Tendintele Uniunii Europene Privind Siguranta Alimentara

CUPRINS

Introducere ………………………………………………………………………………… 5

Partea I Considerații generale

Capitolul 1. CERINȚE GENERALE DE SIGURANȚĂ ALIMENTARĂ PE PLAN EUROPEAN ȘI NAȚIONAL ………………………………………………………………..7

Considerații introductive ……………………………………………………………7

Obiectul și domeniul de aplicare ale Regulamentului (CE) nr. 178/2002 …………7

Domeniu de aplicare …………………………………………………………7

Legislația alimentară ………………………………………………………………8

1.3.1. Definiție și domeniu de aplicare ………………………………………………8

Obiective ………………………………………………………………………8

Conceptele de siguranță alimentară și securitate alimentară ………………….……9

Conceptul de produs alimentar ……………………………………………………13

Noțiunea de profesionist. Categorii de profesioniști în materia protecției consumatorului ………………………………………………………………………………..14

Noțiunea de profesionist ………………………………………………………14

Categorii de profesioniști în materia protecției consumatorilor ………..…….16

Privire specială asupra categoriilor de profesioniști în legislația alimentară …18

Cerințe legale generale privind siguranța produselor alimentare ………….………20

Trasabilitatea ………………………………………………………………………21

Responsabilitatea – mijloc de garantare a îndeplinirii cerințelor legislative

alimentare ……………………………………………………………………………………..22

Analiza riscurilor ………………………………………………………….………25

Considerații introductive …………………………………………………….25

Noțiunea de risc. Distincția dintre noțiunea de risc și noțiunea de pericol …..25

Evaluarea riscului ……………………………………………………………26

1.11. Proceduri privind problemele cu impact asupra siguranței alimentare ……………27

Sistemul rapid de alertă (RASFF) …………………………………………….27

Situațiile de urgență …………………………………………………….……29

Capitolul 2. IGIENA ALIMENTELOR ………………………………………………….31

Cerințe generale ………………………………………………….………………..31

Cerințe specifice privind produsele de origine animală …………………..………32

Sistemul HACCP ……………………………………………………………….…33

Partea II Contribuții proprii

Capitolul 3. CRITERII MICROBIOLOGICE DE SIGURANȚĂ A ALIMENTELOR………………………………………………………………………….. 35

3.1. Aditivii alimentari, aromele, enzimele și solvenții de extracție ………………….36

3.2. Substanțele contaminante ……………………………………………………..….36

3.3. Materiale care intră în contact cu alimentele ……………………………………..37

Capitolul 4. CAZURI PRACTICE ÎN INDUSTRIA ALIMENTARĂ ….……………..39

4.1. Scandalul cărnii de cal ……………………………………………………………39

4.2. Carnea injectată …………………………………………………………………40

4.3. Mezeluri cu o substanță care provoacă dependență ……………………………41

4.4. Ciocolată infestată cu Salmonella ………………………………………………..43

4.5. Laptele cu aflatoxine ……………………………………………………………..44

Concluzii ………………………………………………………………….………………..46

Bibliografie ……………………………………………………….………………………..48

INTRODUCERE

Problematica privind siguranța produselor alimentare și a protecției consumatorilor este un subiect care reprezintă interes atât pentru consumator cât și pentru producător, indiferent dacă aceștia au calitatea de profesioniști sau non-profesioniști, cât și pentru specialiștii în domeniu.

Protecția consumatorului din perspectiva siguranței alimentare constituie o preocupare permanentă pentru legiuitor, atât la nivel european cât și mondial. Din acest punct de vedere lucrarea prezintă o incontestabilă actualitate și are profunde implicații teoretice.

Lucrarea conturează, în primul rând, cadrul conceptual, și cadrul legal general al siguranței alimentare la nivel european și național. În al doilea rând, este tratată problematica alimentelor și a ingredientelor alimentare, precum și a suplimentelor alimentare, cu precădere din perspectiva obligațiilor și a răspunderii ce revin subiectelor de drept care introduce asemenea alimente pe piață. În final, obiectul cercetării s-a oprit asupra formelor specifice, în materia siguranței alimentare, ale obligației de informare a consumatorilor.

Siguranța alimentară nu înseamnă totodată și uniformitatea în alimentație. Sistemul pentru asigurarea siguranței alimentare este comun pentru toate țările din [NUME_REDACTAT], dar oferă, în același timp, și destul spațiu pentru diversitate, asigurând un loc și pentru produsele alimentare tradiționale și specialitățile locale.

Primele reguli privind siguranța alimentară datează de foarte timpuriu în [NUME_REDACTAT]. Criza din domeniul siguranței alimentare din anii 1990 a arătat că era timpul pentru înlocuirea mozaicului de norme existente la acea dată cu o abordare mai simplă și mai cuprinzătoare. Noua abordare, de asemenea, a acordat atenție sporită riscurilor de contaminare. Rezultatul a fost documentul cunoscut și ca ˮLegea general privind alimentațiaˮ.

Această lege a stabilit nu numai principiile aplicabile pentru siguranța alimentară, ci ea a introdus, de asemenea, conceptual de ˮtrasabilitateˮ.

Deși folosit în legislația alimentară, conceptul de siguranță alimentară nu beneficiază de o definiție legală, nici în dreptul român, nici în dreptul european, revenindu-i literaturii de specialitate, atât celei din domeniul juridic, dar mai cu seamă celei din domeniul economic, rolul de a clarifica sensul acestei sintagme.

Cu certitudine cele două concepte nu trebuie confundate, ele având sensuri diferite. Demersul de a stabili sensul acestor două concepte este necesar deoarece, pe de o parte, ele reprezintă obiectul de studiu al mai multor discipline (drept, economie, politică, etică, științe) care le abordează din perspective metodologice diferite, iar pe de altă parte, asupra acestora se concentrează diferite interese care fie relaționează, fie intră în conflict (sănătate publică, tehnologiile noi, producătorii, consumatorii, mediul înconjurător etc.).

Conceptul de securitate alimentară a fost formulat pentru prima dată în anul 1963, în cadrul dezbaterilor FAO. Astfel, conceptul de securitate alimentară este definit ca „accesul nemijlocit al tuturor oamenilor la hrana de care au nevoie pentru a-și satisface funcțiile vitale și pentru a duce o viață sănătoasă și activă”.

În literatura de specialitate se subliniază caracterul dinamic, evolutiv al conceptului de securitate alimentară. în țările dezvoltate conceptul de securitate alimentară a dobândit un alt înțeles. Deoarece s-a reușit asigurarea hranei în cantități îndestulătoare, accentul cade acum pe calitatea, siguranța alimentelor și protecția sănătății consumatorilor. În același timp însă, țările în curs de dezvoltare aspiră la reducerea pragului critic a miliarde de persoane aflate sub spectrul foamei și al malnutriției.

