Tensiuni social -politice violente i Gracchii [623379]

Tensiuni social -politice violente §i Gracchii
Nemulțumiții nu se num ărau doar in randurile plebei s ărace. Deși s-au exagerat sim țitor propor țiile procesului de
pauperizare a plebei nevoia șe, totuși real. Numeroase segmente ale societ ății romane contestau g estionarea prea
oligarhică a Republicii, confiscarea magistraturilor de cateva clanuri de nobiles, absența controlului sever al
guvernării provinciilor. Cum am mai reliefat, distorsionarea raporturilor intre indatoriri și privilegii, de care
profita nobili tas, generase multe frustr ări. Aceste frustr ări afectau indeosebi ordinul ecvestru, in plin ă
ascensiune, dar inc ă lipsit de o pondere politic ă semnificativ ă.
Am observat de asemenea c ă dispariția, in practic ă, a obligației de a achita impozitul direct irit ase italicii
necetățeni. Anterior ei nu revendicaser ă cetățenia roman ă. Totuși, după 133 i.C, italicii o reclam ă cu insisten ță.
Este adev ărat că, in Italia, limba latin ă incă nu se generalizase. Etruscii și grecii vorbesc limbile lor și trăiesc in
cadrul s tructurilor locale tradi ționale. Chiar oscii i și manifestă originalitatea lor cultural ă. Fiecare cetate italic ă
poseda propriul tip de gestionare a vie ții locuitorilor. Intre italici, se adanceau diferen țele dintre peregrini și
aliații beneficiari ai drept ului latin, generator de cvasi -egalitate cu cet ățenii romani, in materie de drept civil, ins ă
nu și in domeniul politic. Fa ță de autonomismele locale, Roma nu utiliza inc ă o politică de asimilare.
Dimpotrivă, limita acordarea cet ățeniei romane. in afara It aliei, necet ățenii italici sunt considera ți romani și sunt
asociați gestionării teritoriilor cucerite. in Italia, ei sunt inc ă supuși discrimin ării. Cu toate c ă furnizează Romei
substanțiale contingente militare, particip ă plenar la dezvoltarea comer țului și industriei, sunt lega ți, prin
complexe rela ții de clientel ă sau de afaceri, cu principalii nobiles. Raporturile intre grupurile de nemul țumiți sunt
complicate. Alian țele dintre ele se dovedesc adesea conjuncturale, limitate in timp. Crizei Republicii i se adaugă
prin urmare o profund ă criză de identitate.
Din toate aceste frustr ări s-a format mi șcarea „revoluționară'" a fraților Gracchi, dirijat ă in special impotriva
imobilismului societ ății timpului. Se utilizeaz ă largile competen țe, căzute in desuetudi ne, ale tribunatului plebei.
Gnaeus Laelius incercase de asemenea s ă schițeze un proiect de reform ă agrară, in timpul consulatului s ău ori
chiar in vremea preturii sale, exercitate in 145 i.C. Renun țase la el, poate sub influen ța patronului și prietenului
său Scipio Aemilianus. Censura acestuia, din 142, fusese steril ă. Se limitase la eliminarea din senat a catorva
senatori tara ți și la o „frumoasă" cuvantare, unde amintise cet ățenilor virtu țile de odinioar ă. Frații Gracchi apar țineau unei nobilitas plebeie ne.
Erau fiii consului Sempronius Gracchus, amintit de noi intr -un capitol
anterior, și ai Corneliei. De fapt, fra ții Gracchi erau și cumnați ai lui Scipio Aemilianus, v ărul lor, care se c ăsătorise cu sora
acestora, Sempronia. Dar Tiberius Gracchus fusese sever crescut de c ătre Cornelia. Pulsiunile sale, aspru cenzurate de
Cornelia, trebuiau s ă se deruleze, s ă se sublimeze in proiecte politice indr ăznețe. De altfel Cornelia ins ăși, in pofida
austerității sale, credea in necesitatea unor reforme, sortite s ă scoată edificiul social -politic roman din imobilismul lui. Ea se

străduise să ofere fiilor s ăi educatori pe m ăsură. Adică retorul Diophanes din Mytilene și filosoful stoic Blossius din Cumae,
Ca aproape orice stoic, Blossius considera indispensabil ă partic iparea la via ța politică. Stoic radical, el preconiza reforme
sociale fundamentale. El a putut sugera lui Tiberius Gracchus idei reformiste. Dup ă moartea acestuia, fiindc ă era implicat in
reprimarea partizanilor lui Tiberius Gracchus, a trebuit s ă părăseas că Roma, convins c ă trebuie recuperat ă utopia social ă a lui
Zenon, fondatorul stoicismului, teoretician al egalitarismului social. Astfel Blossius a ajuns un fel de militant al utopiei
socialist -comu -niste ante litteram. In opțiunile asumate de Tiberius Gr acchus, a cant ărit și experiența anterioar ă tribunatului.
in 137 I.C., trimis in Hispania, in calitate de quaestor, a constatat, in drumul s ău, că in Etruria se dezvolta inlocuirea
muncitorilor agricoli liberi cu sclavi. in Hispania, el a remarcat declinul armatei romane, cauzat de insuficien ța efectivelor.
incă din aceast ă vreme, Tiberius Gracchus concepea planuri reformiste cutez ătoare și se bucura de simpatia plebei. A putut
să-l impresioneze și răscoala sclavilor din Sicilia. Ales tribun al plebei, pent ru anul 133 i.C, el a rostit cuvant ări incendiare.
Fiarele Italiei, exclama el, au vizuina lor. Dar nu o posed ă oamenii care lupt ă și mor pentru Italia, ca s ă slujească luxul și
imbogățirea altora, ei, pretin și stăpani ai lumii (Plut, T. Ghracch., 9, 4).
Iată pentru ce Tiberius Gracchus a propus și determinat adoptarea unor legi de reform ă profundă, deși ponderat ă.
in afară de teritoriul roman, ager romanus, acoperit de cele 35 de triburi romane, exista aria solurilor confiscate
de Roma de la italicii invin și: așa-numitul ager publicus, fie atribuit gratuit unor cet ățeni meritorii, fie conferit
altora, in schimbul unei redeven țe. Deținătorii acestui ager nu dispuneau de o adev ărată proprietate, proprietas,
ci doar de un uzufruct, o possessio. Cetățeni bogați acaparaser ă aceste pămanturi, mai cu seam ă pe cele
necultivate, unde anterior fuseser ă mlaștini, păduri și pășuni. Ei sfar șiseră prin a le uzurpa și converti in
proprietăți de fado (Plut., T. Gracch., 8; App., Cm., 1, 7 -8). Puseser ă de asemenea st ăpanire pe loturi ocupate de
unii cetățeni sărăciți. incat Tiberius Gracchus concepe o reformist ă propunere de lege, rogatio, menită să pună
capăt uzurpării propriet ății publice agricole de c ătre latifundiari acaparatori. Totodat ă se urmărea refacerea
loturilor de pămant ale plebei cet ățenești rurale, a c ărei scădere amenin ța recrutările militare și deci siguran ța
statului (App., Ciu., 1, 40). De altfel, propunerea legislativ ă moderată a lui Tiberius Gracchus relua prevederi ale
unei legi mai vechi, niciodat ă abrog ate, dar neaplicate in practic ă. Se limita la 500 de iugera, adică la 125 de
hectare, segmentul din ager publicus pe care putea s ă-l cultive unul dintre posesorii acestui sol. Se puteau ad ăuga
250 de iugera, adică 65 de hectare, de copil, al unui astfel de posesor. incat o familie solid ă putea ajunge la
limita de 1.000 de iugera sau 250 de hectare. Ținta era incurajarea p ăturii sociale a țăranilor liberi cet ățeni. in
plus, aceste domenii agrare limitate deveneau proprietate de facto a celor care le de țineau ; așadar se converteau
in ager priuatus. Un colegiu format din trei membri, ale și de popor și definiți ca „triumviri ai atribuirii
pămanturilor",
121

triumuiri agri ș iudicandis adsignandis, au fost ale și de popor pe termen limitat. Triumvirii urmau s ă distribuie
loturile recuperate prin reforma p ămantului public cet ățenilor săraci, in limita a 30 de iugera, 7 hectare, de
persoană, proclamate inalienabile, adic ă imposibil de vandut. indeosebi aceast ă ultimă prevedere a iritat
nobilita s, dat fiind că ea constituia o inova ție in dreptul roman. Senatorii invocau și faptul că, pe pămanturile
posedate de ei, se aflau mormintele str ămoșilor lor, că bunurile uzurpate, pentru care nu se mai pl ătea redeven ță,
fuseseră muncite de ei, c ă adesea e le fuseseră instrăinate prin mo șteniri, că ei contractaser ă datorii ca s ă le
lucreze etc. (App., Ciu., 1, 38). Aceast ă rogatio a fost prezentat ă in primăvara anului 133 I.C. conciliului plebei,
unde s -a izbit de intercesiunea, de veto -ul altui tribun al pl ebei, Marcus Octavius. intr -adevăr, de multă vreme,
nobilitas acaparase și tribunatul plebei. Totu și Tiberius Gracchus ob ține destituirea lui Octavius de c ătre
conciliul plebei și votarea unui plebiscit, care legifera propunerea sa. in special destituirea lui Octavius constituia
o măsură revoluționară. Niciodată un tribun al plebei nu fusese destituit. Senatorii, scandaliza ți, au inceput s ă
vorbească de tiranie, de tendin ța spre o monarhie tribunician ă. Cu atat mai mult cu cat primul colegiu triumviralagrar
fusese format din Tiberius insu și, din Gaius, fratele lui, și din Appius Claudius Pulcher, socrul lui. in
sfarșit, Tiberius Gracchus s -a hotărat să atace și pe frontul institu țional. El a solicitat realegerea sa ca tribun al
plebei pentru anul subsecvent conciliului electoral al plebei din iulie 133. Aceast ă inițiativă a lui Tiberius
Gracchus a fost perceput ă de mulți ca o tentativ ă de lovitură de stat. Chiar o mare parte din plebe l -a părăsit.
Exista primejdia perpetu ării aceluiași ins intr -o demnitate. E fectiv Tiberius Gracchus a incercat o lovitur ă de
forță. El a ocupat impreun ă cu trei sute de partizani ai s ăi Capitoliul, unde urmau s ă se desfășoare alegerile
tribunilor. Acest eveniment a dat semnalul violen țelor. Senatul a votat un senatus consultum ul ti-muni, care
implica statuarea st ării de asediu in Roma și suspendarea garan țiilor institu ționale. Era pentru prima oar ă cand se
adopta un senatusconsult ultim in absen ța oricărui pericol exterior. indat ă Publius Cornelius Scipio Nasica, de
fapt inrudit c u Tiberius și pontifex maximus, pornește spre Capitoliu in fruntea unei mul țimi. Deși tribun in
funcțiune, Tiberius Gracchus este ucis, iar partizanii s ăi sunt lichida ți fizic. in noaptea subsecvent ă cadavrele
tuturor sunt aruncate in Tibru (App., Ciu., 1, 16).
Plutarh va observa c ă era pentru prima oar ă de la abolirea regalit ății cand un contencios intre cet ățeni a fost
anihilat in sange și in ucideri (T. Gracch., 20). Sa remarc ăm insă că reformele lui Tiberius Gracchus nu purtau
decat asupra plebei cet ățenești și excludeau italicii necet ățeni. Dimpotriv ă, el voia să-i defavorizeze pe italici,
simpatizați de Scipio Aemilianus, v ărul și cumnatul s ău. Comisia triumvirilor, in care Tiberius Gracchus fusese
inlocuit de Publius Licinius Gracchus, a inceput totu și sa funcționeze, ins ă s-a confruntat cu tot felul de
contestații și de abuzuri (App., Ciu., 1, 77). Ea trebuia sa lucreze asupra a 37.000 km p ătrați, situați la sud de
Rubicon; ceea ce reprezenta o treime din peninsul ă. Urmau să beneficieze de reforma agr ară 65.000 de cet ățeni,
cărora să li se acorde 1.980.000 de iugera sau 500.000 de hectare (5.000 km p ătrați). in 129, cu cateva ore
inainte de o moarte subit ă și ciudata, Scipio Aemilianus a ob ținut, pe căi ocolite, de la senat, blocarea activit ății
comisi ei triumvirale, care nu a mai func ționat. Moartea lui Scipio Aemilianus era un cadou pentru nobilitas, care
se temea de un adev ărat patron al italicilor, considerat de mul ți ca un om providen țial, ca un arbitru al Cet ății, un

conducător susceptibil s ă pună capăt turbulenței cetățenești. intrucat for țele reformist -revoluționare erau
puternice și dornice s ă restructureze Cetatea atat de divizat ă (Cic, Rep., 1,19, 3) 3.
care vedea
urmărea, in mod petentelor reale ale
in același timp, Gaius Gracchus a stimulat a doptarea altor legi populare. Ne referim in primul rand la o lege
„frumentară" sau alimentar ă, lex Sempmniafrumentaria (App., Ciu-, 1, 21). Aceast ă lege, propus ă de Gaius și de
Fulvius Flaccus, stipula c ă lunar fiecare plebeu s ărac va primi o anumit ă canti tate de grau, destul de consistent ă,
la un preț redus, subven ționat de trezoreria Republicii. in acest mod plebeii proletariza ți ai Romei nu mai erau
nevoiți să plece la țară. in vara anului 123 i.C, Gaius Gracchus a fost reales tribun al plebei pentru un al doilea
mandat. El a ob ținut de la senat și de la adun ările populare o lege judiciar ă prin care jum ătate din cei 600 de
jurați, destinați să facă parte din tribunalul (quaestio repetundarum) ce judeca in procesele intentate de
provinciali guvernatorilor corupți, să nu mai fie senatori, ci simpli cavaleri (App., Ciu., 1, 22). O asemenea lege
afecta grav interesele senatorilor, inclina ți indeobște să judece cu blande țe procesele intentate colegilor lor.
Totodată era consolidat ordinul ecvestru. Acest ordin se separă practic complet de categoria, de ordinul
senatorial, in 123 ori chiar in 129 i.C. Senatorii nu mai iau parte la defilarea cavalerilor, sortit ă examinării lor de
către censori, recognitio equitum, și nu mai fac parte din centuriile de cavaleri. Ju ridic, separarea va interveni
mai tarziu. Pe deasupra, Gaius Gracchus ini țiază diverse măsuri in favoarea cavalerilor. S -au stipulat reduceri ale
sumelor vărsate statului de c ătre publicam, cand suferiser ă pierderi, in special cu ocazia r ăzboaielor. intr -adevăr
publi -canii erau obliga ți, prin contract, s ă verse statului o anumit ă sumă de bani, de recuperat prin incasarea
impozitelor de c ătre societățile lor. Ordinul ecvestru nu mai avea aproape nimic comun cu vechea cavalerie
romană, fiind alcătuit mai cu s eamă din arenda și de impozite și din feluriți oameni de afaceri. Gaius promoveaz ă
și o „lege despre Asia'", lex de Asia, care acorda cavalerilor exploatarea provinciei Asia, implantat ă in locul
regatului Pergamului. Aceast ă anexare adusese Republicii imens e avuții. in sfarșit, o „lege teatral ă", lex
theatralis, rezerva, la spectacole, locuri speciale cavalerilor, separate de cele ale senatorilor. Acest fapt poten ța
demnitatea cavalerilor. Gaius Gracchus instala, in fond, cavalerii la putere al ături de senat ori.
Dreptul de apel la popor, ca suprem judec ător, pwuocatio, a fost definitiv statuat. Nici un magistrat roman nu
mai putea executa un cet ățean roman, inainte ca acesta s ă fi făcut apel la popor, dac ă ar fi dorit aceasta. Gaius
Gracchus s -a gandit chiar să se excludă din senat și să se ia dreptul de a candida la o nou ă magistratur ă unui
magistrat demis de popor. Toate aceste legi, m ăsuri, propuneri legislative au contrariat violent senatul.
Cheltuielile publice sporeau considerabil și competen țele senatul ui diminuau sim țitor. Pe de alt ă parte, Gaius
Gracchus a pierdut sprijinul ordinului ecvestru, al unei p ărți din plebe și chiar al unor suporteri importan ți, cand
a propus acordarea cet ățeniei romane tuturor alia ților de drept latin din Italia. Propunea de asemenea ca al ți
italici să primească dreptul latin. Fondarea unei colonii pe solul damnat al Cartaginei contraria pe mul ți. incat
atunci cand, in vara lui 122 i.C, el s -a prezentat din nou la alegeri, ca s ă fie reales tribun, a intervenit catastrofa.
Nu a mai fost reales. Chiar plebea se temea de o putere personal ă permanent ă, fie ea și exercitată de un tribun al

său. Pe de alt ă parte, colegul lui Gaius Gracchus, tribunul Marcus Livius Drusus, partizan al oligarhiei, a propus
o serie de m ăsuri demagogice. Beneficiarii redistribuirii a șa-numitului ager publi -cus nu ar mai fi trebuit s ă
achite nici o redeven ță pentru ogoarele primite. Drusus a promis și inființarea, chiar in Italia, a dou ăsprezece noi
colonii, de populat de c ătre plebe. Concomitent, Drusus a propus suprimarea pedepselor corporale, chiar in
timpul serviciului militar. Italicii urmau s ă beneficieze și ei de o asemenea m ăsură de clemen ță.
Gaius a făcut greșala de a recurge și el la folosirea for ței. Tulburări grave au izbucnit pe str ăzile Romei. Reacția
oligarhiei senatoriale nu s -a lăsat așteptată. Senatul a votat un senatusconsult ultim foarte clar: „să vegheze
consulii ca statul s ă nu sufere vreo v ătămare", uideant consules ne quid res publica detrimenti c ăpiat. Senatorii,
cavalerii și slujito rii lor au luat armele. Consulul Lucius Opimius a urm ărit, cu forțele sale, pe Gaius Gracchus și
pe Fulvius Flaccus. Ei au fost prin și și executați (App., Ciu., 1, 120). Celor 250 de partizani ai lui Gaius, uci și in
luptele de strad ă, li s-au adăugat alte 3.000 de victime, condamnate in 121 i.C. de c ătre tribunale.
incat au eșuat tentativele Gracchilor de a reduce puterile de ținute de nobilitas, de a democratiza Republica, de a
substitui senatului conciliul plebei și adunarea tribut ă ca principale for țe diriguitoare ale statului. Gracchii ținteau
o anumită putere personal ă, dar nu putem stabili propor țiile acestei aspira ții. Ameliorarea condi ției plebei s -a
produs in mic ă măsură, dar influen ța ordinului ecvestru a subsistat și chiar s -a accentuat. Esențial este insă faptul
că atunci, pentru prima oar ă in istoria Republicii romane, au avut loc, in interiorul Romei, dou ă minirăzboaie
civile. Ilegalitatea p ătrundea adanc in via ța Cetății.
Ce a supravie țuit totuși din legisla ția agrară gracchiană?
In primul rand a fost abolit ă inalienabilitatea loturilor distribuite prin reforma agrar ă. Opulenții au cump ărat
loturile micilor exploatan ți sau le -au acaparat prin mijloace violente. in 111 i.C, tribunul plebei, Spurius Thorius,
a determinat votarea unei legi (Thoria) prin care ager publicus a fost declarat proprietate privat ă a celor care il
ocupau, in schimbul unei redeven țe, al cărui produs trebuia distribuit plebei s ărace. Un alt tribun, exponent al
oligarhiei, a ob ținut ulterior suprimarea redeven ței. in cincisprez ece ani, legisla ția gracchian ă a dispărut fără
urme (App., Ciu., 1, 12l -l24). Mai tarziu s -au adoptat alte legi agrare; ins ă acestea distribuiau loturi agricole
numai veteranilor ori coloniilor. Plebeii civili nu au mai dobandit nimic. Totodat ă rămanea nes oluționată
problema italicilor necet ățeni romani. Din legisla ția promovat ă de Gaius Gracchus s -au menținut privilegiile
acordate cavalerilor, militarilor in termen, plebei subven ționate, așa-zisa „plebe frumentar ă". Au subsistat de
asemenea prevederile leg ii privind apelul la popor și compoziția mixtă a tribunalelor menite a judeca in
procesele de corup ție.
O altă consecință, cu importante efecte, se refer ă la delimitarea clar ă, cu toate c ă indeosebi pragmatic ă, a celor
două ordine preeminente: cel senatori al și cel ecvestru. De asemenea, incepand de la Gracchi, „clasa politic ă"
romană se divide limpede in dou ă mari facțiuni, „partide", in accep țiune antică (Cic, Rep., 1, 131). O fac țiune
este cea a optima ților, optimates, adică, in concep ția lor, a celor ma i buni cetățeni {optimi, in latinește). Aceștia
erau conservatori, militau pentru prezervarea ordinii institu ționale, se opuneau reformelor care ar fi putut s -o

perturbe. in ultim ă instanță, ei preconizau men ținerea structurilor oligarhice ale Republicii, a privilegiilor
dobandite de nobilitas. Dar concomitent ei luptau pentru salvgardarea Republicii și a libertăților cetățenești
tradiționale, cu toate c ă inegal distribuite intre romani, din punct de vedere politic. Se bizuiau pe o mare parte din
nobilitas și pe clienții acesteia. indeosebi pe nobilii boga ți de sorginte plebeian ă.
Li se opuneau „popularii", populares. Aceștia „se comportau in mod popular", populariter agunt. Afișau gusturi
simple, reliefau interes pentru desf ătările și tribulațiile mulțimii. iși propuneau s ă pună in operă un discurs
mental netradi țional, ostil oli –
CRIZA REPUBLICII ROMANE
125
oarhiei. Sugerau m ăsuri politice și juridice care s ă amelioreze statutul celor de condi ție modestă, să limiteze
privilegiile senatorilor, s ă asigure o m ai mare libertate de vot in adun ările populare, s ă combată camătă. Au
propus legi in privin ța datoriilor celor s ăraci, agrare sau frumentare (Cic, Off., 2, 73). Numero și populares
utilizează platformele reformiste, uneori chiar revolu ționare, ca pe o tramb ulină politică, in vederea ca știgării și
potențării unei influen țe personale. Se interesau, in mic ă măsură, de conservarea legalit ății, chiar a libert ăților
unei Republici pe care o doreau profund restructurat ă. Se bazau pe unii „oameni noi", dar și pe pat ricieni mai
mult sau mai pu țin sărăciți. Desigur, aceste fac țiuni nu sunt similare partidelor moderne. De și se folosesc uneori
termeni capartes spre a -i desemna (SalL, ., 43, 1, 1; Cic, Șest., 96-98)4.
in concluzie, am afirma c ă, dacă pe termen scurt oliga rhia conservatoare, prin lichidarea mi șcării Gracchilor,
pare să fi invins, pe termen lung sau mediu for țele innoirii s -au menținut și au obținut succes. Tulbur ările vor
reincepe in curand.
Răscoale ale sclavilor si anexarea Pergamului
Politica extern ă romană, ca și perturbările survenite in gestionarea imperiului Republicii sunt foarte strans legate
de evoluțiile frămantărilor de la Roma și ale discursului mental cet ățenesc.
Trebuie ar ătat, „din capul locului", cum se spune, c ă in antichitate n -a existat n ici im fel de oranduire
sclavagist ă și de mod de produc ție sclavagist. Marxiștii au transformat in dogm ă absolută ceea ce Karl Marx
enunțase, in aceast ă privință, in diverse lucr ări și in cateva fraze. C ăci insuși Marx, in alte pasaje, s -a referit la un
mod de produc ție antic. Deci antic, și nu sclavagist. Cu rare excep ții, sclavii n -au reprezentat niciodat ă in
antichitate principalul instrument de produc ție. De altfel sclavul era mai degrab ă un capital decat o marf ă. El
poate să adune bani pentru r ăscumpărare, să aibă legături semiconjugale. De ține chiar o personalitate juridic ă
atunci cand se prezint ă in fața tribunalului domestic al st ăpanului. Pedeapsa cu moartea este rar aplicat ă, mai cu
seamă pentru valoarea sa exemplar ă. Am reliefat, in alt capitol, d iversitatea condi ției servile și semnifica ția ei.
Nu este totu și mai puțin adevărat că, in secolele al II -lea și I i.C, se constat ă un aflux masiv de sclavi. Mai ales in
Italia și in Sicilia. Izvorul principal al acestei prolifer ări a numărului de sclavi i l constituie r ăzboaiele Romei și
vinderea prizonierilor ca sclavi. Am semnalat mai sus c ă adesea, cum ar fi in cazul urm ărilor cuceririi Cartaginei,
au fost vandu ți zeci de mii de sclavi. Recordul absolut pare s ă fi fost atins in 167 i.C, cand au fost vand uți zeci de

mii de macedoneni și de epiroți. Dar și in 104 I.C, au avut aceea și soartă 140.000 de cimbri și de teutoni.
Incontestabil, nu to ți prizonierii de r ăzboi deveneau sclavi pe termen lung: cei boga ți erau adesea r ăscumpărați
pe loc, fie de familiil e lor, fie de prietenii lor. O alt ă sursă a dezvoltării sclavilor trebuie c ăutată in intensificarea
talhăriei și mai ales a pirateriei, care face ravagii in Asia Mic ă, in Siria, in Orientul apropiat. Targuri de sclavi
ființează in multe locuri, in Italia, in Grecia, in Asia. La Delos trec zilnic prin targul de sclavi 10.000 de oameni.
Un alt izvor de alimentare a sclavajului il formeaz ă neachitarea datoriilor. Mul ți datornici insolvabili devin
sclavi. De asemenea, sclavajul este hr ănit de reproduc ția natura lă: copiii sclavilor r ăman tot sclavi.
126
Eugen Cizek
Diferențele intre condi țiile de existen ță ale sclavilor se adancesc. Duc o existen ță confortabil ă sclavii de la ora șe, adesea
foarte specializa ți. Ei sunt medici, pedagogi, secretari ai st ăpanilor, coa fori, bărbieri, buc ătari, slujitori in locuin țe, sclavi
publici, inclusiv mici func ționari. Statul, ora șele, institu țiile municipale ii intrebuin țează ca scribi, crainici publici și lucrători
pe șantierele ora șelor. in sfar șit, sclavii sunt utiliza ți in mu nca din mine, in intreprinderile industriale și in atelierele
meșteșugărești. Dacă anterior ștampilele de pe produse artizanale (ceramic ă, bronzuri) purtau in special numele unor me șteri
oameni liberi, acum, in Italia, prevaleaz ă cele ale sclavilor și liberților. Artizanatul cuprinde intre 5 și 10% din popula ția
Italiei. Pe de alt ă parte, in secolul I i.C, unii notabili italici și romani se inconjoar ă de gărzi de corp, care sunt sclavi. Se
ajunge chiar la alc ătuirea anumitor mici armate private de sclavi. A lți sclavi sunt antrena ți in școli specializate pentru a
deveni uciga și de profesie, adic ă gladiatori. Luptele intre ei in arene sunt gustate cu nesa ț de spectatori. Este totu și adevărat
că cei mai mul ți gladiatori sunt oameni liberi, angaja ți printr -un co ntract. Chiar in mediul rural exist ă păstori sclavi, care
duceau o existen ță autonomă. Ei vor juca un rol important in rebeliunile sclavilor. Marea mas ă a sclavilor, compus ă prin
excelență din Barbari analfabe ți, lucrează insă la cultivarea domeniilor agri cole, indeosebi pe latifundii. Ei vor contribui la
anumite evolu ții ale agriculturii Italiei. Utilizarea masiv ă a sclavilor favorizeaz ă marile domenii agricole, expansiunea unor
noi tipuri de lucrare a p ămantului, focalizate pe vi ța de vie și pe măslini, i n dauna cerealiculturii. Totu și chiar latifundiarii nu
recurg numai la munca sclavilor, ci și la cea a unor lucr ători sezonieri liberi.
S-a exagerat sensibil ponderea sclavilor in interiorul popula ției Italiei. Se pare c ă ea nu dep ășea cu mult 32% din tota lul
locuitorilor. Cu toate acestea, pe latifundii adesea sclavii muncesc intens in turme, sub biciul c ăpeteniilor lor, și dorm noaptea
in semitemni țe, ergastula. Cum am relevat deja, mul ți sclavi nu sunt romaniza ți. Animozitatea lor fa ță de stăpani imbrac ă nu
numai un caracter social, ci și o dimensiune etnic ă, națională. Numeroși sirieni și microasiatici erau sclavi ai proprietarilor
greci și italici din Sicilia. Astfel s -a ajuns la ample r ăscoale de sclavi, indeosebi in Sicilia, granarul Romei. intre 136 și 132
i.C. are loc prima mare rebeliune servil ă, in Sicilia, animat ă in mare parte de sclavii ciobani. Ea a fost condus ă de către
sirianul Eunus și de cilicianul Kleon. Rebelii cuceresc Agrigentum, iar Eunus este proclamat rege sub numele de Antiochos.
Sclavii formeaz ă un stat antiroman, avand Henna drept capital ă, și bat chiar moned ă. Ei infrang patru armate romane, dintre
care trei sunt consulare. Cu mari eforturi, consulul Publius RUpilius cucere ște Henna și zdrobește rebelii.
Dar mișcarea servil ă de el iberare, social ă și națională, caștigă proporții. Cum ea a coincis și cu reforma lui Tiberius Gracchus,
anumiți cercetători s -au referit la o „Internațională roșie" a antichit ății. Exagerarea ne apare ca evident ă, cu toate c ă au existat,

poate, contacte in tre diferiții rebeli. intr -adevăr sfarșitul răzvrătirii sclavilor coincide nu atat cu reforma moderat ă a lui
Tiberius Gracchus, cat cu o alt ă insurecție, desfășurată in fostul regat al Pergamului. Acest regat fusese aliatul fidel al
romanilor, principalul lor susținător in Orient. Cu toate c ă uneori Roma i -a mustrat pe Attalizi, basileii Pergamului.
Regatul Pergamului fusese constituit in 282 i.C. și in detrimentul Seleucizilor, pe coasta vestic ă a Turciei actuale, de un ofi țer
numit Philctairos. Sub Attalo s II (150 -l38 I.C.) protectoratul roman devenise foarte constrang ător. Cand mama acestui rege
murise, Attalos II i -a ridicat un templu la
CRIZA REPUBLICII ROMANE
127
Cyzic, impodobit cu basoreliefuri inspirate din mitistoria roman ă. Inscripția de aici f ăcuse aluzie la Romulus și Remus.
Suzeranitatea roman ă s-a accentuat sub domnia succesorului și nepotului acestui rege, Attalos III. Maladiv, Attalos III s -a
comportat ca un despot sangeros. Și-a masacrat rudele și prietenii pentru a -și proteja via ța. in primăvara anului 133 i.C, acest
rege moare, din cauza unei insola ții, și iși lasă, prin testament, regatul și bunurile personale ca mo ștenire Republicii romane.
Numai ora șele regatului le declara libere. C ăci Attalos III nu avea copii. Nu mai existau Attalizi legitimi. Hot ărarea sa nu se
poate explica lesne. Ce oare o determinase: acceptarea raporturilor de for țe și a domina ției romane? Ostilitate fa ță de singurul
Attalid in via ță, Aristonikos, fratele s ău vitreg, fiul nelegitim al lui Eumenes II? Nelini ște in fața instabilit ății sociale, teama
de o revolt ă, simțită ca iminent ă, in condițiile turbulen ței sclavilor din Sicilia și din Grecia, care putea cuprinde și Pergamul?
După opinia noastr ă, Attalos III, sangeros, dar intelectual pasionat de sculptur ă și intel igent, ințelegea că mai devreme sau
tarziu Roma va trece de la controlul sever al regatului s ău la gestionarea direct ă. Și dorea să-l cruțe de consecin țele unor
confruntări militare devastatoare. Dar pergamezii nu au acceptat u șor clauzele testamentului. P opor de solda ți colonizați, ei se
temeau de un st ăpan necunoscut. Sau cunoscut doar ca arogant. Executarea testamentului a pus de la inceput probleme.
Aristonikos a prezentat testamentul ca un fals și pe el insu și ca moștenitorul dinastiei attalide.
Roma n u putea să-și ingăduie pierderea unei asemenea oportunit ăți fabuloase. Bog ățiile exorbitante ale
Pergamului permiteau o dezvoltare economic ă accelerată, in condițiile in care banii deveniser ă rari in trezoreria
Republicii. Tiberius Gracchus a sperat probab il sa-și finanțeze reforma din prada consistent ă prilejuită de
testamentul lui Attalos III. Cu atat mai mult cu cat familia sa avea leg ături de cooperare cvasi -cliente -lare cu
Attalizii. Dup ă lichidarea sa fizic ă, tocmai Scipio Nasica a fost trimis in Perg am ca să preia moștenirea. Dar
Aristonikos și foarte numero și pergamezi au luat armele. Investigarea inscrip țiilor și monedelor probeaz ă că
Aristonikos a izbutit s ă-și croiască un adevărat regat pe teritoriul Pergamului. Trupele lui au ocupat anumite
orașe. I s-a raliat Blossius din Cumae, radicalizat și fugit din Roma, dup ă eliminarea lui Tiberius Gracchus.
Acest consilier și ideolog al lui Aristonikos l -a convins s ă aplice utopia stoic ă. Aristonikos a eliberat sclavii și
țăranii dependen ți, un fel de șerbi, și a instituit un stat egalitar al heliopolitanilor, o „cetate a Soarelui",
Heliopolis. Căci stoicii egalitari ști adoptaser ă Soarele ca ocrotitor al tuturor n ăpăstuiților soartei. Acest stat
egalitarist, oarecum comunizant, a durat patru ani. inc ă in 12 9 i.C, heliopolitanii (inclusiv fo ști sclavi și săraci
liberi ai satelor și orașelor) au invins la Leukai trupele consulului Publius Licinius Crassus. in cele din urm ă au
fost zdrobi ți de consulul Marcus Perperna, dup ă un lung și dificil asediu al ora șului lidian Stratonikeia.

Aristonikos a fost capturat, adus la Roma, unde a fost omorat in temni ță. Abia in 128 -l26 i.C, Marcus Aquilius,
ajutat de zece comisari ai Republicii, a putut organiza, pe teritoriul fostului regat al Pergamului, provincia Asia,
una d intre cele mai opulente ale imperiului Romei.
Totuși in Sicilia, intre 104 și 101 i.C, se desf ășoară al doilea război servil. In vestul insulei, sclavii se r ăscoală,
sub conducerea cilicianului Athenaion, pe cand in est, ei sunt condu și de către Salvius, p roclamat rege, sub
numele de Trypho. Au fost birui ți și eliminați cu greu de un fost „locotenent" al lui Marius. Agita ția sclavilor și a
heliopolitanilor a pus probleme complicate statului roman. Ea traduce pregnante dezechilibre etnice și sociale.
De altf el această agitație va reincepe, dup ă cateva decenii, chiar in Italia 5.
128
Eugen Cizek
Categoriile sociale ale oamenilor liberi
Printre oamenii liberi se adancesc diferen țele sociale. Nu numai intre cet ățeni și necetățeni, cu efectele mai sus
menționate și cu altele prezentate de noi mai jos. Desigur, la Roma nu au existat adev ărate clase sociale. Și cu
atat mai pu țin o „clasă a oamenilor liberi", care s ă se contrapun ă unei „clase a sclavilor". Au emers ins ă „ordine",
ordines. Un „ordin", ordo, nu echivala cu o clasă socială. Era de fapt o categorie de oameni definit ă de un
statut juridic, desigur investit cu anumite conota ții sociale, care dispunea de o „stare" (status) proprie. Cele mai
importante ordine sunt, cum am constatat mai sus, cel senatorial și cel ecvestru. Cu siguran ță au existat și alte
ordine mai pu țin relevante. Este ins ă contestată, de către unii cercet ători, existen ța unui adev ărat ordin decurional,
format din demnitarii municipali și membrii consiliilor ora șelor. Am relevat mai sus c ă, in procesul
„cuceririi" romane, Republica se sprijinise adesea pe elitele locale. Ea a continuat s ă le favorizeze și după
anexarea teritoriilor respective. Aceste elite au constituit de fapt capete de pod ale impunerii și persisten ței
dominației Republicii și ulterior ale procesului de romanizare a popula țiilor din vestul „imperiului'.' Pentru c ă, in
est, elenizarea nu a putut fi inlocuit ă de romanizare. Dac ă in Balcani și indeosebi in Macedonia, pe termen lung,
romanizarea a reu șit, in schimb ea a e șuat in As ia Mică, in pofida eforturilor intreprinse de statul Romei. Cu
toate că a lăsat aici urme.
Indubitabil, elitele locale au contribuit substan țial la reușita procesului de munici -palizare și urbanizare a
așezărilor italice. Ele au sprijinit activ, insufle țite de un sincer elan patriotic, roman și național, cauza Romei.
Elitele municipale alc ătuiau un fel de categorie social ă intermediar ă intre ordinele superioare ale Romei și
populația cetățenească, populus, a orașelor, colonii sau municipii. Și in interiorul acestei burghezii municipale se
iviseră diferențe intre micii proprietari și opulenții citadini. incepand din secolul al II -lea i.C, aceast ă burghezie
municipală a alimentat permanent recrutarea de noi cavaleri. Notabilii italici de țin, in societatea loca lă și chiar la
Roma, in For, o pozi ție important ă ca oratori și avocați. Ei infrunt ă cu succes snobisme ale romanilor de vi ță
veche. Unii municipali se instaleaz ă la Roma, ca Lucilius, autorul de sature, venit din Suessa Aurunca, a șezare la
interferența intre Lațiu și Campania. Lucilius ajunge chiar un intim al Scipionilor. indeosebi ace ști municipali
italici vor furniza nu numai cadrele ordinului ecvestru reimprosp ătat, ci și parametrii etnici ai unei noi societ ăți.

Ulterior ei vor substitui progresiv vech ea nobilitas a Romei.
Plebea de condi ție material ă modestă a oamenilor liberi a beneficiat par țial de roadele expansiunii romane. Atat
la Roma, cat și in orașele Italiei. Nu trebuie crezut ca ea se compunea exclusiv din proletari infometa ți. Chiar cei
ce se bucurau, incepand de la Gracchi, de distribu țiile de grane subven ționate nu puteau supravie țui doar gra ție
ajutorului substan țial acordat de stat. S -a dezvoltat in Italia, inclusiv la Roma, o industrie prin excelen ță
artizanală. Prolifereaz ă atelierele m eșteșugărești individuale, ojficinae, in care proprietarul lucra singur sau
secondat de unul ori mai mul ți sclavi. Micul comer ț profită de asemenea de extinderea schimburilor de m ărfuri,
atat in interiorul Italiei, cat și in exteriorul ei. Ca și de sporire a populației citadine, de specializarea produc ției
agricole și de creșterea consumului. Pe lang ă bogații negotiatores, prosperă negustori de condi ție medie,
mercatores. Mulți „buticari" – sit uenia uerbo -, tabernarii, se descurc ă totuși greu. Ei provin ad esea din
randurile țăranilor emigra ți in Roma sau in alte ora șe. Acești nevoiași
CRIZA REPUBLICII ROMANE
129
fac parte, al ături de șomeri, din „plebea cea mai joas ă", infima plebs, sprijinită de distribu țiile frumentare ale
statului, dar și de impărțirile gratuite, organizate de unii particulari boga ți, adică de „congiarii", congiaria, de
ulei, sare, vin, came, ve șminte, bani.
Profitand de faptul c ă, la Roma, nu existau iluminat public și forțe de poliție ale statului, șomerii se convertesc
adesea in ho ți, raptores, spărgători, effractores, ucigași profesioni ști, sicarii etc. Alături de plebea cet ățenească,
la Roma abund ă, in randurile nevoia șilor, numero și necetățeni, deci peregrini. Plebea rural ă, fie cetățenească, fie
peregrină, comportă mici proprietari de pămant și lucrători salaria ți. Condiția lor era foarte modest ă, practic
aproape la nivelul sclavilor agricoli. Apar noi forme de clientel ă, inainte de reforma militar ă a lui Marius,
anumiți militari devin clien ții generalilor lor. Emerg și noi tipuri de clientelă civilă, romană și italică. infloresc
totodată, cum am semnalat mai sus, clientelele provinciale. Cu siguran ță, nu toți plebeii de condi ție modestă trag
profit din fructele „cuceririi" romane și ale creșterii economice.
Clientelele sunt nutrite și de relativ numeroasele eliber ări de sclavi. De fapt, sclavii pot fi elibera ți fie prin cens,
censii, dacă stăpanul ingăduia sclavului s ă se inscrie in registrele recens ămantului, fie printr -o ceremonie
organizată in fața pretorului sau guvernatorului pro vincial, uindicta, fie prin testament, testamento. Statul putea
elibera sclavii s ăi ori chiar cei ai unui particular. Dac ă fuseseră eliberați de cetățeni, foștii sclavi, liber ții, cum am
mai remarcat, devin automat cet ățeni. Ei ingroa șă randurile clien ților fostului st ăpan. Libertul asuma prenumele
și gentiliciul st ăpanului, la care ad ăuga drept cognomen numele său de sclav. Liber ții se infiltreaz ă constant in
viața economic ă a romanilor. Unii dintre ei se inavu țesc. Cei mai mul ți se convertesc in artizani sau in mici
negustori. in ce prive ște ordinele superioare ale Republicii, trebuie remarcat ă creativitatea pregnant ă, ostentativ ă,
a cavalerilor. Am men ționat, in alt subcapitol, separarea de facto a acestui ordin de cel al senatorilor, compozi ția
lui funda mentală. Trebuie ad ăugat ca censorii nu se mai limitau la inregistrarea averilor pendinte de propriet ățile
funciare. Ei luau acum in calcul propriet ățile mobiliare și inscriau pe cei mai avu ți posesori ai lor in primele

clase censitare. Știm că, la origine , cavalerii fuseser ă călăreții Romei. Statul le conferea un „cal public", adic ă o
alocație bugetar ă in vederea cump ărării și intreținerii unui cal. Posesorii acestui cal, „cavaleri cu un cal public",
equites equo publico, fuseseră și răman floarea ordinulu i. Din randurile lor f ăceau parte și fiii de senatori. Exist ă
insă acum și „călăreți cu un cal privat", equites equo priuato, care nu apar țin aristocra ției de tradi ție, insă au un
cens indispensabil integr ării in ordinul ecvestru. Ei nu apar țineau prin tra diție ordinului, dar c ăpătau acces la
acesta pe baza recomand ării unui patronus sau in urma serviciilor aduse statului. Trebuie subliniat faptul c ă, in
această secvență istorică, se reliefeaz ă o productiv ă mobilitate social ă, intrucat nu mai existau caste, juridic
determinate. F ără indoială, ordinul are o baz ă financiară, care implic ă investiții mobiliare, activit ăți speculative.
Semnul apartenen ței la ordinul ecvestru este inelul de aur. Din randurile ordinului fac parte vl ăstarele și rudele
senatorilor, d ar totodată, cum am mai remarcat, arenda șii de impozite, publicații. Se adaugă și cei mai inst ăriți
oameni de afaceri, negotiatores. Am arătat că se integreaz ă in ordin și ii improsp ătează randurile magistra ții
municipali. indeosebi dup ă războiul cu alia ții, recrutarea italic ă a ordinului va deveni fundamental ă. Cavalerii
sunt interesa ți de expansiunea militar ă a Romei, ins ă aspiră la o consolidare a statutului lor politic. Se preocup ă
activ de tribunalele create in vederea sanc ționării celor ce spoliaser ă provincialii de
130
Eugen Cizek
bunurile lor. Or cavalerii aspir ă să facă parte din aceste tribunale, care ar Fi putut s ă le contracareze opera țiile
desfășurate de ei in provincii. Am consemnat mai sus c ă li s-a acordat accesul la aceste tribunale de c ătre Gaius
Gracchus. Deci, inc ă din secolul al II -lea i.C, cavalerii ob țin un rol politic sporit. Ambi țiile lor cresc. Nu accept ă
să fie excluși de la privilegiile senatorilor, care au acela și cens ca și ei. Cateodat ă interesele celor dou ă ordine
coincid, ins ă adesea ele diverg și chiar contrasteaz ă, pe măsură ce ordinul ecvestru performeaz ă in unele privin țe.
Ordinul senatorial este totu și suprapus celui ecvestru. Procesul separ ării ordinului senatorial de cel ecvestru
fusese preg ătit incă din secolul al III -lea. Deocamdat ă ordinul senatorial nu cuprinde decat ansamblul senatorilor.
El include trei sute de membri, ierarhiza ți, de către censori, in categorii, circumscrise de magistraturile
indeplinite. In ordine descrescand ă acestea sunt: fo știi censori, censori i, foștii consuli, consulares, foștii pretori,
praetorii, foștii edili, aedilicii, și foștii tribuni, tribunicii, la care se adaug ă acum și foștii quaestori, quaestorii.
Am constatat estomparea diferen țelor intre patricieni și plebei. Senatul este dominat, cum am semnalat anterior,
de nobiles. Abia după 115 i.C. monopolul nobilimii este perturbat, ca dup ă bătălia de la Cannae, și incepe să se
fisureze. Anumi ți senatori se imbog ățesc ostentativ. Averea funciar ă a lui Crassus va atinge 200.000.000 de
sesterți. Este adev ărat că și unii cavaleri ajung la bunuri valorand 10.000.000 de sester ți. Senatorii opulen ți
posedă la Roma numeroase imobile de raport, insulae. Ei dispun de grupuri organizate de „promotori imobiliari",
care cump ără pentru ei case vechi, event ual distruse de incendii, și construiesc altele noi. Mobilit ății sociale,
stipulate cel pu țin din punct de vedere juridic, i se adaug ă o uriașă disproporție intre averile și veniturile
cetățenilor și necetățenilor.
Provinciile

in 133 i.C, Republica nu pose da decat șapte provincii: cele dou ă Hispanii, Africa, Sicilia, Sardinia, Macedonia,
Achaia, dintre care cinci rezultaser ă din războaiele victorioase impotriva Cartaginei. in vremea lui Sulla, s -a
ajuns la unsprezece, dat fiind c ă se adăugaseră Asia, cele d ouă Gallii, Cilicia. Senatul a ezitat s ă accepte, in 96
i.C, dăruirea Cyrenaicei de c ătre Ptolemaios Apion. Iar, in Africa roman ă, majoritatea solului provincial
aparținea incă anumitor ora șe „libere". Fire ște, senatul rezista presiunilor anexio -niște exer citate de c ătre
cavaleri, indeosebi de publicani, in care nu avea incredere. Nu dispunea de un personal administrativ numeros și
temeinic organizat și nu dorea s ă dezvolte prea mult o armat ă acum compus ă din militari profesioni ști. ințelegea,
probabil, : că instituțiile Cetății nu erau adaptate cuceririlor uria șe. Pe de alt ă parte, suzeranitatea roman ă era
apăsătoare. in orice clip ă trupele romane puteau interveni in aceste state, vasale, dac ă foștii invinși nu erau
suficient de docili. Mai tarziu o asemene a strategie va_ fi abandonat ă.
Cum am mai remarcat, in genere provinciile erau foarte bogate: Africa, cele dou ă Hispanii, Sicilia, Asia etc.
Exploatarea lor direct ă să vădea a fi foarte profitabil ă. Unele centre locale erau foarte active din punct de veder e
economic. Este cazul insulei Delos. in 166 i.C, sanctuarul lui Apollo din aceast ă insulă fusese concesionat
Atenei, iarg delienii de ba ștină fuseseră expulzați. Portul franc infiin țat in Delos nu concura numai un Rhodos de
care Roma incepuse s ă se mefiez e, ci și Cartagina și Corintul, menite
CRIZA REPUBLICII ROMANE
131
dispariției sau mai degrab ă diminuării drastice a activit ății lor. Delosul ocupa de altfel o pozi ție strategic ă
relevantă in inima bazinului maritim greco -oriental, pe calea spre Italia. Se instalaseră aici aproximativ 25.000
de oameni, veni ți din toate col țurile Mediteranei orientale (Asia Mic ă, Siria, Palestina, Fenicia, Egipt etc), ca și
din Italia. Reprezentan ții acestor comercian ți au eclipsat rapid pe gestionarii trimi și de Atena. Au i nflorit nu
numai comer țul cu sclavi, vandu ți de pirați camuflați in negustori (Str., 14, 5. 2), ci și negoțul de tranzit și
activitățile bancare. Prosper ă un bancher ca fenicianul elenizat Philostratos, devenit cet ățean al ora șului Neapolis
și prin urmare bucurandu -se de protec ția asigurat ă italicilor. Dup ă 80 i.C, Delosul a intrat in declin, pricinuit de
războiul impotriva lui Mitridate, de atacurile pira ților, de deschiderea amplificat ă a porturilor italice, de
modificările căilor comerciale intre Italia și Orient. Rhodosul s ărăcit, diminuat, nu mai putea garanta siguran ța
transporturilor maritime. De aceea, intr -un moment dificil pentru ea, Roma a creat, in 102 -l01 i.C, provincia
Cilicia ca mijloc de ocrotire a Asiei romane și a comerțului maritim 6.
Viața politică după Gracchi
Zdrobirea și lichidarea lui Gaius Gracchus a procurat optima ților o victorie și un calm relativ, pentru aproximativ doisprezece
ani. Pentru c ă, pe termen lung și chiar mediu, izbanda conservatorilor a fost contraproductiv ă. Prestația Gracchilor și
indeosebi mor țile lor tragice impresionaser ă mințile romanilor. De altfel, cum am mai ar ătat, problemele r ămăseseră
nesoluționate. Nu numai cea agrar ă sau cea a condi ției precare a unui num ăr din ce in ce mai mare de plebei erau nerezolvate,
ci mai ales problema reform ării instituțiilor Cetății, in sens relativ democratic.
Lucius Opimius a fost achitat de acuza ția de a fi determinat uciderea unor cet ățeni. in 119 i.C, Quintus Caecilius Metellus

devine censor. Se deschide calea preeminen ței po litice, pentru un deceniu, a clanului Caeciliilor Metellilor, plebei
conservatori perseveren ți, insă legați de interesele capitaliste ale multor senatori și cavaleri. Totu și, in același an, Gaius
Carbo, un fost gracchian trecut in tab ăra optimaților, este impins la sinucidere de un tan ăr de 21 de ani, care va deveni
celebru, adic ă Lucius Licinius Crassus. Iar un alt tan ăr, homo nouus și bogat cavaler, n ăscut la Arpinum, protejat al
Metellilor, Gaius Marius ajunge tribun al plebei și apoi accede in senat. Va fi pretor in 115 i.C.
Intre timp, Roma ocupase și anexase sudul Galliei. Provinciile hispanice erau izolate, din pricina condi țiilor meteorologice
vitrege, o mare parte din durata anului. Pe de alt ă parte, negustorii romani sau italici care str ăbătuseră Gallia meridional ă
remarcaser ă bogățiile agricole, miniere și artizanale ale acestor meleaguri. in sfar șit, Massilia (azi Marseille), a șezare
grecească, de mult timp aliat ă a Romei, f ăcea față cu greu atacurilor intreprinse asupra ei de c ătre gallii celtici și de Iigurii din
apropierea sa. in 154 i.C, se produsese o prim ă intervenție romană in favoarea Massiliei. Dar in 125 i.C, Massilia a solicitat
din nou sprijinul Romei impotriva pira ților din ș Hnerana și a tribului ligur al salluvilor, tr ăitor in Proven ța actuală și aliat cu
regele celt al an'emilor Biruit, care construise un fel de stat fragil, in secolul al II -lea i.C, de la Ocean la Rin, Centrat Pe o rețea de
clientele politice in jurul persoanei lui. Roma, care tocmai des ăvarșea c ferirea insulelor ( Sardinia, Corsica, Baleare), trimite
in sprijinul Massiliei un corp expedi ționar,
132
Eugen Cizek
inițial comandat de consulul Marcus Fulvius Flaccus, ins ă preluat, in anul subsecvent, de urma șul acestuia, Gaius Sextius
Calvinus. Salluvii și celții sunt in franți, iar o garnizoan ă romană se instaleaz ă la Aquae Sextiae (Aix -en-Provence). in 122 -l21
I.C., Gnaeus Domitius Ahenobarbus și Fabius Maximus zdrobesc pe Biruit, care este capturat. Legiunile romane ocup ă
actualul Languedoc și fac legătura cu Hispania. in 118 este fondat ă colonia Narbo Martius (Narbonne) și Gallia meridional ă
este transformat ă in provincie roman ă, sortită unui viitor glorios și prosper. O uia Domitia leagă Hispania roman ă de Italia. in
106 i.C. este ocupat ă și Tolosa (azi Toulouse), de c ătre consulul Servilius Caepio. De la inceput Gallia narbonez ă este supus ă
unei coloniz ări masive. in cincisprezece ani romanizarea a progresat intr -un ritm uluitor. Gallia narbonez ă devine cea mai
romanizat ă provincie roman ă7. Chiar mai romanizat ă decat I talia insăși, după opinia noastr ă. Massilia a profitat din plin de
dezvoltarea infloritoare a Galliei narboneze.
Puțin mai tarziu romanii poart ă, in Africa, un alt r ăzboi impotriva lui Iugurtha, regele Numidiei (11l -l05 i.C). Acest conflict
local a căpătat importanță datorită narării sale de c ătre condeiul m ăiestrit al lui Salustiu și indeosebi efectelor sale asupra
politicii interne romane. R ăzboiul cu Iugurtha, Bellum Iugurthinum, a revelat corup ția unei părți din nobilitas și a anumitor
generali optima ți. Efectele sale au fisurat edificiul structurilor politice oligarhice și au implicat consecin țe relativ
destabilizatoare.
Scipio Aemilianus organizase provincia Africa, reputat ă pentru solul s ău arabil foarte productiv. Colonizarea Cartaginei,
operată de către Gaius Gracchus, se soldase momentan cu un e șec. in vecin ătatea provinciei se afla prosperul regat al
Numidiei. La moartea regelui acestuia, Micipsa, in 118 i.C., regatul a fost divizat intre cei trei mo ștenitori ai lui, Hiempsal,
Adherbal și Iugurtha. Acesta din urm ă era popular și contractase numeroase și influente rela ții de prietenie la Roma. Iugurtha
a inceput prin a -l asasina pe Hiempsal (Sall., ., 12, 3 -6). Adherbal, insp ăimantat, s -a deplasat la Roma, unde ins ă Iugurtha a

trimis soli, care au co rupt personaje influente din mediile politice nobiliare. O delega ție a fost trimis ă in Numidia, pentru a
impărți regatul in dou ă părți. Delegația era condus ă de Lucius Opimius, uciga șul lui Gaius Gracchus (Sall., ., 16, 1). Dup ă
plecarea delega ției, Iugurt ha il atacă din nou pe Adherbal, ce se refugiase in Cirta, unde se aflau mul ți negotiatores italici și
romani, intrucat comer țul roman prospera in Numidia. in vara anului 112 I.C, Cirta capituleaz ă: sunt masacra ți numizii,
italicii și romanii de aici, ca și Adherbal (Sall., , 26, 3). Masacrarea italicilor și romanilor in Cirta declan șează la Roma un
scandal major. Senatul este obligat s ă accepte un r ăzboi cu Iugurtha. Nu numai influen ța unor nobiles corupți de Iugurtha, ci
și presiunea exercitat ă de cimbri și teutoni in zona alpin ă, chiar in Gallia sudic ă, incă din 113, impinge senatul la pruden ță in
operațiile militare intreprinse in Africa. Totu și este trimis in fruntea trupelor romane din Africa consulul Lucius Calpumius
Bestia (Sall., ., 27, 4). Acesta i și ia ca secondant pe Aemilius Scaurus (Sall., ., 29, 1). Cei doi generali se las ă corupți de către
Iugurtha, care cump ără la Roma și pe tribunul plebei, Gaius Baebius. Campania din Numidia, comandat ă de frații Spurius,
succesorul la consulat al lui Calpum ius Bestia, și Aulus Albinus, e șuează lamentabil in anii 110 -l09 i.C; romanii capituleaz ă
la Suthul (Sall., ., 38, 3 -9). Noul consul, Quintus Caecilius Metellus, un nobilis integru, reorganizeaz ă armata din nordul
Africii și obține unele succese, dar f ără efect decisiv. Adjunctul și protejatul lui Metellus, Gaius Marius, intr ă in conflict cu
șeful său direct, militeaz ă ostentativ in fac țiunea unor populares moderați, merge la Roma, unde este ales consul pentru anul
107 i.C. și comandant al corpului expedi ționar din nordul Africii (Sall., ., 73, 5 -7). De mult ă vreme Roma nu mai
CRIZA REPUBLICII ROMANE
133
avusese un homo nouus consul. Creditul moral al optima ților fusese serios zdruncinat de procesele intentate complicilor lui
Iugurtha de la Roma, dar și vest alelor, care i și incălcaseră legămantul. Cu prilejul acestui ultim proces fuseser ă compromise
familii ilustre. Aemilius Scaurus sc ăpase de acuza ția de venalitate și devenise chiar censor in 109 i.C, ins ă zvonurile
răspandite pe seama sa f ăcuseră o rea impr esie.
in timpul tribunatului plebei, Marius se opusese vot ării unui plebiscit care sporea importan ța distribuțiilor
frumentare, fie f ăcandu -le mai abundente, fie mai frecvente, fie sc ăzand prețul, mai degrab ă derizoriu, pl ătit la
ridicarea ra țiilor. Totuși, concomitent Marius determinase votarea unei legi care diminuase posibilitatea nobililor
de a influen ța votanții cu prilejul reuniunilor comi țiiior. Se pare c ă el a obținut generalizarea scrutinului secret.
Marius, campaniile sale militare și tulburările de la Roma
Alegerea lui Marius, dup ă șovăielile și revelarea scandalurilor publice sau venalit ății unor generali nobiles,
suscită entuziasmul plebei (Sall. ., 84, 1). in definitiv, se punea astfel cap ăt reacției conservatoare, promovat ă de
optimați, după eliminarea lui Gaius Gracchus. Lupta politic ă devenea, in acest fel, foarte aspr ă. De altfel Marius
ataca violent nobilitas; el, care fusese totdeauna „ostil", infensus, acesteia, se inver șuna acum fie impotriva unor
exponenți individuali ai ei, fie impotri va ansamblului nobilimii (Sall. J., 84-l). Totodat ă el opera recrut ări masive
de soldați. Completa efectivele legiunilor, solicita trupe auxiliare alia ților, popoare și regi, rechema sub drapel
veterani (Sall., ., 84, 2). Marius fusese investit cu un imper ium nelimitat in timp, spre a -l combate pe Iugurtha.
După ce rostise, intr -o adunare a comi țiiior tribute ori a conciliului plebei, o cuvantare in care blamase nobilitas
și exortase la o redresare a for țelor militare romane (Sall., ., 85), Marius trimite i n Africa un convoi cu provizii,

solde pentru solda ți și echipament, impreun ă cu „locotenentul" s ău Aulus Manlius (Sall., J, 86, 1). De asemenea
efectuează o nouă recrutare de solda ți. Iată ce ne spune Salustiu in aceast ă privință: „el insuși in aceast ă vreme
recrutează oșteni, nu dup ă cutuma str ămoșilor și in funcție de clasele censitare, ci pe baz ă de voluntariat, cei mai
mulți avand cens doar capul. Unii aminteau c ă a infăptuit acestea din lips ă de oșteni buni, al ții că din ambiție de
consul, intrucat fus ese celebrat și sprijinit de acest fel de oameni. De fapt, pentru un om care țintește puterea, cel
mai bun sus ținător este cel foarte nevoia ș. Fiindcă nevoiașul, neavand nimic, nu socote ște nimic cu adev ărat drag
și al său. Toate care ii aduc ca știg ii apa r drept cinstite" (Sall., ., 86, 3) 8.
Enunțul salustian comport ă esența reformei militare intreprinse de Marius și a epifenomenelor ei. Reiter ăm
observația că Marius inlocuie ște recrutarea tradi țională (in legiuni), in principiu obligatorie, exclusiv a
proprietarilor de p ămant, prin recrutarea voluntar ă, mai ales a celor mai s ăraci cetățeni, care, pană atunci, nu
fuseseră niciodată inrolați in legiuni. Totodat ă Salustiu reliefeaz ă și consecin țele acestei reforme. Solda ții noii
armate, militari de profesie, nu urmăreau decat ca știgul, imbog ățirea. Ei erau lega ți de interese materiale, dar și
prin afinitățile sufletești, exclusiv de comandan ții lor. Cum a remarcat odinioar ă Gustave Bloch, patria era
incarnată, in ochii lor, numai de omul care le furniza glorie și bani. De aceea reforma militar ă a lui Marius a
avut urmări incalculabile pentru viitorul statului roman. Soldații astfel recruta ți puteau dobandi și
134
Eugen Cizek
CRIZA REPUBLICII ROMANE
135
0 promovare social ă relevantă, mai cu seam ă dacă ajungeau c enturioni. Oricum, veteranii vor primi p ămanturi,
alte avantaje și un prestigiu notabil in a șezările unde se vor stabili. Reforma armatei a mai presupus și o
uniformizare a armamentului, precum și o mutație in tactica de lupt ă, intrucat s -a căutat in măsură sporită efectul
de masă, de acțiune militar ă conjugată, concertat ă.
Marius a purces in Africa in fruntea unor for țe mult mai numeroase decat era de a șteptat. El a debarcat foarte repede la Utica.
Era un general performant. Calit ățile sale fuseser ă relief ate de insu și Scipio Aemilianus, deoarece tan ărul Marius participase
ca militar la asediul Numan ției. S -a constatat c ă recruții s-au adaptat iute tacticii militare introduse de Marius și că, in masa
soldaților, ei s -au contopit cu militarii cu stagii mai v echi. De altminteri, Marius ii l ăsa să jefuiască tot ce găseau (Sall., ., 87,
l-3). Marius a devenit idolul solda ților, care il adorau. A intampinat rezisten țe slabe: trupele lui lugurtha erau uzate in luptele
cu Metellus și, fără probleme, ora șele se pred au romanilor ((Sall., ., 88 -94). Lucius Cornelius Sulla, in calitate de quaestor,
sosește in fruntea unor proaspete deta șamente de cavalerie. El va ajunge „locotenentul" lui Marius și de fapt se va comporta
față de el cum se purtase și Marius cu Metellus. Marius ajunge la Cirta, unde il intampin ă emisarii lui Bocchus, regele
Mauretaniei (Sall., ., 102). In cele din urm ă, Bocchus captureaz ă pe lugurtha și il predă, pus in lan țuri, lui Sulla (Sall., ., 112 –
l13).
Marius se intoarce in 105 I.C. intr -o Romă profund tulburat ă de infrangerile suferite de generalii optima ți in
luptele desf ășurate impotriva cimbrilor și teutonilor (Sall., ., 114, l -2). In chip ilegal, Marius este reales consul

pentru anul 104. La
1 ianuarie 104, proasp ătul consul celebreaz ă, cu mare pompă, triumful pentru victoria repurtat ă asupra numizilor
(Sall., ., 114, 3). lugurtha, in lan țuri, a fost tarat in urma inving ătorului. Salustiu ne declar ă ritos că, incepand din
acel moment, n ădejdile și speranțele Cetății se aflau la dispozi ția lui Ma rius (Sall., ., 114, 4). intr -adevăr, Marius
a fost reales consul inc ă de patru ori consecutiv (104 -l01 i.C). Ultimul s ău consulat dateaz ă din 100 i.C, cand nu
mai exista nici un pericol exterior major. Drumul spre puterea personal ă era astfel deschis. Faptul că Marius a
fost de șase ori consul, intre 107 și 100 i.C, constituia o grav ă violentare a legisla ției Republicii. Este adev ărat că
il susțineau și cavalerii. Marius fusese și el cavaler și chiar publican, la inceputul carierei sale. In sfar șit, intruc at
senatorii erau indigna ți de presiunile cavalerilor și de hotărarile nedrepte luate de tribunalele din care ace știa
făceau parte, in 106 i.C. consulul Quintus Servilius Caepio a ob ținut votarea unei legi care restituia in intregime
senatului tribunalele, unde se judecau cazurile de corup ție. In 105 i.C, consulul Gnaeus Manlius și Servilius
Caepio, devenit proconsul, fuseser ă zdrobiți la Arausio (azi Orange) de c ătre cimbri (Sall., ., 114,1). Era cea mai
grea infrangere suferit ă de romani dup ă bătălia de l a Cannae. Caepio a fost destituit, tradus in justi ție și
condamnat la moarte. Nu l -a salvat decat exilul de la pedeapsa capital ă. Concomitent, tribunul plebei, Servilius
Glaucia, a ob ținut o măsură legislativă care incredin ța cavalerilor monopolul tribunal elor rezervate cazurilor de
corupție, de repetundis. O altă consecință a infrangerii de la Arausio a fost, desigur, cum am notat mai sus,
alegerea lui Marius la un nou consulat. Cei mai mul ți cavaleri aveau toate motivele s ă-I susțină.
in Africa de nord nu s-a operat nici o anexiune teritorial ă. Numidia a fost imp ărțită intre un protejat al lui Marius,
numit Gauda, și Bocchus, trecut de partea romanilor și proclamat
prieten", amicus, și aliat al poporului roman. Adic ă vasal -client al Romei. in viitorul apro piat, Africa regilor clientelari și a
orașelor, pe de o parte, și Roma, pe de alta, au intre ținut bune rela ții, utile comercian ților italici. lugurtha a murit de foame și
de frig in temni ța Tullianum de la Roma. Avea 54 de ani. in provincia Africa, dar și in Numidia, au fost instala ți numeroși
coloniști romani, in special fo ști soldați ai lui Marius. Pe deasupra, Lepcis Magna, ora ș liber și client al Romei, situat in Libia
actuală, a trebuit s ă primească o garnizoan ă romană. Republica putea astfel s ă contro leze intregul comer ț din Africa
septentrional ă. După 96 i.C, cum am mai semnalat, Cyrenaica a fost l ăsată moștenire Romei de c ătre ultimul ei rege. Iar, in
102, ca să reprime pirateria din bazinul Mediteranei orientale, senatul a trimis o expedi ție in Cili cia, care a distrus bazele
corsarilor.
Principala misiune a lui Marius a constat in lichidarea invaziei cimbrilor și teutonilor, care insp ăimantaser ă Roma (Sall., .,
114, 2). Se iscase a șa-numitul „tumult teutonic", tutnultus teutonicus, care provocase o c umplită panică in Roma ins ăși.
Cimbrii erau o semin ție germanic ă, instalată pană in 600 -500 i.C. in sudul Norvegiei actuale. Atunci ei au traversat Marea
Baltică și s-au stabilit pe coasta sudic ă a acestei m ări, din Danemarca pan ă in Polonia actual ă. Puțini au rămas aici. Grosul
cimbrilor s -a unit cu teutonii din nordul Germaniei, adic ă din Hanovra actual ă: ei constituiser ă o ligă impreună cu ambronii.
Către 120 i.C, cimbrii și teutonii au pornit spre miaz ăzi, atrași de mirajul sudului bogat și insorit și, poate, impin și din spate
fie de alte semin ții, fie de o deteriorare a climatului. Au ajuns in Silesia, unde au reg ăsit calea ambrului, c ălăuzitoare spre
Italia. Parveni ți la poalele Alpilor, ei au biruit la Noreia (azi Neumarkt) armata consular ă comandată de Papirius Carbo.

