplinare la școală.De asemenea, cu ocazia audierii de către procuror a persoanei vătămate- la data de 30.01.2014- aceasta și-a menținut declarația din data de 14.10.2013 dată în fața organelor de cercetare penală, precizând totodată că, după incidentul din luna sept. 2013, unchiul său- Ț.C. Trece destul de des prin fața porții imobilului unde locuiește, considerând că face acest lucru dinadins, “adică să-l vădă ea și să-i fie frică de el”.Fiind audiat de către organele de cercetare penală, inculpatul a declarat că la data de 06.09.2013 s-a deplasat către locuința martorei Ț.M., cu intenția de a sustrage cutia poștală de la o casă învecinată.Aici, a intrat în grădina ce se învecinează cu curtea numitei Ț.M., cu intenția de a se ascunde de persoanele care treceau pe drum, intenția sa era să sustragă acea cutie poștală.În aceeași zi, a sustras cutia poștală de la casa părăsită, după care s-a deplasat la imobilul de domiciliu.De asemenea, a mai declarat că are o problemă de natură sexuală, în sensul că “penisul intră greu în erecție, iar când se ridică se înmoaie la scurt timp”.Acesta a mai declarat că fiindu-i nepoată, persoana vătămată era stimulată de către acesta cu câte o ciocolată ori un pupat pe frunte și o mângâiere pe păr, în semn de recunoștință.Nu de puține ori, inculpatul a observat-o pe minora V.A. în curtea magazinului din satul Lepindea, după ora închiderii, cu băieți, atrăgându-i atenția să meargă acasă, că este târziu.La data de 05.03.2014, audiat fiind de către organele de cercetare penală, în calitate de suspect, Ț.C. și-a menținut declarația din data de 15.10.2013, negând totodată faptul că la data de 06.09.2013 a încercat să violeze persoana vătămată- minora V.A..La data de 06.03.2014, Ț.C. a fost audiat de către procuror, în calitate de inculpat, ocazie cu care, deși a declarat că-și menține declarațiile anterioare, a susținut că în realitate, minora este cea care a încercat să întrețină raporturi sexuale cu acesta.De asemenea, cu ocazia audierii sale de către judecătorul de drepturi și libertăți, inculpatul a recunoscut circumstanțiat îmrejurarea în care partea vătămată V.A. a ajuns să-i observe organul genital.În cauză a fost întocmit un raport de constatare tehnico-științifică nr. 115268/06.03.2014 cu privire la detecția comportamentului simulat al inculpatului T.C., care, la întrebările “în 6 sept., anul trecut, ai fost în casa lui V.A. când părinții erau la câmp” și “ai încercat să faci sex cu V.A. în sept. anul trecut?” răspunsurile au fost simulate, subiectul fiind nesincer la aceste întrebări.La data de 14.03.2014 a fost audiat martorul V.D. -tatăl persoanei vătămate, care a declarat că a aflat despre incidentul petrecut în luna sept. 2013, când cumnatul său C.Ț. a încercat să întrețină raport sexual cu fiica sa, de la aceasta din urmă, însă nu mai reține data la care i-ar fi spus despre acest incident.Martorul afirmă că după incidentul din luna sept. 2013, relațiile dintre familia sa și familia inculpatului Ț.C. s-au rupt, în sensul că nu s-au mai vizitat.În cauză, minora a fost supusă examinării medicale la data de 09.10.2013, din certificatul medico-legal nr.3288/2013 emis de IML Tg. Mureș a rezultat că minora V.A. este virgină, nu se pun în evidență leziuni traumatice la cap, trunchi și membre, respectiv la nivelul organelor genitale.La data de 09.11.2013, persoana vătămată- minora V.A. a fost evaluată de către psihologul D.G.A.S.P.C. Tg. Mureș.Având în vedere vârsta persoanei vătămate-V.A.- de 11 ani, vârstă ce îi este cunoscută agresorului la momentul comiterii faptei, se apreciază că minora se afla în imposibilitatea de a-și exprima voința, fiind totodată și în imposibilitatea de a se apăra, ținând cont de disproporția de forță dintre agresor și victimă.Se apreciază și că inculpatul a profitat de vârsta minorei V.A. care se afla în imposibilitatea de a se apăra.
Prin încheierea din 22.10.2014, instanța, în baza art. 346 alin. 2 Cod proc. pen. a constatat legalitatea sesizării cu rechizitoriul nr.1039/P/2013 din data de 24.06.2014 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Mureș, a dministrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală, privind pe inculpat Ț.C., pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă de viol prev. de art. 32 Cod pen. a declarat ședințele de judecată din prezentul dosar ca nepublice în integralitatea lor.
La termenul de judecată din 25.02.2015, în conformitate cu prevederile art.37`4 alin. 2 C.pen., inculpatului i-au fost adusă la cunoștință învinuirea ce i se aduce, precum și drepturile și obligațiile prevăzute de art. 108 alin.1 și 2 Cod proc. Pen.
Inculpatul a arătat că dorește să se prevaleze de dispozițiile art. 375 C. proc. pen., în acest sens declarând că înțelege ca prezenta cauză să fie judecată exclusiv pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală a situației de fapt reținute în fața instanței, în acest caz urmând să beneficieze de reducerea cu o treime în cazul pedepsei închisorii, iar în cazul pedepsei amenzii cu o pătrime în conformitate cu art. 396 alin. 10 C.proc. pen..
Cu privire la aplicarea procedurii simplificate în cazul recunoașterii vinovăției prevăzute de art. 375 C. proc. pen., instanța constată că procedura simplificată oferă posibilitatea inculpatului ca, înainte de începerea cercetării judecătorești în cauză, să recunoască integral acuzația ce i se aduce, în caz de admitere a cererii acestuia urmând să beneficieze de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă în cazul pedepsei închisorii și cu o pătrime în cazul pedepsei amenzii, în cazul în care va fi găsit vinovat de săvârșirea infracțiunii ce i se impută.
În concret, în urma deliberării în baza probelor administrate în faza de urmărire penală și a audierii inculpatului în faza de judecată, instanța a stabilit dincolo de orice dubiu identitatea făptuitorului, situația de fapt și încadrarea juridică a acesteia.Având în vedere și încheierea din data 22.10.2014 prin care s-a constatat că toate actele și măsurile dispuse de către organele de urmărire penală au fost îndeplinite cu respectarea condițiilor prevăzute de lege pentru efectuarea valailă a acestora, inclusiv probatoriile, care au fost administrate legal și cu respectarea drepturilor legale ale inculpatului, aceste aspecte nefiind contestate nici de inculpat instanța a constatat că sunt îndeplinite condițiile formale prevăzute de art. 374 alin. 4 și 375 Cod proc. pen. Motiv pentru care a admis cererea inculpatului de a fi judecat pe baza recunoașterii învinuirii.
Conform fișei de cazier judiciar al inculpatului, rezultă că acesta posedă antecedente penale, executând mai multe pedepse cu închisoarea pentru săvârșirea infracțiunilor de furt, furt calificat și abandon de familie.În considerarea condamnării dispuse de SP 639/10.03.1994 a Judecătoriei Târgu Mureș, definitivă prin DP 214/16.06.1994 a Tribunalului Mureș, de 4 ani închisoare+851 de zile închisoare și SP 907/13.07.2009 a Judecătoriei Târgu Mureș prin care s-a dispus eliberarea condiționată, la data de 17.07.2009 rest rămas de executat 20 zile, instanța constată că fapta inculpatului Ț.C. Din data de 06.09.2013, a fost săvârșită în stare de recidivă, art. 41 alin. 1 Cod penal.
Instanța a reținut situația de fapt descrisă anterior în urma analizei coroborate a materialului probator administrat în cauză în faza urmăririi penale.
În drept fapta inculpatului Ț.C. care, la data de 06.09.2013, a încercat să întrețină cu persoana vătămată V.A., în vârstă de 11 ani, un raport sexual prin constrângerea victimei, profitând de imposibilitatea persoanei vătămate de a se apăra, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de tentativă la viol- faptă prev. și ped. de art.32 rap. la art. 218 alin.1 și 3 lit. C Cod penal, cu aplicarea art. 5 Cod penal.
Conform art.5 alin.1 Cod pen. “În cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.”În cauza de față instanța constată că, până la judecarea definitivă, faptele săvârșite de inculpat, prev. la data săvârșirii faptei de art.20 rap. la art.197 alin.1 și alin.3 teza I Cod pen. din 1969, au fost recalificate fiind prevăzute de art.32 rap. la art.218 alin.1 și alin.3 lit.c din Noul Cod Penal, conform cărora “Raportul sexual, actul sexual oral sau anal cu o persoană, săvârșit prin constrângere, punere în imposibilitate de a se apăra ori de a-și exprima voința sau profitând de această stare, se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi atunci când…victima nu a împlinit vârsta de 16 ani.”
În ceea ce privește infracțiunea de viol, art. 197 alin.1 și alin.3 teza I Cod pen. din 1969 prevedea pedeapsa cu închisoarea de la 10 la 25 de ani astfel încât, analizând, prin prisma art.5 Cod pen., limitele pedepselor din norma de incriminare, instanța constată că legea penală mai favorabilă în cauza de față este Noul Cod Penal.
Conform art.32 alin.1 Cod pen. tentativa constă în punerea în executare a intenției de a săvârși infracțiunea, executare care a fost întreruptă sau nu și-a produs efectul.Astfel trebuie să existe un început de executare a manifestării infracționale, care nu produce însă rezultatul înscris în norma de incriminare datorită faptului că acțiunea a fost întreruptă.Deși tentativa nu obține rezultatul înscris în norma de incriminare, aceasta produce și ea o urmare periculoasă, cum ar fi starea de pericol, iar nu rezultatul necesar consumării infracțiunii a cărei executare a început.În aceste condiții suntem în situația unei tentative dacă nu s-a putut trece de la starea de încercare la starea de consumare a infracțiunii.