Asigurarea securității alimentare a populației unui stat constituie obligația acestuia de a adopta măsuri pentru realizarea și garantarea dreptului la hrană. Dreptul la hrană este recunoscut în mai multe tratate internaționale, cum ar fi: Declarația universală a drepturilor omului din 1948, care dispune în art. 25 alin. (1) că „orice om are dreptul la un nivel de trai care să-i asigure sănătatea și bunăstarea lui și a familiei sale, în special hrana. De asemenea, Convenția internațională cu privire la drepturile economice, sociale și culturale din 1966 cuprinde în art. 11 alin. (1) și art. 12 „dreptul oricărei persoane la un nivel de trai suficient pentru ea însăși și familia sa, inclusiv hrană” și „dreptul fundamental al oricărei persoane de a fi protejată contra foamei”. Ulterior au fost adoptate și alte convenții internaționale care recunosc dreptul la hrană al diferitelor grupuri de persoane, ca de exemplu: Convenția cu privire la drepturile copilului (1989), Convenția privind drepturile persoanelor cu dizabilități (2006), Convenția internațională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare împotriva femeilor (1979), Convenția privind statutul refugiaților (1951).

Siguranța alimentară reprezintă o parte componentă a securității alimentare și exprimă calitățile esențiale ale unui produs alimentar neprelucrat, parțial prelucrat, prelucrat total sau creat, în principal inocuitatea și valoarea nutritivă. Fiind o componentă a securității alimentare, și conceptul de siguranță alimentară are ca fundament dreptul la hrană recunoscut și invocat în diferite convenții și tratate internaționale sau în anumite acte normative europene.

Partea I Considerații generale

CAPITOLUL 1

CERINȚE GENERALE DE SIGURANȚĂ ALIMENTARĂ PE PLAN EUROPEAN ȘI NAȚIONAL

1.1. Considerații introductive

În lumina definiției din art. 288 din Tratatul privind funcționarea [NUME_REDACTAT], regulamentele au aplicabilitate generală, fiind obligatorii în toate elementele lor și aplicabile direct, în fiecare stat membru.

Datorită aplicabilității directe, regulamentul se integrează automat în ordinile juridice naționale, excluzând orice măsură de transpunere națională.

Trebuie precizat faptul că, în perioada anterioară aderării României la [NUME_REDACTAT], necesitatea armonizării legislației naționale cu cea comunitară a impus, printre altele, adoptarea de către România a Legii nr. 150/2004 privind siguranța alimentelor și a hranei pentru animale, lege ce are drept model Regulamentul CE nr. 178/2002.

Obiectul și domeniul de aplicare ale Regulamentului (CE) nr. 178/2002

Din economia textelor alineatelor (1) și (2) ale art. 1 din regulament, rezultă că acesta are în vedere un triplu obiect: a) să stabilească principiile și cerințele generale ale legislației alimentare, inclusiv responsabilități comune; b) să instituie AESA; c) să fixeze procedurile referitoare la chestiuni de influențează siguranța produselor alimentare și hrana animalelor. Cele trei aspecte prezentate converg pentru realizarea obiectivului principal, acela de asigurare a unui nivel ridicat de protecție a vieții, a sănătății și a intereselor consumatorilor în legătură cu produsele alimentare.

Domeniu de aplicare

Conform art. 1 alin. (3), regulamentul se aplică tuturor etapelor de producție, prelucrare și distribuție a produselor alimentare și a hranei pentru animale. în sfera de aplicare a regulamentului nu se cuprind producția primară pentru uz casnic privat și nici manipulările sau depozitarea alimentelor destinate consumului casnic privat.

Legislația alimentară

1.3.1. Definiție și domeniu de aplicare

Legiuitorul explică sensul sintagmei legislație alimentară atât în Regulamentul (CE) nr. 178/2002, art. 3, cât și în Legea nr. 150/2004, art. 4 lit. a), cele două definiții fiind asemănătoare. Astfel, „legislație alimentară” înseamnă actele cu putere de lege și actele administrative referitoare la produse alimentare, în general, și la siguranța produselor alimentare în special, la nivel comunitar sau național; ea acoperă orice etapă de producție, prelucrare și distribuție a produselor alimentare și a hranei pentru animale produsă sau folosită pentru hrana pentru animale de la care se obțin produse alimentare.(Banu C. și colab., 2007)

În conformitate cu art. 4 alin. (1) din regulament, legislația alimentară se aplică tuturor etapelor de producție, prelucrare și distribuție a produselor alimentare și a hranei pentru animale produsă pentru sau oferită ca hrană animalelor de la care se obțin produse alimentare. Această sferă de aplicare corespunde abordării holistice avută în vedere de legiuitorul european la elaborarea normelor de siguranță alimentară, potrivit dezideratului ca aceste norme să garanteze siguranța alimentară de la fermă până pe masă (from farm to table).

[NUME_REDACTAT] nr. 178/2002, precum și în Legea nr. 150/2004, sunt recunoscute în mod expres ca principii ale legislației alimentare: principiul precauției (prudenței), principiul transparenței și principiul participării.

Totuși, chiar dacă nu sunt menționate și definite în mod expres în acest regulament, în domeniul alimentar în spațiul U.E. funcționează și alte principii, precum principiul proporționalității sau principiul prevenției. Toate aceste principii aplicabile în domeniul alimentar au fost expuse și analizate întru-un capitol anterior, de aceea nu vom relua aici această problematică. (Banu C. și colab., 2007)

Potrivit regulamentului, aceste principii alcătuiesc un cadru general orizontal ce trebuie avut în vedere atunci când se iau măsuri.

[NUME_REDACTAT] dispozițiile cuprinse în Regulamentul nr. 178/2002 și în Legea nr. 150/2004, pot fi identificate atât obiectivele generale ale legislației alimentare, cât și alte obiective specifice.

Obiectivele generale urmărite de legiuitor în elaborarea legislației alimentare sunt:

a) asigurarea unui nivel ridicat de protecție a sănătății umane;

b) asigurarea protecției intereselor consumatorilor, inclusiv practici corecte în comerțul alimentar;

c) realizarea liberei circulații în Uniune a produselor alimentare și a hranei pentru animale care respectă cerințele legislației alimentare;

d) garantarea funcționării eficace a pieței interne.

După cum am arătat, pe lângă aceste obiective principale, legislația mai vizează și alte obiective, specifice:

a) protejarea intereselor consumatorilor și asigurarea unei baze care să le permită acestora să facă o alegere în cunoștință de cauză, în ceea ce privește produsele alimentare pe care le consumă;

b) prevenirea practicilor frauduloase sau înșelătoare, prevenirea contrafacerii produselor alimentare sau a oricăror practici ce pot induce în eroare consumatorul, garantarea unor practici corecte în comerțul cu alimente;

c) protecția sănătății și bunăstării animalelor, a sănătății plantelor și a mediului înconjurător;

d) luarea în considerare a standardelor internaționale, cu excepția cazurilor în care aceste standarde ar fi ineficiente sau inadecvate pentru îndeplinirea obiectivelor legislației alimentare.

Trebuie remarcat în acest context că, în mod salutar, legiuitorul național menționează în mod expres printre obiectivele specifice și pe acela de a furniza consumatorilor informațiile necesare pentru a putea alege în cunoștință de cauză alimentele pe care le consumă.