Drumul spre valea Padului le era deschis. Totu și Barbarii au ezitat s ă străbată inaltele creste ale Alpilor. Au preferat s ă
migreze spre vest, ca s ă prade și să se instaleze in Gallia meridional ă și in Hispania. Am relevat mai sus c ă la Arausio ei au
pulverizat, in 105 i.C, o armat ă consulară, comandat ă de doi generali care nu se in țelegeau intre ei. Patricianul Servilius
Caespio il dispre țuia pe consulul Gaius Manlius, un homo nouus. Romanii au pierdut intre 80.000 și 100.000 de solda ți.
Anterior, in 109 i.C, cimbrii invinseser ă in Gallia, intr -un loc necunoscut, pe consulul Silanus, iar in 107 i.C, dislocaser ă o
altă armată consulară, dirijată de Lucius Cassius Longinus. Din 104 pan ă in iarna anilor 103 -l02 i.C, semin țiile germanice sau
mulțumit să prade Gallia și Hispania. Atunci s -au hotărat să opereze o nou ă ofensivă. Cimbrii fuseser ă invinși in Hispania
de către celtiberi și se intorseser ă in Gallia, unde se uniser ă cu teutonii. in Gallia, cel ții rezistaser ă presiunii exercitate de
teutoni. Asociate cu tigurinii helvetici, triburile germanice au statornicit un plan metodic de invazie a Italiei. Cimbrii urma u
să pătrundă in Italia prin actuala trec ătoare Brenner, iar teutonii și ambronii trebuiau s ă se infiltreze in peninsul ă prin sudul
Galliei. Ei visau s ă ajungă pe țărmurile Tibrului. Dar incapacitatea, dezastrele și corupția generalilor optima ți aduseser ă din
nou la putere pe Gaius Marius.
Marius a pus in oper ă o tactică politică abilă. A evitat s ă se angajeze in valea mijlocie a Ronu lui, unde romanii
fuseseră infranți. S-a instalat in sudul Galliei nar -boneze, unde a blocat calea spre Italia. A evitat o ciocnire
directă cu Barbarii, care, urland, au ajuns pan ă la marginea taberei lui Marius. Strig ătele Barbarilor ii
inspăimantau pe ro mani. A pus solda ții săi să sape, preț de doi ani, un canal intre Ron și mare, care a fost
incredințat Marsiliei. Apoi in toamna anului 102, Marius a atacat și zdrobit complet, in campia a șezării Aquae
Sextiae, intai pe ambroni și apoi pe teutoni.
136
Euge n Cizek
CRIZA REPUBLICII ROMANE
137
Practic, ace știa dispar din istorie. intre timp cimbrii p ătrunseseră in Gallia cisalpin ă. Ei impresionaser ă pe romani, c ăci, in
plină iarnă, alunecaser ă in văi pe scuturile lor. Erau asemui ți cu titanii. For țele romane s -au retras, dar, la Vercellae, pe cimbri
i-a intampinat Marius. Secondat de Quintus Lutatius Catulus, cel ălalt consul, Marius i -a zdrobit in 30 iulie 101 i.C. Tumultul
teutonic fusese definitiv eliminat. Victoria lui Marius a permis lui Sulla s ă pacifice A lpii Noricumului și consulului Aquilius
să lichideze revolta sclavilor din Sicilia. Venise timpul ca Marius s ă se ocupe de via ță internă, atat de perturbat ă, a Romei.
in 105 -l04 i.C, populares triumfaser ă. in virtutea unei logici politice fire ști, aripa ra dicală a devenit prevalent ă, la Roma, in
absența lui Marius. C ăpeteniile acestor radicali, Saturninus și Glaucia, il sprijiniser ă pe Marius in 105 -l04 i.C. Pactul dintre ei
și Marius a durat ca țiva ani. Ei l -au susținut pe Marius și in alegerile consulare din 103 și 101 i.C. Dar radicalii au provocat I
grave tulbur ări la Roma, din care nu a lipsit deloc utilizarea violen ței. Lucius Appuleius Satuminus era un nobilis, devenit
vrăjmaș al optimaților. El a fost tribun al plebei in 103 și 100 i.C. Cicero i -a recunoscut anumite calit ăți: sinceritate,
dezinteresare (Cic, Șest., 16, 37). Gaius Servilius Glaucia era de condi ție socială modestă. După ce fusese anterior tribun al
plebei și adversar vechi al optima ților, obținuse exclusivitate in tribunale pentru caval eri; a devenit din nou I tribun al plebei
in 101 și pretor in 100 i.C. Cicero il va dispre țui și il va califica drept „bălegarul senatului", stercus curiae (Cic, De or, 3, 41,

164). intre 103 -l00 i.C, Saturninus și Glaucia au dominat via ța politică a Romei și au terorizat senatul. Știau să manevreze cu
iscusință și erau excelen ți oratori. Au impus mai multe m ăsuri legislative revelatoare. Printr -o lege agrar ă, votată in 103 i.C,
s-a ingăduit lui Marius s ă atribuie veteranilor s ăi loturi de 100 de iugera (25 de hectare), din ager publicus african. Pe alte
segmente din ager publicus provincial au fost implan – I tate colonii de veterani, și nu de civili: in Macedonia, in Achaia, in
Sicilia și in Gallia narbonez ă i (pe teritoriile cucerite de germanici, ins ă recuperate de Marius). Atat senatorii, cat și cavalerii
au I fost profund nemul țumiți, deoarece sperau s ă acapareze ei aceste p ămanturi provinciale. Legea a fost votat ă, in pofida
auspiciilor nefavorabile și a impotrivirii unor tribuni ai plebei, care ins ă au "! fost puși pe fugă de o trupă de veterani.
Această trupă fusese adunat ă de popularii radicali toc – țt mai spre a impune legea propus ă de ei. Senatul a incercat o
manevră abilă, contestand caracterul obligatoriu al unei legi adoptate impotriva legalit ății. in ultimă instanță Saturninus a
obținut : votarea unei hot ărari care constrangea senatorii s ă jure individual respectarea oric ărei legi. insu și I Marius a ezitat
să jure, dar, pan ă la urmă, a acceptat s -o facă, urmat de grosul senatorilor. Numai Caecili us Metellus a refuzat s ă jure. A fost
tradus in fa ța comițiilor tribute și condamnat la exil, in virtutea altei legi, ini țiate tot de Saturninus și de Glaucia. Adic ă o
„lege despre maiestate" (a I poporului roman), lex de maiestate, probabil votat ă in 103 i.C. Aceast ă lege prevedea pedepse
grele impotriva unui cet ățean care ar fi adus v ătămare maiest ății poporului roman. Cetatea era practic amenin țată de teroare și
de răzbunare. O asemenea lege se va intoarce curand impotriva = ini țiatorilor săi și, ulterio r, va fi amplu utilizat ă de toate
facțiunile politice și in special de imp ărați. in sfarșit, Saturninus și Glaucia au impus votarea unei legi „frumentare", care
relua, parțial, prevederile unei vechi propuneri legislative, reprobate de Marius insu și. Prin această lege, se sc ădea suma
plătită de nevoiași pentru ra țiile de grane distribuite lor.
Spirala violen țelor progresa ineluctabil. Cu prilejul alegerilor din 101 i.C, Satuminus a aranjat uciderea
unui competitor al s ău, intr -o busculad ă generalizat ă. Iar,
cand s -au desfășurat alegerile pentru anul 99 i.C, au izbucnit numeroase r ăscoale și ciocniri sangeroase 9.
Mecanismele institu ționale ale Republicii aproape nu mai func ționau. Marius insu și era șocat. Atentatele in serie
il speriau. Militar disciplinat, n u putea subscrie la proliferarea lor. Pe deasupra, era, cum am ar ătat, un popularis
moderat, legat de ordinul ecvestru din punct de vedere sentimental. Desigur, acordase și el, după Vercellae,
cetățenia roman ă unor auxiliari necet ățeni și hotărase admitere a in coloniile de cet ățeni romani a unui num ăr de
italici, care astfel dobandeau automat cet ățenia. Spre indignarea senatului. Totu și, intors la Roma, Marius insu și
s-a văzut reprobat și atacat de Satuminus și de Glaucia; in decembrie 100 i.C, el a rupt br utal alianța cu radicalii.
Senatul a votat un senatusconsultum ultimum, in vederea restabilirii ordinii. Marius, nolens uolens, a acționat
impotriva insurgen ților radicali, care se refugiaser ă pe Capitoliu. I -a arestat pe Saturninus și pe Glaucia,
incercan d să le salveze via ța. insă , nobiles i-au masacrat f ără milă. Ezitările sale din acele zile de tensiune
politică generalizat ă demonstrau c ă performan ța sa politic ă nu era pe m ăsura presta țiilor militare. Marius nu mai
dobandise un nou consulat și nici com anda trupelor din Orient. Nobilitas obținuse o victorie temporar ă și se va
cantona intr -o inerție augmentat ă preț de zece ani.
Cariera lui Marius va continua, dup ă o eclipsă destul de lung ă. Totuși este momentul s ă-i analizăm pe scurt
personalitatea. N ăscut și crescut intr -o familie de cavaleri inzestra ți și austeri, nu fusese supus unor frustr ări

relevante inainte de a se stabili la Roma. Se bucurase aici de o protec ție condescendent ă, ce ii amintea f ără
incetare că nu făcea parte dintr -o nobilitas, trepta t detestată de el. Nutrea ambi ții puternice. Complexul lui Iuda a
acționat in cazul form ării și evoluției personalit ății lui Marius. A fost, desigur, un general deosebit de
performant, ins ă și un politician vanitos, animat de convingeri ferme, dar șovăitor in ce prive ște aplicarea lor. Nu
a fost in nici un caz revolu ționar. Nu a existat o revolu ție mariană. Dacă s-ar putea vorbi de conota ții
revoluționare in cazul Gracchilor, mai pu țin al lui Tiberius Gracchus și mai mult in cel al lui Gaius Gracchus, și,
firește, in măsură mai sensibil ă in cazul lui Glaucia și al lui Saturninus, nu putem constata aspira ție spre
„revoluție", adică res nouae, cum ziceau romanii, la Marius. Reforma armatei, cel pu țin in mintea lui Marius, a
fost dictată nu de considerente revo luționare, ci de dorin ța de a poten ța eficacitatea ei. Este greu de crezut c ă
Marius s -ar fi gandit la consecin țele mutațiilor operate de el in materie militar ă. Cu siguran ță insă că a ințeles că
era contraproductiv ă menținerea vechilor structuri oligarhic e și a discrimin ărilor practicate fa ță de restul corpului
cetățenesc, poate chiar fa ță de italici. F ără indoială, acumularea consulatelor — cand el s -ar fi putut mul țumi cu
un imperium proconsular in combaterea hoardelor teutonice — relevă năzuința de a ex ercita o tutel ă, un arbitraj,
o putere personal ă deloc congruent ă tradițiilor romane. Marius a fost, poate, obsedat de exemplul lui Scipio
Aemilianus, cu toate c ă acesta nu mai apucase s ă imprime statului tutela lui. Pe scurt, dup ă opinia noastr ă,
Marius a fost un fel de Scipio Aemilianus popularis și relativ izbutit. Pentru că el reușise, preț de cațiva ani, să
tuteleze Republica. in pofida legisla ției acesteia. Neindoielnic totu și, Marius nu a aspirat la instaurarea monarhiei
la Roma.
Evoluția perturbărilor politice și războiul cu alia ții
Preeminen ța popularilor a durat numai 5 -6 ani. Optima ții și senatul au preluat din nou carmuirea statului, f ără să acorde prea
mare importan ță unor perturb ări serioase ale ordinii „constituționale". Pre ț de peste un decen iu popularii au intrat intr -un con
de umbră, in care iși pregăteau revan șa. Radicalii, Glaucia și Saturninus exageraser ă. Roma nu era preg ătită – și nu va fi
niciodată – pentru o efectiv ă democratizare a institu țiilor sale.
Pană in 92 i.C, a subsistat o in erție mai pregnant ă decat cea care a urmat elimin ării lui Gaius Gracchus. Roma s -a mărginit la
operații de pacificare intreprinse in Orient. Devenea tot mai limpede c ă instituțiile oligarhice ale unei Cet ăți de o suprafa ță
redusă, pe malurile Tibrului, con trastau numjmai cu marele imperiu mediteranean al Romei, ci și cu interesele Italiei ins ăși.
Dar in 92 i.C a fost ales tribun al plebei, Marcus Livius Drusus, un nobilis plebeu foarte bogat, excelent orator și posesor al
unei numeroase clientele romane și italice. Era fiul acelui Livius Drusus care, prin propuneri legislative demagogice,
supralicitase și anihilase in parte ini țiativele reformiste ale Gaius Gracchus. Mare parte din ini țiativele și legile acestui Livius
Drusus rămăseseră „literă moartă". Colo niile preconizate de el nu fuseser ă niciodată intemeiate sau fuseser ă fondate datorit ă
lui Marius, Glaucia și Saturninus. Pe de alt ă parte, disensiunile dintre senatori și cavaleri se acuti -zaseră. Tribunalele ecvestre
dădeau curs unor acuza ții calominoase , unor condamn ări nedrepte. A produs scandal la Roma, in 92 i.C, procesul și
condamnarea lui Publius Rutilius Rufus, fost „locțiitor" sau „legat", legatus, al lui Quintus Mucius Scaevola in provincia
Asia. Marcus Livius Drusus s -a plasat in fruntea unei fa cțiuni optimate care in țelegea că anumite reforme erau indispensabile

pentru a prezerva esen țialul puterii senatului.
Marcus Livius Drusus a preluat proiecte ale lui Gaius Gracchus, orientandu -le insă in sens invers și lichidand in primul rand
competen țele judiciare ale cavalerilor. Trebuiau incita ți impotriva cavalerilor italicii și plebea săracă. Un grup important de
senatori il sus ținea pe Livius Drusus: Aemilius Scaurus, care, urm ărit pentru corup ție, se temea de tribunalele ecvestre, cei
mai iluștri oratori ai timpului, Marcus Antonius și Lucius Licinius Crassus, jurisconsultul Quintus Mucius Scaevola,
coinvingătorul de la Vercellae, adic ă Quintus Lutatius Catulus, tinerii Gaius Aurelius Colta și nepotul lui Rutilius Rufus,
adică Publius Sulpicius, care va deveni ulterior „marianist". Mul ți senatori totu și se impotriveau. Ei invocau devalorizarea
monedei romane, ca efect al m ăririi subven țiilor menite distribu țiilor frumentare. Printre adversari se num ăra și consulul
Lucius Marcius Philippus, fost popula ris convertit in conservator intransigent. Pentru c ă Marcus Livius Drusus propusese și
alte două masuri legislative. Cea dintai relua distribuirea de noi loturi agricole, in Italia și in Sicilia. A treia și, desigur, in
ultimă instanță cea mai important ă reda senatorilor controlul tribunalelor anticorup ție. in sfarșit, Livius Drusus propunea
acordarea cet ățeniei romane italicilor. Votarea acestor m ăsuri a resuscitat tulbur ări violente. Pentru a -și impune pachetul
legislativ, Marcus Livius Drusus a ob ținut a socierea tuturor m ăsurilor intr -o singură lege compozit ă, „in amestec", per
saturam. Deși cu șapte ani in urm ă se interziseser ă astfel de proceduri. Consulul Philippus insu și a fost agresat și Drusus a
recurs la amenin țarea cu folosirea violent ă a latinilo r. Legea a fost votat ă, dar senatul a anulat scrutinul, invocand vicii de
formă și utilizarea violen ței. O agita ție febrilă a cuprins intreaga Italie și Roma ins ăși. Circula
CRIZA REPUBLICII ROMANE
139
zvonul că marșul Quintus Pompaedius Silo se legase pri n jurămant sa -l sprijinie pe Drusus. Un comando de 10.000 de marsi
a ajuns la por țile Romei, de unde au fost cu greu indep ărtați. La inceputul lui octombrie 91 i.C. Marcus Livius Drusus a fost
asasinat in propria sa locuin ță.
Nesoluționarea exigen țelor ita licilor a provocat ins ă o explozie de revolt ă in mare parte din Italia. Problema alia ților, socii, se
punea de mult ă vreme la Roma, poate din 270 -266 i.C.
Am constatat mai sus care era statutul a șa-numiților Latini. Devenise normal ca to ți socii, Latini sau nu, să aspire la garan țiile
civice, judiciare și financiare, ale cet ățenilor. Exclusivismul oligarhilor, al majorit ății cetățenilor i -a șocat profund pe italici.
De altfel, in 95 i.C, consulii anului, Lucius Licinius Crassus și Quintus Mucius Scaevola, l uaseră aspre măsuri impotriva
latinilor și altor italici, strecura ți in Cetatea și in cetățenia roman ă. O lege promovat ă de ei, legea Licinia Mucia, prevăzuse
expulzarea intru șilor din Roma și, in orice caz, exclu țJareiTlor de pe listele cet ățenilor. ii ac uzau de complicitate cu ac țiunile
popularilor. Ceea ce nu i -a impiedicat pe cei doi consulari s ă susțină, in 91 i.C, pachetul legislativ preconizat de Livius
Drusus, favorabil italicilor. Trebuie oare s ă amintim aser țiunile unui om politic roman (Vaida Voi evod) că numai boul este
consecvent in materie de orientare politic ă?
Asasinarea lui Livius Drusus a avut dou ă consecințe semnificative. Prima rezid ă in ralierea cavalerilor la optica senatului, sub
presiunea amenin țării insurecției marsilor și in pofida d ivergențelor anterioare cu optima ții. A doua urmare este o ampl ă
insurecție a aliaților din Italia. A izbucnit un r ăzboi crancen. Cu atat mai mult cu cat se afl ă in cauză un litigiu cu alur ă de
război civil. Or se știe că un război civil este mai crud deca t un război intre popoare diferite. S -a sugerat o compara ție cu

războiul american de secesiune. Dar putem s ă ne gandim la r ăzboiul civil spaniol. S -au răzvrătit inițial marsii; samni ții li s-au
raliat iute. De aceea, acest sangeros conflict a fost denumit inițial „războiul marsic", bellum marsicurn, apoi „războiul italic",
bellum italicum, și in sfarșit mai ales „războiul cu socii (alia ți)", bellum sociale. Marsii și samniții au atras de partea lor și alte
populații, in special de munteni: unii dintre sabin i, lucanienii, picentinii etc. ins ă s-au impus dou ă mari grupări militare: cea a
marsilor, comanda ți de Pompaedius Silo și cea samni ților, dirijați de Gaius Papius Mutilus (Vell. 2, 16, 1).
Șapte ori opt popula ții s-au asociat in vederea combaterii Romei. Etruria și Umbria, cet ățile grecești din sud și coloniile latine
au ezitat, dar, in ultim ă instanță, au rămas fidele Romei. La inceput, insurec ția a avut un caracter mai degrab ă aristocratic.
Elitele, burgheziile alia ților doreau s ă dobandeasc ă numai cetățenia roman ă. Treptat insurec ției i s -a imprimat ins ă o conotație
populară, stimulată de o propagand ă tributară motivațiilor regionaliste, revendic ărilor sociale și independentiste. Rebelii au
făurit un stat marso -samnit, cu o capital ă la Corfinium, rebotez at Italica, dar și cu un senat, alc ătuit din cinci sute de membri,
și o trezorerie proprie, doi șefi militari supremi și doisprezece pretori. Au b ătut monede. O moned ă emisă de generalul mar ș
Quintus Pompaedius Silo reprezint ă opt războinici, ce i și jură credință unii altora. Astfel, o mare parte din Italia a ie șit de sub
controlul Romei, aproape asediat ă. La Roma, rebeliunea italicilor a prilejuit imediat o uniune sacr ă in jurul senatului. Chiar o
mare parte din plebe nu voia s ă impartă anumite privilegii cu italicii. Republica dispunea de controlul m ărilor, de trupele din
Hispania și de resursele Galliilor, cisalpin ă și narbonez ă.
,
140
Eugen Cizek
indeosebi vestea primelor masacre s ăvarșite de rebeli a determinat o reac ție intransigent ă in Roma ins ăși. Au fost
trimise impotriva insurgen ților patrusprezece legiuni. Gaius Marius, rechemat sub drapel, și pretorul Lucius
Cornelius Sulla, remarcat in timpul r ăzboiului din Numidia, au fost desemna ți să combată italicii răzvrătiți.
De o parte și de alta s -a recur s la brutalit ăți greu de imaginat. La Asculum (azi Ascoli), in Picenum, femeile romane au fost
scalpate de italici, inainte de a fi omorate. Un pretor și „legatul" lui au fost lapida ți: toți cetățenii romani au fost masacra ți. La
Grumentum, in Lucania, mic a garnizoan ă romană a fost in intregime ucis ă, pe cand civilii au fost masacra ți. La randul lor,
romanii, cand cucereau un ora ș rebel, ucideau necombatan ții. Ei jefuiau, omorau localnicii, cel pu țin parțial romaniza ți, sau ii
vindeau ca sclavi. Sulla a par jolit Samnium. Au avut loc ins ă și fraternizări ale celor dou ă tabere de combatan ți. Astfel, cand
trupele lui Marius au intalnit, in Samnium, for țele lui Pompaedius Silo, mul ți soldați au recunoscut in tab ăra adversă oaspeți
sau gazde, hospitespxt, foști camarazi de arme, prieteni. S -au strigat pe nume, au fraternizat și au organizat o adev ărată
sărbătoare (DS, 37, 13). La Roma, s -a inceput prin represiune. inc ă de la inceputul anului 90 i.C, tribunul plebei Quintus
Vario a depus intr -o adunare popular ă o „propunere legislativ ă", rogatio, de agravare a legii de maiestate, ulterior inăsprită de
către senat. S -a inființat un tribunal excep țional, alcătuit exclusiv din senatori. Tribunalul urma s ă pedepseasc ă pe toți
complicii rebeliunii italice și chiar pe cei ce susținuseră măsurile propuse de Drusus. Tribunalul a fost sprijinit de cavaleri și a
lovit in randurile optima ților reformi ști. Mulți au trebuit s ă se exileze pentru a se salva de pedeapsa capital ă. In anul
subsecvent, Vario a fost urm ărit, in virtutea propriei sale legi, și condamnat pe baza aceleia și legislații. La alegerile
tribuniciene pentru anul 89 i.C. se produsese un reviriment.

Senatul a in țeles că nu se poate m ărgini la reprim ări. Exista primejdia ca al ți aliați să adere la rebeliune.
Devenise iminentă defecțiunea Etruriei și a Umbriei. La propunerea consulului Lucius Iulius Caesar, s -a votat, la
sfarșitul anului 90 i.C, o „lege Iulia", lex Iulia, care acorda cet ățenia roman ă tuturor latinilor și aliaților ce ar fi
solicitat -o (o parte dintre g recii din sud nu o reclamau). Se stipula și dreptul generalilor de a o conferi solda ților
lor peregrini. Totu și, o asemenea lege circumscria focarul revoltei, f ără insă a-l lichida. O lege Plautia -Papiria
din 89 i.C, propus ă de tribunii Marcus Plautius Sil vanus și Gaius Papirius Carbo, acorda cet ățenia roman ă
cetăților care depuneau armele și altor italici, dispu și, intr -un interval de timp de șaizeci de zile, s ă se inscrie
drept cetățeni in registrele pretorilor. O a treia lege reglementa anumite detalii și extindea cet ățenia la anumite
cetăți situate la nord de Pad. R ăzboiul era practic terminat. De altfel, la sfar șitul anului 89 i.C, romanii luaser ă cu
asalt principala citadel ă a rebelilor, ora șul Asculum. Italicii dobandiser ă ceea ce iși doreau cu ardoar e: cetățenia,
ciuitas romana.
Samniții au continuat totu și războiul. Ei fuseser ă ultimii italici importan ți supuși de Roma și cei dintai care trecuser ă de
partea lui Hannibal. Aspirau la independen ță, și nu la cetățenia roman ă. incă in 82 i.C, Sulla va zdr obi o armat ă samnită la
Porta Collina a Romei, iar unii rebeli vor rezista la Nola pan ă in 80 i.C. (Liv., Per., 89). Problema era cum s ă se incadreze
masa noilor cet ățeni in cele 35 de triburi romane. Conservatorii se temeau ca, repartiza ți in toate tribur ile, noii cet ățeni să nu-i
depășească pe cei vechi ca num ăr de voturi (App., Ciu., 1, 214). S -au incercat diverse solu ții. Unii s -au gandit fie s ă-i
distribuie numai in opt triburi, fie s ă se inființeze pentru
.-v
CRIZA REPUBLICII ROMANE
141
ei alte nou ă triburi. in 88 i.C., tribunul Publius Sulpicius Rufus a propus ca noii ciues să fie repartiza ți in toate cele treizeci și
cinci de triburi. Intervenise o alian ță intre mediile comercial -finan -ciare din Asia sau Italia și facnunea marianist ă de la
Roma. Nu s -a luat momentan nici o decizie; ins ă in 84 i.C, un senatusconsult prevede inscrierea noilor cet ățeni in cele treizeci
și cinci de triburi. Totu și, abia in 70 -69 i.C, sub presiunea popularilor și datorită consulilor Pompei și Crassus fiul, s -au
incheiat op erațiile de recens ămant și inregistrare a noilor cet ățeni. Astfel, legile din 90 -88 i.C. și-au aflat o des ăvarșită
aplicare concret ă. in 70 I.C, mul țimile italice au venit in mas ă la Roma (Cic, Verr., I, 54). Recens ămantul a consemnat
910.000 de cet ățeni, adică dublul celor ce avuseser ă această calitate inainte de r ăzboiul cu socii. in operațiile militare
impotriva insurgen ților se remarcaser ă Sulla, Marius (de și acuzat de a le fi condus cu prea mare blande țe) și Gnaeus
Pompeius Strabo, tat ăl lui Pompei. Pi eriseră, intr-un fel sau altul, 300.000 de oameni, indeosebi tineri. Anumite regiuni
sărăciseră.
Urmările războiului social și ale extinderii cet ățeniei au fost complexe și deosebit de relevante. In primul rand
Republica s -a convertit dintr -o Cetate -oraș-stat (pur și simplu) intr -o Cetate -oraș-stat teritorial ă. Unitatea
Italiei era asigurat ă de cea mai numeroas ă comunitate civic ă din bazinul Mediteranei. Procesul de romanizare a
italicilor s -a accelerat sensibil. Au emers noi clientele regionale, ca efect a l inrolărilor masive de solda ți. In
Picenum, unde tat ăl lui Pompei poseda domenii imense, s -au urzit asemenea clientele extinse. Gallia cisalpin ă

rămanea o provincie, ins ă bogată. Desigur, romanii puteau s ă-și pună intrebarea dac ă era necesar sau nu proces ul
deschiderii cet ățeniei. Pe de alt ă parte, in timpul r ăzboiului „social" (cu socii), se produsese un aflux de refugia ți
in Roma ins ăși. Ei ingroșaseră randurile plebei urbane și ale unei mase de manevr ă aflate la dispozi ția unor
manipulatori ambi țioși și lipsiți de scrupule. La Roma, proliferau, in cantitate sporit ă, clanurile politice, generalii
avizi de noi comandamente militare. Ei nu mai erau dispu și, ca strămoșii lor, să redevină simpli cetățeni după
incheierea mandatului. A devenit și mai adanc ă prăpastia intre vechea „constituție" a Cetății și realitatea politic ă
italică și imperială. Instituțiile tradiționale func ționau greu. De mai multe ori ele se „poticniseră". Republica era
condamnat ă la moarte, in absența unei reforme structurale profunde, pe care, pană la urmă, n-a mai dorit -o
nimeni cu adev ărat. Complexitatea, progresiv crescand ă, a misiunilor de gestiune a provinciilor provocase
inmulțirea posturilor de magistra ți sau promagistra ți.
in aceste condi ții pragmatismul roman, generator de echilib rare a competen țelor membrilor colegiilor magistra ților, nu mai
operase fructuos. Se iviser ă tensiuni intre magistra ți, indeosebi intre tribuni. Atmosfera politic ă era viciată de propaganda in
favoarea unor personalit ăți ori a unor m ăsuri legislative, ades ea demagogice, de corup ție și de manipul ări electorale. Senatul
insuși se transforma. Era obligat s ă se deschid ă familiilor italice mai importante. Unii dintre ace ști senatores noul făceau
front comun cu ordinul ecvestru. Ajuns ă desuetă, vechea nobilitas trata zadarnic cu dispre ț pe oamenii proveni ți din
municipiile italice. Un asemenea dispre ț ii irita pe ace știa (Cic, Phii, 3, 15). in 57 I.C, Pompei va mobiliza to ți italicii,
senatori și cavaleri, spre a -l sărbători pe Cicero. Vechea psihologie politic ă a Republicii devenise caduc ă. Tocmai aceasta o
vor arăta cele ce urmeaz ă, inclusiv declan șarea primelor adev ărate războaie civile 9bls.
142
Eugen Cizek
i
Sulla, războaiele civile și conflictul cu Mitridate
in vremea Gracchilor, a lui Saturninus și Glaucia și chiar in alte situa ții surveniser ă grave tulbur ări la Roma,
entorse ale ordinii institu ționale și acte de violen ță sangeroase. Este adev ărat că războiul purtat impotriva
aliaților, socii, fusese in mare m ăsură uri conflict civil. Pe deasupra, oferise un e xemplu primejdios. Armata de
profesie se „rodase" – sit uenia uerbo, intre timp. Trecuser ă aproape dou ă decenii de la reforma lui Marius.
Acum marea majoritate a solda ților din legiuni era alc ătuită din capite censi sau proletarii (calificați astfel
fiindcă singura lor avere rezida in copiii lor, in descenden ța or, proles). Proveneau indeosebi din mediul rural.
incă din secolul al II -lea i.C, oștenii, fie ei iuniores, reiterăm, intre 17 și 45 de ani, fie seniores, intre 46 și 60 de
ani, efectuau, dup ă inrolare, dilectus, 16 pană la 20 de campanii de infanterie și 10 campanii de cavalerie. Se
realizaseră și recrutăji-'o'bligatorii in cazuri de excep ție, de „tumult", tumultus, tulburare politic ă externă gravă.
Mai mult ca oricand ace ști militari s ăraci, deciși să se imbogățească, nu mai erau solda ții Republicii, ci ai Iui
Marius, ulterior ai lui Sulla, Pompei etc. Ei au fost un instrument relevant al r ăzboaielor civile.
In 88 i.C, la Roma situa ția politică străbătea un moment dificil. Noii cet ățeni italici nu e rau incă inscriși in triburi, situa ția
monetară era catastrofal ă: pierderea temporar ă a Asiei, men ționată de noi mai jos, lipsise trezoreria de venituri importante.

Consulul Sulla nu ini țiase nici o reform ă pertinentă. El obținuse comanda trupelor de exped iat in Orient. Tribunul plebei,
Sulpicius Rufus, nu propusese doar repartizarea noilor cet ățeni in cele 35 de triburi. El prev ăzuse și rechemarea din exil a
celor considera ți complici ai italicilor revolta ți. Se sprijinea, desigur, pe populares. Aceștia de veniseră o facțiune
„marianistă". „Partidul", partes, cum ii calific ă Salustiu, adic ă popularii, se grupase in jurul lui Marius. in timpul r ăzboiului
cu socii, Marius pierduse, la un moment dat, comanda unor trupe pe care le dirijase.
Atunci intervine Sull a. Publius Comelius Sulla era un patrician s ărac. El apar ținea unei ramuri s ărăcite a reputatei ginte
Cornelia. in copil ărie și in adolescen ță trebuise să fi incercat 1 multe frustr ări, pe care le refulase cu greutate. i și petrecuse
inceputul tinere ții intr-o lume interlop ă, abundent ă in bufoni, comedieni, curtezane. P ăstra insă ținuta de mare senior rafinat.
Detesta oamenii banului, parveni ții mediilor de afaceri, incat nu a devenit niciodat ă exponent al popu – larilor. A rămas toată
viața, inclusiv la b ătranețe, un „juisor", un mare amator de pl ăceri, un gurmand, un iubitor de vin și de femei (Plut., 5)7., 2).
Cultivat, erudit, a scris comedii și o bogată operă memorialistic ă. Totuși acest intelectual, iubitor al volupt ății, ascundea un
psihic stăpanit de i nvidii, resentimente, complexul lui Iuda, pe scurt, ambi ții devorante, sete de glorie, in serviciul c ărora și-a
pus o inteligen ță notabilă. in tinerețe, a dobandit o avere stranie, l ăsată lui moștenire de o curtezan ă, al cărui amant fusese.
Ceea ce i -a ingăduit să inceapă o carieră publică impor – 1 tanta. De altfel toat ă viața a izbutit s ă-și sporeasc ă averea.
Quaestor tarziu, la treizeci de ani, in ; 108 i.C, exceleaz ă in Africa, sub comanda lui Marius, ca militar competent, foarte
cutezător, și ca negocia tor iscusit. Capturarea lui Iugurtha, la curtea ins ăși al lui Bocchus, ii aduce glorie la f Roma (Plut.,
Syll., 4), dar și resentimentele lui Marius, pe care Sulla se deprinsese s ă-l deteste, cu toate c ă se formase sub indrumarea lui.
Pretor in 97 i.C, a r ămas celebru pentru d ărnicia j revelat ă cu prilejul organiz ării jocurilor in cinstea lui Apollo. Pentru intaia
oară, romanii au admirat o sut ă de lei trimi și de Bocchus, prietenul lui Sulla, in vederea luptelor din aren ă. De
CRIZA REPUBLICII ROMANE
143
altfel, Sulla și-a luat supranumele de „binecuvantat de zei", felix, pe care grecii il traduceau prin epaphroditos, protejatul
Afroditei -Venus. in anul urm ător, Sulla a mers in Cilicia in calitate de propraetor. Aici a fos pus in situa ția de a reprima
ambițiile lui Mitridate, regele Pontului, care visa s ă constituie un mare imperiu elenistic, in dauna romanilor și părților. Sulla
il restaureaz ă, pe tronul lui, pe Ariobarzanes, regele Cappadociei. Sulla a inaintat pan ă la malul Eufratului, unde, a șezat pe un
fel de tron, a intampinat ambasada statului part al Regelui regilor, ori Marele rege, a doua superputere din „lumea locuit ă". El
se afișa ca incarnarea maiest ății Romei. Sulla incheie o alian ță cu părții, al căror regat avea contacte cu India și China.
Conco mitent, statul part exercita suzeranitate asupra Armeniei, unde romanii aveau interese pendinte de protejarea statelor
clientelare din Asia Mic ă. Un ghicitor chaldean ii prezice c ă va deveni m ăreț, primul dintre romani (Plut., Syll., 8). in fond
sceptic in materie de religie, Sulla era supersti țios; se incredea in vr ăjitori sau prezic ători, mai cu seam ă in propria sa stea.
Sulla a participat cu succes la r ăzboiul impotriva alia ților rebeli. in 89 i.Ciwmijlocul intrigiloradesea violente, Comelius Sulla
se căsătorește cu Caecilia Metella, ca știgand astfel ca suporteri pe optima ții cei mai conservatori. Este ales consul, ca și
Quintus Pompeius Rufus. Iar, in 88 i.C, Comelius Sulla prezideaz ă alegerile consulare pentru anul 87 și se pregătește să ia
comanda celo r șase legiuni concentrate la Capua in vederea r ăzboiului ini țiat impotriva lui Mitridate. ins ă, in Roma, se
acumulau tulbur ările sangeroase. Sulpicius Rufus, de și inglodat in datorii, inserase in pachetul s ău legislativ și o măsură

prevăzand excluderea di n senat a oric ărui membru al curiei, care contractase datorii mai mari de 8.000 de sester ți. Desigur,
legea nu,putea s ă i se aplice lui insu și. iși alcătuise o gard ă de 600 de tineri cavaleri, numi ți de el antisenat, și plătea o trupă
formată din 3.000 de spadasini profesioni ști. intreprindea manevre ca s ă amane plecarea lui Sulla in Grecia. Consulul Quintus
Pompeius Rufus a trebuit s ă scape cu fuga; fiul s ău, pentru c ă incerca să reziste, a fost m ăcelărit. Sulla a trebuit s ă se
refugieze in casa lui Marius , care i -a salvat via ța. Marius era dezam ăgit, amar și ros de ambi ție, dar totu și incă relativ fidel
legalității republicane. Sulla a profitat de dezordinea care pusese st ăpanire pe Roma și s-a dus in Campania, la legiunile aflate
incă sub comanda sa. in d rum a aflat c ă Sulpicius Rufus, dup ă ce obținuse votarea celorlalte propuneri legislative ale lui,
determinase conciliul plebei s ă voteze un plebiscit, care anula decizia senatului: i se lua lui Sulla comandamentul legiunilor
menite să plece in est. Acest comandament era incredin țat lui Marius. A fost „picătura care a umplut paharul" 10.
După ce organizase recrut ări excepționale, in vederea r ăzboiului cu socii, Marius fusese acuzat c ă simpatiza
cauza italicilor și că nu-i combătuse cu suficient ă vigoare (cum am semnalat mai sus). indeosebi se temea c ă va
fi uitat complet. De aceea el, care comb ătuse pe Saturninus și pe Glaucia, a acceptat s ă se alieze cu violentul și
destul de radicalul Sulpicius Rufus, in schimbul asigur ării unei glorii militare reinnoite. R eacția lui Sulla nu s -a
lăsat așteptată. A convocat cele șase legiuni și le-a ținut o cuvantare conving ătoare. S -a referit desigur la
incălcarea legalit ății republicane. Mai ales ins ă le-a revelat c ă Marius ar fi v ărsat profitul r ăzboiului veteranilor
lui. Apoi a pomit spre Roma in fruntea legiunilor sale. Cei doi tribuni ai plebei, expedia ți la Capua, ca s ă pună in
aplicare plebiscitul ini țiat de Sulpicius Rufus, au fost masacra ți. Exemplul lui Marcus Livius Drusus ii
demonstrase lui Sulla c ă statul nu put ea fi renovat numai cu sprijinul for țelor politice cet ățenești, tradiționale,
divizate și slăbite. impreun ă cu Quintus
Of 1 I
144
Eueen Cizek
C RIZA REPUBLICII ROMANE
145
Pompeius, Sulla a cucerit Roma, dup ă un scurt asediu. S -au dat lupte de strad ă in int e- -riorul Romei. Astfel s-a
declanșat primul adev ărat război civil roman. Pentru prima oar ă, cu excep ția ceremoniilor triumfului, legiunile
(lui Sulla: 35.000 de solda ți) au călcat in picioare solul sacru pomerial al Romei. Sulla punea astfel in oper ă o
lovitură I de stat militar ă. Erau anihilate și regulile institu ționale. Lovitura de stat a lui Sulla con -figura, după
opinia noastr ă, un laborator unde se experimenta distrugerea Republicii, ' -a statului -oraș-Cetate, chiar
devenit teritorial. Fără indoială, procesul lichid ării M Republicii va fi lung și dureros.
Represiunea a fost brutal ă. Marius, impreun ă cu fiul său, s-a refugiat in Africa. I Oare cu permisiunea secret ă a
lui Sulla? Execu țiile au fost totu și limitate. Numai : doisprezece oameni, inclusiv M arius și Sulpicius, au fost
declarați „dușmani publici" -. de către senat șiSau exilat. O singur ă voce a protestat: cea a lui Quintus Mucius
Scaevola. Sulpicius Rufus a fost ucis. Senatul a votat rapid o nou ă legislație, de altfel slab cunoscut ă, potrivit
căreia orice propunere de lege, supus ă adunărilor populare, trebuia in prealabil aprobat ă de senat. Comi țiile

centuriate deveneau singura adunare popular ă eficientă, pentru a bloca pe tribunii plebei. Sulla a anulat ins ă
alegerile consulare pentru I anul 8 7 i.C. Fuseser ă aleși consuli un marianist inveterat, Lucius Cornelius Cinna,
și un personaj șters, Gnaeus Octavius, sus ținut de Sulla. Gr ăbit să-și inceapă campania in est, Sulla a p ărăsit
Roma. S -a deplasat in Campania in scopul preg ătirii expedi ției mil itare.
in absența lui Sulla, dezordinea a reinceput la Roma. Cinna a regrupat victimele loviturii de stat, a rechemat exila ții și, prin
intermediul unui tribun al plebei, a intentat un proces lui Sulla, care poruncise omorarea unor cet ățeni fără să le perm ită să
facă apel la popor. Optima ții au rezistat. Octavius a ripostat prin destituirea lui Cinna și inlocuirea lui cu un flamen al lui
Iupiter, Lucius … Cornelius Merula, personaj lipsit de anvergur ă politică. Tulburările se prelungeau la Roma. Cinna a p ărăsit
Roma. Dar Marius a debarcat in Etruria, in fruntea a zece legiuni, recrutate printre I mariani ști și, poate, printre sclavi.
Italicii, mai ales samni ții, l-au sprijinit pe Cinna. S -a obținut chiar ralierea unei legiuni a lui Sulla. Cinna a ocupat Os tia,
amenințand Roma cu infometarea. in continuare, Marius și Cinna au asaltat Roma, ap ărată cu darzenie de trupe senatoriale.
Asediul a I fost cumplit, din pricina caniculei din vara Iui S7 și a unei epidemii de cium ă, declanșată ev. doi ani in urm ă. Au
pierit 11.000 de solda ți din armata marianist ă și 6.000 din cea a senatului, sub impactul epidemiei sau al opera țiilor militare.
Senatul, in interiorul c ăruia prevala un grup conciliator, ostil prelungirii r ăzboiului civil, a capitulat. Din nou str ăzile Rom ei
au fost insangerate. Au survenit execu ții sumare, inclusiv a consulului Octavius.
Marianiștii erau stăpanii Romei, din nou guvernate, chiar efemer și prin proceduri ilegale, dspopulares. Marius și
Cinna s -au desemnat ei in șiși consuli pentru anul 86 I.C . Dar. tocmai cand se preg ătea să purceadă in Asia pentru
a lupta atat impotriva lui Mitridate, cat și lui Sulla, Marius a murit de pleuresie la 13 ianuarie 86. Locul s ău in
fruntea mariani știlor. ca secondant al lui Cinna. a fost luat de Gnaeus Papirius C arbo. Cinna s -a desemnat el
insuși consul pentru anii 85 și 84 i.C, fără avizul comi țiilor. Colegul s ău pentru ace ști doi ani a fost Papirius
Carbo. Cinna a avut meritul de a fi pus cap ăt teroarei, de și instaurase tirania la Roma. Mul ți italici au fost ins criși
pe listele cet ățenești. Devalorizarea monetar ă a fost inso țită de radierea unor datorii. A fost j
restaurat inv ățămantul retoricii latine, suprimat in 92 i.C, și a fost implantat ă o colonie roman ă la Capua. Senatul
era inspăimantat și docil. Cinna a murit in prim ăvara anului g4. Papirius Carbo a fost proconsul in 83 i.C și din
nou consul, a treia oar ă, in 82 i.C, impreun ă cu fiul lui Marius.
intre timp Sulla repurtase victorii str ălucite in Orient. Mitridate, de fapt Mithridates VII Eupator, a fost un inamic primejdios
al Romei. Ac țiunea sa nu trebuie bagatelizat ă, cum procedeaz ă unii necunosc ători ai istoriei romane. Dac ă lăsăm deoparte
hoardele cimbrilor și teutonilor, el a fost cel mai periculos adversar al Romei, de la infrangerea lui Hannibal. Dev enit rege al
Pontului in 120 i.C, la doar unsprezece ani, sub regen ța mamei sale, a tr ăit șapte ani refugiat in mun ți. in 111 i.C, s -a intors la
putere și și-a lichidat fizic mama și fratele. A ajuns singurul st ăpan al unui stat bogat și bine situat. Era i nalt, bjond, inteligent,
tenace, devorat de ambi ție, lipsit de scrupule, perfid, intr -un amestec de barbarie și de cultură, sub dublă infkiență, a tradițiilor
parte și a elenismului. El se reclama de la gloria Ahemenizilor medo -perși. Mitridate și-a impus dominația asupra cera ților
grecești de la Marea Neagr ă, asupra Colchidiei și, la nordul m ării, asupra Crimeei și starului Bosforului cimmerian: controla
o mare parte din Marea Neagr ă. Asia Mică era de mult ă vreme fragmentat ă. Sub ochii vigilen ți ai romanil or, galații,
bithynienii, cappadocienii etc. i și disputau o intaietate relativ ă, după eliminarea Siriei seleucide. Mitridate' și-a propus

unificarea Asiei Mici. A incheiat alian țe cu alți regi din Orient, ai p ărților, armenilor – etc. Și-a instalat protector atul asupra
Cappadociei și Bithyniei. Roma i -a impus in zadar evacuarea acestor regate, inc ă din 104 i.C, Roma incepuse s ă se
neliniștească. in 99 i.C, in cursul unui pelerinaj in Orient, Marius l -a intalnit pe Mitridate și, la intoarcerea la Roma, a
preve nit senatul asupra pericolului pontic. Cand, in 89 i.C, regele Bithyniei, incitat de guvernatorul roman al provinciei Asia,
a intreprins un raid punitiv in teritorii pontice, Mitridate a reac ționat imediat și a deschis ostilit ățile. El iși reorganizase și
intărise armata cu ajutorul instructorilor greci.
Mitridate profita, desigur, și de crancenul r ăzboi cu socii. El a reluat proiectul lui Antisthenes din Rhodos, avand
ca țintă distrugerea puterii romane, cel pu țin in est. S -a străduit să pună in operă o ma re coaliție elenistic ă și
antiroman ă. Mitridate a biruit rapid trupele romane din Asia și aliații lor. A fost zdrobit Nicomedes, regele
Bithyniei. A ocupat din r.ou Cappadocia și apoi provincia Asia. Proconsulul Asiei, Gaius Cassius, și legatul său
Manlius Aquillus au fost infran ți. Aquillus a fost capturat de Mitridate. care l -a ridiculizat și ucis. Dup ă ce il
legase de un m ăgar, l -a omorat turnandu -i aur pe gat, pan ă l-a sufocat. A pierit batjocorit guvernatorul Ciliciei,
Quintus Oppius. intr -o singură zi. Mitridate a masacrat sau a l ăsat să fie masacra ți romanii din provincia Asia,
unde se profila o incercare de romanizare. Au pierit intre 30.000 și 150.000 de italici. Nu se mai v ăzuse in
antichitate o asemenea baie de sange; ins ă Mitridate se afi șa ca li beratorul Asiei. Au fost necesare trei r ăzboaie,
desfășurate intre 88 și 62 I.C. spre a -l lichida pe Mitridate. in primul r ăzboi, Mitridate a debarcat in Grecia, unde
s-au răsculat impotriva romanilor și de partea sa Atena, Eubeea, Beo ția, Sparta, intregul Peloponez. Numai
Rhodosul, Thessalia și Macedonia nu au p ărăsit, aparent, tab ăra romană; la sfarșitul anului 88 I.C Sulla a inaintat
prin Epir.
El a invins trupele lui Mitridate și ale rebelilor greci la Cheroneea și la Orchomenos. Dup ă un lung asediu, in
care apărarea a fost condus ă de doi filosofi,
146
Eugen Cizek
dintre care unul era epicureu, Atena infometat ă (painea ajunsese s ă coste o mie de drahme!) a c ăzut la 1 martie
86. A fost crunt jefuit ă de soldații romani. Retras in Asia și presat de o armat ă marianistă, care traversase
stramtorile, și de o revolt ă in provincia Asia, Mitridate a fost silit s ă incheie, in 85 i.C, pacea de la Dardanos. A
acceptat s ă revină la posesiunile de ținute de el in 89 i.C, s ă plătească impovărătoare desp ăgubiri de r ăzboi și să
predea flota romanilor. Sulla s -a mulțumit cu atat, intrucat se gr ăbea să pornească asupra Romei marianiste. in
Asia, a suprimat anumite impozite și a incredin țat perceperea altora cet ăților grecești, coagulate in districte și
inzestrate cu institu ții oligarhice. Cet ățile din Asia și din Grecia au trebuit de asemenea s ă achite grele
despăgubiri de r ăzboi. Au fost nevoite s ă se imprumute, cu dobanzi inrobitoare, bancherilor romani. Ace știa au
caștigat pană la cinci ori mai mult decat suma acordat ă ca imprumut. Grecii au pl ătit scump defec țiunea lor. intre
85 și 81 i.C. a izbucnit al doilea r ăzboi mitridatic. La sfar șitul său, Mitridate a trebuit s ă attcueze Cappadocia, pe
care nu voia s -o piardă. Dar in 74 i.C, Mitridate a invadat Bithynia. A survenit i nceputul unui nou și lung război
pontic (74 -63 i.C). Conducerea opera țiilor militare in Orient a revenit consulului Lucullus. Acesta a repurtat

anumite victorii, ins ă conflictul s -a prelungit excesiv. incat in 66 I.C, dirijarea r ăzboiului impotriva lui Mit ridate
a fost incredin țată lui Pompei, la propunerea lui Manilius, tribun al plebei. Cicero a invocat pierderea impozitelor
percepute in Orient și a sprijinit propunerea lui Manilius. Ca și Iulius Caesar de altfel. Cicero afirm ă că piața
financiară din For , creditul depind prin excelen ță de operațiile bănești din Asia (Pomp., 19). Pompei, chiar in 66
i.C, a zdrobit for țele pontice pe raul Lykos. El a desp ărțit de Mitridate pe Tigranes, regele Armeniei, și pe Marele
Rege al părților. Mitridate s -a refugiat i n Crimeea, unde, in 63 i.C, s -a sinucis, sub presiunea unei revolte
conduse de propriul s ău fiu, Pharnaces. Marele pericol pontic fusese definitiv lichidat.
In 83 i.C, Sulla s -a intors in Italia și a debarcat la Brundisium, in prim ăvara aceluia și an. Prin diverse mijloace,
inclusiv prin corup ție, el a atras de partea sa militari, individuali ori chiar mari unit ăți combatante, ca și civili, din
tabăra marianist ă. Venise cu 1.600 de nave și 40.000 de solda ți. Căpeteniile marianiste solicitaser ă lui Sulla
garanții pentru ei in șiși și legislația lor. Tratativele de pace intre Sulla și consulul moderai Scipio au e șuat.
Marianistul Quintus Sertonus, trecut de partea iui Suila au determinat e șecul lor. Numeroasele tr ădări și treceri
ale multor nobiles in tabăra lui Sulla au determinat declan șarea unor execu ții sumare la Roma. ins ă două legiuni,
recrutate de Pompei in Picenum, s -au raliat lui Sulla. Totu și Italia a furnizat consulilor mariani ști importante
contingente militare. Cei doi consuli erau Lucius Cornelius S cipio și Gaius Norbanus. Acest al treilea r ăzboi
civil a durat doi ani. in 83, Sulla a pus st ăpanire pe Apulia, Campania și Picenum. Dup ă lupte grele, desf ășurate
in primăvara și vara anului 82 i.C, Sulla invinge in b ătălia de la Sacriport și ocupa, din no u. Roma, la 1
noiembrie. „Locotenen ții" săi taie comunica țiile cu bogata campie a Padului. Rezist ă doar Etruria, Umbria și
muntenii independenti ști din Samnium și Lucania. Cum am mai ar ătat, o armat ă marianisto – samnită, decisă să
recucereasc ă Roma, este nimicită in bătălia de la Porta Collina, urmat ă de masacrarea prizonierilor. Praeneste a
fost de asemenea ocupat. Unele rezisten țe locale au persistat un timp. Pompei a purces s ă cucereasc ă Sicilia și
CRIZA REPUBLICII ROMANE
147
Africa; a instalat noi regi in Numidia. St ăpan absolut pe Roma, de data aceasta Sulla a recurs la represiuni
masive și uneori incomparabile cu toate cele anterioare, practicate de ambele fac țiuni adverse. in cursul b ătăliei
pentru Roma c ăzuseră pe campul de lupt ă, din ambele armate, intre 50.000 și 70.000 de combatan ți. Italia, deja
afectată de războiul cu socii, a suferit cumplit. Sulla adunase in Campul lui Marte 12.000 de prizonieri: 3.000
dintre ace știa au fost executa ți. A intrunit senatul in ziua de 2 noiembrie, in vederea ob ținerii ratific ării măsurilor
promovate de el ca proconsul in Grecia și in Asia, ca și pentru a ob ține mijloace legale de represiune. Iar, in 3
noiembrie, a convocat comi țiile și a anunțat măsuri foarte aspre impotriva du șmanilor săi. Imediat dup ă
desfășurarea adunării, a proclamat, printr -un crainic public, un edict al proconsulului Sulla, fixat pe toate locurile
publice rezervate afi șajului. Edictul era reprodus pe t ăblițe de lemn in ălbite. După un preambul, in care se
justifica represiunea, urma lista pros crișilor, in latine ște proscribere insemna concomitent a afi șa și a proscrie, a
condamna. Proscrierile nu comportau explicit o condamnare la moarte. Cu toate acestea, prevedeau c ă nimeni nu
avea voie s ă primească la el ori să ascundă un proscris. Dac ă o făcea era condamnat la moarte. Iar dac ă aducea

capul unui proscris primea o recompens ă de 12.000 de denari sau 48.000 de sester ți, acordată din fondurile
publice, de c ătre un quaestor. Lista proscri șilor cuprinde numele a 80 de senatori și 440 de cavaleri. I n fruntea
listei figura numele consulilor mariani ști ai anului 82, adic ă Papirius Carbo și Gaius Marius (fiul), urma ți de cei
ai anului precedent: Lucius Cornelius Scipio și Gaius Norbanus. Erau in șirați in continuare pretorii Lucius
Marcus Marius Gratidia nus, Iunius Brutus Damasippus, uciga șul lui Scaevola, Marcus Perperna Veiento, Gaius
Carrinas, comandantul aripii drepte a mariani știlor, in bătălia de la Porta Collina, tribunul plebei Quintus
Valerius Soranus etc. Gaius Carrinas și Censorinus au fost foa rte curand prin și și executați cu securea: capul lor
a fost plimbat in jurul incintei ora șului Praeneste. O a doua și o a treia list ă au fost afișate in 5 și 6 noiembrie,
incorporand fiecare cate 220 de nume de senatori și de cavaleri. Nenum ărați proscriși au pierit la Roma și in alte
orașe, incercările lui Francois Hinard de a demonstra c ă aceste represiuni atroce ar fi fost limitate ni se par
zadarnice. Chiar dac ă ultimul vlăstar al Scipionilor, consularul Lucius Cornelius Sulla, a supravie țuit la Massili a,
preț de mulți ani. Gaius Marius, fiul marelui eeneral. s -a sinucis. in decembrie 82 I.C. Sulla a determinat, printr -o
lege Cornelia, prelungirea represiunilor. Cifrele victimelor represiunii variaz ă de la un autor antic sau modem la
altul. Depășește in orice caz 520, cifr ă propusă de Francois Hinard. Se pare c ă au pierit 40 de senatori, 1.500 de
cavaleri și alți cetățeni, pană la nivelul de 4.700 de victime. Nu au fost urm ăriți doar mariani știi, ci și moderați,
ce se implicaser ă in căutarea reconcilierii intre facțiuni. Au fost lovite mediile de afaceri ale italicilor și
romanilor.
După moartea lui Gnaeus Papirius Carbo și sinuciderea lui Marius, Sulla, plecat in italia spre a lichida ultimele
focare de rezisten ța, a cerut senatului s ă constate absen ța unor șefi ai puterii executive. In epistul ă, solicita lui
Lucius Valerius Flaccus, princeps senatus, să sugereze interregelui, interrex, care prelua necesarmente puterea
consulară, desemnarea unui dictator. O lege special ă, votată de comiții, urma să stabile ască persoana dictatorului.
intr-adevăr o lege Valeria, lex Valeria, avand ca țintă numirea unui ș•dictator in vederea elabor ării legilor și
structurării statului", dictator legibus scribundis et rei publicae constituendae, a fost votat ă in unanimitate de
comiții. Titulatura ilustra
148
Eugen Cizek
ș ;
faptul că un asemenea dictator avea o dubl ă menire, adic ă să pună in ordine mecanismele func ționării puterii
politice la Roma, in Italia și in provincii și, concomitent, s ă statueze o codificare a sistemelor instituționale
(politice, judiciare, religioase și economice), investit ă cu forță de lege, fără a mai fi indispensabil ă ratificarea
populară, incat, in decembrie 82 i.C, Lucius Valerius Flaccus l -a numit ca dictator pe Lucius : Cornelius Sulla.
Acesta din urmă a revenit la Roma și a preluat insemnele magistraturii sale. Ca adjunct, adic ă „comandant al
cavaleriei", magister equitum (după tradiția vechilor dictaturi), l -a desemnat tocmai pe Lucius Valerius Flaccus.
Era aceasta un semn de reconciliere? C ăci Va lerius Flaccus colaborase cu Marius și Cinna. in 86 i.C, fusese
investit ca princeps senatus. Zece mii de sclavi, proprietate a proscri șilor, au fost elibera ți și inscriși in registrele

cetățenești. Toți aceștia au devenit Cornelii.
Dictatura lui Sulla nu avea de fapt nimic comun cu vechile dictaturi republicane. -ș Se instaura o tiranie (App.,
Ciu., 1, 99). Pe cand consulii erau inso țiți de doisprezece lictori, Sulla dispunea de dou ăzeci și patru. O conota ție
monarhică și elenistică a fost imprimat ă aceste i dictaturi. Propaganda, temeinic orchestrat ă și revelată de
emisiunile monetare, il proclama conduc ător binecuvantat de zei, salvator și etern inving ător, nou fondator al
Romei și al unei a doua varste de aur. Triumful, celebrat pre ț de două zile (29 și 30 ianuarie 81), votat și finanțat
de senat, s -a reliefat ca mai fastuos decat oricare dintre ceremoniile anterioare similare. in prima zi s -au infățișat
tablouri, inscrip ții și obiecte, ilustrative pentru campaniile lui Sulla in Grecia și in Asia, ca și prada de război:
15.000 libre, librae, de aur și alte 115.000 de argint. in ziua urm ătoare, s -a desfășurat un cortegiu, ce preceda
cvadriga triumfal ă a lui Sulla, inconjurat de toate persoanele importante ale statului (il inso țeau mergand pe jos).
Atunci Sul la a anunțat construirea unui templu ăl zeiței Venus Felix. Cognomen -u.1 defelix, tradus acum in
grecește prin soter, adică salvatorul, a fost asumat de Sulla in mod oficial. Cercet ătorii moderni se intreab ă ce ar
fi urmărit in ultimă instanță Sulla. Voia el să instaureze monarhia in Roma? Dup ă părerea noastr ă, nu se impune
decat un r ăspuns afirmativ. F ără indoială, Sulla năzuia la o monarhie intemeiat ă pe senat și pe optima ți. Ceea ce
era imposibil. De altfel, rudele sale, Metellii, republicani conservator i intransigen ți, l-au silit practic s ă abdice in
79 i.C -. dară nu chiar inainte de sfar șitul anului 81, la 31 decembrie. Diver și partizani ai lui Sulla incepuser ă să
murmure. Starea precar ă a sănătății a contribuit de asemenea la renun țarea la dictatur ă. Sulla s -a retras in
Campania, la Puteoli, unde avea o vil ă. Aici s -a consacrat redact ării memoriilor sale, concepute s ă se intindă pe
22 de cărți. in orice caz a murit la Puteoli in 78 i.C, la varsta de șaizeci de ani. in acest fel a e șuat ceea ce Jerome
Carcopino a definit ca „monarhie ratat ă", „la monarchie man -quee". Nu numai Appian și exponenții popularilor
l-au considerat tiran, ci și nobilitas. Ceea ce a și fost. Cultura și rafinamentul s ău nu l -au impiedicat s ă vizeze o
putere personal ă de factură monarhică. Deși afișase un populism de fa țadă (Plut., SylL, 34). Credea nu numai in
curajul și in talentul s ău, ci și in steaua sa norocoas ă, in „Soarta", Fortuna, de mare biruitor (Plut., SylL, 19). Dar
care dictator, in sens modern, care monarh absolut, nu s-a increzut vreodat ă intr-o stea norocoas ă a sa? Căci
Sulla a fost, in orice caz, primul dictator modern.
:
1l
CRIZA REPUBLICII ROMANE
149
Reformele lui Sulla
inainte de abdicare, Sulla efectuase reforme fundamentale, sortite renov ării statului, in primul rand, ca s ă-și
făurească o clientelă fidelă, devotată, a impropriet ărit și colonizat in Etruria, Umbria, La țiu, Campania, chiar in
Corsica, 120.000 de oameni, care serviser ă sub flamurile sale. Reformele lui Sulla dezv ăluie o personalitate
impărțită intre deschiderea spre mentalit ățile Orientului elenistic și fidelitatea fa ță de anumite valori și
reprezentări tradiționale. Ele traduc un amestec intre preconizarea viitorului și prezervarea trecutului.

Dictatorul a radiat pe unii adversari ai s ăi din corpul cetățenesc, dar a confirmat dreptul de vot și inscrierea noilor
cetățeni in triburi, care astfel și-au pierdut definitiv factura teritorial ă. A fixat in iulie alegerile consulare, cu țelul
de a permite oamenilor inst ăriți din Italia și clienților, invitați de patronii lor, s ă ajungă la Roma in momentul
decisiv: nobiles trebuiau s ă controleze strict ma șina electoral ă. A pus in oper ă o legislație bogată in toate
domeniile, prin excelen ță in cel institu țional și juridic. Poporul, reunit in comi țiile tribute și in cele centuriate,
putea in continuare s ă voteze legi, f ără a cere avizul senatului. Comi țiile centuriate censitare redevin principala
adunare a poporului pentru alegeri și pentru votarea legilor. Atribu țiile tribunatului plebei sunt reduse. Tribunatul
este practic scos in afara magistraturilor poporului. Tribunii nu mai pot candida la o magistratur ă a poporului. Li
se retrage ini țiativa legislativ ă directă. Propunerile lor de plebiscite trebuie s ă aibă aprobarea prealabil ă a
senatului. Ei pot totu și să opună veto măsurii sau ini țiativei unui magistrat și să ajute un plebeu aflat in pericol
(auxilium). intr-un fel și intercesiunea este limitat ă. Se menține de altfel dreptul de apel la popor (prouocatio).
Fără o autorizație specială, magistra ții trebuie s ă rezide la Roma și indeosebi nu mai comand ă armate
permanente in Italia. Provinciile urmeaz ă să fie guvernate doar de promagistra ți, foștii consuli ori fo știi pretori,
pe o perioad ă de un an. Exclusiv senatul poate s ă le prelungeasc ă, să le proroge, mandatu l și comandamentele
militare. Urmeaz ă să se respecte cu stricte țe cariera demnit ăților, cursus hono -rum. Nimeni nu poate accede la
pretură, fără să fi fost in prealabil quaestor. Consulatul este exercitat numai de fo știi pretori. De asemenea
nimeni nu poat e fi reales consul decat dup ă un interval de zece ani de la un consulat anterior (App., Ciu., 1, 100).
Un
iKIi rr o tor
rfimă
istratun
candida !a o alta. incat cineva nu ajunge consul decat la varsta de 42 de ani. Pentru quaestur ă, varsta normal ă de
acces era 30 de ani. Edilitatea a devenit facultativ ă. Urma pretura, la 36 -40 de ani. Orice fost magistrat, inclusiv
un fost censor, devine membru al senatului. For țele militare și bugetele guvernatorilor de provincii sunt fixate de
senat. Totu și acesta nu desem nează direct guvernatorii. Cu prilejul alegerilor consulare, senatul indic ă
provinciile incredin țate proconsulilor. Tragerea la sor ți repartizeaz ă ulterior comandamentele militare. Num ărul
magistraților crește. Există acum in fiecare an dou ăzeci de quaesto ri, care devin automat senatori, la expirarea
mandatului lor. in acest mod se completeaz ă mai ușor locurile r ămase libere in senat, din cauza deceselor. Este
augumentat și numărul pretorilor.
Deosebit de important ă este reformarea senatului. Sulla venera c onsiliul suprem al statului, ins ă il dorea fidel
față de el și de optima ți și prin urmare u șor de manipulat. Pe de alt ă parte războaiele civile f ăcuseră ravagii in
randurile senatului. Sulla nu numai c ă
I
150
Eugen Cizek

CRIZA REPUBLICII ROMANE
151
a umplu t golurile astfel generate, ins ă a dublat efectivele senatului, care ajunge astfel s ă numere șase sute de
membri. Cum am ar ătat, Sulla detesta ordinul ecvestru și mediile sociale ale oamenilor de afaceri. Totu și avea
partizani fideli și printre cavaleri. i ncat, intr -o nouă lectio senatus, a introdus in curie indeosebi cavaleri loiali lui.
Se pare totu și că a recurs și la alți militari ai s ăi, care nici m ăcar nu erau cavaleri. Mul ți dintre cei 315 noi
senatori proveneau din cet ățile italice. indeosebi noii s enatori se vor afla intr -o' situație mai degrab ă subalternă.
Zece ani dup ă dictatura lui Sulla, ei mai incercau inc ă să mai exercite magistraturi inferioare, cum era quaestura,
ori să devină ofițeri superiori, adic ă tribuni militari, ca s ă promoveze in car iera senatorial ă (Cic, I Verr., 30).
Foarte relevant ă este reforma tribunalelor, realizat ă in cursul anului 81 i.C. Legile „corneliene" statuau un
embrion de cod penal, o armonizare a legisla ției. Ele precizeaz ă și penalizeaz ă delicte ca asocierea r ăufăcătorilor,
otrăvirile, venalitatea, incendiile criminale, falsul și utilizarea falsific ării etc. O lege pedepsea cu moartea orice
particular, ca și un magistrat ori promagistrat, care declan șa un război ori recruta solda ți fără aprobarea senatului,
indemna la rebeliune și in general atenta la maiestatea poporului roman. Este posibil ca unele legi s ă fi
condamnat adulterul, pederastia, jocurile de noroc și luxul excesiv al banchetelor. Instrumentarea proceselor, cu
excepția celor de apel, nu revine adun ărilor p opulare, ci tribunalelor permanente, in num ăr de cinci (quaestiones
perpetuae). Cavalerii sunt exclu și din aceste tribunale. Ele sunt constituite exclusiv din senatori. Sulla acord ă o
atenție specială proceselor indreptate impotriva gestion ării frauduloase a banilor publici. Un personaj dovedit
culpabil este condamnat ia o amend ă, care dep ășea simțitor suma deturnat ă (de două ori și jumătate mai mult), și
la interdicția focului și apei. Aceasta din urm ă va echivala pe viitor cu un exil sanc ționat prin inter zicerea șederii
pe solul Italiei. Senatul reiese int ărit din reformele lui Sulla. in afar ă de responsabilitatea gestion ării provinciilor,
politicii externe și bugetului, senatul controleaz ă de acum inainte o parte din ini țiativele legislative inaintate
adunărilor populare. In schimb, ordinului ecvestru i se retrag anumite privilegii: unele de prestigiu (rezervarea de
locuri speciale la spectacole), altele avantajoase și aducătoare de profit (arendarea impozitelor din provincia
Asia, conferit ă lui de către G aius Gracchus). Acestor reforme li se adaug ă un demers social: printre altele se
incearcă o controlare a pre țurilor mărfurilor. Reformele lui Sulia poart ă și asupra domeniilor religiei și
construcțiilor, organiz ării politicii edilitare".
Astfel Sulla a ext ins zona interpomeriala a Romei. Sulla a fost cel dintai om politic roman, de la Servius Tullius
pană in secolul I I.C, care a extins pomerium. El a amplificat spa țiul urban și i-a conferit noi dimensiuni
religioase. A reorganizat eviden ța Cărților Sibylli ne. Pontifii sunt acum cincisprezece in loc de nou ă.
Cincisprezece in loc de nou ă sunt de acum inainte și augurii, care iau auspiciile. intors din Asia, Sulla, de
altminteri, cum am mai ar ătat, mai degrab ă sceptic in materie de religie, solicit ă insistent să i se restituie func ția
de augur. Ceea ce ilustreaz ă influența politico -religioasă a augurilor. in loc de zece sunt pe viitor cincisprezece și
auxiliarii pontifilor in celebrarea sacrificiilor: adic ă se trece de la decemuiri sacris faciundis la quindecem uiri
sacris faciundis. Sulla a imprimat o factur ă religioasă triumfurilor conferite generalilor s ăi. Relativ discret sunt

celebrate triumfurile lui Gaius Valerius Flaccus și lui Lucius Licinius Murena, ca urmare a unor victorii modeste,
repurtate de primul in Gallii și de cel de al doilea asupra Iui Mitridate.
:
Important era ins ă să se reia tradi ția sărbătoririi Romei cuceritoare. in contrapartid ă este celebrat somptuos
triumful lui Pompei. El inregistrase asupra unor triburi barbare victorii minore, care mascau adev ărata biruin ță a
forțelor marianiste din provincia Africa, aflate sub comanda lui Domitius Ahenobarbus. in 12 martie 81 i.C,
Gnaeus Pompeius Magnus a str ăbătut spațiul sacru al Romei, pe o cvadrig ă și investit cu atributele lui Iupiter.
Au loc sărbători populare in cinstea lui Hercule. La Praeneste, localitatea unde se ad ăpostise Marius fiul, la
sfarșitul lui octombrie 81 iC., se desf ășoară „jocurile Victoriei", ludi Victoriae: sunt dedicate lui Hercule,
Venerei și Fortunei. Atenienii inlocuiesc jocurile in onoarea lui Teseu, Theseia, prin altele, in cinstea lui Sulla:
Sylleia.
O clară conotație politico -socială, dar și religioasă, a fost imprimat ă construcțiilor religioase intreprinse de Sulla. La Roma,
este dedicat un templu zei ței Venus Felix și este construit un templu in cinstea Bellonei. Cum Capitoliul fusese grav avariat
de un incendiu declan șat in vara anului 83 LST", Sulla procedeaz ă la reconstruc ția marelui templu al lui Iupiter Capitolinul,
punctul terminus al cortegiului triumfurilor și sanctuarul dominant al Romei. Pe viitor, edificiul va avea 3.300 mp. Pronaosul
este alcătuit din trei randuri de șase coloane (templul este hexa -stil). Cele trei s ăli sunt hărăzite celor trei divinit ăți ale triadei
capitoline: Iupiter in centru, Minerva l a dreapta, Iunona la stanga. Por țile sunt din bronz. Marea statuie a lui Iupiter a șezat
intr-o cvadrigă incununa frontonul. Sunt reconstruite templele lui Iupiter. Feretrius, zei ței Fides, zei ței Venus Erycina. Este
conceput un nou edificiu al arhivelor st atului, Tabularium, situat in partea nord -vestică a Forului. De fapt, intreg Capitoliul
este restaurat. Forul este reamenajat, iar cl ădirea curiei este m ărită. in afară de marile șantiere deschise la Roma, sunt
renovate și orașe dintr -o Italie perturbat ă de atatea conflicte militare devastatoare. Se construie ște, de pildă, la Capua și mai
ales la Pompei, unde ia fiin ță o colonie Cornelia Veneria Pompeianorum. Cornelia trimite la numele gentilic al lui Sulla, iar
Veneria la Venus sau Venera, divinitatea sa p rivilegiată. in Samnium, este renovat centrul monumental din Alba Fucus, iar in
Lațiu sunt reamenajate Ostia, Tibur și Terracina. La Praeneste se ridic ă marele templu al zei ței Fortuna.
Toate aceste construc ții asumă o semnifica ție politică mai mult decat manifestă. Reformele lui Sulla au poten țat
astfel primatul oligarhiei senatoriale. Totu și prevalenta nobilimii, pendinte de trecut, va disp ărea curand, in
vreme ce componenta monarhic ă, orientată spre viitor, se va impune in deceniile urm ătoare.
După Sulla
Reformele și dictatura lui Sulla nu au pus deloc cap ăt intrigilor politice urzite la Roma, rivalit ăților intre fac țiuni,
clanuri și persoane, manevrelor viclene, destabilizatoare, ambi țiilor excesive. Institu țiile Republicii erau caduce.
Reformele corneli ene au fost supuse eroziunii progresive, fragment ării, anihilării. De altfel, infrangerea
popularilor nu fusese total ă. Chiar secondan ții lui Sulla au in țeles oportunitatea modific ării structurilor oligarhice
și a unei alte renov ări a statului. Se in ălța tot mai sus steaua tan ărului Pompei. Dup ă opinia lui Jerome
Carcopino, ac țiunea lui Pompei va dezarticula substan țial echilibrul republican al competen țelor organelor
statului, va genera destructurarea executivului, func ției armatei Cet ății, organizării soc iale. Pompei va fi un

strălucit comandant militar, ins ăujgiilafejgmcie stat. Cum reliefeaz ă Marcel Le Glay, el nu dispunea decat de
ambiaurfHtWficdeW, f ără a-i avea calit ățile indispensabile.
f ≪urm
152
Eugen Cizek
Fusese stimulat de onorurile decernate de către Sulla. Se raliase acestuia intrucat mariani ș suscitaser ă ori
toleraseră acuzații de malversa ții aduse tat ălui său Gnaeus Pompeius Strabo. P,e de alt ă parte, Pompei a avut
totdeauna temperamentul unui aristocrat mandru, arogant, om; ordinii și al dis ciplinei. Fapt care nu l -a
impiedicat s ă penduleze, toat ă viața, intre orient politice cele mai diverse, contrastante.
Frămantările au inceput inc ă din timpul vie ții lui Sulla. La alegerile din 79 i.C, pentrui anul 78, desf ășurate
inainte de moartea lui Su lla, au fost ale și consuli Quintus Lutatius Catulus și Marcus Aemilius Lepidus, tat ăl
viitorului triumvir. Acesta din urm ă era lirb adversar al „cornelienilor" lui Sulla. Tan ărul Pompei l -a sprijinit,
spre deziluzia lui; Sulla, care, intr -o convorbire, l -a mustrat. intr -adevăr Lepidus și-a inceput mandatul' 1 printr -o
cuvantare virulent ă, in care reclama abolirea reformelor oligarhice ale lui Sulla. Era prea devreme pentru aceasta.
Lepidus a propus o nou ă lege frumentar ă, rechemarea ' exila ților și restituir ea propriet ăților, confiscate de Sulla,
italicilor. Lepidus a intrat intr -o violentă dispută cu Lutatius Catulus, incat, din nou, s -a profilat spectrul
războiului civii. Ulterior, inainte de incheirea misiunii sale de consul și sub pretextul deplas ării in provincia
repartizată lui ca promagistrat, s -a oprit in Etruria și a răsculat popula ția impotriva veteranilor lui Sulla, instala ți
aici. A recrutat o armat ă și a inaintat pan ă la porțile Romei. Pompei a ocupat Gallia cisalpin ă și l-a atacat din
nord, pe ca nd Catulus; ie șit din Roma, i -a zdrobit for țele militare. Lepidus a fugit in Sardinia, unde a murit la,
sfarșitul anului 77 i.C. Patres, „părinții", adică senatorii, il declaraser ă „vrăjmaș public" hostis publicus, incă de
cand provocase sedi țiunea din Etr uria. Perperna, „locotenentul" lui Lepidus, s -a refugiat in Hispania, la
Sertorius, impreun ă cu restul trupelor r ăsculate.' La Roma, min țile oamenilor politici reintraser ă in efervescen ță,
in timp ce Pompei i și continua ascensiunea 12.
in orice caz incepe s ă se contureze o coali ție a nemul țumiților: italici, cavaleri, ple -l bei săraci, proscri și, fii de
proscriși. Senatul insu și era divizat. O frac țiune aspira la con – j servarea total ă sau aproape total ă a reformelor
„corneliene" (ale lui Sulla). Din ea f ăceau parte oameni ca Lutatius Catulus, Marcus Philippus, care, dup ă
felurite pali – 8 nodii, devenise la b ătranețe campion al conservatorilor optima ți etc. Un alt segment incorpora
supraviețuitorii ori mo ștenitorii ideilor lui Livius Drusus. Condu și de cei tr ei ,. frați Aurelii Cottae (cel mai
varstnic, Gaius, figurase printre prietenii lui Drusus). I Adep ții acestui grup preconizau temporizarea,
concilierea, reforme moderate. Desigur, exista și un grup favorabil popularilor. Oricum anul 77 i.C. a inceput
fără consuli in func țiune. Patres au adoptat un senatusconsult ultim și au incredin țat un comandament 4,
extraordinar, un „imperium" proconsular „nedefinit și superior", imperium infinitum ma -ius, lui Pompei,
impotriva lui Sertorius. Pompei a putut astfel s ă preia tutelarea 1 Republicii și Romei, pe care o ratase Scipio
Aemilianus, dar o exercitase candva Marius..