În speța de față inculpatul, prin actele materiale săvârșite a pus în executare intenția sa de a comite infracțiunea de viol, dar datorită opoziției persoanei vătămate, această infracțiunea nu s-a consumat.
Există tentativă la viol în situația în care autorul a folosit constrângerea, prin amenințare sau alte violențe, împotriva victimei pentru a o determina la acte sexuale de orice natură ori a profitat de neputința victimei de a se apăra ori de a-și exprima voința, pentru a întreține acte sexuale, dar acestea nu s-au putut realiza din motive independente de voința făptuitorului.
Elementul material infracțiunii de viol, în speța de față, constă în raportul sexual normal, care presupune doar penetrarea sexuală nu și epuizarea raportului sexual.Acțiunea inculpatului care a exercitat violențe asupra persoanei vătămate V.A., realizează elementul material al infracțiunii de tentativă la viol.Urmarea imediată constă în vătămarea efectivă a libertății și inviolabilității sexuale a victimei.În cauză există legătură de cauzalitate între acțiunea inculpatului și urmarea imediată a acestei acțiuni, respectiv starea de anxietate și încordare psihică resimțită de victimă, care și în prezent, după doi ani de la comiterea infracțiunii, manifestă frică față de inculpat.Legătura de cauzalitate rezultă ex re, din însăși materialitatea faptei.
În săvârșirea infracțiunii de lovire sau alte violențe inculpatul a acționat cu vinovăție, în modalitatea intenției directe așa cum este definită de art. 16 alin.3 lit.a Cod pen. Deoarece a prevăzut rezultatul faptei sale și a urmărit producerea acestui rezultat prin săvârșirea faptei.
Având în vedre comiterea faptei în condițiile art.32 Cod penal, raportat la art.33 Cod penal și art. 218 alin.1 și alin.3 lit.c Cod penal limitele de pedeapsă sunt cuprinse între minim special de 2 ani și șase luni și maxim special de 6 ani închisoare și interzicerea unor drepturi.
În condițiile reținerii prevederilor art.396 alin.10 Cod proc.pen. Inculpatul va beneficia de reducerea limitelor de pedeapsă cu 1/3, astfel încât limitele speciale în speța de față sunt cuprinse între 1 an și 8 luni și 4 ani de închisoare.
Având în vedere faptul că inculpatul a săvârșit infracțiunea în condiții de recidivă post executorie, conform art. 43 alin.5 limitele de pedeapsă se majorează cu jumătate, astfel limitele de pedeapsă pentru infracțiunea săvârșită sunt cuprinse între minim special de 2 ani și șase luni și maxim special de 6 ani închisoare și interzicerea unor drepturi.
Operațiunea de individulaizare a pedepsei este un proces obiectiv, de evaluare a tuturor elementelor circumscrise faptei și autorului, având ca finalitate stabilirea unei pedepse în limitele prevăzute de lege.Numai o pedeapsă justă și proporțională este de natura să asigure atât exemplaritatea cât și finalitatea acesteia, prevenția specială și generală.
Sub aspectul individualizării pedepsei ce va fi aplicată inculpatului instanța va avea în vedere criteriile generale de individualizare, respectiv limitele de pedeapsă prevăzute de textul incriminator pentru fapta săvârșită, gradul de pericol social concret al faptei relevat de modul de săvârșire al acesteia, circumstanțele personale ale inculpatului,care este cunoscut cu antecedente penale.Pedeapsa aplicată în concret va fi individualizată în limiteke de pedeapsă rezultate în urma aplicării prevederilor legale privind pedepsirea tentativei, a beneficiului prev. de art.396 alin.10 Cod. Proc.pen., dar și a prevederilor art.43 alin.5 Cod penal referitoare la recidiva postexecutorie, astfel încât, în baza art.396 alin. 1,2 și 10 Cod penal cu aplicarea art.5 Cod penal va condamna inculpatul Ț.C., la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă de viol.
În baza art. 66 alin. 1 lit.a, b, d, n și o Cod penal va interzice inculpatului ca pedeapsă complementară exercitarea drepturilor de a fi ales în autoritățile publice sau orice alte funcții publice, de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și de a alege, dreptul de a comunica cu victima în mod direct sau indirect sau de a se apropia de aceasta la o distanță de mai puțin de 50 m, dreptul de a se apropia de locuința victimei și școala unde victima frecventează cursurile școlare când aceasta se află la școală, pe o perioadă de 3 ani după executarea pedepsei închisorii.
Capitolul 4. Tentativa in accepțiunea Codului Penal din 1969
4.1. Considerații generale
Ca orice fenomen, infracțiunea intenționată se desfășoară în timp și spațiu din momentul nașterii ideii infracționale și până la producerea urmării prevăzute atât de lege, cât și de infractor și, în același timp, voită sau acceptată de către acesta.
Legea penală incriminează, de regulă, infracțiunile consumate, adică acelea la care s-a produs urmarea necesară realizării conținutului ei de bază, a celui agravat sau atenuat.În unele cazuri însă, fapta rămâne doar în forma luării hotărârii, a pregătirii (preparării) sau a executării ei, fără a se produce rezultatul, fie din motive independente de voința infractorului, fie datorită voinței acestuia.
Fapta fiind incriminată uneori și când se realizează doar în una din aceste forme, se impune cunoașterea acestora.
Așadar, aceeași infracțiune intenționată se poate realiza în mai multe forme, în funcție de faza până la care a ajuns.Fazele sunt acele etape prin care poate trece fapta intenționată prevazută de legea penală, în desfășurarea ei în vederea producerii rezultatului.Activitatea infracțională intenționată mai poartă numele de iter criminis sau “drumul, calea infracțională”.
Formele infracțiunii sunt: luarea hotărârii, pregătirea, executarea (tentativa)și forma consumată.Unele dintre acestea au relevanță juridică numai când infracțiunea nu s-a consumat, deoarece în forma consumată sunt absorbite toate formele anterioare.Ca atare, când se trece de la o formă a infracțiunii la următoarea, aceasta o absoarbe pe cea anterioară.De exemplu, actele de pregătire absorb luarea hotărârii, iar executarea (tentativa) absoarbe atât luarea hotărârii, cât și pregătirea.
4.2. Forma internă.Hotărârea infracțională.
Orice activitate infracțională presupune o atitudine psihică a persoanei subiectului activ (latura subiectivă), care precede și însoțește acțiunea (inacțiunea) prevăzută de legea penală.La infracțiunile intenționate, această atitudine constă din mai multe momente: “încolțirea” sau “nașterea ideii infracționale”, deliberarea (lupta motivelor) și luarea hotărârii (rezoluția) de a săvârși acțiunea (inacțiunea) infracțională.Având în vedere că cel mai important moment este cel al luării hotărârii (rezoluția), întreaga formă internă este asimilată cu aceasta.
Luarea hotărârii precede întotdeauna celelalte forme ale infracțiunii cu un timp mai îndelungat (în caz de premeditare) sau mai scurt(în caz de intenție repentină și intenție format în condiții obișnuite).
Având în vedere că, potrivit dispozițiilor legale, fapta prevăzută de legea penală prezintă pericol doar când are loc acțiunea ori inacțiunea(art.18), simpla luare a hotărârii(rezoluția) infracțională nu atrage răspundere penală, nici chiar atunci când hotărârea a fost împărtășită altei persoane- așa-zisa formă (fază) “oratorică”, dar numai când împărtășirea nu constituie infracțiune de sine stătătoare.
Când hotărârea se manifestă printr-o latură externă periculoasă(acțiune), deci nu rămâne doar în forul interior al persoanei, ea poate fi incriminată ca infracțiune.De exemplu, complotul (art.167), amenințarea (art.193), asocierea pentru săvârșirea de infracțiuni (art.323), proxnetismul prin îndemn (art.329), inițierea unor structuri informative pe teritoriul României care pot aduce atingere siguranței naționale (art.19 din Legea nr.51/1991).Este suficient deci să i se inițieze asocierea, chiar dacă asocierea nu a avut loc ori nu s-a trecut la comiterea faptelor în vederea cărora infractorii s-au constituit în complot sau asociație infracțională, pentru ca infracțiunea să se consume.
Aceeași este situația în caz de amenințare.S-a exprimat și părerea că în cazul amenințării ar exista o excepție de la regula nepedepsirii hotărârii infracționale, deoarece ea se sancționează.Or, amenințarea nu este doar o simplă comunicare către victimă a unei hotărâri luate de infractor, ci un act de executare(acțiune) incriminat de legea penală.Este, așadar, o infracțiune consumată de sine stătătoare.
Altfel, s-ar admite că poate exista infracțiunea în lipsa celor trei trăsături generale, a elementului material al infracțiunii și a conținutului acestuia, ceea ce nu este posibil.
Manifestarea exterioară a hotărârii infracționale se poate prezenta în forma actelor de pregătire (preparatorii), de executare(tentativa) și în forma consumată.
4.3. Actele de pregătire(preparatorii).
Datorită felului cum a fost concepută săvârșirea infracțiunii, executarea acțiunii este, de multe ori, pregătită.
Actele de pregătire constau în procurarea de către autor, coautor sau de către complice a unor mijloace materiale, date, informații cu privire la timpul, locul, modul și mijlocul (mijloacele) cel mai potrivit pentru executarea acțiunii.Acestea pot fi de natură materială sau intelectuală.Astfel, se poate procura un instrument prin cumpărare, împrumutare sau chiar pe cale infracțională(arma cu care s-a comis acțiunea a fost furată), prin confecționare sau preparare (șperaclu, cheie falsă, armă de foc artizanală, otravă, gaze paralizante etc.), prin adaptarea unui mijloc sau instrument (ceea ce presupune că acesta a avut inițial o anumită destinație, însă ulterior i se aduc unele modificări în vederea folosirii la săvârșirea acțiunii infracționale), se culeg informații cu privire la locul unde se află obiectul material asupră căruia se va îndrepta acțiunea infracțională, procurarea unor substanțe care sunt presărate pe urmele lăsate de infractor pentru a nu putea fi descoperit cu ajutorul câinelui de urmărire etc.