Conceptele de siguranță alimentară și securitate alimentară

Deși folosit în legislația alimentară, conceptul de siguranță alimentară nu beneficiază de o definiție legală, nici în dreptul român, nici în dreptul european, revenindu-i literaturii de specialitate, atât celei din domeniul juridic, dar mai cu seamă celei din domeniul economic, rolul de a clarifica sensul acestei sintagme. (Bondoc I., 2013)

Cu certitudine cele două concepte nu trebuie confundate, ele având sensuri diferite. Demersul de a stabili sensul acestor două concepte este necesar deoarece, pe de o parte, ele reprezintă obiectul de studiu al mai multor discipline (drept, economie, politică, etică, științe) care le abordează din perspective metodologice diferite, iar pe de altă parte, asupra acestora se concentrează diferite interese care fie relaționează, fie intră în conflict (sănătate publică, tehnologiile noi, producătorii, consumatorii, mediul înconjurător etc.). (Cărpeanu S., 2012)

În general, se poate spune că sintagma securitate alimentară are în vedere aspectul cantitativ, referindu-se concomitent atât la disponibilitatea de alimente, cât și la accesul la acestea, în timp ce sintagma siguranță alimentară are în vedere calitatea alimentelor, respectiv inocuitatea și valoarea nutrițională.

În doctrina engleză se vorbește despre o accepțiune extinsă a conceptului de securitate alimentară, având o semnificație economică și politică, legată de problema foamei în lume (food security) și despre o accepțiune restrânsă ce se referă la inocuitatea și dimensiunea nutritivă a alimentelor.

În doctrina spaniolă nu se face această distincție terminologică, ci se utilizează sintagma siguranța alimentară atât când se face referire la conceptul de siguranță alimentară, cât și la cel de securitate alimentară.

Conceptul de securitate alimentară a fost formulat pentru prima dată în anul 1963, în cadrul dezbaterilor FAO. Astfel, conceptul de securitate alimentară este definit ca „accesul nemijlocit al tuturor oamenilor la hrana de care au nevoie pentru a-și satisface funcțiile vitale și pentru a duce o viață sănătoasă și activă”. (Bondoc I., 2013)

Ulterior, în Planul de Acțiune al Conferinței la nivel înalt privind alimentația organizată de FAO în anul 1996, la Roma, s-a afirmat că securitatea alimentară există atunci când toate persoanele au în orice moment acces fizic și economic la suficiente alimente sigure și nutritive, pentru satisfacerea necesităților lor alimentare și a preferințelor în ceea ce privește alimentele, cu scopul de a duce o viață activă și sănătoasă. Referitor la această definiție, în doctrină se arată că aceasta cuprinde următoarele elemente fundamentale: asigurarea disponibilităților alimentare îndestulătoare pentru consum; accesul efectiv al populației la achiziționarea de bunuri alimentare prin cererea solvabilă a populației; un sistem agroalimentar și o piață corespunzătoare a bunurilor de consum alimentar (ofertă); siguranța alimentelor care să permită o alimentație sănătoasă. (Cărpeanu S., 2012)

Din analiza acestor definiții se pot desprinde două concluzii. În primul rând, conceptul de securitate alimentară are în vedere, în principal, criteriul cantitativ al alimentelor (să existe alimente suficiente și accesibile), în timp ce conceptul de siguranță alimentară se referă la criteriul calitativ al alimentelor (să fie sigure). Cea de a doua concluzie este aceea că, deși conceptul de securitate alimentară are în vedere, în principal, dimensiunea cantitativă a alimentelor, așa cum am arătat mai sus, în același timp, acesta include și pe cel de siguranță alimentară, deoarece, potrivit definiției, trebuie să existe alimente suficiente și accesibile, dar, totodată, acestea trebuie să fie și sigure. Deci, siguranța alimentară constituie o parte componentă a securității alimentare.

În literatura de specialitate se subliniază caracterul dinamic, evolutiv al conceptului de securitate alimentară. în țările dezvoltate conceptul de securitate alimentară a dobândit un alt înțeles. Deoarece s-a reușit asigurarea hranei în cantități îndestulătoare, accentul cade acum pe calitatea, siguranța alimentelor și protecția sănătății consumatorilor. În același timp însă, țările în curs de dezvoltare aspiră la reducerea pragului critic a miliarde de persoane aflate sub spectrul foamei și al malnutriției.

Asigurarea securității alimentare a populației unui stat constituie obligația acestuia de a adopta măsuri pentru realizarea și garantarea dreptului la hrană. Dreptul la hrană este recunoscut în mai multe tratate internaționale, cum ar fi: Declarația universală a drepturilor omului din 1948, care dispune în art. 25 alin. (1) că „orice om are dreptul la un nivel de trai care să-i asigure sănătatea și bunăstarea lui și a familiei sale, în special hrana. De asemenea, Convenția internațională cu privire la drepturile economice, sociale și culturale din 1966 cuprinde în art. 11 alin. (1) și art. 12 „dreptul oricărei persoane la un nivel de trai suficient pentru ea însăși și familia sa, inclusiv hrană” și „dreptul fundamental al oricărei persoane de a fi protejată contra foamei”. Ulterior au fost adoptate și alte convenții internaționale care recunosc dreptul la hrană al diferitelor grupuri de persoane, ca de exemplu: Convenția cu privire la drepturile copilului (1989), Convenția privind drepturile persoanelor cu dizabilități (2006), Convenția internațională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare împotriva femeilor (1979), Convenția privind statutul refugiaților (1951).

Dreptul la hrană și securitate alimentară a fost reiterat și în Declarația de la Roma a Summit-ului mondial privind securitatea alimentară: „dreptul tuturor de a avea acces la hrană sigură și având calități nutritive, dreptul la hrană adecvată și dreptul fundamental al oricărei persoane de a nu suferi de foame”. În vederea respectării și realizării acestor drepturi, tot la Roma au fost adoptate patru directive strategice: asigurarea de acțiuni urgente la nivel național, regional și global; formarea unui parteneriat global pentru Agricultură, [NUME_REDACTAT] și Nutriție; contracararea declinului de finanțare internă și internațională pentru agricultură, securitate alimentară și dezvoltare rurală; implicarea pro-activă în abordarea provocărilor legate de schimbările de climă, care au efecte negative asupra securității alimentelor, și necesitatea de adaptare. (Cărpeanu S., 2012)

Deci, se poate afirma că, în accepțiunea actuală, securitatea alimentară se caracterizează, în principal, prin două trăsături fundamentale: disponibilitatea hranei și accesul la hrană.

Siguranța alimentară reprezintă o parte componentă a securității alimentare și exprimă calitățile esențiale ale unui produs alimentar neprelucrat, parțial prelucrat, prelucrat total sau creat. Fiind o componentă a securității alimentare, și conceptul de siguranță alimentară are ca fundament dreptul la hrană recunoscut și invocat în diferite convenții și tratate internaționale sau în anumite acte normative europene.

Pe bună dreptate, în doctrină' se afirmă că siguranța alimentară este o exigență derivată din drepturile subiective protejate de lege cum ar fi: dreptul la viață, dreptul la protecția sănătății, dreptul la demnitate, dreptul la apărarea sănătății și a siguranței consumatorilor.

Întradevăr, chiar dacă nu este expres prevăzut în Constituție sau în alte acte normative, putem privi dreptul la siguranța alimentară ca pe un drept subiectiv protejat prin lege. Astfel, în [NUME_REDACTAT] sunt recunoscute dreptul la viață, dreptul la protecția sănătății, dreptul la un nivel de trai decent.