Quintus Sertorius, n ăscut in 123 i.C, intr -o familie de rang ecvestru, dup ă ce se distinsese in r ăzboaiele impotriva
cimbrilor și teutonilor și in Hi spania ca tribun militar, participase la r ăzboiul I purtat impotriva socii-lor și se
raliase mariani știlor in 87 i.C. Desemnat pretor in 83 i.C, se insta – I lase arunci in Hispania citerior. in 81 i.C,
fusese alungat din Hispania de c ătre proconsulul „cor- g nelian" Gaius Annius. Se refugiase in Mauretania. in 80
i.C, dăduse curs chem ării adresate lui I de triburile lusitane, r ăsculate impotriva lui Sulla și Romei ins ăși.
Sertorius a infrant, in b ătălii J sangeroase, propretorii „cornelieni" Gaius Aurelius Cotta, pe mare, și Lucius
Fufidius, pe uscat. 1
CRIZA REPUBLICII ROMANE
153
Obține sprijinul imigran ților italici și se străduiește să pună stăpanire pe intreaga Hispanie. General talentat și om
politic abil, invinge pe guvernatorii Hispaniei ulterior, Qui ntus Caecilius Metellus și Marcus Domitius Calvinus.
Sertorius ini țiază tratative cu Mitridate. Pompei sose ște in Hispania -j la inceput, este de asemenea biruit de
Sertorius la Lauro (azi Suero). Ulterior, Pompei și Metellus il constrang pe Sertorius la o perații defensive.
Forțele lor opereaz ă o joncțiune benefic ă, incat, in 72 i.C, Sertorius este asasinat de Perperna, fostul „locotenent"
al lui Lepidus, devenit acum secondantul s ău. in 71 i.C, focarul rebeliunii hispanice este definitiv stins de
Pompei. C e urmărise de fapt Sertorius? Pe care Salustiu il va glorifica, pe cand Titus Livius il va reproba.
Opiniile cercet ătorilor moderni diverg. N ăzuia Sertorius s ă creeze in Hispania, t ăram bogat in atatea resurse, o
bază in vederea recuceririi puterii la Roma de către reziduurile marianiste? Dorea el s ă făurească, in Hispania, un
stat marianist independent, desigur latinofon? Voia el s ă aplice aici modelul statelor independente, anterior
formate de alia ții Romei in Italia ins ăși? Se inscria ac țiunea sa, cum op inează E. Gabba, in continuarea și
concluzia r ăzboiului purtat cu socii! in orice caz aventura lui Sertorius configureaz ă o nouă fisurare a edificiului
instituțional, creat de reformele „corneliene".
La Roma, mecanismele institu ționale tradi ționale func ționează, deși continuă să intampine dificult ăți. Senatul
trebuie să „inchidă ochii" asupra noilor urzeli ale lui Mitridate și expansiunii pirateriei in Mediterana, s ă permită
cavalerilor oameni de afaceri reluarea arend ării generale a redeven țelor Siciliei, mai ales s ă ingăduie tribunilor
plebei să realizeze o carier ă publică senatorială, după incheierea mandatului lor, in pofida reglement ărilor
statuate de c ătre Sulla. in 75 i.C, sub presiunea cuvant ărilor inflăcărate rostite de tribunul plebei Opimius,
cons ulul Gaius Aurelius Cotta red ă titularilor tribunatului accesul la magistraturile superioare ale poporului
roman. in 74, tribunul Quinctius Cethegus ridic ă din nou problema tribunalelor, iar, in anul subsecvent, tribunul
Licinius Macer, orator foarte elocv ent, blameaz ă nobilitas și recomand ă plebeilor s ă nu se mai inroleze in
armată. Senatul i și amenajeaz ă un calm relativ, afirmand c ă va lua hotărari relevante dup ă intoarcerea lui Pompei
din Hispania. Oricum „constituția" lui Sulla disp ărea bucată după buca tă. Se profită de acest calm relativ și de
succesele militare din Hispania și din Tracia, ca s ă se promoveze m ăsuri hotărate in materie de politic ă externă.
Se incredin țează lui Marcus Antonius un comandament extraordinar in lupta inceput ă contra pira ților; se
organizeaz ă in sfarșit, ca provincie, Cyrenaica și este anexat ă Bithynia, al c ărui rege murise. Acest ultim act

declanșează cel din urm ă război purtat impotriva lui Mitridate Eupator. Trezoreria public ă este goală in
momentul cand izbucne ște o amplă răscoală a sclavilor 13.
Revolta sclavilor §i Spartacus
Am constatat mai sus proliferarea masiv ă a sclavilor, mai cu seam ă in sudul Italiei. Am semnalat c ă nu se
inmulțiseră doar turmele de muncitori agricoli de condi ție servilă, ci și sclavii intelectuali, sclavii gladiatori sau
luptători in armate private, eventual g ărzi de corp. Prin urmare, sclavi militariza ți, dibaci in manuirea armelor.
Acest fapt a generat un focar de incendiu, care mocnea de cateva decenii intr -o Italie supus ă conflictelor militare
diverse și constrangerilor economice pricinuite de ele.
154
Eugen Cizek
CRIZA REPUBLICII ROMANE
155
in aceste condi ții se declan șează marea răzvrătire a sclavilor condu și de Spartacus. 1. Acesta era un sclav trac,
gladiator in școala de lupt ători servili a lu i Gnaeus Lentulus din Capua. Nu trebuie crezut c ă Spartacus era o
brută obtuză. Fie avea o anumit; preg ătire intelectual ă, fie dispunea de sfetnici sclavi cultiva ți. Era in orice caz
inteligent și curajos. Sub comanda lui, 74 de sclavi gladiatori, cel ți și traci, evadeaz ă din școala de la Capua. Ei
organizeaz ă pe muntele Vesuviu și in anul 73 i.C. o adev ărată citadelă fortificată, după toate normele tacticii
militare antice. Li se raliaz ă și alți sclavi. Coboa de pe munte și iau cu asalt tab ăra pretorului s au propretorului
Gaius Claudius Glaber. Ei prad ă totul in jurul lor (Oros., Hist., 5, 24). Biruie și trupele pretorului Publiu
Varinius. Curand rebelii adun ă o armată, destul de bine organizat ă, care cuprinde 60.000 de sclavi. Alarma a fost
puternică la Ro ma, unde ia na ștere o psihoz ă, o teroare provocat ă de teama generaliz ării insurecției, care ar fi
putut cuprinde și Cetatea ins ăși.
in 72 i.C, sclavii lui Spartacus str ăbat munții din Italia meridional ă și pornesc spre' nord. inving armata
comandat ă de cei doi consuli in func țiune, Gnaeus Cornelius Lentulus (proprietarul școlii de la Capua) și Publius
Gellius Poplicolla. O ramur ă dizidentă a rebelilor, condus ă de celtul Krixus, este totu și invinsă. Sclavii rebeli ai
lui Spartacus ajung in nord, in Gallia ci salpină, și infrang la Mutina alte trupe romane,' comandate de
proconsulul Gaius Cassius Longinus. Țelul lor fusese ie șirea din Italia. Ceea ce demonstreaz ă că această
rebeliune nu are doar un caracter social, excesiv sc'os ≪ in relief de cercet ătorii marxiști, ci si unul antiroman și
antiitalic, etnic, na țional.. Probabil Spartacus și trabanții săi aspirau s ă făurească un nou stat antiroman in exteriorul
Italiei. Nu se știe de ce au renun țat la acest plan și s-au intors in sud, in Lucania, unde au b ătut o a ltă
armată consulară. Doreau s ă-și intemeieze statul pe solul italic? Sau, n ăzuiau să prade din nou bog ățiile Italiei și
să strangă in jurul lor noi trupe de sclavi?
in ultimă instanță, reprimarea insurec ției servile a fost incredin țată fostului pretor, Ma rcus Licinius Crassus.
Acest vlăstar al unei vechi și ilustre familii plebeiene era un : senator foarte bogat și un performant orator. Fusese
unul dintre secondan ții lui Sulla, : dar adoptase puncte de vedere reformiste și aderase la fac țiunea popularilor

reconstitu -,: ită. Crassus a reunit zece legiuni, a restabilit disciplina militar ă și i-a blocat pe rebeli intr -o
peninsulă, de unde ei au ie șit cu greutate din incercuire. E șuează tentativa lui : Spartacus de a trece in Sicilia.
Sprijinit și de trupe proaspe te, sosite din Macedonia, Crassus a zdrobit armata servil ă, in 71 i.C, pe raul Silarius.
Șase mii de sclavi revolta ți au fost crucifica ți pe uia Appia, intre Roma și Capua. Spartacus c ăzuse in lupt ă. in
acest mod a fost zdrobit ă cea mai ampl ă răscoală servilă antiromah ă din antichitate. Pre ț de multe secole,
amintirea ei ii va obseda pe romani. intorcandu -se din Hispania, unde i și procurase o solid ă clientelă, Pompei a
nimicit in Etruria o band ă de sclavi, care reunea r ămășițele armatei lui Spartacus ori gr upuri de sclavi r ăzvrătiți,
sub impulsul mi șcării servile din sud. incat Pompei a putut s ă-și aroge și victoria final ă repurtată asupra scla -,;
vilor rebeli. R ăscoala durase mai mult de doi ani: 73 -71 I.C.
Pompei și Crassus beneficiau amandoi de o glorie i ndiscutabil ă și de resurse abundente. Pompei lichidase
mișcarea lui Sertorius, iar Crassus il infransese pe Spartacus. Li se deschidea astfel perspectiva unei str ălucite
cariere politice de alt ă factură decat cea. tradi țională.
* Consulatul lui Pompei și al lui Crassus
Vectorii mi șcării „de reformare a reformei", adic ă a celei a lui Sulla, au fost tocmai Pompei și Crassus. in vara
anului 71 i.C, cu sprijinul activ al tribunilor plebei, sunt ale și consuli, pentru anul 70 i.C, Marcus Licinius
Crassus și Gnaeu s Pompeius Strabo. Acestuia din urm ă soldații ii conferiser ă, incă din 80 i.C, cognomen -ul de
„cel Mare", Magnus. insăși alegerea lor era o lovitur ă puternică administrat ă reformelor lui Sulla. C ăci era
ilegală. Crassus fusese recent pretor și nu trecuse i ntervalul stipulat de reformele „corneliene" intre dou ă
magistraturi. Iar Pompei nu parcursese cariera demnit ăților, cursus honorum, inainte de a candida la consulat.
Dar senatul nici m ăcar n -a murmurat. Fidelul s ău general Lucullus lupta in Orient, iar Ma rcus Antonius suferise
o grea infrangere in Creta. Mul ți senatori in țelegeau că reformele „corneliene" erau desuete.
Intrați in funcțiune, consulii au eliminat treptat dou ă compozante esen țiale ale reformelor lui Sulla. Mai intai ei
au promovat restabilire a completă a competen țelor și drepturilor tribunilor plebei. Ace știa iși regăseau
prerogativele tradi ționale și redeve -neau magistra ți ai poporului roman. in sfar șit, a fost schimbat ă alcătuirea
juriilor tribunalelor permanente. A contribuit la aceasta și procesul intentat de sicilieni fostului lor guvernator și
propretor, Verres, corupt, abuziv, crud. Pledoaria sus ținută cu strălucire de tan ărul avocat și om politic Marius
Tullius Cicero, dovezile aduse de el au avut efect devastator. Chiar in timpul proce sului, Verres s -a recunoscut
invins și s-a autoexilat. Tribunalul senatorial a trebuit s ă-l condamne. Dar acest proces a dezv ăluit cat de corupt ă
și de ineficient ă se invedera gestionarea senatorial ă a provinciilor. Luxul strident și datoriile contractate grevau
„clasa politic ă" romană. Exista un clivaj manifest intre resursele Imperiului și cheltuielile statului. Resursele
Imperiului erau imense, ins ă nu ajungeau in visteria statului. Ceea ce noi definim acum ca evaziune fiscal ă,
economie subteran ă, bantui a și atunci la Roma și in imperiul Republicii. Compozi ția juriilor a fost modificat ă,
după procesul lui Verres: numai o treime din membrii lor vor fi senatori. O alt ă treime se va recruta printre
cavaleri și ultima treime printre tribunii trezoreriei, cate gorie de cet ățeni slab cunoscut ă, dar alcătuită foarte
probabil din cet ățeni bogați, legați, prin interesele lor, de oamenii de afaceri. Senatorii deveneau minoritari in

tribunalele permanente. Pe de alt ă parte, consulii au preconizat și realizat restaurar ea censurii. Censorii ale și in
70 i.C, Lucius Gellius și Gnaeus Cornelius Lentulus, procedeaz ă la epurarea senatului, din care exclud 64 de
senatori, introdu și de Sulla, și mai ales incheie procesul inregistr ării noilor cet ățeni, proveni ți dintre italici. Neam
referit mai sus, in alt subcapitol, la aceast ă măsură și la faptul c ă s-au recenzat atunci peste 900.000 de
cetățeni. Mulți dintre ace ști cetățeni italici erau clien ți sau suporteri ai consulilor, in special ai lui Pompei. Ce
mai rămanea din reformele lui Sulla și din preeminen ța ostentativ ă a oligarhiei senatoriale?
Senatul rezulta diminuat, in vreme ce ordinul ecvestru ( și" mediile de afaceri) i și potențau influența politică.
Cavalerii fuseser ă obligați să incheie o alian ță temporară cu populares, in plină revivificare. De aceea s -a afirmat
că trăsătura cea mai pregnant ă a vieții politice, preconizate in 70 i.C, o reprezint ă situarea in primul plana
cavalerilor și oamenilor de afaceri. F ără indoială, s-au recunoscut atunci insemn ătatea burgheziei ital ice,
contrapus ă incapacității senatului de a gestiona finan țele publice și, in general,
156
Eugen Cizek
hibele a ceea ce s -ar defini drept „constituția" Republicii, incongruent ă alcătuirii imperiale a statului roman. in
aparență prăbușirea noii „constituții", promovate de c ătre Cornelius Sulla, restabilea institu țiile tradiționale. in
realitate, rolul armatei ca știga IQ( pregnanță. Sulla nu reu șise să indepărteze din via ța politică oamenii de condi ție
modestă și să restaureze mecanismele unei ma șinării sena toriale devenite incapabil ă să guverneze singur ă.
i
Sub vălul inșelător al restaur ării vechilor institu ții ale Republicii oligarhice, se;
B zămisleau premisele puterii personale și ale ignorării vechilor reguli ale Cet ății. indeosebi
se deschidea calea a c eea ce Marcel Le Glay a sugerat ca dominația lui Pompei. Iat ă pentru ce sir Ronald
Syme afirma c ă decadența Republicii prescria ca ineluctabil impactul unui imperator unic, care era Pompei 14.
Iluziile unor republicani convin și, precum Cicero, aspiran ți la restaurarea complet ă a Republicii, s -au dovedit
vane.
5, Mentalități, viața cotidiană și privată
Destabilizarea vechiului climat mental, criza de identitate, ivite inc ă de la inceputul secolului al II -lea i.C, se
adancesc in chip evident. Valorile tradi ționale sunt puse in discu ție in toate domeniile vie ții spirituale, ca și in
existența cotidiană, in modul de trai privat al romanilor. Elenismul, cultul artei și culturii elene sunt in pregnant ă
expansiune. Dac ă Marius este aplaudat de plebe cand afirm ă că nu vorbește limba greac ă, Cicero, Caesar și alții
etalează o formație și o cultură greacă notabile. incepe s ă fie condamnat ă cu asprime nu numai distrugerea, ci și
jefuirea și aproprierea bunurilor cultural -spiri-tuale grece ști. Se consider ă chiar că toți cetățenii trebuie s ă
beneficieze de comorile artei și culturii elene. Cand, in 66 i.C, Lucullus se intoarce din Orient și se retrage din
viața publică, iși pune biblioteca la dispozi ția tuturor (Plut., Luc, 42, 1). Iar Cicero va reproba acumularea de
capodo pere in colec țiile private (Tuse, 5, 102). Numeroase bog ății exorbitante se acumuleaz ă in proprietatea
unor senatori și cavaleri. Chiar vestimenta ția evolueaz ă. Dacă primii romani purtaser ă tunici, confec ționate dintro

lană destul de grosolan ă, acum se imp une moda tunicilor și togelor din in, importat din Egipt. Curand se va
uzita mătasea importat ă din Extremul Orient. Lucullus va poseda dou ă sute de mantii confec ționate din purpur ă.
Nimeni sau aproape nimeni nu mai condamn ă existența confortabil ă și chiar luxul ostentativ. Cato cel B ătran nu
mai are practic urma și.
Numai nevoia șii mai recurg la buc ătăria simplă, frugală, a romanilor de alt ădată. Bucătari specializa ți pregătesc,
in locuințele celor opulen ți, bucate in care se folosesc p ăuni și bibilici, adu și din Africa, și fazani, importa ți din
Colchida. Meseria acestor buc ătari devine o art ă. Ei sunt scump cump ărați sau plătiți. Lucullus va achita 40.000
de sesterți bucătarilor săi pentru un osp ăț. Se răspandește masiv moda banchetelor prelungite pre ț de mu lte ore:
se consum ă, cu acest prilej, feluri de mancare rafinate și se beau, in mare cantitate, vinuri rare. Abund ă artiștii și
scriitorii veni ți la Roma din lumea elenistic ă. Se dezvolt ă homosexualitatea. La Roma, ca și ulterior in imperiul
otoman, ea est e importat ă din Grecia. Titus Livius va afirma c ă luxul ar fi fost adus in Italia de militarii care
luptaseră in Orient. Ei ar fi introdus paturile de mas ă cu picioare de bronz, covoarele pre țioase, cuverturile și
stofele rafinate. Astfel ar fi ap ărut la R oma cantărețele de citar ă, dansatoarele, histrionii, care inveseleau
banchetele somptuoase (Liv., 39, 6, 7 -8). Iar Salustiu afirmase c ă Sulla, ca s ă-și asigure fidelitatea armatei sale, o
CRIZA REPUBLICII ROMANE
157
deprinsese, impotriva tradi ționalului mos maiorum, cu luxul, cu felul de via ță luxos, luxuriose, și cu indisciplina.
Astfel se inv ățaseră romanii să iubească voluptatea, iar solda ții lor să prețuiască sexualitatea, alcoolul, statuile,
picturile, vasele cizelate (Sall., C 11. 56) – Posidonius din Apameea, urma șul lui Panaetius la conducerea școlii
stoice, afirm ă, la sfarșitul secolului al II -lea i.C, că tocmai cucerirea Cartaginei va precipita un declin moralpolitic
al Romei. Aceast ă idee va fi reluat ă de scriitori latini (Sall, C, 10, 1; ., 41, 2) și greci, ca Diodor din Sicilia
și Plutarh. Totodat ă tind să se inverseze ritmurile sociologice. Dac ă, la inceputurile Republicii, erau frecvente
deplasările sătenilor spre ora ș, in vederea particip ării la procese și la targurile de m ărfuri alimentare, ac um
cetățenii opulen ți, posesori ai unor mo șii in Italia, evadeaz ă periodic din via ța trepidant ă a Romei ca s ă se
destindă in vile -conace elegante, re ședințe secundare, concepute pe baza normelor arhitecturii elenistice. i și face
astfel apari ția vilegiatura focalizată pe valori aristocratice, precum „farmecul" (geografiei și al vieții cotidiene),
amoenitas, și „eleganța" ori „rafinamentul", elegantia. Această vilegiatură se realiza in vile din apropierea
Romei, dar și in Sabinia, in Campania (unde aerul era salubru și existau ape termale). Anumite vile se ridic ă pe
țărmul mării și sunt inzestrate cu porturi private. Asemenea conace devin simboluri ale reu șitei sociale 15.
Luxul, magnificen ța, omarea spectaculoas ă continuă totuși să se orienteze mai ales spre e dificiile publice și
temple. ins ă, chiar la Roma, locuin țele opulen ților, sub aparen țe modeste in exterior, tind s ă se dezvolte sub
semnul elegan ței și al rafinamentului. Lucullus se va l ăuda că a străpuns un munte pentru a aduce apa de mare in
bazinele un de creștea pești vii. Programul de via ță al cetățenilor, indeosebi al celor boga ți, insă și al șomerilor și
al multor nevoia și, se relaxeaz ă. Ei petrec mult timp in plimb ări, discuții indelungate, in r ătăciri prin For și pe
străzile orașelor. Desigur, mul ți alții trudesc din greu. Se inmul țesc spațiile comerciale, atelierele, micile fabrici,

piețele alimentare. Cum a reie șit din alte subcapitole, romanii se pasioneaz ă de procesele desf ășurate in
tribunale, ca și de viața politică intensă. Am consemnat c ă adesea străzile Romei și ale orașelor Italiei și
provinciilor sunt sc ăldate in sange; se recurge lesne la arme, nu numai de c ătre soldați, ci și de civili. Cre ște
numărul spadasinilor și ucigașilor plătiți.
Antonius in Orient: dispari ția triumviratului
Trium viratul a devenit un fel de duumvirat, conducere in doi a imperiului teritorial al Romei. Totu și Marcus Antonius i și
continua aventura oriental ă. După Philippi, Antonius se deplasase in Orient, unde stabilise noi d ări, sancționase cet ăți și regi
vasali, ca re ii susținuseră pe cezaricizi, și recompensase pe cei ce li se impotriviser ă. Cetatea Efesului l -a intampinat cu
cinstiri excep ționale și extravagante. Alaiurile membrilor asocia țiilor dionysiace de actori, technites, l-au aclamat ca pe noul
Dionysos, neos Dionysos. incă de atunci Marcus Antonius a fost fascinat de modelul furnizat de mitul lui Alexandru, de
filoelenism, de basileia elenistic ă, de mirajul Orientului. A convocat la Tarsus, in Cilicia, pe Cleopatra a Vil -a, regina
Egiptului, revenit ă in țara ei după asasinarea lui Caesar și acuzată de a-l fi susținut pe Cassius. Oportunismul ambi țios al
Cleopatrei nu avea limite! intalnirea dintre Antonius și Cleopatra s -a desfășurat cu un fast uluitor. Tan ăra regină l-a fascinat
total pe Antonius. Zei ța Ven us venise in intampinarea noului Bacchus (Plut., Ant., 3l-32). Prins in mrejele Cleopatrei, in
toamna anului 41 i.C, triumvirul a urmat -o la Alexandria, unde cei doi au dus o „viață inimitabilă'", de o extravagan ță de
nebănuit. in iarna 40 -41 i.C, ei au tr ăit in mijlocul desf ătărilor și probabil al unor contacte culturale cu Orientul stupefiant.
Este probabil c ă atunci Cleopatra a insinuat in mintea lui Marcus Antonius ideologia elenistic ă a unei autocra ții dionysiace.
Ea a orchestrat o propagand ă care il i nfățișa investit cu atribu țiile mistice ale lui Dionysos -Bacchus -Liber și ii punea pe
seamă o ascenden ță herculeana. Arti știi il figurau ca pe Osiris și ca pe noul Dionysos, in timp ce Cleopatra era inchipuit ă ca o
ipostază a zeiței Isis (Plut., Ant., 4,l-3; 24 -28; 33, 7; 57, 8 -l0; 60,5; 71,4 -5; 90,4)."' inc ă in 41 i.C. Antonius intervenise in
Siria, invadat ă de părți, pe care ii sprijinea Labienus, inzestrat cu titlul de imperator partie (parthicus). Triumvirul a lansat un
raid pană la Palmyra, cetate cara vanieră situată la extremitatea estic ă a deșertului.
Totuși, in primăvara lui 40, cum am ar ătat, Antonius a trebuit s ă revină in Italia. Pe drum, la Atena, s -a intalnit cu Fulvia,
sojia sa, care, dup ă ce i-a făcut o scen ă violentă, incărcată de reproșuri, a căzut bolnav ă și a murit dup ă cateva săptămani
(contribuția Cleopatrei?). Dup ă Brundisium, Antonius se intoarce in Orient, dornic s ă zdrobeasc ă pe părți. Aceștia, sub
comanda „trădătorului" Labienus (al Romei, nu numai al cezarienilor) și a lui Pacorus, fiul regelui part Orodes II, ocupaser ă
nu numai Siria, ci p ătrunseseră și in Asia Mic ă. In 39 I.C, Publius Ventidius
SFARȘITUL CRIZEI REPUBLICII ROMANE
215
ii infrange pe p ărți la Porțile Ciliciei și la Muntele Amanus. Marcus Antonius a petrecut iarna 39 -38 la Atena, impreun ă cu
Octavia, tan ăra sa soție. in 38 i.C, Ventidius nimice ște forțele ofensive partice la Gindarus, unde cade pe campul de lupt ă
insuși Pacorus. In Siria, Samosata este recucerit ă de trupele lui Antonius. De asemenea, este ocupat ă Armeni a. in martie 36,
Antonius, care recrutase noi militari romani in Italia, ini țiază o expediție considerat ă de el ca decisiv ă, impotriva Parthiei, cu
o armată formată din 100.000 de oameni: 60.000 de legionari, 10.000 de c ălăreți galii și hispani, 30.000 de auxiliari, dintre

care 16.000 erau armeni. Marcus Antonius urmeaz ă planul alcătuit de Caesar, incat se preconiza un mar ș asupra Ecbatanei,
capitala Mediei, prin nord, prin Armenia și Media Atropatene, la sud -est de Marea Caspic ă. Spre a asigura rapiditatea
ofensivei sale, Antonius comite eroarea de a l ăsa in urmă bagajele armatei și materialul militar necesar asediului. Se
năpustește asupra ora șului Phraaspa, capitala Mediei Atropatene. Dar nu reu șește s-o cucereasc ă, in vreme ce p ărții distrug
convoaiele d e aprovizionare ale armatei sale și spulberă coloanele auxiliarilor armeni. In pragul iernii, Antonius este obligat
să se retragă spre Armenia. Aceast ă retragere, care a durat 27 de zile, a fost foarte penibil ă; romanii au putut pierde pan ă la
24.000 de oa meni. De aceea a fost asemuit ă cu retragerea lui Napoleon din Rusia, incat, chiar dac ă a evitat reeditarea
dezastrului de la Carrhae, Antonius a suferit o grea infrangere.
in 36, Antonius se c ăsătorește oficial cu Cleopatra. Se imbr ăca in veșminte grece ști, in hlamid ă, și cultiva un fast regal
mirific, de tip elenistic. Divertismentele extravagante și exuberante nu lipseau de la curtea de la Alexandria. Marcel Le Glay
se intreba dac ă Antonius nu aspira la un titlu regal pentru a combate pe p ărți. Și dacă, pe langă dorința de a aduna aur, bog ății
și glorie, Antonius nu estima campania partic ă drept o etap ă in vederea alc ătuirii unui mare regat oriental, care s ă includă și
Egiptul. in planurile Cleopatrei, asumate de triumvir, se amestecau imitarea lui Alexand ru și cea a lui Caesar, imitatio
Caesaris. In iarna anului 35, la Alexandria, Marcus Antonius accentueaz ă factura elenistic ă, teocratică și autocratic ă, a puterii
sale. Neglijeaz ă reproșurile nefericitei Octavia și ale colegului s ău de la Roma. Spre a cont rabalansa campania e șuată
impotriva Parthiei, Antonius atac ă Armenia, al c ărei rege Artavasde il tr ădase. il ia prizonier și il trimite la Alexandria, ca s ă
figureze in triumful s ău, celebrat tocmai in acest ora ș. Ideea unui triumf celebrat la Alexandria s candalizeaz ă profund pe
romani. Circul ă zvonuri, care ii atribuie ideea, candva pus ă și pe seama lui Caesar, de a transfera capitala imperiului teritorial
al Romei la Alexandria (DC, 5, 4). Nu este de altfel imposibil ca Antonius ori mai degrab ă Cleopatra să fi avut in vedere un
bicefa -lism politic, in cadrul c ăruia Occidentul ar fi fost gestionat de Roma, iar Orientul de Alexandria elenistic ă. De altfel
Antonius arbora o poligamie ostentativ ă: avea oficial dou ă neveste, Octavia roman ă și Cleopatra greco -orientală (Plut., Ant.,
36, 6 și 25-29; 59, 9; 74, 1; 88, 4).
La Alexandria, Marcus Antonius ini țiază noi restructur ări teritoriale ale Orientului, care sunt percepute ca ostile intereselor
Romei. inc ă anterior, el configurase structura regatelor clientelare din Orientul roman: lui Amyntas i se atribuiser ă Galatia și
Anatolia meridional ă, lui Polemon Anatolia septentrional ă și Armenia Mic ă, lui Arcelaus Cappadocia, lui Herodes o zon ă
palestinian ă, la sudul Siriei. Noua restructurare se desf ășoară in prezența celor doi so ți, Antonius și Cleopatra, a șezați pe
tronuri de aur. Cei trei copii ai lor, dintre care doi erau gemeni, purtau ve șminte regale, adecvate teritoriilor unde urmau s ă
domneasc ă. Iar Ptolemaios XIV era imbr ăcat
216
Eugen Cizek
nc
a un faraon. Reg atul său urma să cuprindă nu numai Egiptul, ci și o parte din coasta fenician ă, Iudeea și un segment din
Arabia. Cat prive ște copiii cuplului regal -elenistic (Antonius și Cleopatra), Alexandros Helios, imbr ăcat ca rege ahemenid
medo -persan, prime ște Armeni a și teritorii situate la est de Eufrat, Cleopatra Selene, Cyrenaica, iar Ptolemaios, in ținută de
rege macedonean, Koile -Siria, o parte din Fenicia și Cilicia, meleaguri la vest de Eufrat. Se pune in oper ă un dispozitiv,

oranduit pe mai multe nivele, in f runtea căruia se aflau Cleopatra -Isis și oarecum Antonius. in concep ția cuplului regal, acest
dispozitiv nu tr ăda cauza Romei, ci dimpotriv ă o slujea. De aceea Antonius a și cerut ulterior ratificarea senatorial ă a acestei
structuri. incepand din 34 i.C, m onede orientale vor figura pe avers pe Antonius purtand tiara pe cre ștet, ca evocare a victoriei
asupra Armeniei, iar pe revers vor reprezenta pe Cleopatra, avand un bust foarte roman! Acelea și monede o proclam ă totuși
regină a regilor.
Pe de altă parte, t ot in 35 i.C, Marcus Antonius a solicitat lui Octavian subsidii in soldați și in materiale de r ăzboi, in
vederea unei noi ofensive antipartice. Caesar cel Tan ăr i-a trimis dou ă mii de solda ți de elită și materiale
militare. A condi ționat expedierea unor aj utoare mai substan țiale de repudierea Cleopatrei și de reluarea normal ă
a căsătoriei cu Octavia. in martie, Octavia s -a imbarcat cu pu ține subsidii și, de la Atena, și-a prevenit so țul, aflat
atunci in Siria, c ă se indreapt ă spre el. Antonius a refuzat con dițiile puse de Octavian și a ordonat so ției sale să se
intoarcă la Roma. Efectiv Octavia se stabile ște la Roma, in locuin ța lui Antonius, a c ărui unică soție legitimă se
consideră. Ea refuză propunerea lui Octavian de a p ărăsi casa lui Antonius. Propagand a lui Octavian a utilizat cu
profit situa ția soției romane p ărăsite de un b ărbat sedus de o oriental ă perfidă." Clivajul intre duumiviri se
adancea, in perspectiva unui nou r ăzboi civil.
Ruptura final ă
Apollo trebuia s ă-l infrunte pe Dionysos. incepand din 35 i.C, rela țiile dintre Octavian și Antonius se
deterioreaz ă progresiv, sub impactul nein țelegerilor familiare și indeosebi al ambi țiilor, rivalit ăților politice și al
manevrelor propagandistice viclene. Adev ărata miză, bine camuflat ă de manipul ări abile de opinie, este
stăpanirea intregii lumi romane. Dou ă săbii nu puteau inc ăpea la infinit in aceea și teacă. Occidentul roman nu
putea accepta separarea de Orientul elenistico -roman, iar Cleopatra și secunzii ei aspirau la mai mult decat la
controlul asupra Estului. Să nu uităm că regina petrecuse ca țiva ani la Roma. Fiecare dintre cei doi competitori
dispune de resurse importante. Antonius se plaseaz ă in fruntea unui Orient bogat, a unei flote numeroase și a
treizeci de legiuni, comandate de un stat major f ormat din nobiles, care aparțineau anumitor familii reputate; se
amalgameaz ă aici cezarienii, supravie țuitori ai fac țiunilor pom -peiene și catoniano -republicane. Caesar cel Tan ăr
dispune de patruzeci de legiuni, alc ătuite din solda ți devotați sieși și teme inic antrena ți, iar statul s ău major este
compus indeosebi din „oameni noi", homines noui, fideli lui, mai cu seam ă datorită faptului că-i datorează
statutul social, cariera și condiția material ă avantajoas ă. Pe deasupra, in virtutea unui tradi ționalism it alic, dibace
exploatat propagandistic, Octavian atrage de partea sa reziduurile republicane și pompeiene aflate la Roma și in
Italia. La
SFARȘITUL CRIZEI REPUBLICII ROMANE
217
Roma nu se mai vorbea decat de egipteanc ă și de influen ța inrobitoare, exercitat ă de ea, asupra lui Antonius.
Deși, in realitate, Cleopatra era greco -macedonean ă și deloc egiptean ă. Pe de alt ă parte, se apropia anul 32 i.C. și
expirarea oficial ă a ceea ce mai r ămăsese din triumvirat.
Chiar in 35 i.C, triburile illyrice se r ăscoală pe neașteptate. Ele amenin țau Italia și coasta dalmat ă. Caesar cel Tan ăr află astfel

un mijloc de a compensa gloria militar ă a lui Antonius, eclipsat ă de vicisitudinile campaniei partice. Concomitent el
demonstreaz ă că legiunile servesc nu numai pentru r ăzboa ie civile, ci și pentru ap ărarea Italiei. El este chiar r ănit in timpul
asediului unei a șezări intărite, unde a luptat ca simplu soldat. intors la Roma, pentru cateva luni, Octavian acord ă privilegii și
statui Liviei, nevasta sa, și Octaviei, sor ă a sa, da r și soție laș abandonat ă de Antonius. Se sugera astfel c ă Octavian și cele
două femei din familia lui circumscriau o triad ă terestră de asemuit cu cea de pe Capitoliu, a lui lupiter, Iunona și Minerva.
Octavia se ocupa de cre șterea fiicelor ie șite din căsnicia cu Antonius. Ambele se numesc Antonia. Dar cre șteau și copiii lui
Antonius, procrea ți de Fulvia, mai ales Iulus. Un alt fiu al Fulviei și a lui Antonius, numit Antyllus, se stabilise la Alexandria,
unde sfarșește tragic. Caesar cel Tan ăr află că se produsese o sedi țiune in Dalma ția. incat in 34, el intervine din nou in Illyria.
Octavian exploateaz ă propagandistic succesele „locotenenților" săi, in special ale lui Agrippa. Ace ști secunzi vor beneficia de
triumfuri in anul urm ător. in acela și an 34 i.C, cu toate că aflat la Alexandria, Marcus Antonius asum ă la Roma un nou
consulat. Practic, se declan șează un război rece, desigur psihologic. La 1 ianuarie 33, Octavian este, la randul s ău, consul. El
anunță oficial ruptura de Antonius. Marcus Antonius a ri postat printr -o misivă, expediată senatului și poporului, in textul s ău,
el reclamă jumătate din recrut ările efectuate in Italia și, pentru c ă Lepidus fusese lipsit de posesiunile sale, cere parte din
Sicilia și din Africa roman ă. in tot cursul anului, cei doi rivali fac apel la opinia public ă. Antonius propune lui Octavian s ă
abdice amandoi din puterile triumvirale. Se afla in cauz ă o manevră insidioasă, intrucat Antonius r ămanea oricum st ăpanul
Orientului, ca „prinț consort" al Egiptului. Octavian nici nu răspunde acestei sugestii. Loviturile „sub centur ă" – sit uenia
uerbis – manevrele deloc curate nu lipsesc din aceast ă confruntare propagandistic ă. Tabăra lui Octavian repro șează lui
Antonius gustul neinfranat pentru vin, patima banchetelor prelungite, re lațiile adultere cu regina Cleopatra. Pamflete, puse in
circulație de adep ții lui Antonius, acuz ă pe Octavian de violarea unor fete și unor femei m ăritate. in acest r ăzboi al
pamfletelor, calomnia este regin ă. Manevrele lui Octavian sunt mai iscusite. Patr u ani după ce fusese consul, Agrippa accept ă
o retrogradare și, in 33 i.C, asum ă edilitatea. in aceast ă calitate, vegheaz ă asupra aprovizion ării cu apă a Romei, care este
sensibil imbun ătățită. Organizeaz ă jocuri, intinse pe 59 de zile, și decide că intrar ea in băile publice va fi gratuit ă preț de 170
de zile. Masa plebei nevoia șe era profund cezarian ă, fascinată de existen ța inimitabil ă și incredibil ă dusă de Antonius și de
Cleopatra. De altfel, Cleopatra destabiliza opinia public ă, „pompand" mult aur in I talia25.
Escaladarea conflictului latent intre duumviri se acutizeaz ă clar in anul 32 i.C. La 1 ianuarie, consulatul este asumat de doi
suporteri activi ai lui Antonius: Gnaeus Domitius Ahenobarbus și Gaius Sosius. Antonius le cere s ă citească, intr-un sen at
care ajunsese s ă numere o mie de membri, lista ac țiunilor sale și să obțină ratificarea lor. Desigur se referea prin excelen ță la
organizarea Estului imperiului Romei. ins ă consulii ezit ă. Atunci st ăpanul Orientului expediaz ă senatului o nou ă scrisoare, in
care, anun țand faptul c ă puterile sale triumvirale expirau, propune din nou s ă
218
Eugen Cizek
le abandoneze. Iar, la 1 februarie 32 I.C., consulul Sosius intreprinde in senat elogiul lui Marcus Antonius și solicită măsuri
impotriva lui Caesar cel Tan ăr. Acesta p ărăsește in grabă Roma, pentru a se intoarce in Ora ș și a orchestra o lovitur ă de stat.
Apare in reuniunea senatului, inconjurat de militari și de prieteni inarma ți. Se așază intre cei doi consuli și rostește o
cuvantare moderat ă, unde insă iși apără tactica politic ă și blamează pe Antonius și pe susținătorii acestuia. Consulii r ăman

muți, dar, dup ă incheierea reuniunii, fug in grab ă din Roma spre Efes, inso țiți de trei sute de patres, favorabili lui Antonius.
Lovitura de stat reu șise. Pe de alt ă parte, numero și antonieni dezaprobau influen ța Cleopatrei asupra lui Marcus Antonius,
luxul ostentativ și exotic al modului de via ță dus de cuplul „regal". Unii se intrebau dac ă războiul deschis impotriva lui
Octavian era oportun ori doreau cel pu țin ca r egina să nu participe la conflictul militar. in ce il prive ște, Antonius preg ătește
intens războiul. Se inarmeaz ă și, insoțit de Cleopatra, se deplaseaz ă spre Samos și apoi spre Atena. De aici, in mai sau iunie
32, el scrie Octaviei c ă o repudiaz ă și ii ce re să părăsească domiciliul conjugal din Roma. O repudia pentru o regin ă,
considerat ă de romani ca oriental ă! Acest fapt a determinat unele defec țiuni in tabăra antoniana. Printre primii ce tr ădează se
afla un antonian din totdeauna, Lucius Munatius Plancu s, fondatorul coloniei Lugdunum (azi Lyon), care il urmase pe
Marcus Antonius in Orient, unde il slujise ca „procurator al desf ătărilor", procurator ab uoluptatibus. Plancus sose ște la
Roma și il informeaz ă pe Octavian c ă Antonius redactase un testament, i ncredințat spre păstrare vestalelor. Atunci Octavian
nu șovăie și recurge la o nou ă lovitură de forță. Smulge vestalelor testamentul lui Antonius și il dă publicității, inclusiv intr -o
reuniune a senatului. Antonius confirma redarea unor teritorii copiilor avuți cu regina Egiptului și afirma că Ptolemaios
Cesarion era adev ăratul fiu al lui lulius Caesar. Fapt mai grav, solicita ca, dup ă moarte, corpul s ă-i fie incinerat in Forul
roman, dar inmormantat la Alexandria. Nu spunea nimic de cele dou ă Antonii, fii cele sale și ale Octaviei. La Roma s -a
declanșat un imens scandal. Caesar cel Tan ăr exploateaz ă testamentul și susține cu ostenta ție că Antonius rupsese orice
legătură cu Roma. Ad ăuga că astfel Antonius inten ționa să transfere la Alexandria capitala imperi ului. in iulie 32, un senatus
consultam destituie pe Antonius din toate competen țele lui și declară război Cleopatrei. Antonius va ob ține jurămant de
credință din partea alia ților săi orientali. La randul s ău, Octavian conserv ă puteri extraordinare și, incepand din 31 I.C.,
exercită anual consulatul.
Octavian pune in oper ă un nou act, contrar uzan țelor institu ționale ale Romei. El insu și il prezintă in memoriile
sale, Res Gestae. El reliefeaz ă că, in toamna anului 32 i.C, intreaga Italie i -a jurat credin ță ca unui conduc ător
militar, spre a -l vedea inving ător la Actium. Acela și jurămant a fost prestat de Gallii, Hispanii, Africa, Sicilia și
Sardinia. Printre cei inrola ți sub stindardele sale se aflau 700 de senatori, dintre care 83 fie fuseser ă, fie vor
deve ni consuli, și 170 de fo ști ori viitori pretori (Mon. Ane, 25). Acest jur ămant colectiv, aceast ă concertare
generală, coniuratio, este apreciat ă de propaganda lui Octavian ca asigurandu -i poziția de „apărător al libert ății",
uindex libertatis, intr-un război drept (DC, 50, 4, 6). in realitate, se utiliza o ilegalitate flagrant ă. Octavian nu mai
asumă competen țe decisive, incredin țate de senat și de popor, ci se prevaleaz ă de un jurămant colectiv, prestat de
toți occidentalii, probabil chiar de necet ățeni, d e peregrini. Chiar dac ă, in textul elaborat de el insu și, se opereaz ă
o disjuncție intre Italia cet ățenilor romani pe de o parte și senatori consulari ori pretorieni și peregrini pe de alta.
Chiar dacă ulterior procedura instituit ă de Caesar cel Tan ăr se v a permanentiza și legaliza. F ără indoială,
conștientizand ritualismul și formalismul roman, ata șamentul fa ță de datina str ămoșilor, Caesar cel Tan ăr a uzitat
o cutumă arhaică in declararea r ăzboiului impotriva
SFARȘITUL CRIZEI REPUBLICII ROMANE
219
Cleopat rei. Căci nu se putea recurge la rituri str ăvechi ca s ă se declare r ăzboi altui roman, adic ă lui Marcus

Antonius, de altfel estimat ca subjugat de o regin ă impudică. Pe de alt ă parte, se sugera c ă nu va urma un epilog
al războaielor civile, ci un r ăzboi im potriva unei basilei elenistice, care amenin ța Roma. Pe scurt, s -a recurs la
colegiul fe țialilor. Cum cerea ritul, ace știa au formulat revendic ări adresate Cleopatrei. Apoi, dup ă un timp,
pater patratus, insoțit de trei martori, a aruncat lancea sa sangeri e impotriva unei coloane de lang ă templul
Bellonei. Coloana simboliza neindoielnic teritoriul Egiptului. Se lansa o adev ărată cruciadă impotriva Estului.
Sau, altfel enun țat, se trecea oficial de la r ăzboiul rece, desf ășurat pe plan psihologic, la un r ăzboi cald, dotat
cu o
ideologie congruent ă (DC, 50, 4, 5).
-26
Se pare că pater patratus nu era altul decat Octavian insu și
Actium: urm ările sale
Sfarșitul anului 32 și iarna 3l -32 au fost folosite de ambele tabere pentru preg ătirea coliziunii hot ăratoare. Pr opaganda a
continuat s ă fie uzitată. Pamflete numeroase d ădeau seama de ridiculiz ări, de multe ori absurde, ale adversarului. Se ajunge și
aici la o manifest ă escaladare. Fiecare tab ără acuza pe leader -ul celeilalte de crime politice și de deprav ări sexual e. Țintele
erau căutate aproape exclusiv in domeniul vie ții private. Dar se impune și o conotație religioas ă. In măsură mult mai sensibil ă
decat anterior, contenciosul este inchipuit ca o lupt ă intre Apollo și noul Dionysos -Bacchus.
Anul 31 debutase prin a l treilea consulat al lui Octavian, asociat cu Marcus Valerius Messalla Corvinus. Mecena prime ște
misiunea de a gestiona Roma și Italia, in absen ța lui Octavian. La sosirea prim ăverii, Octavian pleac ă spre Marea Adriatic ă,
impreună cu o flotă numeroas ă, comandată de Agrippa. Mul ți senatori il inso țeau pe Octavian. intre timp Antonius sosise la
țărmul Mării Ionice, in fruntea celei mai importante escadre navale din istoria acelor timpuri. Dispunea de 480 de cor ăbii de
luptă și de 500 de nave de aprovizionare . Era slujit de 19 legiuni, sus ținute de trupe auxiliare asiatice. Profitand de rela ția sa
cu Antonius, Cleopatra consolidase sim țitor puterea militar ă, inclusiv naval ă, a Egiptului. A șadar Antonius avea la dispozi ție
70-75.000 de infanteri ști și 12.000 de călăreți. Dar forța lui Antonius era subminat ă de trădări in serie ale exponen ților
importanți ai statului lui major. De aceea și din alte pricini, Antonius nu incepe o ofensiv ă impotriva Italiei. Octavian ia
inițiativa și străbate Adriatic ă, susținut de 60.000 -80.000 de infanteri ști, 12.000 de c ălăreți și de 400 de nave. Opera ții
militare se desf ășoară in trei etape: flota lui Agrippa atac ă Peloponezul, ca s ă lovească in ariergarda inamicului și să
stinghereasc ă aprovizionarea acestuia din Egipt. Ocup ă Patras și Corintul, retezand contactul antonienilor cu Peloponezul. in
această situație, Antonius este obligat s ă atace. El iși așază tabăra in fața celei a lui Octavian, situat ă pe țărmul Mării Ionice.
După un eșec suferit de cavaleria sa, el se retrage la Actium, la intrarea in golful Ambracia, din Epir. Inten ționase să -l
asedieze pe Octavian, dar ajunge acum s ă fie el insuși asediat. Defec țiunile cuprind acum și pe soldații săi de rand. Mul ți
dezertează ori trec de partea lui Octavian. Solda ților romani le repugna un r ăzboi, alături de o regin ă greco -egipteană,
impotriva altor romani, compatrio ții lor. in starul major al lui Antonius survin grave disensiuni. Cleopatra, increz ătoare in
propria flot ă, sugereaz ă o luptă navală. Antonius, om al b ătăliilor de pe uscat, dore ște o confruntare pe continent. Pan ă la
urmă Antonius cedeaz ă și se decide angajarea unei mari b ătălii navale. „Cherchez la femme", cum spun francezii.
220

Eugen Cizek
Această bătălie se desf ășoară la 2 septembrie 31 I.C., la Actium, de fapt langă promontoriul dominat de templul
lui Apollo. Flota romano -egipteană beneficia de superioritate numeric ă față de cea a lui Octavian. Dar Agrippa
recurge la o stratagem ă abilă. Simuleaz ă retragerea flotei sale, iar o parte din flota lui Antonius il urm ărește. insă
flota lui Agrippa a anihilat practic dispozitivul strategic al escadrelor coali ției. Cleopatra asist ă la luptă și, de
teama de a nu fi prins ă in cursă, părăsește bătălia, pe vasul s ău amiral, urmat ă de 60 de cor ăbii egiptene.
Observand defec țiunea Cleopatrei (o tr ădare?), Marcus Antonius fuge și el cu o parte dintre navele sale. Voise
Cleopatra s ă urzească un șiretlic de război, neințeles de Antonius? Era ea gr ăbită să se intoarcă in Egipt, unde se
produceau grave dezordini? in orice caz armata de uscat nici nu participase la lupt ă. Antonius i -a ordonat s ă se
retragă spre Macedonia și Asia Mică. Insă soldații demoraliza ți au preferat cu to ții să treacă de partea lui
Octavian. Totu și, lui Marcus Antonius ii r ămaneau suficiente for țe, spre a incerc a să-l stopeze pe Octavian in
Siria sau in Egipt. Numero și cercetători consider ă că la Actium nici nu s -a desfășurat o adev ărată bătălie, ci doar
o simplă ciocnire naval ă. Efectele psihologice au fost ins ă de nemăsurat. Oare celebra b ătălie de la Valmy, di n
20 septembrie 1792, intre noua armat ă franceză și trupele prusiene, disciplinate și bine antrenate, incheiat ă cu
victoria solda ților revoluției franceze, nu s -a soldat tot cu o ciocnire modest ă? Numai Goethe a in țeles atunci c ă
se producea o cotitur ă istorică. Mult mai tarziu, dup ă Actium, Cassius Dio va reliefa c ă a intervenit in acel
moment o relevant ă cotitură istorică. Caesar cel Tan ăr a dobandit st ăpanirea intregii lumi romane, incat
Principatul s ău a fost calculat incepand din 2 septembrie 31 I.C. ( DC, 51, 1,2).
Propaganda lui Octavian a exploatat la maximum și a exaltat aceast ă victorie de la Actium. Poe ții de la Roma cant ă pacea
incununată cu laurii de la Actium (Ov., F., 1, 7 v. 711) ori izbanda Occidentului asupra Orientului (Hor., O., 3, 4, v. 4 2).
insuși Vergiliu il va figura pe Octavian, luptand, impreun ă cu senatorii, pena ții și zeii Romei, impotriva unei regine asistate
de divinități barbare monstruoase, ca Anubius l ătrătorul. Acești monștri au luptat zadarnic impotriva lui Neptun, zei ței Ven us,
Minervei și, desigur, mai ales impotriva lui Apollo (Verg., En., 8, vv. 675 -710). Octavian trece prin Atena și insula Samos.
incepe reorganizarea Orientului roman, in iarna 3l -30. Este totu și obligat să intreprindă, in plină iarnă, o călătorie-fulger i n
Italia, unde Lepidus, fiul fostului triumvir, incercase s ă dea o lovitur ă de stat și unde veteranii legiunilor sale se r ăzvrăteau.
intre timp, la Alexandria, Antonius și Cleopatra i și impărțeau timpul intre ceremonii fastuoase, divertismente felurite și
proiecte politico -militare utopice. Sindromul maniaco -depresiv al lui Antonius se manifesta din plin. Fostul triumvir era
dominat de o melancolie progresiv ă. Cu toate acestea Antyllus imbrac ă toga virilă. Prin Siria, Octavian și Cornelius Gallus se
apropie de Egipt. Antonius sfar șește prin a solicita lui Octavian s ă-l lase să trăiască la Atena, ca simplu cet ățean. Iar
Cleopatra trimite daruri lui Octavian și se declar ă pregătită să abdice in favoarea copiilor s ăi.
După cateva lupte victorioase, cavaleria lu i Octavian ajunge, in 31 iulie 30, in suburbiile Alexandriei. Trupele
Romei ocup ă Alexandria la 1 august 30 i.C. Antonius se sinucide și moare in bra țele Cleopatrei. Caesar cel
Tanăr tratează regina cu blande țe, deoarece voia s -o impiedice s ă ascundă bogățiile incalculabile ale Lagizilor.
Are loc o intrevedere intre el și Cleopatra, in cursul c ăreia fiecare incerca s ă-l inșele pe celălalt.
SFARȘITUL CRIZEI REPUBLICII ROMANE

221
Cleopatra, siren ă desăvarșită, se străduiește zadarnic s ă-l seducă pe Octavian. in consecin ță, se sinucide. Caesar
cel Tanăr convoacă alexandrinii; in grece ște, făgăduiește că ii va cruța, in cinstea zeului lor Serapis, a. lui
Alexandru, frumuse ții orașului și concetățeanului lor Arius, prietenul s ău (Plut, Ant., 103; DC, 51, 16, 3).
Transform ă Egiptul intr -o provincie roman ă de un tip specific. Vom reveni in alte capitole asupra statutului
Egiptului.
Arius a jucat un rol important in ultimele scene ale tragediei Lagizilor. Caesarion plecase spre Indii, inc ărcat de
avuții, dar precepto rul său l-a convins s ă se intoarcă la Alexandria, spre a prelua conducerea regatului. Aici ins ă
Octavian l -a executat pe acest adolescent de cincisprezece ani. Era primejdios s ă fie lăsat in viață fiul autentic al
lui Iulius Caesar (Plut., Ant., 104; DC, 5 1, 15, 5). O band ă de soldați romani l -a prins și decapitat și pe Antyllus,
refugiat lang ă altarul consacrat lui Iulius Caesar de c ătre Cleopatra. Copiii Cleopatrei și ai lui Antonius au fost
insă cruțați
.27
După Actium
Consecința cea mai revelatoare a b ătăliei de la Actium și a efectelor ei rezid ă in faptul că Octavian, chiar in
măsură mai sensibil ă decat Iulius Caesar, a devenit st ăpanul unic, absolut, al imperiului teritorial al Republicii.
Incontestabil, anexarea Egiptului a convertit Mediterana in lac roman; doar Mauretania r ămăsese in afara
teritoriilor gestionate direct de c ătre Roma. Pe de alt ă parte, dup ă eliminarea cuplului regal de la Alexandria,
Octavian trebuie s ă se fi gandit la f ăurirea unui nou cadru institu țional, care s ă lichideze definiti v Republica, f ără
să aibă aerul de a o face; voia s ă creeze un stat ambiguu, dar relativ stabil, monarhic cu pruden ță, cu deghiz ări
pertinente. Trebuia evitat ă capcana basileei preconizate de Caesar și de Marcus Antonius, pe care opinia public ă
romană nu era dispusă s-o accepte. ins ă chiar o schimbare fundamental ă, discret ini țiată, trebuia preg ătită treptat.
in 28 i.C, Octavian va promova m ăsuri legislative deosebit de revelatoare. Va reorganiza senatul, in virtutea unei
radicale „alegeri a curiei", lectio senatus, și va prelua misiunea de prim senator al inaltului consiliu al statului, ca
princeps senatus. Mai ales deoarece, inc ă inainte de Actium, Octavian devenise „conducătorul", dux, al
romanilor. Fusese investit cu o anumit ă putere tribunician ă. in con secință, constatăm că, in 29 i.C, Octavian a
putut exclude pe cineva din tribunatul plebei (DC, 52, 43, 2). inc ă din 43 i.C, se conferise lui Octavian un
imperium (Mon. Ane, 4). De asemenea, solda ții il salutaser ă ca imperator, general victorios, iubit de zei,
incepand din luna aprilie a aceluia și an. Octavian era imperator și, ca fiu al lui Caesar, din 40 i.C, se intitula
„imperator Caesar fiu al divinului Iulius", imperator Caesar diui Iuliifilius. in 16 aprilie 29 i.C, i se atribuie, ca
permanent, titlul de imperator.
Pentru moment, la inceputul toamnei anului 30 i.C, Octavian structureaz ă noua provincie a Egiptului. Viziteaz ă mormantul
lui Alexandru. Era el oare fascinat de mitul celebrului cuceritor macedonean, de visul unei m ăreții fastuoase? R ăspunsul nu
poate fi decat afirmativ. Dar Octavian, care nu recuza violen ța, măsurile extreme, cand erau indispensabile, știa să fie
moderat, precaut. Nu va imprima niciodat ă structurilor politice create de el o factur ă ostentativ greco -ori-entală. Inițiază

purifi carea apelor și a albiei Nilului și intemeiaz ă „orașul Victoriei", Nicopolis,
Eugen Cizek
pe locul taberei sale de la Actium. Ora ș hărăzit zeilor Marte și Neptun. Decide m ărirea templului lui Apollo și oranduirea
anumitor jocuri cvincvenale, comemorative a le victoriei de la Actium. La Roma, la 13 septembrie 30, Octavian prime ște de la
senat cununa obsidional ă, odinioară conferită generalilor de solda ții salvați de la masacru. in Forul lui August, aceast ă
decernare a cununei obsidionale va figura pe soclul s tatuii lui Octavian (Plin., 22, 6, 3). Caesar cel Tan ăr petrece iarna 30 -29,
călătorind intai in Siria, pan ă la Eufrat. La 1 ianuarie 29, la Samos, incepe al cincilea consulat. Orientul, populat de regate
vasale și de provincii anterior fidele lui Marcus A ntonius, pune probleme complicate. Octavian reorganizeaz ă dispozitivul
roman, unde cele trei provincii, Asia, Bithynia -Pont și Siria, erau flancate de mici state clientelare. Se intereseaz ă de
Armenia, ins ă nu o ocupă din nou. La 11 ianuarie 29, la Roma a fost inchis templul lui Ianus: por țile lui erau deschise in timp
de război. inchiderea lor ilustreaz ă inaugurarea unei ere de pace și prin excelen ță sfarșitul războaielor civile. Cateva cet ăți
grecești iau numele de Caesarea. La inceputul verii anului 29, Octavian se intoarce la Roma. Mul țimea, avand in frunte
magistrații, il intampin ă cu pompă la poarta Capena. in sfar șit, in 13, 14 și 15 august 29, Octavian celebreaz ă, cu un fast
orbitor, un triplu triumf: asupra illyrilor, asupra Cleopatrei, la Actium, și in sfarșit asupra Alexandriei. Pe str ăzile Romei,
printre mase de romani entuzia ști, se succed parade somptuoase. In prima zi, se celebreaz ă izbanda repurtat ă asupra
pannonienilor și dalmafilor. Ziua urm ătoare este h ărăzită victoriei de la Actium, iar ul tima cuceririi Egiptului. Este prezentat ă
prada luat ă in Egipt și imaginea Cleopatrei, impodobit ă cu insemnele regatului candva faraonic, in urma efigiei reginei,
defilează gemenii ei, Alexandros supranumit Soarele (Helios) și Cleopatra – Luna (Selene; DC, 51, 21). in restul anului, se
desfășoară, in cercul restrans din jurul lui Octavian, acum in varst ă de 33 de ani, discu ții aprige privitoare la oranduirea
statului roman, ce trebuia innoit. Totodat ă se intreprind lucr ări revelatoare pentru un nou tip de u rbanism. in 28 i.C, consulii
anului, adic ă Octavian și Agrippa, asum ă competențe censoriale. Trecuser ă mulți ani de la ultima recenzare a cet ățenilor. De
asemenea, este inaugurat templul lui Apollo de pe Palatin, inceput dup ă 36 i.C. inc ă din 30 i.C, Octav ian demobilizase
enormul num ăr de militari, de fapt majoritatea solda ților din cele 70 de legiuni existente imediat dup ă Actium. Pentru
impropriet ărirea lor, se apeleaz ă la noi confisc ări de bunuri diverse, in special de loturi agricole ale partizanilor, f ie reali, fie
prezentați ca atare, ai lui Marcus Antonius. Concomitent se cump ără terenuri, la țară, cu aurul egiptean." Se prefigureaz ă
minuțios lovitura de teatru din ianuarie 27 i.C. Dar ea va fi obiectul capitolului urm ător.
Economia. Muta țiile sociale profunde
Economia Italiei și a imperiului teritorial al Republicii se dezvolt ă intre parametrii evoca ți in capitolul anterior.
Desigur numeroase conflicte politico -militare, mini – și macrorăzboaiele civile afecteaz ă, pană la un anumit nivel,
desfășurarea normală a vieții economice, a schimburilor comerciale. Mai ales in Italia se ad ăugau, ca factor
destabilizator, muta țiile radicale ale propriet ății, confiscările de loturi agricole. S -a calculat c ă aproximativ
120.000 de oameni au beneficiat de impropriet ăririle inițiate de triumviri. Octavian i și va atribui intemeierea a 28
de colonii. Se deschid noi pie țe comerciale. Se produce o deplasare spre nord a prosperit ății economiei italice.
Provinciile occidentale incep totu și nu numai s ă prospere, ci s ă se „romanizeze", s ă treacă de la o economie de
subsistență prin excelen ță la economia „de piață" a liberei intreprinderi. Economia Orientului elenistic, deja

foarte dezvoltat ă, in conformitate cu standardele antichit ății,
SFARȘITUL CRIZEI REPUBLICII ROMANE
223
producătoare de bog ății exorbitante, izbute ște să suporte major ările de impozite, taxele suplimentare impuse de
conducătorii romani, indeosebi cezaricizii și Marcus Antonius. Veleit ățile dirigiste ale unor competitori ai
puterii, „Ies chefs de guerre", cum i i definesc francezii, mai cu seam ă ale lui Caesar, nu pot totu și bloca
expansiunea economiei de tip capitalist. De altfel, trebuie precizat c ă Octavian a intreprins eforturi in vederea
estompării acestor veleit ăți și liberalizării comerțului, industriei et c. Problemele agriculturii r ăman prevalente:
disputele fac țiunilor politice adopt ă frecvent ca obiectiv tocmai structurile economiei rustice.
Pană la urmă, agricultura Italiei indeob ște reușește să progreseze. Aceste progrese sunt vizibile in special in
unele zone, ca, de pild ă, Campania, unde prosper ă culturile vi ței de vie și ale măslinului, pe cand in Samnium și
in ariile sabine predomin ă in continuare cre șterea vitelor. inflore ște și Gallia cisalpin ă. Neindoielnic, problemele
proprietății se acutizeaz ă in condițiile augument ării neincetate a marilor domenii agricole. Cu toate acestea
subsistă și chiar propa șesc micile și mijlociile propriet ăți. Roma și Italia sunt obligate s ă importe masive cantit ăți
de produse de consum. Numai produse foarte perisabile, ca legumele și fructele, sunt produse și indreptate spre
consum in Italia. Modalit ățile de exploatare sunt tot mai diversificate. Cu siguran ță, se află in plină expansiune
producția artizanal ă, ca și schimburile comerciale. Acestea din urm ă sunt facilitat e de expansiunea infrastructurii
rutiere, de emergen ța unor noi porturi maritime. Comer țul maritim inflore ște mai ales in perioadele de eradicare
ori măcar de stopare a pirateriei.
Escaladarea violen țelor și a taxelor impuse de inving ători, adesea efemeri, nu poate impiedica a șadar dezvoltarea
comerțului de mari propor ții și nici a unor sofisticate tehnici monetare și bancare. Continu ă să se dezvolte mari
societăți pe acțiuni. Claude Nicolet s -a referit la emergen ța unei „aristocrații a comercian ților și a bancherilor".
Roma și imperiul s ău devin capitaliste, neindoielnic intre limitele structurilor antice.
Dar factorul cel mai creativ, in direc ția unei noi societ ăți, l-au constituit muta țiile sociale majore. Dup ă 44 i.C,
așa-numita „revoluție romană" iși atinge o des ăvarșită implinire. Vechea nobilitas, subminată de o decompozi ție
progresivă, tinde să cedeze locul unei noi „clase politice". Trebuie s ă așteptăm vremea lui Caesar ca un Fabius
Maximus s ă readucă un consulat in ginta Fabiilor. in senat, patricie nii sunt categoric dep ășiți de plebei; in 55 i.C,
dintre 415 senatori numai 43 sunt patricieni; ceilal ți fiind plebei. Ace ști senatori plebei n ăzuiesc totu și să
constituie o cast ă inchisă, puțin favorabil ă impărțirii bogățiilor și privilegiilor cu noii ven iți. Sunt toți optimați și
ultraconser -vatori, exponen ți ai unei cauze pierdute din start. Intre 43 și 31 i.C, vechii senatori, decima ți de
prescripții și de incleștarea intre clanurile politice, pierd pe reprezentan ții lor cei mai marcan ți. in consecin ță, in
43 i.C, in senat nu mai figureaz ă decat o duzin ă de consulari. F ără nici o indoial ă, mai puțin Iulius Caesar și in
măsură mai sensibil ă Octavian modific ă fundamental compozi ția senatului și a ceea ce s -a caracterizat ca ordinul
senatorial. Ascensiunea „noilor senatori", noul senatores, amplifică peste măsură randurile senatului, care, astfel
cum am constatat, ajunge s ă numere o mie de membri inainte de b ătălia de la Actium.

Printre adep ții lui Octavian se num ăra Lucius Tarius Rufus, provenit din p ăturile cele mai modeste, ajuns la un
consulat suffect, in 16 i.C, care cump ărase in Italia propriet ăți valorand o
ZZ4
Eugen Cizek
sută de milioane de sester ți. Cazul limit ă a fost cel al lui Vedius Pollio, libert ajuns cavaler. Acesta arunca pe știlor săi
carniv ori pe sclavii culpabili de o vin ă minoră. Octavian nu a onorat testamentul funambulesc al acestui „parvenit" (Sen., Ir.,
3, 40, 2; Clem., 3, 16, 2 -3; Plin., 9, 39, 2; Tac. An., 1, 10). Octavian a pus in oper ă o tactică, aproape sistematic ă, de
promovare a unei noi „clase politice", senatorialo -ecvestre. Ii era imperios necesar ă o nouă elită socio -politică, programat ă
să-l susțină. In afară de aceasta se impunea o remodelare a senatului, operat ă de Octavian chiar inainte de 27 i.C.
Creșterea influen ței exer citate de ordinul ecvestru constituie un fenomen de importan ță cardinală. Cavaleri sunt
fiii de senatori, inainte de quaestur ă, vlăstarele altor cavaleri, cet ățeni bogați, prin excelen ță publicam, arendași
de impozite și de lucrări publice. Ordinul ecvestr u este permanent improsp ătat de notabili municipali din Italia.
La sfarșitul Republicii, el num ără mai multe mii de membri, purt ători ai inelului de aur, care au servit ori servesc
ca ofițeri superiori, care voteaz ă sau au votat in cele 18 centurii ecvestr e din adunarea centuriat ă. Unii pătrund
abuziv in acest ordin. Pre ț de douăzeci de ani, intre 42 și 22 i.C, in lipsa censorilor abilita ți să intocmeasc ă listele
noilor cavaleri, se strecoar ă in ordinul ecvestru tot felul de in și, adesea numai posesori ai u nor averi provenite
din proscrip ții sau din diverse confisc ări de bunuri. Invers, cavaleri de vi ță veche trebuie s ă părăsească ordinul
ecvestru numai datorit ă faptului că, in timpul r ăzboaielor civile, optaser ă pentru tab ăra celor ulterior infran ți.
Cicero pledase pentru concordia ordinelor, alian ța elitelor Romei, care nu excludea decat extremi știi, optimați
ultraconservatori, precum Caecilii Metelli sau nobiles de genul lui Clodius, care agitau plebea nevoia șă. Dar raporturile
cavalerilor cu senatorii se menținuseră complicate și adesea tensionate. Iar, dup ă ce, in 63 i.C, cavalerii și Cicero au refuzat
legile agrare, se deterioraser ă și relațiile ordinului ecvestru cu populares. Iată pentru ce insu și Cicero a renun țat la concordia
ordinum și a pledat pent ru „ințelegerea" ori „consensul tuturor celor buni", consensus omnium bonorum, alianța moderaților
din toate categoriile sociale. Cicero se gandea mai cu seam ă la notabilii municipali italici. Caesar a adoptat o tactic ă ambiguă,
insă abilă, pragmatic ă, față de cavaleri. A sc ăzut obligațiile publicanilor, care v ărsau statului o mare parte din taxele
percepute, și a incercat s ă stăpanească ferm dezvoltarea ordinului ecvestru. in anturajul s ău au figurat trei categorii de
cavaleri, avizi de puteri și de imbog ățire. Adică ofițeri de stat major, ca Mamurra, celebru atat pentru curajul lui, cat și din
pricina viciilor, incriminate de Catul, sau ca Ventidius, r ăspunzător acum al transporturilor și aprovizion ării armatelor, inainte
de a deveni str ălucit general al l ui Marcus Antonius. Adic ă anumiți cavaleri ce militau in imediata apropiere a dictatorului ca
propagandi ști: scriau lucr ări istorice sau pamflete, ca Oppius și milionarul Cornelius Balbus. Adic ă bancheri, suporteri
financiari ai dictaturii, precum Gaius Ma ttius, redutabil om de afaceri, ori Gaius Rabirius Postumus, fiu de publican, c ămătar
destoinic (imprumutase pe Ptolemaios Auletes, regele Egiptului, c ăruia ii devenise ministru de finan țe). După idele lui martie,
numeroși cavaleri au profitat de transferu rile de proprietate. Ei sunt foarte activi in toate clanurile politice. Creditul lor politic
și financiar dep ășește adesea pe cel al consularilor. Nu ne referim doar la Mecena. Ci și la alții, precum Gaius Proculeius,
prieten apropiat al lui Caesar cel Tan ăr, prefect al flotei, care a refuzat demnit ăți senatoriale. Sau la Gaius Cornelius Gallus,

plasat de Octavian, ca adev ărat vicerege, in fruntea gestion ării Egiptului.
Adesea tot atat de opulen ți ca senatorii sau chiar mai boga ți, cavalerii sunt for ța motr ice, varful de lance al
economiei liberei intreprinderi, lumii afacerilor, capitalis –
SFARȘITUL CRIZEI REPUBLICII ROMANE
225
mului roman. Concomitent, ei sunt in general favorabili consolid ării puterii personale, remodel ării instituțiilor,
emergenței unui regim politic monarhic, cel pu țin defacto. Ei vor furniza cele mai numeroase cadre ale
administrării Imperiului, dup ă 28 i.C. Cu toate acestea, anii 70 -28 i.C. inregistreaz ă, ca fenomen deosebit de
pregnant, ascensiunea irezistibil ă a burgheziei italice și a elitelor provinciale. Am constatat c ă, după un scurt
stagiu in randurile ordinului ecvestru, sub Iulius Caesar și indeosebi sub Octavian, exponen ții acestor elite italice
și provinciale p ătrund in senat. Astfel ajunsese tribun al plebei, in 44 i.C, poet ul Gaius Helvius Cinna, originar
din Gallia cisalpin ă, linșat de plebe, cum am semnalat mai sus, dup ă asasinarea lui Caesar. Fenomenul
progresiei acestor muncipaii și cavaleri spre senat ni se pare revelator, chiar dac ă proporția acestor privilegia ți
era m odestă. Nu ne referim doar la italici, precum Publius Vatinius ori istoricul Gaius Sallustius Crispus. Este și
cazul consulilor anului 43 i.C, Aulus Hirtius și Gaius Vibius Pansa, ambii proveni ți din burghezia italic ă. Sau al
consulului anului 39 i.C, mai sus menționat, Gaius Salvidienus Rufus. Ori al lui Agrippa.
Din Italia, din Umbria, Lucania, Picenum etc. provin c ăpetenii politice, precum Lucius Munatius Plancus, Gaius
Calvisius Sabinus, Gaius Norbanus Flaccus, Lucius Caninius Gallus, Gaius Sosius, Luci us Comificius, probabil
toți de obarșie municipal -italică. Se poate ad ăuga Marcus Vinicius, fiul unui cavaler dintr -o colonie din
Campania, prieten personal a lui Octavian, consul suffect in 19 i.C. Nu ne mai referim la Ventidius, originar din
Picenum, men ționat de noi mai sus. in orice caz, in timpul lui Octavian elitele italice se impun in peisajul social.
Centurioni l ăsați la vatră pătrund in consiliile municipale. Unii centurioni acced in ordinul ecvestru. Adesea fiii
lor parcurg cariere sociale relevan te. Aceast ă constatare este valid ă și pentru unii fo ști soldați, in special pentru
urmașii lor. Astfel, un fost soldat, veteran al lui Pompei, de obar șie din Reate (azi Reti) adic ă din Sabinia, va
avea un fiu ajuns cavaler, Titus Flavius Sabinus, c ăsătorit cu fiica altui cavaler și soră a senatorului Vespasius
Pollio. Iar fiul lor și nepotul unui simplu soldat va fi imp ăratul Vespasian! in orice caz, mul ți municipali italici
intră in ordinul ecvestru.
innoirea social ă afectează și plebea roman ă. Plebea agri colă și cea urban ă, plebs urbana, răman factori prioritari
de producere a bunurilor materiale. Chiar dac ă plebea de la Roma constituie o p ătură privilegiată, condițiile de
existență ale anumitor exponen ți ai săi și ale plebei rurale sunt in continuare difi cile. Desigur, plebea de la Roma
nu alcătuiește un grup social omogen. Se constat ă substanțiale deplas ări de popula ție spre ora șele italice și spre
Roma, dar și spre coloniile din provincii. Fenomenul social cel mai izbitor al acestor decenii il reprezint ă
tocmai mobilitatea. Nu arfi fost posibil ă expansiunea economiei liberei intreprinderi dac ă n-ar fi operat masiv
această mobilitate socială. Se reliefeaz ă un enorm amalgam, un „brasaj" — sit uenia uerbo — al populațiilor și culturilor.
Fapt subliniat de Ma rcel Le Glay.