Pregătirea infracțiunii, chiar dacă este posibilă, poate lipsi cu ocazia comiterii unei infracțiuni, iar când există, ea poate diferi de la o infracțiune la alta.La unele infracțiuni însă actele de pregătire nu sunt posibile, de exemplu, la cele de pericol, formale (de atitudine), cum ar fi insulta, calomnia, la cele omisive etc.
Actul pregătitor are loc, de regulă, înainte de începerea executării acțiunii, la un interval de timp mai lung sau mai scurt după luarea hotărârii infracționale sau în timpul executării și constituie, sub aspectul raportului de cauzalitate, o condiție care favorizează manifestarea cauzei (acțiunea tipică prevăzută în norma de incriminare).
Indiferent de natura sa, actul de pregătire nu face parte din latura obiectivă și nici din cea subiectivă (din conținutul premeditării) a infracțiunii.De cele mai multe ori, actul de pregătire se realizează în altă parte decât unde se execută acțiunea, dar se poate și în același loc.
În legislația noastră penală, actele de pregătire nu sunt incriminate, deoarece nu pun în pericol nemijlocit valorile ocrotite de ea.De asemenea, neincriminarea lor constituie o încurajare pentru cel care le-a efectuat de a nu trece la executare, atunci când și-a pregătit acțiunea.De altfel, în numeroase situații este greu de stabilit dacă un anumit act este de pregătire, până ce nu s-a început actul de executare (acțiune) a infracțiunii respective, care a fost pregătit.Codurile penale ale unor țări le incriminează limitat, iar altele nelimitat.
Într-o speță, prima instanță în mod nelegal a considerat că abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor, comis prin vânzarea de mărfuri cu depășirea prețurilor legale și crearea de pulsuri în gestiune prin mijloace frauduloase, constituie acte de pregătire a infracțiunii de delapidare care se sancționează de legea penală.În realitate, aceasta este o infracțiune distinctă și nu constituie un act preparator care, așa cum s-a arătat mai sus, nu face parte din latura obiectivă și nici din cea subiectivă a infracțiunii.
În cazul unor acțiuni împotriva statului nu se concepe comiterea lor fără o pregătire din timp.De aceea, având în vedere pericolul deosebit de ridicat al acestora, legiuitorul consideră actele de pregătire la unele dintre ele ca fiind de executare și le incriminează.De exemplu, art.173 alin.(2) prevede „Se consideră tentativă (s.n.) și producerea sau procurarea mijloacelor și instrumentelor, precum și luarea de măsuri în vederea comiterii infracțiunilor prevăzute în art.156, 157, 159-163, 165, 166, 166’ și art.158 raportat la infracțiunea de trădare prin ajutarea inamicului.În aceste cazuri, nu suntem în prezența unor excepții de la regula consacrată îndreptul nostru penal, potrivit căreia actele de pregătire nu se pedepsesc, așa cum s-a susținut. ”
De asemenea, se consideră tentativă producerea sau procurarea mijloacelor sau instrumentelor, precum și luarea de măsuri în vederea comiterii infracțiunilor prevăzute în Codul aerian [art. 111 alin.(2) C.aerian].
Actele de pregătire în mod obiectiv sunt incriminate, uneori, ca infracțiuni consummate de sine stătătoare, cum ar fi cazul deținerii de instrumente în vederea falsificării de valori (art. 285) sau de valori falsificate în vederea punerii lor în circulație [art.282 alin.(2)], deținerea, confecționarea de mijloace ilegale de interceptare a comunicațiilor (art. 19 din Legea nr.51/1991 privind siguranța națională).
În toate situațiile arătate mai sus, considerarea prin lege și sancționarea actelor de pregătire ca tentativă, respective ca infracțiune consumată are loc, întrucât este evident că se vor comite asemenea acțiuni, care au și fost pregătite, iar societatea nu-și poate permite să rămână pasivă până ar începe executarea acțiunilor pentru a le sancționa, fiindcă ar fi prea târziu, iar consecințele prea grave pentru ea.Incriminarea actelor de pregătire, sub cele două forme, are character preventiv în raport cu infracțiunile mai grave și multiple care ar urma să fie săvârșite.Așadar, în concepția legiuitorului, ele nu sunt acte de pregătire, ci de executare sau infracțiune consumată.
În legislația penală română nu sunt definite nici luarea hotărârii și nici actele de pregătire, deoarece, așa cum s-a arătat mai sus, ele nu intră sub incidența legii penale.Tentativa este însă definită fiindcă din momentul începerii cu intenție a acțiunii infracționale care prezintă pericol în sensul dispozițiilor art. 18, C.pen, are loc și răspunderea penală.Așadar, toate actele care nu sunt arătate în această definiție nu țin de latura obiectivă a infracțiunii.
Tentativa constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârși infracțiunea,adică începerea acțiunii (subelement al laturii obiective), care să fie întreruptă ori să nu-și fi produs efectul (urmarea) prevăzut de lege, pe care l-a urmărit sau acceptat.
Tentativa există și când consumarea infracțiunii nu a fost posibilă deoarece mijlocul folosit a fost insuficient sau defectuos, ori fiindcă în timpul când actele de executare s-au comis a lipsit obiectul de la locul unde făptuitorul a crezut că se află ( art. 20, C.pen.).
Definiția legală este criticabilă fiindcă s-ar părea că „hotărârea de a săvârși infracțiunea” nu face parte din infracțiune.De aceea credem că ar trebui să se prevadă că „pune în executare hotărârea de a săvârși acțiunea infracțională”.
În raport cu infracțiunea consumată, și numai cu aceasta, tentativa apare ca o infracțiune imperfectă, nedesăvârșită, deoarece nu s-a produs urmarea prevăzută și dorită sau acceptată de infractor.
Când o faptă este incriminată în formă de tentativă ea cosntituie infracțiune (art.144, C.pen), fiindcă prezintă pericol, deși nu s-a produs urmarea prevăzută de lege pentru ca infracțiunea să se consume, deoarece și tentativa produce o urmare periculoasă.Această urmare se poate prezenta sub forma unei stări de pericol ori sub formă de rezultat, însă altul decât cel necesar consumării infracțiunii a cărei executare a început.De aceea normele care reglementează infracțiunea consumată se aplică și tentativei (dispozițiile art. 17-19, C.pen. referitoare la trăsăturile esențiale ale infracțiunii, cele din art. 144,C.pen. care arată ce se înțelege prin „săvârșirea infracțiunii”, dispozițiile privind participația, cauzele care fac ca fapta să nu aibă caracter penal, precum și cele ce se referă la pedeapsă, individualizarea acesteia, înlocuirea răspunderii penale etc.)
În timp,acțiunea are loc după luarea hotărârii infracționale sau după actele de pregătire,când acestea există, și se termină înainte de producerea urmării cerute de lege,deci înainte de consumarea infracțiunii în forma tip, forma agravată sau atenuată.Așadar, actul de executare este același pentru formele de bază,agravate sau atenuate ale infracțiunii.
4.4. Condițiile tentativei
A. Să existe intenția de a săvârși acțiunea, deoarece „tentativa constă în punerea în executare a hotărârii…” (art. 20, alin. 1, C.pen.).Astfel, inculpatul a comis agresiunea împotriva ambelor victime cu același prilej, folosind același cuțit cu care a aplicat cu intensitate lovituri multiple în pieptul acestora.Deoarece poziția subiectivă a inculpatului a fost aceeași în raport cu ambele victime (intenția de a ucide), în mod nelegal s-a reținut tentativa de omor cu privire la una din ele și vătămare corporală cu privire la cealaltă, motivându-se că leziunile provocate acesteia din urmă nu i-au pus în primejdie viața.În realitate numai din întâmplare acestea nu au pus viața în pericol.
În concluzie,ținând seama de instrumentul folosit, de intensitatea loviturilor, de numărul lor și de regiunea vitală unde au fost aplicate,inculpatul a acționat în ambele cazuri cu intenția de a ucide comițând tentativa infracțiunii de omor deosebit de grav.De asemenea constituie tentativa de omor iar nu infracțiunea de vătămare a sănătății sau integrității corporale,aplicarea loviturilor de cuțit cu intenția de a ucide victima, dar rezultatul urmărit nu s-a produs datorită intervenției medicilor.
Este tentativă de omor și când inculpatul a aplicat cu mare putere numeroase lovituri cu ciomagul în direcția capului și victima a scăpat cu viață pentru că s-a apărat ridicându-și brațele deasupra capului (acestea fiindu-i fracturate), deoarece intenția de a ucide a acestuia a fost evidentă.Prima instanță l-a condamnat pentru infracțiunea de vătămare corporală (art. 181, C.pen.).
Tentativa de omor există și în cazul în care victima a fost nevoită să sară peste balustrada balconului pentru a ascăpa de puternicele și repetatele lovituri, în cap și în abdomen, cu pumnii și cu picioarele,pe care inculpatul i le aplica.Astfel că este irelevantă aruncarea singură de la etajul IV, balcon.
De asemenea încercarea de a-i lua bunuri victimei, lovind-o cu cuțitul în abdomen, punându-i în primejdie viața, nu constituie tentativă la infracțiunea de tâlhărie, ci tentativă la infracțiunea de omor deosebit de grav (art. 20 raportat la art.174, 176 lit. d,C. pen.), în concurs cu tentativa la infracțiunea de tâlhărie (art. 20 raportat la art. 211, alin 1, C. pen.) deoarece lovitura de cuțit aplicată cu intensitate în abdomen a cauzat victimei eviscerații de anse intenstinale și perforații de organe interne, ceea ce caracterizează intenția de a ucide, iar nu pe aceea de a vătăma grav integritatea sa corporală.Există tentativa de omor și în cazul aruncării victimei de pe un pod de la o înălțime de 5 m într-un râu, în urma căreia a suferit leziuni vindecabile în 70-80 de yile de îngrijiri medicale, iar viața i-a fost pusă în primejdie.Așadar nu este vorba de infracțiunea de vătămări corporale grave.