De asemenea, în Codul consumului, printre drepturile de care beneficiază consumatorii, sunt prevăzute și următoarele drepturi: dreptul de a fi protejați împotriva riscului de a achiziționa un produs sau de a li se presta un serviciu care ar putea să le prejudicieze viața, sănătatea sau securitatea, ori să le aducă atingerea drepturilor și intereselor legitime și dreptul de a avea acces la piețe care le asigură o gamă variată de produse și servicii de calitate. În același sens, în legislația alimentară europeană, printre obiectivele principale se numără și acela de a asigura un nivel ridicat de protecție a sănătății umane (și a intereselor consumatorilor) în legătură cu produsele alimentare, obiective ce se constituie într-un adevărat drept subiectiv – dreptul la protecția sănătății consumatorilor de produse alimentare. (Bondoc I., 2013)

Considerăm că, „de lege ferenda", s-ar impune atât recunoașterea și definirea în mod expres în cuprinsul legislației alimentare a dreptului la siguranță alimentară, cât și reglementarea expresă în Constituție a dreptului la hrană (chiar dacă acest drept subiectiv se deduce din economia textelor art. 22 și art. 34 din Constituție).

Din punct de vedere științific, siguranța alimentară este determinată în mod necesar de trei condiții cumulative pe care trebuie să le îndeplinească un produs alimentar fie neprelucrat, fie prelucrat parțial, prelucrat total sau nou creat:

a) să aibă inocuitate, adică să fie salubru, pentru a nu pune în pericol organismul uman, respectiv consumatorul sănătos;

b) să aibă valoare nutritivă și energetică;

c) nutrienții alimentari să fie disponibili pentru organism.

Respectarea acestor condiții reprezintă o problemă etică, pentru că pe parcursul lanțului alimentar – producere, procesare, transport, depozitare și comercializare – alimentele pot fi expuse la diferiți contaminanții. Contaminanții pot fi biologici (bacterii, drojdii, mucegaiuri, virusuri și paraziți) sau chimici (pesticide, metale grele, antibiotice, poluanți industriali, dioxine).

Inocuitatea (salubritatea) alimentului este influențată de: substanțele toxice care se găsesc în mod natural în alimente (amine biogene, alcaloizi, glucozide, amino-acizi cu seleniu); virusuri, substanțe antinutritive din materiile agroalimentare (inhibitori tripsinici, antivitaminele, antimineralizantele, blocatele de coenzime, microorganisme patogene ce pot provoca intoxicații; aditivi alimentari toxici; contaminanți chimici, antinutritivi formați în timpul procesării și conservării alimentelor (nitrozamine, hidrocarburi policiclice), contaminanți microbiologici (paraziți, insecte, larve) substanțe care migrează din ambalajele plastice în produsul alimentar (antioxidanți, plastifianți, pigmenți, stabilizatori). (Bondoc I., 2013)

Valoarea nutritivă a alimentului este exprimată prin cantitatea și calitatea principalilor macro-nutrienți (proteine, glucide, lipide) și a micro-nutrienților (compuși biominerali și vitaminici și alte substanțe biologic active).

Disponibilitatea reprezintă acea calitate a unui aliment care permite organismului uman să asimileze cu viteză mare substanțele nutritive și biologic active rezultate din digestie. Printre factorii care influențează disponibilitatea unui aliment putem enumera: starea fiziologică a organismului, natura alimentului, natura substanțelor contaminate, modalitatea de prelucrare a alimentului. (Cărpeanu S., 2012)

Conceptul de produs alimentar

O definiție a noțiunii de aliment este cuprinsă în dispozițiile art. 3 lit. a) din OUG nr. 97/2001, republicată, privind reglementarea producției, circulației și comercializării alimentelor. Astfel, alimentele sunt „produse în stare naturală sau prelucrate, destinate consumului uman, inclusiv apa minerală și guma de mestecat, din care se exclud tutunul, produsele medicinale și substanțele narcotice sau psihotrope”.

Observăm, în primul rând, că această definiție cuprinsă în Regulamentul (CE) nr. 178/2002 este foarte extinsă.

Astfel, pornind de la o formulă generală, se adaugă ulterior o listă pozitivă a substanțelor care sunt incluse în mod expres în categoria alimentelor, precum și o listă negativă a substanțelor excluse din definiție. Având în vedere faptul că Regulamentul (CE) nr. 178/2002 se aplică direct în toate statele membre ale [NUME_REDACTAT], rezultă că acest concept legal este comun tuturor statelor membre ale [NUME_REDACTAT].

Referitor la această definiție legală, în doctrină se arată că, la realizarea acesteia, concură trei elemente: elementul material – „orice substanță sau produs” -, elementul de scop – „destinat sau prevăzut în mod rezonabil a fi ingerat de oameni” – și elementul formal, ce are în vedere faza de elaborare, „indiferent dacă este prelucrat, parțial prelucrat sau neprelucrat”.

În ceea ce privește elementul material, observăm că legiuitorul, pentru a defini produsul alimentar, apelează în mod firesc la un alt concept legal, respectiv acela de produs.

Putem identifica o definiție legală a noțiunii de produs în [NUME_REDACTAT] Consumului (Legea nr. 296/2004), conform căreia produsul este „un bun material a cărui destinație finală este consumul sau utilizarea individuală ori colectivă; sunt considerate produse energia electrică, energia termică, apa și gazele livrate pentru consumul individual”.

De asemenea, în accepțiunea Legii nr. 240/2004, privind răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele cu defecte, produsul reprezintă „orice bun mobil, chiar dacă acesta este încorporat într-un alt bun mobil sau imobil; prin produs se înțelege și energia electrică".

Pe de altă parte, în cuprinsul Directivei 85/374/CEE de apropiere a actelor cu putere de lege și a actelor administrative ale statelor membre cu privire la răspunderea pentru produsele cu defect, definiția noțiunii de produs are un sens mai restrâns, legiuitorul european excluzând în mod expres din sfera acestei noțiuni produsele agricole primare și vânatul. Această accepțiune restrânsă a noțiunii de produs nu a fost însă preluată de legiuitorul român la elaborarea Legii nr. 240/2004.

După cum se poate observa cu ușurință, legiuitorul român nu exclude din sfera noțiunii de produse pe cele alimentare, deci putem susține că între cele două noțiuni există un raport gen-specie.

O problemă juridică apărută în legătură cu definiția legală a produsului alimentar este aceea a distincției ce trebuie făcută între noțiunea de aliment și cea de medicament, în contextul elaborării suplimentelor alimentare, considerate de legiuitorul european alimente. (Bondoc I., 2013)

Pe tărâm legislativ, această problemă a fost rezolvată prin introducerea în Directiva 2004/27/CE a [NUME_REDACTAT] și a Consiliului, prin care a fost modificată Directiva 2001/83 a [NUME_REDACTAT] și a Consiliului, a unui paragraf la art. 2 care dispune că, în caz de îndoială, dacă un produs, ținând seama de toate caracteristicile sale, se poate încadra atât la definiția unui medicament, cât și la definiția unui produs reglementat de alte legi comunitare, se aplică dispozițiile prezentei directive. Prin urmare, atunci când un produs poate fi încadrat atât în categoria medicamentelor cât și în cea a alimentelor, acestuia i se aplică dispozițiile speciale de drept farmaceutic, adică regimul juridic al medicamentelor.