Neomogen ă continuă să fie de asemenea masa sclavilor. Nu se mai produc ins ă ample revolte ale sclavilor. Una dintre
cauzele calm ării masei servile rezid ă in proliferarea semnificativ ă a eliberărilor de sclavi. O treime din sclavi sunt elibera ți.
Cicero semnaleaz ă că, in șase ani, un sclav disciplinat și harnic putea ob ține eliberarea (Piil., 7, 11). Sclavii publici, serici
publici, sunt salariza ți și uneori se c ăsătoresc cu femei n ăscute libere. Liber ții și ascensiunea lor constituie, al ături de veterani,
izvor de promovare și de primenire social ă. Horațiu era fiu de libert. Nu erau rare c ăsătoriile intre o libert ă și un om născut
liber. Octavian va fi nevoit s ă interzică realizarea
226
Eugen Cizek
căsătoriilor intre senatori și liberte. Anchet ele statistice, operate asupra celor 60.000 de inscrip ții din Roma, denot ă marele
număr de liberți nominaliza ți la sfarșitul Republicii. Orice libert este mandru de dobandirea cet ățeniei romane. Anumi ți liberți
beneficiaz ă de o promovare social ă rapidă. Datorită prescripțiilor, liberții, imbogățiți in comerț, cumpără avantajos
pămanturile invin șilor politici. Mul ți liberți realizeaz ă profituri bănești stupefiante. incat, spre a preg ăti Actium, Octavian
impune liber ților achitarea unei taxe speciale. Numero și liberți se vădesc a fi financiari performan ți și intervin in afacerile
puternicilor zilei. Liber ții mișună in anturajul lui Octavian și joacă roluri importante in administra ția municipal ă. Sub al
doilea triumvirat, se profileaz ă un corp social, alc ătuit din senatori, cavaleri și liberți, dresați de conduc ătorii statului, menit
ulterior să formeze un e șalon important al gestion ării civile și indeosebi financiare a noului tip de stat.
Viața cotidiană și privată
Continuă procesul inmul țirii jocurilor, specta colelor, distrac țiilor de toate tipurile. Ceea ce nu inseamn ă că la
Roma și in orașele Italiei sau ale provinciilor nu se muncea, in timp ce in agricultur ă se trudea din greu.
Mentalitatea acelor timpuri este marcat ă de afișarea dispre țului față de munca m anuală. Dar numai notabilit ățile
arborau valorizarea inactivit ății, a existen ței oțioase. Care implica totu și munca intelectual ă și implinirea
misiunilor cet ățenești. Agitațiile politice, r ăzboaiele civile, prescrip țiile perturb ă viața cotidiană a romanilo r. Cu
toate acestea mul ți romani le priveau ca spectacole pasionante.
Viața la Roma genera multe complica ții. Se dezvolt ă cartiere intregi de blocuri, de insulae, inalte de cinci, șase,
chiar șapte etaje. Cei mai inst ăriți ocupau, intr -o insula, parterul. Etajele superioare sunt ocupate de s ăraci. Chiar
oameni foarte boga ți posedă apartamente in insulae, pe care adesea le inchiriau sau le p ăstrau pentru intalniri
clandestine, uneori „galante". Aceste imobile, construite in grab ă și din materiale precare de o mană de lucru
necalificata și ieftină, se prăbușesc destul de frecvent. Zadarnic cen -sorii edictau norme legale de construc ție, pe
care antreprenorii aflau mijloace de a le ocoli rapid. Str ăzile inguste erau intunecate noaptea: numai cateva
minute puteau pătrunde razele lunii pe aceste uli țe stramte. Trei tipuri de strad ă se impun la Roma: drumul
ingust, iter, exclusiv pietonier, actum, adică o cale de comunica ție sortită trecerii unui singur vehicul, deci avand
sens unic, și uia, aproape bulevard, permi țand circula ția in dublu sens, a dou ă care sau tr ăsuri, venite din direc ții
opuse. Totu și, multă vreme, la Roma nu au existat decat dou ă asemenea c ăi, uiae. Ne referim la uia sacra și la
„calea nouă", uia noua. Nici una dintre ele nu ajungea in cartierul pe riferic al Suburei. Zgomotele, poluarea
sonoră și, in general, poluarea caracterizau Roma secolului I i.C. Am remarcat c ă Iulius Caesar incercase o

sistematizare a haosului urbanistic al Romei. Dar f ără efect generalizat, de și Orașul devenise un vast șantier.
Insulae și cocioabele se invecinau cu locuin țe private relativ elegante. Se intalneau totu și parcuri somptuoase, ca
grădinile lui Salustiu. Aceste gr ădini ocupau intreaga parte oriental ă a actualului Pincio. Teatral permanent al lui
Pompei domina Campu l lui Marte, al ături de templul zei ței Venus și de cel mai vechi parc public al Romei,
inconjurat de porticuri. Teatrul lui Pompei asuma o func ție simbolic ă. Ilustra harisma șefului militar victorios, de
esență suprauman ă, aproape divin ă. Forul lui Caesar comporta idealul de substan ță
SFARȘITUL CRIZEI REPUBLICII ROMANE
227
monarhică a coboratorului din Venus și din Enea. Am observat ins ă că in jurul acestor monumente, destinate s ă
fascineze mul țimile Romei, prevala agita ția ingustelor str ăzi, pline de „zgom ot și de furie". Cum reliefa Marcel
Le Glay, legitimit ății statului se con -trapunea legitimitatea str ăzii, locaș al ciocnirilor sangeroase și al talhăriilor.
Caesar și in special Octavian statornicesc ins ă un acord intre strad ă și imperator. Roma ajunge s ă numere pan ă Ia
800.000 de locuitori.
in restul Italiei, ca epifenomen al generaliz ării cetățeniei romane și al inavuțirii marilor comercian ți
(negotiatores) italici, se desf ășoară un amplu proces de urbanizare pregnant ă, relativ sistematic ă. Orașe vechi și
orașe noi sunt inzestrate cu ziduri de incint ă, cu foruri, teatre, temple, inc ă din 130 i.C, un or ășel ca Pompei
dispune de trei sau patru case elegante și de confortabile conace suburbane. A șa-numita cas ă a Faunului cuprinde
două atriuri, dou ă peristilu ri-grădină și mozaicuri somptuoase. Are o suprafa ță de 3000 mp, mai ampl ă decat cea
a palatului regal din Pergam. Casele relativ elegante din Roma, de și incă pe suprafe țe restranse, posed ă terme
private. Pretutindeni ins ă se inmulțesc băile publice, școlile gladiatorilor, terenurile de exerci ții sportive, teatrele.
in vremea edilit ății lui Agrippa prolifereaz ă la Roma b ăile private.
Viață privată se dezvolt ă intre cadrele men ționate in capitolul anterior. Baia, exerci țiile sportive ocup ă poziții
relevante i n existența romanilor. Individualismul se r ăspandește cu o pregnan ță manifestă. Teoretic, in interiorul
ginții, subsistă incă drept valid ă autoritatea p ărintelui, patria potestas. in practică nu se mai ține seama de ea. Se
inmulțesc simțitor divorțurile. C rește numărul meretricelor, curtezanelor de lux, dar și cel al femeilor „libere",
arhetipuri ale feministelor timpului nostru. Acestea tr ăiesc după plac și, măritate sau nu, i și iau numero și amanți.
Mondenele epocii intre țin saloane reputate, unde invit ă oameni politici, boga ții vremii, ins ă și scriitori talenta ți.
Banchetele fastuoase se prelungesc pan ă in zori. Se servesc feluri de mancare sofisticate, adesea foarte exotice și
stropite cu vinuri alese. Muzic ă și dansuri, frecvent orientale, desfat ă meseni i, care se lanseaz ă des in discu ții
savante, intelectuale ori politice. Continu ă să se dezvolte vilegiatura in re ședințele secundare, indeosebi in
Campania. Se propag ă moda „termalismului" roman, a curelor medicale, in Campania, dar și in Macedonia ori in
Gallia narbonez ă, unde prosper ă hidroterapia, pe lang ă Massilia și in Sicilia. Se practic ă atat hidroterapia cald ă,
cat și cea rece. Se consider ă că apele sulfuroase au efect benefic asupra sistemului nervos, iar alte ape ajut ă la
eliminarea paraliziilor și a bolilor interne. in Campania, „promotorii imobiliari" construiesc intensiv noi
reședințe secundare și instalații termale complicate, b ăi suspendate, cade de baie -leagăn. S-au descoperit

inscripții publicitare, care elogiaz ă acțiunea benefic ă a curelor termale, a vinurilor și bucatelor, de consumat in
Campania. Dar se dezvolt ă și turismul in insulele grece ști, in Asia Mic ă, in Africa proconsular ă, in Egipt etc. Se
incing controverse asupra utilit ății sau inutilit ății vilegiaturii, care reverbereaz ă și in literatura vremii. Cu
siguranță, nu toți romanii tr ăiesc la nivelul opulen ței. Nu trebuie uitat c ă nu exista electricitatea. Dac ă in
locuințele elegante se utilizau instala ții de luminat complicate și relativ puternice, numero și romani nu dispuneau
decat de opaițe foarte modeste, incat tr ăiau și munceau zi -lumină. Ca pe timpul lui Ceau șescu, in secolul
anterior. Se inc ălzeau defectuos iama, nu dispuneau de u și și ferestre adecvate. Nu trebuie de asemenea uitat c ă
nu existau batiste și că făceau ravagii mal adii contagioase. Varsta
eugen cizek
medie a b ărbaților și femeilor era sc ăzutăCu unele excep ții, romanii mureau tineri. Mortalitatea infantil ă era
foarte răspandită.
29
Mentalitățile ș•.::.
Devine tot mai pregnant ă criza mentalit ăților, a identit ății naționale, declan șată incă in secolul al II -lea i.C. Se
intensifică febrilele căutări ale unui nou discurs mental, ale unei noi identit ăți. Cum am ar ătat mai sus, se
manifestă cu forță, pe scena politic ă, noi categorii sociale și etnice. Se invedereaz ă dificilă adaptarea psihologic ă
la condițiile făurite de imensitatea imperiului teritorial al Romei, devenit multicultural și multirasial, foarte
diversificat in orice caz. Marcel Le Glay constat ă tendința ruperii de trecut, a uit ării lui, a disolu ției legăturilor
sociale tradi ționale, a van ării cu orice pre ț a noutății. De aceea Cicero pledeaz ă pentru o intoarcere la istorie,
desigur, la o istorie critic ă, insă totuși focalizată pe obiective educative și moralizatoare, fie ele și
propagandistice {Fam., 5, 12, 3 -8; Or., 34, 120; Leg., 2, 5 etc). De aceea Cicero exalt ă o istoriografie
respectuoas ă față de riturile oficiale și de religia tradi țională (Rep., 1, 36; 2, 9; Leg., 1, 7-8; 15, 2, 4, 7 -8; 10 -l6).
El incerca astfel s ă riposteze crizei acute a valorilor și met avalorilor romane. Se trece la o nou ă cultură, la ceea
ce Marcel Le Glay definea ca o dubl ă mișcare cultural ă. Aceasta ar fi rezidat in difuzarea culturii la scar ă
mediteranean ă, ca și la criza acesteia la scar ă romană. Chiar regatul numid fusese marcat de civilizația elenistic ă.
Mausoleele regale ale numizilor datorau o parte din arhitectura lor monumentelor lumii greco -orientale. Africa
berberă preromana se convertise la cultura elenistic ă. Insă, in secolul I i.C, civiliza ția elenistic ă se transfigureaz ă
in greco -romană.
in Gallia meridional ă elenizată, ceramica din Campania substituie pe cea greceasc ă. in Hispania, zeul Melquart din
Tyr se men ține la Gades, dar este echivalat cu Hercule. in Africa de nord, zeul dominant Baal Hamman devine Saturn, iar
Tanit este inlocuit de Iuno Caelestis. Limba neo -punică este substituit ă de cea latin ă. Printre scriitorii romani emerg
provinciali ca Varro din Atax și Comelius Gallus, originari din sudul Galliei, ori Seneca Tat ăl, născut in Hispania pe la 55
i.C. Unificarea mentală și culturală a bazinului mediteranean se inf ăptuiește sub egida Romei, cu toate c ă in Răsărit greaca
persistă ca limbă prevalentă. Romanitatea incepe s ă fie perceput ă ca o civiliza ție a universalului. improsp ătarea mentalit ăților
colective, pe pla n politic, ca și spiritual, alc ătuiește marca original ă a deceniilor de care ne ocup ăm. Fără indoială, trăsăturile

etnostilului roman, ale utilajului mental persist ă, dar inveșmanta adesea noi expresii. Nu numai ritualismul, ci și
pragmatismul, constructiv ismul, formalismul sunt puse la lucru in noi condi ții. Nu lipsesc desigur tensiuni majore, adesea
operand la sorgintea celor micro – și macropolitice.
Tinde să se modifice și atitudinea romanilor fa ță de „celălalt", de str ăin, de neroman, indeosebi dac ă acesta se
află in interiorul fruntariilor imperiului teritorial. Starea de spirit a cet ățenilor față de „barbar" evolueaz ă, cum se
schimbă și conotațiile termenului respectiv, cel de barbarus. Se pledeaz ă insistent in favoarea unei coloniz ări
umanitare și uma ne a provinciilor. Iulius Caesar se str ăduiește să propovăduiască și să pună in practică toleranța
față de provinciali. Marcel Le Glay considera revelator cazul sittianilor din Africa de nord. in nordul Numidiei ia
naștere o confedera ție de patru cet ăți-colonii. Berberii din zon ă devin rapid, prin naturalizare, sittiani romani. Ei
adoptă
SFARȘITUL CRIZEI REPUBLICII ROMANE
229
zeitățile Romei, f ără a renunța la ale lor. in inscrip ții intalnim nume ca Publius Sittius Ianigur ori Gaius Iulius
Gaetulicus, in mo d cert ale unor cet ățeni berberi la origine. Iar coloni știi romani, campanieni, instala ți aici,
adoptă zei indigeni. Iat ă de ce epigrafia inregistreaz ă o zeiță, dea, Caelestis Sittiana, adică Tanit -Caelestis,
divinitate cartaginez ă romanizată. Arta regiuni i dă seama de asemenea de o abil ă fuziune berbero -romană.
Eforturile lui Octavian continu ă și intensific ă strategia tat ălui adoptiv al triumvirului. Interesant ă este și
investigarea percep ției ciceroniene a termenului de barbarus, efectuată de Gerard Freyb urger și reluată de
Marcel Le Glay. La suprafa ță, statutul popula țiilor pare neschimbat. De o parte a „baricadei" sunt situa ți romanii
și grecii, cu toate c ă aceștia din urm ă sunt bantui ți de frivolitate și de nerespectarea leali-tki, fides. Pe cand de
cealaltă se plaseaz ă „barbarii", adic ă toți ceilalți, străini de civiliza ția greco -romana. Totu și, gradual și insidios,
Cicero imprim ă vocabulului barbarus o evoluție, in sens moral. Barbar este mai ales omul rudimentar, grosolan,
brutal, lipsit de moralitate . in consecin ță, Verres, Clodius și Marcus Antonius se invedereaz ă a fi barbari, pe
cand gallii, africanii etc. pot accede la „omenie", humanitas. Or „uman", humanus, se contrapune percep ției așanumitului
barbarus. in afară de aceasta Cicero se pronun ță clar pentru o exploatare tolerant ă, umană, romanizat ă,
a „celorlalți", a provincialilor. Se transform ă totodată reacția mentală colectivă față de puterea personal ă, de
regalitate. Sentimentele mul țimii la 15 februarie 44 i.C, ca și după asasinarea lui Iulius Caesar, ni se par
grăitoare. in starea de spirit a unei mari p ărți din opinia public ă romană se ivise o muta ție fundamental ă. Se
declanșează un fenomen reliefat de c ătre Marcel Le Glay: elaborarea psihologic ă a Principatului, „une elaboration
psychologiqu e du principat". Pe de alt ă parte cetățenii ajunser ă in stadiul in care acceptau orice, in condi țiile
triumfului p ăcii civice.
Riposta lui Cicero nu a fost singular ă, deși nuanțată. De fapt nu se afl ă in cauză numai răspunsul mentalului
colectiv la cosmopo litizarea imperiului teritorial, ci și integrarea acestui fenomen in str ăvechiul patriotism
roman. Se infiripeaz ă ideea că, alături de „mica patrie", patria naturae (localitatea de ba ștină), există „marea
patrie", patria comun ă politică, civică și politică, patria communis, care trebuie s ă insuflețească sentimentele

locuitorilor imperiului teritorial. in acest mod se profileaz ă atașamentul dublu fa ță de pămantul natal și de vasta
patrie colectiv ă. Numai in acest fel se exprim ă noul discurs mental al cet ățenilor, susceptibil s ă reliefeze
patriotism roman și italic, indiferent de locurile de ba ștină, in condițiile dispari ției percepției zidurilor Cet ății,
Orașului. La Actium s -a afirmat clamoros patriotismul italic și roman .
Religia, filosofici, literatura
Noi aspirații religioase se dezv ăluie chiar inainte de asasinatul lui Iulius Caesar. Indubitabil, mitul suveranului atotputernic nu
se putea impune cu u șurință. Idele lui Martie au demonstrat elocvent aceasta. Sacralizarea puterilor personale se profileaz ă ca
un corp str ăin, adăugat vechilor rituri, ins ă acceptat de anumi ți cetățeni. Auguratul, calitatea de augur, a fost uzitat ă abundent
de către Octavian, in vederea servirii țelurilor lui politice. Totu și adesea in van propagandi știi puterii personale exalta u
preeminen ța căpeteniilor politice, investite cu o aur ă divină. Incontestabil,
personalizarea rug ăciunilor adresate zeilor n ăzuia să impună cetățenilor estomparea progresiv ă a zeităților
tradiționale, in favoarea generalului victorios ori a monarhului in spe. Zadarnic se apela la omagiile religioase
aduse, in lumea elenistic ă, suveranilor inving ători. Zeii tradi ționali suport ă, in măsură mult mai redus ă decat au
estimat anumi ți cercetători moderni, o eroziune substan țială a fidelității credincio șilor. Este adevărat că se
contura un vid al credin țelor, compensat de astrologie, magie, vr ăjitorie, mai sus consemnate. Tocmai pe un
asemenea teren labil progreseaz ă veleitățile de a diviniza comandantul militar și șeful politic victorios. in orice
caz, nimeni nu c redea in ei ca zei ori semidivinit ăți. Chiar dac ă Octavian și-a arogat postura de exponent
privilegiat al lui Apollo. Era nevoie de credin țe religioase sensibil mai consistente și mai fiabile. Contau prea
puțin ideile intelectualilor, de multe ori agnostic i, insă dispuși să promoveze cultul bunului suveran aproape zeu.
Majoritatea cet ățenilor rămaneau fideli cultelor tradi ționale sau religiilor orientale, in curs s ă penetreze peisajul
religios italic.
Arhitectura și artele plastice evolueaz ă in continuare i n funcție de coordonatele reliefate de noi in capitolul
anterior. Am semnalat mai sus eforturile urbanistice puse in oper ă de Pompei, Iulius Caesar și de triumvirii
anului 43. Se pot enun ța remarci similare in ce prive ște filosofia. Epicureismul roman, pri n excelență cel
senatorial, atinge apogeul s ău. Nu ne gandim numai la Caesar și la anturajul lui. Dar acum se scrie de c ătre
Lucrețiu principala oper ă epicureică păstrată din antichitate. De asemenea Noua Academie atinge varful
expansiunii sale, datorit ă difuzării operelor lui Cicero, mai cu seam ă a scrierilor lui filosofice. Noua Academie
este profesat ă și de alți scriitori, precum Salustiu și Atticus. Stoicismul i și află de asemenea o form ă plenară a
dezvoltării. Asociațiile, sodaliciile, cercurile cuitur al-politice comport ă o notabilă expandare. Ele progreseaz ă in
jurul lui Atticus, Cicero, Caesar, poe ților neoterici.
Proza latin ă inregistreaz ă unul dintre marile momente ale existen ței sale. Se trece aproape brusc de la sfar șitul
preistoriei și inceputuri le dezvoltării prozei latine la unul dintre piscurile expansiunii ei. Scriitura prozei afl ă o
rafinare și o strălucire inedite, practic de nedep ășit in alte secven țe istorice. Acum i și scriu operele fundamentale
Caesar, Salustiu și, desigur, Cicero. Geniu pluriform, adev ărat „om universal", homo uniuersalis, Cicero
strălucește nu numai in domeniul artei oratorice și al epistolografiei, ci și in materie de filosofie, politologie,

teorie retoric ă. El creeaz ă de fapt proza filosofic ă romană și aclimatizeaz ă in mediul roman cuceririle filosofiei
grecești. Cicero d ă seama de patru m ărci fundamentale ale unei gandiri plurivalente. in primul rand el f ăurește o
doxografie, pendinte de Noua Academie postcameadeic ă, indeosebi de ideile lui Philon din Larissa și ale lu i
Antiochos din Ascalon. in al doilea rand Cicero creeaz ă o dialectic ă probabilista. In al treilea rand el elaboreaz ă
un limbaj filosofic clar, ins ă foarte concret, ostil tehnicismului acuzat și abstractiz ării. in al patrulea rand Cicero
reflectează profun d asupra condi ției umane: practic el creeaz ă sintagma „condiție umană", condicio humana.
Politologia ciceronian ă scoate reflec ția politică din hățișurile practicii inguste, praxis, și o investe ște cu valorile
gandirii abstracte. Preconizeaz ă o republică oranduită după modelul statului roman din vremea Scipionilor,
desigur, ameliorat și moralizat. in sfar șit Cicero z ămislește și cea mai performant ă reflecție teoretică asupra artei
vorbirii din antichitate. Pe viitor prozatorii romani se vor delimita intre ad epți și adversari ai ciceronismului. La
randul său, Caesar
realizează cele mai reputate memorii de r ăzboi antice. Iar Salustiu construie ște monografii istorice de valoare
exemplară.
Caesar și Cicero stabilesc normele de baz ă ale clasicismului prozei latine . Ei rafineaz ă expresia pan ă la o
matematizare, la o algebrizare, a frazei latine. Enunțurile lor sunt construite cu migal ă, in temeiul unei simetrii
desăvarșite a exprim ării. Traducerea eronat ă a unei singure conjunc ții dintr -o frază ciceronian ă sau cezar iană
„strică" ecuația, o destabilizeaz ă pană la ininteligibilitate. in contrapartid ă, Salustiu refuz ă clasicismul,
privilegiaz ă un aticism eretic, foarte colorat, menit s ă valorizeze, la nivelul unei inalte rafin ări literare, limbajul
arhaizant al vechii i storiografii latine. Analogismul filologic, aliat cu aticismul, ambele fervente ale exprim ării
purificate, potrivnice inova ției lexicale, se opun anomalismului, combinat cu asianismul retoric, deopotriv ă
favorabile accept ării largi a nout ății in materie de vocabular, a patosului exprim ării, a limbajului policrom.
Oratorii asiani ști nu vorbeau, ci strigau, punand la lucru, pan ă la marginile imposibilului, pl ămanii și gesticula ția
lor. Caesar este prin excelen ță un analogist. El privilegiaz ă o exprimare sobr ă, austeră, aproape desc ărnată. De
aceea, Cicero spunea c ă, la Caesar, cuvintele sunt „goale și elegante", nudi et uenusti. Goale, adic ă lipsite de
impodobire metaforic ă, dar și elegante in goliciunea, in austeritatea lor. Cicero privilegiaz ă clasicismul ca un
aticism lărgit, receptiv la unele ca știguri dobandite de proza policrom ă a asianiștilor, la abunden ța cuvintelor,
copia uerborum, chiar la redundan ță in sectorul lexicului enun țurilor.
Totodată poezia latin ă nu rămane mai prejos. Poemul epicureic al lu i Lucrețiu, „Despre natur ă", De rerum
natura, incorporeaz ă o artă laborioasă, insă strălucitoare, tributar ă vechiului expresionism italic, cu toate c ă
prefiguratoare și a clasicismului poeziei. Lucre țiu genereaz ă arta poeziei latine cu tematic ă teoretică. in stransă
legătură cu aticismul se dezvolt ă o mișcare poetic ă foarte coerent ă, parcă similară curentelor literare moderne.
Ne referim la mi șcarea poe ților „noi", neotericii, alexandrinii sau callimahienii romani, care practic ă o poezie
intimistă, decisă să conteste marea epopee eroic ă, să privilegieze lirismul strict personal. Neotericii se adresau
unui public format indeosebi din tineri și din femei. Ei pendulau intre o erudi ție mitologic ă rafinată, străină de
miturile cele mai cunoscute, și o poezie simp lă, dar vibrant ă, construită ca vehicul al sentimentelor cele mai

intime, indeob ște de dragoste. Neoterismul prelua vechiul slogan al alexandrinilor greci, adep ți ai poeziei scurte:
„carte mare, nenorocire mare", mega biblion, mega kakon. Fără indoială, callimahismul roman d ădea seama de
mutațiile suferite de climatul intelectual, de pregnan ța individualismului, de recuzarea solidarit ății civice.
Antimorala sa se contrapunea programatic vechii morale „colectiviste" a Cet ății. Catul a fost poetul neoteric ce l
mai talentat, in m ăsura in care putem circumscrie virtu țile artei sale in raport cu poemele pierdute ale altor
alexandrini latini. Actor care i și schimba frecvent m ăștile, creatorul unor registre variate de poezie, Catul
excelează in special printr -o poe zie voit simpl ă, deși cu minuție zămislită, susceptibil ă să se focalizeze pe o
tematică erotică. El ne creeaz ă o poezie modema și concomitent modernist ă, parcă prefigurand pe Ungaretti și
Rilke, chiar pe Ion Barbu. Neoterismul roman va marca profund clasic ismul vremii lui August. De fapt, secolul
lui August se profila la orizont 31.
Personalitatea lui August
Adevărata personalitate a lui August, ca si inten țiile lui profunde, sunt foarte greu, dac ă nu chiar imposibil, de
decelat. intemeietorul Principatului a fost, este si va fi un personaj istoric misterios. Este cu putin ță ca el insuși
să nu-și fi ințeles complet propriile planuri. A pendulat toat ă viața intre acțiuni brutale, crude, și gesturi de
clemență și de toleran ță. insă aproape to ți cercetătorii au recunoscut in persoana lui August pragmatism,
manipulare abil ă, chiar subtil ă, adesea insidioas ă. Ca și lipsă de scrupule, oportunism, adaptare la imprejur ări,
pe care a știut totdeauna s ă le direcționeze spre o țintă urmărită de el. Nu i se poate nega o e xcepțională
capacitate de a trage foloase din toate oportunit ățile ce i se ofereau. A fost de asemenea un om prudent, preg ătit
oricand să-și schimbe programul politic. Arbora tradi ționalismul, ins ă era stăpanit de o ambi ție devorant ă. Nu
este cu neputin ță să fi fost sincer ata șat de valorile tradi ționale; voia romani fideli normelor morale și axiologice
străvechi, insă și leali supu și propriei persoane. Poate, ca ata ția alți dictatori, a fost prins in logica puterii
absolute, al c ărei prizonier era condamna t să devină. Orice autocrat este obligat s ă ajungă prizonierul sistemului
absolutist, f ăurit de el sau mo ștenit de la al ții. August știa să joace comedii, s ă apară ca inconstant. Dar
inconstanța sa era adesea simulat ă. A exploatat cu succes ambiguit ăți, utilizate sau chiar create de el insu și. Nu
fusese supus unor pregnante frustr ări in copilărie, dar, in tinere țe, a fost constrans s ă manevreze complex, dibace
și adesea traumatizant pentru el insu și. Era un adev ărat intelectual, dotat cu insu șirile pozitive și defectele
oricărui om de cultur ă. Psihicul lui August era dominat de convulsii interioare, temeinic ocultate, de reac ții
contorsionate, de o agita ție lăuntrică deghizată, ascunsă cu grijă. Jean -Pierre Neraudau observa c ă August se
obișnuise să poarte n umeroase m ăști. Nu -i plăcea transparen ța și indrăgea manevrele de culise, disimul ările
complexe. Orice anchet ă asupra vie ții lui August incearc ă să deslușească tot ce se ascunde sub aceste m ăști.
Totuși oricand va subsista ceva care nu poate fi in țeles, su rprins in autenticitatea lui, sub aceste m ăști. Strateg
politic des ăvarșit, și-a camuflat presta țiile relativ modeste de comandant militar. Și-a mascat de asemenea
slăbiciunile fizice. Și-a mascat monarhia instaurat ă la Roma. Și-a mascat, sub aparen ța omni potenței și
omniscien ței, nevoia de a apela la consilieri performan ți. Nu numai Agrippa și Mecena, dar și Livia, soția

principelui, coboratoare din reputata gint ă Livia, i -au influențat parțial deciziile. De altfel acela și regretat Jean –
Pierre Neraudau op inează că, mai ales spre sfar șitul vieții, August a privilegiat masca stilizat ă a unui actor de
mim. Deși el ar fi fost nu numai un actor, ci și un spectator al propriei vie ți. Cand, pe patul de moarte, a afirmat
că a lăsat o Rom ă de marmor ă, in locul cele i de cărămidă, pe care „o primise", el nu se referea doar la edificiile
Capitalei, ci și la soliditatea Imperiului. Solicita deci aplauze ca la teatru (DC, 56, 30, 3 -4). Nu incape nici o
indoială că instaurarea Principatului nu se datoreaz ă numai lui Augus t. El a știut mai ales s ă opereze o tranzi ție
mai puțin dureroas ă. Reclamau Principatul structurile desuete ale Republicii, incapabile s ă gestioneze un
imperiu teritorial, r ăzboaiele civile, sentimentele monarhiste ale unei mari p ărți din „clasa politic ă", dintre
militari și plebei, provoc ările unei noi secven țe istorice, veleit ățile sfetnicilor etc.
SECOLUL LUI AUGUST : INSTAURAREA PRINCIPATULUI
273
Dar cum ar ăta August, cel fel de via ță a dus el? Suetoniu sus ține că era de „o frumuse țe ieșită din comun", forma fuit eximia
(Aug., 79, 1). Ar fi avut un chip calm și senin și ochii i -ar fi fost vioi și strălucitori (Suet., Aug., 79, 3). Indubitabil, aceast ă
descriere fizic ă era influen țată de fiziognomonia epocii, care conferea unui suveran destoinic un aspect congruent. Totu și i se
atribuia o „inălțime măruntă", staturam breuem (Suet., Aug., 79, 5). Dac ă ne gandim c ă cei mai mul ți dictatori sunt mici de
stat, acest fapt ni se pare revelator. Iulius Caesar fusese inalt, dar și dictator atipic. in schimb, August s-a vădit „dictator"
tipic. Am semnalat in mai multe randuri c ă a suferit, toat ă viața (a murit la 75 de ani), de felurite maladii: se imbr ăca de altfel
gros in timpul iernii (Suet., Aug., 8l-83). Ca orice intelectual, era ipohondrie. A dus o existen ță frugală, chiar sobr ă (Suet.,
Aug., 76-77), insă n-a șovăit in fața adulterului și a unei vie ți sexuale dezordonate (Suet., Aug., 68-71). Mecena ii prilejuise
sprijinul scriitorilor. Cu toate acestea, dup ă moartea sfetnicului s ău și in ultimii 7 -8 ani de via ță, August n -a putut rezista
tentației despotismului intelectual. Nu incidental Ovidiu a fost exilat in anul 8 d.C. Tot atunci a fost exilat, dup ă opinia
noastră, și Cassius Severus. Aceea și soartă a avut și Titus Labienus. Operele lui Labienus și Cassius Se verus au fost arse.
Seneca Tat ăl și ulterior Cassius Dio vor considera acest autodafe literar ca f ără precedent. Mai tarziu Tacit va afirma c ă
pedepsirea delictului de opinie s -a produs pentru prima oar ă sub Tiberiu. in realitate, fenomenul in cauz ă surven ise chiar sub
August.
Au avut loc deci epur ări intelectuale, inchizi ție culturală și o potențare acuzat ă a regimului poli țienesc. Chiar
dacă nu s-a ajuns vreodat ă la explozia dela țiunii, arbitrariului, reprim ării societății civile de sub succesorii lui
August. August a fost un manipulator de geniu, ins ă un dictator, un tiran, un despot. Și nu există dictator, tiran,
despot bun. To ți dictatorii sunt r ăi. Toate autoritarismele sunt rele. Despotismul luminat nu exist ă decat in
elucubrațiile slujitorilor dictat urilor. August a in ăbușit adevărata libertate. Putem să-i recunoaștem genialitate,
să admitem aspecte misterioase ale personalit ății sale, insă nu avem motive s ă-i inălțăm imnuri de slav ă" .
Mentalități, viață cotidiană și privată, reforme moralizatoare
Prin urmare August a creat un regim politic nou, o nouitas. Concomitent, el pare s ă fi fost partizanul vechiului
discurs mental, vechilor valori și tradiții, vechiului mod de trai. Contradic ția nu il stingherea. Astfel cum nu l -au
stingherit numeroase alte c ontradicții, printre care manevra cu abilitate și, poate, cu ipocrizie. Lista

ambiguităților Principatului nu se poate incheia niciodat ă. Nu era insu și Principatul, structur ă politică fără nume,
ambiguu din toate punctele de vedere? In pofida inteligen ței sale, August nu a in țeles că procesul muta ției
climatului mental era ineluctabil, c ă el nu putea fi stopat și intors din drum. Vechea identitate str ăbătea o criză
din ce in ce mai acut ă. Era inevitabil s ă se decanteze c ăutarea unei noi identit ăți naționale .
Am notat in treac ăt efortul augusteic de restaurare a religiei na ționale, a sacerdo țiilor prestigioase, a riturilor
străvechi. Au fost resuscitate liturgii uitate, precum cele ale fe țialilor. Totodat ă au fost restaurate vechi temple. In
ce privește culte le religioase str ăine, principele a respectat cele consacrate de timp. S -a inițiat la Atena in
misterele de la Eleusis și a protejat cultul zei ței Ceres, ocrotitoarea Troiei, naturalizat ă la Roma, unde fusese
implantată ((Suet., Aug., 93, 1). in schimb, in Egipt a refuzat s ă viziteze boul Apis și l-a felicitat pe Gaius,
nepotul său, pentru c ă
J.4
Eugen Cizek
nu făcuse sacrificii la Ierusalim ((Suet, Aug., 93, 2). Nu incape nici o indoial ă că s-a străduit din răsputeri să revivifice vechile
axe ale mentalit ății romane: fides și pietas. Deși nu a putut respinge valori in plin ă ascensiune, ca persona, cu sensul de
indeplinire corect ă a indatoririlor profesionale și sociale, ori „demnitatea", dignitas. A lipsit pe senatori de impact real asupra
vieții politice, dar le acorda un respect deosebit.
Cu toate acestea, individualismul, desprinderea de solidaritatea obligat ă față de o Cetate care nu putea deveni
decat anticetate progresau in chip manifest. Chiar regnul spectacolelor, jocurilor etc, practicate și incuraj ate de
August, impulsiona contestarea str ăvechiului și austerului mos maiorum. in orice caz ordinul formulat de
ansamblul colectivit ății, suveran absolut in societ ățile arhaice, la care individul nici m ăcar nu concepea s ă nu se
supună, devenise inoperant. De altminteri, fervoarea tradi ționalistă a lui August se datora, poate, și aspirației de a
utiliza acest ordin al colectivit ății coerente, perfect sudate, in propriul interes, de și Principatul nu avea nimic
comun cu solidarit ățile arhaice, intrinsec constr angătoare. Poate tocmai imperativele societ ăților arhaice,
supunerii absolute fa ță de interesele Cet ății-polis, ar putea justifica adeziunea lui August la profilul axiologic al
unor structuri sociale arhaice, antimonarhice, dar promotoare ale unei solidari tăți și discipline de neclintit.
Principatul nu putea oare s ă revalorizeze terenul unei asemenea coeziuni sociale, u șor de manipulat? E șecul era
totuși ineluctabil. Succesorii lui August uneori vor incerca s ă utilizeze coeziunea, disciplina colectivist ă, ca să-și
intărească puterea absolut ă.
Cum am ar ătat, Roma, in ansamblul s ău, și mai cu seam ă mediile opulente ori intelectuale se delimitau in chip
manifest de vechiul mos maiorum al coerentei societ ăți tradiționale. Fidelitatea fa ță de valorile acesteia, s olemn
proclamat ă de Vergiliu, constituia aproape o excep ție. Gustul desf ătărilor Orașului și chiar al unei existen țe
confortabile se propaga tot mai intens. Se dezvoltau parcurile amenajate pe malurile Tibrului: ele deveneau
locuri privilegiate de intalnir e ale „lumii bune" și cadrul petrecerilor desf ășurate departe de vacarmul centrelor
economice ale Romei. Se specula intens pre țul parcelelor inc ă disponibile. Campul lui Marte r ămăsese in mare
parte zonă publică, dar și loc unde romanii se plimbau adesea. Concentrarea urban ă progresa, ins ă sărbătorile se

acumulau in ritm sus ținut. Arhitectul Vitruviu incearc ă să conceapă Roma ca un ora ș al existenței confortabile.
Totuși numărul acelor imobile de raport, insulae, sporește considerabil. Aici continu ă să se inghesuie, ca in ni ște
cutii de chibrituri moderne, s ăracii Capitalei. Vitruviu se str ăduie insă să promoveze un urbanism al edificiilor
funcționale, al spa țiilor libere și al parcurilor. Este partizanul infocat al spa țiilor verzi, igienice. Porticurile dev in
grădinile săracului, care nu are mijloacele vilegiaturii in afara Romei. inainte de 27 i.C, delapidarea, cam ătă,
presiunile economice infloriser ă. In vremea Principatului, se incearc ă diminuarea lor. Totu și subsistă contrasul
intre existen ța luxuoasă dusă de unii, proprietari de terenuri private și de locuin țe aparent modeste ca
dimensiune, dar confortabile, și traiul penibil al altora. Desigur, distribu țiile frumentare și spectacolele de toate
tipurile detensioneaz ă atmosfera social ă din Roma.
Noi morav uri se răspandesc cu iu țeală. „Secolul" lui August inregistreaz ă o amplă emancipare a femeilor.
Fecioarele se preg ătesc sarguincios pentru aventuri sexuale. M ăritate, ele și-ar fi recrutat aman ți chiar la
festinurile la care particip ă liber (Hor., O., 3, 6 ). in orice caz femeia refuz ă să fie o marfă matrimonial ă și o
simplă continuatoare a gin ților. Dragostea prevaleaz ă asupra intere –
SECOLULLUI AUGUST : INSTAURAREA PRINCIPATULUI
275
selor de familie. „Romanul" de dragoste al poetei Sulpicia exprim ă clar pas iunea feminin ă neingrădită. Numărul mondenelor
sporește neincetat. Totu și subsistă matroane austere. Politica spectacolelor apropie sexele, stimuleaz ă individualismul
tinerilor și oferă nenumărate prilejuri leg ăturilor erotico -sentimentale clandestine, ili cite (Ov., A. A., 1, 97). in pofida faptului
că August se str ăduiește să pună ordine in desf ășurarea spectacolelor. Se rezerv ă senatorilor primele b ănci, se separ ă soldații
de popor, se atribuie locuri speciale plebeilor c ăsătoriți, se parcheaz ă plebea de rand in băncile din spate. Se izoleaz ă femeile,
excluse de la spectacolele atletice. Pe de alt ă parte, adolescen ții și tinerii sosi ți din restul Italiei descoper ă in Oraș libertatea
aproape absolut ă. Mondenitatea și „revoluția sexuală" tind să prevaleze du pă Actium. Noctambulismul și petrecerile,
abundent stropite cu vin, fac ravagii. Hora țiu și mai ales Proper țiu dau seama de intensitatea difuz ării lor. Boema, lansat ă de
neoterici, ca știgă in pregnan ță, in recrutarea de noi adep ți. Iau naștere o „teologie" a libertinajului și o mitologie a pasiunii
erotice. Ovidiu, r ămas, la un moment dat, cel mai de seam ă poet al Romei, cant ă dragostea liber ă. Climatul libertinajului afl ă
in Ovidiu un exponent zelos. Desigur, Hora țiu recomandase moderarea exceselor. Redres area economic ă totuși le favoriza.
Firește, nu toți locuitorii Romei i și permit un trai inimitabil, o via ță a bucuriilor și a moravurilor neingr ădite.
August și subordona ții săi reacționează impotriva relax ării moravurilor, oligantro -piei, adică impotriva crizei
demografice dezvoltate in randurile elitelor sociale, ca epifenomen al „revoluției sexuale". Principele dorea o
solidă resuscitare a vechilor metavalori:iie.Y și pietas. El ințelegea că, măcar parțial, climatul mental trebuia
innoit. Năzuia insă să-l raționalizeze, in toate sensurile acestui termen. Viza s ă-i inculce austeritate, echilibru
rațional, armonie. Opina c ă venea astfel in intampinarea unui orizont de a șteptare specific, impregnat de repulsia
cetățenilor față de tulburări și orori, față de violența războaielor civile, ca și față de aspirația spre echilibru
rațional, temeinic controlat. Dar, in sfera moravurilor, August n -a avut nici o șansă să izbutească. De altfel chiar
echilibrul ra țional și stringența riguroas ă a exprimării sentimentelor umane presupunea defulare, oferit ă tocmai

de noile moravuri relaxate, și nu de străvechile cutume austere!
intors la Roma, la sfar șitul anului 19 I.C., August organizeaz ă in senat o dezbatere asupra primelor legi sortite s ă
restaureze morala familiar ă. O lege asupra c ăsătoriilor, lex Iulia de maritandis ordinibus, obliga senatorii și
cavalerii s ă se insoare și să aibă copii. O lege asupra adulterelor pedepsite, lex Iulia de adulteriis coercendis,
restaura austeritatea tradi țională, care pedepsea, prin exil, soția infidelă și amantul ei. So țul și tatăl adulterei erau
obligați să denunțe culpabila. Senatorii nemul țumiți au obiectat c ă ar trebui inceput cu penalizarea femeilor și a
tinerilor bărbați, inainte de c ăsătorie, că ar trebui reformate moravurile. Nu a u lipsit aluziile, voalate, la leg ăturile
extraconjugale ale principelui insu și. August a ripostat cerandu -le să-și controleze so țiile, astfel cum proceda el
insuși cu Livia, ale c ărei virtuți le-a elogiat (DC, 54, 16). Chiar in anul 9 d.C, cel al dezastru lui lui Varus, au
intervenit noi m ăsuri legislative de in ăsprire a reprim ării disoluției moravurilor. S -au acordat avantaje familiilor
care aveau mai mul ți copii. Astfel s -a legiferat „dreptul celor trei copii", ius trium liberorum. in sfarșit, a fost
combătută corupția, printr -o lex de ambitu, și au fost interzise practicile orgiastice. Penaliz ării moralizatoare au
căzut victime chiar rudele imp ăratului: astfel, in 2 i.C. a fost exilat ă insăși Iulia I, fiica principelui, m ăritată, după
moartea lui Agrippa, cu Tiberiu, in
276
Eugen Cizek
timp ce, in 8 i.C, concomitent cu relegarea lui Ovidiu a fost exilat ă și Iulia II, fiica lui Agrippa și a Iuliei I și deci nepoata
impăratului. Reiterăm, sub form ă de intrebare, observa ții mai sus avansate: era August animat doar de venerarea tradi țiilor,
de sistematizarea moravurilor sau voia aceast ă sistematizare deoarece spera c ă vechea solidaritate civil ă, intemeiat ă pe
coeziune §i pe austeritate, putea servi profitabil noul s ău edificiu politico -instituțional, care avea nevoie de disciplin ă, de
controlarea sever ă a categoriilor sociale prevalente, a popula ției!
Economia Principatului
Fără indoială, economia Imperiului, prin excelen ță cea a Italiei, fusese substan țial afectată de războaiele civile și de
confiscările unor n umeroase parcele agricole. in timpul secolului I I.C, o jum ătate de milion de oameni primiser ă pămanturi
in Italia. Și unele provincii fuseser ă perturbate, cu excep ția Galliilor și Africii. Suferiser ă atat agricultura, cat și industria și
comerțul. Totuși gestionarii Principatului au f ăcut eforturi s ă-i indemnizeze pe cei spolia ți de propriet ățile lor. De altfel
implantarea veteranilor a contribuit la romanizarea Italiei. O parte dintre veterani și-a vandut loturile agricole, iar, in
provincii, indigenii au profitat de instalarea coloniilor militare. Contrar aser țiunilor unor cercet ători, agricultura Italiei nu a
cunoscut o adev ărată criză. Ea s -a redresat rapid dup ă 27 i.C. Produc ția viticolă a Italiei nu a mai putut satisface o cerere
masiv crescand ă, nu d atorită declinului s ău, ci unei excep ționale expansiuni a unei pie țe in continu ă amplificare, stimulate de
pacea intern ă. Agricultura italic ă produce mai cu seam ă grau, orz, ulei de m ăsline și legume proaspete, indispensabile marilor
centre urbane. Sub Rep ublică, in Italia, se dezvoltaser ă proprietățile, uillae, exploatate prin intermediul unui intendent, sclav
ori libert, uillicus, și a afluxului de sclavi. Se impusese cultura intensiv ă și specializat ă (vița de vie și livezi de m ăslini). in
Sicilia, mul ți proprietari de sclavi nici nu -și imbrăcau păstorii, care lucrau goi, f ără nici un veșmant. Concentrarea
proprietăților agricole continu ă sub August, dar se dezvolt ă sensibil și micile și mijlociile exploat ări rurale. Sclavia

regreseaz ă in chip manifest. in Gallii ea aproape nu a existat.
Adesea anumite exploat ări agricole erau inchiriate unor arenda și, de condi ție socială liberă, așa-numiții coloii, grație
anumitor contracte (locatio -conductio). Anumite mari domenii sunt frac ționate in parcele lucrate de li berți și de sclavi,
plătitori de redeven țe, care aveau pan ă la 50% din produsele ob ținute. Desigur, pe vastele domenii, subsist ă exploatarea
extensivă a solului. Gaius Caecilius Isodorus, libert, ins ă și mare latifundiar, a l ăsat, la moartea sa, 10.000 de hectare ș
cultivate, 3.600 de perechi de boi, 257.000 de animale mai mici de cas ă și 4.116 sclavi. Adic ă 2,5 ha pentru un sclav.
Pămantul este exploatat prin metode capitaliste in Italia și in provincii.
Se dezvolt ă și industria, numai par țial dependent ă de agricultur ă. Ne referim la c ărămidarii și la mari fabrici de amfore,
adesea instalate pe latifundii. Dar o mare parte din manufacturi se dezvolt ă intr-un mediu exclusiv urban. Astfel se dezvolt ă
fabrici de ceramic ă sigillata, indeob ște calificat ă ca aret ină, la Aretium, Pisa, Puteoli etc, ca și ateliere de țesătorie la Tarent
sau de produse fabricate din bronz la Capua. Emerge o lume a manufacturii, urban ă, populară, dominată fie de burghezii
locale, fie de liber ți. Ștampilele de pe produse dezv ăluie nume le proprietarilor manufacturilor sau ale lucr ătorilor, insă nu
putem evalua reu șita socială a fabrican ților. S -a dezvoltat indeob ște industria mic ă și mijlocie. Astfel incep s ă se fabrice
butoaie, care progresiv
SECOLUL LUI AUGUST : INSTAURAREA PRINCIPATULU I 'ș
___
77
tind să inlocuiască amforele, mai greu de produs. Se ajunge la o standardizare a produc ției industriale, care ing ăduie
diminuarea costurilor de produc ție. Această standardizare și dezvoltare tehnologic ă se pot constata și in fabricarea
cărămizilor ori a teascurilor intrebuin țate la producerea uleiului de m ăsline. Asemenea teascuri perfec ționate apar in Italia,
Hispania, Gallia nar -boneză, Africa. Industria roman ă nu era deloc refractar ă la progresul tehnologic, cum au afirmat unii
cercetători. R oma nu este un ora ș al parazitismului social și economic, al trand ăviei. Nu numai Italia, ci și Roma ins ăși
conservau un avans industrial fa ță de provincii. Cet ățenii Romei nu se indeletniceau numai cu spectacolele și plăcerile
Orașului. Viața artizanal ă era foarte activ ă. Se produceau nu numai articole de lux. Proliferau mici ateliere de repara ții sau de
articole fabricate manual, al c ăror zgomot asurzea intelectualii vremii (Hor., Ep., 2, 2, vv. 65 și urm.). Dar dac ă artizanatul
Romei producea exclusiv pe ntru consumul intern, fabricile Italiei lucrau adesea pentru export.
O concepție industrial ă interesantă se propag ă in peninsul ă. in Aquileia se lucreaz ă produse din ambrul importat din nord. in
Etruria, unde se utiliza minereul de fier din insula Elba, me talurgia și lucrarea bronzului se dezvolt ă, alături de producerea
ceramicii. Campania alc ătuiește un alt centru de activitate metalurgic ă. Se dezvolt ă producția de argint ărie la Tarent, de
sticlărie la Voltur, de textile la Pompei, unde prolifereaz ă atelie rele de cur ățare și de vopsire a stofelor și a veșmintelor. Noi
centre industriale iau na ștere in Italia central ă și septentrional ă. La Patavium (azi Padova) se produc imbr ăcăminte, pături și
lenjerie, iar la Pollentia ceramic ă. Producția industrial ă se re dresează in Orient. Ne referim la un Egipt bogat in fier, aur și
cupru, unde infloresc și atelierele de producere a papirului. Alexandria este cel mai important centru industrial și artizanal din
Orient. Pretutindeni abund ă fabricile mici și atelierele cel or ce produc m ărfuri pe scar ă redusă. in Siria, mai ales la Tyr și la
Sidon, se produc textile, m ătăsuri și sticlărie. in Asia Mic ă, Pergamul se specializeaz ă in fabricarea pergamentului. Are loc

ceea ce Yves Roman caracterizeaz ă ca diseminarea industrial ă. Armatele numeroase de pe Rin au nevoie de produse
industriale. Transportarea lor din Italia costa foarte mult. incat ceramica aretin ă incepe să se fabrice masiv la Lugdunum și in
alte centre din sudul și centrul Galliilor. Se presupune c ă aceste fabrici gallo -romane depindeau de cele din Italia, ale c ăror
sucursale erau. Vinuri și amfore de calitate se produc in Hispanii. Pretutindeni se constat ă expansiunea minelor metalifere și a
carierelor de marmor ă, de alabastru, de granit și de porfir. Galeriile era u din lemn. Mana de lucru se procura cu dificultate. Pe
langă minerii liberi, se recurgea la cei condamna ți, in procese, la munc ă forțată, și la sclavi. Unele mine sunt monopol de stat.
Carierele de marmor ă prosperă in Italia și in Grecia continental ă.
Economia de pia ță, producția liberei intreprinderi se propag ă masiv. Dirigismul este foarte limitat. Legile pie ței, in ce prive ște
prețurile și calitatea produselor, ac ționează masiv. „Secolul" lui August este cel al schimbului liber de produse. Comer țul
devine principala surs ă de acumul ări de capitaluri, ulterior reinvestite in propriet ăți funciare. Armatorii, nauicularii, și
cămătarii realizeaz ă profituri considerabile. Roma și armatele de la frontiere sunt principalii importatori de produse diverse.
Totuși schimbul de m ărfuri se desf ășoară și intre provincii. De altfel, calitatea infrastructurii inlesnea circula ția mărfurilor. Se
elaborează hărți utile, se construiesc șosele pietruite. infloresc re țelele rutiere in Italia, Hispania, Gallii și in Africa. Navi gația
fluvială beneficiaz ă de organizarea unor colegii de transportori, concomitent negustori și armatori. Se fabric ă vase de mari
dimensiuni pentru comer țul maritim. indeosebi
278
Eugen Cizek
corăbiile care transport ă grane comport ă tonaje impresionante. Se dezvolt ă porturi performante in Italia, la Ostia, la Puteoli și
la Aquileia, dar și in provincii: la Cartagina, la Hippona, la Cesareea, la Lepcis Magna, in Africa, la Carthago Noua și la
Gades in Hispania, la Alexandria și Seleucia, in zona asiatic ă, la Rhodos și la Delos.
Ființează sisteme de asigur ări, care acoper ă pierderile inregistrate de comer țul maritim in sezonul naviga ției, adică intre
martie și septembrie. Progreseaz ă și comerțul exterior, cu meleagurile septentrionale de unde, in schimbul num erarului,
aurului și argintului, ca și al produselor industriale, se import ă ambru, staniu și blănuri, in zona Caucazului și Mării Negre, de
unde se aduc in Imperiu grau și aur prelucrat. Foarte activ este comer țul cu Orientul neroman. Din peninsula arabic ă se
importă tămaie și parfumuri, din China se aduc m ătăsuri, din intreg Orientul se cump ără aromate, ve șminte brodate cu aur.
Balanța comercial ă cu Orientul era deficitar ă incă din vremea lui Cicero, care, in timpul consulatului, perchezi ționa navele
care plecau din Italia (ca s ă descopere aur). S -au reperat, in sud -vestul Indiei, 1007 monede emise ulterior sub Tiberiu, fa ță de
453 bătute in „secolul" lui August. Desigur, s -a exagerat acest fenomen al balan ței comerciale deficitare, dar el a existat cu
adevărat. Astfel cum se constat ă că are tendin ța să devină deficitară și balanța comercial ă a Italiei cu provinciile. in vederea
ameliorării comunica țiilor se creaz ă, sub August, un eficient serviciu po ștal de stat, cursus publicus, care transporta,
indeobște rapid, de la Roma in provincii și invers ordine și scrisori.
Acest serviciu po ștal servea necesit ăților militare ale Imperiului, dar și transmiterii unor mesaje politico -administrative. S -au
clădit grajduri și construcții indispensabile mesagerilor, la in tersecțiile rutiere importante (Suet, Aug., 49, 3). intre ținerea
acestui serviciu revenea centrelor urbane pe unde se desf ășura fluxul de mesaje (C.I.G., 4956; Plut., Galb., 8). Asanarea
financiară a constituit un stimulator relevant al prosperit ății econo mice. Aici s -a produs efectiv inter -venționism statal. intre

27 și 23 I.C., August a creat un sistem monetar intemeiat pe patru metale: aur, argint, orichalc (amestec de zinc și de cupru),
cupru. Se utilizau aureus, monedă de aur (99% pur), echivaland cu 2 5 de denari, denarul, denarius, piesa de argint (97%) a
Republicii, monede de bronz. Erau confec ționați sesterțul (in vremea Republicii de argint, acum fabricat din orichalc: valora
1% dintr -un aureus și 14 dintr -un denar), dupondius (tot din orichalc: val ora 12 dintr -un sesterț), asul, as (din cupru: echivala
cu 14 dintr -un sesterț), semis (din cupru pur: echivala cu 18 dintr -un sesterț), quadrans (din cupru pur; valora 116 din sester ț).
Evaziunea fiscal ă a fost viguros comb ătută și cadastrul provincial a fost temeinic cunoscut. Pe lang ă impozitele indirecte, se
percep, in provincii, impozitul pe cap de locuitor, tributum capitis, și cel pe propriet ăți, tributum soli, incasat de la cei ce
dețin bunuri imobiliare. Impozitele indirecte și vămuirile sunt, in c ontinuare, de competen ța publicanilor.
Așadar totul infirma absurdele idei economice ale „primitiviștilor" secolului al XlX -lea, relative la o alteritate a
societății antice fa ță de veacurile noastre, la o subdezvoltare economic ă; K. Biicher și Weber au su sținut că
societatea antic ă n-a comportat decat o productivitate slab ă, focalizată pe o economie domestic ă. Din aceast ă
teză Karl Marx a extras stupida idee a oranduirilor sociale, adev ărate monade, riguros compartimentate, diferite
total intre ele'. De și aceste idei au fost comb ătute de Eduard Meyer, Theodor Mommsen și M. Rostovtzev, care
au reliefat c ă economia antic ă, la apogeul ei, nu se deosebea de cea modern ă decat din punct de vedere cantitativ,
și nu calitativ. Nu in țelegem de ce ideile „primitiviștilor" au fost par țial reluate, incepand din 1973, de școala de
la Cambridge. Francois Jacques și John Scheid au demonstrat c ă economia
SECOLUL LUI AUGUST : INSTAURAREA PRINCIPATULUI
279
romană poseda dou ă sectoare complementare, deci cel monetar, orientat s pre comercializare, și altul „natural",
menit autoconsumului. Paul Veyne insist ă asupra produc ției comercializate și a fluxului intens de m ărfuri. Iar
Yves Roman opineaz ă că ne aflăm in prezen ța unei economii modeme, din optic ă tipologică, preindustnale,
supuse regulilor pie ței, stabilirii unei produc ții care țintea spre costuri mai mici de fabrica ție și pe apropierea
locurilor de produc ție de cele de vanzare. „Secolul" lui August ar pune cap ăt dominației Italiei asupra lumii
Mediteranei și comerțului acest eia, in virtutea legilor pie ței. Noi consider ăm că economia acestei vremi era cea a
liberei intreprinderi a unei societ ăți de tip agricol -comercial -industrial. F ără indoială, intre limitele tehnologiei
antice, de altminteri in necontenit progres. Existau f abrici de diferite dimensiuni, ca și ateliere ale produselor de
detaliu, ins ă nu și mari uzine, colo și industriali ceau șiști. Firește, in fiecare zon ă a Imperiului, in func ție de
climă, soluri, obiceiuri umane, apar diferen țe in utilizarea instrumentelor d e producție, agricolă și industrial ă, ca
și de specificul comer țului. De altfel prosperitatea era in special apanajul ora șelor, căci la țară condițiile de
existență rămaneau inc ă penibile" .
Demografia
Se estimeaz ă la aproximativ cincizeci de milioane popu lația Imperiului. Cum am semnalat mai sus, Roma era locuit ă de o
populație care oscila, probabil, intre 800.000 și 1.000.000 de oameni. Se pare c ă in Europa roman ă locuiau aproximativ
25.000.000 de oameni, fa ță de 20.000.000 in Asia roman ă și 10.000.000 pe teritoriile africane. Poate c ă la Roma nu se aflau
decat 300.000 -400.000 de cet ățeni, dintre care, astfel cum am ar ătat, doar 200.000 beneficiau de distribu țiile frumentare.

Populația globului p ămantesc, in primul secol d.C, a fost evaluat ă la aproximativ 300 de milioane de oameni, dintre care, in
exteriorul Imperiului, ar fi locuit in Germania și Scandinavia 4 milioane, in Europa estic ă de asemenea 4 milioane (in Dacia 1
milion), in Parthia 15 milioane, in Arabia și in Asia Central ă 5 milioane, in India 9 0 de milioane, in China 70 de milioane, pe
continentul american 8 milioane. in interiorul Imperiului, aproximativ 7 milioane și jumătate populau Italia, fa ță de 8
milioane in Gallii și 5 milioane in Siria. in raport cu recens ămantul cet ățenilor din 70 -69 i.C, care num ărase 910.000 de
oameni, sub August cele trei recenz ări ale popula ției au dat urm ătoarele rezultate: 4.063.000 in 28 i.C, 4.233.000 in 8 i.C. și
4.937.000 in 14 d.C. Saltul pare uria ș, insă este probabil c ă, sub Republic ă, erau recenza ți numai bărbații, pe cand, in timpul
Principatului augusteic, s -au inregistrat in plus femeile și copiii. Oricum progresia anual ă intre primul și al doilea
recensămant s -a calculat la 8.500 anual, iar intre al doilea și al treilea la 33.500 pe an. August a fost re lativ avar cu acordarea
cetățeniei romane. S -a estimat c ă, intre 28 și 8 i.C, s -au acordat intre 1.500 și 3.000 de brevete de cet ățenie, față de intre 5.000
și 10.000 ulterior. Accesul la cet ățenie depindea exclusiv de principe. Aproximativ 4 milioane de c etățeni locuiau in Italia și
900.000 in provincii.
Relativa prosperitate a Imperiului se datoreaz ă, in mare m ăsură, unei excepționale mobilit ăți demografice și
sociale. Se dezvolt ă mai cu seam ă orașele dotate cu o specialitate industrial ă sau cele situate pe marile artere
comerciale și porturile maritime. Vaste zone rurale erau slab populate. intr -un ținut slab urbanizat din Hispania
densitatea locuitorilor fluctua intre 8 și 11 locuitori pe kilometru p ătrat. Speran ța de viață se situa
280
Eugen Cizek
intre 30 și 35 de ani pentru b ărbați și intre 25 și 30 de ani pentru femei. Locuitorii se deplasau rapid dintr -o zonă
in alta a Imperiului, in cadrul unei societăți efectiv deschise. in această structurare a liberei intreprinderi nu se
trecea greu de la un stat ut social la un altul. Totu și nu se pot repera u șor criterii de promovare social ă.
Mobilitatea social ă prilejuia un echilibru, centrat pe raporturi plurivalente intre ocrotitori, patroni, și ocrotiții lor,
clientes.
in „secolul" lui August, anticetatea se afla in plin proces de autocl ădire. De aceea se desf ășoară și o proliferare
consistent ă a fenomenului asociativ, a confreriilor de toate tipurile, a microunit ăților sociale, mai ales a
sodalităților, a colegiilor. inc ă din timpul Republicii, statul se mefi a de fiecare colegiu, collegium ori corpus
sodalicium. Caesar limitase expandarea colegiilor, iar August și urmașii lui au luat m ăsuri impotriva colegiilor
prea turbulente: chiar le -au dizolvat. Cu toate acestea colegiile invederau o utilitate public ă, atunci cand
structurau și dinamizau profesioni știi diverselor meserii. De altfel, ca s ă se legalizeze un colegiu era
indispensabil ă o decizie a senatului, care le proclama utilitatea public ă (I.L.S., 7190). Se pot decela, in colegiile
de la Roma, ca și din Im periu, mai ales in centrele prospere, colegii de navigatori, comercian ți, specializa ți in
comerțul exterior sau in nego țul de textile, artizani, brutari etc. La Lugdunum, s -au identificat șaptesprezece
colegii (I.L.S., 7214; 7034; 7035 etc). La Ostia, zon ă portuară, abundau, intr -o cantitate impresionant ă, asemenea
colegii. De existen ța și de propagarea colegiilor se poate corela și propagarea evergetismului, adic ă
subvenționarea de c ătre particularii boga ți și de către colegii a dezvolt ării orașelor Imperi ului și a plebei lor

nevoiașe. Evergetismul și-a adus o contribu ție substan țială la procesul de acultura ție, de romanizare.
De expansiunea vie ții urbane a ora șelor și de decantarea solidarita ților locale a depins și emergen ța augustalilor. Ei au
alcătuit c oloana vertebral ă a burgheziilor or ășenești din centrele urbane ale Imperiului. In majoritatea lor, ei proveneau din
randurile liber ților relativ boga ți și ale fiilor de liber ți. Rostul lor era s ă promoveze un cult neoficial, in principiu oficios și
sponta n, in onoarea lui August și a succesorilor acestuia. Robert Etienne reliefeaz ă că augustalii nu se consacrau doar cultului
suveranilor, pentru c ă venerau și divinitățile auguste. in acest mod era exaltat ă componenta divin ă a principelui prin
intermediul ad orării virtuților și a zeilor. Practic imp ărțeau cu flaminii sacerdo ții ale cultului imperial, adorarea st ăpanitorului
Romei. Se constituiau in corpora ții „profesionale". Categoria augustalilor statua mijloace de promovare social ă in orașele
Imperiului. In ițial augustalii formau un colegiu de șase bărbați, așa-numiții seuiri Augustales. in Gallia narbonez ă, s-au
identificat augustali, Augustales, incă din 11 d.C. Astfel se explic ă numărul impresionant de portrete ale primilor imp ărați,
descoperite de arheol ogi. in definitiv, augustalii constituie o categorie social ă intermediar ă intre plebea urban ă și elita
cetăților. Printre augustali se num ărau comercian ți și transportori inst ăriți, grefieri, haruspici, me șteșugari relativ boga ți, dar
cateodată și săraci. Prin urmare, augustalii conturau „clasa de mijloc" din ora șele Imperiului. Este cunoscut cazul lui Marcus
Frontoninus Euporus, transportor maritim in Gallia narbonez ă, patron al unor corpora ții și augustal al mai multor cet ăți
(C.I.L., 12, 982). in concluz ie, pe lang ă statutul social de intermediari intre p ăturile sociale ale centrelor urbane, augustalii se
dedicau unui cult, numai spontan in aparen ță, prin excelen ță al principelui, in ultim ă instanță fie orchestrat de factorii politici
ai Principatului, fi e dictat de interese precise ale exponen ților lor, avizi de promovare social ă relevantă" .
SECOLUL LUI AUGUST : INSTAURAREA PRINCIPATULUI
281
Categoriile sociale
A rezultat din cele relevate mai sus c ă in Imperiu se dezvolta o societate deschis ă, aptă să creeze mobilitate social ă, insă totuși
ierarhizată. Fiecare cet ățean roman — și nu numai plebeu – era incorporat in mai multe re țele de solidaritate, caracteristice
anticetății. Aceste re țele il atașau direct ori indirect de exponen ții diferitelor categorii sociale. Reac țiile clientelare, de veche
sorginte, r ăman puternice, ins ă și complicate. Frecvent ele interferau. Raportul dintre patron și client era asimetric, intrucat
clientul depindea de patronul s ău. Cum am ar ătat mai sus, anumi ți patroni erau ei in șiși clienții altui patron mai influent.
Rețelele clientelare se bucurau de o remarcabil ă insemnătate la Roma și in provincii, comportand conota ții sociale și
administrative. Desigur, clien ții continuă, să-și sprijine patronii. incat rela țiile clientelare as igură coerența edificiului social.
Marile domenii apar țin prin excelen ță senatorilor. Senatorii aveau dreptul s ă posede dou ă sau trei cor ăbii de tonaj modest, ca
să-și transporte produsele domeniilor lor. ins ă și oamenii de afaceri investesc in propriet ăți funciare. Adesea latifundiarii nici
nu-și vizitează domeniile, incredin țate unor procuratori gestionari, conductores, care le exploateaz ă cu sclavi ori cu țărani
liberi, coloni. insă cel mai mare proprietar de p ămant este principele. S -a evaluat c ă impărații posedau o șesime din
pămanturile Africii proconsulare. Agrippa de ținea de asemenea mari latifundii in Sicilia, Asia și Egipt, iar Livia avea
pămanturi in Asia roman ă, Egipt și in Alpi. Drusus și Germanicus erau mari proprietari funciari in Asia și in E gipt. August a
obligat senatorii s ă-și fixeze in Italia un domiciliu obligat, unde trebuiau s ă posede majoritatea bunurilor funciare. inc ă din
29-28 i.C, el a statuat interdic ția pentru senatori de a se deplasa in exteriorul Italiei și, ulterior, al Sicili ei și Galliei narboneze,

fără autorizație specială. Adică un fel de pa șaport eliberat de imp ărat (Tac, An., 12, 23,1; DC, 52, 26; 42). Aceast ă măsură
ilustrează ponderea cumplit ă a controlului exercitat asupra senatorilor, in pofida respectului arborat de principe fa ță de ei. in
plus am remarcat c ă li s-au interzis c ăsătoriile cu liberte. Erau sever penalizate prostituarea senatorilor și participarea lor la
spectacole și jocuri in calitate de actori sau de combatan ți (Annee Epigraphique, 1978, nr. 175).
Am reliefat scăderea dramatic ă a influenței politice reale a senatorilor. Totu și ei dispun de un anumit impact asupra
dezvoltării Imperiului, datorit ă asumării unor func ții relevante din noua administra ție, pendinte doar de principe, și mai cu
seamă a comanda mentelor militare. Sub urma șii lui August influen ța „mareșalilor" senatoriali ai Imperiului va spori
considerabil. Desigur, senatul exprim ă mentalitatea str ăbună și se bucură de un prestigiu moral incontestabil. August a
efectuat patru epur ări succesive al e senatului. Insist ă, cel puțin teoretic, asupra criteriilor de competen ță in materie de serviciu
public și de moralitate. De fapt, cum am mai semnalat, August i și asigură o majoritate fidel ă printre cei șase sute de senatori.
Totuși și senatul este ierarh izat. Conform tradi ției, consularii au prioritate fa ță de foștii pretori, fo știi edili și foștii tribuni, la
randul lor mai respectuos trata ți decat foștii quaestori. Chiar printre consulari, mai prestigio și se vădesc foștii consuli
ordinari, in raport cu suffecții. Senatorii patricieni au prioritate fa ță de cei plebeieni. Iar senatorii de vi ță veche beneficiaz ă de
o anumită preeminen ță morală față de cei noi, senatores noui. De altfel și aceștia din urm ă, prin adop ții și legături
matrimoniale, se aliaz ă cu supraviețuitorii vechilor familii, doritori sa -și salvgardeze numele ori patrimoniul familiar. Se
inmulțesc supranumele care ilustreaz ă aceste alian țe familiare sau adop țiile. Chiar in senat se modific ă perceperea familiei.
August, provenit, ca sange, din tr-un mediu social municipal,
282
Eugen Cizek
grație căsătoriei cu Livia, a intrat in rela ții de familie cu vechile medii senatoriale. Și-a raliat mul ți fii ai celor
morți la Actium ori ai victimelor proscrip țiilor. Patricienii reprezentau 16% din num ărul senatorilor, num ărand
77 de persoane. Totu și, in „secolul" lui August, senatul era inc ă latin, membrii s ăi provenind in cea mai mare
parte din La țiu și din Roma.
Senatorii duceau o existen ță imbelșugată, cateodată pe domeniile lor și mai frecvent in locuin țele din Roma,
domus. Chiar noii senatori, inrudi ți sau nu cu vechile familii de nobiles, asumă rapid o mentalitate, o forma
mentis, specifică. Ei țin să-și afișeze „demnitatea", dignitas, să-și valorizeze starea caracteristic ă, status.
Legăturile de ruden ie directe dintre senatori și chiar dintre cavaleri ap ărau rangul ordinelor lor. O serie de legi
aveau ca țintă valorizarea moral -socială a acestui status (Plin., 33, 32). August stimulase oranduirea ordinului
senatorial ca o cast ă ereditară, care inregist ra cel puțin două mii de membri. Se reglementeaz ă cu strictețe cariera
senatorială a onorurilor, cursus honorum sau cursus senatorius. Cei mai tineri membri ai ordinului senatorial,
incepand de la optsprezece ani, sunt vigintivirii. Ace ști douăzeci de bărbați se ocupau cu probleme de mic ă
importanță pentru viața Capitalei Imperiului. Iulius Caesar f ăurise chiar un colegiu de vigintisexviri, adic ă de
douăzeci și șase de bărbați. in 20 sau 18 i.C, August i -a inlocuit cu uigintiuiri. Zece dintre ei erau „decem viri
pentru judecarea pricinilor", decemuiri slitibus iudicandis, care judecau procese minore, privind pe peregrini,
statutul de om liber și eventual dreptul de cet ățenie. Se ad ăugau „triumvirii care vegheau la emiterea monedelor",

tresuiri monetales, insărcinați cu baterea monedelor la porunca senatului, „triumvirii pedepselor capitale",
tresuiri capitales, comisari ai jurisdic ției capitale și ai execuțiilor peregrinilor și hoților mărunți, „cvatorvirii
insărcinați cu drumurile publice", quattuoruiri uiaru m curandarum, supraveghetori ai anumitor str ăzi ale Romei.
După aceea, slujeau un an sau doi in legiuni ca tribuni militari la -ticlavi. in sfar șit, candidau la quaesturi și, după
exercitarea lor, dobandeau un loc in senat. Puteau accede la consulat aproxim ativ la varsta de treizeci și opt de
ani. Sub August circa 130 de senatori se aflau simultan in activitate ca magistra ți ori funcționari și comandan ți
militari ai principelui. Album, lista senatorilor, și recenzarea lor au fost stabilite și s-au desfășurat in 18 i.C, dar și
in 4 d.C.
in consecin ță, magistraturile republicane au subsistat ca apanaj al senatorilor. in schimb, cu excep ția unor posturi
foarte importante (lega ți) sau de prestigiu, majoritatea aparatului administrativ, nou z ămislit de Principat, revine
cavalerilor și liberților. Aproximativ 200 de cavaleri ocup ă posturi de inal ți funcționari, inclusiv in cadrul
prefecturilor „palațiale", mai sus inf ățișate. Mecena a r ămas cavaler toat ă viața, iar Agrippa provenea dintr -o
familie ecvestr ă. Nu cunoa ștem decat o singur ă stabilire de list ă a ordinului ecvestru, in 4 d.C. Desigur, mul ți
cavaleri nu sunt in serviciul principelui, ci continu ă să se ocupe de opera ții comerciale, financiare, cam ătă,
arendarea impozitelor indirecte ca publicam. Nu era sufici ent censul substan țial de 400.000 de sester ți și un inel
de aur pentru a deveni cavaler. Brevetul de cavaler se acord ă de către impărat numai celor n ăscuți liberi, din
părinți și bunici liberi. Totu și impărații au făcut și excepții, introducand in ordinul ecvestru liber ți favoriți ai lor.
Există mari diferen țe intre masa cavalerilor și cei mai importan ți și bogați exponenți ai ordinului, insu șirea de
cavaler este viager ă, insă nu și ereditară. Cu toate acestea un fiu de cavaler avea toate șansele să devină, la randul
său, membru al ordinului ecvestru. Cei mai
SECOLUL LUI AUGUST : INSTAURAREA PRINCIPATULUI
283
importanți cavaleri contracteaz ă relații matrimoniale cu vl ăstare ale ordinului senatorial și adesea ob țin de la principe tunica
laticlavă și deci intra rea in curie. Se aproximeaz ă la peste 20.000 de oameni num ărul cavalerilor Imperiului. La Gades și la
Patavium locuiau, in fiecare ora ș, cate 500 de cavaleri. Cum am notat de mai multe ori, fiii de senatori f ăceau parte din
ordinul ecvestru, pan ă la inchei erea mandatului de quaestor, chiar dacă imbrăcau tunica laticlav ă, și nu pe cea angusticlav ă.
Obligațiile morale, stipulate senatorilor in 19 i.C, sunt valide și pentru cavaleri. Nu pot practica meserii de actori și gladiatori
și nu se prostitueaz ă. Au dre ptul la locuri rezervate la teatru, dar nu și la toate privilegiile senatorilor. Astfel nu sunt scuti ți de
indatoririle fa ță de cetatea din care proveneau. Anumi ți cavaleri tr ăiau și făceau carier ă in cetățile natale. Unii erau, in aceste
așezări, propriet ari funciari. Recrutarea notabililor locali in ordinul ecvestru este deocamdat ă limitată, insă cum ordinul
ecvestru era deschis, cum societatea augusteic ă era cea a mobilit ății sociale, nu se manifesta o grani ță impermeabil ă intre
ordinul ecvestru și notab ilii orașelor din exteriorul Romei. Trei sferturi dintre cavaleri provin din Italia, in special din La țiu.
In serviciul cezarului, durata ocup ării unui post ecvestru este in medie de trei ani. Mul ți cavaleri au slujit numai in unul sau
două posturi. Totu și Turranius, primul prefect al annonei, și-a ocupat func ția timp de patruzeci de ani. Primipilii și unii
subofițeri ai gărzii pretoriene devin cavaleri. Pu țini militari de carier ă acced la procuratelele imperiale, relevante filiere de

promovare social ă. Duu mvirii orașelor, principalii magistra ți municipali, in special dac ă exercită un al doilea duumvirat,
calificat drept cvincvenal (deoarece o dat ă la cinci ani efectueaz ă recensăminte), pot p ătrunde in ordinul ecvestru; ins ă, de
regulă, numai fiii lor parvin la procuratele și prefecturi, adic ă spre varful ierarhiei ecvestre.
Sub Republic ă, precum in Romania vremurilor noastre, nu se manifestase o adev ărată „clasă de mijloc". Dar in timpul
Principatului constat ăm zămislirea unei „middle class", la Roma, in Ita lia și in provincii. La Roma, fac parte din aceast ă
„middle class", clien ții patronilor avu ți, beneficiari ai sportulei, ai cadourilor matinale primite de la ocrotitori, ca și
meșteșugari și negustori activi, imbog ățiți din munca lor. De asemenea unii libe rți, indeosebi cei ai lui August, liberă
Augusti. in Italia și in provincii se degaj ă o burghezie, o elit ă locală, in care, al ături de augustali, se inroleaz ă și notabilii
locali. Ei provin din randurile unor proprietari funciari, care locuiesc in ora șe (satele continu ă să funcționeze ca elemente ale
hinterlandului urban), comercian ților instăriți, veteranilor legiunilor romane, coloni știlor sosiți din Italia. Dac ă, in Siria,
navarhul, ofi țer de marin ă, Seleukos prime ște de la principe cet ățenia roman ă, insă și o imunitate menit ă să-l scuteasc ă de
misiuni militare și municipale, rezult ă din inscrip ții că mulți veterani devin duumviri, sacerdo ți ai cultului imperial, adic ă
flamini, industria și in ramura ceramicii, precum Vitalinus Felix, veteran transformat i n negotiator (C.I.L., 13, 1906). Imperiul
comportă numeroase intemeieri de colonii și expansiune masiv ă. Statutul juridic al ora șelor era ierarhizat. Aceste centre
urbane puteau fi colonii romane, municipii, dificil de separat de colonii, cet ăți tradiționale, peregrine. Acestea din urm ă erau
in Orient vechi ora șe-polis, iar in Occident proveneau din a șezările oppidane anterioare cuceririi romane. Anumite colonii și
municipii nu dispuneau decat de drepturile candva acordate latinilor. Unele cet ăți peregrine se bucurau de privilegii, inclusiv
de natură fiscală, pe baza urmi foedus, tratat incheiat cu romanii, anterior cuceririi. Ele erau „cetăți federate și libere",
ciuitates foederatae et liberae. Altele plăteau impozite complete și erau „cetăți stipendiare", ciuitates stipendiariae. Cetățile
provinciale dispuneau de o relativ ă autonomie, care purta indeosebi asupra gestion ării lor financiare.
284
Eugen Cizek
Mobilitatea social ă privea și statutul ora șelor Imperiului. Adesea ele primeau un regim juridic amelio rat. in Siria, cet ățile
Heliopolis -Baalbek și Berytus (azi Beirut) au devenit colonii romane. Am reliefat mai sus care era originea decurionilor. De
altfel categoria decurionilor nu numai c ă nu era ereditar ă – deși indeobște fiii notabililor ob țineau decur ionatul – dar se
invedera ca notabil de eterogen ă. incat censul reclamat de la un nou decurion se ridic ă la 100.000 de sester ți la Cartagina și in
Comum, dar scade la 20.000 in numeroase municipii africane. in Tarraco, opulenta capital ă a unei provincii hi spanice, cei
mai mulți decurioni sunt cavaleri romani. in mari centre comerciale, ca in Ostia și Aquileia, decurionii sunt in special oameni
de afaceri, pe cand in multe colonii decurionatul este dominat de veterani. O anumit ă responsabilitate social ă unea lumea
decurionilor. Dar ea se pl ătea scump. Consiliul decurionilor dirija via ță religioasă a cetăților, fixa calendarul s ărbătorilor, vota
bugetul local și controla finan țele municipale, desemna medicii și profesorii ora șelor, uneori se convertea in curte de justiție.
Decuronii trebuiau s ă practice, pe scar ă largă, evergetismul: s ă subvenționeze construirea de cl ădiri publice, s ă verse sume de
bani in visteria local ă, să ofere mese gratuite locuitorilor. Este cazul lui Publius Gamala, din Ostia (C.I.L., 14, 375 = I.L.S.,
6147). Totu și prezervarea prosperit ății nu a pus probleme decurionilor timpului. De altfel, dac ă la Roma alegerile
magistraților se transformau intr -o simplă formalitate, in ora șele Italiei și ale provinciilor competi țiile electorale sunt a prige.