Intenția poate fi directă sau indirectă, fiindcă latura subiectivă rămâne aceeași, chiar și atunci când fapta constituie doar o tentativă, neputându-se schimba în funcție de producerea sau neproducerea rezultatului prevăzut și dorit sau acceptat, care este ulterior luării hotărârii și face parte din latura obiectivă,cum nu se poate schimba nici dacă actul de executare s-a întrerupt.În practică, se va stabili, pe baza analizei tuturor probelor, ce urmări ale acțiunii a prevăzut și dorit sau acceptat infractorul.Excepție fac doar cazurile în care prin lege se prevede că fapta se comite numai cu intenție directă.De exemplu, toate infracțiunile la care se cere un scop special: trădare(art.155,C. pen.), furt(art.208, C. pen.) etc., precum și altele, cu toate că nu se cere un scop special (art.174,C. pen.)
De exemplu, îngrădirea unei suprafețe de vie cu un cablu electric neizolat pus sub tensiune de 220 V, urmată de atingerea cablului de către o persoană care lucra la culesul strugurilor din via sa și care a suferit grave leziuni, vindecate în urma intervenției medicilor.În acest caz există tentativă de omor comisă cu intenție eventuală, deoarece inculpatul a prevăyut că o persoană care va pătrunde în vie va fi electrocutată mortal, umrare acceptată de inculpat.
S-a exprimat părerea că la faptele comise cu intenție indirectă tentativa nu este posibilă, fiindcă această intenție nu devine relevantă din pumct de vedere juridic decât prin producerea reyultatului neurmărit dar prevăzut ca posibil.Dacă acest rezultat nu s-a produs, fapta se califică pe baza intenției directe.
B. Să existe un început de executare a acțiunii,constând în acte concrete îndreptate nemijlocit împotriva valorii ocrotite de legea penală, acte care fac parte din conținutul legal al infracțiunii.De exemplu, inculpatul înarmăt cu un cuțit s-a repezit asupra victimei, care era trântită la pământ, cu intenția de a o lovi în piept, însă nu a reușit fiind împiedicat de o persoană.
Când infracțiunea se comite în participație, pentru existența tentativei este suficient ca oricare coautor să fi început actul de executare.
C. Acțiunea, a cărei executare a început, să se întrerupă fie din motive independente de infractor, fie datorită inițiativei lui- sau cu toate că a fost dusă până la capăt, terminată, să nu se producă efectul.
Momentul întreruperii sau al terminării executării acțiunii constituie partea finală a tentativei.De exemplu infractorul a tras cu arma asupra victimei însă nu a nimerit-o.
În partea specială a Codului penal sau în legi speciale se prevede întotdeauna în mod expres infracțiunile a căror tentativă se pedepsește, ceea ce înseamnă că la acestea ea este posibilă.Sunt însă și unele excepții:astfel în art.204, C. pen., se prevede că tentativa la forma agravată din art.197 ,alin.2 ,lit. c și alin.3 se pedepsește, cu toate că ea nu-i posibilă deoarece infracțiunea este praeterintenționată.La celelalte infracțiuni ea ori nu este posibilă, sau deși este posibilă nu este incriminată.
4.5.Infracțiunile la care tentativa nu este posibilă
Tentativa nu este posibilă la unele infracțiuni fie datorită elementului material, fie celui subiectiv.
A. La infracțiunile omisive (de inacțiune) nu este posibilă, deoarece aceasta se consuma în momentul în care nu s-a efectuat acțiunea prevăzută de lege până la termenul stabilit.Așa ar fi în cazul lăsării fără ajutor prin omisiunea de înștiințare a autorității (art.316, C.pen.).S-a exprimat părerea că tentativa este posibilă și la asemenea fapte, cum ar fi interactiunea de subminare a economiei naționale (art.165, C. pen.)când s-ar săvârși prin omisiune.
B.La infracțiunile de executare promptă (care se consumă imediat), fiindcă primul act de executare consumă deja infracțiunea.Astfel de infracțiuni ar fi cele care se comit prin cuvinte:insulta(art.205, C. pen.), calomnia (art.206, C. pen.), inițierea constituirii complotului ori a asociației pentru săvârșirea de infracțiuni (art.167 și art.323, C. pen.), proxenetismul prin îndemn(art.329, alin.1, C.pen.).S-a exprimat părerea că și în aceste cazuri ar fi posibilă tentativa. Nu împărtășim opinia deoarece infracțiunea se consumă când s-a propus înființarea unei asemenea asociații sau grupări, indiferent că propunerea afost acceptată sau nu.Se referă deci la latura obiectivă a infracțiunii, la actul de executare.
Nu împărtășim nici afirmația că faptele comise într-un moment de furie (dol repentin),dintr-o pornire momentană nu lasă loc pentru efectuarea unei pregătiri sau încercări (subl. M.B.). În acest caz nu trebuie reținut aspectul subiectiv, furia, ci, așa cum s-a arătat mai sus, actul de executare care nu interesează cu ce fel de intenție a fost comis.
C.La infracțiunile de obicei, fiindcă trebuie să se repete un număr de acte din care să reiasă existența obișnuinței.Cu toate că unele din aceste acte sunt terminate, ele nu constituie tentativă, iar dacă repetarea denotă obișnuința, infracțiunea va fi consumată.De exemplu, cerșetoria (art.326, C, pen.), prostituția (art.328, C. pen.)
S-a exprimat părerea că este posibilă tentativa și la asemenea infracțiuni.
D.Nu sunt susceptibile de tentativă nici actele de pregătire și nici tentativa când sunt incriminate ca infracțiuni de sine stătătoare.De exemplu, darea de mită prin oferirea folosului(art.255, C. pen.), ori pretinderea, acceptarea ori nerespingerea promisiunii în cazul infracțiunii de luarea de mită(art.254, C. pen.) atentatul contra unei colectivități(art.161, C. pen.) etc.
E.La infracțiunile de rezultat potențial tentativa nu este posibilă fiindcă aceastea se consumă când apare posibilitatea producerii rezultatului.De exemplu, unele infracțiuni contra siguranței circulației pe căile ferate(art.274, alin.1, art.275, alin.1, art.276,alin.2, C. pen.).
F.La infracțiunile din culpă cu neprevedere, deoarece nu se poate dori sau accepta producerea unui rezultat, și deci nici să se încerce producerea lui din moment ce nu este prevăzut; la infracțiunile din culpă cu prevedere, fiindcă infractorul nu a acceptat urmarea prevăyută, ci a apreciat în mod ușuratec că aceasta nu se va produce datorită prezenței unei împrejurări obiective, reale pe care s-a bazat când a acționat.
G.La infracțiunile praeterintenționate, fiindcă rezultatul mai grav decât cel urmărit se produce din culpă cu neprevedere.S-a susținut că este posibilă tentativa fiindcă tâlhăria și violul care au produs moartea victimei sunt forme agravate ale infracțiunilor respective și nu infracțiuni distincte, praeterintenționate.Ele își păstrează natura juridică, caracterul și esența de infracțiuni complexe intenționate.Rezultatul mai grav praeterintenționat, survenit, nu schimbă caracterul și natura lor, ci le conferă o gravitate socială sporită care le dă forma agravată a unei infracțiuni complexe intenționate.
Potrivit altei opinii, într-o asemenea situație infracțiunea trebuie considerată consumată parțial fiindcă s-a produs unul din rezultate.
H.La infracțiunile continue și continuate, fiindcă acestea se realizează din momentul când a început acțiunea sau a avut loc primul act, însă caracterul continuu în capătă prin prelungirea în timp a acțiunii, iar cel continuat prin repetarea acțiunii (inacțiunii) la diverse intervale de timp în baya aceleași hotărâri.
S-a exprimat părerea că și acestea pot avea tentativă.Credem că ar putea eventual,exista tentativa la unele infracțiuni comise în forma continuată:tentativa de omor repetată asupra aceleași persoane.La infracțiunea continuă, cum ar fi furtul de energie, este posibilă.De exemplu, a avut loc branșarea ilegală la sursa de energie, dar nu a aprins lumina sau focul.
4.6.Delimitarea tentativei de actele prepatorii
Cunoașterea condițiile de existență a tentativei și infracțiunile la care ea nu este posibilă, impune și permite delimitarea acesteia de actele de pregătire.În legătură cu criteriile de delimitare, în doctrină s-au conturat trei puncte de vedere: subiectiv, obiectiv și formal.
Potrivit punctului de vedere subiectiv, un act este de executare dacă fie singur,fie unit cu alte împrejurări pune în evidență latura subiectivă a infracțiunii, intenția.Este, așadar, un act univoc, care face parte din latura obiectivă, deci din conținutul infracțiunii care urmează să fie comisă.Actul de pregătire este echivoc.De exemplu, deschiderea casei de bani este un act de executare, diincă relevă intenția de a fura, pe când cumpărarea unei chei nu pune în evidență această intenție.
Punctul de vedere obiectiv consideră actul ca fiind de executare sau preparare în funcție de poziția acestuia în procesul realizării infracțiunii. Astfel, actul de executare poate singur, fără a fi necesar un alt act distinct, să producă urmarea (îndreptarea armei de foc încărcată spre victimă este act de executare deoarece pune în pericol deoarece pune în pericol nemijlocit valoarea ocrotită de legea penală, pe când actul de pregătire nu poate singur pune în pericol această valoare).De exemplu, împrumutarea armei de foc cu care s-a comis infracțiunea.
Conform punctului de vedere formal,este act de executare acțiunea incriminată prin norma penală, „verbum regens”.Actul de executare intră în definiția legală ca element constitutiv sau ca o circumstanță agravantă legală.