Noțiunea de profesionist. Categorii de profesioniști în materia protecției consumatorului. Forme specifice în legislația alimentară

Noțiunea de profesionist

O abordare completă a relației dintre profesioniști și consumatori presupune, pe lângă analiza conceptului de consumator, și pe aceea a tuturor noțiunilor folosite de legiuitor în actele normative de dreptul protecției consumatorilor cum ar fi: producător, operator economic, furnizor, distribuitor, vânzător, prestator etc., noțiuni ce se subsumează conceptului generic de profesionist. Deși acest concept era folosit în literatura de specialitate specifică dreptului protecției consumatorului și anterior intrării în vigoare a noului [NUME_REDACTAT], considerăm că, în contextul acestui nou act normativ, utilizarea noțiunii de profesionist are o susținere (bază) legală, căpătând, totodată, noi valențe. (Cărpeanu S., 2012)

După cum se observă cu ușurință din simpla lectură a acestui text legal, definiția noțiunii de profesionist este realizată prin raportare la o altă noțiune, și anume aceea de întreprindere, la rândul ei, nici noțiunea de întreprindere nu este definită de legiuitor, acesta definind exploatarea unei întreprinderi, iar nu întreprindere propriu-zisă. Această deficiență de reglementare, învederată de majoritatea opiniilor doctrinare, conduce la o serie de dificultăți de interpretare și înțelegere a conceptelor în cauză.

Având în vedere dispozițiile art. 3 alin. (3) C. civ., dar și unele definiții legale ale noțiuni de întreprindere regăsite în câteva acte normative în vigoare, cum ar fi OUG 44/2008, Legea nr. 346/2004, Legea nr. 381/2010, doctrina a sintetizat elemente definitorii ale întreprinderii, astfel:

exercitarea sistematică a unei activități organizate;

caracterul continuu al activității ce se realizează cu titlu de profesie, iar nu izolat;

riscul asumat de către persoana/persoanele care realizează autoritatea, adică de către titularul întreprinderii – profesionistul;

obiectul activității realizate de către profesionist constă în producerea, administrarea, ori înstrăinarea de bunuri, prestarea de servicii și executarea de lucrări.

Trebuie remarcat faptul că, deși legiuitorul nu include activitatea de executare de lucrări nici în definiția întreprinderii cuprinsă în art. 3 C. civ. și nici în art. 8 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, când procedează la înlocuirea expresiilor acte de comerț, respectiv fapte de comerț, cu expresia activități de producție, comerț sau prestări servicii, doctrina a semnalat această omisiune a legiuitorului, arătând că trebuie adăugată și executarea de lucrări.

scopul activității, care poate fi lucrativ, adică obținerea de profit, sau nelucrativ, respectiv non-profit. (Bondoc I., 2013)

În esență, potrivit noilor dispoziții ale Codului civil, profesionistul este, deci, cel care exploatează o întreprindere, adică titularul acesteia, indiferent de denumirea pe care o avea anterior adoptării acestuia, cum ar fi: comerciant, întreprinzător, persoană fizică autorizată, întreprindere individuală, întreprindere familială etc.

În acest sens, legiuitorul, în art. 8 alin. (1) din Legea de punere în aplicare a noului [NUME_REDACTAT], Legea nr. 71/2011, completează definiția legală a noțiunii de profesionist astfel: „noțiunea de profesionist prevăzută la art. 3 din Codul civil include categoriile de comerciant, întreprinzător, operator economic precum și orice alte persoane autorizate să desfășoare activități economice sau profesionale, astfel cum aceste noțiuni sunt prevăzute de lege, la data intrării în vigoare a Codului civil".

În cele ce urmează vom prezenta categoriile de profesioniști așa cum rezultă din legea-cadru a protecției consumatorului, urmând ca, după aceea, să completăm acest tablou al profesioniștilor cu precizările necesare specifice legislației speciale privind protecția consumatorului de produse alimentare (adică să identificăm formele specifice ale profesioniștilor conform legislației de drept alimentar).

În dispozițiile legii-cadru în materia dreptului protecției consumatorului, Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, republicată, încă din art. 1, care stabilește obiectul acesteia, legiuitorul utilizează sintagma operator economic și stabilește și care sunt subiectele ce participă la raportul juridic de dreptul protecției consumatorului, și anume operatorul economic, pe de o parte, și consumatorul, pe de altă parte.

În mod salutar, [NUME_REDACTAT] cuprinde în Anexa ce face parte integrantă din acest act normativ o serie de definiții ale termenilor utilizați în legislația privind protecția consumatorului, printre care regăsim și definiția sintagmei operator economic. Astfel, în sensul legislației privind protecția consumatorului, operatorul economic este persoana fizică sau juridică autorizată, care, în cadrul activității sale profesionale fabrică, importă, depozitează, transportă sau comercializează produse ori părți din acestea sau prestează servicii. Analizând această definiție legală se poate constata cu ușurință că operatorul economic este un profesionist, în sensul noului [NUME_REDACTAT], acesta desfășurând o activitate profesională, adică exploatează o întreprindere.

Categorii de profesioniști în materia protecției consumatorilor

În dispozițiile anexei [NUME_REDACTAT] se regăsesc, de asemenea, și definițiile noțiunilor de producător, comerciant, vânzător, distribuitor și prestator. După cum vom arăta în continuare, în concepția [NUME_REDACTAT] toate aceste noțiuni sunt incluse în conceptul de operator economic, deci raportul dintre acestea este unul de la gen (reprezentat de noțiunea de operator economic) la specie (reprezentată de noțiunile de producător, comerciant, vânzător, distribuitor, prestator etc.).

Având în vedere dispozițiile legale din [NUME_REDACTAT], producătorul este acel operator economic care fabrică un produs finit sau o componentă a unui produs, materie primă, sau care recondiționează produsul, sau care își aplică denumirea, marca sau un alt semn distinctiv pe produs; este considerat, de asemenea, producător și operatorul economic sau distribuitorul, care prin activitatea sa schimbă caracteristicile produsului, sau reprezentantul înregistrat în România al unui operator economic care nu are sediul în România sau, în cazul inexistenței acestuia, importatorul produsului; operatorul economic care importă produse în vederea realizării ulterioare a unei operațiuni de vânzare, închiriere, leasing sau orice altă formă de distribuție specifică derulării afacerilor sale; distribuitorul produsului importat, în cazul în care nu se cunoaște importatorul, chiar dacă producătorul este menționat; distribuitorul produsului în cazul în care importatorul nu poate fi identificat, dacă nu informează persoana prejudiciată, în termen de 30 de zile de la cererea acesteia, asupra identității importatorului.

Observăm că textul legal în cauză nu cuprinde o definiție sintetică, propriu-zisă a noțiunii de producător, ci enumeră o serie de ipoteze în care un operator economic poate fi considerat producător. Astfel, este considerat producător, nu doar fabricantul unui produs/componentă a unui produs/materie primă, ci și operatorul economic care își aplică denumirea, marca sau un alt semn distinctiv pe produs, recondiționează produsul, sau modifică caracteristicile acestuia. Mai mult decât atât, sfera noțiunii de producător este extinsă și la reprezentantul înregistrat în România al unui operator economic ce nu are sediul în țara noastră, la importator și distribuitorul produsului importat, în condițiile legii. Această extindere a sferei persoanelor ce se includ în sfera de producător este pe deplin explicabilă din perspectiva posibilității de stabilire a răspunderii producătorului pentru produsele defectuoase. (Bondoc I., 2013)

O altă categorie de profesioniști în legislația protecției consumatorilor o reprezintă distribuitorii. Potrivit definiției din [NUME_REDACTAT] consumului, „distribuitorul este operatorul economic din lanțul de distribuție, a cărui activitate profesională nu afectează caracteristicile produsului”. Coroborând această definiție cu cea a noțiunii de producător, mai exact ultimele două ipoteze (lit. h și i) putem concluziona în sensul că, de regulă, nu există identitate între cele două noțiuni, ci doar excepțional, în anumite condiții), distribuitorul poate fi considerat producător.