Decurionatul i și improspăta necontenit randurile.
Sub decurioni și augustali se situeaz ă plebea Romei și a exteriorului ei. Plebea Romei este depolitizat ă, dar ierarhizat ă.
Teoretic numai anumi ți cetățeni beneficiaz ă de distribu țiile gratuite de ali mente; ins ă, cu familiile lor, se ajunge la un total de
jumătate de milion. Ei formeaz ă plebea „frumentară", frumentaria, in opoziție cu plebea „infimă" ori „sordidă", infima,
sordida, alcătuită din străini peregrini și liberți săraci. La țară, dintre pleb ei făceau parte, pe lang ă coloni și mici proprietari,
țărani muncitori sezonieri, care i și inchiriau bra țele proprietarilor mari și mijlocii de p ămant. Nivelul lor de via ță este foarte
scăzut. Ceea ce faciliteaz ă propagarea brigandajului. De și termenul „talhar" sau „lotru", latro, caracteriza orice om din afara
legii, hoț, dezertor din armat ă, membru al crimei organizate a timpului, ins nesupus autorit ăților romane. in Roma ins ăși,
forțele de poli ție, create de August, nu elimin ă hoția și atacurile armate, „loviturile criminale mortale", ins ă le limiteaz ă.
Fără indoială, nu toți liberții sunt boga ți. Cei mai mul ți duc o existen ță penibilă ca mici artizani, negustori m ărunți sau simpli
lucrători. Spre a evita perturbarea chiar a unei societ ăți deschise, admin istrația augusteica restrange eliber ările de sclavi. O
lege Fufia Caninia, din 2 i.C, limita num ărul sclavilor care puteau fi elibera ți de stăpan prin testament, dup ă decesul lui. O
altă lege Aelia Sentia, din 4 d.C, fixa o limit ă de varstă pentru cel ce p utea elibera (20 de ani) și complica sensibil accesul la
libertate al sclavilor mai tineri de 30 de ani. Cum observ ă Yves Roman, reechilibrarea social ă, inițiată de August, nu cobora
prea jos pe scara social ă. Unii liber ți nu primesc cet ățenia roman ă și răman dependen ți de foștii lor stăpani. Guvernarea
augusteica nu se amestec ă simțitor in raporturile dintre st ăpani și sclavi. Totu și August reprob ă cruzimea lui Vedius Pollio
față de sclavii lui (DC, 254, 23, 2). Concomitent, se interzice proprietarilor s ă-și expună sclavii colților fiarelor, printr -o lege
Petronia din 19 i.C.
SECOLUL LUI AUGUST : INSTAURAREA PRINCIPATULUI
285
Masa sclavilor continu ă să fie eteroclit ă. Numărul sclavilor are de altminteri tendin ța sa scadă. Se constat ă că anumiți sclavi
partic ipă la distribuțiile frumentare (I.L.S., 6271). Anumite familii din Roma țin să posede numero și sclavi, ca s ă-și pună in
evidență un „standing" ridicat. Cre ște numărul sclavilor n ăscuți in casa st ăpanilor, uernae, intens romaniza ți. Prețul sclavilor
nu est e in general ridicat. Se pl ătesc pentru cump ărarea și intreținerea unui sclav 300 de sester ți. Pe cand mul ți oameni liberi
dispun de un venit anual de 1.000 de sester ți. Pe de alt ă parte, un medic sclav pl ătește, intr -un oraș mic, 50.000 de sester ți
pentru eliberarea sa (I.L.S., 7519). Căci sclavii pot acumula un anumit venit și astfel să-și cumpere eliberarea.
Yves Roman observ ă că această societate augusteica deschis ă avea totuși o structur ă piramidală, pe care o figureaz ă printr -o
schemă. La bază se găsesc oameni liberi, plebe urban ă și rustică, sclavi. Se urc ă spre liberții opulenți și cei ce fac parte din
familia principelui (Caesaris). Urmează, spre varf, decurionii, cavalerii de rand, apoi prefec ții și procuratorii ecvestri,
senatorii (consulari și alții). La „varful varfului"se situeaz ă imperator și „casa imperatorial ă", domus imperatoricT .
Cultura și mecanismele sale
in materie de cultur ă, de literatur ă și artă, de școlarizare și cultivare a publicului roman, „secolul" lui August comport ă
unul din v arfurile dezvolt ării intelectuale din Roma antic ă. Desigur, al ături de epocile lui Cicero, Nero, Traian și de era așanumitei
renașteri constantino -theodosiene din secolul al IV -lea d.C. Dar „secolul" lui August marcheaz ă o decantare
strălucită a creativității spirituale, o eflorescent ă strălucită a ramurilor culturii, ca și a bazelor ei, cristalizate in școli și in alte

instituții pendinte de acestea. O performant ă expansiune spiritual ă, un variat și oportun orizont de a șteptare au inlesnit
ecloziunea feric ită a creațiilor literar -artistice, dar și a școlilor, bibliotecilor, libr ăriilor și altor mecanisme educativ -spirituale.
Publicul roman dobandise o notabil ă maturizare intelectual ă, iar pacea cetățenească, obținută totuși cu pierderea libert ății
depline d e expresie, din p ăcate, ca și redresarea resurselor materiale ale societ ății au impulsionat mari crea ții literare,
inclusiv făurirea unor adev ărate poezii și istoriografii na ționale, dezvoltarea civiliza ției scrisului. i și incep și iși amplifică
existența biblioteci publice, pe lang ă bogatele fonduri de c ărți private, foarte numeroase.
Asinius Pollio intemeiase, inc ă din 37 i.C, in atriul Libert ății de pe Aventin, o consistent ă bibliotecă publică, sortită a deveni
un fel de muzeu al literaturii, care, pe la ngă abundența de scrieri literare grece ști și latinești, conținea chipurile scriitorilor și
diverse obiecte de art ă vestite. Octavian -August infiin țează și el biblioteci publice, dintre care una se situa in porticul
Octaviei, incepand din 33 i.C, unde se a fla ca bibliotecar Gaius Melissus, libert instruit al lui Mecena, iar alta in cl ădirile
aferente templului lui Apollo de pe Palatin, condus ă de eruditul Hyginus. Libr ăriile-edituri se dezvolt ă intr-un ritm aproape
exploziv. La stimularea compunerii de oper e literare, ca și a „consumării" lor, a contribuit, in mod pertinent, ecloziunea
recitațiilor publice, recitationes. Am constatat, in capitolul anterior, c ă ele erau mai vechi, dar Asinius Pollio a fost cel dintai
care și-a recitat in fa ța unui public larg operele, intr -o sală din propria cas ă (Sen., Contr., 4, praef, 2).
Caracterul dramatic, teatral, al acestor recita ții, practic similare anumitor monologuri scenice, ii seducea pe romani, deprin și
cu spectacolele. Chiar și obiceiul frecvent ării școlilor de retorică ii determina sa guste recita țiile. Publicul era convocat,
Eugen Cizek
prin invitații, la asemenea recita ții, care aveau loc in s ăli specializate ori inchiriate ih vederea citirii cu glas tare a
operelor literare. Scriitorii se obi șnuiesc să-și recite operele fie in fa ța unor prieteni, fie in public. De altfel,
citirea in gand a textelor inc ă nu exista. Scriitorii ajung s ă recite opere din toate speciile de poezie și de proză.
Cum discursul literar recitat era ascultat – și trebuia ascultat cu pl ăcere – efectele recita țiilor publice asupra
structurii textelor sunt foarte importante, c ăci publicul, de altmineri asaltat de frecven ța recitațiilor, aprecia, in
mod inevitabil, poten țarea aiurii dramatice și a patinei lor retorizante. in „secolul" lui Aug ust clasele de retoric ă
influențează masiv expresia literar -artistică.
Impulsionarea crea țiilor literare se datoreaz ă, in mod sensibil, și proliferării :., cercurilor cultural -politice, care i și
trăiesc acum „varsta de aur". Cu siguran ță ele nu devin clubu ri englezești inchise, ins ă comportă o anumită
decantare. Efectivele lor devin oarecum stabile și ele se comport ă ca niște autentice cenacluri literare, supuse
unui pregnant patronaj literar. Atat August insu și, cat și corifeii cercurilor cultural -politice dezvoltă substanțial
ocrotirea și incurajarea complex ă, inclusiv material ă, a scriitorilor. Desigur cel mai important și mai frecventat
cerc cultural -politic, circulus, a fost cel al lui Mecena. El a pus in oper ă un tip specific de patronaj literar, r ămas
in istorie sub numele de mecenatism. Mecena insu și era scriitor, autor de dialoguri filosofice și de tragedii, de
satire menippee și de felurite poeme, in care practica o scriitur ă colorată, rafinată și asianistă. Mecena a știut să
atragă cu abilitate, in jurul său, scriitorii și să-i determine s ă sprijine activ propaganda augusteic ă. Mecena a
ințeles că un nivel de via ță decent este indispensabil scriitorilor și a susținut financiar autori ca Vergiliu și
Horațiu, insă a acordat subsidii consistente și altor literați. Desigur, poe ții dispuneau de o organiza ție

profesional ă, „colegiul poe ților", collegium poetarwn, dar acesta func ționa ca o confrerie religioas ă, și nu
sindicală. De aceea insu și August va califica cercul lui Mecena ca „masa parazi ților", parasitica mensa (Suet.,
Frg., 28, 5). Existau desigur poe ți cerșetori sau saltimbanci. Cercul lui Mecena incepe s ă se injghebeze inc ă din
39-38, in Italia, cand patronul cercului il intalne ște pentru prima oar ă pe Horațiu. Vergiliu și Varius il frecventau
deja pe Mecena. Ader ă la cerc scriitori ca Tucca, Plotius, Lucius Rufus Varius, Octavius, Fuscus. Epicureismul
iși pune amprenta pe op țiunile acestui cerc. Totu și, cu vremea, se ajunge la eclectism, ca și la preconizarea unei
poezii exal -tante și patriotice. in interiorul cercului predomin ă o prietenie, o amici ție de sorginte epicureic ă,
susceptibil ă să excludă geloziile literare și să egalizeze oameni foarte deosebi ți ca origine social ă, avere, cultur ă
și talent. Prin urmare, aproape to ți poeții de seam ă ai vremii au frecventat cercul lui Mecena. Anumi ți cercetători
estimează că „secolul" lui August nu se incheie in 14 d.C, ci in 8 i.C, data mor ții lui Mecena, deoarece atunci sar
estompa gloria literelor augusteice, in special a poeziei. Scriitor și om politic , antonian, dar și republican,
raliat lui August, Asinius Pollio a organizat un alt cerc cultural -politic. Asinius Pollio preconiza o nou ă
concepție, modern ă, despre literatur ă. Care nu ar trebui s ă constituie o activitate marginal ă, inregimentat ă, ci
autonomă, cu o finalitate proprie. El excludea o literatur ă complement ori succedaneu al activit ății politice și
aspira spre gustul practicii literare asidue. Un alt cerc cultural -politic de seam ă a fost cel f ăurit de Marcus
Valerius Messala Corvinus. Hyginus, Pompeius Macer și chiar Ovidiu și Tibul au frecventat cercul lui Messala.
Ca și poeta Sulpicia, nepoata lui Messala, sau Lygdamus. Atat in cercul lui Asinius Pollio, cat și in cel al lui
Messala
SECOLUL LUI AUGUST : INSTAURAREA PRINCIPATULUI
287
se preconi za o estetic ă clasicizant ă. Deși adepții lui Messala au utilizat o poezie intimist ă, care recupera filoane
ale neoterismului. In ambele cercuri, se contura o anumit ă independen ță față de curtea imperial ă, care nu implica
deloc opozi ția ideologico -politică.
Spre deosebire de arti știi plastici și, intr -o anumită măsură, de arhitec ți, asimilați meșteșugarilor, ca nivel social,
anumiți scriitori ai „secolului" augusteic beneficiau de prestigiu social, chiar dac ă nu realizaser ă cariere politice
marcante: partici pau plenar la controversele ideologice și estetice. Nu se putea recurge la op țiunea politic ă liberă,
dar, indeob ște, scriitorii au apelat cu modera ție la măgulirea puternicilor zilei. Cu toate acestea s -a țesut o
conexiune destul de strans ă intre literatur ă și regimul Principatului. August a influen țat opinia public ă, a statuat o
hegemonie cultural ă. Sugestiile lui Mecena au jucat, in aceast ă privință, un rol foarte important. August și
Mecena au sugerat poe ților exaltarea lui Apollo și a oracolelor Sibylle i, valorizarea legendei lui Enea, a originii
gintei Iulia și a prestațiilor principelui. Glorificarea Romei conota, de regul ă, celebrarea lui August. Chiar și
Properțiu a pus in pagin ă glorificarea Principatului și a Romei. Dup ă moartea lui Vergiliu, tocma i Properțiu s-a
infățișat ca purtătorul de cuvant al lui August. Au existat totu și intelectuali contestatari. Ne referim la juristul
Antistius Labeo, la oratorul Albucius Silus, la oratorul și istoricul Titus Labienus. Iar propaganda intreprins ă de
Ovidiu nu a fost pe placul puterii imperiale. Am consemnat mai sus cazul oratorului Cassius Severus. insu și

August, intelectual des ăvarșit, și-a angajat condeiul in sprijinul propagandei Principatului. Nu s -a mărginit la
patronarea ori reprimarea scriitorilor, de și ii plăcea să poarte lungi discu ții cu intelectualii pe teme culturale.
August a compus tragedii și poeme, inclusiv epigrame, exorta ții filosofice, pamflete și lucrări autobiografice.
Ne-am referit frecvent la Res Gestae duri Augusti, unde iși figurează concentrat via ța politică și infăptuirile, nu
cronologic, ci pe categorii de fapte* facta, și iși legitimeaz ă ideile politice. Practic ă un stil aparent sobru,
concentrat, clasicizant, parc ă influențat de cel al lui Iulius Caesar, dar pe un timbru solemn, o rgolios și in fraze
relativ scurte.
Procesul de alfabetizare a romanilor progreseaz ă intr-un ritm accelerat. Nivelul școlilor romane cre ște simțitor.
Se dezvolt ă retorica, ins ă și educația filosofic ă. Instruirea tinerilor romani se desf ășoară sub egida uma nismului,
definit de romani prin conceptul de humanitas. Dacă, la greci, formarea adolescen ților implica, paideia, avand
drept cadru gymnaziul și idealul efebic, instruirea romanilor cuprindea prin excelen ță insușirea culturii" .
August nu ar fi putut tran sforma Roma dintr -un oraș de cărămidă (și de lemn) intr -un unul de marmor ă, cel puțin
la nivelul edificiilor publice, dac ă arhitectura vremii nu ar fi inclus o inflorire semnificativ ă. Preeminent ă și in
materie de arhitectur ă se manifest ă tendința spre ord ine riguroas ă, spre simetrie des ăvarșită, spre verosimilitate,
spre promovarea frumosului majestuos, moralizator, ra țional, elegant, armonios. in pofida veleit ăților „realiste",
cum atestă Altarul Păcii, conota ția idealizant ă se exprimă pretutindeni. Vitru viu face efortul de a sistematiza
arhitectura teatrului. El acord ă atenție proporțiilor teatrelor, analizeaz ă schemele geometrice ale celor grece ști și
romane. il preocup ă situarea băncilor, a elementelor scenice, a decorurilor. Nu numai Vitruviu, ci și alți arhitecți
romani s -au străduit să preconizeze dezvoltarea ra ționalistă a arhitecturii. Exponen ții Principatului au transformat
forurile Romei, in special pe cel republican, in fastuoase pie țe elenistice. Totodat ă s-a impulsionat dezvoltarea
grădinilor e legante, abundente in plante artistic t ăiate, in pomi fructiferi și in păsări, ca și in fantani r ăcoritoare.
Succesiunea lui August
Unul dintre cele mai derutante aspecte ale Principatului lui August a fost tocmai problema succesiunii
impăratului. Am const atat că, din punct de vedere strict juridic, statul roman continua s ă funcționeze ca republic ă
și că regimul politic, instaurat de Octavian -Augiist, constituia o alc ătuire politic ă fără nume precis. Sau, altfel
formulat, August era un om providen țial căruia poporul și senatul Romei ii transferaser ă foarte numeroase
competen țe și o auctoritas superioară oricărui alt organ de guvern ămant. Atunci cum se putea pune problema
succesiunii? Ereditatea puterii imperiale nu avea temelie juridic ă și, in definitiv, nu a dobandit -o niciodată, pană
la sfarșitul antichit ății. Totuși, preț de aproape patruzeci de ani, s -a ridicat frecvent problema transmiterii puterii
principelui in aceea și familie, adic ă in familia lui August. Dat fiind s ănătatea foarte șubredă a unui om v eșnic
bolnav, care a tr ăit totuși mai mult de șaptezeci și cinci de ani. O lupt ă surdă, insă crancenă, desfășurată in
culisele puterii și curții imperiale, in curs de formare, a avut ca țel tocmai transmiterea atribu țiilor și statutului
principelui uneia d intre rudele lui. Datorit ă faptului că August nu a avut nici un fiu. Nu putea exista o ereditate
de drept, dar exista o ereditate de fapt. De aceea, cu sagacitate, Jean -Marie Engel considera candva c ă

Principatul autoritar con ținea in nuce Dominatul, monar hia teocratic ă și totalitară de la sfarșitul antichit ății.
Poate că ambiguitatea cea mai izbitoare, cea mai bogat ă in consecin țe politice, a fost tocmai cea pendinte de
succesiunea lui August.
Conflictul pentru preluarea competen țelor și poziției lui Augus t a avut loc mai ales intre clanul Iuliilor, fie ei
deveniți astfel prin adop țiune, și cel al Claudiilor, in fruntea c ăruia se afla ambi țioasa Livia, so ția lui August.
Principele insu și a ezitat. A pendulat,
290
Eugen Cizek
a schimbat intre ele solu țiile operaționale, constrans in fond și de decesele celor desemna ți de el insuși ca urmași ai
săi. De altfel, el a unit prin leg ături conjugate cele dou ă clanuri rivale. A recurs la adop ție, la un fel de coregen ță, la
incredințarea parțială a competen țelor sale uneia sau alteia dintre rudele sale ori ale so ției sale.
In parte, am consemnat mai sus cum s -a desfășurat confuzia, adic ă acest „imbroglio"privitor la succesiunea lui August. in 26
i.C., Augiist a luat cu el in Hispania, ca aghiotan ți ai săi, pe nepotul s au, Marcus Claudius Marcellus, fiul Octaviei, sora
principelui, ca și pe Tiberius Claudius Nero, viitorul Tiberiu, fiul Liviei. Ambii aveau șaisprezece ani și imbrăcaseră toga
virilă, cea a bărbaților. Fiecare era sus ținut de mama sa. August p ărea să incline spre Marcellus, c ăsătorit, in 25 ori in 24 i.C,
cu vara sa primar ă, Iulia I, fiica principelui. Dar, la sfar șitul verii sau la inceputul toamnei anului 23 i.C, Marcellus moare
brusc. August dep ășește efemera tensiune, ivit ă intre el și Agrippa, și, cum am mai relevat, o c ăsătorește pe văduva Iulia I cu
secondatul s ău. Moartea lui Agrippa, in martie 12 i.C, complic ă din nou situa ția, puțin inainte de na șterea ultimului fiu al
succesorului desemnat. Agrippa Postumus. Principele se gande ște, ca urma și, la p rimii fii ai lui Agrippa și ai Iuliei I, Gaius și
Iulius Caesar, adopta ți de el in 17 i.C. ins ă, in 11 i.C, moare și Octavia, pe cand Tiberiu, succesorul de rezerv ă, este obligat s ă
se insoare cu Iulia I, din nou v ăduvă. Tiberiu prime ște un imperium procon sular. Nein țelegerile se țin lanț in familia
imperială, in 6 i.C, Tiberiu se retrage, intr -un fel de exil, la Rhodos, dup ă ce, in anul precedent, fusese consul. Tiberiu insu și
il forțează pe August s ă accepte o pauz ă in existența sa. Fiul Liviei era contra riat cand il vedea pe principe acordand
preferință lui Gaius și lui Lucius Caesar. Pe de alt ă parte, dup ă moartea pruncului comun al lui Tiberiu și al Iuliei I, rela țiile
dintre cei doi so ți se deterioreaz ă grav. Iulia i și reluase modul s ău de viață „modem ", chiar frivol. in salonul s ău, Iulia accepta
nostalgici ai republicii, ca Sempronius Gracchus și alții. Manios, in 2 i.C, August o exileaz ă in insula Pandataria, de pe coasta
Campaniei, unde o inso țește mama ei, Scribonia. Dar intervine o nou ă lovitură de teatru. La 20 august 2 d.C, Lucius Caesar,
care avea numai dou ăzeci de ani, plecat intr -un turneu de inspec ție in Hispania, dar imboln ăvit pe neașteptate și oprit la
Massilia (azi Marseille), moare, in condi ții aproape inexplicabile. S -a bănuit că Livia nu era străină de producerea acestei
nenorociri (DC, 55, 11, 1). Probabil c ă fusese răpus de vreo afec țiune gastrointestinal ă (apendicită acută?) sau de un virus
oarecare. Privilegiat de August era ins ă Gaius Caesar. Trimis de August in Orient, ca s ă intim ideze pe p ărți, implicați in
tulburările din Armenia, Gaius intalne ște efectiv pe Marele Rege, dar unii armeni nu accept ă regele impus de romani. I se
intinde o ambuscad ă, in care este grav r ănit la 9 septembrie 3 d.C. Rechemat in Italia, Gaius moare la 21 februarie 4 d.C.
August suport ă greu aceast ă pierdere și, induioșat, relaxeaz ă surghiunul Iuliei I, instalat ă pe viitor in Calabria actual ă. Dar in
7 d.C, Agrippa Postumus, adoptat de August cu doi ani in urm ă, un coleric, o fire violent ă, brutală, intră in conflict cu Livia și

chiar cu principele, care il indep ărtează de la Roma (Suet., Aug., 65, 3). in cele din urm ă, August ordon ă transferarea acestui
nepot pe o insul ă, sub pază militară, și obține un senatusconsult care prevedea deten ția pe viață a lui Agrippa Postumus
(Suet., Aug., 65, 9). Iar, in anul urm ător, 8 d.C, este exilat ă și Iulia II, sora lui Agrippa Posrumus, acuzat ă de adulter și de un
mod de via ță reprobabil. Coinciden ța intre momentul surghiunirii Iuliei II și relegarea lui Ovidiu este tul burătoare. Practic,
Tiberiu, intors la Roma, in anul 2 d.C, adic ă tocmai in vremea mor ții lui Lucius Caesar (era oare o alt ă coincidență?), rămane
unic moștenitor desemnat. in anul 3 d.C. i se prelungise, pentru inc ă zece ani, imperium -ul, iar in 13 d.C. a devenit „coregent"
al Principatului.
ș';" S ECOLUL LUI AUGUST : INSTAURAREA PRINCIPATULUI
291
Toate aceste intrigi obscure, sordide, de palat dezv ăluie caracterul de monarhie autoritar ă al Principatului. Faptul
că, spre a menaja susceptibilit ățile romanilo r, August nu purta diadema regal ă, nu oculta substan ța reală a
regimului. Nu au purtat aceast ă diademă nici dictatorii comuni ști ai secolului XX, care au incercat ( și in cazul
Coreei chiar au reu șit) să-și lase puterea mo ștenire fiilor lor. Pe de alt ă parte evoluția manevrelor de culise
ilustrează influența crescand ă și malefică a Liviei, du șmana inver șunată a Miilor. Livia ducea o „trenă" de viață
modestă, insă era avidă de putere, ca o adev ărată „femeie castratoare". Primea in secret senatori, i și manipul a
soțul, totuși atat de precaut, și iși gestiona singur ă imensele averi personale. Nu a fost str ăină de exilările Miilor
și nici de cea a lui Agrippa Postumus. La 19 august 14 d.C, a murit insu și August, in sudul Italiei, la Nola,
doborat de tulbur ări gast rointestinale. Ficatul? Vezica biliar ă? O scleroz ă generalizat ă? Se pare c ă, in primăvara
anului 14 d.C, August și-ar fi vizitat in secret nepoM, pe Agrippa Postumus, in insula Planasia, unde acesta era
exilat: s -ar fi vărsat atunci multe lacrimi de o part e și de alta (Tac, An., 1, 5, 1). Dar Livia a manevrat ca
succesiunea s ă-i revină fiului său. De altfel, Agrippa Postumus a fost ucis, in exil, de un centurion. Tiberiu a
pretextat c ă ordinul de lichidare fusese dat de insu și August (Tac, An., 1, 6,1; Suet , Tib., 22; DC, 57, 3). Ceea ce
era absurd: crima a fost opera Liviei și, probabil, a lui Tiberiu.
August instalase un nou „regim", status, al gestionării Imperiului. Desigur, e șuase pe planul restaur ării
moravurilor și valorilor tradi ționale, fie ele și confiscate in favoarea sa. Ca s ă cruțe tabuuri republicane,
susceptibilit ăți inveterate, și poate in virtutea psihologiei sale contorsionate, enigmatice, l ăsase in urm ă
numeroase ambiguit ăți, pe care niciodat ă așa-zisul Imperiu nu va putea s ă le elimine. in ansamblul s ău,
Principatul era ambiguu și generator de complicate perturb ări, de frămantări interioare majore. Cum opineaz ă
Yves Roman, nimic nu era reglementat clar la moartea lui August .
Mentalități, viață cotidiană și privată, reforme moralizatoare
Prin urmare August a creat un regim politic nou, o nouitas. Concomitent, el pare s ă fi fost partizanul vechiului
discurs mental, vechilor valori și tradiții, vechiului mod de trai. Contradic ția nu il stingherea. Astfel cum nu l -au
stingherit numeroase alte c ontradicții, printre care manevra cu abilitate și, poate, cu ipocrizie. Lista
ambiguităților Principatului nu se poate incheia niciodat ă. Nu era insu și Principatul, structur ă politică fără nume,

ambiguu din toate punctele de vedere? In pofida inteligen ței sale, August nu a in țeles că procesul muta ției
climatului mental era ineluctabil, c ă el nu putea fi stopat și intors din drum. Vechea identitate str ăbătea o criză
din ce in ce mai acut ă. Era inevitabil s ă se decanteze c ăutarea unei noi identit ăți naționale .
Am notat in treac ăt efortul augusteic de restaurare a religiei na ționale, a sacerdo țiilor prestigioase, a riturilor
străvechi. Au fost resuscitate liturgii uitate, precum cele ale fe țialilor. Totodat ă au fost restaurate vechi temple. In
ce privește culte le religioase str ăine, principele a respectat cele consacrate de timp. S -a inițiat la Atena in
misterele de la Eleusis și a protejat cultul zei ței Ceres, ocrotitoarea Troiei, naturalizat ă la Roma, unde fusese
implantată ((Suet., Aug., 93, 1). in schimb, in Egipt a refuzat s ă viziteze boul Apis și l-a felicitat pe Gaius,
nepotul său, pentru c ă
J.4
Eugen Cizek
nu făcuse sacrificii la Ierusalim ((Suet, Aug., 93, 2). Nu incape nici o indoial ă că s-a străduit din răsputeri să revivifice vechile
axe ale mentalit ății romane: fides și pietas. Deși nu a putut respinge valori in plin ă ascensiune, ca persona, cu sensul de
indeplinire corect ă a indatoririlor profesionale și sociale, ori „demnitatea", dignitas. A lipsit pe senatori de impact real asupra
vieții politice, dar le acorda un respect deosebit.
Cu toate acestea, individualismul, desprinderea de solidaritatea obligat ă față de o Cetate care nu putea deveni
decat anticetate progresau in chip manifest. Chiar regnul spectacolelor, jocurilor etc, practicate și incuraj ate de
August, impulsiona contestarea str ăvechiului și austerului mos maiorum. in orice caz ordinul formulat de
ansamblul colectivit ății, suveran absolut in societ ățile arhaice, la care individul nici m ăcar nu concepea s ă nu se
supună, devenise inoperant. De altminteri, fervoarea tradi ționalistă a lui August se datora, poate, și aspirației de a
utiliza acest ordin al colectivit ății coerente, perfect sudate, in propriul interes, de și Principatul nu avea nimic
comun cu solidarit ățile arhaice, intrinsec constr angătoare. Poate tocmai imperativele societ ăților arhaice,
supunerii absolute fa ță de interesele Cet ății-polis, ar putea justifica adeziunea lui August la profilul axiologic al
unor structuri sociale arhaice, antimonarhice, dar promotoare ale unei solidari tăți și discipline de neclintit.
Principatul nu putea oare s ă revalorizeze terenul unei asemenea coeziuni sociale, u șor de manipulat? E șecul era
totuși ineluctabil. Succesorii lui August uneori vor incerca s ă utilizeze coeziunea, disciplina colectivist ă, ca să-și
intărească puterea absolut ă.
Cum am ar ătat, Roma, in ansamblul s ău, și mai cu seam ă mediile opulente ori intelectuale se delimitau in chip
manifest de vechiul mos maiorum al coerentei societ ăți tradiționale. Fidelitatea fa ță de valorile acesteia, s olemn
proclamat ă de Vergiliu, constituia aproape o excep ție. Gustul desf ătărilor Orașului și chiar al unei existen țe
confortabile se propaga tot mai intens. Se dezvoltau parcurile amenajate pe malurile Tibrului: ele deveneau
locuri privilegiate de intalnir e ale „lumii bune" și cadrul petrecerilor desf ășurate departe de vacarmul centrelor
economice ale Romei. Se specula intens pre țul parcelelor inc ă disponibile. Campul lui Marte r ămăsese in mare
parte zonă publică, dar și loc unde romanii se plimbau adesea. Concentrarea urban ă progresa, ins ă sărbătorile se
acumulau in ritm sus ținut. Arhitectul Vitruviu incearc ă să conceapă Roma ca un ora ș al existenței confortabile.

Totuși numărul acelor imobile de raport, insulae, sporește considerabil. Aici continu ă să se inghesuie, ca in ni ște
cutii de chibrituri moderne, s ăracii Capitalei. Vitruviu se str ăduie insă să promoveze un urbanism al edificiilor
funcționale, al spa țiilor libere și al parcurilor. Este partizanul infocat al spa țiilor verzi, igienice. Porticurile dev in
grădinile săracului, care nu are mijloacele vilegiaturii in afara Romei. inainte de 27 i.C, delapidarea, cam ătă,
presiunile economice infloriser ă. In vremea Principatului, se incearc ă diminuarea lor. Totu și subsistă contrasul
intre existen ța luxuoasă dusă de unii, proprietari de terenuri private și de locuin țe aparent modeste ca
dimensiune, dar confortabile, și traiul penibil al altora. Desigur, distribu țiile frumentare și spectacolele de toate
tipurile detensioneaz ă atmosfera social ă din Roma.
Noi morav uri se răspandesc cu iu țeală. „Secolul" lui August inregistreaz ă o amplă emancipare a femeilor.
Fecioarele se preg ătesc sarguincios pentru aventuri sexuale. M ăritate, ele și-ar fi recrutat aman ți chiar la
festinurile la care particip ă liber (Hor., O., 3, 6 ). in orice caz femeia refuz ă să fie o marfă matrimonial ă și o
simplă continuatoare a gin ților. Dragostea prevaleaz ă asupra intere –
SECOLULLUI AUGUST : INSTAURAREA PRINCIPATULUI
275
selor de familie. „Romanul" de dragoste al poetei Sulpicia exprim ă clar pas iunea feminin ă neingrădită. Numărul mondenelor
sporește neincetat. Totu și subsistă matroane austere. Politica spectacolelor apropie sexele, stimuleaz ă individualismul
tinerilor și oferă nenumărate prilejuri leg ăturilor erotico -sentimentale clandestine, ili cite (Ov., A. A., 1, 97). in pofida faptului
că August se str ăduiește să pună ordine in desf ășurarea spectacolelor. Se rezerv ă senatorilor primele b ănci, se separ ă soldații
de popor, se atribuie locuri speciale plebeilor c ăsătoriți, se parcheaz ă plebea de rand in băncile din spate. Se izoleaz ă femeile,
excluse de la spectacolele atletice. Pe de alt ă parte, adolescen ții și tinerii sosi ți din restul Italiei descoper ă in Oraș libertatea
aproape absolut ă. Mondenitatea și „revoluția sexuală" tind să prevaleze du pă Actium. Noctambulismul și petrecerile,
abundent stropite cu vin, fac ravagii. Hora țiu și mai ales Proper țiu dau seama de intensitatea difuz ării lor. Boema, lansat ă de
neoterici, ca știgă in pregnan ță, in recrutarea de noi adep ți. Iau naștere o „teologie" a libertinajului și o mitologie a pasiunii
erotice. Ovidiu, r ămas, la un moment dat, cel mai de seam ă poet al Romei, cant ă dragostea liber ă. Climatul libertinajului afl ă
in Ovidiu un exponent zelos. Desigur, Hora țiu recomandase moderarea exceselor. Redres area economic ă totuși le favoriza.
Firește, nu toți locuitorii Romei i și permit un trai inimitabil, o via ță a bucuriilor și a moravurilor neingr ădite.
August și subordona ții săi reacționează impotriva relax ării moravurilor, oligantro -piei, adică impotriva crizei
demografice dezvoltate in randurile elitelor sociale, ca epifenomen al „revoluției sexuale". Principele dorea o
solidă resuscitare a vechilor metavalori:iie.Y și pietas. El ințelegea că, măcar parțial, climatul mental trebuia
innoit. Năzuia insă să-l raționalizeze, in toate sensurile acestui termen. Viza s ă-i inculce austeritate, echilibru
rațional, armonie. Opina c ă venea astfel in intampinarea unui orizont de a șteptare specific, impregnat de repulsia
cetățenilor față de tulburări și orori, față de violența războaielor civile, ca și față de aspirația spre echilibru
rațional, temeinic controlat. Dar, in sfera moravurilor, August n -a avut nici o șansă să izbutească. De altfel chiar
echilibrul ra țional și stringența riguroas ă a exprimării sentimentelor umane presupunea defulare, oferit ă tocmai
de noile moravuri relaxate, și nu de străvechile cutume austere!

intors la Roma, la sfar șitul anului 19 I.C., August organizeaz ă in senat o dezbatere asupra primelor legi sortite s ă
restaureze morala familiar ă. O lege asupra c ăsătoriilor, lex Iulia de maritandis ordinibus, obliga senatorii și
cavalerii s ă se insoare și să aibă copii. O lege asupra adulterelor pedepsite, lex Iulia de adulteriis coercendis,
restaura austeritatea tradi țională, care pedepsea, prin exil, soția infidelă și amantul ei. So țul și tatăl adulterei erau
obligați să denunțe culpabila. Senatorii nemul țumiți au obiectat c ă ar trebui inceput cu penalizarea femeilor și a
tinerilor bărbați, inainte de c ăsătorie, că ar trebui reformate moravurile. Nu a u lipsit aluziile, voalate, la leg ăturile
extraconjugale ale principelui insu și. August a ripostat cerandu -le să-și controleze so țiile, astfel cum proceda el
insuși cu Livia, ale c ărei virtuți le-a elogiat (DC, 54, 16). Chiar in anul 9 d.C, cel al dezastru lui lui Varus, au
intervenit noi m ăsuri legislative de in ăsprire a reprim ării disoluției moravurilor. S -au acordat avantaje familiilor
care aveau mai mul ți copii. Astfel s -a legiferat „dreptul celor trei copii", ius trium liberorum. in sfarșit, a fost
combătută corupția, printr -o lex de ambitu, și au fost interzise practicile orgiastice. Penaliz ării moralizatoare au
căzut victime chiar rudele imp ăratului: astfel, in 2 i.C. a fost exilat ă insăși Iulia I, fiica principelui, m ăritată, după
moartea lui Agrippa, cu Tiberiu, in
276
Eugen Cizek
timp ce, in 8 i.C, concomitent cu relegarea lui Ovidiu a fost exilat ă și Iulia II, fiica lui Agrippa și a Iuliei I și deci nepoata
impăratului. Reiterăm, sub form ă de intrebare, observa ții mai sus avansate: era August animat doar de venerarea tradi țiilor,
de sistematizarea moravurilor sau voia aceast ă sistematizare deoarece spera c ă vechea solidaritate civil ă, intemeiat ă pe
coeziune §i pe austeritate, putea servi profitabil noul s ău edificiu politico -instituțional, care avea nevoie de disciplin ă, de
controlarea sever ă a categoriilor sociale prevalente, a popula ției!
Economia Principatului
Fără indoială, economia Imperiului, prin excelen ță cea a Italiei, fusese substan țial afectată de războaiele civile și de
confiscările unor n umeroase parcele agricole. in timpul secolului I I.C, o jum ătate de milion de oameni primiser ă pămanturi
in Italia. Și unele provincii fuseser ă perturbate, cu excep ția Galliilor și Africii. Suferiser ă atat agricultura, cat și industria și
comerțul. Totuși gestionarii Principatului au f ăcut eforturi s ă-i indemnizeze pe cei spolia ți de propriet ățile lor. De altfel
implantarea veteranilor a contribuit la romanizarea Italiei. O parte dintre veterani și-a vandut loturile agricole, iar, in
provincii, indigenii au profitat de instalarea coloniilor militare. Contrar aser țiunilor unor cercet ători, agricultura Italiei nu a
cunoscut o adev ărată criză. Ea s -a redresat rapid dup ă 27 i.C. Produc ția viticolă a Italiei nu a mai putut satisface o cerere
masiv crescand ă, nu d atorită declinului s ău, ci unei excep ționale expansiuni a unei pie țe in continu ă amplificare, stimulate de
pacea intern ă. Agricultura italic ă produce mai cu seam ă grau, orz, ulei de m ăsline și legume proaspete, indispensabile marilor
centre urbane. Sub Rep ublică, in Italia, se dezvoltaser ă proprietățile, uillae, exploatate prin intermediul unui intendent, sclav
ori libert, uillicus, și a afluxului de sclavi. Se impusese cultura intensiv ă și specializat ă (vița de vie și livezi de m ăslini). in
Sicilia, mul ți proprietari de sclavi nici nu -și imbrăcau păstorii, care lucrau goi, f ără nici un veșmant. Concentrarea
proprietăților agricole continu ă sub August, dar se dezvolt ă sensibil și micile și mijlociile exploat ări rurale. Sclavia
regreseaz ă in chip manifest. in Gallii ea aproape nu a existat.

Adesea anumite exploat ări agricole erau inchiriate unor arenda și, de condi ție socială liberă, așa-numiții coloii, grație
anumitor contracte (locatio -conductio). Anumite mari domenii sunt frac ționate in parcele lucrate de li berți și de sclavi,
plătitori de redeven țe, care aveau pan ă la 50% din produsele ob ținute. Desigur, pe vastele domenii, subsist ă exploatarea
extensivă a solului. Gaius Caecilius Isodorus, libert, ins ă și mare latifundiar, a l ăsat, la moartea sa, 10.000 de hectare ș
cultivate, 3.600 de perechi de boi, 257.000 de animale mai mici de cas ă și 4.116 sclavi. Adic ă 2,5 ha pentru un sclav.
Pămantul este exploatat prin metode capitaliste in Italia și in provincii.
Se dezvolt ă și industria, numai par țial dependent ă de agricultur ă. Ne referim la c ărămidarii și la mari fabrici de amfore,
adesea instalate pe latifundii. Dar o mare parte din manufacturi se dezvolt ă intr-un mediu exclusiv urban. Astfel se dezvolt ă
fabrici de ceramic ă sigillata, indeob ște calificat ă ca aret ină, la Aretium, Pisa, Puteoli etc, ca și ateliere de țesătorie la Tarent
sau de produse fabricate din bronz la Capua. Emerge o lume a manufacturii, urban ă, populară, dominată fie de burghezii
locale, fie de liber ți. Ștampilele de pe produse dezv ăluie nume le proprietarilor manufacturilor sau ale lucr ătorilor, insă nu
putem evalua reu șita socială a fabrican ților. S -a dezvoltat indeob ște industria mic ă și mijlocie. Astfel incep s ă se fabrice
butoaie, care progresiv
SECOLUL LUI AUGUST : INSTAURAREA PRINCIPATULU I 'ș
___
77
tind să inlocuiască amforele, mai greu de produs. Se ajunge la o standardizare a produc ției industriale, care ing ăduie
diminuarea costurilor de produc ție. Această standardizare și dezvoltare tehnologic ă se pot constata și in fabricarea
cărămizilor ori a teascurilor intrebuin țate la producerea uleiului de m ăsline. Asemenea teascuri perfec ționate apar in Italia,
Hispania, Gallia nar -boneză, Africa. Industria roman ă nu era deloc refractar ă la progresul tehnologic, cum au afirmat unii
cercetători. R oma nu este un ora ș al parazitismului social și economic, al trand ăviei. Nu numai Italia, ci și Roma ins ăși
conservau un avans industrial fa ță de provincii. Cet ățenii Romei nu se indeletniceau numai cu spectacolele și plăcerile
Orașului. Viața artizanal ă era foarte activ ă. Se produceau nu numai articole de lux. Proliferau mici ateliere de repara ții sau de
articole fabricate manual, al c ăror zgomot asurzea intelectualii vremii (Hor., Ep., 2, 2, vv. 65 și urm.). Dar dac ă artizanatul
Romei producea exclusiv pe ntru consumul intern, fabricile Italiei lucrau adesea pentru export.
O concepție industrial ă interesantă se propag ă in peninsul ă. in Aquileia se lucreaz ă produse din ambrul importat din nord. in
Etruria, unde se utiliza minereul de fier din insula Elba, me talurgia și lucrarea bronzului se dezvolt ă, alături de producerea
ceramicii. Campania alc ătuiește un alt centru de activitate metalurgic ă. Se dezvolt ă producția de argint ărie la Tarent, de
sticlărie la Voltur, de textile la Pompei, unde prolifereaz ă atelie rele de cur ățare și de vopsire a stofelor și a veșmintelor. Noi
centre industriale iau na ștere in Italia central ă și septentrional ă. La Patavium (azi Padova) se produc imbr ăcăminte, pături și
lenjerie, iar la Pollentia ceramic ă. Producția industrial ă se re dresează in Orient. Ne referim la un Egipt bogat in fier, aur și
cupru, unde infloresc și atelierele de producere a papirului. Alexandria este cel mai important centru industrial și artizanal din
Orient. Pretutindeni abund ă fabricile mici și atelierele cel or ce produc m ărfuri pe scar ă redusă. in Siria, mai ales la Tyr și la
Sidon, se produc textile, m ătăsuri și sticlărie. in Asia Mic ă, Pergamul se specializeaz ă in fabricarea pergamentului. Are loc
ceea ce Yves Roman caracterizeaz ă ca diseminarea industrial ă. Armatele numeroase de pe Rin au nevoie de produse

industriale. Transportarea lor din Italia costa foarte mult. incat ceramica aretin ă incepe să se fabrice masiv la Lugdunum și in
alte centre din sudul și centrul Galliilor. Se presupune c ă aceste fabrici gallo -romane depindeau de cele din Italia, ale c ăror
sucursale erau. Vinuri și amfore de calitate se produc in Hispanii. Pretutindeni se constat ă expansiunea minelor metalifere și a
carierelor de marmor ă, de alabastru, de granit și de porfir. Galeriile era u din lemn. Mana de lucru se procura cu dificultate. Pe
langă minerii liberi, se recurgea la cei condamna ți, in procese, la munc ă forțată, și la sclavi. Unele mine sunt monopol de stat.
Carierele de marmor ă prosperă in Italia și in Grecia continental ă.
Economia de pia ță, producția liberei intreprinderi se propag ă masiv. Dirigismul este foarte limitat. Legile pie ței, in ce prive ște
prețurile și calitatea produselor, ac ționează masiv. „Secolul" lui August este cel al schimbului liber de produse. Comer țul
devine principala surs ă de acumul ări de capitaluri, ulterior reinvestite in propriet ăți funciare. Armatorii, nauicularii, și
cămătarii realizeaz ă profituri considerabile. Roma și armatele de la frontiere sunt principalii importatori de produse diverse.
Totuși schimbul de m ărfuri se desf ășoară și intre provincii. De altfel, calitatea infrastructurii inlesnea circula ția mărfurilor. Se
elaborează hărți utile, se construiesc șosele pietruite. infloresc re țelele rutiere in Italia, Hispania, Gallii și in Africa. Navi gația
fluvială beneficiaz ă de organizarea unor colegii de transportori, concomitent negustori și armatori. Se fabric ă vase de mari
dimensiuni pentru comer țul maritim. indeosebi
278
Eugen Cizek
corăbiile care transport ă grane comport ă tonaje impresionante. Se dezvolt ă porturi performante in Italia, la Ostia, la Puteoli și
la Aquileia, dar și in provincii: la Cartagina, la Hippona, la Cesareea, la Lepcis Magna, in Africa, la Carthago Noua și la
Gades in Hispania, la Alexandria și Seleucia, in zona asiatic ă, la Rhodos și la Delos.
Ființează sisteme de asigur ări, care acoper ă pierderile inregistrate de comer țul maritim in sezonul naviga ției, adică intre
martie și septembrie. Progreseaz ă și comerțul exterior, cu meleagurile septentrionale de unde, in schimbul num erarului,
aurului și argintului, ca și al produselor industriale, se import ă ambru, staniu și blănuri, in zona Caucazului și Mării Negre, de
unde se aduc in Imperiu grau și aur prelucrat. Foarte activ este comer țul cu Orientul neroman. Din peninsula arabic ă se
importă tămaie și parfumuri, din China se aduc m ătăsuri, din intreg Orientul se cump ără aromate, ve șminte brodate cu aur.
Balanța comercial ă cu Orientul era deficitar ă incă din vremea lui Cicero, care, in timpul consulatului, perchezi ționa navele
care plecau din Italia (ca s ă descopere aur). S -au reperat, in sud -vestul Indiei, 1007 monede emise ulterior sub Tiberiu, fa ță de
453 bătute in „secolul" lui August. Desigur, s -a exagerat acest fenomen al balan ței comerciale deficitare, dar el a existat cu
adevărat. Astfel cum se constat ă că are tendin ța să devină deficitară și balanța comercial ă a Italiei cu provinciile. in vederea
ameliorării comunica țiilor se creaz ă, sub August, un eficient serviciu po ștal de stat, cursus publicus, care transporta,
indeobște rapid, de la Roma in provincii și invers ordine și scrisori.
Acest serviciu po ștal servea necesit ăților militare ale Imperiului, dar și transmiterii unor mesaje politico -administrative. S -au
clădit grajduri și construcții indispensabile mesagerilor, la in tersecțiile rutiere importante (Suet, Aug., 49, 3). intre ținerea
acestui serviciu revenea centrelor urbane pe unde se desf ășura fluxul de mesaje (C.I.G., 4956; Plut., Galb., 8). Asanarea
financiară a constituit un stimulator relevant al prosperit ății econo mice. Aici s -a produs efectiv inter -venționism statal. intre
27 și 23 I.C., August a creat un sistem monetar intemeiat pe patru metale: aur, argint, orichalc (amestec de zinc și de cupru),

cupru. Se utilizau aureus, monedă de aur (99% pur), echivaland cu 2 5 de denari, denarul, denarius, piesa de argint (97%) a
Republicii, monede de bronz. Erau confec ționați sesterțul (in vremea Republicii de argint, acum fabricat din orichalc: valora
1% dintr -un aureus și 14 dintr -un denar), dupondius (tot din orichalc: val ora 12 dintr -un sesterț), asul, as (din cupru: echivala
cu 14 dintr -un sesterț), semis (din cupru pur: echivala cu 18 dintr -un sesterț), quadrans (din cupru pur; valora 116 din sester ț).
Evaziunea fiscal ă a fost viguros comb ătută și cadastrul provincial a fost temeinic cunoscut. Pe lang ă impozitele indirecte, se
percep, in provincii, impozitul pe cap de locuitor, tributum capitis, și cel pe propriet ăți, tributum soli, incasat de la cei ce
dețin bunuri imobiliare. Impozitele indirecte și vămuirile sunt, in c ontinuare, de competen ța publicanilor.
Așadar totul infirma absurdele idei economice ale „primitiviștilor" secolului al XlX -lea, relative la o alteritate a
societății antice fa ță de veacurile noastre, la o subdezvoltare economic ă; K. Biicher și Weber au su sținut că
societatea antic ă n-a comportat decat o productivitate slab ă, focalizată pe o economie domestic ă. Din aceast ă
teză Karl Marx a extras stupida idee a oranduirilor sociale, adev ărate monade, riguros compartimentate, diferite
total intre ele'. De și aceste idei au fost comb ătute de Eduard Meyer, Theodor Mommsen și M. Rostovtzev, care
au reliefat c ă economia antic ă, la apogeul ei, nu se deosebea de cea modern ă decat din punct de vedere cantitativ,
și nu calitativ. Nu in țelegem de ce ideile „primitiviștilor" au fost par țial reluate, incepand din 1973, de școala de
la Cambridge. Francois Jacques și John Scheid au demonstrat c ă economia
SECOLUL LUI AUGUST : INSTAURAREA PRINCIPATULUI
279
romană poseda dou ă sectoare complementare, deci cel monetar, orientat s pre comercializare, și altul „natural",
menit autoconsumului. Paul Veyne insist ă asupra produc ției comercializate și a fluxului intens de m ărfuri. Iar
Yves Roman opineaz ă că ne aflăm in prezen ța unei economii modeme, din optic ă tipologică, preindustnale,
supuse regulilor pie ței, stabilirii unei produc ții care țintea spre costuri mai mici de fabrica ție și pe apropierea
locurilor de produc ție de cele de vanzare. „Secolul" lui August ar pune cap ăt dominației Italiei asupra lumii
Mediteranei și comerțului acest eia, in virtutea legilor pie ței. Noi consider ăm că economia acestei vremi era cea a
liberei intreprinderi a unei societ ăți de tip agricol -comercial -industrial. F ără indoială, intre limitele tehnologiei
antice, de altminteri in necontenit progres. Existau f abrici de diferite dimensiuni, ca și ateliere ale produselor de
detaliu, ins ă nu și mari uzine, colo și industriali ceau șiști. Firește, in fiecare zon ă a Imperiului, in func ție de
climă, soluri, obiceiuri umane, apar diferen țe in utilizarea instrumentelor d e producție, agricolă și industrial ă, ca
și de specificul comer țului. De altfel prosperitatea era in special apanajul ora șelor, căci la țară condițiile de
existență rămaneau inc ă penibile" .
Demografia
Se estimeaz ă la aproximativ cincizeci de milioane popu lația Imperiului. Cum am semnalat mai sus, Roma era locuit ă de o
populație care oscila, probabil, intre 800.000 și 1.000.000 de oameni. Se pare c ă in Europa roman ă locuiau aproximativ
25.000.000 de oameni, fa ță de 20.000.000 in Asia roman ă și 10.000.000 pe teritoriile africane. Poate c ă la Roma nu se aflau
decat 300.000 -400.000 de cet ățeni, dintre care, astfel cum am ar ătat, doar 200.000 beneficiau de distribu țiile frumentare.
Populația globului p ămantesc, in primul secol d.C, a fost evaluat ă la aproximativ 300 de milioane de oameni, dintre care, in

exteriorul Imperiului, ar fi locuit in Germania și Scandinavia 4 milioane, in Europa estic ă de asemenea 4 milioane (in Dacia 1
milion), in Parthia 15 milioane, in Arabia și in Asia Central ă 5 milioane, in India 9 0 de milioane, in China 70 de milioane, pe
continentul american 8 milioane. in interiorul Imperiului, aproximativ 7 milioane și jumătate populau Italia, fa ță de 8
milioane in Gallii și 5 milioane in Siria. in raport cu recens ămantul cet ățenilor din 70 -69 i.C, care num ărase 910.000 de
oameni, sub August cele trei recenz ări ale popula ției au dat urm ătoarele rezultate: 4.063.000 in 28 i.C, 4.233.000 in 8 i.C. și
4.937.000 in 14 d.C. Saltul pare uria ș, insă este probabil c ă, sub Republic ă, erau recenza ți numai bărbații, pe cand, in timpul
Principatului augusteic, s -au inregistrat in plus femeile și copiii. Oricum progresia anual ă intre primul și al doilea
recensămant s -a calculat la 8.500 anual, iar intre al doilea și al treilea la 33.500 pe an. August a fost re lativ avar cu acordarea
cetățeniei romane. S -a estimat c ă, intre 28 și 8 i.C, s -au acordat intre 1.500 și 3.000 de brevete de cet ățenie, față de intre 5.000
și 10.000 ulterior. Accesul la cet ățenie depindea exclusiv de principe. Aproximativ 4 milioane de c etățeni locuiau in Italia și
900.000 in provincii.
Relativa prosperitate a Imperiului se datoreaz ă, in mare m ăsură, unei excepționale mobilit ăți demografice și
sociale. Se dezvolt ă mai cu seam ă orașele dotate cu o specialitate industrial ă sau cele situate pe marile artere
comerciale și porturile maritime. Vaste zone rurale erau slab populate. intr -un ținut slab urbanizat din Hispania
densitatea locuitorilor fluctua intre 8 și 11 locuitori pe kilometru p ătrat. Speran ța de viață se situa
280
Eugen Cizek
intre 30 și 35 de ani pentru b ărbați și intre 25 și 30 de ani pentru femei. Locuitorii se deplasau rapid dintr -o zonă
in alta a Imperiului, in cadrul unei societăți efectiv deschise. in această structurare a liberei intreprinderi nu se
trecea greu de la un stat ut social la un altul. Totu și nu se pot repera u șor criterii de promovare social ă.
Mobilitatea social ă prilejuia un echilibru, centrat pe raporturi plurivalente intre ocrotitori, patroni, și ocrotiții lor,
clientes.
in „secolul" lui August, anticetatea se afla in plin proces de autocl ădire. De aceea se desf ășoară și o proliferare
consistent ă a fenomenului asociativ, a confreriilor de toate tipurile, a microunit ăților sociale, mai ales a
sodalităților, a colegiilor. inc ă din timpul Republicii, statul se mefi a de fiecare colegiu, collegium ori corpus
sodalicium. Caesar limitase expandarea colegiilor, iar August și urmașii lui au luat m ăsuri impotriva colegiilor
prea turbulente: chiar le -au dizolvat. Cu toate acestea colegiile invederau o utilitate public ă, atunci cand
structurau și dinamizau profesioni știi diverselor meserii. De altfel, ca s ă se legalizeze un colegiu era
indispensabil ă o decizie a senatului, care le proclama utilitatea public ă (I.L.S., 7190). Se pot decela, in colegiile
de la Roma, ca și din Im periu, mai ales in centrele prospere, colegii de navigatori, comercian ți, specializa ți in
comerțul exterior sau in nego țul de textile, artizani, brutari etc. La Lugdunum, s -au identificat șaptesprezece
colegii (I.L.S., 7214; 7034; 7035 etc). La Ostia, zon ă portuară, abundau, intr -o cantitate impresionant ă, asemenea
colegii. De existen ța și de propagarea colegiilor se poate corela și propagarea evergetismului, adic ă
subvenționarea de c ătre particularii boga ți și de către colegii a dezvolt ării orașelor Imperi ului și a plebei lor
nevoiașe. Evergetismul și-a adus o contribu ție substan țială la procesul de acultura ție, de romanizare.

De expansiunea vie ții urbane a ora șelor și de decantarea solidarita ților locale a depins și emergen ța augustalilor. Ei au
alcătuit c oloana vertebral ă a burgheziilor or ășenești din centrele urbane ale Imperiului. In majoritatea lor, ei proveneau din
randurile liber ților relativ boga ți și ale fiilor de liber ți. Rostul lor era s ă promoveze un cult neoficial, in principiu oficios și
sponta n, in onoarea lui August și a succesorilor acestuia. Robert Etienne reliefeaz ă că augustalii nu se consacrau doar cultului
suveranilor, pentru c ă venerau și divinitățile auguste. in acest mod era exaltat ă componenta divin ă a principelui prin
intermediul ad orării virtuților și a zeilor. Practic imp ărțeau cu flaminii sacerdo ții ale cultului imperial, adorarea st ăpanitorului
Romei. Se constituiau in corpora ții „profesionale". Categoria augustalilor statua mijloace de promovare social ă in orașele
Imperiului. In ițial augustalii formau un colegiu de șase bărbați, așa-numiții seuiri Augustales. in Gallia narbonez ă, s-au
identificat augustali, Augustales, incă din 11 d.C. Astfel se explic ă numărul impresionant de portrete ale primilor imp ărați,
descoperite de arheol ogi. in definitiv, augustalii constituie o categorie social ă intermediar ă intre plebea urban ă și elita
cetăților. Printre augustali se num ărau comercian ți și transportori inst ăriți, grefieri, haruspici, me șteșugari relativ boga ți, dar
cateodată și săraci. Prin urmare, augustalii conturau „clasa de mijloc" din ora șele Imperiului. Este cunoscut cazul lui Marcus
Frontoninus Euporus, transportor maritim in Gallia narbonez ă, patron al unor corpora ții și augustal al mai multor cet ăți
(C.I.L., 12, 982). in concluz ie, pe lang ă statutul social de intermediari intre p ăturile sociale ale centrelor urbane, augustalii se
dedicau unui cult, numai spontan in aparen ță, prin excelen ță al principelui, in ultim ă instanță fie orchestrat de factorii politici
ai Principatului, fi e dictat de interese precise ale exponen ților lor, avizi de promovare social ă relevantă" .
SECOLUL LUI AUGUST : INSTAURAREA PRINCIPATULUI
281
Categoriile sociale
A rezultat din cele relevate mai sus c ă in Imperiu se dezvolta o societate deschis ă, aptă să creeze mobilitate social ă, insă totuși
ierarhizată. Fiecare cet ățean roman — și nu numai plebeu – era incorporat in mai multe re țele de solidaritate, caracteristice
anticetății. Aceste re țele il atașau direct ori indirect de exponen ții diferitelor categorii sociale. Reac țiile clientelare, de veche
sorginte, r ăman puternice, ins ă și complicate. Frecvent ele interferau. Raportul dintre patron și client era asimetric, intrucat
clientul depindea de patronul s ău. Cum am ar ătat mai sus, anumi ți patroni erau ei in șiși clienții altui patron mai influent.
Rețelele clientelare se bucurau de o remarcabil ă insemnătate la Roma și in provincii, comportand conota ții sociale și
administrative. Desigur, clien ții continuă, să-și sprijine patronii. incat rela țiile clientelare as igură coerența edificiului social.
Marile domenii apar țin prin excelen ță senatorilor. Senatorii aveau dreptul s ă posede dou ă sau trei cor ăbii de tonaj modest, ca
să-și transporte produsele domeniilor lor. ins ă și oamenii de afaceri investesc in propriet ăți funciare. Adesea latifundiarii nici
nu-și vizitează domeniile, incredin țate unor procuratori gestionari, conductores, care le exploateaz ă cu sclavi ori cu țărani
liberi, coloni. insă cel mai mare proprietar de p ămant este principele. S -a evaluat c ă impărații posedau o șesime din
pămanturile Africii proconsulare. Agrippa de ținea de asemenea mari latifundii in Sicilia, Asia și Egipt, iar Livia avea
pămanturi in Asia roman ă, Egipt și in Alpi. Drusus și Germanicus erau mari proprietari funciari in Asia și in E gipt. August a
obligat senatorii s ă-și fixeze in Italia un domiciliu obligat, unde trebuiau s ă posede majoritatea bunurilor funciare. inc ă din
29-28 i.C, el a statuat interdic ția pentru senatori de a se deplasa in exteriorul Italiei și, ulterior, al Sicili ei și Galliei narboneze,
fără autorizație specială. Adică un fel de pa șaport eliberat de imp ărat (Tac, An., 12, 23,1; DC, 52, 26; 42). Aceast ă măsură

ilustrează ponderea cumplit ă a controlului exercitat asupra senatorilor, in pofida respectului arborat de principe fa ță de ei. in
plus am remarcat c ă li s-au interzis c ăsătoriile cu liberte. Erau sever penalizate prostituarea senatorilor și participarea lor la
spectacole și jocuri in calitate de actori sau de combatan ți (Annee Epigraphique, 1978, nr. 175).
Am reliefat scăderea dramatic ă a influenței politice reale a senatorilor. Totu și ei dispun de un anumit impact asupra
dezvoltării Imperiului, datorit ă asumării unor func ții relevante din noua administra ție, pendinte doar de principe, și mai cu
seamă a comanda mentelor militare. Sub urma șii lui August influen ța „mareșalilor" senatoriali ai Imperiului va spori
considerabil. Desigur, senatul exprim ă mentalitatea str ăbună și se bucură de un prestigiu moral incontestabil. August a
efectuat patru epur ări succesive al e senatului. Insist ă, cel puțin teoretic, asupra criteriilor de competen ță in materie de serviciu
public și de moralitate. De fapt, cum am mai semnalat, August i și asigură o majoritate fidel ă printre cei șase sute de senatori.
Totuși și senatul este ierarh izat. Conform tradi ției, consularii au prioritate fa ță de foștii pretori, fo știi edili și foștii tribuni, la
randul lor mai respectuos trata ți decat foștii quaestori. Chiar printre consulari, mai prestigio și se vădesc foștii consuli
ordinari, in raport cu suffecții. Senatorii patricieni au prioritate fa ță de cei plebeieni. Iar senatorii de vi ță veche beneficiaz ă de
o anumită preeminen ță morală față de cei noi, senatores noui. De altfel și aceștia din urm ă, prin adop ții și legături
matrimoniale, se aliaz ă cu supraviețuitorii vechilor familii, doritori sa -și salvgardeze numele ori patrimoniul familiar. Se
inmulțesc supranumele care ilustreaz ă aceste alian țe familiare sau adop țiile. Chiar in senat se modific ă perceperea familiei.
August, provenit, ca sange, din tr-un mediu social municipal,
282
Eugen Cizek
grație căsătoriei cu Livia, a intrat in rela ții de familie cu vechile medii senatoriale. Și-a raliat mul ți fii ai celor
morți la Actium ori ai victimelor proscrip țiilor. Patricienii reprezentau 16% din num ărul senatorilor, num ărand
77 de persoane. Totu și, in „secolul" lui August, senatul era inc ă latin, membrii s ăi provenind in cea mai mare
parte din La țiu și din Roma.
Senatorii duceau o existen ță imbelșugată, cateodată pe domeniile lor și mai frecvent in locuin țele din Roma,
domus. Chiar noii senatori, inrudi ți sau nu cu vechile familii de nobiles, asumă rapid o mentalitate, o forma
mentis, specifică. Ei țin să-și afișeze „demnitatea", dignitas, să-și valorizeze starea caracteristic ă, status.
Legăturile de ruden ie directe dintre senatori și chiar dintre cavaleri ap ărau rangul ordinelor lor. O serie de legi
aveau ca țintă valorizarea moral -socială a acestui status (Plin., 33, 32). August stimulase oranduirea ordinului
senatorial ca o cast ă ereditară, care inregist ra cel puțin două mii de membri. Se reglementeaz ă cu strictețe cariera
senatorială a onorurilor, cursus honorum sau cursus senatorius. Cei mai tineri membri ai ordinului senatorial,
incepand de la optsprezece ani, sunt vigintivirii. Ace ști douăzeci de bărbați se ocupau cu probleme de mic ă
importanță pentru viața Capitalei Imperiului. Iulius Caesar f ăurise chiar un colegiu de vigintisexviri, adic ă de
douăzeci și șase de bărbați. in 20 sau 18 i.C, August i -a inlocuit cu uigintiuiri. Zece dintre ei erau „decem viri
pentru judecarea pricinilor", decemuiri slitibus iudicandis, care judecau procese minore, privind pe peregrini,
statutul de om liber și eventual dreptul de cet ățenie. Se ad ăugau „triumvirii care vegheau la emiterea monedelor",
tresuiri monetales, insărcinați cu baterea monedelor la porunca senatului, „triumvirii pedepselor capitale",

tresuiri capitales, comisari ai jurisdic ției capitale și ai execuțiilor peregrinilor și hoților mărunți, „cvatorvirii
insărcinați cu drumurile publice", quattuoruiri uiaru m curandarum, supraveghetori ai anumitor str ăzi ale Romei.
După aceea, slujeau un an sau doi in legiuni ca tribuni militari la -ticlavi. in sfar șit, candidau la quaesturi și, după
exercitarea lor, dobandeau un loc in senat. Puteau accede la consulat aproxim ativ la varsta de treizeci și opt de
ani. Sub August circa 130 de senatori se aflau simultan in activitate ca magistra ți ori funcționari și comandan ți
militari ai principelui. Album, lista senatorilor, și recenzarea lor au fost stabilite și s-au desfășurat in 18 i.C, dar și
in 4 d.C.
in consecin ță, magistraturile republicane au subsistat ca apanaj al senatorilor. in schimb, cu excep ția unor posturi
foarte importante (lega ți) sau de prestigiu, majoritatea aparatului administrativ, nou z ămislit de Principat, revine
cavalerilor și liberților. Aproximativ 200 de cavaleri ocup ă posturi de inal ți funcționari, inclusiv in cadrul
prefecturilor „palațiale", mai sus inf ățișate. Mecena a r ămas cavaler toat ă viața, iar Agrippa provenea dintr -o
familie ecvestr ă. Nu cunoa ștem decat o singur ă stabilire de list ă a ordinului ecvestru, in 4 d.C. Desigur, mul ți
cavaleri nu sunt in serviciul principelui, ci continu ă să se ocupe de opera ții comerciale, financiare, cam ătă,
arendarea impozitelor indirecte ca publicam. Nu era sufici ent censul substan țial de 400.000 de sester ți și un inel
de aur pentru a deveni cavaler. Brevetul de cavaler se acord ă de către impărat numai celor n ăscuți liberi, din
părinți și bunici liberi. Totu și impărații au făcut și excepții, introducand in ordinul ecvestru liber ți favoriți ai lor.
Există mari diferen țe intre masa cavalerilor și cei mai importan ți și bogați exponenți ai ordinului, insu șirea de
cavaler este viager ă, insă nu și ereditară. Cu toate acestea un fiu de cavaler avea toate șansele să devină, la randul
său, membru al ordinului ecvestru. Cei mai
SECOLUL LUI AUGUST : INSTAURAREA PRINCIPATULUI
283
importanți cavaleri contracteaz ă relații matrimoniale cu vl ăstare ale ordinului senatorial și adesea ob țin de la principe tunica
laticlavă și deci intra rea in curie. Se aproximeaz ă la peste 20.000 de oameni num ărul cavalerilor Imperiului. La Gades și la
Patavium locuiau, in fiecare ora ș, cate 500 de cavaleri. Cum am notat de mai multe ori, fiii de senatori f ăceau parte din
ordinul ecvestru, pan ă la inchei erea mandatului de quaestor, chiar dacă imbrăcau tunica laticlav ă, și nu pe cea angusticlav ă.
Obligațiile morale, stipulate senatorilor in 19 i.C, sunt valide și pentru cavaleri. Nu pot practica meserii de actori și gladiatori
și nu se prostitueaz ă. Au dre ptul la locuri rezervate la teatru, dar nu și la toate privilegiile senatorilor. Astfel nu sunt scuti ți de
indatoririle fa ță de cetatea din care proveneau. Anumi ți cavaleri tr ăiau și făceau carier ă in cetățile natale. Unii erau, in aceste
așezări, propriet ari funciari. Recrutarea notabililor locali in ordinul ecvestru este deocamdat ă limitată, insă cum ordinul
ecvestru era deschis, cum societatea augusteic ă era cea a mobilit ății sociale, nu se manifesta o grani ță impermeabil ă intre
ordinul ecvestru și notab ilii orașelor din exteriorul Romei. Trei sferturi dintre cavaleri provin din Italia, in special din La țiu.
In serviciul cezarului, durata ocup ării unui post ecvestru este in medie de trei ani. Mul ți cavaleri au slujit numai in unul sau
două posturi. Totu și Turranius, primul prefect al annonei, și-a ocupat func ția timp de patruzeci de ani. Primipilii și unii
subofițeri ai gărzii pretoriene devin cavaleri. Pu țini militari de carier ă acced la procuratelele imperiale, relevante filiere de
promovare social ă. Duu mvirii orașelor, principalii magistra ți municipali, in special dac ă exercită un al doilea duumvirat,

calificat drept cvincvenal (deoarece o dat ă la cinci ani efectueaz ă recensăminte), pot p ătrunde in ordinul ecvestru; ins ă, de
regulă, numai fiii lor parvin la procuratele și prefecturi, adic ă spre varful ierarhiei ecvestre.
Sub Republic ă, precum in Romania vremurilor noastre, nu se manifestase o adev ărată „clasă de mijloc". Dar in timpul
Principatului constat ăm zămislirea unei „middle class", la Roma, in Ita lia și in provincii. La Roma, fac parte din aceast ă
„middle class", clien ții patronilor avu ți, beneficiari ai sportulei, ai cadourilor matinale primite de la ocrotitori, ca și
meșteșugari și negustori activi, imbog ățiți din munca lor. De asemenea unii libe rți, indeosebi cei ai lui August, liberă
Augusti. in Italia și in provincii se degaj ă o burghezie, o elit ă locală, in care, al ături de augustali, se inroleaz ă și notabilii
locali. Ei provin din randurile unor proprietari funciari, care locuiesc in ora șe (satele continu ă să funcționeze ca elemente ale
hinterlandului urban), comercian ților instăriți, veteranilor legiunilor romane, coloni știlor sosiți din Italia. Dac ă, in Siria,
navarhul, ofi țer de marin ă, Seleukos prime ște de la principe cet ățenia roman ă, insă și o imunitate menit ă să-l scuteasc ă de
misiuni militare și municipale, rezult ă din inscrip ții că mulți veterani devin duumviri, sacerdo ți ai cultului imperial, adic ă
flamini, industria și in ramura ceramicii, precum Vitalinus Felix, veteran transformat i n negotiator (C.I.L., 13, 1906). Imperiul
comportă numeroase intemeieri de colonii și expansiune masiv ă. Statutul juridic al ora șelor era ierarhizat. Aceste centre
urbane puteau fi colonii romane, municipii, dificil de separat de colonii, cet ăți tradiționale, peregrine. Acestea din urm ă erau
in Orient vechi ora șe-polis, iar in Occident proveneau din a șezările oppidane anterioare cuceririi romane. Anumite colonii și
municipii nu dispuneau decat de drepturile candva acordate latinilor. Unele cet ăți peregrine se bucurau de privilegii, inclusiv
de natură fiscală, pe baza urmi foedus, tratat incheiat cu romanii, anterior cuceririi. Ele erau „cetăți federate și libere",
ciuitates foederatae et liberae. Altele plăteau impozite complete și erau „cetăți stipendiare", ciuitates stipendiariae. Cetățile
provinciale dispuneau de o relativ ă autonomie, care purta indeosebi asupra gestion ării lor financiare.
284
Eugen Cizek
Mobilitatea social ă privea și statutul ora șelor Imperiului. Adesea ele primeau un regim juridic amelio rat. in Siria, cet ățile
Heliopolis -Baalbek și Berytus (azi Beirut) au devenit colonii romane. Am reliefat mai sus care era originea decurionilor. De
altfel categoria decurionilor nu numai c ă nu era ereditar ă – deși indeobște fiii notabililor ob țineau decur ionatul – dar se
invedera ca notabil de eterogen ă. incat censul reclamat de la un nou decurion se ridic ă la 100.000 de sester ți la Cartagina și in
Comum, dar scade la 20.000 in numeroase municipii africane. in Tarraco, opulenta capital ă a unei provincii hi spanice, cei
mai mulți decurioni sunt cavaleri romani. in mari centre comerciale, ca in Ostia și Aquileia, decurionii sunt in special oameni
de afaceri, pe cand in multe colonii decurionatul este dominat de veterani. O anumit ă responsabilitate social ă unea lumea
decurionilor. Dar ea se pl ătea scump. Consiliul decurionilor dirija via ță religioasă a cetăților, fixa calendarul s ărbătorilor, vota
bugetul local și controla finan țele municipale, desemna medicii și profesorii ora șelor, uneori se convertea in curte de justiție.
Decuronii trebuiau s ă practice, pe scar ă largă, evergetismul: s ă subvenționeze construirea de cl ădiri publice, s ă verse sume de
bani in visteria local ă, să ofere mese gratuite locuitorilor. Este cazul lui Publius Gamala, din Ostia (C.I.L., 14, 375 = I.L.S.,
6147). Totu și prezervarea prosperit ății nu a pus probleme decurionilor timpului. De altfel, dac ă la Roma alegerile
magistraților se transformau intr -o simplă formalitate, in ora șele Italiei și ale provinciilor competi țiile electorale sunt a prige.
Decurionatul i și improspăta necontenit randurile.

