Tentatia Hiperbolizarii

      Privite din afara, superficial, si ignorandu-le din varii motive dimensiunile interioare si exterioare asupra carora nu insistam acum, atributele de relativitate sau de absolut ale adevarului pot aparea multora prea simple, nespectaculare, insuficient de graitoare pentru vitrina personala, prea firesti, comune s.a.m.d., ca sa rupa gura targului. S-ar impune deci o cosmetizare a acestora, o prelucrare estetica facuta cel mai adesea printr-o hiperbolizare care sa starneasca interesul. Preocuparea e veche, de-o varsta cu zicala a face din tantar armasar. (Nu luam in calcul cazurile in care adevarul nu este cunoscut, ci doar intrezarit si sustinut de argumente palide, cazuri care reclama pe drept ipoteze, prezumtii de accentuata coloratura subiectiva.)

      Ne-am oprit pentru sustinerea prezentei teze la un exemplu care ar parea nesemnificativ, dar care, pastrand proportiile, poate ilustra raportul dintre adevarul frust si ipostazele lui frecvente asupra carora s-a intervenit si care, se intelege, nu poarta amprenta minciunii deliberate sau necontrolate si care, numai aparent, par a sustine adevarul sau a impieta asupra lui. Ne mentinem asadar in imperiul nostru, imperiul lui modus-vivendi. Si zicem:

      In stanga Vaii Almasului, privind in aval, la cateva sute de metri de satul Galgau-Almasului, comuna Balan, se afla un loc de o configuratie stranie, un fel de semanatura haotica de stanci, o insula care contrasteaza izbitor cu peisajul: in stanga – padurea, paduricea parca suspendata, Dumbrava, in dreapta – satul, soseaua, Valea Almasului si iarasi satul strajuit de privelisti oarecum asemanatoare, dar si ele cu istoriile lor. Potrivit geologilor – mai mult amatori – conglomeratul de roca putin rezistenta – caolin si gresie insuficient pietrificata – s-a faramitat in dislocare si a dat nastere unor plasmuiri surprinzatoare, multe de-a dreptul bizare, multe avand corespondente imaginative in lumea domestica a oamenilor. Una dintre plasmuiri pastreaza inca, in ciuda eroziunii sesizabile de la an la an, o fireasca si nefireasca asemanare cu o fata care duce ceva in spate. Asemanarea insotita de fecunda imaginatie a privitorilor a nascut legenda Fata Catanii. Stancaraia din jur a purtat si ea dintotdeauna numele de Cheturi, probabil o referire la faptul ca insulita carstica este rezultatul ruperii incheieturilor care o tineau lipita de pieptul de deal din care, pana la urma, s-a desprins.

      Candva, cine stie cand, o fi avut loc o tragica intamplare care a provocat prefacerea fetei in stan de piatra, motiv des intalnit in mitologia noastra. Tulburatoarea intamplare, nucleul ei, s-a epicizat – timpul a creat-o si a consacrat-o si tot timpul i-a estompat tragismul ca mai tuturor legendelor de sorginte eroica, istorica, sociala, cosmogonica etc. – s-a epicizat in circulatie si s-a transformat in fapt nuvelistic retinut pe panoplia de pe care glasurile trecutului reverbereaza inca, atestandu-ne impresionanta zestre spirituala. Nascute si din dorinta omului de a-si trai cat mai intens atat viata proprie, cat si pe cea a imprejurului, dar si din nobila intentie de a-si explica in viziuni proprii anumite lucruri neconforme cu stasul, legendele raman – ca sa spunem deocamdata numai atat – marturii in timp ale vivacitatii poporului, ale salutarelor incercari de explicare ale tainelor vietii, ale impresionantei puteri de fantazare. Nu intamplator au inspirat atatea opere nemuritoare. Inseram o succinta relatare a legendei Fata Catanii, apartinand informatorilor Ioan Prodan si Anastasia Ungurusan din Galgau si care atunci aveau varsta de 60, respectiv 65 de ani. Consemnarea a fost facuta in anul 1968 de catre Irina Pasca, studenta in anul al IV-lea la Facultatea de Filologie din Cluj-Napoca. Insistam asupra relatarii nu atat pentru ca s-ar prefigura o contaminare cu Baba Dochia, alta bacita rea precum cea poreclita, pentru comportamentul ei cazon, Catana, nici pentru ca reintalnim motivul prefacerii in stan de piatra, ci pentru ca legenda noastra ocupa un loc central in economia verbala a Cheturilor si a iradiat. (E posibil, de pilda, ca in variante, data fiind trecerea de care se bucura intre fete un fecior militar, sa fi aparut in derularea faptelor si un astfel de personaj numai potrivit sa complice lucrurile.) „D’apai, draga mea, ziceau batranii ca a fost mai demult o femeie, ii zicea de’a Catanii, aici in satul nostru, care avea o gospodarie mare. Avea multe oi si tare mult de lucru, si barbatul era plecat de-acasa. Avea si o fata fecioara si frumoasa care iesea cateodata din vorba ei. Intr-o zi, avea rand la oi si trebuia sa se duca dupa lapte si o trimite pe fata. Da’ fata feleleste, adica nu vrea sa mearga. Si-atunci, femeia striga la ea, o suduie, ba o si blastama: <> Fata s-a dus pana la urma la oi dupa lapte. Cand s-a intors , a pornit o furtuna mare, cu fulgere, trasnete si tunete si o trasnit pe fata de-o ramas stana de piatra. Si de-aia e stanca asta in forma de fata cu ciubarul in spate.” Dar de ce si de unde gradina si zmeii? Departe de a semana cu o gradina, locul numit Cheturi este, mai degraba, arid, pigmentat din loc in loc de cate un smoc verde crescut miraculos la subsuorile pietrelor. Termenul de zmeu, atat cat circula in zona, este adus prin filiera carturareasca. Nu este ( nu era) deloc intalnit in limbajul autohton bogat, de altfel, in denumiri de fiinte supranaturale si de personificari.