O altă categorie de profesioniști ce operează în materia protecției consumatorului o constituie comercianții. Această concluzie rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a [NUME_REDACTAT]. Potrivit acestui text, în cuprinsul actelor normative aplicabile la data intrării în vigoare a [NUME_REDACTAT], referințele la comercianți se consideră a fi făcute la persoanele fizice sau, după caz, la persoanele juridice supuse înregistrării în registrul comerțului […]; iar conform cu alin. (2), dispozițiile alin. (1) nu se aplică termenului „comerciant” prevăzut în […] Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Deci, în materia dreptului protecției consumatorului, noțiunea de comerciant are un înțeles specific, restrâns, și anume persoana fizică sau juridică autorizată să desfășoare activitatea de comercializare a produselor și a serviciilor pe piață.

[NUME_REDACTAT] consumului cuprinde și definiția noțiunii de vânzător ce poate fi considerat, de asemenea, o categorie a profesioniștilor în materia protecției consumatorilor. Potrivit acestei definiții, vânzătorul este „distribuitorul care oferă produsul consumatorilor”.

Și în acest caz, sensul noțiunii de vânzător este diferit de sensul obișnuit din cadrul dreptului civil, practic, conform acestei definiții, noțiunea de „vânzător” este echivalentă cu cea de „ofertant” din dreptul civil, respectiv persoana care adresează unei alte persoane determinate sau publicului în general o ofertă pentru încheierea unui anumit contract.

Considerăm că această definiție este deficitară, din conținutul ei lipsind elementul esențial ce caracterizează noțiunea de „vânzător" și anume transmiterea unui drept de referință – dreptul de proprietate (sau un alt drept real ori de creanță).

Totodată, trebuie remarcat faptul că vânzătorul este inclus în categoria distribuitorilor, considerat de lege ca fiind acel distribuitor care are contact direct cu consumatorul, adică vinde produsul consumatorului.

O ultimă categorie de profesioniști în legislația protecției consumatorului este constituită din prestatorii de servicii. Codul consumului definește această categorie de profesioniști ca fiind acei operatori economici care furnizează servicii.

Privire specială asupra categoriilor de profesioniști în legislația alimentară

Unul din principalele deziderate avute în vedere în legislația alimentară îl reprezintă asigurarea unui. nivel ridicat de protecție.a sănătății umane.și a intereselor.consumatorilor în legătură cu produsele alimentare. De aceea putem afirma că legislația alimentară poate fi inclusă ca legislație specială în legislația protecției consumatorului, cu alte cuvinte, legislația alimentară se poate constitui într-o subramură a dreptului protecției consumatorului, sub denumirea de drept alimentar.

În consecință, categoriile de profesioniști existente în legislația protecției consumatorilor pot fi preluate tale quale și în domeniul legislației alimentare. Într-o exprimare sintetică am putea spune că normele dreptului protecției consumatorului au ca scop protecția consumatorului în general, pe când normele de drept alimentar au ca scop protecția consumatorului de produse alimentare.

Prin urmare, în accepțiunea Codului consumului – care reglementează și domeniul alimentar – producătorii, comercianții, distribuitorii, vânzătorii și prestatorii de servicii reprezintă principalele categorii de profesioniști din acest domeniu. în plus, legislația alimentară cuprinde câteva definiții proprii ale unor categorii de profesioniști specifice domeniului alimentar.

Potrivit art. 3 pct. 2 din Regulament, prin întreprindere cu profil alimentarse înțelege orice întreprindere, indiferent dacă are sau nu drept scop obținerea de profit și indiferent dacă este publică sau privată, care desfășoară oricare dintre activitățile legate de orice etapă de producție, prelucrare și distribuție a produselor alimentare.

Potrivit pct. 16 al aceluiași articol, „etapele de producție, prelucrare și distribuție înseamnă orice etapă, inclusiv importul, începând cu și incluzând producția primară.a unui produs și terminând.cu și incluzând.depozitarea, transportul, vânzarea sau furnizarea sa către consumatorul final și atunci când este cazul importul, producția, fabricarea, depozitarea, transportul, distribuția, vânzare și furnizarea hranei pentru animale”.

Interpretând sistematic aceste definiții legale, rezultă că intră în categoria profesioniștilor din domeniul alimentar: producătorul, inclusiv producătorul primar, depozitarul, transportatorul, vânzătorul, distribuitorul, furnizorul și importatorul de produse alimentare. De asemenea, în cuprinsul Regulamentului (CE) nr. 178/2002, legiuitorul definește și sintagma producție primară. Pornind de la această definiție legală, putem defini producătorul primar ca fiind persoana fizică sau juridică, titulară a unei întreprinderi cu profil alimentar care desfășoară numai activitatea de producție primară.

În ceea ce privește noțiunea de furnizor, deși nu beneficiază de o definiție în Codul consumului și nici în Regulament, aceasta este expusă în Legea nr. 321/2009 privind comercializarea produselor alimentare, modificată și completată prin Legea nr. 247/2010. Astfel, potrivit art. 2 alin. (2) pct. 7 din Legea nr. 321/2009 modificată și completată, furnizorul este persoana fizică sau juridică autorizată să desfășoare activități de producție, procesare sau distribuție a produselor alimentare, în vederea comercializării acestora. Așadar, observăm că în concepția legiuitorului român noțiunea de furnizor în domeniul alimentar are o accepțiune extinsă, incluzând pe lângă activitatea de distribuție – caracteristică acestei noțiuni – și activitatea de producție și prelucrare a produselor alimentare – caracteristică noțiunii de producător.

Totodată, în sensul Legii nr. 321/2009, prin termenul comerciant se înțelege persoana fizică sau juridică autorizată să desfășoare activitățile de comercializare către consumator a produselor alimentare. După cum am precizat mai sus, termenul de comerciant are și în legislația alimentară, similar prevederilor din legislația protecției consumatorilor, o accepțiune restrânsă, incluzând în sfera activităților ce pot fi desfășurate de către comerciant numai activitățile de comercializare a produselor alimentare către consumatori. Practic, în această accepțiune noțiunea de comerciant (de produse alimentare – n.n.) se confundă cu cea de vânzător – persoana fizică sau juridică ce vinde produse alimentare direct către consumator.

În concluzie, în materia dreptului protecției consumatorilor, intenția legiuitorului este aceea de a cuprinde în sfera noțiunii de profesionist, toate persoanele fizice sau juridice care participă la realizarea și punerea la dispoziția consumatorilor a bunurilor și serviciilor din întregul lanț economic de producție și distribuție, iar nu doar operatorul economic ce intră în relație nemijlocită cu consumatorii. Evident că legiuitorul a avut în vedere, în principal, consecințele juridice în planul răspunderii profesionistului, indiferent de calitatea sub care poate fi identificat. (Bondoc I., 2013)

Cerințe legale generale privind siguranța produselor alimentare

În concepția reglementărilor de drept alimentar, noțiunea de siguranță alimentară nu se referă doar la produsele alimentare propriu-zise, ci are în vedere și hrana pentru animale, tocmai pentru a se atinge finalitatea, scopul propus de aceste reglementări și anume asigurarea unui nivel ridicat de protecție a sănătății umane și a intereselor consumatorilor în legătură cu produsele alimentare. De aceea, pentru a garanta siguranța produselor alimentare, în acest domeniu sunt avute în vedere toate verigile lanțului de producție a alimentelor, într-o manieră integrală, pornind de la producția primară și producerea hranei pentru animale, până la momentul în care produsele alimentare ajung la consumatori (de la fermă până la furculiță).