Sub decurioni și augustali se situeaz ă plebea Romei și a exteriorului ei. Plebea Romei este depolitizat ă, dar ierarhizat ă.
Teoretic numai anumi ți cetățeni beneficiaz ă de distribu țiile gratuite de ali mente; ins ă, cu familiile lor, se ajunge la un total de
jumătate de milion. Ei formeaz ă plebea „frumentară", frumentaria, in opoziție cu plebea „infimă" ori „sordidă", infima,
sordida, alcătuită din străini peregrini și liberți săraci. La țară, dintre pleb ei făceau parte, pe lang ă coloni și mici proprietari,
țărani muncitori sezonieri, care i și inchiriau bra țele proprietarilor mari și mijlocii de p ămant. Nivelul lor de via ță este foarte
scăzut. Ceea ce faciliteaz ă propagarea brigandajului. De și termenul „talhar" sau „lotru", latro, caracteriza orice om din afara
legii, hoț, dezertor din armat ă, membru al crimei organizate a timpului, ins nesupus autorit ăților romane. in Roma ins ăși,
forțele de poli ție, create de August, nu elimin ă hoția și atacurile armate, „loviturile criminale mortale", ins ă le limiteaz ă.
Fără indoială, nu toți liberții sunt boga ți. Cei mai mul ți duc o existen ță penibilă ca mici artizani, negustori m ărunți sau simpli
lucrători. Spre a evita perturbarea chiar a unei societ ăți deschise, admin istrația augusteica restrange eliber ările de sclavi. O
lege Fufia Caninia, din 2 i.C, limita num ărul sclavilor care puteau fi elibera ți de stăpan prin testament, dup ă decesul lui. O
altă lege Aelia Sentia, din 4 d.C, fixa o limit ă de varstă pentru cel ce p utea elibera (20 de ani) și complica sensibil accesul la
libertate al sclavilor mai tineri de 30 de ani. Cum observ ă Yves Roman, reechilibrarea social ă, inițiată de August, nu cobora
prea jos pe scara social ă. Unii liber ți nu primesc cet ățenia roman ă și răman dependen ți de foștii lor stăpani. Guvernarea
augusteica nu se amestec ă simțitor in raporturile dintre st ăpani și sclavi. Totu și August reprob ă cruzimea lui Vedius Pollio
față de sclavii lui (DC, 254, 23, 2). Concomitent, se interzice proprietarilor s ă-și expună sclavii colților fiarelor, printr -o lege
Petronia din 19 i.C.
SECOLUL LUI AUGUST : INSTAURAREA PRINCIPATULUI
285
Masa sclavilor continu ă să fie eteroclit ă. Numărul sclavilor are de altminteri tendin ța sa scadă. Se constat ă că anumiți sclavi
partic ipă la distribuțiile frumentare (I.L.S., 6271). Anumite familii din Roma țin să posede numero și sclavi, ca s ă-și pună in
evidență un „standing" ridicat. Cre ște numărul sclavilor n ăscuți in casa st ăpanilor, uernae, intens romaniza ți. Prețul sclavilor
nu est e in general ridicat. Se pl ătesc pentru cump ărarea și intreținerea unui sclav 300 de sester ți. Pe cand mul ți oameni liberi
dispun de un venit anual de 1.000 de sester ți. Pe de alt ă parte, un medic sclav pl ătește, intr -un oraș mic, 50.000 de sester ți
pentru eliberarea sa (I.L.S., 7519). Căci sclavii pot acumula un anumit venit și astfel să-și cumpere eliberarea.
Yves Roman observ ă că această societate augusteica deschis ă avea totuși o structur ă piramidală, pe care o figureaz ă printr -o
schemă. La bază se găsesc oameni liberi, plebe urban ă și rustică, sclavi. Se urc ă spre liberții opulenți și cei ce fac parte din
familia principelui (Caesaris). Urmează, spre varf, decurionii, cavalerii de rand, apoi prefec ții și procuratorii ecvestri,
senatorii (consulari și alții). La „varful varfului"se situeaz ă imperator și „casa imperatorial ă", domus imperatoricT .
Economia secolului I d.C.
Economia Imperiului comport ă, in acest secol, o prosperitate manifest ă, desigur inegal distribuit ă, in funcție nu
numai de grupuri socia le și de zone geografice, ci și de secven țe cronologice. Cu toate acestea, perturb ările
violente, determinate de evenimentele anilor 68 -70 d.C, nu au putut afecta pe termen lung o creștere economic ă
pregnantă, evidentă mai ales in provinciile Imperiului. S e expandeaz ă o economie focalizat ă pe libera

intreprindere, pe produc ția destinat ă pieței, de tip capitalist, cu siguran ță intre limitele posibilit ăților societății
antice. Se dezvolt ă sistemul fermelor aaricole, uillae, pendinte de pia ță, ca și intreprind erile industriale. Se
valorifică anumite inova ții tehnologice, stimulative pentru expansiunea economic ă. Sunt inventate și utilizate
plugul greu, secer ătoarea, teascul perfec ționat intrebuin țat la valorizarea strugurilor și măslinelor, chiar moara cu
apă. Se asigură astfel o autentic ă reproducție lărgită, prin excelen ță in Gallii, unde un utilaj agricol perfec ționat
garanteaz ă creșterea economic ă spectacular ă. Aici este utilizat ă coasa de mari dimensiuni, pentru t ăierea ierbii,
secerătoarea mecanic ă, tracta tă de un animal de povar ă, se introduce castanul cu fructe comestibile și se dezvolt ă
o creștere diversificat ă a vitelor. Viticultura ajunge acolo foarte productiv ă (mai ales in Burgundia actual ă și
chiar in nordul provinciilor). Se asigur ă astfel alimenta ția locuitorilor, militarilor de pe Rin și o producție menită
exportului. Cu toate acestea, progresele tehnologice au fost incetinite de tendin ța puterii centrale, a factorilor
economico -sociali in general, de a nu expune șomajului mana de lucru uman ă, a oamenilor liberi s ăraci și chiar a
sclavilor, a c ăror menținere in statutul lor și intreținere contraproductiv ă ar fi putut ruina pe proprietarii lor.
Astfel Vespasian, preocupat de conservarea locurilor de munc ă ale celor nevoia și, a răsplătit „regește" un
inventator, un inginer antic, mechanicus, care descoperise o ma șină ce ingăduia transportarea ieftin ă și rapidă a
coloanelor de marmor ă, destinată construcțiilor somptuoase. Dar i -a cumpărat invenția, ca să nu fie niciodat ă
utilizată. I-a spus deschis „dă-mi voie să hrănesc plebea de rand", sineret se plebiculam pascere (Suet., Vesp.,
18). Adică muncitorii liberi din industria de construc ții, care transportau manual coloanele de marmor ă Nu este
insă mai puțin adevărat că impăratul Claudiu era interesat de cercetări științifice de utilitate industrial ă (Plin., 5,
63; 6,27; 31; 128; 7,35; 159; 12,78; DC, 60,26). A șadar agricultura prospera in intreg Imperiul. Totu și, incă din
antichitate, s -a acreditat percep ția unei recesiuni ori a unei crize a agriculturii Italiei. S -a afirmat c ă latifundiile
au pierdut Italia. in realitate, mai cu seam ă in nordul și in centrul peninsulei, s -au menținut și au prosperat mici
proprietăți. Desigur, marile domenii agricole au tendin ța să se extindă și se dezvolt ă, prin excelen ță in zonele
accidentate, mari „latifundii", latifundia ori saltus. Tocmai Pliniu cel B ătran considera domeniu intins orice
348
Eugen Cizek
proprietate care dep ășea normele foarte modeste candva preconizate de Cato cel B ătran pentru mica proprietate agricol ă. Erau
rentabile atat agricultura intensiv ă, cat și cea extensiv ă. Agricultura italic ă a continuat s ă producă grau, orz, vin, untdelemn de
măsline și legume. Chiar dac ă Italia trebuia s ă importe masiv grane din Africa, Egipt, spa țiul pontic etc.
De fapt, p utem constata o „zonare" a agriculturii și in general a produc ției de mărfuri din peninsul ă. Nordul peninsulei,
segmentul transpadan, se afl ă in plină expansiune economic ă. infloresc aici micile propriet ăți și numeroase ora șe de
dimensiuni medii. Graul con stituie principalul produs agricol și, in paralel, se dezvolt ă industrii caracteristice, precum cele
ale lanii, lemnului prelucrat, ceramicii, fabric ării lămpilor, cărămizilor și țiglelor. Se profit ă de oportunit ățile poziționării
geografice. Zona respecti vă constituie „placa turnant ă" a comerțului Italiei. Marele port al Aquileii, unde debu șează șoselele
alpine, export ă masiv către Pannonia și Noricum produse necesare echip ării provinciilor balcanice. Campania reprezint ă
regiunea cea mai infloritoare a Ita liei, cel pu țin sub Iulio -Claudieni: prolifereaz ă uillae ale notabililor la Capua, Neapolis și

Pompei, unde se practic ă policultura agricol ă. Nu emerg aici dificult ăți decat spre sfar șitul veacului I d.C. Stagnarea, poate și
recesiunea, nu ating decat anum ite teritorii din sudul Italiei; ins ă și aici orașe ca Paestum și Tarentul r ăman sau redevin
active. Italia central ă și Etruria profit ă de vecinătatea Romei. in centrul Italiei, ins ă și in alte regiuni, olivicultura și viticultura
se dezvoltaser ă substanțial incă de la sfarșitul Republicii, c ăci ofereau un randament sporit și se exportau profitabil. Am
constatat c ă anterior produc ția viticolă a Italiei fusese insuficient ă. Olivicultura și viticultura se dezvolt ă in centrul Italiei și in
alte arii peninsular e, in dauna cerealiculturii. Numai sub Flavieni, segmente peninsulare diverse sufer ă de subproduc ție sau,
invers, de supraproduc ție. Am constatat c ă Domițian incerca s ă combată supraproduc ția viticolă. Contribuie de asemenea la o
anumită stagnare lipsa mai nii de lucru, atrase de emigrarea spre provinciile in curs de dezvoltare, și concuren ța altor
meleaguri ale Imperiului. in unele regiuni, graul produs la fa ța locului devine mai scump decat cel de import și prețul
pămantului comercializat scade sim țitor. U nii mari proprietari agricoli au tendin ța să substituie arend ării in numerar a
anumitor loturi agricole pe cea in natur ă, in produse agricole (Plin., Ep., 3, 19; 9, 37). Micile loturi personale sunt lucrate de
familiile proprietarilor, cu ajutorul catorva sclavi și al lucrătorilor de condi ție liberă. Orașele posedă domenii agricole
arendate și care sunt exploatate in condi ții similare, dar, intocmai ca și uillae de dimensiuni medii (aproximativ 100 de
hectare), ele sunt cultivate de un num ăr mai mare de scl avi și de lucrători sezonieri. Pe latifundii, ca și pe domeniile
impăraților, lucreaz ă sclavi, insă și numeroși coloni, care muncesc pe diverse loturi de p ămant, impreun ă cu familiile lor.
Pană in secolul al II -lea d.C, agricultura italic ă nu comport ă o recesiune important ă. Ea se bazeaz ă tot mai mult
pe vinuri și untdelemnuri de inalt ă calitate. Se constat ă cel mult o extindere a p ămanturilor l ăsate in parloag ă o
dată la trei ani și a feluritelor gr ădini, inclusiv de legume și de pomi fructiferi. F ără indoială insă, agricultura
provincială comportă un „boom" remarcabil. Nu numai in Gallii, unde, cum am semnalat mai sus, opereaz ă o
tehnologie indr ăzneață. Doar Egiptul nu pare a -și fi modificat modalit ățile de produc ție agricolă. El este concurat
de Africa de nord, in curs de a deveni principalul furnizor de grane al Capitalei. Unele izvoare afirm ă că Africa
hrănea Roma pre ț de opt luni, iar Egiptul doar patru luni. in Africa incepe de asemenea s ă se dezvolte cultivarea
viței de vie și a măslinului. Ca și in H ispanii, ale c ăror vinuri și
Iuuo C LAUDIENII ȘI FLAVIENH
349
untdelemn se export ă in Italia. S -a conservat un mare num ăr de fragmente ceramice, de provenien ță hispanică.
Așadar productivitatea agriculturii atinge nivele foarte ridicate in intreg Occidentul . Creșterea economic ă a
provinciilor orientale este mai pu țin spectaculoas ă. Provincia Asia totu și produce semnificative cantit ăți de grane
și dezvoltă creșterea vitelor. Siria furnizeaz ă fructe și un lemn excelent, c ăutat pe șantierele navale, in schimb,
Grecia tradi țională, provincia Achaia, s ărăcește. Pămanturile sunt acaparate de mari proprietari, in condi țiile
rarefierii considerabile a popula ției rurale. Cum am notat mai sus, produsele agricole provinciale fac concuren ță
acerbă celor italice.
La dimen siunile antichit ății, totuși diferite de standardele secolelor noastre, produc ția industrial ă inregistreaz ă
pretutindeni progrese deosebit de importante. Mai ales in sectoarele exploat ărilor miniere și ale carierelor de
marmoră sau de alte produse apreciat e, precum cel al m ărfurilor de lux și al micii industrii. Treptat carierele de

marmoră trec in proprietatea statului, de fapt a cezarului. Se va ajunge la un monopol imperial exercitat asupra
„minelor", metalla. Anumite cariere de alabastru, granit și porf iriu se află sub control militar. Unele mine erau
inchiriate administratorilor particulari. Mici intreprinz ători privați puteau de asemenea inchiria pu țuri izolate. In
măsura posibilit ăților, se lucra la suprafa ță și in galerii subterane c ăptușite cu lemn. Se foloseau muncitori liberi,
insă și sclavi. Dac ă in sectorul minier Italia inregistreaz ă stagnare, ea comport ă un avans manifest fa ță de restul
Imperiului in domeniul industriei mici și mijlocii de produse confec ționate. in Roma, care nu este un ora ș al
trandăviei, prolifereaz ă o cantitate impresionant ă de mici ateliere me șteșugărești, care produceau, printre altele,
articole de lux. Dac ă artizanatul Capitalei munce ște in special pentru consumul popula ției Capitalei,
manufacturile din restul Italiei lucr ează masiv pentru export. Desigur, subsist ă mici ateliere, indeosebi in spa țiul
rural, orientate spre consumul intern, local, dar se dezvolt ă manufacturi, mici fabrici, care produc pe scar ă largă.
In porturi, ca Ostia, Puteoli, Aquileia se fabric ă produse din ambru. Adev ărate fabrici de metalurgii se dezvolt ă
in Etruria, unde abund ă fierul. Activitatea metalurgic ă este intens ă de asemenea in Campania și chiar in alte zone
meridionale. Ne referim la fabricile de argint ării din Tarent, dar și la numeroase ate liere de sticl ărie, textile și la
vopsitorii. Emerg noi centre industriale la Patavium, unde se fabric ă veșminte, și la Pollentia, specializat ă in
producția de cupe, de ceramic ă specializat ă. Se dezvolt ă modelul industrial imprumutat din Orient. Continu ă
producția de ceramic ă fină la Arretium, unde func ționau nou ăzeci de manufacturi. Emerg noi și perfecționate
procedee de ameliorat fabricarea ceramicii. Progresiv, Italia trebuie s ă suporte o concuren ță puternică a industriei
provinciale. Nu se afl ă in cauză doar produc ția micilor ateliere sau fabrici din Orient, unde fiin țează o veche
tradiție industrial ă. in Egipt, pe lang ă minele de fier, de cupru și de aur, prosper ă atelierele de fabricat papiri.
Alexandria este cel mai important centru industrial din Ori ent, orientat spre export. in Siria, progreseaz ă
industria textil ă, dar și sticlăriile. Căci produsele de sticl ă nu mai constituie un articol de lux, ci de uz curent.
Asia Mică excelează prin carierele de marmor ă, onix etc, ins ă și prin industria piel ăriei. in Grecia, se dezvolt ă
numai carierele de marmor ă. Relevantă este insă concurența masivă, aproape exploziv dezvoltat ă, pe care o
exercită Occidentul. Cre șterea economiei industriale atinge un nivel impresion ării in provinciile vestice. Zonele
danubiene f abrică arme de calitate. Africa de nord se distinge nu numai prin cariere de marmor ă, ci și prin
fabricarea de produse alimentare, ca faimosul garum, un
fel de saramur ă delicioasă, prin vopsitorii și prin atelierele olarilor. Spre sfar șitul secolului I d.C , in Britannia performeaz ă
mine de plumb și de staniu, lan ării reputate. Cu toate acestea expansiunea industrial ă cea mai notabil ă propășește in Hispanii
și Gallii. Centrele manufacturiere hispano -romane, foarte numeroase, sunt alimentate de minele de plum b argintifer, aur,
argint, fier și staniu. La CarthagoNoua lucrau 40.000 de muncitori! Poate să mai fie vorba doar de o produc ție pur
artizanală? Răspunsul se impune de la sine. Se dezvolt ă aici și industria textil ă, mai ales a inului. Am semnalat mai sus
expansiunea economic ă a Galliilor, ca și progresele tehnologiei locale. A șadar in Gallii se dezvolt ă industria textil ă, in special
a lanii. Se fabric ă mai ales stofe groase și materiale relativ grosolane, necesare locuitorilor. Totu și in Gallii infloresc d e
asemenea metalurgia și indeosebi industria ceramicii. Fabricile de la Arretium și-au deschis sucursale in Gallii, unde ajung de
ordinul sutelor, pentru a fabrica sigillata, lucrată de mulți lucrători liberi. Sigillata, ceramica fin ă, se export ă masiv. Es te

fabricată in primul rand la Lugdunum, ins ă și in alte așezări gallo -romane. incat, inc ă din vremea lui Tiberiu, fabricile de
ceramică gallo -romana concureaz ă cu succes produc ția italică și pun in dificultate intreprinderile -mama de ceramic ă sigillata
din Italia. in intreg Imperiul se fabric ă butoaie, plute etc.
Fenomenul cel mai interesant al economiei secolului rezid ă in prosperitatea comer țului, in treac ăt remarcat ă mai sus. Se afl ă
in cauză comerțul local, interprovin -cial, insă și cu exteriorul Imper iului. Comer țul devine principala surs ă de bogății, de
acumulare de capital. Progresele comer țului constituiau marca dominant ă a vieții economice a Imperiului. Infrastructura
rutieră performant ă stimulează schimbul de m ărfuri. Naviga ția fluvială, controlat ă de „colegiile" de navigatori, concomitent
armatori și comercian ți, oferă de asemenea, in continuare, oportunit ăți negoțului de toate tipurile. Comer țul maritim dispune
de o infrastructur ă bine pusă la punct. Prosper ă porturile bune, men ționate in capitol ul anterior.
Armatorii comercian ți maritimi beneficiaz ă de un sistem de asigur ări, extins de Claudiu la intreg anul calendaristic. Nu numai
Roma și Italia sunt aprovizionate pe cale comercial -maritimă, ci și Cartagina, Antiochia, Efesul, unde locuiau zeci de mii de
consumatori ai m ărfurilor aduse de regul ă de pe alte meleaguri. Italia import ă grane, ca și untdelemn, vin, carne, pe ște.
Transportul maritim este accelerat: se ajunge la nou ă zile de naviga ție comercial ă intre Alexandria și Puteoli, dou ă zile in tre
Africa și același Puteoli, șapte zile de la Gades la Ostia. imp ăratul Claudiu amenajeaz ă un nou și util port, Portus, langă cel
vechi al Ostiei, precum și albia Tibrului, pan ă la Roma. Comercian ții care vand peste tot sticl ăria de Alexandria, ve șmintel e
de Tyr, piel ăria de Pergam sunt adesea greco -orientali, sirieni, asiatici și iudei. Flavius Zeuxis din Phrygia a c ălătorit de 72 de
ori intre Asia Mic ă și Roma. S -au descoperit in Germania comori monetare și de argint ărie etc, livrate in contul m ărfurilo r
cumpărate de acolo. Din zona M ării Negre și din Caucaz, inclusiv de la sci ți și sarmați, s-au importat, pe lang ă grau, aur
prelucrat, orfevrerie. Africa neagr ă furniza Imperiului pene de stru ț, fiare și sclavi negri, foarte aprecia ți. Din Extremul Orient
și din peninsula arabic ă, comercian ții romani aduceau (a se vedea și capitolul anterior) m ătăsuri, mirodenii, diverse produse
exotice. Am reliefat in capitolul precedent c ă balanța acestui comer ț exterior a devenit deficitar ă pentru Imperiu. Pliniu cel
Bătran afirma c ă, in comer țul cu Orientul, Imperiul pierdea anul 100 milioane de sester ți, din care Indiei ii reveneau anual
50.000.000 (6, 101; 12, 80). Principalele c ăi de comunica ție cu Orientul treceau fie prin Golful
luuo C LAUDIENII ȘI FLAVIENII
351
n
Persic, fie prin podi șurile iraniene, fie prin Marea Ro șie, fie prin cet ățile caravaniere, ca Palmyra și Petra. Pan ă la urmă, s-au
inființat noi porturi in zona septentrional ă a Mării Roșii (C.I.G., 5075; Plin., 6, 84). Cu toate acestea importatorii erau ob ligați
să plătească taxe exorbitante țarilor de tranzit spre India, insulele Oceanului Indian și spre China (Plin., 6, 101). in consecin ță,
s-a incurajat comer țul maritim, mai pu țin scump, pe cand romanii au pus st ăpanire pe c ăile caravaniere, care duceau către
interiorul Imperiului. Dac ă s-a izbutit sc ăderea prețului mărfurilor de import, in schimb a crescut cantitatea de produse
importate. incat pierderile in metal pre țios ale Imperiului nu au diminuat.
in general finan țele Imperiului prosper ă, in pofida cheltuielilor inimaginabile ale unor cezari precum Gaius -Caligula și Nero.
impărați ca Tiberiu, Claudiu și Vespasian s -au străduit să redreseze finan țele publice, de și au cheltuit de asemenea pentru
diverse construc ții, unele indispensabile, altele determi nate de considerente propagandistice, de efortul amelior ării imaginii

principelui. Ei au promovat evergetismul, acordarea de gratifica ții și de subsidii militarilor și civililor, ini țierea a numeroase
lucrări publice și a unor spectacole fastuoase. Pierder ile inregistrate de balan ța comercial ă deficitară cu Orientul neroman au
putut fi compensate. Resursele Imperiului erau imense. indeob ște impozitele erau colectate cu rigoare de c ătre publicani și de
administra ția imperial ă. S-a recurs adesea la o presiune fiscală exasperant ă pentru provinciali. Cum am remarcat, circula ția
monetară se reliefeaz ă ca intensă, in timp ce pre țurile sunt dictate de legile pie ței. S-a manifestat ins ă o anumită dezordine a
fluctuațiilor monedelor de sorginte central ă și locală. Pe de altă parte, se poate constata o sc ădere a greut ății monedei de aur,
aureus, și a altor piese monetare, dup ă 40 d.C, in compara ție cu Principatele lui August și Tiberiu. In 64 d.C, Nero lanseaz ă o
reformă monetară de proporții, care, astfel cum observ ă Yves Roman, concomitent ilustra o important ă devalorizare și
strategia unific ării lumii locuite, sub egida Romei.
Pliniu cel B ătran a arătat in ce const ă această reformă, Este din nou diminuat ă greutatea monedei de aur, aureus, insă, intr-o
anumită măsură, și a celei de argint, denarius. Totodată s-a stabilit paritatea intre denarul roman de argint și drahma
grecească. Desigur, denarul a fost favorizat, ca și fiscul, cavalerii și oamenii de afaceri care tezaurizau argintul. in afar ă de
aceasta, s -a sistemat izat circula ția numeroaselor monede grece ști și romane, din bazinul mediteranean. S -a realizat cel mai
relevant efort de sistematizare monetar ă a secolului. Totu și această reformă nu numai c ă a generat dificult ăți circulației
monetare, indeosebi cu vecinii Imperiului, dar, in virtutea sc ăderii valorii monedelor, a generat o infla ție, accentuat ă ulterior
de criza anilor 68 -70 d.C. Pe termen lung, totu și această reformă a fost benefic ă .
Demografia
Populația Imperiului continua s ă crească. impărații au intrep rins un efort sus ținut de colonizare a provinciilor.
Uneori, ca sub Nero, s -a incercat și constituirea unor noi colonii in Italia. Cu toate acestea, popula ția Italiei, prin
excelență cea țărănească și veteranii, manifest ă tendința să emigreze in provincii, unde existau oportunit ăți de
inavuțire, de dobandire a unui statut social privilegiat. S -a profilat și tendința inversă: peregrini, inclusiv grecoorientalijjirnjgr.
au in orașele Italiei, mai cu seam ă la Roma. Societatea Imperiului timpuria'ctfUntt ă'Sse r eveleze
ca deschis ă, mobilă, dinamică,
352
Eugen Cizek
atat din punct de vedere geografic, cat și din cel social. Se trecea relativ u șor dintr -o arie geografic ă in alta,
dintr-o categorie social ă in alta. Principatul nu implica totalitarismul, c ăci era in special autoritar. Tolera și chiar
incuraja societatea civil ă. Puține erau m ăsurile de ordin dirigist luate de puterea imperial ă. Cum am mai ar ătat,
numărul cetățenilor spore ște considerabil, modul de via ță roman ori greco -roman este asumat, chiar mimat, d e
provinciali, inclusiv de peregrini, sus ținand substan țial acultura ția, orientarea spre ecumenism, spre universalism.
Identitatea na țională romană absoarbe pe cele locale, in chip manifest. Dac ă in sate locuiau intre ca țiva zeci de
inși și puține sute de rurali, crește sensibil popula ția marilor ora șe din Orient, dar și din Occident, ca la
Lugdunum, din Gallia, Cartagina, din Africa, și in mai multe centre urbane din Hispania. Evaluarea popula ției
Romei variaz ă, in funcție de cercet ătorii moderni, intre 70 0.000 și 1.500.000 de oameni. Opin ăm că acum ea
depășea un milion de locuitori. Roma tr ăia ca un enorm centru de – consumatori. Aici ajungeau m ărfuri și produse

diverse din intreaga lume. *
Alături de plebeii cet ățeni, asista ți de stat. vie țuiesc, cum pot, peregrini, str ăini, Iiberți imigrați din toate provinciile
Imperiului. Exist ă desigur inși care trăiesc din felurite expediente, deloc respectabile, ho ți, escroci, punga și mărunți, chiar
talhari. Dar ei alc ătuiesc o minoritate, in acest imens centru cosmop olit. Roma este ora șul universului. S ăracii Romei tr ăiesc
mai cu seam ă datorită unor meserii m ărunte. Ei lucreaz ă in ateliere sau se angajeaz ă in sectorul ter țiar, cel al serviciilor.
Prolifereaz ă carciumarii, b ărbierii, mici negustori, cizmarii, croitorii , diverși reparatori, prostituatele și protectorii lor, medicii
și pedagogii. Abund ă cei ce lucreaz ă in construc țiile infăptuite de principi. Nero remodelase o parte din centrul Romei, unde
inițiase instalarea unui imens parc -palat -paradis, vestita „casă de aur", domus aurea. Flavienii, cum am relevat in alte
subcapitole, cl ădiseră de asemenea mult. Al ături de vechiul for republican emerg forurile imperiale, in insulae locuiesc mul ți
inși și străzile „mustesc" de locuitorii numero și ai Capitalei. La țiul pro speră, cum am semnalat, datorit ă culturii legumelor
proaspete, care nu se puteau importa, și culturilor arbustive. Campania este de asemenea suprapopulat ă .
Ierarhia social ă
Am arătat mai sus c ă, la Roma, nu existau clase sociale, dar fiin țau ordine, ordin es, de fapt, cum se exprimau
adesea autoni latini, „cele două ordine", uterque ordo (Vell, 2, 32, 2). Intre 18 i.C. și 38 d.C. se definitiveaz ă
separarea, pe plan strict juridic, intre cavaleri și senatori. Cum am remarcat in capitolul anterior, Gaius -Caligula
pune capăt tranziției spre constituirea ordinului senatorial, „cel mai important ordin", amplissimus ordo. Desigur,
existau de asemenea numeroase alte categorii sociale, c ăci societatea roman ă continuă să funcționeze ca profund
ierarhizată. Reiterăm observația că se afla in cauz ă o ierarhie deschis ă, mobilă, intrucat se putea trece, f ără
opreliști administrative, dintr -un ordin in altul, dintr -o categorie social ă in alta. Ceea ce explic ă progresele
inregistrate de economia, cultura și viața Imperiului. i
Ordinul senatorial era ereditar și număra aproximativ dou ă mii de exponen ți (vezi și capitolul precedent), cei
aproximativ șase sute de senatori și membrii familiilor lor. Membrii ordinului trebuiau s ă posede un cens de un
milion de sester ți și să poarte banda lată pe tunică, laticlavul sau latus clauus. Ocupau locuri de onoare la
spectacole și, in
IULIO CLAUDIENU ȘI FLAVIENII
353
principiu, aveau dreptul s ă fie judecați numai de senat. Erau scuti ți de poverile municipale din ora șele din care
proveneau și nu le revenea obliga ția să ofere ospitalitate, pe propriet ățile lor, mandata ților cezarului. Prin urmare,
dacă, in limba greac ă, senatorul este numit synkletikos, in latină epitetul de „bărbat foarte str ălucit", clarissimus,
oficializat abia in 161 d.C, e merge neoficial chiar de la sfar șitul Republicii (Cic, CaeciL, 66). Pe o tablet ă,
descoperit ă la Herculanum, datat ă din 47 ori 49 d.C, doi senatori sunt proclama ți „bărbați foarte str ăluciți",
clarissimi uiri (C.I.L., 10, 1401 = I.L.S., 6043). Nici chiar i n vartejul luptelor purtate impotriva aristocra ției
senatoriale, imp ărați precum Gaius -Caligula, Nero, Vitellius, Domi țian nu s -au gandit serios s ă atace misiunile și
demnitățile care reveneau, in mod tradi țional, senatorilor. Cum opina Paul Petit, „carier a onorurilor" alc ătuiește
un bloc de neatins.

Totodată, indeosebi sub Iulio -Claudieni, se dezvolt ă luxus senatorial, „fastul" mai degrab ă decat „luxul"
senatorial (Tac, An., 3, 55, 3). Senatul Flavienilpp va fi mai ponderat, aproape sobru, de și anumiți sen atori au
continuat s ă-și etaleSe opulen ța, somptuozitatea. Inscrip țiile veacului atest ă gustul, interesul pentru buna
imagine, pentru „self-representation", pentru conservarea și arborarea unui „standing" fastuos, ostentativ
strălucitor.
Senatorii, in spec ial cei proveni ți din provincii și incă minoritari, dispun de bunuri funciare și de ample clientele in provincii,
in Hispania, in Orient, mai cu seam ă in Africa proconsular ă. in general ei duc un stil de via ță care le dep ășește simțitor
mijloacele pecuniar e, censul? de un milion de sester ți. Nu se mai mul țumesc cu locuin țe relativ modeste in compara ție cu
somptuoasele edificii publice. Posed ă, la Roma, in special pe colina Palatinului, adev ărate „palate", inc ă definite drept „case",
domus, și parcuri elegan te. Dispun de asemenea de vile extravagant de opulente in Campania. Regiunea Baiae devine un fel
de „Coastă de azur", ori Californie de sud a antichit ății. Cum vom mai releva mai jos, emerge o nou ă mentalitate a spa țiului
privat, față de Republic ă și de „secolul" lui August. So țiile senatorilor etaleaz ă bijuterii splendide și sunt slujite de numero și
sclavi și Iiberți. Senatorii organizeaz ă ospețe rafinate. M ărfurile venite din Orientul neroman, m ătăsurile, parfumurile,
mirodeniile, metalele pre țioase, sunt drenate indeosebi spre senatori. Acestui snobism se adaug ă gustul decora țiilor
alambicate, marmorei pre țioase, lemnului incrustat etc. Unii senatori dispun de averi fabuloase, destul de frecvent confiscate
de impărați. Ei ocolesc interdic ția de a se ocupa de comerț și cămătărie. Dar foarte mul ți senatori se indatoreaz ă masiv.
Cateodată principii vin in ajutorul senatorilor s ărăciți și indatorați. Servirea statului putea oferi compensa ții, insă controlul
imperial impiedica inavu țirile excesive. Supraveghere a exercitat ă de procuratori nu este ins ă totdeauna eficient ă. Și, invers,
mulți condamna ți pentru venalitate cad victim ă intrigilor politice. Cariera senatorial ă se menține intre aceia și parametri ca
anterior: vigintiviratul, tribunatul militar laticlav, q uaestura, adic ă accesul la senat, tribunatul plebei ori edilitatea, pretura,
consulatul. La care se adaug ă funcțiile in serviciul imperial, calitatea de lega ți de legiuni, de provincie, prefectura Ora șului
etc. La nivelul cel mai prestigios al senatului se află patricienii. Dar, inc ă din timpul lui Nero. patricienii Republicii erau in
curs de dispari ție. Spre a asigura prezervarea anumitor sacerdo ții, rezervate patricienilor, cezarii au conferit statutul de
patrician anumitor senatori plebei, de veche extra cție socială. incă de sub Tiberiu, provincialii p ătrund in senat. Pe lang ă cei
originari din Gallia cisalpin ă, acced la senat cavaleri originari din Hispanii, Gallia narbonez ă și chiar din alte provincii.
indeosebi sub Flavieni, se recruteaz ă pentru senat greco -orientali. Decim ările, practicate de imp ărați,
354
Eugen Cizek
oligantropia, stingerea natural ă a unor vechi familii, ruinarea multor gin ți senatoriale genereaz ă mutații relevante
in compozi ția ordinului senatorial. Senatul latin din epoca lui August ajunge la sfar șitul secolului I d.C. italic, dar
și cu o cantitate semnificativ ă de provinciali. intre 68 și 96 d.C, procentajul senatorilor italici scade de la 83% la
76%, iar al provincialilor urc ă de la 17% la 23%, dintre care mai mult de o optime sunt greco -orientali.
S-a apreciat c ă, la fiecare genera ție, se schimba cu 30% alc ătuirea senatului. Interesant ins ă este faptul c ă noii
senatori, cu rare excep ții, determinate de leg ături prea stranse cu imp ărații – senatul nu era omogen din punct de
vedere p olitic -, iși apropie rapid o forma mentis caracteristic ă și tradițională ordinului. incat, in pofida

antagonismelor dintre clanurile politice din senat, se dezvolt ă un manifest „spirit de corp" senatorial. Aspira ția
spre restaurarea republicii aproape dis pare după 42 d.C, cu toate c ă nostalgiile republicane persist ă. Mulți
senatori, al c ăror statut era fructul Imperiului, blamau arogan ța și exclusivismul colegilor ce apar țineau vechii
nobilitas orj-sie"'celor p ătrunși in ordin in timpul lui Iulius Caesar o ri August. Senatorii doreau cu ravn ă să li se
asigure siguran ța persoanelor și averilor. N ăzuiau de asemenea spre un Principat moderat, care s ă le garanteze
respectul și semnele exterioare ale privilegiilor, care s ă coopereze cu ei, care s ă evite arbitrari ul. După sfarșitul
Iulio-Claudienilor se preconiza de asemenea, cum am ar ătat, monarhia electiv ă, adică desemnarea ca succesor al
cezarului a celui mai bun senator. Calea de acces tradi țională la ordinul senatorial era acordarea laticlavei de
către impărat. Ea subsist ă ca principal mijloc de promovare in ordinul senatorial. Reforma lui Gaius -Caligula din
38 d.C. rezerv ă in exclusivitate vigintiviratul și prefectura s ărbătorilor latine membrilor ordinului senatorial.
Banda lată este conferit ă exclusiv viitor ilor magistra ți, deținători de laticlav ă. Tunica laticlav ă este primit ă de
viitorul senator din mainile principelui, inainte de indeplinirea stagiului militar și vigintiviratului {C.I.L., 11,
5737 = I.L.S., 967). Desigur, au fost situa ții cand laticlav ă se acorda dup ă indeplinirea stagiului militar
angusticlav (I.L.S., 9499). Conferirea laticlavei se efectua cu solemnitate, dup ă ce viitorul senator prezenta o
cerere imp ăratului, sprijinit ă de recomandarea unui personaj influent (Plin., Ep., 2, 9; 8, 23; Hist. Aug., Seu., 1,
5). Stofa laticlav ă era insoțită de o diplom ă oficială (Tac, D., 1, l-2). Senatorul care recomandase postulantul la
laticlavă iniția o sărbătoare privat ă. Aici proasp ătul laticlav se prezenta inaintea prietenilor, dotat cu laticlav ă
(Plin., Ep., 8, 23, 2 -6). Sub Claudiu, cu prilejul censurii exercitate de imp ărat, a apărut o nouă cale de acces la
ordinul senatorial: „adăugirea" sau adiec ția, adlectio. Această formă va face carier ă sub urmașii lui Claudiu. Se
practicase și anterior, dar exc lusiv in situa ții cu totul excep ționale. in ce rezida adiec ția? in inscrierea din oficiu a
unui nesenator, deci a cuiva care nu imbr ăcase laticlav ă, direct intr -o categorie de senatori fo ști magistra ți.
Cezarii stabileau o list ă de adlecti, adlecti, care, intr-o etapă subsecvent ă, erau inscri și intr-o categorie de
senatori ce exercitaser ă o magistratur ă. Fie printre fo știi quaestori, quaestoriani -adlectio inter quaestorianos -, fie
printre foștii tribuni, tribunicii — adlectio inter tribunicios – fie print re foștii pretori, praetorii – adlecti inter praetorios – fie,
foarte rar, printre fo știi consuli, consulares – adlecti inter consulares. Exista și o adlecție internă a senatului, cand, de
exemplu, un fost quaestor, prin adlec ție, sărea etapa tribunician ă, din cursus, și era inscris direct printre fo știi pretori.
Adiecția recompensa merite notabile. Claudiu a operat foarte ponderat cu adiec ția, incat nu se cunosc decat patru adlecti și
doar printre fo știi tribuni ai plebei {C.I.L., 10, 6520;
Iuuo C LAUDIENH ȘI FLAVIENII
355
3853; 14, 2612; 5, 3117 = I.L.S., 968 = Armie Epigraphique, 1980, nr. 508). Adiec ția va deveni o filier ă normală de acces la
ordinul senatorial in timpul Principatelor urm ătoare, insă prioritară va rămane acordarea laticlavei. Sub Nerva și Traian, se
inregistreaz ă zece adlecti fa ță de douăzeci de noi laticlavi. Totu și adiecția a fost permanentizat ă și utilizată independent de
exercitarea censurii de c ătre impărat. De asemenea, dac ă, sub Claudiu, ea s -a limitat la cavaleri italici, ulterior ea a purtat și
asupra provincialilor. Pe de alt ă parte, pe cand sub August și Tiberiu alegerea magistra ților revenise esen țialmente unor

centurii prerogative, iar Gaius -Caligula o restituise adun ărilor populare, Claudiu a incredin țat plenului senatului ale gerea
tuturor magistra ților, după părerea noastr ă tot in momentul censurii cezarului și a lui Vitellius Tat ăl. Domiciliul obligatoriu al
senatorilor a continuat s ă fie fixat la Roma.
Ordinul ecvestru este tot mai sensibil orientat spre serviciul public. De și, firește, unii cavaleri continu ă să se dedice lumii
afacerilor, inclusiv profesiei de publican. Ordinul ecvestru continu ă să nu fie teoretic ereditar, s ă implice un cens de 400.000
de sesterți, un brevet imperial obligatoriu și dreptul la purtare a inel ului de aur. Cam 200 dintre cavaleri se integraser ă in
serviciul public. Pu țini cavaleri tr ăiau și făceau carier ă in cetățile natale. Am constatat c ă se infiripă un cursus ecvestru, care
mergea de la „milițiile ecvestre" prin procuratele la marile prefectu ri „palațiale". Dar anumi ți cavaleri arendau domenii
agricole ale imp ăraților, in calitate de conductores, sub supravegherea altor cavaleri, adic ă a procuratorilor. Mult ă vreme nu
au fost prea limpezi inceputurile carierei de procuratori. Domi țian, care se baza pe cavaleri, s -a străduit să confere ordinului
ecvestru un statut definitiv. innoirea ordinului ecvestru se efectua pe o scar ă mult mai larg ă și cu o pregnan ță sensibil mai
notabilă decat cea a ordinului senatorial. Cu siguran ță se manifesta o eviden tă deosebire intre cavalerii de vi ță veche,
opulenți, inrudiți cu familiile senatoriale, și cavalerii de condi ție relativ modest ă, recent intra ți in ordinul ecvestru și trăitori in
orașele italice și provinciale. Adlec ției senatoriale ii corespunde acordar ea de către puterea central ă, epigrafic consemnat ă, a
„calului public" Viitorul cavaler este astfel „inzestrat cu un cal public", equo publico exornatus. S-a reliefat cum se inf ățișa
filiera promov ării sociale, in anumite condi ții, care presupune și o cant itate de noroc: agricultorul destoinic devine magistrat
municipal și decurion in ora șul vecin, fiul lui intr ă in ordinul ecvestru, feciorul acestuia ob ține o procuratel ă sau o prefectur ă
și vlăstarul cavalerului procurator imperial ori prefect „palațial", exponent al a șa-numitei „nobilimi ecvestre", equestris
nobilitas, ajunge senator.
Notabilii municipali și armata răman principalele surse de improsp ătare și amplificare a ordinului ecvestru. Centurionul
primipil dobandea acces la ordinul cavalerilor, asuma tribunate ale cohortelor Romei, ale vigiliilor, for țelor urbane,
pretorienilor, ca s ă ajungă la procuratele. Notabilul municipal, dup ă parcurgerea unei cariere urbane standardizate, quaestor,
edil, duumvir, devenea sacerdot municipal ori provincial, ca sacerdos prouinciae; ajungea cavaler, servea un an in armat ă și
putea dobandi o procuratel ă. Majoritatea noilor cavaleri provenea din Italia, ini țial mai ales din Campania și Etruria. ulterior
și din Gallia cisalpin ă. Statistici incomplete atest ă că. dintre 465 de cavaleri, originari din vestul Imperiului, 366 proveneau
din Italia. in raport cu 99 de sorginte provincial ă. Yves Roman reliefeaz ă numărul relativ ridicat de cavaleri recruta ți din
Gallia narbonez ă. Creșterea substan țială a ordinului ecvestru const ituie opera lui Claudiu și indeosebi a Flavienilor. innoiesc
ordinul italici imigran ți in provinciile temeinic romanizate, ca Hispaniile, Gallia narboneza, Africa proconsular ă, dar și
provinciali de obar șie, indigeni. Accesul provincialilor se accelereaz ă prin excelen ță sub Flavieni.
Magistrații municipali și foștii deținători de demnit ăți locale, decurionii, continu ă să reprezinte elita ora șelor anticet ății, pe
care o alcătuia Imperiul. Ora șele provinciale adopt ă progresiv sistemul administrativ roman, dar beneficiaz ă de o reală
autonomie a gestion ării lor, inclusiv financiare. Evergetismul a contribuit cu eficacitate la procesul de acultura ție, de integrare
in civilizația și in mentalit ățile romane.
in orice caz randurile decurionilor se innoiau necontenit și rapid, chez ășuind o puternic ă mobilitate social ă. In ultimă analiză,
decurionii sunt c ăpeteniile ora șelor. In timpul Principatului asumat de Claudiu, in Africa de nord un oarecare Marcus

Valerius Severus, fiul lui Bostar (nume punic), este edil, apoi s ufet – demnitate punic ă supraviețuitoare – și „cel dintai flamen
in municipiu", flamen primus in municipio. in același oraș, Volubilis, intalnim pe Fabria Bira, fiica unei anumite Izelta
(numele este de origine libiana), care fusese „cea dintai sacerdot ă in municipiul volubilitan", flaminica prima in municipio
Volubilitano. La Khannussa actual ă, in estul Algeriei, Marcus Vetidius Mustiolbus, fiul lui Mustus (ambele supranume sunt
indigene romanizate), este desemnat ca flamen anual, flamen annuus (C.I.L., 8, 17167). Cum am mai remarcat, decurionii
formează rezervorul aliment ării cu noi membri a ordinului ecvestru și cateodată a senatului. Totu și, de asemenea cum am
menționat in capitolul precedent, in ora șe se dezvolt ă o pătură de mijloc, alc ătuită din artiza ni instăriți și oameni de afaceri,
chiar din unii proprietari funciari in zonele rurale aferente cet ăților. Coloana vertebral ă a acestei „clase de mijloc" o formeaz ă
augustalii. Un fiu de libert augustal ajunge duumvir intr -un oraș din Campania (I.L.S., 6296). Am constatat, tot in capitolul
precedent, c ă unii liberți puteau accede la decurionat. ins ă și alte categorii de locuitori ai ora șelor, italice și provinciale, decat
liberții nutresc grupul social al augustalilor: veterani, exponen ți ai profesiunilor liberale, comercian ți și transportori, grefieri,
haruspici, hangii, me șteșugari, de regul ă relativ avu ți, insă uneori și săraci. Se consemneaz ă cazul lui Marcus Frontonius
Emporus, transportor maritim in Oallia narbonez ă, patron al unor corpora ții și augus tal in mai multe cet ăți (C.I.L., 12, 982).
Anumiți augustali practic ă evergetismul. Ei se bucur ă de privilegiul de a participa la festinurile publice inaintea plebei.
Plebea orășenească incorporeaz ă o diversitate a veniturilor și a condiției materiale. Se menționează plebei care aveau un venit
anual, un cens, de 200.000 ori chiar de 300.000 de sester ți. Mulți plebei duc o existen ță dificilă, susținută adesea de
evergetism. Am semnalat c ă, la Roma, persist ă o disjuncție intre plebeii cet ățeni romani și cei d e condiție juridică
peregrină. in Capitala Imperiului, plebea cet ățenească nu constituie un lumpenproletariat, ci reprezint ă o
categorie social ă privilegiată. Dion Chrysostomul ori din Prusa reliefa c ă este necesar totu și ca oamenii liberi s ă
munceasc ă cu brațele lor. El nota c ă in orașe plebeii trebuiau s ă cumpere totul, in afar ă de apă. Reprobă pe
nevoiașii in goană după expediente, care incearc ă să devină artizani de lux sau s ă se angajeze ca actori (D. Chr.,
7, 103; 106; 11l -l26). Anumi ți plebei ofer ă o mană de lucru rentabil ă industriei. Ei sunt lucr ători salariza ți și mult
mai eficien ți decat sclavii. Nu este ins ă infloritoare condi ția plebeilor agricoli. Cu toate acestea munca in
agricultură a oamenilor liberi este mai productiv ă decat cea a sclavilor . Am constatat deja expansiunea
colonatului. Exist ă și datornici insolvabili, care i și achită datoriile lucrand al ături de sclavi și de coloni pe marile
latifundii din provincia Asia, din Egipt și din Illyricum. in timpul Principatului claudian, un mare pr oprietar din
insula greceasc ă a Eubeei angajeaz ă un cetățean liber al ora șului vecin, desigur salarizat, ca sa se ocupe de
turmele sale. Nu recurge la un sclav.
I uno C LAUDIENII ȘI FLAVIENII
357
Lucrătorii liberi sezonieri sufer ă cumplit in perioadele anul ui cand nu se desf ășoară munci agricole, incat uneori se
transformă in talhari. Nici situa ția colonilor nu este totdeauna str ălucită. Toți țăranii liberi depindeau de capriciile
meteorologice ale meleagurilor mediteraneene. Ca s ă lupte impotriva secetei, țăranii liberi se grupeaz ă intr-un fel de
„sindicate"; o inscrip ție din Numidia ilustreaz ă reguli foarte stricte in vederea repartiz ării echitabile a apelor provenite din
irigații. O altă mărturie epigrafica, descoperit ă in Tunisia actual ă, denotă și alte f lagele care trebuiau comb ătute de țărani:

grindina, furtunile puternice, aproape ca ni ște uragane, parazi ții viilor, livezilor de m ăslini și loturilor cerealiere (Annee
Epigraphique, 1984, nr. 933). imp ărații se străduiesc să ocrotească pe coloni impotriva abuzurilor unor conductores. O
„lege", lex Manciana, din vremea lui Vespasian, statueaz ă drepturile și indatoririle colonilor. in schimbul unei treimi din
recolta și anumitor zile de corvoad ă, șase zile anual, pe frac țiunea din domeniu supus ă exploatării directe de c ătre latifundiar,
ei dispun de o parcel ă de pămant și de casa adiacent ă, cu dreptul de a le l ăsa moștenire urma șilor. Aveau ins ă obligația să nu
intreprindă cultivarea lotului arendat mai mult de doi ani.
Secvența istorică a Mio -Claudienilor in registrează apogeul economic, social și politic al liber ților. Spre deosebire de unii
clienți, de extrac ție liberă, care preferau o existen ță relaxată, bazată pe distribu țiile frumentare, evergetism. și darul zilnic al
patronului, sportula, mulți liberți – desigur, nu to ți – se imbogățesc. Ei joac ă un rol activ in via ța economic ă a Romei și a
Italiei, in porturile și orașele indreptate spre comer ț din Hispanii, Gallia narbonez ă și in Lugdunum. Practic ă meserii diverse,
dar indeob ște inzestrate cu o conota ție mercantil ă. Se disting ca negustori, armatori, transportori, speciali ști in import -export,
bancheri, c ămătari, arenda și feluriți pe domeniile imperiale – conductores, actores -, gestionari de fabrici, meseria și. Statutul
și mentalitatea lor sunt ilustrat e de Satyricon -ul lui Petroniu, in special de cazul lui Trimalchio. Nu este imposibil ca
devalorizarea denarului, din 64 d.C, s ă fi fost efectuat ă de Nero sub presiunea liber ților oameni de afaceri, ostili
preponderen ței economice a senatorilor. F ără indoi ală liberții trebuie s ă infrunte dispre țul ascuns ori ostentativ al oamenilor
liberi. Chiar militarii romani ii dispre țuiau. La randul lor, liber ții se poartă uneori arogant cu oamenii liberi, inclusiv cu fo știi
lor stăpani, prilejuind o dezbatere aprins ă in senat (Tac, An., 12, 53 -54; Plin., Ep., 7, 29; 8, 6). Se str ăduiesc să ofere copiilor
lor o educa ție aleasă și o condiție echivalent ă celei a oamenilor liberi. De altfel, de la a doua genera ție indeobște se pierdeau
vestigiile originii servile. Anumi ți liberți sunt totuși foarte competen ți, cultivați și fideli Imperiului.
Un rol deosebit in via ța politică il joacă cel ce poate s ă se afișeze ca „libert al imp ăratului", libertus Augusti. incepand din
vremea lui Claudiu, liber ții care dirijeaz ă secretariate le-ministere ale principelui sunt atotputernici. Influen ța unora dintre ei
nu este cu nimic inferioar ă celei exercitate de Vitellius -Tatăl. intreaga „clasă politică" romană se află la picioarele lor.
Senatorii, chiar dac ă in sinea lor ii dispre țuiesc, se u milesc, le solicit ă lingușitor favorurile. Pallas și Narcissus poseda averi
colosale. insu și Seneca iși adreseaz ă cererea de a i se pune cap ăt relegării sub forma unei consola ții trimise libertului
Polybius. Impactul politic al liber ților subsist ă sub Nero și chiar sub Galba. Un reflux al influen ței politice a liber ților survine
in timpul Flavienilor. Scade și puterea lor economic ă. Deși liberții lui Domițian sunt inc ă foarte influen ți la curte. Pe de alt ă
parte, dac ă liberții pierd, in favoarea cavalerilor , posturi politice foarte importante, spore ște prezența lor in eșaloanele medii și
inferioare ale administra ției imperiale. Chiar in
358
Eugen Cizek
secolul al II -lea d.C, adesea procuratorii cavaleri sunt asista ți de adjunc ți, subprocuratores, liberți. Ei sunt numero și, chiar și
in fruntea domeniilor imperiale. Un „staff administrativ, format din liber ți, controleaz ă serviciile publice, apeductele,
bibliotecile imperiale, po șta, rețeaua rutier ă a Imperiului, cl ădirile și intreprinderile principelui, minele , carierele de marmor ă,
atelierele monetare. S -au descoperit mai mult de patru sute de inscrip ții funerare, privitoare la liber ții imperiali, membri ai
așa-numiteianiw Caesaris (C.I.L., 6., 43 -44 = 1.L.S., 1634 -l635; C.I.L., 6, 298 = I.L.S., 1636 etc; ca i nscripții sepulcrale,

C.I.L., 6, 5931 = I.L.S., 7851; C.I.L., 6, 7851; 6068; 7397 etc). Pe inscrip ții, liberții și urmașii lor noteaz ă cu mandrie „libert
al lui Augustus", AVG(usti) LIB(ertus), adăugand uneori și numele cezarului. inraurirea liber ților rămane esențială pană in
secolul al III -lea d.C. Rolul liber ților „privați", adică ai senatorilor și cavalerilor boga ți, subsistă de asemenea. Masa sclavilor
rămane foarte diversificat ă. Pe langă sclavi specializa ți, medici, intelectuali etc, se disting sclav i foarte boga ți, care ocup ă
posturi -cheie in gestionarea bunurilor st ăpanilor. Este cazul unui intendent, dispensator al lui Trimalchio, care nu -și spală
hainele noi decat o singur ă dată, ca apoi s ă le arunce. ii dispre țuiește pe sclavii de rand, „netrebni ci", cum ii calific ă,
nequissimi serui (Petr., 30, 10 -l1). Destui sclavi lucreaz ă in industrie sau gestioneaz ă mici ateliere me șteșugărești.
Situația sclavilor rurali tinde s ă se modifice. Dup ă modelul colonatului, cetele de sclavi care lucrau sub bici ogo arele
latifundiarilor sunt substituite de „sclavii inzestra ți cu o colib ă", serui cassati. Aceștia primesc un lot din p ămantul stăpanului
și o colibă. Lucrează acest lot impreun ă cu „familia" lor, care nu are inc ă un statut juridic precis. Livrează, stăpanului 50%
din recoltă și, prin modul de via ță, nu se deosebesc sensibil de coloni și de micii proprietari de p ămant. Astfel munca lor este
mult mai rentabil ă pentru stăpani. Pliniu cel Tan ăr va declara c ă el nu ține sclavii in lan țuri (Ep., 3, 19, 7). F ără indoială, se va
referi la sclavii veacului anterior, care munceau la țară in lanțuri și in turme. Se ofer ă de fapt o supap ă de siguran ță impotriva
răscoalelor de sclavi. Sclavii care mi șună in bogatele locuin țe ale unor st ăpani duc un trai imbel șugat și adesea se comport ă
arogant. O inscrip ție de pe „calea Appia"', uia Appia, relevă 38 de profesii practicate de sclavi.
De fapt condi ția sclavilor depindea in continuare de locul lor de munc ă și de mentalitatea st ăpanilor. Este deosebit de penibil ă
condiția sclavilor care lucreaz ă in cariere și in exploat ările miniere, unde sunt utiliza ți numeroși condamna ți in justiție și
sclavi fugari din propriet ățile stăpanilor. Dă seama de aceast ă situație regulamentul minelor din Vipasca (azi Aljustrel,
Portugalia actual ă), o lex metallis datată din vremea lui Hadrian, adic ă din veacul urm ător. Dacă hoțul de minereu este sclav,
procuratorul va pune s ă-l biciuiasca și să-l vandă, cu stipula ția că va lucra in lan țuri pană la sfarșitul vieții sale altundeva
decat intr -o mină. Dacă hoțul este om liber, i se va confisca averea și i se va interzice accesul in teritorii miniere. Acest text
ilustrează diferența categoric ă operată intre sclavi și oamenii liberi. Totu și se difuzeaz ă concepții filosofice, adesea de
sorginte stoic ă, care proclam ă că sclavii sunt oameni și deci că ei trebuie trata ți ca atare, chiar dac ă nu se mai vehiculeaz ă idei
ce militau pentru eliberarea masiv ă a acestora, pentru egalitatea absolut ă intre oameni, odinioar ă profesate de Zenon din
Kition, intemeietorul doctrinei stoicismului. Se recomand ă acum tratarea bland ă, tolerantă, a sclavilor. De și romanii
penduleaz ă intre tradiția asprimii fa ță de sclavi și teama de revolte servile, pe de o parte, și tendința spre ameliorarea condi ției
sclavilor, intrucat ei dev eneau mai rari. Dar, Seneca, in repetate și insistente randuri, subliniaz ă că sclavii sunt oameni, chiar
modești prieteni, chiar inso țitori de via ță.
Iuuo C LAUDIENII șt FLAVIENII
359
Declară limpede că nu reclamă eliberarea masiv ă a sclavilor, ci tratarea lor cu ingăduință, cu „față umană". Iar Pliniu cel
Tanăr, care nu era stoic, afirm ă că se poartă cu mansuetudine, cu duio șie și afecțiune cu sclavii s ăi (Ep., 1, 4; 2, 6; 3, 19; 8,
16). Totuși nu impărtășește ideile lui Seneca privitoare la structura și la originea uman ă a sclavilor: medicii s ă ingrijească mai
temeinic și mai clement oamenii liberi (Plin., Ep., 8, 16, 2). Chiar administra ția centrală a luat măsuri complexe, in dou ă
sensuri diferite, fa ță de sclavi. Dac ă erau penalizate foarte sever rela țiile sexuale intre sclavi și femei libere, in schimb

impăratul Claudiu a considerat crim ă uciderea sclavilor bolnavi, infirmi ori epuiza ți fizic, de c ătre stăpanii lor. Mai mult decat
atat, a hot ărat ca sclavii bolnavi, abandona ți de stăpani pe o insul ă de pe Tibru, cunoscut ă ca insula lui Esculap, dac ă totuși sar
fi insănătoșit, să devină automat oameni liberi, dup ă părăsirea insulei (Suet., Claud., 25,4; DC, 60,29).
Astfel se explic ă ierarhia, de altfel fluctuant ă, a societății romane. Cum am mai ar ătat, ace astă societate omologa
un individualism accentuat, dar d ătător de creativitate eco -nomicări'"sptritual ă in anumite condi ții și, prin
urmare, contrapus vechii cutume str ămoșești, mos maiorum. Satyricon -ul lui Petroniu ne prezint ă personaje care
caută febril nu numai mijloace de subsisten ța, ci și un alt stil existen țial decat cel tradi țional. De aceea Petroniu
proclamă romanul s ău ca „operă de nouă simplitate", nouae simplicitatis opus (132, 15). Via ța cotidiană și
privată a romanilor acestui secol I d.C, ve ac de tip renascentist, d ă seama de aceste c ăutări efervescente de o
nouă condiție umană, de mutații profunde 19. t
Viața cotidiană
Viața cotidiană a romanilor se mi șcă, practic, intre parametrii similari „secolului" lui August și sfarșitului Republicii. Vi ața la
Roma devine totu și mai sigur ă chiar noaptea, pentru c ă există acum o poli ție a Orașului. Se adaug ă faptul că, la Roma, dispar
cu desăvarșire procesele politice publice, ca și orice dezbatere politic ă deschisă, intreprins ă in For. Ca oricare alt ă dictatură,
Principatul suprim ă libertatea. Nu există dictaturi sănătoase și democrații bolnave. Totu și, in vremea scurtului Principat al
lui Gaius -Caligula, cand alegerea magistra ților a revenit – temporar, din p ăcate – adunărilor populare, au mai emers compe tiții
electorale. incepand de la Principatul lui Claudiu, asemenea confrunt ări electorale au disp ărut. Adunările populare trebuiau
doar să confirme alegerea magistra ților, infăptuită de către senat. Nu este ins ă mai puțin adevărat că, in orașele Italiei și ale
provinciilor, competi ția electoral ă rămane incă foarte agitat ă.
insă gustul pentru spectacole, jocuri, intreceri sportive, pan ă la moartea unor concuren ți, se accentueaz ă față de secven țele
istorice anterioare. Se poten țează de asemenea individualismu l, căci din vechea solidaritate cet ățenească nu rămăsese decat
foarte puțin. in schimb se dezvolt ă sensibil alte solidarit ăți limitate. Desigur, in primul rand, cele bazate pe rela țiile
clientelare, care nu numai c ă nu regreseaz ă, ci se dezvolt ă simțitor. Iar patronul tuturor romanilor este imp ăratul. Pe de alt ă
parte, in condi țiile relaxării legăturilor cu Cetatea ori cu ora șele din care f ăceau parte, prosper ă microsolidarit ăți ori
microunita ți sociale de diverse tipuri. Mai vechiul fenomen asociativ cunoa ște o expansiune spectaculoas ă. Unele asocieri se
alcătuiesc spontan, f ără o structurare riguroas ă, pe cand altele se configureaz ă ca „sodalicii". Am ar ătat cat de vechi erau
cercurile cultural -politice, infloritoare in primul veac I.C., ca și in timpul lu i August. Ele prolifereaz ă in secolul I d.C,
indeosebi sub Principatul lui Nero, dar și in vremea Flavienilor.
360
Eugen Cizek
Referindu -se la gramaticul Remmius Palaemon, poetul Mar țial ii „acorda" latitudinea de a scrie poeme pentru cercuri, circuli
(2, 86, 11). Tacit va alude de asemenea la circuli din timpul Flavienilor și va reliefa c ă, sub Tiberiu, opinia public ă se
manifestase frecvent „in banchete și in cercuri", in conuiuiis et circulis (Agr., 43, 1; An., 3, 54, 1). Totodat ă viața socială, mai
ales cotidiană, este profund marcat ă de proliferarea asocia țiilor spontane, ale celor ce frecventau aceea și bodegă sau ale celor
ce locuiau acela și imobil de raport, insula. Locuitorii imobilului Balanianus aveau propria lor divinitate ocrotitoare, c ăreia ii

adresau rug ăciuni, și se intruneau intre ei cu regularitate (C.I.L., 6, 67). in ora șele Imperiului, in primul rand in cele de
importanță medie, anumite confrerii strangeau laolalt ă grupuri electorale. Zidurile ora șului Pompei comport ă inscripții-afiș,
scrise in negru ori in ro șu, care ilustreaz ă febra electoral ă a locuitorilor, pu țin inaintea catastrofei din 79 d.C, care a distrus
cetatea. Aceste inscrip ții fac propagand ă pentru anumi ți candidați, ale căror merite sunt glorificate: vor fi buni edili! Sunt
blamați contracandida ții, este reprobat absenteismul electoral. Candida ții trebuie s ă achite o sum ă-garanție, summa
honoraria. Ei promit generozit ăți costisitoare, ca restaur ări de monumente, ornamentarea ora șului etc. Dac ă sunt aleși, la
inaugurarea mandatu lui oferă banchete decurionilor in func țiune, precum și corporațiilor. Pentru plebea citadin ă adaugă
distribuții de untdelemn și chiar gratifica ții, congiarii. Cet ățenii dintr -un oraș din Hispania tarraconez ă onorează un procurator
imperial care, din resur se proprii, restaurase zidurile ora șului și o șosea, dăruise un teren in vederea ridic ării de terme și de
statui ale zeilor Cupidon și Venus, pentru ornamentarea teatrului. In plus, transferase ora șului zece milioane de sester ți și
oferise un banchet publi c tuturor cet ățenilor. S -a calculat c ă el cheltuise pentru ora ș intre 15 și 20 de milioane de sester ți
(C.I.L., 2, 3270 = I.L.S., 5513). De fapt.se recurge la o redistribuire par țială a averii ca instrument de prezervare a stabilit ății
sociale. Adesea acel eași familii bogate monopolizeaz ă demnitățile locale. Pentru a ne intoarce la asocia ții, trebuie ar ătat că
ele puteau reuni pan ă la două sau trei sute de oameni. Intr -un segment din Africa proconsular ă, toți membrii unei asocia ții,
locuind pe o raz ă de zec e kilometri, sunt obliga ți să asiste la funeraliile unuia dintre ai lor (C.I.L., 8, 14683). Chiar și in satele
din Egipt emerg asocia ții profesionale, similare breslelor urbane. Se constat ă existența asociațiilor de boari, tamplari, țesători.
Asemenea asoc iații se intrunesc nu atat din motive economice, cat spre a celebra s ărbătorile zeiței Isis, ale lui Bacchus etc. La
Roma, chiar și publicanii constituie un fel de microunit ăți sociale. Asocia țiile cele mai temeinic structurate sunt colegiile,
collegia. Ca număr, membrii colegiilor fluctuau intre o sut ă și cateva mii de membri. Pe lang ă vechile colegii sacerdotale,
cum erau cele reprezentate de Capitolini sau de Mercuriales, continuă să se dezvolte cele ale anumitor meserii. Numai la
Lugdunum s -au identific at șaptesprezece colegii (I.L.S., 7214; 4034; 7035 etc). La Ostia proliferau colegiile. De fapt, in
timpul Imperiului, apar colegii in toate ora șele. Se formeaz ă chiar anumite colegii ai c ăror membri apar țineau altui ora ș sau
altor popula ții decat cele ale provinciilor și cetăților unde se stabiliser ă acești imigranți. Ca, de pild ă, ale orientalilor instala ți
in Dacia {CIL., 3, 860; 870; 1394). indeob ște, sub Principat, colegiile func ționau ca adev ărate bresle. Aceste autentice
„ghilde" sunt riguros structu rate. Ele dispun de regulamente interioare de func ționare, au drapele proprii, localuri specializate
(scholae), trezorerii, unde se insumau cotiza țiile membrilor, adun ări generale. Au conduc ători proprii, ale și prin vot,
celebrează sărbători specifice, pos edă divinități proteguitoare. Pentru legalizarea unui colegiu este indispensabil ă o hotărare a
senatului, care s ă-i recunoasc ă utilitatea public ă. Am semnalat, in capitolul precedent, acest fapt. Membrii colegiilor
dobandesc un remarcabil prestigiu, pe car e altfel nu l -ar fi putut ca știga.
IULIO Ct AUDIERII ȘI FLAVIENII
361
In calendarul oficial al ora șelor reperăm inscrise zilele de s ărbătoare ale colegiilor, pe cand membrii lor au
dreptul la locuri rezervate in amfiteatrele municipale (C.I.L., 6, 10099; I.G.R., 4, 1414). Numele colegiilor sunt
dăltuite in piatr ă, spre a imortaliza contribu ția lor la lucr ările de interes ob ștesc. in timpul unei procesiuni, in
onoarea vreunui zeu sau a principelui, flamurile colegiilor parcurg str ăzile orașelor. Colegiile ad optă denumiri

pompoase și acordă titluri relevante demnitarilor proprii. Colegiile prolifereaz ă prin excelen ță in secvențele
istorice de muta ții revelatoare ale vie ții politice și ale climatului mental. Colegiile contribuie substan țial la
alcătuirea antice tății și acționează de fapt ca succedanee ale Cet ății, a cărei structur ă instituțională in fond o
mimează20.
Plăcerile, distrac țiile orașelor, indeosebi ale Romei, comport ă o expansiune și o diversificare f ără precedent.
Romanii, care pierduser ă, cum demon stra Iuvenal, puterea de a distribui imperium, fascele, legiunile,
competen țele politice (10, v. 79), i și focalizau interesul asupra spectacolelor, care implicau comuniune intre
impărat și public, in mijlocul emo țiilojgenerate de diversele concursuri și competiții sportive ori artistice.
Principatul a prilejuit o adev ărată strategie a spectacolelor. Calendarul roman era impov ărat de o proliferare a
feluritelor spectacole și concursuri. Existau 45 de „sărbători publice", feriae publicae, la care se ad ăugau 2 2 de
zile festive adecvate imp ărțirii lunii in calende, none și ide. Se remarcau de asemenea 60 de zile de jocuri
publice, ludi solemnes, omologate la date fixe, la care trebuie adi ționate cele multiplicate de inceputul
Imperiului. S -a ajuns la totalul ext ravagant de 190 de zile festive in Roma imperial ă, adică la mai mult de
jumătate din an. „Sărbătorile publice" erau corelate celebr ărilor religioase foarte vechi, pendinte de origini
pierdute in negura secven țelor pro -toistorice.
Astfel aveau loc Lupercali a, in februarie, Parilia, Cerialia și Vinalia, in aprilie, Vestalia și Martalia, in iunie, Volcanalia, in
august, Saturnalele, la sfarșitul lui decembrie, in perioada s ărbătorilor noastre de Cr ăciun. Pe lang ă diverse curse de cai sau
de alergători și anive rsările accesului la Principat al cezarilor, existau, inc ă din vremea Republicii, cicluri de jocuri, ludi, mai
sus menționate. S -au adăugat ludi Victoriae Sullanae, pentru exaltarea lui Sulla, organiza ți intre 27 octombrie și 1 noiembrie,
ludi Victoriae Ca esaris, dedicați izbanzilor lui Iulius Caesar, desf ășurați intre 20 și 30 iulie, ludi Fortunae reducis, dedicați
intoarcerii pacificatoare a lui August (in 11 i.C), organiza ți intre 3 și 12 octombrie. Aveau loc și sărbătoriri ale lui Attis,
sărbătorile lat ine. intreceri, agonuri diverse și celebrări private. La obar șia sărbătorilor se afla religia și ritualismul romanilor.
Notabile erau intrecerile din circuri sau circenses. Preanantă era totodat ă pasiunea romanilor pentru spectacolele teatrale, in
special pentru mimi și atellane. Cel mai vast loc de spectacole era Marele Circ, situat la poalele Palatinului, c ătre sud -vest. El
a fost extins de Iulius Caesar, Claudiu, Nero și Domițian, care i -au sporit capacitatea de a primi spectatori. Dup ă 64 d.C, el
putea găzdui 255.000 de spectatori. Existau și alte circuri la Roma. Pe lang ă cel mai vechi, ridicat in 221 i.C. de Gaius
Flaminius Nepos, Gaius -Caliguta a inaugurat un altul in parcul Vaticanului. Domi țian a construit. in 86 d.C. un stadion menit
concursurilor gimnice, Am semnalat c ă Pompei ridicase primul teatru permanent, inceput in 61 i.C. și inaugurat in 55 I.C.
Iulius Caesar și Gaius -Caligula amelioraser ă construirea acestui teatru. Aceste teatre puteau primi 60.000 de spectatori. In
sfarșit, locuitorii Rom ei aveau patima luptelor intre gladiatori, care se desf ășurau in amfiteatre. Ini țial aceste lupte avuseser ă
loc in circuri. Primul amfiteatru permanent a fost, in 29 i.C, opera lui Gaius Statilius Taurus. Era situat in Campul lui
362
Eugen Cizek
Marte. Deo arece acest amfiteatru a fost distrus de incendiul din 64 d.C, Flavienii au construit, cum am reliefat mai sus,
amfiteatrul numit acum Coloseu, inaugurat de Titus. Axele amfiteatrului comportau 86 și 54 de metri. intrecerile dintre

gladiatori deveniser ă tot mai sangeroase. Apetitul spectacolelor era de asemenea foarte vivace. in zilele consacrate jocurilor și
spectacolelor, inceta via ța urbană activă. Locuitorii Romei se inghesuiau in teatre, amfiteatre, circuri și stadioane. Distrac țiile
nu lipseau ins ă nici in zilele lucr ătoare. Dup ă o dimineață de muncă și o masă frugală, activitățile incetau iarna pe la orele
trei, vara pe la patru. Magazinele și basilicile se inchideau, forurile se goleau. Romanii se n ăpusteau spre terme, unde, pe
langă baie, se furniza u diverse divertismente: aici fiin țau biblioteci volante și expoziții de artă, gimnazii pentru sportivi,
terase, unde se f ăcea plajă, baruri, porticuri și boschete, pentru conversa ții și intalniri diverse. Agrippa, Nero și Titus au
construit terme somptuoa se. Cum am semnalat in treac ăt, termele cuprindeau un grup de edificii. Femeile aveau drept s ă
frecventeze b ăile publice ale b ărbaților, dar li se rezervau și „băi", balneae, destinate numai lor. Abia imp ăratul Hadrian va
separa băile, upă criterii de sex.
Străzile Romei mi șunau in continuare de pietoni, ins ă și de călăreți sau de lectici. Erau numeroase porticurile și
basilicile. Romanilor le pl ăcea in continuare s ă se plimbe, f ără țintă precisă, pe scurt, s ă hoinărească in diverse
locuri, la umbra colonad elor. Aveau de asemenea pasiunea jocurilor de noroc, zadarnic interzise de mai multe
ori. Se dezvoltaser ă mai ales jocurile de zaruri. Momentul cel mai important al zilei era ins ă masa de sear ă, cena,
care incepea la apusul soarelui. Pentru cei opulen ți această cină echivala cu o mas ă copioasă, transformat ă
frecvent in osp ăț, in banchet. Romanii ajunseser ă să ia trei mese pe* zi: „micul dejun", ientaculum, sumara mas ă
de pranz, prandium, și cena. Nu totdeauna cena echivala cu un osp ăț mirobolant. Ea se desf ășura in sufrageria
romană, triclinium, unde participau și femeile. Dac ă in burghezia modest ă prevala austeritatea, in marile ospe țe
se practica risipa de mancare și de vinuri. Saturnalele și alte zile festive prilejuiau festinuri copioase. Toate
rafinamen tele culinare se desf ășurau in chip liber, c ăci se ofereau mesenilor paturi de mas ă, confecționate din
bronz ori din lemn și acoperite de covoare groase. Mesele erau de asemenea din lemn. Banchetele prilejuiau un
spectacol pregnant, datorit ă modurilor in c are mancărurile erau preparate. Buc ătăria revela o art ă rafinată,
abundentă in numeroase re țete. Să ne gandim doar la faptul c ă la Roma nu existau frigidere, incat felurile de
mancare „depășite" și abundent stropite cu mirodenii trebuiau innecate in vin. D esigur legumele și fructele,
cărnurile erau preparate dup ă rețete diverse. Pl ăcerile mesei ajung foarte rafinate. Dezvolt ările festinurilor ating
standarde aproape incredibile. Desigur c ă se manifestau distrac țiile vilegiaturii, in special in Campania, și ale
bordelurilor. Continu ă să fie privilegiat ă vilegiatura in Italia, ca substitut al marilor c ălătorii. Se practic ă
vilegiatura nu numai in Campania, ci și in Sabinia, Etruria, Gallia cisalpin ă, Sicilia, devenite ambientul Romei.
impărații practică pe sca ră largă vilegiatura, care le servea drept compensa ție „poverii" (omis) asumate la Roma.
In frunte cu Tiberiu, ei privilegiau insula Capreae (azi Capri) din sud. Construiesc pretutindeni vile, palate de
vilegiatură, reședințe secundare, indeob ște Campania și alte zone ale peninsulei sunt util și somptuos echipate.
Concurența comercial ă, publicitatea hotelier ă se dezvolt ă substanțial. in special romanii i și ingrijesc s ănătatea și
se distreaz ă copios la Baiae, localitate balneo -climaterică din
I ULIO CLAUDIEN II ȘI FLAVIENII
363
Campania. Concomitent prosper ă turismul in Orient și in lumea elenofon ă. Totuși, cum sublinia Marcel Le Glay,

Roma nu avea monopolul distrac țiilor și desfătărilor. Orașele Imperiului, mari și mijlocii, dispuneau de
monumente și de concu rsuri specifice. Propagarea spectacolelor și jocurilor de tip roman a favorizat substan țial procesul
de acultura ție a provincialilor. Capua, vechea rival ă a Romei, chiar diminuat ă după colaborarea cu Hannibal, poseda un
amfiteatru grandios, inc ă de la sfarșitul secolului al II -lea i.C. in cursul veacului I d.C, acest amfiteatru devine unul dintre cele
mai mari din Italia. Dar constat ăm amfiteatre in restul Campaniei, la Cumae, Liternum, Pompei, Abella, Puteoli etc.
Pretutindeni ele sunt m ărite și infrumuse țate. in nordul peninsulei, amfiteatrul de la Verona, construit sub Iulio -Claudieni, se
distinge prin fa țada sa monumental ă. La limita teritoriilor unde se reuneau s ătenii, in jurul unui targ, se ridic ă terme, care
atestă, după model roman, preocuparea pent ru igiena corporal ă. Alături se inălțau sanctuare pentru cinstirea zeilorteatre, fie
temeinic cl ădite, fie improvizate. Indubitabil ins ă că monumenteresortite distrac țiilor impodobesc ora șele.
in Gallia narbonez ă orașele dispuneau atat de teatre, cat și de amfiteatre. Sub Flavieni, se construiesc aici amfiteatre cu o
capacitate de 24.000 -26.000 de locuri. Ca și teatre care puteau g ăzdui pană la 33.000 de spectatori. La Lugdunum și la
Vienna teatrele menite reprezent ării comediilor, tragediilor, mimilor și pantomimelor se invecinau cu un odeon rezervat
concertelor, conferin țelor și recitațiilor publice. incepand din vremea lui Nero, in Africa roman ă existau cel pu țin 38 de
amfiteatre. Deosebit de sompti -os era amfiteatrul de la Cartagina, dar la Thysdrus s -au descoperit trei amfiteatre: cel mai
vechi dateaz ă din timpul Flavienilor. in Gallii și in Orient se in ălțau edificii mixte, care serveau concomitent ca teatre și
amfiteatre. in Gallii s -au numărat 30 de asemenea edificii, fa ță de 20 in Asia Mic ă. in aceas tă ultimă zonă nu existau, se pare,
decat dou ă amfiteatre, la Pergam și la Cyzic. in Orient, sunt foarte gustate luptele intre gladiatori. Totu și aici ele nu sunt
organizate de autorit ățile municipale, ci de everge ți locali, notabili opulen ți, ori de sacer doții imperiali. in Orient se
desfășoară sărbători somptuoase, in cinstea imp ăraților, la care se adaug ă cele dedicate zeit ăților locale și tradiționale. Emerg,
in Orient, numeroase concursuri, care traduc o marcat ă pasiune agonal ă.
Expandarea distrac țiilor de toate tipurile ilustreaz ă depolitizarea plebei, estomparea accentuat ă a meseriei de
cetățean. Multiplicarea distrac țiilor, a spectacolelor și a concursurilor era, cel pu țin in parte, incurajat ă de cezari
și de autorit ățile locale, tocmai in scopul asi gurării stabilității regimului politic imperial, f ără denumire precis ă,
dar autoritar, despotic. Aprovizionarea gratuit ă și organizarea spectacolelor, de asemenea gratuite, erau
percepute de plebe nu ca forme de asisten ță socială, ci drept privilegii, pend inte de calitatea de roman. in teatre,
plebea cet ățenească, plebs urbana, ocupa locurile de spectatori din mijlocul edificiului, dup ă cele rezervate
senatorilor și cavalerilor, ins ă inaintea celor din fund, summa canea, unde se așezau peregrinii și sclavii . Numai
la teatre, in circ și in amfiteatre plebea putea acum sa -și exprime sentimentele, inclusiv protestele.
Fără indoială, cum am reliefat in mai multe randuri, locuitorii ora șelor nu se limitau s ă se distreze și sa-și aducă
la indeplinire indatoririle clientelare. Romanii trebuiau s ă și munceasc ă. Roma constituie o enorm ă metropolă
economică, unde se desf ășoră nenumărate activit ăți. Ea nu se mul țumea doar s ă consume ceea ce producea
Imperiul. Jerome Carcopino a ar ătat că ilustrativ pentru varietatea exc epțională a
364
Eugen Cizek
meseriilor practicate de romani este forul colegiilor și corporațiilor de la Ostia. El echivaleaz ă cu o vastă esplanadă, lungă de