De exemplu,confecționarea cheii false este un act de preparare, deoarece nu este prevăzută în conținutul infracțiunii de furt, pe când „acțiunea de luare” este act de executare, fiind prevăzută în norma penală de incriminare (în ipoteză).Astfel, încercarea de a lua de la școală un copil minor pentru a-l aduce acasă la acesta de unde să fure lucruri, încercare împiedicată de învățătoarea copilului care nu i-a dat voie să meargă, nu constituie tentativa de furt, ci act de pregătire.În speță inculpatul care luase la cunoștință de la mica publicitate că o persoană avea de vânyare un radiocasetofon s-a informat în legătură cu familia respectivă, a mers la școala unde învăța copilul persoanei în cauză și dându-se drept rudă a cerut învățătoarei să-i dea voie copilului să meargă acasă.Aceasta, dându-și seama că inculpatul nu îl cunoaște pe copil, nu i-a dat voie acestuia sa meargă acasă.
Toate preparativele inculpatului:informarea de la mica publicitate precum și în legătură cu componența familiei,demersul făcut la școală pentru a-l lua pe copil, constituie acte de pregătire iar nu latura obiectivă a infracțiunii de furt.
În concret, când se face delimitarea între actul de preparare și cel de executare, se va ține seama de dispozițiile art.20, C. pen. și de criteriul formal, pentru a se constata dacă actul repsectiv face parte din acțiunea tipică prevăzută în vreo ipoteză a unei norme de incriminare sau nu. Criteriul formal poate fi completat cu cel obiectiv și subiectiv.
Așadar va fi act de executare acela care constituie însăși secțiunea cuprinsă în latura obiectivă a infracțiunii.Astfel montarea unui cric și ridicarea mașinii în scopul însușirii roții pe nedrept, infractorul fiind surprins în acest moment, constituie tentativă și nu act de pregătire.În teorie și practică se consideră că și imobilizarea victimei de către o persoană pentru ca alta să o poată ucide constituie act de executare.În realitate, imobilizarea nu este act de executare, de ucidere, fiindcă actul trebuie să facă parte din latura obiectivă a conținutului legal și nu doar a celui concret.Așadar ar trebui ca imobilizarea să fie întâlnită în toate infracțiunile concret comise.Este deci un act de complicitate.Astfel, daca Y nu-i va aplica nici o lovitură, actul de imobilizare al lui X ar trebui să constituie tentativă de omor.În practică nu am întâlnit o asemenea speță.
4.7. Formele tentativei
În raport cu gradul de realizare a acțiunii și cauzelor care fac să nu se producă urmarea prevăzută de legea penală și care este necesară pentru a considera infracțiunea consumată, tentativa are două forme:tentativa întreruptă(neterminată, imperfectă) și tentativa fără efect (terminată, perfectă,neizbutită).
4.7.1.Tentativa întreruptă(neterminată)
Există când executarea (acțiunea) a început dar nu este dusă până la capăt fie din motive independente de infractor, fie din inițiativa proprie a acestuia.Unii autori consideră că întreruperea poate fi numai din cauze independente de infractor.Cu toate acestea, în continuare, susțin că se poate datora și voinței infractorului.De exemplu, există tentativă întreruptă când, în scopul de a fura, s-a spart peretele magaziei unei unități și s-a pătruns în ea, dar infractorul a fost surprins înainte de a lua vreun bun, infractorul a pătruns într-o locuință, a deschis dulapul, dar a fost surprins înainte de a lua vreun obiect.În aceste exemple suntem în prezența împiedicării continuării executării acțiunii începute.
Întreruperea se poate datora și voinței infractorului,situație denumită desistare.De exemplu, X intenționează să fure și după ce descuie ușa locuinței se răzgândește, renunță la continuarea acțiunii de furt cu toate că putea s-o facă nestingherit.
4.7.2. Tentativa terminată(perfectă)
Există când a început executarea acțiunii prevăzută în conținutul legal al infracțiunii și ea a fost dusă până la capăt dar nu s-a produs urmarea prevăzută și dorită sau acceptată de infractor (art.20, alin.1, C.pen.).De exemplu,X a tras cu arma asupra lui Z dar nu l-a nimerit; victima, un copil de 12 ani a fost lovită la cap cu o scândură care avea la extremitatea ei un cui care i-a pus în primejdie viața; inculpatul, după ce a aplica victimei două lovituri cu un cuțit având lama aproape de 10 cm, una într-o regiune vitală, nu a fost imobilizat și dezarmat de persoane aflate de față.Deci, acțiunea trebuie terminată în mod real și nu doar în închipuirea infractorului.Prin această terminare a actului de executare tentativa perfectă se distinge de tentativa întreruptă.
Sub acest aspect juridic nu interesează cauza neproducerii efectului.De exemplu, inculpatul a lovit victima în cap cu o furcă, cu o intensitate deosebită, care a avut drept consecință fracturarea parietală a oaselor craniene, cu contuzie cerebrală majoră, însă moartea nu s-a produs, datorită îngrijirilor medicale acordate la timp.
Așadar, încadrarea jurdică a faptei depinde de întrunirea caracteristicilor elementelor infracțiunii respective, și nu de posibilitățile medicilor de a salva viața victimei, datorită faptului că a fost transportată imediat la spital, sau progreselor realizate la chirurgie, existenței unor medicamente etc.Astfel, faptul că leziunea nu a pus în primejdie viața victimei este lipsită de concludență, deoarece lovitura de cuțit fiind aplicată într-o regiune vitală (cavitatea toracică prin spațiul II intercostal stâng,care a lezat pleura și a produs pneumotorax) este de natură a pune în primejdie viața unei persoane.Numai datorită unei împrejurări independente de voința inculpatului nu s-a atins un organ vital, care dacă ar fi avut loc, s-ar fi produs moartea.Ca atare s-a comis tentativa de omor și nu infracțiunea consumată de vătămare corporală.
Încercarea de a ucide o persoană care a surprins pe infractor în timpul furtului, după ce acesta a refuzat să păstreze tăcerea și chiar a amenințat că-l va denunța organelor de poliție, constituie tentativă la infracțiunea de omor calificat(art.175, lit.h, C. pen.) cum a considerat prima instanță,iar nu tentativă la omor simplu(art.174, C. pen.).În fapt, inculpatul a sustras dintr-un vagon 9 saci de zahăr și fiind văzut de o femeie de serviciu, a încercat să o mituiască oferindu-i un sac din cei sustrași, iar la refuzul acesteia și amenințarea că îl va denunța la organele de poliție, i-a aplicat o lovitură puternică în cap cu o lopată.
Există tentativă terminată de omor când inculpatul, de la o distanță de circa 3 m, a aruncat în direcția capului victimei o piatră de greutate de aproximativ 0,5 kg, cauzându-i o fractură craniană, leziune pentru care au fost necesare 40-45 de zile de îngrijiri medicale.
Ținând seama de greutatea pietrei, de distanța mică de la care a fost aruncată, de intensitatea aruncării și zona vitală, este vorba de tentativă de omor și nu de vătămare corporală gravă.
În schimb, lovitura victimei prin aruncare unei țevi metalice peste gard, de la circa 8 m, nu denotă intenția de a ucide.Deoarece. inculpatul a acționat cu intenția de a lovi victima, instanța mu trebuia să rețină tentativa de omor, ci vătămarea corporală gravă.
Art.20, alin.2, C.pen. prevede un aspect al tentativei teminate,deoarece în alin.1 se folosește termenul de „efect”, iar în alin.2 de „consumare.” Or, din moment ce se produce efectul are loc consumarea, astfel că aceeași situație este exprimată prin două sinonime.Acest aspect este considerat în literatura penală și în practică judiciară ca o formă distinctă a tentativei, denumită tentativă relativ improprie.
Considerăm că în realitatea, și în situațiile din alin.2, executarea începută este dusă până la capăt, însă infracțiunea nu se consumă datorită insuficienței mijloacelor folosite (infractorul a pus prea puțină otravă în mâncarea celui pe care a vrut să-l omoare) sau defectuozității mijloacelor folosite(arma era defectă sau pulberea a fost umedă și infractorul nu a cunoscut această împrejurare), ori lipsei obiectului de la locul unde acesta credea că se află în momentul săvârșirii actului de executare.Astfel, s-au exercitat violențe asupra victimei pentru a-i fura obiectul care s-a crezut că se află în sacoșă, însă acesta nu se afla în ea.Așadar obiectul exista din punct de vedere material, în realitate însă nu se află în locul unde a crezut infractorul în momentul comiterii acțiunii.
Când consumarea infracțiunii nu s-a produs datorită executării greșite a acțiunii nu există tentativă relativ improprie(art.20, alin.2, C.pen.), așa cum s-a susținut, ci o tentativă terminată(perfectă) prevăzută în art.20, alin.1, C.pen.
Nu există tentativă în cazurile prevăzute în art.20, alin.3, C.pen. ,fiind vorba de acte de „executare” fără caracter penal, astfel că expresia de „tentativă absolut improprie” o considerăm nepotrivită.În aceste împrejurări fapta nu se poate consuma datorită modului cum a fost concepută executarea ei.Defecțiunea există chiar și în momentul conceperii(în plan psihic)modului de executare a acțiunii.De exemplu, mijloacele folosite, prin natura și însușirile lor, nu pot produce rezultatul necesar consumării infracțiunii în nici o împrejurare indiferent cine le-ar folosi(încercarea cuiva de a ucide prin farmece sau folosind o substanță inofensivă, cum ar fi laptele-considerate mijloace neidonee), ori prezentarea unui bilet loto drept câștigător, cu toate că este falsificat în mod grosolan.
În asemenea cazuri este vorba fie de o glumă, fie făptuitorul dă dovadă de o mare naivitate sau este lipsit de responsabilitate.