După ce stabilește semnificația legală a noțiunii de aliment, legiuitorul european instituie o interdicție privind produsele alimentare ce nu prezintă siguranță, dispunând în art. 14 din Regulamentul (CE) nr. 178/2002 că acestea nu pot fi introduse pe piață. Trebuie evidențiat aici faptul că expresia introducere pe piață nu are doar sensul restrâns de comercializare, cum s-ar putea crede la prima vedere, ci are un sens larg, extins, propriu de altfel Regulamentului (CE) nr. 178/2002, sens care include, pe lângă vânzarea propriu-zisă și deținerea în scopul vânzării, oferirea pentru vânzare, destinația sau orice altă formă de transfer chiar cu titlu gratuit a alimentelor sau a hranei pentru animale.

Totodată se stabilesc situațiile în care un produs alimentar este considerat nesigur, respectiv, fie atunci când este nociv pentru sănătate, fie când acesta nu este adecvat pentru consumul uman.

Din perspectiva tehnicii de redactare a textelor legale observăm că s-a optat pentru stabilirea semnificației sintagmei de produse alimentare care nu prezintă siguranță, iar nu pentru definirea celei de produse alimentare sigure.

Folosind argumentul per a contrario, putem concluziona în sensul că produsele alimentare ce nu se încadrează în niciuna din ipotezele prevăzute de lege sunt produse alimentare sigure. Prin urmare, un produs alimentar este sigur în măsura în care, fie nu este dăunător sănătății, fie este adecvat pentru consumul uman.

Potrivit legii, aprecierea siguranței trebuie să se facă luând în considerare următoarele criterii: condițiile normale de folosire a produsului alimentar de către consumatori în fiecare etapă de producție, prelucrare și distribuție; informațiile oferite consumatorilor, inclusiv cele care figurează pe etichetă sau alte informații la care consumatorul are acces în general, pentru a preveni anumite efecte dăunătoare sănătății care ar deriva de la un anumit aliment sau categorii de alimente.

Regulamentul stabilește, de asemenea, criteriile ce trebuie avute în vedere pentru a determina dacă un produs alimentar dăunează sănătății sau nu este adecvat pentru consumul uman. Astfel, aprecierea că un produs alimentar este dăunător sănătății (nociv) se face în funcție de criteriile următoare: efectele probabil imediate și pe termen lung ale alimentului respectiv, nu numai pentru sănătatea persoanei care îl consumă, ci și pentru urmașii acestuia; efectele toxice cumulative probabile; sensibilitatea specială a unei categorii specifice de consumatori, în ipoteza în care alimentul este destinat acesteia. Concomitent, un produs alimentar nu este considerat adecvat pentru consum dacă se dovedește inacceptabil pentru consumul uman potrivit utilizării căreia îi era destinat, fiind contaminat, fie de o substanță străină sau în alt mod, fie prin putrefacție, deteriorare sau descompunere. (Bondoc I., 2013)

Tot pentru a asigura siguranța produselor alimentare, legiuitorul instituie, în art. 14 alin. (6) o prezumție relativă (iuris tantum) privind toate produsele alimentare dintr-un transport, lot sau din- tr-o șarjă de alimente din aceeași clasă sau având aceeași descriere, în care există un produs alimentar nesigur. Astfel, în această ipoteză se prezumă că toate aceste produse alimentare nu sunt nici ele sigure, în afara cazurilor în care o evaluare amănunțită a riscului nu demonstrează contrariul. Tot o prezumție relativă, de data aceasta de siguranță se instituie și în privința alimentelor care îndeplinesc condițiile legislației alimentare europene sau legislației naționale a statului membru, în cazul în care nu există norme europene specifice (alimente conforme). Cu toate acestea, aplicând principiul precauției, legiuitorul prevede că acest fapt nu împiedică autoritățile competente să ia măsuri restrictive privind introducerea pe piață a alimentului respectiv sau să solicite retragerea acestuia de pe piață atunci când, în pofida acestei conformități, produsul alimentar poate constitui un risc din punct de vedere al siguranței alimentare.

Trasabilitatea

O condiție a cărei îndeplinire influențează decisiv siguranța alimentară și protecția consumatorilor o reprezintă trasabilitatea. Regulamentul (CE) nr. 178/2002 definește noțiunea de tra-sabilitate ca fiind capacitatea de a depista și de.a urmări anumite.produse alimentare, hrana.pentru animale, .un animal de la care se obțin produse alimentare sau o substanță destinată încorporării sau care este de așteptat să fie încorporată în anumite produse

Alimentare sau hrană pentru animale, pe parcursul tuturor etapelor de producție, prelucrare și distribuție.

Cu alte cuvinte, trasabilitatea reprezintă capacitatea de a urmări și de a identifica produsele din domeniul alimentar pe toate verigile lanțului alimentar sau, după cum se exprimă legiuitorul, pe parcursul tuturor etapelor de producție, prelucrare și distribuție. în concepția Regulamentului sintagma etapele de producție, prelucrare și distribuție are un sens larg, extins, cuprinzând producția primară, depozitarea, transportul, distribuția, vânzarea sau furnizarea unui produs alimentar sau a hranei pentru animalei. (Niculiță P. ș.a., 2007)

Realizarea trasabilității conduce, așadar, la urmărirea alimentului sau a hranei pentru animale în fiecare verigă a lanțului alimentar și cunoașterea întregii sale istorii, înainte și după această verigă. în vederea asigurării acestei cerințe a fost necesară stabilirea unui sistem eficace de identificare a oricărui produs din domeniul alimentar avut în vedere de legiuitor până la comercializare. Sistemele de trasabilitate permit o astfel de identificare în orice fază a lanțului alimentar și urmărirea parcursului acelui produs de la faza în care se află până la originea producției. în lucrările de specialitate din domeniul economic, al biotehnologiei și managementului calității, noțiunea de trasabilitate este definită astfel: „identificarea, înregistrarea de date, comunicarea și gestionarea legăturilor printr-o urmărire sistematică și responsabilă, utilizând același limbaj; oferă posibilitatea regăsirii tuturor informațiilor necesare în orice moment, putându-se stabili istoricul unor entități biologice, produse sau servicii în sensul reconstituirii originii, traseului și a destinației finale, utilizând un sistem de identificare.

Potrivit dispozițiilor art. 18 din Regulament, trasabilitatea trebuie asigurată pentru toate etapele producției, prelucrării și distribuției, astfel încât operatorii din sectorul alimentar și operatorii cu activitate în domeniul hranei pentru animale să poată identifica, pe de o parte, orice persoană de la care au fost aprovizionați și, pe de altă parte, societățile către care au fost furnizate produsele lor. Pentru realizarea acestui obiectiv, acești operatori beneficiază de sisteme și proceduri care pot conduce la această identificare și, în același timp, permit ca informațiile privind identificarea să fie puse la dispoziția autorităților competente, la cerere. Din dispozițiile acestor texte legale rezultă că trasabilitatea implică informații și garanții de responsabilitate. Această obligație, de a asigura trasabilitatea produselor avute în vedere de lege, revine operatorilor din sectorul alimentar și celor din domeniul hranei pentru animale.