100 de metri și largă de 80 metri. in mijloc se inal ță un templu, probabil dedicat Annonei Auguste , aprovizion ării imperiale
divinizate. Una dintre laturile forului comport ă un portic, lipit de scena teatrului și rezervat deambula țiilor spectatorilor.
Celelalte trei laturi con țin o dublă colonadă de cărămidă, spre care se deschid 61 de mici inc ăperi, d e 4 metri pe 4, separate
intre ele. O serie de mozaicuri introduc in s ălile unde iși desfășurau diverse activit ăți asociațiile profesionale. Lucrau și
vindeau aici produsele lor nenum ărați meșteșugari -negustori.
Ne referim la reparatorii de cor ăbii, textil iști, comercian ți de lemn, de grane, inclusiv m ăsurători ai bani țelor care le
conțineau, mensores, artizani care cant ăreau orice fel de produse, feluri ți armatori, nauicularii, diferențiați și separați intre ei
in funcție de localit ățile provinciale de und e proveneau. La Roma și in porturile sale, de pe Tibru și de la mare, se vindeau
cărămizi și țigle, legume, fructe, vinuri, grau, lemn și lană din Gallii, marmor ă din Etruria, Grecia și Numidia, porfir, t ămaie
din Arabia, curmale din oazele Africii romane, untdelemn, condimente, plumb, argint și cupru din Hispanii, filde ș din Africa
proconsular ă și din Mauretanii, aur din Dalma ția și din Dacia, ambru din nordul Europei, papir din Egipt, sticl ărie din
Phenicia și din Siria, stofe din Orient, mirodenii, coral și pietre pre țioase din India, m ătăsuri din Extremul Orient. Existau
magazine generale, unde se vindeau produse eteroclite, dar și altele, riguros specializate. Abundau hangarele sau
antrepozitele de m ărfuri, horrea. S-au contabilizat la Roma și la Ostia 150 de asocia ții de negustori ori produc ători, angrosi ști
sau detaili ști. Negustorii de legume erau și grădinari. Se degajeaz ă negustori ambulan ți de felurite produse, dar și brutarii,
carciumarii, cofetarii, florarii, degresorii, vopsitorii, comercian ții de mărfuri de lux etc. Unii negustori nu i și importau
produsele, ci le produceau ei pe loc, precum bl ănării, metalurgi știi in fier sau bronz, ebeni știi etc. Proliferau diver și
transportori, pe uscat, deci c ăruțași, vizitii etc, ca și constructorii, zidarii , lemnarii, marmorarii etc, hamalii. Amploarea
evantaiului meseriilor este uluitoare. Pr ăvăliile și atelierele se deschideau in zorii zilei și se inchideau la c ăderea serii.
Excepție făceau carciumarii, anticarii și bărbierii. Lucr ătorii și negustorii munc eau intens, ins ă beneficiau de 17 sau 18 ore de
repaus cotidian. Se lucra cu intensitate și in tribunale și se propagase rapid, masiv, obiceiul lecturilor publice, al recita țiilor de
opere literare de toate categoriile. Auzind, din palatul s ău, aplauzele c are salutau recita țiile istoricului Servilius Nonianus,
impăratul Claudiu asist ă și el la lectura public ă respectivă (Plin., Ep., 1, 13, 3). Se inmul țesc bibliotecile de stat și municipale.
Ceea ce a determinat proliferarea librarilor -editori, bibliopolae, librarii. Textele vandute erau copiate și multiplicate, datorit ă
muncii scribilor specializa ți. Se extind cartierele libr ăriilor, la Roma și chiar in ora șele Imperiului. Cump ărătorii de texte nu
se mulțumeau să ceară repede librarilor operele pe care dore au să le citească. Ei petreceau ore intregi in libr ării, unde angajau
indelungate discu ții intre ei. Textele publicate erau destul de scumpe: meseria de librar era foarte rentabil ă. Puterea imperial ă
se străduia să controleze și să supravegheze crea ția literară. Prefecții și procuratorii, care gestionau bibliotecile publice,
făceau eforturi de a condamna la dispari ție opere literare considerate primejdioase, subversive. Ca și de a incuraja masiv pe
cele care slujeau regimul imperial, datorit ă unui conținut propagandistic. Cum remarcase Jerome Carcopino, coexistau
editorii atotputernici și bibliotecile aservite cezarului in func țiune. Fapt care explic ă de ce mulți scriitori reprobau violent
principii defunc ți și elogiau, pe ton ditirambic, imp ăratul sub care publicau 21.'
IULIO CLAUDIENII ȘI FLAVIENII
365
Viața privată

Am remarcat, in capitolul anterior, c ă eșuaseră reformele morale ale lui August. Individualismul, relaxarea moravurilor,
caducitatea vechiului mos maiorum erau marcate in profunzime de cre șterea economică, precum și de adancirea contrastelor
sociale, de mobilitatea ierarhiei societ ății. Desigur, morali știi, foarte numero și, reacționau violent și, sprijiniți de aparatul
strălucitor al retoricii, exagerau considerabil un fenomen considerat de ei ca o criză morală. Pentru morali ști totdeauna „a fost
mai bine in trecut". Civiliza ția epocii era mult mai pu țin sofisticat ă, rafinată și deloc declinant ă, cum afirmau morali știi.
Totuși efectiv vechile moravuri se destabilizaser ă. Pliniu cel Tan ăr va reliefa cu sagacitate proliferarea luxului, obliga țiilor
mondene, ca și participarea, frecventat ă de mulți, la ceremonia tradi țională a asumării togei virile, la logodne, c ăsătorii, la
procesele prietenilor și clienților, la recita țiile și la reuniunile private d e toate felurile. O asemenea existen ță era obositoare,
favoriza evadarea in conacele de la țară (Plin., Ep., 2, 6, l -2). Totodat ă se manifesta pregnant tendin ța spre imbog ățire rapidă,
lipsită de scrupule, adesea cinic ă. Romanii incercau prin toate mijloac ele, inclusiv inavuabile, prin „inginerii financiare", s ă-și
mărească patrimoniul. Afacerismul se practica pe scar ă foarte larg ă. Lăcomia de ca știg se propaga pretutindeni, la toate
nivele sociale, de la micii speculan ți la oamenii aparent cei mai onorabil i. Caracterul activit ăților economice depindea de
avere, insă nu se specializa in virtutea statutului social, ci varia dup ă indivizi, locuri, prilej. Izvoarele literare consemneaz ă
captarea testamentelor, agresivitatea „vanătorilor de mo șteniri", heredipet ae, care recurgeau la orice fel de mijloace, ca s ă
moștenească pe opulenții fără copii. Cu toate acestea anumite surse considerau normal ă disoluția vechilor raporturi severe din
interiorul familiei romane și blamau un p ărinte prea aspru fa ță de copiii s ăi (Plin., Ep., 9, 12, l -2; Plut., De puer. educ, 18).
Codul penal va ilustra indulcirea moravurilor și condiția femeilor va inregistra amelior ări sensibile. Vechiul drept gentilic
căzuse, de mult ă vreme, in desuetudine (Gai., Inst., 3, 17). Candva numai desc endența masculin ă, agna -do, legitima
inrudirile; acum și descenden ța feminină, cognatio, obținuse o pondere egal ă. Se realizase totodat ă și emanciparea copiilor.
Atmosfera se schimbase radical in familia roman ă. Am semnalat, in capitole anterioare, propaga rea acestui fenomen.
Vechiul tip de c ăsătorie solemn ă, prin ofranda acordat ă de miri lui Iupiter, sub forma unui fel de coliv ă, confarreatio, fusese
aproape total abandonat sub Iulio -Claudieni. Se propag ă căsătoriile „fără mană", sine manu, care sustrag so ția autorității
soțului și tuturor tutelelor. Se difuzeaz ă feminismul. Sub Flavieni, Musonius Rufus pledeaz ă pentru demnitatea femeilor, in
numele egalit ății morale și intelectuale a celor dou ă sexe. Desigur, multe so ții romane duceau o via ță conjugală exemplară și
nici nu voiau s ă supraviețuiască morții obligate a so ților lor. Celebru este cazul Arriei, care ofer ă o pildă de sinucidere demn ă
soțului ei, Caecina Paetus, condamnat la moarte de Claudiu, in 42 d.C. i și infige pumnalul in piept și apoi il inman ează
soțului său, exclamand: „nu doare, Paetus", non dolet, Paete. Și soția lui Seneca a vrut s ă se sinucid ă impreună cu bărbatul
său. Alături de asemenea femei eroice și austere, proliferau ins ă altele, avide de via ță mondenă, adesea „bulimice" de sex,
extravagante și exuberante. Unele dintre ele, ca Messalina, au ajuns și imparătese. Anumite feministe se str ăduiau să
surclaseze b ărbații prin cultur ă
366
Eugen Cizek
Iuuo C LAUDIENII și FLAVIENU
367
superioară, prin dobandirea competen ței juridice și politic e. Se inmul țesc saloanele literare patronate de mondene

strălucitoare. Aceste mondene particip ă la ospețe, desfășoară o bogată activitate sportiv ă, ca adevărate concurente ale
bărbaților. Nu fumau pentru c ă nu exista fumatul, dar beau zdrav ăn și practicau nenumărate adultere. Formalit ățile
divorțurilor erau foarte simple, expeditive. in randurile aristocra ției se ajunge la o veritabil ă epidemie a divor țurilor.
Legislația antidivor țistă a lui August c ăzuse totalmente in desuetudine. Este adev ărat că multe căsătorii se contractau pe baz ă
de interes, economic, politic etc. Femeile, st ăpane pe propria avere, divor țau frecvent. Iar so ții lor le repudiau cu o
dezinvoltur ă lipsită de scrupule. Femeile i și aveau de altfel gestionari ai avu ției proprii, procuratori. Iuvenal consemneaz ă
cazul unei femei care adi ționase opt so ți diferiți in cinci toamne (6, vv. 225 -228), iar Mar țial o blameaz ă pe Telesilla, care se
căsătorise pentru a zecea oar ă (6, 7)!
Cand nu iși petrecea noaptea la banchete, unde erau admi și, in cond iții de inferioritate, meseni s ăraci și diverși
paraziți sociali, romanul dormea acas ă noaptea. in pofida diferen țelor intre multimilionari și nevoiași, cum am
relevat in subcapitolul precedent, se deslu șește la Roma un program zilnic minimal, urmat aproap e de fiecare
locuitor. El se impune și in celelalte ora șe ale Imperiului. Se r ăspandesc orologiile cu ap ă, horologia ex aqua,
inzestrate cu flotoare automate, care, la fiecare schimbare de or ă, aruncau in aer pietre ori emiteau șuierături de
avertizare. Zi ua se diviza in ore de noapte și ore de zi, dou ăsprezece pentru fiecare sec țiune. Pe cand orele
noastre cuprind in chip uniform șaizeci de minute fiecare, la romani ele comportau o „geometrie variabil ă". Nu
echivalau cu ale noastre decat la echinoc ții. La solstițiul de iarnă, ora roman ă cuprindea ziua cam 44 de minute,
iar cea nocturn ă o oră modernă și mai mult de 15 minute. Se producea fenomenul invers cu prilejul solsti țiului de
vară22. Desigur, via ța orașelor se intensifica vara și diminua iarna. Roma im perială se trezea, ca la țară, la
revărsatul zorilor ori chiar inainte de a se cr ăpa de ziua. in casele bogate, sclavii și slujitorii incepeau foarte
devreme cur ățenia locuin ței. Puțini dormeau diminea ța, ca să se scoale cel tarziu la orele 11. Trezirea se
desfășura rapid. Dormitoarele erau de altminteri austere. Con țineau culcu șul, cubile, dulapul de haine, arca, un
scaun și oala de noapte, lasanum. Pe pat se a șeza fie o saltea, fie un vraf de fan (pentru cei s ăraci). Nu existau
somiere, dar se foloseau cu verturi. Noaptea romanii nu lep ădau decat mantiile, c ăci nu existau pijamale. Hainele,
indumenta, erau purtate tot timpul, ziua și noaptea. Cuprindeau tunica, un fel de c ămașă din in sau lan ă, alcătuită
din două bucăți cusute impreun ă. Tunica femeilor era mai lungă și cădea pană la călcaie. Tunica militarilor era
mai scurtă decat cea a civililor. Peste tunic ă, indeosebi in exteriorul casei, se purta toga, segment de lan ă albă, cu
un diametru de 2, 70 m. Unii romani evitau togele grele și privilegiau mantaua greacă, pallium. Soțiile fie
dormeau in acela și pat cu bărbații lor, fie iși aveau dormitor propriu.
Ca mic dejun, se inghi țea adesea doar un pahar cu ap ă. Toaleta se f ăcea la coafor, sau b ărbier, tonsor, care radea
barba și aranja părul cu foarfec ă. Roma nii bogați aveau bărbieri priva ți. in condițiile in care nu existau briciul și
lama de ras, b ărbieritul necesita o art ă deosebită. Și chinuia pe cei ra și numai cu un cu țit de metal. in pr ăvălia
coaforului, tonsorina, romanii iși așteptau randul. Desigur, c oaforii iși parfumau „clienții" (in sens modern).
Toaleta femeilor era sim țitor mai ingrijit ă și mai complicat ă. Garderoba lor era mult mai bogat ă decat cea a
bărbaților. Purtau felurite ve șminte
și se impodobeau cu bijuterii. Utilizau abundent fardurile. Nu mai purtau coad ă, ci iși separau p ărul printr -o cărare și aveau

coc la ceaf ă. Messalina a introdus un sistem complicat de etajare a p ărului. S -a răspandit masiv și moda perucilor, in special
blonde. Femeile apelau la serviciile coafezelor, ornatrices. Acestea le aranjau coafura, le epilau și le fardau. Arsenalul
fardurilor era deosebit de bogat in numeroase variet ăți. Cameristele imbr ăcau și impodobeau femeile cu bijuterii.
Neindoielnic scularea de diminea ță și toaleta adecvat ă impuneau femeilor o durat ă sensibil mai lung ă decat cele ale
bărbaților. in continuare romanii ie șeau din cas ă, mergeau la munc ă ori se hărăzeau indeletnicirilor administrative, juridice
etc, vizitelor de curtoazie sau determinate de interese precise. Am constatat c ă, dimineața, clienții iși salutau patronii. Spre
sfarșitul după-amiezei to ți romanii se imb ăiau zilnic. Nu mai insist ăm asupra mesei principale a zilei, cea de sear ă.
Romanii str ăbăteau, in Capital ă, străzile a ceea ce L. Duret și Jean -Pierre Neraudau au definit ca Roma -muzeu. intr -adevăr,
datorită templelor, altor edificii publice, construc țiilor destinate spectacolelor și concursurilor, porticurilor, fermelor etc. și
locuințelor somptuoase, Roma se inf ățișa ca un imens muzeu in aer liber. Abundau statuile, operele de ar tă. Incontestabil,
frumusețile Orașului erau contrabalansate de cl ădiri, străzi, cartiere modeste, chiar sordide. Spa țiul pomerial al Romei a fost
mult timp modest: 426 de hectare, sub Republic ă, incontestabil intins in raport cu cele 120 de hectare cat cu prindea Capua și
cele 32 ale ora șului Praeneste. F ără indoială, o parte din popula ție locuia in afar ă de pomerium. Am constatat c ă August a
impărțit Roma in patrusprezece regiuni, treisprezece pe malul stang al Tibrului și a patrusprezecea pe cel drept, de finită ca
regio Transtiberiana, actualul cartier Transtevere. Patru din aceste regiuni se aflau in exteriorul vechii incinte a Republicii.
Dar aceste 14 regiuni au subsistat pan ă la sfarșitul Imperiului. in plus, limitele lor nu erau invariabile, ci dimpot rivă puteau să
se extindă pe măsura inălțării de noi locuin țe. in timpul censurii exercitate de Vespasian și Titus, in 73 d.C, Roma incorpora
165 de mici cartiere, ≪ic. in 357 d.C, data descrierii cartierelor Romei intr -un „regi-nar", numit Curiosum, se vo r afla, in Ora ș,
1.782 de „case" normale, domus, și 46.298 de „blocuri", insulae. incat perimetrul autentic al Romei imperiale, din primele
veacuri d.C, ingloba peste 2.000 de hectare, unede coexistau splendori monumentale, mici „palate" somptuoase și imob ile
lipsite de confort. Domus, care oferea spre strad ă un zid compact, „orb", și se orienta spre interior, pe baza unor inc ăperi
relativ standardizate ( „vestibul",a ≪ce, atrium, „sufrageria", triclinium, „biroul", tablinum, peristilul, dormitoarele) mai sus
consemnate, se intindea pe orizontal ă; insula se desfășura, cum am mai ar ătat, pe vertical ă și cuprindea numai „apartamente",
cenacula. Insula ajunge, sub Imperiu, la in ălțimi considerabile. Au e șuat incercările lui August și ale altor cezari de a limita
„altitudinea" acestei Rome aeriene. Cateva insule ating in ălțimea unui adev ărat zgarie -nor. Adesea insulae, la parter,
comportau pr ăvălii, tabernae. Sub bolta acestor tabernae vegeta o popula ție de condi ție foarte modest ă. in tabernae și in
odăile alăturate trăiau, lucrau, preg ăteau și consumau mancarea, dormeau me șteșugari sau negustori diver și. Unele insulae
aveau o fa țadă uniformă; scări de piatră conduceau din strad ă la cenacula de la etaje. Paramentele acestor insulae combinau
lemnul și cărămida. La et aje, apartamentele dispuneau de balcoane tot din lemn sau din c ărămidă. La ferestre se a șezau
ghivece de flori. Dar chiar insulae mai puțin sărace erau fragile. in „apartamente", mobilierul era sumar. inc ălzirea, luminatul
și igiena se prezentau lamentabil . inghesuiala acestor insulae, străzile inguste, abunden ța lemnului in construc ții favorizau
incendiile. Flagelul din 64 d.C. nu a fost decat unul dintre numeroasele
368
Eugen Cizek
incendii ale Romei. Cei mai nevoia și locatari se aflau la etajele superioa re, unde adesea focul ii surprindea in somn.

Mansardele erau jalnice. Ca paturi de dormit serveau culcu șuri primitive. I Scaunele erau rare: indeob ște se priyilegiau
taburetele și băncile. Desigur, mobilierului s ăracă–Șș cios și veselei de argil ă ale unor a se opuneau cele de lux ale boga ților.
Aerul și lumina pătrun- I deau greu in „apartamentele" din insulae. Unii locatari nici nu aveau geamuri la ferestre, la care
atar- nau panze sau piei, mi șcate de vant și bătute de ploaie. Sau un fel de storuri din le mn, care nu -opreau nici frigul, nici
ploaia, nici canicula. Existau un fel de calorifere, dar ele nu serveau eta – 'șș:. jele superioare ale imobilelor inalte, in care nu
se foloseau nici sobe. Se utilizau doar cuptoare, fj „reșouri", un fel de „cămine". A pa se transporta la etaje din strad ă, din
fantani, castele de ap ă oii ,,;, chiar din pu țuri săpate de locuitori. Numai la parter se aducea, in conducte, ap ă curată. %
Canalizarea era foarte deficitar ă. Apăruseră latrine publice, dar cele private nu comunic au cu exteriorul. Majoritatea
locuitorilor Romei utilizau latrinele publice. Totu și se colectau gunoaiele I menajere. indeosebi la etaje, locatarii luptau din
greu cu plo șnițele. Chiriile erau ridicate, incat 1 mul ți locatari subinchiriau camere ori chiar segmente dintr -un apartament.'
Străzile continuau s ă fie numeroase. Sub censura lui Vespasian și a lui Titus, ele acopereau 85 de kilometri la Roma.
Eforturile de sistematizare nu au inregistrat decat un succes par țial. Multe str ăzi inguste se strecurau in tortochiate
printre insulae gigantice. Subsista in continuare disjunc ția intre ulițele accesibile exclusiv pietonilor, str ăzile 1 pe
unde nu trecea decat o singur ă căruță, și uiae propriu -zise. Chiar șoselele extraurbane ș oscilau, in l ărgime, intre
4,80 și 6,50 m. Cum am mai relevat, circula ția rutieră se desfășura prin excelen ță in timpul zilei. intre r ăsăritul și
apusul soarelui nu circulau vehicule grele de aprovizionare și vite de povar ă. Făceau excep ție doar căruțele
antreprenorilor constructori, care demolau cl ădirile vetuste din ora șe. In sfarșit, se circula in tr ăsuri sau cvadrige
cu prilejul ceremoniilor solemne. Chiar mor ții erau transporta ți pe jos in sicriul lor. Ziua nu circulau decat
pietonii, călăreții, lecticile și scaunele purtate de hamali pentru uzul unor cet ățeni, amatori de un minimum
confort. Romanii inst ăriți evitau poluarea sonor ă in dormitoare și in alte inc ăperi foarte retrase fa ță
Dezvoltare sistematic ă și criză
intr-adevăr, de fapt, cum am ar ătat mai sus in mai multe randuri, seco lul al II -lea d.C. și chiar „varsta" Severilor
se caracterizeaz ă printr -o expansiune, printr -o dezvoltare, am spune sistematic ă, pe multiple planuri a imperiului
Romei. Am reliefat c ă varful acestei expansiuni s -a realizat sub Principatul lui Traian, dar c ă procesul dezvolt ării
ample a Imperiului a continuat sub to ți Antoninii. Este oare o intamplare c ă Severii s -au proclamat dinastie
antonina și că atația impărați ai secolului al III -lea d.C. se intitulau adesea Marcus Aurelius? Platoul a continuat
pană in 235 d.C, chiar dac ă se acumulau, dup ă 192 d.C, ingrijor ătoare simptome de recesiune, atat la nivel
economic, cat și pe plan politic. Militarizarea unei autocra ții tot mai autoritare, acumularea conflictelor dinastice
și a loviturilor de stat și de palat s unt relevante. in condi țiile păcii interne și la frontiere, cel pu țin pană sub
Marcus Aurelius și Commodus, cre ște simțitor nivelul de trai al majorit ății locuitorilor Imperiului. Se dezvolt ă
cultura, inv ățămantul, alfabetizarea și instruirea romanilor, pa nă la un standard care, astfel cum am mai ar ătat, nu
va fi recuperat decat in secolul al XVIII -lea. Acest proces continu ă, cu notabile succese, și in veacul urm ător.
Totodată, pană in 235 d.C, se traduce in practic ă o masivă expandare a civiliza ției. Trebu ie oare să definim, cum
se preconiza candva, nivelul civiliza ției in funcție de consumul de ap ă, săpun și lapte? Chiar și intr-un asemenea

caz constat ăm progresele spectaculare, exprimate in proliferarea termelor, terenurilor de sport, comodit ăților
vieții cotidiene, fie și la nivelul modest al resurselor tehnologice ale antichit ății. Propășesc urbanizarea,
municipalizarea, politicile edilitare spectaculare, intr -o anumită măsură crește chiar nivelul de via ță din mediul
rural. Se tinde spre ecu -menism, spre universalism, spre uniformizare relativ ă a coordonatelor existen ței
locuitorilor Imperiului. in pofida unor rezisten țe locale, care nu se manifestau excesiv in Africa de Nord roman ă.
Propagarea cet ățeniei romane se pune in oper ă in chip constant, pan ă se ajunge la generalizarea ei dup ă 212 d.C
Locuitorii Imperiului se simt in siguran ță intre frontierele acestuia, departe de confuzele fr ămantări din
Barbaricum. Chiar după Marcus Aurelius incursiunile barbare sunt resim țite ca accidente sup ărătoare,
ANTONINI I, SEVERII ȘI SFARȘITUL PRINCIPATULUI
449
dar efemere. Inclusiv sub Carus, adev ărata primejdie pentru Imperiu era perceput ă ca venind din partea statului ini țial part și
apoi persan. Numai Tacit percepea altfel pericolul exterior. Romanii erau mandri de o prosperitate de care, fire ște, nu
beneficiau to ți. Diverse modalit ăți mai sus evocate, ca evergetismul, subsidiile, gratifica țiile, distribu țiile alimentare, asigurau
o anumită protecție socială. Relațiile comerciale comport ă o fluidizare pregnant ă. Cand t oate acestea se incheie ori
diminueaz ă simțitor, reacția romanilor a implicat stupefac ția, deruta, incapacitatea de a in țelege cu adev ărat ceea ce se
petrecea. De și vom constata c ă se bănuia mutația suferită de viața politică, de civiliza ție, de existen ța cotidiană.
in ciuda faptului c ă destui savan ți, obtuzi la in țelegerea istoriei -realitate, refuz ă să accepte realitatea unei crize declan șate in
secolul al III -lea, toate evenimentele mai sus consemnate de noi o relev ă cu notabilă pregnanță. Se află in cauză o modă
relativ recent ă, dat fiind c ă toate exegezele mai vechi au demonstrat irefutabil impactul acestei crize. Este adev ărat că efectele
crizei se distribuie inegal pe suprafa ța Imperiului. Arheologii au constatat modeste epifenomene ale crizei in Hispa nii.
Expansiunea economic ă se desfășoară in Lusitania, in anii 255 -256 d.C, pe cand Baetica i și exportă in continuare
untdelemnul pe limes. Orașele Africii proconsulare sufer ă prea puțin, spre deosebire de Numidia, Mauretanii și Tripolitania.
Egiptul nu es te afectat pan ă după 260 d.C. și capturarea lui Valerian. in Orient, Antiochia r ămane o metropol ă prosperă, in
vreme ce, pan ă la cucerirea ei, Palmyra atinge culmea prop ășirii ei politice, economice și culturale. in Britannia infloresc, in
tot cursul secol ului, agricultura, industria textil ă, ceramică și minieră. Pană sub Principatul lui Decius, nici Dacia nu este
simțitor atinsă de criză. Recesiunea, criza afecteaz ă in profunzime Galliile, Germaniile romane, Italia septentrional ă, cum am
arătat, o parte di n teritoriile romane din Africa, Balcanii, mai ales dup ă 250 d.C, Asia Mic ă, Siria. Marcel Le Glay afirma c ă
de fapt nu s -a produs o unic ă criză, ci un șir de crize, de grave perturb ări, intervenite in 240 -253, 257 -261, 267 și 275 -276.
Aceste momente de te nsiune ar fi fost separate de secven țe de acalmie, de redresare, fie ea și trecătoare. Iar Karl Strobel
opinează că Imperiul n -ar fi suportat nici o ruptur ă dramatică. S-ar fi produs numai crize limitate, geografic localizate, și
desfășurate in 253, 260 și 270-271. Observ ăm că și in așa-numita acalmie factorii de criz ă au acționat cu vigoare și ar fi
generat „pusee" brutale, notabil de spectaculoase.
Dar cum percepeau anticii criza, recesiunea din secolul al III -lea? indeob ște ei iși reprezentau vremea lor ca un
flagel, ca un dezastru, care impingea Imperiul spre descompunere total ă. inainte de 260 d.C, poetul cre știn eretic
Commodianus prezicea pr ăbușirea Romei. Cu o v ădită satisfacție, el exclama: „se vaită pentru eternitate cea care

se fălea că este etern ă"', luget in aeternum quae se iactabat aeterna (Apoi, v. 923). O puternic ă angoasă se
deslușește in reflec țiile lui Dionysios din Alexandria și ale Sfantului Ciprian. intr -o scrisoare -tratat, intitulat ă
„Către Demetrianus", Ad Demetrianum, datand din 252 -253 d.C, Sfantul Ciprian d ă seama de tribula țiile care
incercau Imperiul. La randul s ău, ulterior Aurelius Victor se va referi la „răul comun al lumii romane", commune
Romani orbis malum. Nikagoras, mai sus consemnat, contureaz ă un cumplit tablou al crizei . El stăruie asupra
nenorocirilor timpului, asupra cascadei de uzurp ări, asupra existen ței penibile duse de cet ățeni. El reprob ă cu
vigoare influen ța nocivă exercitată de militari asupra vie ții politice. Nenorocirile timpului rezult ă și dintr -o
inscripție datată din timpul Principatului lui Filip Arabul. Inscrip ția cuprinde o peti ție alcătuită de țăranii din
Asia roman ă. Iar un papir inregistreaz ă
450
Eugen Cizek
respingerea de c ătre prefectul Egiptului a plangerilor unor țărani. Se afirm ă că prosperitatea a dispărut complet
după stingerea dinastiei Severilor, in cet ățile și satele Imperiului (Cypr., Demetr., 17; Aur. Vict., Caes., 33, 34;
C.I.L., 3, 14191 = I.G.R.R., 4, 598 = O.G.I.S., 519; P. Lond., 2565). Or cei care tr ăiau evenimentele secolului al
IlI-lea d.C. cuno șteau mai temeinic vremurile lor decat cercet ătorii secolului XX! M ărturia lor ni se pare
decisivă. incat s -a produs o puternic ă și unică recesiune, o criz ă globală, care a afectat numeroase sectoare ale
vieții duse de locuitorii Imperiului. Se află in cauză un fenomen complex, chiar dac ă inegal distribuit din punct
de vedere geografic. Dificult ățile care ap ăsau anumite compartimente ale spiritualit ății și existenței romanilor se
sprijineau și se intercondi ționau adesea reciproc. S -a decantat cu adevărat o ruptur ă autentică, generatoare a unei
noi situații, care a succedat erei prosperit ății.
Dar intre ce date s -a desfășurat aceast ă criză? Adesea se opineaz ă că această criză ori aceste crize s -ar fi
desfășurat intre 235 și 285 d.C. Iar apogeul cr izei s -ar fi realizat in 260 d.C. intr -adevăr, data inceputului crizei
nu suscită controverse: 235 d.C. Aurelius Victor și Eutropiu vor sus ține că, după preluarea Principatului de c ătre
Maximinus Thrax, statul roman ar fi alunecat pe o pant ă abruptă, din p ricina uzurp ărilor puterii imperiale,
incapacității principilor de a gestiona Imperiul, susceptibile s ă inlesneasc ă invaziile barbare (Aur. Vict., Caes.,
24, 9 -l1; Eutr., 9, 1, 1). Dup ă opinia noastr ă criza s -ar fi incheiat in 273 d.C, cand Aurelian a term inat lichidarea
statelor secesioniste. Evenimentele consecutive constituie epifenomene, prelungiri nefericite ale efectelor crizei.
Am constatat c ă Aurelius Victor va semnala interdependen ța intre factorii externi și cei interni. Desigur, min țile
romanilor sunt mai impresionate de anarhia militar ă și de proliferarea uzurp ărilor decat de infiltr ările Barbarilor
in Imperiu. De fapt, o incursiune a Barbarilor in Imperiu declan șa o uzurpare. Generalul care comanda trupele de
pe limes, mai ales dac ă respinsese i nvazia, era proclamat imp ărat de către soldații săi. indată el pornea cu grosul
forțelor sale spre Italia, ca s ă infrangă impăratul legitim și să asume intreaga putere. De fapt uzurpatorii au fost
atat de numero și, incat nici nu putem delimita lesne princi pii legitimi de uzurpatori. in orice caz, in drumul s ău
spre cucerirea puterii supreme, generalul uzurpator l ăsa practic frontiera descoperit ă, apărată de prea pu țini
militari. Ceea ce prilejuia noi incursiuni barbare, urmate ineluctabil de noi uzurp ări. Această dialectică infernală

a conferit crizei substan ța ei și a favorizat for țele centrifugale, secesioniste, ale Imperiului. Cum am remarcat mai
sus, perturb ări grave din Barbaricum impingeau diverse semin ții dincolo de limes. In orice caz ele p ătrundeau in
Imperiu nu pentru c ă ar fi vrut s ă-l distrugă, ci doar să-l prade sau eventual s ă trăiască mai bine fie in interiorul,
fie in exteriorul lui, dat fiind condi țiile de trai deosebit de penibile din meleagurile lor natale. Astfel cum
imigranții din lumea a treia și din țara noastr ă, inclusiv și mai cu seam ă rromi, nu au inten ția să distrugă bogățiile
țărilor occidentale, ci, dimpotriv ă, să beneficieze de nivelul lor de trai. Autorit ățile imperiale au sfar șit prin a
ințelege că aceste invazii, indeob ște punc tuale, nu pot fi curmate, ci doar calmate, indiguite. Ele au recurs la
opțiuni diferite, in momente diferite. Cum ar ăta Paul Petit, mai cu seam ă sub Severi, s -a incercat cump ărarea
Barbarilor prin subsidii, prin adev ărate tributuri oneroase, v ărsate in aur , in scopul de a -i determina s ă nu mai
invadeze Imperiul. Aceast ă tactică nu a dat rezultate și Aurelian o va condamna explicit. S -a recurs atunci, in
condițiile dificultății de a recruta solda ți performan ți, la incorporarea Barbarilor in armata roman ă ca „federali",
foederati, pe bază de contract individual sau colectiv.
ANTONINII , SEVERII ȘI SFARȘITUL PRINCIPATULUI
451
incă Hadrian recursese la aceast ă procedură, cand crease unit ăți speciale, numeri. Aurelian și Probus au utilizat o
asemenea tactic ă și au angajat la frontierele Imperiului contingente alc ătuite din vandali, alamani, sarma ți și goți.
Unele dintre aceste unit ăți au rămas fidele Imperiului, dar adesea vasalii barbari s -au revoltat și au atacat teritorii
romane. in sfar șit, Barbarii au fost int roduși in Imperiu in calitate de coloni, instala ți pe pămanturi nelucrate. intrun
asemenea caz ei erau deplasa ți adanc in interiorul Imperiului, cu turmele, familiile și căpeteniile lor. Tracia,
Moesiile, nordul Pannoniei și Galliile au primit astfel munci tori imigran ți, aduși cu forța, din randurile carpilor,
bastarnilor, alamanilor și francilor. ins ă ogoarele lor erau supuse redeven țelor și indeosebi ei puteau fi mobiliza ți
pentru apărarea frontierelor. Pe de alt ă parte, adesea ace ști Barbari nu s -au putu t adapta modului de via ță roman:
erau indisciplina ți și uneori se aliau cu invadatorii. S -au răsculat adesea. Este cunoscut cazul francilor implanta ți
de Probus la gurile Dun ării, care s -au răsculat, au str ăbătut Mediterana, tr ăind din piraterie, au ocupat Sicilia, au
traversat stramtoarea Gibraltar și, in 297 d.C., s -au intors in ținuturile lor natale (Zosim, 1, 71; Paneg., 4, 18).
Desigur, cauzele profunde ale crizei sunt complexe. Ereditatea defectuoas ă a puterii imperiale a stimulat
uzurpările, ca și militarizarea Imperiului. in mod paradoxal, generalizarea cet ățeniei a favorizat for țele
centrifugale, disolu ția identității romane. Cum am semnalat mai sus, aspira ția aproape oric ărui peregrin era s ă
acceadă la cetățenia roman ă. Cand toți au dobandit cet ățenia, provincialii au pierdut interesul pentru Roma,
centrul Imperiului. Jean Gage și alți cercetători au considerat c ă explicația amplific ării forțelor centrifugale ar
trebui căutată in incapacitatea imp ăraților de a asigura ap ărarea frontierelor. Totu și nici impărații gallo -romani
nu s-au dovedit mai capabili s ă juguleze incursiunile barbare. In realitate, Roma și Italia se aflau intr -un profund
proces de recesiune, de recul. For țele centrifugale au ac ționat adesea in spatele uzurp ărilor. Provincialii
cons ervau valorile romane, modul de via ță al Imperiului, dar estimau c ă acesta iși pierduse ra țiunea de a fi. In
anticetatea care echivala cu Imperiul, unde numai sodalita țile mai asigurau repere stabile, identitatea na țională

romană se dilua. Dirigismul imp ăraților, corvezile, rechizi țiile, fiscalitatea excesiv ă contrariau, iritau cet ățile
provinciale. Se ajunsese, in numeroase zone ale Imperiului, la ceea ce Marcel Le Glay a caracterizat ca o
„destructurare social ă". Cetățenii, in ora șe, trăiau la fel, dar se imbrăcau diferit. Climatul mental, discursul
mental au suferit muta ții relevante. Așadar la nivelul crizei de identitate si al mentalit ăților, al slabei lor
rezistențe față de „deriva " politic ă și de o anumit ă destabilizare social ă, trebuie c ăutată cauza cauzelor. Adică
principala cauz ă a crizei secolului al IlI -lea d.C, a perceperii tribula țiilor ca efecte ale unei regresiuni judecate de
contemporanii lor ca mai devastatoare decat era ea de fapt. Criza secolului al IlI -lea a constituit in primul rand o
criză a mentalităților. A identit ății cetățeanului și a identității valorilor, a metavalorilor in curs s ă evolueze spre
noi structuri mentale. Se profileaz ă noi antiteze axiologice. Alteritatea se insinueaz ă in raporturile religioase,
determinand o perturba re radicală a identității romane. Am remarcat acest fenomen la inceputul c ărții.
Să remarcăm că secesiunile și uzurpările cele mai importante au survenit in Gallii și in Orientul asiatic. Dat fiind
că au existat și foarte active for țe centripete, patriotic e, atașate de Imperiu și hotărate să-l salvgardeze. Desigur,
ele existau pretutindeni, inclusiv in Gallii și in Orient. Totu și ele s -au manifestat prin excelen ță in aria balcanic ă
a Imperiului, care oferea majoritatea milit ărilor,și cadrelor de comand ă ale statului. Adic ă
' re* •"*..",;'
452
Eugen Cizek
in Illyricum, in Moesia, in Pannonia, chiar in Dacia, pan ă la replierea operat ă de Aurelian. Axul danubian, vital
pentru soarta Imperiului, se transformase in pivotul acestuia, in aceast ă zonă se efectuase u n amalgam etnic de
proporții, un autentic „brasaj" de popula ții. Provinciile danubiene fuseser ă populate de coloni ști veniți din toate
segmentele Imperiului. Ace ști coloniști, mai ales țărani și soldați, doreau cu ardoare conservarea Imperiului. De
fapt, d anubienii au salvat Imperiul. Pană cand sfidarea centrifugal ă iși va lua revan șa in secolul al V -lea d.C. 17.
Economia Imperiului
Peisajul economiei Imperiului urmeaz ă o traiectorie evocat ă mai sus și care a evoluat de la o real ă prosperitate,
sub Antonini, la recesiune, la o relativ ă, geografic
limitată, criză.
Agricultura continu ă să absoarbă grosul forței de munc ă și al eforturilor popula ției, in orice caz, pan ă in 235 d.C,
agricultura Imperiului progreseaz ă. Se exploateaz ă noi teritorii agricole și crește sensibil produc ția de bunuri ale
campului. Sporesc indeosebi suprafe țele hărăzite viticulturii și oliviculturii, datorit ă incurajărilor venite din
partea administra ției Imperiului și utilizării unei tehnologii eficiente. Vinul și untdelemnul nu au lipsit in
Imperiul secolelor al Il -lea și al IIMea d.C. Produc ția cerealier ă se dezvolt ă simțitor. Este stimulat ă agricultura
Numidiei, sub presiunea cererii crescande a Romei, unde ajungea și graul Egiptului. Armata Dun ării avea nevoie
de graul pontic. Pe de al tă parte, in pofida m ăsurilor protec ționiste, adoptate inc ă de Flavieni, și subvenționiste,
promovate de Traian și de Hadrian, agricultura italic ă intră in impas, inc ă sub Antonini, cu exceptarea
segmentului septentrional, unde se men ține o anumit ă prosper itate, datorit ă policulturii arbustive. Nu au dat

rezultate satisf ăcătoare alimenta ale lui Traian și nici tentativele de secare a mla știnilor pontine. Desigur, romanii
au incercat s ă exploateze la maximum resursele Italiei, in curs de diminuare, și penins ula a venit, sub Traian, in
ajutorul Egiptului, afectat de o temporar ă criză agricolă. in restul Imperiului, agricultura se dezvolt ă intr-un ritm
constant, de și sunt prea pu țin utilizate inova țiile tehnologice, consemnate in capitolul precedent. Nu atat di n
pricina sclavajului. Deoarece sclavul instruit, atent supravegheat și bine tratat, se dovede ște un mai performant
agricultor decat colonul și micul proprietar rural, l ăsați să se descurce cum puteau. Exista ins ă mefiență față de
mașini și interes sc ăzut pentru profit substan țial. Idealul autarhic nu disp ăruse: exploatarea agricol ă, mare sau
mică, trebuia s ă producă indeosebi pentru cei lega ți direct de ea. Semne relevante de stagnare incep s ă se
manifeste in multe zone ale Imperiului, inc ă sub Severi.
Totuși se preconiza rezervarea anumitor suprafe țe culturilor speculative. Agronomii recomandau domeniile
situate aproape de o ax ă rutieră și de un fluviu: s ă se diversifice culturile agricole, sa investeasc ă in ele. Targul
vecin și uneori marele comer ț interp rovincial absorb surplusurile negociabile. Prosper ă agricultura din teritoriile
celto -romane, mai receptiv ă față de inovațiile tehnologice, și cea din Orient, din provinciile danubiene, din
Tracia, Asia Mic ă și din Cirenaica. In regiunile renano -danubiene se dezvolt ă proprietățile veteranilor. Se
recurge pretutindeni la rota ția culturilor, la ingr ășarea solului, la ingrijirea arborilor, la grefe, selec ții de specii
noi, drenaje și irigații. Producția agricolă a Africii proconsulare este impulsionat ă de regl ementările legislative
promovate de c ătre Traian și mai ales Hadrian, care permit colonilor și altor țărani să cultive
ANTONINII , SEVERII ȘI SFARȘITUL PRINCIPATULUI
453
pămanturi nelucrate, palustre, forestiere, abandonate de mai mult de zece ani. Ace ști cultivatori sunt scuti ți de unele impozite
și pot transmite ereditar noile ogoare. Pe de alt ă parte, aici și in restul Imperiului, se interzice s ă se solicite colonilor mai mult
de o treime din recolta ob ținută de ei și corvezi mai lungi de șase zile pe an. Țăranii și colonii sunt liberi s ă părăsească
pămanturile pe care lucrau și să se instaleze in alt ă parte. Economia liberei intreprinderi subsist ă ca dominant ă. Nivelul de
viață al agricultorilor r ămane modest, prosper ă satele din Africa procon -sulară, Asia Mică și din Siria. Aici emerg pie țe locale
și anumite sate sunt inzestrate cu monumente, temple, terme, chiar și teatre. in provincii, ca form ă de proprietate prevala
„posesiunea", possessio. Chiar cetățenii plăteau impozit direct, c ăci solul provincial aparținea teoretic imp ăratului, in ultim ă
instanță se degajă mai multe tipuri de st ăpanire a solului: a) „proprietatea" decuri -onală, cea a orășenilor instăriți, care varia
intre 60 și 200 de hectare și era lucrat ă de sclavi sau de coloni (chiar ora șele po sedă bunuri comunale); b) mica „proprietate",
pusă in valoare de țăran sau de un veteran; c) marea „proprietate" privat ă, latifundia, latifundium, care incorporeaz ă intre 300
și 10.000 de hectare. indeosebi sudul Italiei are tendin ța să se transforme in an sambluri de p ășuni și de parcuri. Dar
latifundiile se dezvolt ă și in provincii. Cel mai mare latifundiar este imp ăratul. Confisc ările, moștenirile revenite principilor
au prilejuit domenii imperiale imense. Iar, in Orient, imp ărații preiau intinsele propri etăți ale regilor elenistici. Septimius
Severus a dezvoltat masiv latifundiile imperiale, care alimentau trezoreria personal ă a suveranului. incepand de la Hadrian,
gestionarea domeniilor imperiale era incredin țată unor procuratori, care administrau regiun i intregi. Fiecare domeniu este
arendat de un conductor, care il lucreaz ă cu sclavi imperiali și mai cu seam ă cu așa-numiții coloni, al căror număr sporește

considerabil. in Orient, s ătenii se asociaz ă in adevărate asocia ții de agricultori. Severii au impu s tuturor taxe impov ărătoare și
rechiziții necesare intre ținerii armatei. Cu toate acestea, in ciuda extinderii latifundiilor și abuzurilor „conductorilor", de care
colonii se plangeau inc ă sub Commodus, Severii, ai c ăror soldați erau mai ales recruta ți in mediul rural, favorizeaz ă mica
„proprietate". Militarii de la frontiere primesc loturi agricole, pentru care achitau rente funciare. Pe cand in Egipt sunt
instalați veterani, c ărora impăratul le cedeaz ă ogoare. Tulbur ările militare, emergen ța dirigismului , raidurile Barbarilor
afectează agricultura in timpul crizei din secolul al IlI -lea d.C. Comercializarea produselor agricole intampin ă serioase
dificultăți.
in secolul Antoninilor, industria și comerțul beneficiaz ă de o autentic ă eflorescent ă. Deși și in industrie au fost
prea puțin valorificate inova țiile tehnologice. inc ă din secolul al H -lea d.C, industria și comerțul Italiei comport ă
stagnare, chiar recesiune, descre ștere sau, cum se mai spune, cre ștere negativ ă. Producția de vinuri a Italiei i și
pierd e piețele de desfacere. Nu numai c ă vinurile Italiei nu mai sunt cump ărate in Gallia narbonez ă, dar
produsele viticole din Gallia invadeaz ă piața Italiei. Vinurile Galliilor acapareaz ă piața renană, unde ajung
transportate in amfore gallo -romane, de tip sp ecial, și in butoaie. Produc ția de untdelemn se difuzeaz ă masiv in
provincii, mai ales in Hispanii. Aici se fabric ă amfore specifice, in care uleiul este comercializat in intreg
Imperiul, inclusiv in Italia. in secolul al Il -lea d.C, comer țul privat cu ule i este dublat de un transport realizat de
stat, căci uleiul devine o marf ă a annonei, a aprovizion ării imperiale. Se vinde masiv și uleiul produs in Africa
romană. Producția de ceramic ă italică se retrage, regreseaz ă, in profitul celei realizate in Gallii. Spectaculos se
dezvoltă și exploatarea minelor și carierelor, impulsionat ă de administra ția imperial ă.
Severii puseser ă in circulație o moned ă din bilon, antoninianus, care valora ini țial un denar și jumătate. El este
inițial bătut in mare cantitate. Seve rus Alexander a intrerupt emisiunile de antoninianus, dar ele au fost reluate de
către Pupienus, Balbinus și Gordianus III. Totu și și antoninianus a fost atins de o substan țială depreciere
metalică. Diferența intre valoarea nominal ă și cea reală a monedelo r este nociv ă. Munca for țată este impus ă in
manufacturi. Exigen țele crescande ale armatei și puterii centrale, cheltuielile prescrise de ameliorarea
infrastructurii rutiere a Imperiului reclam ă augmentarea sensibil ă a impozitelor și a contribu țiilor solici tate
cetățenilor. Prolifereaz ă impozitele suplimentare, ca aurul coronar, aurum coronarium, care fusese la origine
orfandă voluntară a unei cunune de aur, ca dovad ă de lealitate fa ță de noul suveran. in secolul al III -lea d.C,
aurul coronar este reclamat a nual și chiar uneori de mai multe ori pe an (DC, 78, 9, 4 -5). Se inmul țesc rechizi țiile
și se reclam ă proprietarilor funciari și, in general, cet ățenilor intre ținerea forțelor militare in trecere. Dirigismului
etatist i se opune, ca reac ție normală, indivi dualismul pronun țat al marilor posesori de uillae. Țăranii prefer ă
adesea să se grupeze al ături de ace ști semifeudali, care ii ap ără impotriva abuzurilor statului și cetăților.
Gestionarea autonom ă a cetăților este serios amenin țată. Ele trebuie s ă suporte nenumărate taxe și corvezi
(I.G.R.R., 169; 1496). Bugetul statului este impov ărat de salarizarea a foarte numero șilor agenți imperiali, a șanumiții
Caesariani. Baremele salariilor nu se modific ă, dar bugetul este inc ărcat de nenum ărate conversii,
superprim e etc. Numeroase capitale sunt blocate pe limes. Risipa, debandada financiar ă, inflația, alterarea

monedelor sunt exagerate de izvoarele literare antice, ins ă ele corespund in parte realit ății. incat era normal ca
inflația, mai sus consemnat ă, să facă ravagii, cu toate c ă „progresele" sale nu au urmat un ritm constant. Papiri
descoperiți in Egipt dau seama de o masiv ă creștere prețurilor unor produse esen țiale, precum graul, orzul, vinul,
sclavii, asinii. Salariile nu pot ține pasul cu infla ția, care poart ă și asupra imperiului gallo -roman 18.
Probleme sociale
Prosperitatea „secolului" Antoninilor faciliteaz ă propășirea locuitorilor Imperiului din diverse categorii sociale.
Desigur, aceast ă prosperitate favorizeaz ă indeosebi elitele din Roma și din provincii, inflorirea vie ții municipale,
progresul civiliza ției citadine, de și anumiți săteni, cum am mai semnalat, se bucur ă de asemenea de roadele lor.
Se constat ă o anumită nivelare pe trepte apropiate a p ăturilor modeste ale Imperiului. Colonii, sclavii și liberții,
cărora li se repartizau loturi de p ămant, pe marile domenii, dobandesc condi ții de existen ță aproape similare.
Această nivelare, aceast ă egalizare relativ ă, se manifest ă pregnant in interiorul colegiilor, ca și al comunit ăților
creștine și sectelor or ientale, in special isiace. F ără indoială, crește și numărul celor nemul țumiți că nu
beneficiaz ă substanțial de fructele prosperit ății.
Izbucnesc, sub Marcus Aurelius și Commodus, tulbur ări sociale, adev ărate revolte locale. in Egipt, mai ales in
mlaștinile de la vest de delta Nilului, se concentreaz ă un mare num ăr de marginali, de asociali, de talhari și
dezertori, condu și de o căpetenie indr ăzneață, Isidorus, care ii constituie intr -o adevărată armată de „desperados",
așa-numiții boiikoloi (DC, 71, 32, 1) . Acești rebeli sociali și naționali, antiromani, infrunt ă forțele militare
imperiale in plin camp de lupt ă și numai interven ția energică a lui Avidius Cassius ii impiedic ă să ocupe
Alexandria. Dezertori, talhari, haiduci, „lotrii", latrones, emerg și in a lte zone ale Imperiului.
ANTONINII , SEVERII ȘI SFARȘITUL PRINCIPATULUI
457
Procesul de innoire, de improsp ătare a randurilor curiei se accelereaz ă sub Antonini, cand practic ajunge s ă se
configureze un senat diferit de cel din veacul anterior. Magistraturi le tradiționale nu mai au nici o importan ță
reală, insă senatorii continu ă să dețină poziții insemnate in aparatul administrativ imperial și in conducerea
armatei. in vremea lui Traian, senatorii originari din Italia, a șa-numiții hali, constituiau inc ă 70% din totalul
membrilor curiei. Traian a continuat s ă introducă in curie alți italici, prin excelen ță din Umbria și din Gallia
cisalpină, dar a stimulat promovarea orientalilor in senat. Dintre vechile familii patriciene din senatul lui Caesar
nu mai rămăsese decat una singur ă, pe cand din cele 36 ajunse la patriciat sub Iulio -Claudieni nu mai
supraviețuiau decat 6. Filoelenul Hadrian a continuat inserarea in senat a celor proveni ți din Orientul grecofon.
Mulți dintre ace ști senatori erau descenden ți ai imig ranților italici, in special din Asia Mic ă. Acced in senat și
romano -africani. Sub ultimii Antonini, senatorii italici nu mai reprezint ă decat 57% din curie. Provincializarea
senatului devine total ă sub Severi. Romano -africanii și orientalii constituie 60% din senat. Este adev ărat că acești
noi senatori și-au insușit rapid o forma mentis tradițională. Elocvent este cazul lui Cassius Dio Cocceianus,
provenit dintr -o regiune a Asiei Mici, unde candva elementele latinofone beneficiaser ă de o anumit ă influență. El
apare ca deosebit de loial Imperiului. In general, noii senatori militeaz ă pentru humanitas și pentru o libertas, fie

și limitată. Reacția senatorial ă din 238 d.C. ni se pare revelatoare. De și clarissimatul inlocuise practic vechiul
ordin senatorial.
Clarissimatul se converte ște intr -o adevărată castă, bazată pe o anumit ă pasiune pentru glorii și serviciul public,
pe „demnitate", dignitas, care nu excludeau patima pentru orgoliu, pentru un otium rafinat și cultivat. in orice caz
clarissimatul se oficial izează. Inscripțiile califică pe orice senator ca „bărbat foarte str ălucit", clarissimus uir, pe
cand soția acestuia este definit ă drept „femeie foarte str ălucită", clarissima femina. Chiar copiii clarissimilor sunt
proclamați clarissimi pueri ori clarissi mae puellae. Iar clarissimele m ăritate cu un decurion i și păstrau calitatea
de clarissima. in orașele din Africa roman ă și din Orient existau numero și „oameni noi", c ărora impărații le
acordaser ă laticlava. Cu toate c ă nu exercită nici o magistratur ă, ei s unt clarissimi. incat clarissimatul dep ășește
simțitor limitele senatului și echivaleaz ă cu varful piramidei sociale. indeob ște clarissimii posed ă importante
proprietăți funciare. Sub Antonini, ei sunt obliga ți să posede o treime ori un sfert din domeniile lor in Italia.
Ulterior, aceast ă obligație dispare. Desigur, noii clarissimi provin de regul ă din ordinul ecvestru, din elitele
municipale și intelectuale. Chiar umili ți, după 238 d.C, clarissimii p ăstrează un prestigiu notabil. Totu și, după
262 d.C, clar issimii pierd comandamentele militare și guvernarea celor mai multe provincii.
Secolele al II -lea și al III -lea d.C. echivaleaz ă cu apogeul ordinului ecvestra. Cavalerii au sus ținut intens
Antoninii și Severii. Am ar ătat mai sus c ă, in 217 d.C., pentru pri ma oară un cavaler a asumat Principatul. F ără
indoială, mulți cavaleri nu se angajeaz ă in serviciul statului, deoarece prefer ă să se hărăzească afacerilor sau, cel
mult, să gestioneze domeniile imperiale. Dar foarte numero și cavaleri activeaz ă in randurile armatei și ale
birocrației imperiale. Ordinul ecvestru se reliefeaz ă de altfel ca foarte mobil, receptiv la o primenire inc ă mai
pregnantă decat cea a clarissimatului. Cavalerii inlocuiesc liber ții in absolut toate func țiile importante ale
aparatului admi nistrativ imperial. Hadrian a fixat o veritabil ă carieră ecvestră ierarhizată, pe bază de
responsabilit ăți și salarii.
458
Eugen Cizek
Numărul posturilor ecvestre spore ște intr -un ritm impresionant, trecand de la 80, sub Traian, la 136, sub
Commodus, și 174 sub Septimius Severus. Principatul exercitat de Marcus Aurelius degajase o ierarhizare a
titlurilor asumate de cavaleri. Un prefect al pretoriului, culmea carierei ecvestre, este „cel mai de seam ă bărbat",
uir eminentis -simus. Ca și prefectul Egiptului, de asemenea uir eminentissimus. Orice cavaler care asum ă o
funcție important ă in gestionarea militar ă sau civilă a Imperiului este un uir perfectissimus, adică un „bărbat cu
adevărat desăvarșit". in sfarșit, un cavaler de rand nu este decat un „bărbat admi rabil", uir egregius. Secolul al
III-lea d.C. este veacul per -fectissimatului, incat r ăman puțini egregii. in orice caz prefectissimatul nu se
limitează la preluarea puterii imperiale, ci dobande ște controlarea intregii gestiuni a Imperiului, a func țiilor
administrative, a armatei și comandamentelor militare, a guvern ării provinciilor.
Mulți liberți imperiali, procuratori și conductores ai domeniilor imperiale, juri ști, decurioni dobandesc cu
ușurință inelul de aur al cavalerilor. Cum ar ăta Paul Petit, inde osebi cariera militar ă constituie „calea regal ă",

care duce la ordinul ecvestru. To ți centurionii importan ți devin cavaleri. Pe de alt ă parte, cavalerii acced cu
ușurință la ordinul senatorial. Datorit ă adlecției, impărații introduc in senat, printre fo știi quaestori, pretori ori
chiar consuli, numero și cavaleri. Laticlava este de asemenea masiv acordat ă tinerilor cavaleri. Paul Petit
menționa ca emblematic cazul lui Marcus Valerius Maximianus, fiu de magistrat municipal din Pannonia. El
primește brevetul d e cavaler, parcurge o carier ă militară relevantă, este inscris in senat printre fo știi pretori și
ajunge să comande diverse legiuni.
Evoluția decurionatului se invedereaz ă sinuoasă, complicat ă și convertită intr-o involuție dramatic ă. Primii
Antonini favor izează viața urbană și autonomia cet ăților Imperiului. Traian și Hadrian creeaz ă orașe noi,
populează și intăresc pe cele vechi. Severii vor practica de asemenea politica de urbanizare a Imperiului.
indeosebi in Orient, urbanizarea inregistreaz ă progrese n otabile, pe baza unor puternice tradi ții locale. De aceea
decurionatul continu ă să se dezvolte și să fie ravnit. in Occident se uniformizeaz ă de altfel structurarea cet ăților.
in Orient, aceast ă uniformizare este mult mai pu țin pregnant ă. Ansamblul cet ăților romane alege magistra ții și
sacerdoții. Carmuirea cet ăților revine magistra ților locali, dar mai ales consiliilor municipale, numite in Orient
boulai, formate din fo știi magistra ți locali. Reprezentan ții lor continu ă să se intruneasc ă in adunările provi nciale,
in principiu sortite efectu ării cultului imperial. O asemenea adunare se nume ște concilium in Occident și koinon
in Orient. In fiecare an, la 1 august, adunarea Galliilor se reune ște la Lugdunum. Guvern ămantul imperial,
incepand de la Traian și Had rian, trimite senatori ca „supraveghetori" sau curatori, cumtores, numiți legiști in
Orient, cu misiunea de a superviza finan țele comunit ăților urbane. Mai tarziu, autoritatea acestor curatores va
controla practic intreaga via ță municipală. Dreptul roman s e difuzeaz ă pretutindeni. Emerge o tendin ță de
omogenizare a decurionilor, numi ți „bouleți" in segmentele elenofone ale Imperiului. Adesea decurionii posed ă
o avere esen țialmente funciar ă, dar ei sunt frecvent, intens, implica ți in comerț și in activitățile imobiliare.
Censul decurional varia in func ție de resursele cet ăților. Totuși, incă din secolul al II -lea d.C. și in anumite
teritorii ale Imperiului, decurionii sunt confrunta ți cu serioase dificult ăți financiare. Supravegherea curatorilor
devine apăsătoare, participarea la func țiile publice, f ără retribuție, obligația de a achita,
ANTONINII , SEVERII ȘI SFARȘITUL PRINCIPATULUI
459
la intrarea in magistratur ă, a unei sume fixe, summa honoraria, necesitatea de a rezista la presiunea fiscal ă
crescandă, și de a finanța jocuri, spectacole și intreceri sportive, exigen țele evergetismului reclam ă cheltuieli
oprimante. Aceste greut ăți devin atat de ap ăsătoare in secolul al III -lea d.C, incat decurionatul a ajuns s ă fie
sistematic evitat, prin diverse metode. Dint r-o onoare el se transformase intr -o misiune oneroas ă, generatoare de
ruină economică și socială.
Urbanismul se dezvolt ă și tinde spre omogenizare și standardizare. Se trece la alinierea locuin țelor, la lărgirea străzilor și a
trotoarelor, la inmul țirea ap eductelor. Abund ă porticurile elegante, templele, pie țele, teatrele. in centrul ora șelor se află un
for, inconjurat de pr ăvălii și dominat de un Capitoliu, inso țit de basilici și de o sală a consiliului decurional. Abund ă termele,
grădinile impodobite de f antani. Situa ția orașelor cunoa ște degradări in secolul al III -lea d.C. Multe dintre ele, amenin țate de

raidurile barbare, se fortific ă. Candva, Mihail Rostovzev a intrev ăzut in perturb ările secolului al III -lea reflexe ale unui
antagonism fundamental intr e soldații, indeobște de origine țărănească, pe de o pane, și cetățile opulente, pe de alta. S -a
demonstrat c ă nu a existat sau nu a constituit un fenomen relevant acest antagonism. Marcel Le Glay a ar ătat că nu a avut loc
nici o revolu ție socială, ci mai degrabă o „destructurare social ă". intr -adevăr burgheziile citadine, ap ăsate din greu de
fiscalitatea opresiv ă și de interven ționalismul agresiv al statului, de perturb ările militare, sunt supuse ruin ării. Decurionii gem
sub povara nenum ăratelor corvezi im puse cetăților, „liturgiilor", rechizi țiilor, intreținerii armatei, func ționarilor imperiali,
care ii ruineaz ă. Se degaj ă totuși o categorie de imbog ățiți, care știu să ocolească apăsările fiscalității.
Plebea urban ă, in plină expansiune, inegal ă, dar aute ntică, iși amelioreaz ă nivelul de trai sub Antonini și chiar sub Severi. Cu
toate acestea sufer ă și ea din pricina fiscalit ății și recesiunii din timpul crizei secolului al III -lea d.C., in pofida evergetismului
public și privat, de altfel și el fragilizat . Plebea rural ă este destabilizat ă, in secolul al III -lea, in cadrul unui adev ărat marasm,
cum il caracterizeaz ă Marcel Le Glay. Satele Africii romane sufer ă mai puțin decat cele din Gallii, Pannonia și Tracia.
Disoluției autorității statului, in pofida or i tocmai din cauza birocratiz ării și militarizării lui, nesiguran ței generate de
războaiele civile și de incursiunile barbare, se adaug ă fiscalitatea excesiv ă. Mulți țărani iși părăsesc ogoarele și iau calea
haiduciei. Am semnalat mai sus un asemenea fenom en.
Papirii egipteni dezv ăluie că se recurgea la pedepse corporale pentru a obliga țăranii să achite impozitele. Se ad ăugau taxele
pe transporturi, patentele pentru exercitarea meseriei, corvezile in vederea intre ținerii digurilor, felurite rechizi ții. Fun cționarii
statului, carmuitorii satelor sunt for țați să asigure punerea in aplicare a directivelor administra ției, in special in materie
fiscală. Ei execut ă o „liturgie", un func ționariat gratuit, obligatoriu și oneros. incat adesea țăranii se refugiaz ă in deșert,
practică așa-numita anachorez ă, ca să scape de liturgii, și iși cedează bunurile altcuiva (cessio bonorum). Țăranii traci arat ă
limpede că nu mai pot suporta abuzurile și pierderea propriet ăților (Sylloge -l, 888). Iar cei din Asia Mic ă, cum am rem arcat
intr-un subcapitol precedent, implor ă protecția impăratului Filip Arabul impotriva abuzurilor comise de ofi țeri, soldați,
notabili municipali, func ționari imperiali, care ii impiedic ă să lucreze și le rechizi ționează vitele de povar ă. Izbucnesc și mici
răscoale țărănești, in Sicilia, sub Gallienus, și in Gallii, unde, la sfar șitul secolului al III -lea d.C, se declan șează indelungata
rebeliune a bagauzilor. Care, dup ă
460
Eugen Cizek
opinia noastr ă, nu avea doar o dimensiune social ă, ci și una națională, in legătură cu ciudatul fenomen al rena șterii celtice.
Colonii incep s ă-și piardă libertatea de a p ărăsi ogoarele pe care le arendau, deoarece sunt ingloda ți in datorii, care le r ăpesc
libertatea de mi șcare. Este adev ărat că se reacționează și printr -o nouă concepție despre munc ă. Relevant ă este mărturia unui
fost zilier agricol, ajuns magistrat municipal, intr -o cetate din Africa proconsular ă, la 160 km sud -vest de Cartagina. Mactar,
un berber romanizat, muncise timp de dou ăzeci și trei de ani, ini țial ca simplu lucr ător agricol salarizat, ulterior ca șef de
echipă de lucrători sezonieri seminomazi, pentru ca la 40 de ani s ă fi adunat suficient de mul ți bani, spre a -și cumpăra un
domeniu și a deveni magistrat municipal, decemvir cvincvenal, ins ărcinat cu recensămantul locuitorilor unei cet ăți-colonie.
Din păcate, truda acestor oameni este contracarat ă de un interven ționism statal obtuz. Func ționa-rismul pletoric blocheaz ă
progresul social. Birourile imperiale centrale, oficiile palatine, erau „populate" d e foarte numero și funcționari. Birocra ția

locală dobandise de asemenea propor ții exorbitante. Prefec ții și procuratorii ecve ștri sunt asista ți de funcționari de execu ție,
indeobște liberți și sclavi, cel pu țin pană in vremea lui Gallienus. Ulterior liber ții au fost inlocui ți de oameni n ăscuți liberi.
Guvernarea provinciilor, in urma edictului elaborat de c ătre Gallienus, revine per -fectissimatului. Preponderen ța aparține
pretutindeni oamenilor originari din provinciile danubiene.
Datorită fragilizării, ades ea chiar ruin ării clasei de mijloc din Imperiu, mul ți meșteșugari sunt condamna ți la șomaj. Ei pot
fabrica cel mult pentru ora șul in care locuiau și pentru zone apropiate acestuia. Se men țin indeosebi corpora țiile utile statului
și armatei, specializate in fabricarea de uniforme, arme, mijloace de transport, ca și cele ale brutarilor, m ăcelarilor,
comercian ților de untdelemn și de vin. Adesea statul impune munca obligatorie. Liber ții, eliminați sau considerabil diminua ți
in aparatul birocratic, se cantoneaz ă tocmai in comer ț, artizanat, diverse activit ăți economice. Dar mul ți dintre ei suport ă
povara șomajului. Reiter ăm ideea că sistemul municipal r ămane intact, in ciuda dirigismului statal. Anumite ora șe iși
conservă prosperitatea, ca Alexandria, Antiochia, Cartagina, diverse centre urbane africane. Alte ora șe dobandesc importan ță
militară, administrativ ă, și caștigă de pe urma atelierelor monetare, precum Mediolanum, Treveri (azi Trier), Sirmium.
Așezările devenite cet ăți sub Severi r ăman active și pe plan local, in Egipt, unde nomul (nomos, in greacă) subsistă ca o
circumscrip ție teritorial ă de bază, in așezările mai populate se manifest ă o clară tendință spre municipalizare. Progresiv,
activitățile cvasiurbane sunt incredin țate unor magistra ți aleși, prea puțin influențați de funcționarii statului.
Sclavajul se afl ă in plină criză. Numărul sclavilor scade in chip manifest. in general sclavii romaniza ți, cum am
semnalat mai sus, primesc loturi de p ămant de pe marile domenii. Desigur, comer țul cu sclavi nu di spare. Sunt
căutați mai ales sclavii și sclavele din nord, blonzi și cu ochi alba ștri. Dar, in majoritatea lor, Barbarii captura ți
sunt fie recruta ți in armata imperial ă, fie instala ți ca șerbi pe domeniile statului. Targurile de sclavi din Orient
decad și prețul robilor descurajeaz ă pe eventualii cump ărători. in ora șe, sclavii sunt slujitori. Num ărul
eliberărilor de sclavi cre ște simțitor. Destul de rar, mai ales in secolul al III -lea d.C, proprietarii mici și mijlocii
de uillae utilizează grupuri mari de sclavi la muncile agricole.
Probleme dificil de elucidat in vremea noastr ă sunt ridicate de demografia Imperiului, in secolele al II -lea și al
III-lea d.C. O anumit ă tendință spre scăderea popula ției se conturase de mult timp in Grecia. Chiar la Roma, in
randurile elitelor sociale și intelectuale, se difuzase oligantropia, celibatul, c ăsătoriile fără copii. in secolul al IIlea
d.C, ritmul de cre ștere a popula ției, cu toat ă prosperitatea sporit ă, scăzuse in provinciile
ANTONINII , SEVERII ȘI SFARȘITUL PRINCIP ATULUI
461
cele mai temeinic romanizate și mai dezvoltate. Dar ce s -a petrecut de fapt in secolul al III -lea d.C? S -a trecut
oare de la o cre ștere lentă a populației Imperiului la sc ăderea ei dramatic ă, astfel cum au estimat anumi ți
cercetători? S -a susținut că populația Imperiului, care la sfar șitul secolului al II -lea d.C. atinsese șaptezeci de
milioane de suflete, a sc ăzut la cincizeci de milioane la finalul veacului urm ător. in general mortalitatea infantil ă,
decesul femeilor la na șteri, precaritatea ig ienei și a ingrijirilor medicale, alimenta ția dezechilibrat ă au impiedicat
totdeauna, in antichitate, cre șterea spectaculoas ă a populației. in timpul crizei din secolul al III -lea s -au adăugat
ravagiile produse de conflictele militare interne și de incursi unile adversarilor Imperiului, penuria alimentar ă,

care, uneori, a atins chiar Africa proconsular ă și Numidia (l.L. Alg., 1, 2145), totu și mare produc ătoare de
cereale. Numeroase maladii și epidemii au afectat nivelul demografic. Malaria f ăcea numeroase vi ctime, iar,
după 250 d.C, a avut efecte devastatoare o epidemie de tifos exantematic sau de cium ă, care a lovit ini țial
Egiptul, ca s ă se extindă ulterior in Italia, Africa și in alte spa ții geografice ale Imperiului. incat efectiv s -a
produs o real ă depop ulare in mai multe provincii, in Grecia și in Egipt, in Italia și pe alte teritorii ale Imperiului.
Totuși, foarte probabil, reculul demografic a variat de la o zon ă la alta a Imperiului, nu a fost uniform și nici
catastrofal. S -a configurat o autentic ă regresiune demografic ă, probabil aproape generalizat ă, dar propor țiile ei
nu trebuie exagerate.
Sfantul Ciprian nu se refer ă la regresia demografic ă in Africa proconsular ă, ci doar la penuria de man ă de lucru
(Demec, 3). Iar Eusebiu din Cesareea citeaz ă o scrisoare a lui Dionis din Alexandria referitoare la depopularea
Alexandriei (7, 22). Totu și aici făcuseră ravagii masivele epidemii din 25l -268 d.C. Se afla a șadar in cauz ă un
fenomen punctual.
„Plaja" social ă a Imperiului a fost a șadar intins ă și complexă. Diferențele intre cele dou ă secole, avute de noi in
vedere, sunt mari, ins ă ele nu trebuie exagerate. in pofida contrastului dintre prosperitate și unificare pe de o
parte și criza din secolul al III -lea pe de alta, se poate deslu și o anumită continuitate , care a salvat existen ța
Imperiului și a menținut Principatul, aflat in plin ă mutație a vocațiilor lui esen țiale. De altfel problemele sociale
nu pot fi separate de cele suscitate de poten țarea autoritarismului, din ce in ce mai absolutist, sau de reforma rea
armatei 19.
Absolutismul imperial
Am constatat de fapt in alte subcapitole cum s -a mișcat autoritarismul acestui regim f ără nume, pe care noi il
definim ca Principat. Chiar Antoninii au contribuit la poten țarea in direc ție absolutist ă, centralizatoare și
birocratică a Principatului. Este oare o intamplare c ă, pe cand Tacit condamna un termen ca „dominație",
dominatio, prietenul lui, adic ă Pliniu cel Tan ăr i se adresa, in scrisori, lui Traian cu „stăpane", dominel Cu
excepția lui Nerva, ei au practicat fo rme de ereditate de facto a puterii imperiale. Totu și, Severii au trecut la o
militarizare a puterii imperiale și la pregătirea unui anumit dirigism economic și social. Aceast ă militarizare s -a
accentuat in timpul imp ăraților efemeri ai secolului al III -lea. Cu toții, inclusiv și mai ales Aurelian și Carus, au
preparat terenul convertirii autoritarismului in totalitarism m ărturisit, dup ă modelul despo țiilor elenistice și
orientale. Pe de alt ă parte, militarizarea gestion ării Imperiului
462
Eugen Cizek
nu a descurajat loviturile militare, uzurp ările, perturbarea p ăcii cetățenești, ci dimpotriv ă le-a incurajat. Am constatat cat de
greu au putut fi stopate for țele centrifugale, care prilejuiau disolu ția Imperiului. Consolidarea absolutismului nu a fost decat
un paleativ. Ca și imixtiunea crescand ă a statului in toate domeniile, fiscalitatea și parafiscalitatea excesive, liturgiile.
Factorii decizionali se concentreaz ă in „tăcerea", silentium, a palatului imperial, la dispozi ția unei camarile. Dezastrele
politice se acumulau, in timp ce propaganda imperial ă, ilustrată de monede, proclama restaurarea varstei de aur, pacea

veșnică, un „nou veac", nouum saeculum. Aproape fiecare dintre ace ști principi efemeri a incercat s ă creeze o dinastie. S -a
pus in oper ă o propag andă milenaristă. in 21 aprilie 248 d.C, Ora șul Roma a s ărbătorit milenarul s ău, miliarium saeculum.
Acest jubileu s -a inscris in tradi ția consacrat ă de milenarele lui Claudiu, din 47, și lui Antoninus Pius, din 148 d.C.
Ceremoniile jubileului s -au inspira t din cele ale jocurilor seculare din 204, mai sus inf ățișate. De altfel, la festivit ăți au luat
parte impăratul și familia lui. Se proclama nu numai ve șnicia Orașului, Roma aeterna, ci și regenerarea Imperiului, ini țierea
unei noi ere de prosperitate, dec lanșarea sub ocrotirea zeilor, intens solicitat ă, a unui nou veac, SAECVLVM NOWM,
consemnat de legendele unor monede, care figureaz ă și statuia Romei intr -un templu hexastil (R.l.C, IV, 3, p. 71). O
asemenea imagine f ăcea aluzie la un sacrificiu prezidat d e Filip Arabul, ca pontifex maximus, in fața incăperii din templul
Romei și al Venerei, unde fusese a șezată statuia Romei. Acest sanctuar fusese cl ădit de către Hadrian, spre a simboliza unirea
intre Roma și zeița Venus, divinitate a fecundit ății. Sacrific iul ritual fusese probabil inaugurat de c ătre Hadrian ca lansare a
unei noi varste de aur, pe care Filip Arabul pretindea s -o reediteze. Pe o alt ă monedă, apare Lupoaica mitic ă, alăptand
gemenii fondatori, pe cand legenda comport ă „secularele augu știlor", SAECVLARES AVGG (R.l.C, IV, 3, p. 70). Alte legende
monetare valorizau „fericirea vremurilor", TEMPORVM FELICTAS, și „pămantul consolidat", TERRA STABILITA, in
condiții in care nu excelau nici stabilizarea vie ții politice (numai o speran ță deșartă!) și nici prosperitatea. Cu prilejul
desfătărilor prilejuite de jubileu, Filip Arabul a utilizat fiare și oameni concentra ți la Roma de c ătre Gordianus III, in vederea
celebrării unui triumf, pe care acest principe nu avusese cum s ă-l sărbătorească. Astfel, cu oca zia milenarului, s -au folosit 32
de elefanți, 10 elani, 10 tigri, 60 de lei, 30 de leoparzi, 6 hipopotami, embleme ale exotismului, dar și ale domin ării lumii de
către Roma. Prin urmare au avut loc van ători, uenationes, spectaculare, ca și lupte de gladiat ori, care au implicat o mie de
luptători (Hist. Aug., Cord., 33, l-3). Aceste animale sunt reprezentate pe aurei, antoniniani și pe piese monetare de bronz. Sau
desfășurat și intreceri de care in Circus Maximus, ca și concursuri teatrale in Campul lui Mart e. Conotajia religioas ă a
milenarului a fost prin urmare manifest ă. Antoninii și predecesorii lor fuseser ă intelectuali, forma ți la școala retorilor și
filosofilor. imp ărații secolului al HI -lea d.C, cu rare excep ții, sunt militari fru ști: nu intrevedeau s oluții operaționale decat in
forța pumnului. Ei preconizau totu și sacralizarea unei puteri imperiale teocratice, inconjurate de un nimb astral. Ace ști
principi se situeaz ă la mijlocul drumului intre zei și oameni. Li se atribuie virtu ți mistice. Fiecare di ntre ei este „pios", pius,
„fericit", feiix, „neinvins", inuictus. Fiecare dintre ei este, in primul rand, un generalisim victorios. Foarte revelator a fost
Decius. Senatul i -a decernat onoruri extravagante și supranumele de Traian, intr -o vreme marcat ă de amintirea marelui
cuceritor. Dar acest Traianus a fost ucis pe campul de lupt ă de goți! Revelator fenomen! Am remarcat c ă absolutismul
potențat era slujit de o birocra ție deja pletoric ă și ineficace. inc ă Hadrian a creat poli ția semimilitar ă a frumentarii lor,
pendinte de mecanismele annonei militare. Emergea astfel un adev ărat serviciu de intenden ță, care in principiu veghea asupra
aprovizion ării și retribuirii milita –
ANTONINII , SEVERII ȘI SFARȘITUL PRINCIPATULUI
463
rilor, dar ai c ărui exponen ți se compo rtau tot mai evident ca agen ți de informa ții, ca spioni. Ei supravegheau totul și
inspăimantau atat pe senatori, cat și burghezia provincial ă. Frumentarii inventariau averile, in vederea rechizi țiilor, denun țau
fraudele fiscale și pandeau comploturile poli tice. Supravegheau chiar pe cet ățenii de condi ție socială modestă și prefigurau

poliția politică a Dominatului.
Pană la Principatul lui Hadrian, cum am reliefat mai sus, consiliul principelui nu fusese un instrument regulat de
guvernare. El nu beneficiase de o structur ă limpede definit ă și de competen țe precise, cu toate c ă il seconda pe
impărat in adoptarea unor decizii in materie de politic ă internă (juridică și legislativă) și externă. De la Hadrian,
consilium principis devine organ de gestionare a Imper iului, minu țios structurat, alc ătuit cu prioritate din
profesioniști in drept. El statua asupra problemelor rezolvate de principe și pregătea reglement ările formal
supuse aprob ării senatului. Sub Aurelian, titlul de amicus, conferit anterior consiliariilor , dispare cu des ăvarșire.
Am relevat cum s -a organizat consilium principis sub Caracalla. Izvorul fundamental de drept l -a reprezentat
atunci „constituția" imperial ă, voința explicită a principelui, ilustrat ă de decrete, edicte, rescripte și mandate. Am
reliefat, in alte subcapitole, c ă impărații sacraliza ți ai secolului al III -lea d.C. iși făuriseră rituri de adorare a lor,
incepand de la Elagabal și de la Gallienus. Se dezvolt ă totodată un ceremonial complicat, atent formalizat. Un
ritual complex marcheaz ă audiențele la impărat, anunțate de sclavi specializa ți, care ii primesc pe vizitatori sau
pe petiționari. Admissionales ii introduc pe solicitan ți, iar nomenclatores precizează suveranului numele
acestora. imp ăratul ii prime ște urcat pe o estrad ă, simbol al prevalentei sale asupra restului muritorilor. Elagabal
a construit un palat de var ă la porțile Romei, care includea, inainte de a se ajunge la sala de audien țe, un culoar
carosabil lung de 3000 de metri, pentru a sublinia distan ța dintre suveran și oam eni. Cu prilejul ceremoniilor
oficiale, imp ăratul, imbr ăcat in tunici brodate cu aur, prime ște focul care ii este prezentat cu solemnitate. Acest
foc simboliza puterea monarhului, aproape egal cu zeii. Pe parcursul str ăbătut de imp ărat se presar ă nisip
amestecat cu aur și el este intampinat cu muzic ă și aplauze ritmate. Ziua anivers ării impăratului, dies imperii,
este considerat ă sacră. Am menționat mai sus triumfuri și ceremonii speciale. Triumful lui Probus, din 279 d.C, a
fost de asemenea ilustrat de o m are vanătoare in Circus Maximus, la care, dup ă Historia Augusta, ar fi participat
1.000 de stru ți, 1.000 de cerbi, 1.000 de mistre ți, 100 de lei, 100 de leoparzi din Libia și altă 100 din Siria, 300
de urși, căprioare și păsări exotice (Hist. Aug., Prob., 19, 2 -7). Se preg ătea aparatul propagandistic al
Dominatului.
Am consemnat mai sus reformarea armatei, in secolul al III -lea d.C. inc ă sub Septimius Severus efectivele
forțelor militare romane, care anterior variaser ă intre 300.000 și 400.000 de solda ți, ating 450.000 de oameni.
Chiar garnizoana Romei (pretorieni, cohorte urbane, cavalerie de gard ă etc.) grupa pan ă la 30.000 de o șteni.
Ulterior nu numai c ă s-au modificat uniforma și echipamentul militarilor. C ăci sabia scurt ă a soldatului roman,
pilum, a fost inlocuită de o spad ă lungă, spatha, și de o lance. Reiter ăm observa țiile referitoare la sporirea
mobilității armatei, la infiin țarea anumitor corpuri speciale de militari și la transformarea cavaleriei intr -o forță
autonomă și preeminent ă. Iar pwtectore s devin un fel de gard ă imperială, care inso țește pretutindeni pe imp ărat.
O inscripție din Nicomedia inregistreaz ă un „protector al lui Aurelian" ca militar de paz ă și protecție al
principelui (C.I.L., 3, 327). Sfar șitul pretorienilor se apropia vertigino s20.
464
Eugen Cizek