Nu suntem în prezența situației prevăzută în art.20, alin. ultim., C.pen. când,cu intenție de a provoca moartea unei persoane, i se oferă un amestec de sodă caustică și suc spre a fi consumat, ci o tentativă perfectă de omor.Acțiunea nu a fost concepută absurb, deoarece soda caustică are proprietatea de a produce moartea, chiar dacă prezența acesteia putea fi ușor sesizată de către victimă, fiindcă nu este exclusă posibilitatea consumării substanței din neatenție.Tentativă perfectă există și când s-a turnat o cantitate de paration pe ciocolata dată victimei.Inculpata a susținut că nu ar fi o tentativă, deoarece mirosul puternic pe care-l degajă această substanță ar fi atras atenția oricărei persoane ce ar fi încercat să o consume.
În realitate, o neatenție, mai ales din partea copiilor, poate duce la consumarea ei, deoarece mirosul caracteristic s-a răspândit mai târziu și nu în momentu în care ciocolata a fost impregnată.Mai mult, infractoarea, după ce a turnat parationul pe ciocolată, a deschis fereastra pentru a nu se simți mirosul toxicului, astfel că ar fi putut să fie consumată pe loc.
Această situație trebuie să fie diferențiată de fapta putativă, când actul de executare început se consumă, însă acesta nu are caracter ilicit, iar făptuitorul nu a cunoscut această împrejurare.De exemplu, deși există obiectul material asupra căruia se acționează, el nu întrunește una din calitățile cerute de lege pentru ca fapta să constituie infracțiune, sau atunci când nu poate fi lezat obiectul juridic deoarece lipsește cel material în realitate.Astfel, cu toate că s-a tras cu arma asupra unei persoane nu va exista infracțiunea de omor din moment ce aceasta nu era în viață, împrejurare necunoscută de către infractor.
4.7.3. Delimitarea tentativei de infracțiunea consumată
Delimitarea se impune datorită faptului că tentativa nu este întotdeauna incriminată, deși este posibilă la fapta respectivă, iar ccând este totuși incriminată se sancționează mai puțin sever decât infracțiunea consumată.Astfel, în cazul infracțiunii consumate se produce rezultatul prevăzut în conținutul infracțiunii, pe care infractorul l-a prevăzut și l-a dorit sau l-a acceptat, pe când la tentativă nu se produce acest rezultat.De exemplu, constituie furt consumat, iar nu tentativă, încărcarea mărfii în camion de către șofer, ajutat de către muncitorii unității furnizoare, după care a luat și 110 sticle cu vin în scopul însușirii lor pe nedrept, care au fost descoperite când infractorul a vrut să iasă din unitate; constituie furt consumat luarea unui colet din magazia de mesagerii a poștei și transportarea lui pe acoperișul acesteia, unde infractorul executa lucrări de reparație.Împrejurarea că după desfacerea coletului, infractorul a constatat că ceea ce conține nu-l interesează și apoi l-a ascuns în subsolul clădirii unde ulterior a fost găsit, nu are relevanță sub aspectul consumării infracțiunii nefiind vorba de o desistare; furtul s-a consumat atunci când cerealele au fost ascunse la marginea câmpului, deoarece au ieșit efectiv din posesia unității agricole respective.În nota redacției se susține, consideră neîntemeiat, că atâta timp cât cerealele au rămas tot în interiorul terenului, ele nu au ieșit din sfera de dispoziție a unității.Nu se arată cum ar urma să fie calificată fapta respectivă.
Constituie delapidare consumată, iar nu tentativă, luarea în mod repetat, a unor sume de bani din încasările zilnice și păstrarea acestora într-un sertar din magazin, cu toate că încasările trebuiau vărsate zilnic.
Constituie infracțiune consumată de furt surprinderea infractorului în holul apartamentului, înainte ca acesta să fi părăsit clădirea, având în geantă lucrurile furate din locuința victimei,unde apătruns prin efracție și escaladare.
De asemenea, fapta inculpaților de a încerca să violeze victima, stăruind în acțiunea lor și după ce acesta i-a avertizat că va sări pe fereastră de la mare înălțime, ceea ce a și făcut, s-a considerat că este infracțiunea de omor calificat (prevăzută de art.174 raportat la art.175, lit. h, C.pen.) care a fost comisă cu intenție, nu tentativa la infracțiunea de viol urmată de sinuciderea victimei, care se săvârșește cu praeterintenție.
Soluția este discutabilă fiindcă nu reiese ce au înlesnit infractorii prin comiterea omorului sau ce altă infracțiunea au ascuns.
Credem că este o infracțiune de viol în formă agravată.
Infractoarea a fost trimisă în judecată pentru infracțiunea consumată de furt calificat(art.208 și 209 lit.e C.pen.), deoarece a sustras, în timp ce se afla în magazin, lenjerie, pe care a ascuns-o sub haine, fapt observat de către o vânzătoare.
Instanța a considerat că este vorba de o tentativă de furt.
Soluția instanței este greșită, deoarece infracțiunea s-a consumat în momentul luării lenjeriei în scopul însușirii pe nedrept.Recuperarea ulterioară a acesteia are loc după consumarea infracțiunii.
4.8. Pedepsirea tentativei
În legislația noastră penală este reglementat sistemul incriminării limitate a tentativei, deoarece ea se pedepsește „…numai când legea prevede expres aceasta”(art.21, lin.1, C.pen.).Așadar, în partea specială a Codului penal sau în legile speciale se arată că tentativa la o anumită infracțiune se pedepsește.Sancționarea ei are loc numai la infracțiunile mai grave. De exemplu, la infracțiunile contra siguranței statului (art.173, alin.2, C.pen.), contra vieții persoanei(art.176, alin.2, C.pen.)etc.
Incriminara tentativei se face uneori într-un articol distinct,când privește o grupă de infracțiuni.Astfel, în art.173, C.pen. se prevede pedepsirea tentativei la infracțiunile contra siguranței statului; alteori aceasta este prevăzută în cadrul aceluiași articol care incriminează fapta și se referă numai la ea.De exemplu, art.174, alin.2, C.pen. incriminează tentativa la infracțiunea de omor simplu.
Dreptul penal român consacră sistemul diversificării pedepsei, deoarece tentativa se sancționează în limite mai reduse decât ale celei consumate, ținând seama că nu s-a produs urmarea prevăzută de lege pentru a se consuma (art.21, alin.2, C.pen.).
Precizăm că în caz de tentativă se aplică specia de pedeapsă pentru infracțiunea consumată; închisoare sau amendă, cu excepția infracțiunilor sancționate cu detențiunea pe viață.
Sub aspectul formelor tentativei,legea nu face nici o distincție cu privire la sancțiune, deoarece indiferent de forma ei se aplică aceeași pedeapsă legală.În concret însă, instanța va ține seama de dispozițiile art.72, C.pen., fiincă și tentativa ca și infracțiune consumată diferă sub aspectul gradului de pericol concret.
Limitele pedepsei pentru tentativă sunt cuprinse între jumătatea minimului și jumătatea maximului aceleia prevăzută de lege pentru infracțiunea consumată.Astfel, furtul consumat se pedepsește cu închisoare de la unu la 12 ani (art.208, C.pen.)iar tenativa acestuia între 6 luni și 6 ani.Când se prevede amenda fie ca pedeapsă singură de la 1.500.000 la 100.000.000 lei, fie alternativ cu pedeapsa închisorii, ca la vătămarea corporală (art.180, alin.2, C.pen.)și se aplică aceasta, care este 3.000.000 lei la 150.000.000 lei pentru infracțiunea consumată, tentativa se va sancționa între 75.000.000 și 150.000.000(art.63, alin.2 și 3, C.pen.).În nici un caz însă minimul special al pedepsei aplicate pentru tentativă nu poate fi mai mic decât minmul general al acesteia (15 zile de închisoare și 1.000.000 de lei amendă).
S-a exprimat părerea că, prin excepție, atunci când infracțiunea complexă în formă agravată (tâlhărie, viol etc. care a avut ca urmare moartea victimei) fără să se fi consumat forma de bază (bunul nu a fost luat, raportul sexual nu a avut loc)infracțiunea complexă a rămas în totalitatea ei în formă de tentativă,dar pedeapsa se va aplica pentru infracțiune consumată.
Susținerea nu are temei legal, fiindcă ea nu este prevăzută ca excepție de la dispozițiile art.21, C.pen.
Când pedepsele sunt alternative, instanța va alege mai întâi una dintre acestea potrivit dispozițiilor art.72, alin.2, C.pen., la care s-ar fi oprit dacă fapta ar fi fost consumată și apoi o va aplica în limitele prevăzute pentru tentativă.Nu ar fi corect ca într-un asemenea caz să se aplice întotdeauna pedeapsa alternativă cea mai ușoară, fiindcă s-ar deroga de la dispozițiile din partea generală în lipsa unei prevederi exprese a legii. De asemenea ar însemna ca, atunci când tentativa la una din aceste fapte nu este incriminată, să se aplice totdeauna pedeapsa alternativă cea mai severă, ceea ce ar duce, practic, la înlăturarea posibilității aplicării alternative mai ușoare pentru fapta consumată.De exemplu, în cazul infracțiunii prevăzute de art.242, alin.2, C.pen., sustragerea sau distrugerea de înscrisuri.
Infracțiunea consumată când este sancționată numai cu pedeapsa detențiunii pe viață, tentativa la o asemenea faptă este înlocuită cu închisoare de la 10 la 25 de ani, ca și în cazul în care, datorită reținerii circumstanțelor atenuante,pedeapsa detențiunii pe viață este înlocuită cu închisoare(art.77, C.pen.).Dacă infracțiunea este sancționată cu pedeapsa detențiunii pe viață alternativ cu aceea a inchisorii și s-a aplicat aceasta din urmă, tentativa se va sancționa în limitele acesteia reduse la jumătate.
În cazul comiterii infracțiunii rămasă în formă de tentativă de catre un minor, cum ar fi omorul agravat care se pedepsește cu închisoare de la 15 la 25 de ani, pedeapsa va fi între 2,6 ani și 6,6 ani.