      O explicatie s-ar gasi. Prin anii ’70 – ’80, un indragostit de folclorul salajean si, mai cu seama, de legendele lui a cules o parte din aceasta sama de cuvinte (aluzie la cronicarul Neculce si la a sa culegere de legende intitulata astfel ) si le-a transpus in spectacole folclorice de anvergura, folosind, sincretic, toate mijloacele de exprimare ale folclorului. Ulterior, scenariile au fost multiplicate la sapirograf si stranse intr-un volum numit Memoria Salajului. Dificultatile tot mai mari de punere in scena au descurajat pe multi, totusi cateva au reusit, intre ele aflandu-se si spectacolul Fata Catanii, jucat pe scena, dar si la fata locului, la Cheturi, de unde a fost preluat si transmis de televiziune. Sigur, spectacolul era numai inspirat din legenda si pastra doar motivele esentiale ale acesteia. Era o lucrare de autor potrivit unei conceptii regizorale cu o diversitate de personaje demne de remarcat, cu stari conflictuale intre bine si rau ca in toate productiile genului. Aparitia zmeilor, zmeoaicelor, a feti-frumosilor si a zanelor nu era fortuita, ci parte organica a faptului artistic. (Pastrand proportiile si genialul Faust a lui Goethe porneste de la legenda doctorului Faustus.) Era, se intelege, cu totul altceva. Impresionat, frapat de ineditul spectacular coborat in cotidianul vaduvit de mult de spectacole gen feerie, cineva a vrut sa trainiceasca fictiunea ingloband in ea – de fapt anuland prin pierdere toponimul Cheturi care personalizase de-a lungul timpului locul respectiv, stopandu-i inregistrarea sub acest nume in memoria viitorimii. Sigur, nu poate fi vorba de o eludare intentionata a toponimului initial, ci, dimpotriva, de frumoasa initiativa a botezatorului de ocazie de a spori faima locului, de a soca, de a redimensiona un act care in ochii lui merita mai multa atentie obtinuta in special printr-un nume mult mai chemator. Intrebarea este daca, dincolo de publicul larg care-si alege singur optiunea, oamenii de stiinta, cercetatorii in domeniul etnoculturii nu se lasa si ei indusi in eroare, ca sa nu mai vorbim de semidoctii si sfertodoctii din turism gata de orice rabat cand e vorba de interese pecuniare. Sigur, nu e vorba de mistificari ale unor adevaruri majore economice, politice, sociale care, mai ales , acum ar trebui sa conteze, dar nu conteaza, ci e vorba, sa admitem, de un adevar care contribuie cat de putin la pastrarea si hranirea onestitatii noastre. Pe de alta parte, ucigandu-ne o data cu basmele feti-frumosii, zanele, zmeii si balaurii, de ce sa-i reinviem acum din motive cel putin oneroase, meschine, pecuniare in comparatie cu cele care au creat acea minunata lume supranaturala in care, culmea!, am trait mai putine spaime decat in galopanta civilizatie de azi? Si, in oricare dintre cazuri, avem noi, cei de azi, dreptul sa rebotezam, dupa indoielnicul nostru gust, contemporanii cu varste matusalemice in aceste nume, in comparatie cu noi?

      Ma tem – si cat de greu imi e s-o spun! – ma tem ca, departe de a incerca edulcorarea multelor ipostaze ale neadevarului, efortul de a apara adevarul, fara sa scoti sabia din teaca, ramane o biata soapta sau o umila mustrare, mai mult mangaiere, in calea ofensivei generale si generalizate pe cale sa incline balanta de partea ei, a minciunii, in dauna adevarului imbatranit si tot mai subred si, cine stie, tot mai de prisos.

     Liebling, 15 mai 2009