Problemele iudeilor
Pană la sfarșitul Principatului, provinciile au r ămas indeob ște fidele romanit ății. Chiar imperiul gallo -roman era de fapt un
stat roman secesionist. Iar cel al Zenobiei arbora un secesionism elenistic, aproape roma n. Renașterea celtic ă abia inmugurea,
in Gallii și in Britannia, la sfar șitul secolului al III -lea. Forțele centrifugale ac ționau in interiorul Imperiului sub flamura
romanității. Ceea ce a și facilitat jugularea lor temporar ă. Rezisten țele africane la rom anizare nu erau foarte puternice. Cu
totul altfel s -a prezentat situa ția Iudeei și a iudaismului in general. in ăbușirea marii revolte a Iudeei, in secolul I d.C, nu a
curmat na ționalismul, particularismul iudeu, ci, dimpotriv ă, le-a incurajat. Insurec ții masive ale iudeilor au zguduit Imperiul
sub Antonini, cel pu țin pană in vremea lui Antoninus Pius. incat Imperiul a reac ționat brutal, altfel decat fa ță de alte semin ții
ale teritoriilor sale, prin demantelarea comunit ății protoevreie ști din Iudeea și prin dispersarea și controlarea sever ă a
mozaicilor r ăspandiți in intreg spa țiul romano -elenistic. Cele mai grave rebeliuni ale iudeilor s -au produs in timpul
Principatelor lui Traian și lui Hadrian.
Sedițiunea iudeilor sub Traian, men ționată și in alt subcapit ol, a inceput inainte de septembrie 116 d.C, probabil in luna
august, in Mesopotamia, Asiria și Babylonia (Hier., Chron., CCXXX Oiymp., an XVIII, 115). in aceste teritorii, iudeii erau
numeroși incă din era biblic ă. Pricinile r ăscoalei sunt complexe: econo mice (intrucat fiscalitatea roman ă era mai opresiv ă
decat cea partica, iar pozi țiile comerciale ale negustorilor iudei erau periclitate), ideologic -religioase (pentru c ă se răspandise
o mentalitate mesianic ă, stimulată de ideea c ă perturbările generate de războiul romano -part denotau pr ăbușirea vechilor state
și putința afirmării idealurilor politice ale ebrais -mului), politice (fiindc ă diplomația Arsacizilor, din totdeauna in bune rela ții
cu protoevreii, exploata nemul țumirile și exaltările acestora). R ăscoala s -a intins ca o pat ă de ulei in vechile provincii ale
Orientului roman, impulsionat ă de emisarii iudeilor mesopotamieni și ai părților, deși Traian și Plotina invederaser ă toleranță
față de mozaism. Ea trebuie s ă se fi declan șat după noiembrie 116 d.C , inițial in Cyrenaica, sub conducerea lui Andreas sau
Loukouas, proclamat rege -Messia. in Cipru, iudeii condu și de Artemion au exterminat to ți locuitorii greci și romani din
Salamina (DC, 68, 32, 1; Hier, Chron., CCXXX Olymp., an XIX, 116; Oros., Hist., 7, 12, 6 -8 etc). Tulbur ări s-au produs și in
Palestina, dar centrul r ăscoalei s -a situat in Egipt, practic cucerit de rebelii iudei și egipteni, care ii sprijineau (Hier, Chron.,
CCXXX Olymp., an XVII, 114; Oros., Hist., 7, 12, 7). Contralovitura roman ă a fost deosebit de cumplit ă: Lusius Quietus și
Marcius Turbo au m ăcelărit rebelii din Egipt și din Cyrenaica, unde rezisten ța iudee nu a fost total zdrobit ă decat dup ă
moartea lui Traian (App., Ciu., 2, 90; DC, 68, 32; Eus., 4, 2, 3; Hist. Aug., Hadr., 5, 2). Cohorte auxiliare au exterminat
intreaga comunitate ebraic ă din Cipru, accesul insulei fiind pe viitor interzis iudeilor (DC, 68, 32, 1; Oros., Hist., 7, 12, 7).
Desigur, fusese reprimat ă și revolta din zonele mesopotamiene. Represiunea a l ăsat insă iudei lor o amintire cumplit ă. De fapt,
a stimulat na ționalismul mesianic și i-a determinat pe iudeii din Palestina s ă prepare minu țios o nouă revoltă. Buni meseria și,
ei fabricau arme pentru romani, ins ă le confecționau cu unele defecte. Dup ă ce erau refuzate l a recepționare, le reparau in
secret. De asemenea s ăpau tunele subterane intre viitoare centre de rezisten ță. Pe de alt ă parte, interzicerea circumciziei și a
sabatului, de c ătre autoritățile imperiale, exaspera pe iudei.
ANTONINII , SEVERII ȘI SFARȘITUL PRINCIPATULUI
465
Astfel, in 132 d.C. intreaga comunitate ebraic ă din Palestina s -a răzvrătit sub conducerea lui Simon Bar -Kochba

sau Kocheba. Rebelii au cucerit Ierusalimul și au masacrat numero și greci și romani. Legiunile romane trimise
impotriva lor au s uferit mari pierderi, prilejuind doliu la Roma, adoptat chiar de Hadrian. A fost nevoie de mai
mulți legați imperiali, spre a zdrobi r ăscoala. Abia in 135 d.C. Bar -Kochba a fost infrant, la Bet -Ter. Ierusalimul
a fost transformat in colonia roman ă Aelia Ca pitolina, unde era interzis accesul iudeilor. Iudeea a fost desfiin țată:
a format o nou ă provincie, Siria -Palestina, sub protec ția a două legiuni, dintre care una a fost incartiruit ă in fostul
Ierusalim. Totu și resturile popula ției ebraice au organizat noi revolte, sub Antoninus Pius. Reprimarea lor a fost
insoțită de expulzarea de iudei din Palestina. Antoninus Pius incercase o tactic ă a toleranței care dăduse greș:
autorizase circumcizia pentru copiii n ăscuți liberi și ingăduise vizite individuale la Ieru salim. Ulterior mozaicii sau
menținut mai ales in diaspora 21.
Așa-numita părăsire a Daciei
intr-adevăr majoritatea cercet ătorilor moderni consider ă că Aurelian a renun țat la provinciile dacice de la nord de
Dunăre și că a retras administra ția romană din ac este teritorii foste romane. De și există incă anumiți cercetători
care dateaz ă fenomenul respectiv sub „domnia" lui Gallienus. Cum vom ar ăta mai jos, m ărturiile surselor literare
antice, pe care le -am analizat cu alte prilejuri, sunt adesea contradictorii.
Romanizarea provinciilor dacice fusese profund ă și intensivă, incă din vremea lui Traian. Acest fapt ni se pare
normal, dat fiind c ă Dacia constituise un cap de pod important pentru o Rom ă decisă să combată, fie și ofensiv,
semințiile din Barbaricum. Pe de altă parte, dacii au acceptat lesne romanizarea lor: nu s -a produs niciodat ă o
renaștere dacică, astfel cum se profilau, inc ă timid, o rena ștere celtică și o rezisten ță africano -berberă impotriva
Imperiului. Este adev ărat că infuzia de coloni ști romani i n Dacia fusese masiv ă, atent dirijat ă, intențional
substanțială. Eutropiu va sus ține că Traian instalase in Dacia nenum ărați coloniști proveniți „din intreaga lume
romană", ex toto orbe romano (8, 6, 2). Se poate evalua la peste o sut ă de mii de oameni num ărul coloniștilor
implantați in Dacia de c ătre autoritățile romane sau imigra ți din proprie ini țiativă. Mulți coloniști proveneau din
provinciile romane invecinate cu Dacia roman ă, dar alții veniseră de pe alte meleaguri. in pofida m ăsurilor
adoptate de au toritățile romane in vederea stop ării emigrației italicilor, destul de numero și coloniști erau
originari din centrul și sudul Italiei, cum relev ă afinitățile dintre limba roman ă și dialecte din italiana zonelor
centrale ale peninsulei. Sau proveneau din de scendenți ai italicilor, instala ți inițial in alte provincii. Un al doilea
val de coloni ști s-a stabilit in provinciile dacice pe vremea Severilor. Printre coloni ști, masiv romaniza ți, se
distingeau numero și veterani, fo ști militari romani. Fapt normal, da t fiind statutul strategic al Daciei romane. Am
opina că, in Dacia roman ă, la doi daci revenea un colonist roman, la ora șe, insă și la sate. Dacii au adoptat rapid
modul de via ță roman. Cultura și școala latine, municipalizarea s -au propagat foarte iute. P rosperitatea Daciei
romane s -a prelungit pan ă in 249 -250 d.C, cand invaziile gotice i -au stingherit progresele. Dacia roman ă, una și
ulterior mai multe provincii, cuprindea Banatul, Oltenia, o mare parte din Transilvania, un segment din
Muntenia. Este posi bil ca restul Munteniei și vestul Moldovei s ă fi făcut parte din
466
Eugen Cizek

Moesia Inferioar ă, pană cand Hadrian a renun țat la aceste ținuturi. in orice caz dacii liberi, indeosebi cei din
Muntenia, nordul Transilvaniei și chiar din Moldova, au fost c u ușurință atrași in orbita romaniz ării.
Dar ce ne spun izvoarele literare despre retragerea din Dacia? Fronto, in mod absurd, sus ține că retragerea a fost
operată de către Hadrian (Princip. Hist., ed. Naber, pp. 205 -206). Ar putea fi vorba doar de abandon area unor
ținuturi din Moldova și din Muntenia. Anumi ți autori greci și latini, inclusiv Pseudo -Aurelius Victor, Lactan țiu și
Hieronymus, nu consemneaz ă nici un fel de retragere. De remarcat c ă toți autorii care se refer ă la o „părăsire" a
Daciei romane nu sunt contemporani cu evenimentul consemnat de ei, ci apar țin secolelor al IV -lea, al V -lea și
al Vl-lea d.C. Semnal ăm de asemenea c ă nici un autor nu afirm ă că toți locuitorii romani și romaniza ți ai
Daciei, omnes, ar fi fost retra și din Dacia. Doi autori , Aurelius Victor și Orosius, sus țin că retragerea ar fi
survenit numai sub „domnia lui Gallienus" (Aur. Vict., Caes., 33, 3; Oros., Hist., 7, 22, 7). Trei autori opineaz ă
că retragerea s -ar fi efectuat in dou ă etape, sub Gallienus și apoi sub Aurelian (Eu tr., 9, 8, 2; Fest., 8; Jord.,
Rom., 217). Un singur autor, cel al Historiei Auguste, nu inregistreaz ă decat o singur ă repliere, desf ășurată masiv
sub Aurelian (Aur, 39, 7). Bilan țul pare favorabil lui Gallienus: cinci contra patru. Totu și, pe de o parte t extele
oferă mai multe detalii in cazul lui Aurelian -indeosebi Historia Augusta, care nici nu ia in considerare o repliere
sub Gallienus -, iar pe de alta con ținutul mărturiilor consemnate și izvoarele acestora pledeaz ă pentru Aurelian.
intr-adevăr Histor ia Augusta a putut utiliza informa ții furnizate de istoricul Acholius, contemporan cu
evenimentele produse sub Gallienus și Aurelian. Totodat ă Aurelius Victor ar fi fost in m ăsură să recurgă la
informații oferite de Palfurius Sura, biograf al lui Gallienus . Historia Augusta a putut ad ăuga testimoniilor lui
Acholius date con ținute de o culegere anonim ă de biografii imperiale, reconstituit ă de savantul german Enmann
și cunoscut ă actualmente ca Istoria imperial ă a lui Enmann, E.K.G., „die Enmannische Kaiserges chichte".
Această operă istoriografica nu men ționa probabil o „părăsire" intreprins ă sub Gallienus. Totu și anumite date
furnizate de E.K.G. au fost folosite de Eutropiu, de Festus și de Iordanes. Pe de alt ă parte, cand se refer ă la o
repliere pus ă in operă de către Gallienus, autori ca Aurelius Victor, Eutropiu, Festus, Iordanes intrebuin țează
verbul latin amitto, -ere, ca, de pild ă, Dacia…. amissa est (Eutr., 9, 8, 2). Or amittere nu inseamn ă atat „a părăsi",
„a abandona", ci „a lăsa la o parte", „a trimi te de la sine". Acest verb amittere se opune lui relinquere și lui
intermittere, utilizate pentru Aurelian, care echivaleaz ă cu „a părăsi". De fapt intermittere are alt sens de baz ă,
mai jos semnalat. Buna explica ție a fost oferit ă de regretatul Hadrian Da icoviciu. In timpul lui Gallienus, go ții au
putut să ocupe temporar Dacia. A intervenit, poate, și o secesiune a for țelor militare romane din Dacia
transdanubian ă, in 267 -268. Dacă nu cumva se are in vedere uzurparea inf ăptuită de Regalianus. in orice caz,
cum atestă și mărturiile numismatice, arheologice, Aurelian a inceput prin a restabili autoritatea roman ă in
Dacia. Dar de ce izvoarele afirm ă că Aurelian a retras din Dacia nu numai administra ția, ci și populația? Historia
Augusta și chiar Eutropiu avans ează aserțiuni in acest sens. Aurelian ar fi retras atat armata, cat și „provincialii",
in text prouincialibus. De altfel, in secolul al IX -lea d.C, bizantinul Syncellus, care descindea tot din Historia
Augusta, prin intermediul lui Symmachus Tan ărul, va d eclara că Aurelian retr ăsese popula ția din Dacia (I, p.
716, Bonn). Explica ția ni se pare relativ simpl ă. Acholius,

ANTONINII , SEVERII ȘI SFARȘITUL PRINCIPATULUI
467
E.K.G., Historia Augusta și Eutropiu, care il glorificau pe Aurelian, ca salvatorul și unificatorul Imperiului, nu
puteau admite ca el s ă fi lăsat in seama Barbarilor provinciali cet ățeni romani. Ar fi fost prea dezonorant! De
altfel Eutropiu atenueaz ă efectele unui asemenea abandon de popula ție, cand insereaz ă și o repliere anterioar ă,
fie ea și temporar ă, infăptuită de Gallienus. Eutropiu pare a uita c ă anterior reliefase c ă Hadrian nu a abandonat
Dacia traian ă tocmai pentru a nu ceda Barbarilor mul ți cetățeni romani, care, deci, nu puteau fi str ămutați la
sudul Dun ării (8, 3, 2). Atunci cum a r fi fost posibil ă transferarea la sud a unei mase mult mai numeroase de
cetățeni romani sub Aurelian?
De altminteri, mărturiile epigrafice, numismatice, arheologice demonstreaz ă că majoritatea popula ției nu a fost
retrasă din Dacia, unde a subsistat o pop ulație latino -fona. Pană la sfarșitul secolului al IV -lea d.C, to ți dacii din
fostele provincii s -au romanizat. Dacii liberi s -au alăturat acestei popula ții latinofone, a c ărei limbă au adoptat -o
probabil pan ă la sfarșitul secolului al VH -lea d.C. Foarte e locventă ni se pare m ărturia lui Iordanes, ostrogot
romanizat, originar din Dobrogea actual ă, care, in secolul al Vl -lea, constata cu proprii ochi c ă majoritatea
populației civile nu p ărăsise Dacia transdanubian ă. Fuseseră retrași numai militarii, func ționarii, opulen ții
provinciilor, numero și comercian ți și, eventual, pu țini alți locuitori, care se temeau s ă nu trăiască sub controlul
direct al Imperiului. Iordanes declar ă explicit că Aurelian s -a retras din Dacia „fiind rechemate de acolo
legiunile", euoca tis exinde legionibus (217). Nu men ționează in nici un chip transferul popula ției civile la sudul
Dunării, in Moesia (in Mysia). Pe deasupra, cand uziteaz ă verbul intermittere, adică „a lăsa in interval" sau „a
lăsa la mijloc", Eutropiu alude probabil la o convenție, la un foedus, incheiat cu Barbarii, care interzicea acestora
infiltrarea in Dacia traian ă, de unde se repliase Imperiul. Pan ă la mijlocul secolului al IV -lea nici nu se constat ă
vestigii ale p ătrunderii masive a Barbarilor in Dacia traian ă, und e populația trăia liniștită. De altfel Imperiul a
conservat capete de pod la nord de Dun ăre, iar Constantin a reintegrat efemer Imperiului destul de vaste teritorii
dacice.
Cauzalitatea acestei opera ții a lui Aurelian depinde de data cand a fost efectuat ă. Ea nu s -a produs nici in 270,
271 sau 274, cum s -a opinat. Tezaurul de la Vii șoara (Dolj) con ține exemplare monetare emise de Claudius II și
numeroși antoniniani bătuți sub Aurelian. incat data retragerii este probabil anterioar ă anului 274, cand s -a
redeschis atelierul monetar de la Roma. Optăm pentru 273, adică pentru momentul cand se des ăvarșise
reunificarea Imperiului. Adic ă pentru un moment cand o scurtare a grani ței Imperiului nu mai ap ărea ca
dezonorant ă, nu mai era perceput ă nefavorabil, in euforia pricinuită de lichidarea secesiunilor. in orice caz linia
Dunării părea mai ușor de apărat. Pe de alt ă parte, Aurelian nu era interesat de opera ții ofensive sau de
descurajare a lumii din Barbaricum. Aceasta trebuia doar calmat ă. Ținta lui Aurelian o cons tituia o mare
campanie impotriva per șilor, pe urmele lui Alexandru.
Opinăm că Aurelian insu și a conceput retragerea administrativ -militară din Dacia ca o opera ție tactică,
temporară, și nu strategic ă, definitivă. De altminteri, sursele consemneaz ă faptul că Aurelian a creat la sudul

Dunării două provincii, care se numeau fiecare Dacia (Fest., 8; Hist. Aug., Aur., 39, 7; Jord., Rom., 217). Astfel
Aurelian semnaliza c ă el nu a renun țat definitiv la Dacia. El sau urma șii săi ar fi trebuit s ă recupereze Dacia
traiană, unde, cum am mai ar ătat, Barbarii se angajaser ă să nu se infiltreze 2-.
468
Eugen Cizek
Politica extern ă sub Traian și urmașii lui
In acest domeniu, Imperiul a trecut prin mai multe faze. Dup ă o strategie de reluare a expansiunii militare, de intrep rindere a
unor acțiuni ofensive de amploare, sub Traian, s -a revenit la defensiv ă pe frontierele naturale. Cum am mai relevat, pan ă in
vremea lui Marcus Aurelius, frontierele Imperiului au cunoscut un calm accentuat, care a ing ăduit romanilor s ă nu se mai
simtă incercuiți și să trăiască liniștiți in universul lor specific, atat de deosebit de ceea ce se petrecea dincolo de grani țe.
Totuși, incepand cu Marcus Aurelius și mai ales dup ă 235 d.C, Imperiul a trebuit s ă lupte permanent pe dou ă uriașe fronturi.
In primul rand impotriva semin țiilor din Barbaricum, ale căror raiduri au p ătruns adanc in Imperiu, pan ă la porțile Romei și
ale Atenei, pan ă in Asia Mic ă. Totuși romanii au perceput in continuare pe p ărți și, ulterior, pe per și ca principalul adversar și
rival al Imperiului. Oricat de frecvente și de supărătoare ar fi fost incursiunile barbare, romanii le -au considerat indeob ște ca
o primejdie secundar ă. Erau convin și că vor sfarși prin a le stopa, prin a le jugula, prin diverse metode, succesiv modificate,
adaptate, utilizate, in speran ța că vor putea pune cap ăt conflictelor nenum ărate cu Barbarii Nordului și ai stepelor.
Dar, in realitate, atacurile Barbarilor au fost mult mai nocive, mai destabilizatoare decat conflictele militare cu regatele
Arsacizilor și Sassanizilor. F ără indoială, marele proiect al lui Traian a rezidat in zdrobirea p ărților. Pliniu cel Tan ăr, cand
afirmă că gloria lui Traian r ăsună de la Rin la Eufrat (Pan., 14, 1), dă de fapt seama de acest plan, probabil conceput din
primele luni ale Principatului lui Traian. ins ă, in prealabil, optimul principe considera necesar ă cucerirea Daciei. Nu vom
reveni asupra pasajului din Amian, evocat de noi in alt subcapitol, care sugereaz ă legătura dintre r ăzboiul partie și cele dacice
in spiritul lui Tr aian.
Operațiile militare intreprinse de Traian pe Rin, inc ă din vremea Principatului lui Nerva, demonstreaz ă cat de clare, de
complex deliberate, erau proiectele ofensive ale imp ăratului. intr -adevăr aceste opera ții urmăreau numai consolidarea
frontierei, combaterea oric ăror intenții agresive ale triburilor germanice, in special ale suebilor, de a ataca spatele frontului
sortit a se deschide pe Dun ăre. Monedele epocii figureaz ă o „Germanie imblanzit ă", GERMANIA PACATA, ca supusă docilă
Imperiului (R.I.C., II, pp. 245; 247). Frontiera roman ă a fost fortificat ă indeosebi in Franconia și in zona a șa-numiților agri
decumates. incat, preț de un secol și jumătate, aceast ă graniță a fost liniștită. Din opt legiuni cate se aflaser ă candva acolo,
șase sub Domi țian, Traian a putut reduce for ța romană de disuasiune la trei. Iar in iarna 98 -99 d.C, dup ă terminarea
campaniei de descurajare a incursiunilor germanice, Traian a intreprins un turneu de inspec ție pe Dunăre, menit nu atat s ă
intimideze pe Decebal (Plin., Pan., 12, 2 -4; 16, 2 -5), cat să verifice, să consolideze capacitatea de lupt ă a legiunilor sta ționate
pe Dunăre: patru in Pannonia, cinci in Moesia. Se ad ăugau numeroase trupe auxiliare. A fost incheiat ă construirea unei șosele
pe malul sudic al Dun ării, prin tăierea anumitor buc ăți de stancă și susținerea acestui drum cu ajutorul unor console de lemn,
fixate pe malul pietros (Tabula Traiana: C.I.L., 3, 1699; 8267 = J.L.S., 5863 = E.M. Smallwood, p. 135, nr. 413). R ăzboiul
dacic a fost minu țios pregătit. Nu numa i prin realizarea unor importante segmente din marele drum militar roman, care

pornea de la Marea Nordului și ajungea pan ă Ia Marea Neagr ă. O a doua Tabula Traiana, descoperit ă relativ recent,
reliefează săparea unui canal lung de trei kilometri pe malul d rept al Dun ării, in zona dificil navigabil ă, „datorită pericolului
cataractelor", OB PERICVLVM CATARACTARVM, pentru a asigura trecerea flotelor romane pe Dun ăre (Iaroslav Sasel,
„Trajan's Canal at the Iron Gate",
ANTONINII , SEVERII ȘI SFARȘITUL PRINCIPATUL UI
469
Journal of Roman Studies, 63, 1973, pp. 80 -85). Au fost aduse la Dun ăre trei legiuni de pe Rin și au fost create dou ă noi
legiuni, deplasate aici. S -a concentrat un efectiv de treisprezece legiuni, la care se ad ăugau numeroase for țe auxiliare.
Moned ele anului 100 d.C, pe care apar Victoria, Hercule și Marte, ilustrau preparative propagandistice. Pretextul nemijlocit
al războiului trebuie s ă fi rezidat intr -o incursiune real ă sau imaginar ă a unor daco -geți la sud de Dun ăre. Din statul major al
campani ei lui Traian au f ăcut parte Licinius Sura, principalul consilier al lui Traian, prefectul pretorienilor Claudius Livianus,
Hadrian insu și, guvernatorii Glitius Agricola și Laberius Maximus, diver și generali, precum Quadratus Bassus și Lusius
Quietus, medi cul Criton, genistul Balbus etc.
Data inceperii primului r ăzboi dacic este revelat ă de o rugăciune a Fra ților Arvali pentru buna intoarcere
(reditus) a lui Traian din r ăzboi (E.M. Smallwood, pp. 14 -l5; C.I.L., 3, 550). Se consider ă indeobște că Traian a
trecut Dunărea pe un pod de vase la Lederata (azi Rama), in fa ța orașului Viminacium, din Moesia Superior. O a
doua coloan ă a debarcat la Dierna (in prezent, Or șova). Recent, Radu Florescu a propus o nou ă „lectură" a
operațiilor militare intreprinse de Traia n in acest r ăzboi. Baza lui Traian nu s -ar situat in Moesia Superioar ă, ci in
cea Inferioar ă. Traian ar fi trecut Dun ărea pe la v ărsarea Oltului in marele fluviu și ar fi atacat prin trec ătoarea de
la Rucăr-Bran. Traian nu s -a lăsat in orice caz impresiona t de o solie a unei coali ții grupate in jurul lui Decebal,
care cuprindea dacii din Moldova, burii germanici și sarmații roxolani. Ținta lui Traian era complexul de a șezări
dacice fortificate din Mun ții Oraștiei. Prima infruntare major ă intre daci și roman i s-a desfășurat la Tapae (DC,
68, 8, 2; scena a XXIV -a de pe Column ă). Dacii sunt infran ți, dar se retrag in ordine. Traian nu a putut incheia
campania sa pan ă la sfarșitul anului 101. El a iernat la Dun ăre. Cu toate acestea, in iarna 10l -l02 d.C, Decebal
lansează, cu abilitate, o diversiune sortit ă să slăbească presiunea exercitat ă de romani asupra centrului regatului
său. Această diversiune este ilustrat ă vag de sursele literare (Plin., Ep., 10, 74, 1; Anim., 31, 5, 15; Jord., Get., 18
etc), dar prezenta tă clar de scenele XXXI -XLIV de pe Columna lui Traian. Mase enorme de Barbari, comandate
de roxolanul Susagus, au trecut Dun ărea și au invadat Dobrogea și Bulgaria septententrional ă actuale. Riposta lui
Traian a fost ins ă foarte hotărată. Cu unități din Da cia și detașamente pretoriene, el zdrobe ște, in trei b ătălii
succesive, pe sarma ții roxolani, pe daci și pe aliații lor. Dificil ă, insă și decisivă, s-a invederat b ătălia dată pe
meleagurile actualului Adamclisi. in prim ăvara și in vara anului 102 d.C, Tra ian reia ofensiva in mun ții dacici.
Traian utilizeaz ă probabil mai multe coloane de atac. Sunt cucerite rand pe rand citadelele dacice din nord,
inclusiv cea de la Coste ști, fosta capital ă a dacilor. Este posibil ca o coloan ă romană, comandat ă de Laberius
Maximus, s ă fi inaintat din Moesia prin Muntenia și păsurile din Carpa ți. in cele din urm ă coloanele romane
ofensive au operat jonc țiunea și inving, dup ă o bătălie crancen ă, forțele lui Decebal (scena LXXII -a de pe

Columnă). Decebal cere armisti țiu, in toa mna anului 102. Pacea stipula condi ția de regat clientelar a Daciei,
demantelarea cet ăților lor, predarea armamentului greu și cedarea unor teritorii, probabil a Banatului și a unor
porțiuni din Țara Hațegului, a Olteniei și a Munteniei. Dacii urmau s ă renunțe la orice politic ă externă
independent ă (DC, 68, 9 -l0). in decembrie 102 d.C, Traian și-a sărbătorit la Roma triumful și a asumat la 1
ianuarie 103 al cincilea consulat, impreun ă cu Laberius Maximus.
4U
Eugen Cizek
Dar nici Traian și nici Decebal nu av eau intenția de a respecta tratatul de pace. Romanii preg ătesc un nou r ăzboi:
intre 103 și 105 d.C, Apollodor construie ște la Drobeta un pod de piatr ă lung de 1.135 metri, iar garnizoane
romane sunt instalate pretutindeni, inclusiv in Moesia Inferioar ă. La randul său, Decebal reface fortifica țiile
demantelate, intreg sistemul dacic de ap ărare, fabric ă arme, duce tratative in vederea injgheb ării unei noi mari
coaliții antiromane. El respinge ultimatumul roman, probabil in primele luni ale anului 105 d.C. Dec ebal atacă
forțele romane, ia prizonier pe Gnaeus Pompeius Longinus, care ins ă se sinucide, și obține unele succese
efemere. Din statul major preg ătit de Traian f ăceau parte din nou Lucius Licinius Sura, Tiberius Claudius
Livianus, Hadrian, care comanda o legiune, Decimus Terentius Scaurianus și alții.
in vara anului 105 d.C, Traian sose ște la Dunăre. El trece fluviul pe podul de la Drobeta, evit ă un atentat
impotriva vie ții sale și lansează operații militare prudente. Este probabil ca ofensiva masiv ă să nu fi fost
intreprinsă decat in prim ăvara anului 106 d.C. Cu o for ță militară considerabil ă, ale cărei efective inglobau,
poate, dou ă sute de mii de oameni, Traian și-a desfășurat ofensiva sub forma unui evantai alc ătuit din cinci ori
șase coloane. O prim ă coloană a inaintat pe valea Cernei, a p ătruns in depresiunea Ha țegului, a urcat apoi spre
valea Mure șului și a coborat spre Sarmizegetusa. O a doua coloan ă a avansat pe valea Jiului și prin pasul Valcan.
Un al treilea e șalon, comandat, poate, de Traian insu și, a pătruns in Transilvania prin valea Oltului. O a patra
secțiune militar ă a intrat in Ardeal prin trec ătoarea Bran, pentru ca al cincilea corp de lupt ă să atace prin pasul
Bratocea. Nu este imposibil ca o a șasea coloan ă să fi inaintat prin valea Șiretului, ca să se infiltreze in
Transilvania, folosind unul dintre p ăsurile Carpa ților Orientali, dup ă ce in 105 distrusese citadela dacic ă de la
Batca Doamnei, din Moldova. Romanii au inaintat rapid, ins ă sistematic, recurgand la defri șări de pămant și la
lucrări de geniu. Au fost purtate lupte sangeroase in centrul dacic din Mun ții Orăștiei. Succesiv au fost ocupate
citadelele de la Coste ști – din nou – Blidaru și Piatra Ro șie. Un segment important de daci a trecut de partea
romanilor. Pan ă la urmă, in vara anului 106 d.C, prins ă in clește de forțele romane, a fost asediat ă capitala
Iui Decebal de la Sarmizegethusategfl, aflat ă la 1.200 metri in ălțime. Romanii au sfar șit prin a pătrunde in
cetate, care a fost complet distrus ă. Decebal, sc ăpat din incercuire, se retrage spre nord -est, unde este din nou
biruit. Tezaurul dacilor este capturat (scena a CXXXVIII -a de pe Column ă; DC, 68, 14, 4). Decebal incearc ă să
se refugieze in Carpa ții Orientali. Ajuns din urm ă de un deta șament roman, comandant de Tiberius Claud ius
Maximus, Decebal se sinucide, ca s ă nu cadă viu in mainile romanilor (scena a CXLV -a de pe Column ă; DC, 68,
14, 3). Au urmat numai opera ții de curățire (scenele CXLVIII -CLII de pe Column ă). Dacii au trebuit s ă inceteze

orice rezisten ță. S-a considerat multă vreme, datorit ă unei diplome militare descoperite la Porolissum, c ă, la 11
august 106, Dacia devenise provincie roman ă (C.I.L., 16, 106 = E.M. Smallwood, p. 117, nr. 344). in realitate se
pare că tranziția de la regimul de ocupa ție militară la creare a provinciei romane Dacia a survenit intre 106 și 109
d.C. intre 107 și 110 d.C, la ini țiativa lui Terentius Scaurianus, a fost instalat ă, in depresiunea Ha țegului,
Colonia Dacica drept capital ă a noii provincii, care, sub Hadrian, se va numi Colonia Ulpia Traiana Augusta
Dacica Sarmizegetusa (C.I.L., 3, 1322; 1572; 1100; mai ales 1443, pentru prima denumire a coloniei romane,
populate ini țial de veterani romani). Desigur, acest ora ș nu coincidea deloc cu vechea capital ă a dacilor. Decimus
Terentius Scauria nus, roman din
ANTONINII , SEVERII ȘI SFARȘITUL PRINCIPATULUI
471
Gallia narbonez ă, a fost inlocuit ca guvernator -legat de rang consular de c ătre Gaius Avidius Nigrinus, intre 111
și 113 d.C Provincia și ulterior provinciile dacice au cunoscut o dezvoltare economică și culturală rapidă,
mărturisită de caracterizarea ca „Dacia fericit ă", DACIA FELIX (CIL., 3, 1209; 7483).
Am schițat, intr -un subcapitol anterior, r ăzboiul partie in cursul anului 113 d.C, Traian a concentrat zece ori chiar unsprezece
legiuni, s prijinite de substan țiale forțe auxiliare, de pretorieni și de unități din alte legiuni. intre 109 și 111 d.C, murise regele
Pacorus II. in Armenia domnea fiul s ău Axidares, acceptat de romani. I -a urmat, ca suveran arsacid, Chosroes, fratele lui
Pacorus. Acesta, ca s ă calmeze fr ămantările interne, in 113, a instalat ca rege al Armeniei pe Parthamasiris, fiul lui Pacorus și
fratele lui Axidares. Astfel s -a oferit lui Traian pretextul unui r ăzboi anterior minu țios preparat.
Traian a ajuns la Antiochia la 7 i anuarie 114 (DC, 68, 17 -l8). in prim ăvara anului 114, romanii recuceresc Samosata, ocupat ă
vremelnic de p ărți. Traian era inso țit de Plotina, de Hadrian și de Attianus, prefectul pretorienilor.
in același an 114, Traian a ocupat Armenia, pan ă in vară. A an exat Armenia, transformat ă in provincie roman ă,
guvernată de Lucius Catilius Severus (C.I.L., 10, 8291). Este posibil ca un mic regat armean clientelar, atribuit
lui Axidares, s ă fi fost men ținut la poalele Caucazului. in continuare Traian p ătrunde in Meso potamia, unde
ocupă Nisibis, pentru ca, in iarna 114 -l15, Lusius Quietus s ă intreprindă o ofensivă, care deschidea drumul spre
centrul regatului arsacid prins in cle ște (DC, 68, 22 -23). intre martie 114 și ianuarie 115 fuseser ă cucerite teritorii
imense. i ncepand din prim ăvara anului 115, a fost des ăvarșită cucerirea Mesopotamiei, convertit ă in provincie
romană. (DC, 68, 33; Ruf., 14; P. Strack, Untersuchungen zur Romische Reichspr ăgung des zweiten
Jahrhunderts, Stuttgart, 1931,1, p. 21). Opin ăm că inființarea unei a treia noi provincii romane, Assyria, (Ruf.,
20; Eutr., 8, 2 etc.) s ă fi avut loc abia in anul urm ător. De fapt, in 116 d.C, Traian a declan șat un nou „război
fulger". Traian a utilizat din nou ofensiva pe dou ă coloane. Una a inaintat de -a lungul Eufratului, pe calea „Celor
zece mii" a lui Xenophon. Cealalt ă a urmat drumul lui Alexandru, prin Adiabene și Apameea, relativ aproape de
Tigru. imp ăratul a luat comanda e șalonului Tigrului și a trecut prin Gaugamela și Arbela, unde Alexandru
repurtase vi ctorii decisive (DC, 68, 26, l -2). A fost ocupat ă și Ninive, vechea capital ă a asirienilor. Dup ă părerea
noastră, la un moment dat, la nivelul actualului Kirkuk, in fruntea unui e șalon de elit ă, Traian, trecand prin Hatra
(DC, 68, 27), a str ăbătut in diago nală Mesopotamia, ca s ă intalneasc ă forțele romane care coborau Eufratul.

Această indrăzneață manevră a avut loc in aprilie ori mai 116. A urmat ocuparea Babilonului, inainte de
joncțiunea celor dou ă coloane romane, care au prins in cle ște una dintre capit alele părților, Ctesiphonul (DC, 68,
26-28). După un asediu care a durat o lun ă, in iulie 116, capitala p ărților a fost ocupat ă: romanii au capturat
tronul de aur și pe fiica lui Chosroes (Hist. Aug,, Hadr., 13, 8; DC, 68 -28, 2). in continuare, pe Tigru, i n fruntea
unei flote formate din cincizeci,de cor ăbii, Traian a avansat pan ă la Golful Persic. Aici, Traian și-a exprimat
regretul că nu mai avea varsta lui Alexandru, ca s ă purceadă spre India (DC, 68, 29, l -2). Anumiți aurei, bătuți in
această vreme, pro clamă „Parthia cucerit ă" PARTHIA CAPTA (P. Strack, p. 224; E.M. Smallwood, p. 39, nr. 49).
Entuziasmul la Roma era delirant, dar, cand s -a
472
Eugen Cizek
ANTONINII , SEVERII ȘI SFARȘITUL PRINCIPATULUI
473
intors la Babilon, in octombrie 116 d.C, Traian a f ost confruntat cu dubla r ăscoală a iudeilor și a
mesopotamienilor. De altfel el n -a avut răgazul să făurească o nouă provincie in Babilonia, deocamdat ă teritoriu
ocupat numai din punct de vedere militar.
Seleucia, cetate greac ă de pe Tigru, devenise centru l rebeliunii, iute propagat ă. Localnicii alungau garnizoanele romane (DC,
68, 29, 4). P ărții, retrași in Iran, au trecut la contraofensiv ă și au atacat din flanc Mesopotamia, sub comanda lui Meerdotes,
fratele Marelui Rege Chosroes. Romanii au suferit pier deri grele, ins ă forțele lor, comandate de Lusius Quietus, au sfar șit
prin a respinge contraofensiva part ă. Totuși Traian a fost obligat s ă pună diadema Arsacizilor pe cre ștetul lui Parthamaspates,
fiul lui Chosroes. Parthamaspates trecuse de partea romani lor. Monedele il celebreaz ă ca „rege dat p ărților", REX PARTHIS
DATVS, in primăvara anului 117 d.C. (P. Strack, pp. 218 -220; E.M. Smallwood, p. 39, nr. 31). Se accepta solu ția unui regat
part clientelar. in drum spre Italia, unde spera s ă recruteze noi for țe, Traian a fost „omorat" de o congestie cerebral ă, cum am
semnalat mai sus.
Devenit imp ărat, Hadrian a l ăsat Armenia lui Vologeses, un arsacid; l -a retras pe Parthamaspates din Ctesiphon, a abandonat
cuceririle lui Traian, a incheiat un acord de pace cu Chosroes.
Problema Armeniei, ca stat tampon intre Imperiu și părți, a continuat s ă afecteze rela țiile Iui Hadrian și lui Antoninus Pius cu
Arsacizii. in 129 d.C, Hadrian a reunit in Cappadocia mai mul ți monarhi caucazieni, dornici s ă se pună sub protec ția
romanilor, in 117 -l18 d.C, sub ordinele lui Marcius Turbo, romanii au zdrobit o coali ție a sarma ților roxolani și iazygi, a
dacilor liberi din Carpa ți și a quazilor. Iar in Britannia au fost invin și, intre 119 și 122 d.C, brigan ții. Pe de alt ă parte, Hadri an
a respins incursiunile alanilor din stepele ruse ști, care au atacat regatul Bosforului cimmerian, micile state caucaziene și au
ajuns pană in Cappadocia. Sub Hadrian și Antoninus Pius a fost perfec ționat sistemul defensiv al armatei romane, intemeiat
pe limes, care separa Imperiul de Barbaricum.
in Germania un limes, alcătuit din forturi de piatr ă, care inlocuiau pe cele de lemn, dintr -un șanț adanc și o palisad ă, apăra
Campurile Decumate. in Britannia, un alt limes, menționat intr -un subcapitol anterior , se baza pe un zid din piatr ă de mari
dimensiuni, pe un șanț foarte adanc și foarte lat și pe numeroase forturi. in Asia, un limes, intemeiat pe o solid ă linie

defensivă, tăia in diagonal ă căile de transhumant ă ale nomazilor și se sprijinea pe masivurile muntoase. in Africa, limes -u
acoperea o suprafa ță vastă și se axa pe forturi de ap ărare. S -a creat și aici un „șanf, fos -saturn, care materializa frontiera.
Acest limes se prezintă ca o zonă de civilizație originală, la porțile deșertului. De la Vespasian la Traian num ărul italicilor din
armată scade la 25% dintre militari. in secolele al II -lea și al III -lea, el diminueaz ă la 5%. Concomitent num ărul unităților
militare recrutate intr -o provincie romanizat ă intens, precum Gallia narbonez ă, scade de la 34 de unități la 14. Iar cel al
unităților militare inrolate intr -o provincie mai slab romanizat ă, precum Tracia, cre ște de la 2 Ia 99. Totodată Antoninus Pius
a continuat strategia defensiv ă a Imperiului, dar cu mijloace energice. A consolidat sistemul raportu rilor clientelare cu regii
caucazieni, a respins cererea regelui part Vologeses III de a i se restitui tronul de aur al Arsacizilor și a descurajat, prin
expedierea de for țe militare puternice in Siria, planurile Arsacizilor de a incepe un nou r ăzboi cu ro manii. Printr -o diplomație
abilă, s-au stabilit leg ături cu Bactriana și India și s-a extins influen ța romană in Orient, unde Armenia, inconjurat ă de vasalii
Romei, a redevenit regat aproape clientelar Romei.
Politica extern ă sub Marcus Aurelius, Severi și impărații militari
Reacția Iui Vologeses III, care constata c ă inraurirea roman ă ii invăluia regatul, s -a produs imediat dup ă moartea lui
Antoninus Pius, incepand din 161 d.C. Cum am reliefat anterior, Principatul Iui Marcus Aurelius a trebuit s ă infrunte atacuri
externe violente, care au zguduit Imperiul. Vologeses voia s ă profite de schimbarea de imp ărat la Roma. In cele din urm ă
războiul intreprins de p ărți va sfarși printr -un eșec moderat. Se ad ăuga faptul c ă legiunile romane din Orient erau
indiscipli nate și deprinse cu o via ță prea confortabil ă, printre divertismentele Estului rafinat.
La inceput, p ărții au repurtat victorii str ălucite. Guvernatorul Cappadociei, Marcus Sedatius Severianus, a p ătruns in
Armenia, unde Vologeses instalase cu for ța ca reg e pe Pacorus, fidel lui. Dar armata roman ă a fost infrant ă și integral
masacrată langă orașul Elegeia. Severianus s -a sinucis (DC, 71, 2). Curand guvernatorul Siriei, Attidius Comelianus, a suferit
de asemenea o grea infrangere. in prim ăvara lui 162 d.C, a purces spre frontul oriental insu și Lucius Verus. Tan ărul coimpărat
nu avea nici o experien ță militară, insă dispunea de un stat major alc ătuit din generali competen ți. Din acest stat
major făceau parte unul dintre prefec ții pretorienilor, adic ă Titus Fur ius Victorianus, militar eficace, și alți generali de
valoare, ca Statius Priscus, Avidius Cassius și Pertinax, viitorul principe efemer. Au fost totodat ă aduse trupe romane de pe
Dunăre și din Germania, solid antrenate din punct de vedere militar. in 163 d.C, Statius Priscus, guver -nator -legat al
Cappadociei, a cucerit și distrus Artaxata, capitala Armeniei. O nou ă capitală Kainepolis a primit o garnizoan ă romană. A
fost instalat ca rege al Armeniei un arsacid, totu și loial Imperiulului, adic ă Sohaemus, ca re era cetățean roman, senator și
chiar fost consul. Pentru armeni el era regele lor, ins ă pentru romani el reprezenta un fel de legat imperial. La sfar șitul lui
163, Marcus Claudius Fronto a ocupat micul stat autonom Osrhoene și a inaintat in Mesopotamia. O contraofensiv ă partă i-a
obligat pe romani s ă se retragă, dar, in 165, sub comanda lui Avidius Cassius, romanii atac ă din nou. Sunt cucerite Nisibis și
chiar Seleucia și Ctesiphonul. Colonii romane au fost instalate la Doura -Europos și la Carrhae. Totu și victoria roman ă nu a
fost decisiv ă. in 166 d.C, romanii au p ătruns adanc in Media, adic ă in regiunea situat ă intre Armenia și Marea Caspic ă. Părții
cer pace și cedează Imperiului un segment din Mesopotamia. Desigur, Doura -Europos și Carrhae reveneau Impe riului. S -a
recunoscut suzeranitatea roman ă asupra Armeniei, iar la Edessa, in Osrhoene, au fost instala ți dinaști proromani. Trebuie
precizat că meritele militare ale lui Lucius Verus, in aceast ă campanie, au fost total nerelevante. Pe de alt ă parte, trup ele

romane au adus din Media o molim ă. S-a declanșat cea mai devastatoare epidemie din antichitate, care a ucis un milion de
locuitori ai Imperiului sau 2% din popula ția lui. in unele sate din Egipt a pierit o treime dintre locuitori. insu și Lucius Verus
s-a imbolnăvit in 169 d.C. și a murit in trei zile.
Foarte grav a fost ins ă asaltul semin țiilor din Barbaricum, Două valuri de Barbari au atacat Imperiul. De fapt, cum am
mai remarcat, acest masiv asalt era consecin ța unor mari mi șcări de popula ție, surveni te pe tăramurile barbare.
Un val de invadatori era format de sarma ții iranieni, impin și spre frontiera roman ă de semințiile nomade
mongolice, aflate in spatele lor. Mult mai puternic a fost ins ă valul germanic. In Germania liber ă se
474
Eugen Cizek
produse seră masive mi șcări de popula ții printre cele cateva milioane (probabil 3 -5) de locuitori ai acesteia. Go ții
originari din Gotlandul suedez coboar ă, ajung la gurile Vistulei, de unde disloc ă spre sud -est pe gepizi.
Deplasările lor au impins spre vest și spre limes populații de care romanii nici nu auziser ă, ca semnonii,
burgunzii, vandalii. La randul lor ace știa au inghesuit in teritoriile lor Barbari temeinic cunoscu ți romanilor, ca
marcomanii și quazii din Cehia actual ă și sarmații iazygi. Marcomanii și aliații lor constituie o uniune, o
confedera ție, condus ă de Ballomar, c ăpetenie marco -manică. in 167 d.C, este respins ă o incursiune a
longobarzilor, alunga ți de invadatorii din nord. La inceputul lui 167 d.C, marcomanii atac ă Noricum și
răspandesc panic ă pană in Aquileia, poarta de intrare a Italiei. Primul r ăzboi marcomanic, cum il defineau
romanii, a durat intre 169 și 174 d.C. Marcomanii și quazii au atacat linia Dun ării și de la Carnuntum au inaintat
pană la Aquileia, pe care au asediat -o zadarnic. Au a juns pană pe meleagurile Veronei actuale, de unde au fost
alungați de Tiberius Claudius Pompeianus. Riposta lui Marcus Aurelius, intarziat ă de combaterea carpilor, costobocilor,
bastarnilor și a unor sarma ți, in 170 d.C, a inceput in 171 d.C. S -au angajat lupte dure, in care a pierit
chiar prefectul pretorienilor Macrinius Vindex, in 172 (DC, 71, 8 -l0). Războiul s -a incheiat in 175 d.C, dup ă ce,
in 174 -l75 d.C, au fost birui ți sarmații iazygi și quazii. Trupele romane au p ătruns adanc pe teritoriile
marcoma nilor, care, prin conven ția de pace, au f ăgăduit să se comporte ca vasali credincio și Romei. Anumi ții
marcomani au fost instala ți in interiorul Imperiului, in Dacii, Pannonii, Germanii, chiar in Italia. Dar marcomanii
de la Ravenna s -au răsculat foarte rep ede. Concomitent, maurii au intreprins raiduri in Baetica, iar chatii, de pe
Rin, au lansat incursiuni in Gallii. Pe Dun ăre au fost instalate posturi militare puternice la Vindobona,
Carnuntum și Brigetio. Unul dintre aceste posturi se afla la 120 km nord de Dunăre. Douăzeci de mii de solda ți
romani erau amplasa ți pe aceast ă linie defensiv ă. Ulterior, ca memorial al r ăzboaielor dun ărene, desf ășurate intre
167 și 175, s -a inălțat la Roma un pandant al Columnei traiane, a șa-numita Column ă aureliană, intre 180 și 193
d.C, inaltă de 30 de m. Pacea cu marcomanii a fost ins ă precară. in 177 d.C, Marcus Aurelius reia ostilit ățile.
Romanii atac ă pe marcomani și pe quazi in adancul teritoriilor acestora. Marcus Valerius Maximinus p ătrunde
pe teritoriul actualei Cehia . Iar, in 179 d.C, quazii și marcomanii, intr -o mare bătălie, au fost zdrobi ți de prefectul
pretorienilor Tarrutenius Paternus (DC, 71, 20). incat este foarte probabil ca Marcus Aurelius s ă fi dorit să
anexeze ariile geografice ale acestor semin ții, unde a r fi putut crea provincii romane ca Marcomannia și

Sarmatia. Am men ționat aceast ă intenția a sa mai sus.
Commodus, cum am ar ătat, s -a grăbit să incheie pace cu Barbarii. Totu și, dacă au fost părăsite capetele de pod
romane de la nord de Dun ăre, fortifica țiile granițelor au fost consolidate. Chattii și chaucii au atacat teritorii
romane, dar au fost respin și. in Britannia, din pricina incursiunilor brigan ților, in 183 d.C. a fost abandonat zidul
lui Antoninus Pius.
Ca cel dintai dintre „impărații soldați", „Kaisersoldaten", cum spun germanii, Septimius Severus a incercat s ă
promoveze o politic ă externă energică. Deși nici el n -a revenit la expansionismul lui Traian. Totu și Septimius
Severus a intreprins dou ă expediții impotriva regatului part al Arsacizilor, tot mai slăbit de disensiuni interne, de
lupte dinastice, de disolu ția autorității puterii centrale.
ANTONINII , SEVERII ȘI SFARȘITUL PRINCIPATULUI
475
El s-a angajat in ciclul campaniilor energice in Orient, obsedat de gloria lui Alexandru, de seduc ția exe rcitată de tăramurile
răsăritene, de mistica vestitului cuceritor macedonean, de cultele lui Hercule și lui Dionysos, de tentativa de a imita pe
genialul războinic, fiu al lui Filip, avand ca țintă recuperarea prestigiului Antoninilor. A intreprins dou ă expediții impotriva
părților in 194 -l95 și in 197 -l99, in urma c ărora a cucerit Mesopotamia septentrional ă (DC, 75, 3, 3), unde a incartiruit dou ă
dintre cele trei legiuni partice infiin țate de el. Septimius Severus obligase pe regele part Vologeses V s ă evacueze Babilonul,
Seleucia și chiar Ctesiphonul, jefuit de trupele romane, in decembrie 197 d.C. Avand ca țel intărirea frontierei orientale, a
efectuat in aceast ă zonă geografică o ședere de trei ani, intre 199 și 202. Forțele romane din regiunea in cauz ă, șase legiuni
sub August, au ajuns la unsprezece sub Septimius Severus. indeob ște a incercat s ă modernizeze armata roman ă. Solda
militarilor a fost majorat ă, s-au facilitat promov ările in grade ale militarilor și a fost autorizat ă căsătoria legală a soldaților.
Pană atunci erau permise doar coabit ările, legăturile neoficiale ale militarilor. De acum inainte familiile militare puteau vie țui
legitim in canabae, așezări civile dezvoltate in apropierea castrelor și in stransă dependen ță de acestea. Aici se stab iliseră
indeobște veterani, negustori și artizani, care acopereau nevoile de consum ale militarilor. Au fost favoriza ți soldații de elită,
care ajungeau pretorieni. Num ărul militarilor a sporit sim țitor și comandamente importante au fost incredin țate unor cavaleri,
de fapt oșteni de carier ă. La sfarșitul vieții, Septimius Severus s -a deplasat in Britannia, ca s ă restabileasc ă frontiera, frecvent
străpunsă de caledonieni, britanni liberi. Caracalla, bantuit și el de nostalgia lui Alexandru (DC, 78, l -2), a călătorit adesea in
ținuturile de frontier ă. in 213 d.C, in Rhaetia și in Germania Superior consolideaz ă limes -ul. in Pannonii și in Dacii
monitorizeaz ă operații defensive. Concentreaz ă forțe militare relevante impotriva p ărților, insă se limiteaz ă la incur siuni
succesive, menite s ă protejeze Mesopotamia roman ă, care nu dau rezultate pozitive semnificative. De și traversase Tigrul și
devastase Media, Macrinus se gr ăbește să incheie pace cu regele part Artaban, dar incearc ă să augmenteze capacitatea
defensivă a limes -unlov. Cum am mai semnalat, in alt subcapitol, Severus Alexander va fi invins de per și, dar, pe cand
prepara revan șa, a trebuit s ă alerge pentru a combate o incursiune a alamanilor.
Problema cardinal ă a Orientului pentru Severus Alexander și Imperi u in general a constituit -o mutația
fundamental ă survenită in statul iranian, ve șnicul rival al Romei. Per șii profitaser ă de pe urma descompunerii
monarhiei arsacide. Papak, vasal al Arsacizilor, descendent al lui Sassan, inalt demnitar al templului de la

Anahita, situat lang ă Persepolis, f ăurise in Persia, adic ă in regiunea Fahs, o dinastie local ă, cea a Sassanizilor.
Fiul lui Papak, Ardaschir, care i și spunea Artaxerxes, s -a răsculat impotriva Arsacizilor și, incepand din 208 d.C,
devenise st ăpanul Persie i propriu -zise. in 226 -227 d.C, el l -a infrant pe arsacidul Artaban V, ultimul rege part, și
l-a omorat cu mana sa. in cincisprezece ani, el a unificat, reconstituit și centralizat intregul Iran. El s -a proclamat
sașinșah, rege al regilor. A inlocuit statu l elenistic și laxist al Arsacizilor cu unul na țional, care i și propunea s ă
refacă imperiul Ahemenizilor. De și unele institu ții ale Arsacizilor au fost prezervate. Sub Arsacizi, proliferaser ă,
in statul part, diverse secte și culte religioase, mai ales bud ismul, in estul regatului, iudaismul și un creștinism
dinamic. Cu toate c ă au continuat politica de tolerare a cre știnismului, Sassanizii, care au domnit intre 227 și 651
d.C, au impus coeziune statal ă, intemeiat ă pe un zoroastrism reformat, pe un mazdeism devenit religie oficial ă.
476
Eugen Cizek
La ordinul lui Ardashir, a fost definitiv editat ă, in limba pehlevi, ca un text canonic, Avesta, fundament sacru al
mazdeismului na ționalist. Succesorul și fiul lui Ardashir, adic ă Shapir sau Sapor I, a completat Avesta, prin
includerea unor noi texte. Se propagau totu și in statul Sassanizilor nu numai cre știnismul, ci și erezia lui Mani.
incă Ardashir considera intreaga Asie ca patrimoniu ereditar al per șilor și voia să reediteze performan țele lui
Cyrus cel Mare și lui Darius I (Hdn., 6, 2, 2). Din p ăcate, romanii nu au in țeles multă vreme agresivitatea
naționalistă a statului persan, pe care il estimau ca tot atat de elenistic precum cel al Arsacizilor. Fanatizafi,
Sassanizii, adep ți ai mazdeismului dualist, se co nsiderau cavaleri ai Binelui, in lupt ă impotriva R ăului, inițial
incarnat de Arsacizi și ulterior de romani. S -a provocat o reac ție sistematic ă impotriva elenismului, reac ție
nutrită de tradiții iraniene na ționale. Arta lor a ajuns pan ă in Occident. Ea glo rifica puterea regilor Sassanizi, de și
scenele de van ătoare de pe basoreliefuri au oferit teme privilegiate artelor industriale, obiectelor confec ționate
din metal și țesăturilor. Sașinșahul era secondat de un „mare comandor", sortit s ă-i țină locul, cand regele regilor
era plecat la r ăzboi. Un mare pontif controla un cler puternic, prezent și in viața cotidiană, intrucat de ținea putere
judiciară.
incă in 230 d.C, Ardashir a atacat Imperiul, simultan in Armenia arsacidului proroman Chosroes, in
Mesopotamia și in Siria. Ofensiva sa a fost perceput ă de romani ca o primejdie major ă (DC, 80, 3, 1). Severus
Alexander a fost infrant in 23l -232 d.C, chiar dac ă inaintase pan ă in Media. Ardashir, ocupat cu in ăbușirea unor
insurecții in provinciile sale orientale și cu rezistența Hatrei, care a durat pan ă in 240 -241, nu a profitat de
victorie. Romanii au putut conserva Mesopotamia lor și tutelarea Armeniei. Totu și orașele siriene nu mai
cunoscuser ă de două secole și jumătate o invazie str ăină, in 241, la moartea lui Ar dashir, a devenit rege al regilor
(C.I.G., 4676 = O.G.I.S., 434) fiul acestuia, Shapur sau Sapor I, un monarh competent, abil, șiret, dublat de un
militar performant. Maximinus Thrax avusese mai degrab ă conflicte, victorios incheiate, cu alamanii și cu
sarmații (Hdn., 7, 2 -3). Totuși Shapur invadase Mesopotamia roman ă, unde, probabil in 238 d.C, ocupase Nisibis
și Carrhae. in 242 d.C, el alungase din Osrhoene dinastia proroman ă a lui Abgar. Gordianus III a invins pe per și
la Resaina și a recuperat ini țial Carrhae și apoi Nisibis. in 244, Filip Arabul a incheiat cu per șii o pace mai

degrabă umilitoare. Abgar s -a refugiat la Roma, Chosroes a fost l ăsat să lupte singur impotriva per șilor, cărora
romanii le -au vărsat ca un fel de subsidiu -tribut 500.000 de aurei . Cațiva ani mai tarziu Chosroes a fost asasinat
și eliminat. Armenia a trecut sub tutel ă persană, exercitată datorită unui nou rege, Artavasdes, marionet ă a lui
Shapur. Presta țiile lui Shapur ne sunt relatate in trei limbi diferite, part ă, pehlevi și grea că, de o inscrip ție
triumfală de la Naks -i-Rustem, cunoscut ă ca „Faptele divinului Sapor". Ele sunt glorificate pe un ton
encomiastic delirant, ca similare celor ale lui Darius. Se refer ă in special la r ăzboaiele lui Shapur și la victoriile
repurtate asupr a romanilor. in 252 d.C. per șii atacă din nou Mesopotamia roman ă și, in 254, ocup ă Nisibis.
Cavaleria lui Shapur inainteaz ă pană in Cappadocia și in Siria, unde Antiochia este jefuit ă. in 256 d.C, per șii
cuceresc și Doura -Europos. Valerian, sosit in Orient , nu poate opri ofensiva violent ă a perșilor, care, in 256,
ocupă din nou Antiochia. Am constatat, in alte subcapitole, cum a fost luat prizonier de per și Valerian și care au
fost consecin țele teribile ale acestui eveniment. Per șii au cucerit aproape integ ral Mesopotamia roman ă și au
devastat Siria, Cilicia și Cappadocia. in Antiochia, ocupat ă pentru a treia oar ă, Shapur a instalat ca imp ărat
clientelar lui pe Mariades,
ANTONINII , SEVERII ȘI SFARȘITUL PRINCIPATULUI
pe care curand l -a executat. Totu și Orient ul imperial incearc ă să reziste. Este cazul Edessei, dar și al Samosatei,
apărate de Macrianus. O serie de generali locali, repede deveni ți uzurpatori, organizeaz ă defensive eficiente. in
sfarșit, Septimius Odenath, c ăpetenie palmyriana, mai sus men ționată, atacă pe Eufrat for țele lui Shapur in
retragere.
Nu mai revenim asupra simili -statului palmyrian, astfel constituit. Odenath combate cu succes per șii. Am arătat
mai sus că Odenath a fost asasinat in 267 d.C. la Edessa, unde i și celebra aniversarea (Hist. Aug., Gali, 13, 1;
Tyr., 15, 5 -6; 17; Zosim, 1, 39, 2; Zonaras, 12, 24, ed. Dindorf, III, p. 146). Conjura ția fusese pus ă la cale de
guvernatorul Arabiei, Cocceius Rufinus, și de rude ale lui Odenath, inclusiv Septimius Vorodes, ins ă in umbră
acționa Galli enus. Odenath, cum am mai ar ătat, controla Orientul roman și Armenia. Am reliefat de asemenea c ă
monedele semi -palmyriene și inscripțiile ajung s ă-i asocieze pe Waballath și pe Aurelian.
intre timp, Imperiul a trebuit s ă suporte noi incursiuni barbare, in profunzime, mult mai primejdioase decat cele
din vremea lui Marcus Aurelius. Se accentuase sim țitor presiunea semin țiilor indepărtate de Imperiu asupra celor
invecinate cu limes -ul. Condițiile de viață, pe meleagurile lor, erau penibile. Se practica o agri cultură primitivă,
foarte rudimentar ă; utilizarea fierului și a altor metale era rar ă, iar roata olarului r ămăsese necunoscut ă. Populația
era puțin numeroas ă, estimată intre doi și șapte locuitori pe km p ătrat, și divizată intre felurite forma ții tribale,
care nu dep ășeau indeob ște o sută de mii de suflete. ii impingea spre sud nu dorin ța de a distruge Imperiul, ci de
a-l jefui, eventual de a se instala in interiorul lui, ca s ă trăiască acolo mai bine. De asemenea, poate și o arzătoare
sete de aventur ă, care ii determina spre „Sturm und Drang". Existau sensibile diferen țe de nivel de via ță și de
cultură, de mentalit ăți, intre Germania occidental ă și cea oriental ă. Cea dintai comporta o civiliza ție foarte
rudimentar ă și o fragmentare politic ă manifestă. in ti mp ce in Germania oriental ă ființa instituția monarhic ă și o
civilizație mai dezvoltat ă. Pe aici treceau numeroase c ăi de comer ț spre interiorul continentului și spre Marea

Baltică. Am semnalat mai sus c ă, in secolul al III -lea, intreg Barbaricum exercită presiuni majore asupra Hmesului.
incercările diploma ției romane, care conta pe nein țelegerile dintre Barbari, de a -i calma și bloca au e șuat pe
termen mediu și lung. in timpul Severilor, formarea ligii alamanilor, pe Rin și pe Dunărea superioar ă, generase o
serioasă amenințare pentru Imperiu. inc ă mai periculoas ă s-a dovedit migra ția populațiilor gotice c ătre sud. Go ții
erau mai numero și, suferind chiar de suprapopula ție, și, pe la 200 d.C, au ajuns in Moldova actual ă și in stepele
ucrainiene. Ei s -au unit cu sarmații nomazi, veni ți din Iran, prin Ucraina. in 238 d.C, Roma a aflat c ă alianța
gotico -sarmatică, susținută de carpii dacici, ajunsese la Marea Neagr ă, unde cucerise succesiv cet ățile grecești
Olbia și Tyras.
Goții au deprins de la sarma ți o nouă tehnică de luptă, foarte eficace pentru infruntarea romanilor. Aceast ă
tehnică se baza pe atacuri rapide, pe o excelent ă cavalerie, pe tehnologia militar ă romană, in condițiile in care
deocamdat ă soldații Imperiului erau mai fragil echipa ți. Goții au asimila t secretele tehnicii militare greco -romane
(Dexipp., fr. 27, F.H.G., II, p. 470; fr. 29, F.H.G., II, p. 474). Totodat ă goții știau să utilizeze cor ăbii de luptă
destul de eficace. incat, dup ă 238 d.C, ei au lansat incursiuni in profunzime, ajungand pan ă in Grecia și in Asia
Mică. Apoi ei s -au grupat in jurul unor regi, slab cunoscu ți de noi, ca Ostrogotha (poate legendar), Argaithus și
Gunthericus. inc ă in 244, ei au trecut Dun ărea și au ajuns pan ă la Philippopolis. imp ărații romani le
478
Eugen Cizek
acord au subsidii pentru a -i calma. Dar Filip Arabul a hot ărat să le suprime subven țiile și să nu-i mai considere
clientelari ai Imperiului. Reac ția goților nu s -a lăsat așteptată multă vreme. Ei au alc ătuit o vastă coaliție barbară
antiroman ă, care reunea noi g oți, sosiți din Scandinavia, vandali, taifali, bastarni și carpi. in 249 d.C, 30.000 de
luptători barbari au trecut Dun ărea. Filip Arabul a trimis impotriva lor pe Decius. ins ă, acesta, dup ă ce i-a invins
pe carpi, s -a proclamat imp ărat și l-a eliminat pe Filip Arabul. Grani ța romană a rămas astfel aproape
descoperit ă. La randul lor, go ții s-au scindat in dou ă fracțiuni: ostrogo ții, instalați in Ucraina actual ă, și vizigoții,
amplasați pe Dunăre. Aceștia erau condu și de regele Kniva, un excelent strateg mil itar. in fruntea a 70.000 de
combatan ți, Kniva a trecut Dun ărea și a sfarșit prin a cuceri Philippopolis. Decius i -a invins pe carpi, dar la
Abrittus a fost zdrobit și ucis in lupt ă. Kniva s -a instalat in Dobrogea și in Moesii, unde a r ămas pană in 253 d.C .
De fapt go ții, mai degrab ă sedentari, nu se mul țumeau numai s ă prade Imperiul, ci se str ăduiau să-și procure
teritorii, pe care s ă le cultive și să le locuiasc ă. Pe de alt ă parte, ostrogo ții din Crimeea, ajuta ți de boranii de la
Marea de Azov, de gepizi și de heruli, str ăbăteau Marea Neagr ă și Marea Egee pe vasele lor de lupt ă și terorizau
populațiile din Asia Mic ă. Au prădat Trebizonda și au ajuns pan ă la Nicomedia și in Babylonia, la Efes și la
Milet. in 267 d.C, o mas ă enormă de 100.000 de lupt ători ba rbari, folosind o mie de cor ăbii, a forțat stramtorile
și a pătruns in Grecia, unde a luat cu asalt și jefuit chiar Atena. Alte bande barbare au ajuns pan ă la Dyrrachium.
Nu au fost lichida ți decat de Claudius II la Naissus (Aur. Vict, Caes., 34, 3 -8; Epit., 34, 2; Eutr., 9, 11, 2; Hist.
Aug., Ciaud., 1, 3; 3, 6; 6 -8; 11, 4; Zosim, 1,43 -45; Zonaras, 12,26, ed. Dindorf, III, p. 150; Syncellus, I, pp. 717 –
720, Bonn). A fost evitat ă o primejdie major ă pentru intreaga zon ă dunăreano -balcanică a Imperiului.

Dar Germania occidental ă nu s-a dovedit mai pu țin agresivă impotriva Imperiului. Maximinus p ătrunsese adanc
in ținuturile alamanilor, dar, din 250 d.C. pan ă la sfarșitul secolului al III -lea, in Occidentul roman s -au produs
incursiuni grave ale triburilor ger manice. Ele au provocat mai multe pagube decat go ții in estul Imperiului. Dup ă
opinia noastr ă, in primul rand pentru c ă semințiile de aici erau, cum am ar ătat, mai sărace și mai fruste decat cele
ale goților și ale aliaților acestora. in sfar șit, Galliile și Germaniile erau bogate și greu de ap ărat. Pe de alt ă parte,
migrajia go ților și a „rudelor" lor a impins spre vest triburi originare din Germania central ă și septentrional ă. in
nord se agitau francii, saxonii și alte semin ții.
incă din vremea Severilor, cum am notat mai sus, alamanii au alc ătuit o puternic ă ligă de populații ale Rinului și
ale Dunării superioare, care presau limes -ul. Iar, in jurul anului 250 d.C, a luat na ștere pe Rin o alt ă mare
confedera ție barbară, la care au aderat francii, saxonii, herulii, gepizii și mai tarziu vandalii. in sudul Germaniei
libere, s -a format o lig ă a hermondurilor și iuthungilor, care vor deveni ulterior deosebit de primejdio și. Invaziile
francilor, alamanilor și aliaților acestora s -au declanșat din 253 -254 d.C. și s-au desfășurat in valuri succesive, pe
care nu le -a putut opri nici imperiul gallo -roman. Pirateria francilor afecta Britannia și Hispaniile. Cum am ar ătat
anterior, insu și Aurelian nu a putut, decat cu mari dificult ăți, lichida incursiunile iuthungilor , care ajunseser ă
pană in inima Italiei.
De fapt, am v ăzut, mai sus, ce a urmat. Shapur era b ătran și obosit. El nu a sprijinit cu adev ărat cauza Zenobiei.
Nu trebuie uitat c ă perșii, naționaliști, ii detestau pe palmyrienii eleniza ți, care le erau și conc urenți comerciali. in
toamna anului 272 d.C, Shapur a murit, iar domniile fiilor s ăi au fost scurte și fragile. Confuzia s -a răspandit in
statul persan. Am ar ătat mai
ANTONINII , SEVERII ȘI SFARȘITUL PRINCIPATULUI
479
sus că impăratul Carus a tras profit di n criza intern ă a statului Sassanizilor și a recuperat Mesopotamia roman ă, a ocupat
Seleucia și a ajuns pan ă la Ctesiphon. Numerianus a renun țat la războiul impotriva per șilor. Este posibil ca, atunci cand a
operat replierea pe Dun ăre, Aurelian s ă fi fost conștient de faptul, nein țeles, in mod clar, de opinia public ă romană, că
principala primejdie pentru Imperiu venea din partea Barbarilor germanici. in orice caz, atat alamanii, cat mai ales francii,
avizi de rapt și flămanzi, au atacat violent Imperiul. S edițiunea bagauzilor, social ă, dar și antiroman ă, a complicat situa ția in
Gallii și in Germaniile romane, pr ădate intensiv de franci și de aliații lor. Probus nu a reu șit decat să stopeze efemer presiunea
germanicilor asupra Occidentului roman 23.