Atunci când legiuitorul dispune că maximul special al pedepsei prevăzut de lege se sporește, de exemplu, la infracțiunile săvârșite contra vieții, integrității corporale, sănătății, libertății sau demnității reprezentantului unui stat străin (art.171, C.pen.), sporul este de 2 ani sau în cazul infracțiunilor împotriva soției ori copiilor polițistului, în scop de intimidare sau răzbunare pentru măsuri legale luate de acesta în exercitarea atribuțiilor de serviciu, limitele maxime ale pedepselor prevăzute în Codul penal se majorează la 2 ani.
La fel va proceda și în legătură cu orice militar care a participat la acțiuni de cooperare cu poliția în vederea îndeplinirii unor misiuni (Leg. nr.360 din 06.06.2002 privind statutul polițistului).
De asemenea în art.4, Decret-lege nr.88/1990 privind unele măsuri de ocrotire a organelor de stat, a instituțiilor publice,a sediilor partidelor și formațiunilor politice, a liniștii cetățenilor și ordinii publice se prevede:Infracțiunile contra vieții, integrității corporale, sănătății sau libertății persoanei, săvârșite împotriva reprezentanților partidelor politie aflați în exercitarea activității lor sau în legătură cu această activitate, se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta săvârșită, al cărei maxim se poate spori(facultativ prin instanță) cu până la 5 ani, fără a se putea depăși maximul general al închisorii prevăzut de Codul penal.
În caz de tentativă pedeapsa va fi între jumătatea limitelor pedepsei sporite.Astfel, în caz de omor simplu, limitele pedepsei pentru infracțiunea consumată fiind între 10 și 22 de ani,tentativa va fi sancționată între 5 și 11 ani.
Reducerea la jumătate a limitelor pedepsei are loc numai cu privire la pedepsele principale, nu și la cea complementară a interzicerii unor drepturi, fiindcă doar primele au limite speciale, pe când ultima are numai limite generale (de la unu la 10 ani).
Reducerea pedepsei nu va avea loc când tentativa este incriminată ca infracțiune de sine stătătoare.De exemplu, oferirea de bani ori alte foloase la darea de mită (art.255, C.pen.) și pretinderea de bani sau alte foloase la darea de mită(art.254, C.pen.), încercarea de a recolta sânge de la o persoană fără consimțământul acesteia (art.36 lit.e, Leg. nr.4/1995 privind donarea de sânge, utilizarea terapeutică a sângelui uman și organizarea transfuzională în România) și încercarea de a se recolta sânge de la un minor sau de la o persoană majoră lipsită de discernământ, în afara indicațiilor medicale specifice (art.36 lit.f, Leg. nr.4/1995) deoarece se aplică pedeapsa din textul respectiv între limita minimă și maximă prevăzută de lege.De asemenea și când legea preve expres că tentativa(infracțiune de sine stătătoare) se sancționează la fel ca infracțiunea consumată (art.27, Leg. nr.63/1974), încercarea de scoatere sau scoaterea peste graniță a bunurilor din patrimoniul cultural național; art.160, C.pen., atentatul care pune în pericol statul, deoarece, în raport cu viața, integritatea corporală sau sănătatea victimei, acțiunea ar putea constitui doar tentativă (vizează obiectul juridic principal) acesta a fost pus în pericol, iar infracțiunea s-a consumat; încercarea de a determina mărturia mincinoasă (art.261, C.pen.)
Având în vedere că infracțiunile comise de minori pot rămâne în forma tentativei, se pune problema modului de sancționare a acestora.Tentativa se va sancționa între limitele reduse șa jumătate în raport cu majorii.De exemplu, omorul simplu se va sancționa între 5 și 10 ani când este consumat și între 2,6 și 5 ani când a rămas în formă de tentativă.
4.9. Cazurile de nepedepsire a tentativei
Infractorul este apărat de pedeapsă dacă s-a desistat ori a împiedicat producerea rezultatului mai înainte de descoperirea faptei(art.22, C.pen.).În asemenea cazuri suntem în prezența unei tentative incriminată, deci a unei infracțiuni, dar ea nu este sancționată în concret, spre deosebire de situațiile prevăzute în art.20, alin.3, C.pen. când fapta nu constituie tentativă(infracțiune).
4.9.1. Desistarea
Desistarea constă în întreruperea acțiunii(actului de executare) de către infractor înainte de terminarea ei, de bunăvoie, ceea ce înseamnă că ar fi putut să o continue nestingherit.Ea poate avea loc numai în cazul tentativei întrerupte(neterminate).S-a susținut neîntemeiat, că se renunță la hotărârea de a săvârși fapta penală.Or, în realitate, hotărârea a fost pusă în executare, altfel nu ar mai fi tentativă, însă s-a întrerupt actul de executare.De asemenea s-a afirmat că în acest caz nu ar mai exista tentativă.Însă tentativa nu dispare ci nu se sancționează.
Pentru existența desistării se cer următoarele condiții:
Să fi început un act de executare din partea autorului sau a unui coautor
Renunțarea la continuarea actului de executare, crae constă în întreruperea acestuia printr-o atitudine pasivă (infractorul îndreaptă arma încărcată spre victimă dar nu trage)sau printr-o atitudine activă (a descuiat casa de bani, dar o închide înainte de a fi luat vreun bun din ea).În caz de coautorat, pentru a opera desistarea, toți coautorii trebuie să se desiste.
Motivele pentru care s-a renunțat la continuarea acțiunii nu interesează (milă, remușcări, teama de pedeapsă, frică fizică), ci doar ca ea să fie irevocabilă.
Se consideră că există desistare și în cazul în care cineva intervine și-l sfătuiește pe autorul tentativei să renunțe la continuarea acțiunii începute, fără a exercita asupra lui nici o strângere și sfatul primit l-a făcut pe acesta să renunțe la continuarea acțiunii, credem că după descoperirea infracțiunii mai poate fi desistare.În Codul penal francez nu se pune însă condiția de a fi întreruptă acțiunea înainte de descoperirea faptei, ca în Codul penal român.
Renunțarea să fie de bunăvoie, adică infractorul cu toate că ar fi putut continua executarea, nu o face.Renunțarea să aibă loc înainte de descoperirea faptei.De exemplu, acesta a pătruns într-o încăpere prin deteriorarea ușii, a scos dintr-un dulap mai multe lucruri cu intenția de și le însuși, după care din inițiativă proprie părăsește încăperea fără să ia nici un obiect.Infractorul nu va fi sancționat pentru infracțiunea de tentativă de furt deși ea există, ci pentru infracțiunea de distrugere a ușii care s-a comis până în momentul întreruperii executării.
În cazul infracțiunilor continuate, după săvârșirea primului act component, care a realizat conținutul infracțiunii în forma consumată, desistarea cu ocazia comiterii celui de al doilea act nu va avea efect asupra întregii unități infracționale, ci numai asupra actului cu privire la care s-a produs desistarea .Acesta nu va fi luat în considerare la sancționarea infracțiunii continuate prin adăugarea sporului potrivit dispozițiilor art.34 și 42, C.pen.
S-a exprimat părerea că, după ce a avut loc primul act nu se mai poate vorbi de desistare. În ce ne privește considerăm că, din moment ce s-a produs primul act, se realizează onținutul infracțiunii respective, iar dacă acesta nu se repetă, infracțiunea va fi consumată însă în forma necontinuată.Dacă începe actul al doilea dar infractorul se desistă, există o infracțiune consumată continuată.Având în vedere că nu se sancționează acest act, infractorul va răspunde doar pentru primul act care se realizează infracțiunea consumată necontinuată.Dacă s-ar săvârși trei acte, însă la ultimul infractorul s-ar desista, acesta va răspunde pentru infracțiunea consumată continuată, dar la aplicarea sancțiunii judiciare se vor lua în considerare numai primele două acte.
Nu există desistare atunci când inculpatul i-a aplicat victimei o lovitură puternică în cap cu o bâtă, cu intenția de a ucide, producându-i o fractură craniană cu înfundare osoasă, deoarece executarea acțiunii de ucidere s-a terminat, însă nu a produs efectul, moartea, datorită unor cauze independente de voința infractorului.Împrejurarea că nu i-a aplicat și alte lovituri, cu toate că ar fi avut posibilitatea, nu înseamnă că s-a desistat.Există deci o tentativă perfectă, teminată.
De asemenea, prin aruncarea repetată a minorei într-un râu, executarea acțiunii ce urma să producă moartea s-a terminat fără ca să fi produs efectul datorită unor cauze independente de voința infractorului.Așadar, nu există desistare, deoarece „renunțarea” s-a produs după ce actul de executare a luat sfârșit, s-a terminat.De asemenea „renunțarea” nu a fost de bunăvoie ci determinată de țipetele minorei, întrucât infractorul s-a temut că va fi descoperit.
4.9.2. Împiedicarea producerii rezultatului
Este posibilă la tentativa perfectă, fiindcă executarea s-a terminat, însă nu se produce rezultatul ca urmare a intervenției infractorului.
În acest caz trebuie întrunite unele condiții:
să existe un act de executare terminat;
să aibă loc o acțiune de împiedicare a producerii rezultatului din partea infractorului;
împiedicarea să fie de bunăvoie și să producă înainte de descoperirea infracțiunii.
Nu există o îmiedicare a producerii rezultatului, ca urmare a transportării minorei la gara orașului, unde a fost abandonată „acțiune ce ar fi dus la salvarea acesteia înainte de descoperirea infracțiunii” (cum a susținut infractorul), fiindcă acțiunea nu a fost voluntară, ci determinată de teama acestuia că va fi descoperită infracțiunea.
Împiedicarea producerii rezultatului implică o atitudine activă prin care se evită consumarea infracțiunii.În caz de coautorat, dacă numai unul dintre coautori împiedică consumarea, se vor aplica dispozițiile art.30, C.pen., potrivit cărora nu se pedepsește participantul care împiedică consumarea faptei înainte de descoperirea ei.
Descoperirea infracțiunii are loc când a fost cunoscută de către organele de urmărire sau de orice altă persoană decât victima. Astfel, semnalarea de către inculpat a caracterului nereal al actelor prezentate de el unității de stat în scopul încasării unei sume de bani, nu constituie o acțiune de împiedicare a consumării infracțiunii,deoarece această încunoștințare a avut loc după ce organele financiare au descoperit infracțiunea comisă.
Împiedicarea producerii rezultatului nu trebuie asimilată cu actele prin care inculpatul încearcă să repare dauna cauzată (restituirea lucrului furat, restabilirea situației anterioare, transportarea victimei la spital etc.), fiindcă acestea au loc după producerea rezultatului, deci după consumarea infracțiunii.Asemenea acte pot fi luate în considerare doar ca circumstanțe atenuante cu ocazia individualizării pedepsei de către instanță (art.74, alin.1, C.pen.)
Nu este posibilă împiedicarea producerii rezultatului la infracțiunile de pericol, fiindcă acestea se consumă când a avut loc acțiunea (inacțiunea) prevăzută de lege. S-a exprimat și opinia contrară. De exemplu, în cazul instigării la mărturie mincinoasă (infracțiune de pericol), pe care apoi a retractat-o (după ce a început urmărirea penală împotriva lui pentru mărturie mincinoasă) atât în fața organelor de urmărire penală cât și în fața instanței civile.
Uneori, în partea specială a codului penal se prevede că înlăturarea rezultatului produs înainte ca hotărârea să fi rămas definitivă poate constitui o cauză de nepedepsire sau de nemajorare a pedepsei (art.280 alin.3, C.pen., nerespectarea regimului de ocrotire a unor bunuri).
Acțiunea executată până în momentul desistării sau împiedicării producerii rezultatului, dacă constituie o altă infracțiune se va aplica pedeapsa pentru acea infracțiune (art.22, alin.2, C.pen).Sancționarea acestor infracțiuni nu constituie o excepție de la regula nepedepsirii desistării și a împiedicării producerii rezultatului, fiindcă nu se sancționează tentativa infracțiunii la care a avut loc desistarea ori a cărei rezultat a fost împiedicat să se ăroducă, ci se sancționează infracțiunea efectiv comisă care este consumată și de sine stătătoare.Astfel, X a pătruns într+o încăpere prin deterioararea ușii, cu intenția de a fura, însă s-a răzgândit și nu a luat nici un obiect.În acest caz nu se va aplica pedeapsa pentru tentativa de furt, între 6 luni și 6 ani, ci pedeapsa pentru infracțiunea consumată de distrugere (art.217, alin.1, C.pen.) care este de la o lună la 3 ani sau amenda. Așadar, se ia în considerare numai actul de executare comis până în momentul desistării sau împiedicării producerii rezultatului și care este susceptibil de o calificare alternativă, fie ca infracțiune de sine stătătoare, fie act de tentativă pedepsibilă.O asemenea situație apare și mai evidentă la infracțiunile complexe.De exemplu, la tâlharie unde amenințarea ori violența constutuie act de executare (art.211, C.pen.) sau poate constitui o infracțiune distinctă (art.193 ori art.180, C.pen.)
Tentativa nu se pedepsește în cazurile arătate mai sus deoarece, în felul acesta, infractorii sunt încurajați să se oprească la timp sau să împiedice producerea rezultatului.De asemenea, se apreciază că aceștia dau deja dovadă de îndreptare din moment ce nu au mai persistat în executarea acțiunii infracționale sau a căuzării rezultatului.Totodată societatea evită producerea urmărilor care uneori ar fi foarte grave, prin funcția de prevenție a legii penale.
Nu împărtășim părerea conform căreia prin împiedicarea voluntară a consumării infracțiunii, actele de executare la asemenea fapte își pierd caracterul socialmente periculos. Dacă ar fi așa, situația respectivă ar fi fost inclusă între cauzele care fac ca fapta să nu aiba caracter penal (art.18, ori în situațiile de la art.44 până la art.51, C.pen.).De altfel, în art.22, C.pen. se prevede clar că „Este apărat de pedeapsă făptuitorul”, ceea ce presupune existența tentativei, care este și ea infracțiune(art.144, C.pen.), singurul temei al răspunderii penale (art.17, alin.2, C.pen.)Statul renunță doar la aplicare pedepsei din motive de politică penală, arătate mai sus.Credem că ar fi și mai exact să se spună că este apărat de pe pedeapsă „infractorul” în loc de „făptuitorul”.
Concluzii
Evoluția istorică a conceptului de pedepsire a tentativei a avut un traseu sinuos, începând de la nediferențierea față de fapta consumată, până la stabilirea unor criterii precise de sancționare.
Astfel dacă în antichitate nu se făceau deosebiri între actul preparator și tentativă, și între tentativă și infracțiunea consumată, prevăzând aceeași pedeapsă pentru toate formele infracțiunii, evoluția societății a dus la identificarea unor soluții și criterii exprese de sancționare a tentativei.În prezent însă potrivit actualului Cod Penal pedepsele pentru infracțiunile prevăzute în partea specială a codului fiind mai blânde decât în anterioarele coduri, si pedeapsa pentru tentativa la infracțiune deși modul de stabilire a pedepsei a rămas același, este mai mică, lucru ce în opinia mea conduce la o creștere a fenomenului infracțional și a numărului de infractori deoarece făptuitorului nepăsător față de perceptul legii încearcă să o încalce tulburând relațiile sociale, creând o anumită stare de tensiune în rândul cetățenilor.
Lupta împotriva faptelor care prezintă pericol pentru societate și sunt incriminate de legea penală, trebuie dusă, în principal, prin prevenție, iar în secundar prin combatere care este reglementată în dispozițiile dreptului penal.
În ceea ce mă prevește consider că cea mai bună prevenire este constatarea, astfel aplicarea cu fermitate a legislației este principalul mijloc de descurajare a elementelor care săvârșesc fapte antisociale atât în faza de tentativă cât și a infracțiunii consumate.
În fața literei scrise a codului intrat în vigoare, indiferent de opiniile anterioare, judecătorii și procurorii se întorc responsabili la rolul lor esențial, acela de a aplica legea, așa cum este ea, de a o interpreta în cazuri concrete, de “a spune dreptul” penal nou.
Prin realizarea prezentei lucrări am prezentat formele și limitele trecerii de la vechiul la noul Cod penal în materie de tentativă, prin acest demers valorificând literatura de specialitate și jurisprudența în materie, fiind examinate în principal, corespondența; lipsa de corespondență, cu prevederile din Codul penal anterior; elementele de continuitate, elemente care au fost preluate din reglementarea anterioară; elemente ce fac diferența dintre cele două reglementări succesive, respectiv legea penală mai favorabilă.
În concluzie consider că evoluția dreptului penal a contribuit, la perfecționarea treptată și continuă a reglementării tentativei până la formulările pe care le întâlnim în prezent în legislațiile moderne.
BIBLIOGRAFIE
Cărți, tratate, monografii:
Corina Voicu, Andreea Simona Uzlău, Raluca Moroșanu, Cristinel Ghigheci, în Noul Cod Penal Ghid de aplicare pentru practicieni, editura Hamangiu 2014
Dr. Ramiro Virgil Mancaș – Tentativa editura Helicon Timișoara 1996 ;
Florin Streteanu, R.Moroșanu, Instituții și infracțiuni;
Florin Streteanu și Raluca Moroșanu în Instituții și Infracțiuni în Noul Cod Penal București 2010
George Antoniu- Tentativa (doctrină, jurisprudență, drept comparat) editura Societății Tempus București 1996;
Matei Basarab (coordonator) în lucrarea Codul penal comentat, vol.I, partea generala ed. Hamangiu 2007
Matei Basarab Drept Penal Partea Generala Vol.I ed. a IV- a revăzută și adăugită editura Lumina Lex București 2002;
Tudorel Toader (ș.a.) Noul Cod penal, comentarii pe articole, Ed. Hamangiu 2014;
T. Jud. Timiș, dec. Pen. 1196/1976, R.R.D. nr. 2/1977
Tudorel Toader, Maria Ioana Michinici, Ruxandra Răducanu, Anda Ciocrișu-Clocîntă, Sebastian Rădulețu și Mihai Dunea –Noul Cod penal, Comentarii pe articole
V.Pașca, Drept penal. Partea generală;
Viorel Pașca, Curs de drept penal.Partea generală, Ediția a II-a, actualizată cu modificările noului Cod penal, Editura Universul Juridic, București 2012;
V. Papadopol, Comentariu în Codul Penal al RSR comentat și adoptat, Partea generală, de T.Vasiliu ș.a.,Ed.Didactică și Pedagogică, București, 1971;
V.Dongoroz, op. Cit, pp.272-273; I. Tanoviceanu, op.cit., p.260. vazut în Viorel Pașca, Curs de drept penal.Partea generală, Ediția a II-a, actualizată cu modificările noului Cod penal, Editura Universul Juridic, București 2012
Articole și studii de specialitate:
Manea T., Tentativa în reglementarea noului Cod penal, înRevista Română de Drept nr. 4/2006;
Mihai A. Cocaină, Aurică Cocaină, Tentativa. Infracțiunea autonomă, în Revista de Drept Penalnr. 3/2000;
Practică judiciară și acte normative:
Constituția României republicată;
Codul penal român, publicat în B. Of. nr. 79bis, din 29 iunie 1968, republicat în M. Of. al României, Partea I, nr. 65 din 16 aprlilie 1997, actualizat 2013;
Expunerea de motive a Proiectului noului Cod penal, pct. 2.8;
Hotărârea penală nr.120/2015 din data de 14.10.2015 emisă de Judecătoria Târnăveni;
Noul Cod penal al României, aprobat prin Legea nr. 286/17 iunie 2009, publicat în M. Of. al României, nr. 510/24 iulie 2009;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Tentativa (ID: 104886)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.