Alături de actorii operaționali din lanțul alimentar, se consideră că au un impact asupra sistemului de trasabilitate și societățile de informatică, organismele de standardizare, organismele de control, administrația publică, asociațiile de consumatori și consumatorii.

În plus, în vederea facilitării trasabilității legiuitorul impune cerința ca produsele alimentare sau hrana pentru animale introduse pe piață sau cu posibilitatea de a fi introduse pe piață în Uniune să fie etichetate sau identificare în mod corespunzător, prin documentație sau informații adecvate. (Niculiță P. ș.a., 2007)

Responsabilitatea – mijloc de garantare a îndeplinirii cerințelor legislative alimentare

În viziunea legiuitorului european, în statele membre ale [NUME_REDACTAT], garantarea unui nivel corespunzător de siguranță alimentară se realizează cu participarea operatorilor din sectorul produselor alimentare și a celor din domeniul hranei pentru animale, pe de o parte, cât și a statelor membre înseși, pe de altă parte. Așa reiese din coroborarea textelor art. 17, art. 19 și art. 20 din Regulamentul (CE) nr. 178/2002, texte prin care se instituie adevărate obligații legale în sarcina subiectelor respective, obligații de a căror respectare depinde îndeplinirea cerințelor legale generale privind siguranța alimentară. Bunăoară, operatorilor din sectorul producției alimentare, precum și celor cu autoritate în domeniul hranei pentru animale le incumbă obligația generală de a lua măsuri pentru ca produsele alimentare sau hrana pentru animale să satisfacă cerințele legale în materie și să verifice îndeplinirea acestora.

Concomitent, statelor membre înseși le revine o serie de obligații legale a căror îndeplinire echivalează cu asigurarea protecției în domeniul siguranței alimentare.

Astfel, din economia textului alin. (2) al art. 17 din Regulament se pot identifica: obligația statelor membre de a aplica legislația alimentară; obligația de a monitoriza și verifica respectarea cerințelor relevante ale legislației alimentare de către operatorii din sectorul alimentar și de cei din domeniul hranei pentru animale; obligația de a stabili norme privind măsurile și penalizările aplicabile pentru încălcarea legislației alimentelor. Îndeplinirea acestor obligații presupune desfășurarea de către statele membre a unei largi palete de activități precum: activități de controale oficiale, comunicarea către public a siguranței și riscului alimentelor și a hranei pentru animale și alte activități de monitorizare care trebuie să cuprindă toate etapele lanțului alimentar. (Niculiță P. ș.a., 2007)

În timp ce în dispozițiile art. 17 sunt prevăzute obligațiile generale privind siguranța alimentelor și a hranei pentru animale, în dispozițiile art. 19 și art. 20 se stabilesc concret obligațiile de care sunt ținuți atât operatorii din sectorul alimentar, cât și cei cu autoritate în domeniul hranei pentru animale.

Astfel, din economia textelor legale amintite se pot desprinde principalele obligații ce incumbă atât operatorilor din sectorul alimentar, cât și celor din domeniul hranei pentru animale.

Obligația de a retrage de pe piață produsul alimentar și hrana pentru animale (importate, produse, prelucrate, fabricate sau distribuite), în ipoteza în care consideră sau are motive să creadă că respectivele produse nu respectă cerințele legale privind siguranța alimentară.

Referitor la enumerarea expresă cu caracter limitativ în textul legal [art. 19 alin. (1) din Regulament] a situațiilor în care se poate afla un produs alimentar sau hrana pentru animale, situații ce corespund unei anumite etape din lanțul alimentar, considerăm că acesta nu este în concordanță cu definițiile legale ale noțiunii de operator din sectorul alimentar, respectiv operator cu activitate în domeniul hranei pentru animale și nici cu definiția noțiunii de întreprindere cu profil alimentar. în consecință, obligația de retragere de pe piață a produselor alimentare sau a hranei pentru animale care nu respectă condițiile legale privind siguranța alimentară își restrânge, în mod nejustificativ, sfera de aplicare. Potrivit respectivelor definiții legale, intră în sfera de aplicare a acestei obligații și produsele alimentare/hrana pentru animale depozitate, transportate, vândute sau furnizate de către respectivul operator economic.

Obligația de a informa autoritățile competente despre retragerea de pe piață a respectivelor produse alimentare hranei pentru animale. În cazul hranei pentru animale aceasta trebuie distrusă, mai puțin în situația în care autoritatea competentă acceptă altă soluție.

Obligația de a informa eficient și precis consumatorii în legătură cu motivul retragerii, în situația în care produsul alimentar retras ar putea să fi ajuns la aceștia. În plus, legiuitorul prevede necesitatea de a retrage de la consumatori produsele ce le-au fost deja furnizate, dacă alte măsuri nu sunt suficiente pentru asigurarea unui nivel ridicat de protecție a sănătății.

Această obligație incumbă, în mod similar, și operatorilor din domeniul hranei pentru animale; aceștia trebuie să informeze în mod eficient și precis utilizatorii hranei pentru animale în legătură cu motivul retragerii și, dacă este necesar, să recupereze produsele comercializate.

Obligația de a informa (notifica) de urgență autoritățile competente în situația în care consideră că un produs alimentar introdus pe piață poate fi dăunător pentru sănătatea umană sau hrana pentru animale introdusă pe piață ar putea să fie neconformă cu legislația alimentară.

Obligația de a informa autoritățile publice competente despre acțiunile întreprinse ce au ca scop prevenirea riscurilor asupra consumatorului final, respectiv prevenirea riscurilor rezultate din utilizarea hranei pentru animale.

Obligația negativă de a nu împiedica sau descuraja orice persoană să coopereze cu autoritățile competente, în situațiile în care acestea ar putea preveni, reduce sau elimina un risc rezultat dintr-un produs alimentar sau dintr-o hrană pentru animale.

Obligația de a coopera cu autoritățile competente la acțiunile întreprinse pentru evitarea sau reducerea riscurilor prezentate de un produs alimentar, respectiv de o hrană pentru animale, furnizate de aceștia.

O ultimă obligație prevăzută de legiuitor atât în art. 19 alin. (2), cât și în art. 20 alin. (2) vizează numai o anumită categorie de operatori economici, și anume operatorii a căror activitate constă în vânzarea cu amănuntul și distribuția și care nu afectează etichetarea, ambalarea, siguranța sau integritatea produselor alimentare/hranei pentru animale. Acestora le incumbă atât obligația de a iniția proceduri de retragere de pe piață a produselor/hranei pentru animale care nu îndeplinesc cerințele legale de siguranță, cât și obligația de a transmite informațiile necesare pentru trasa- bilitatea unui produs alimentar/hranei pentru animale. (Niculiță P. ș.a., 2007)

Analiza riscurilor

Considerații introductive

În domeniul siguranței alimentare, analiza riscurilor constituie un adevărat pilon pe care se sprijină atât politicile de siguranță alimentară, cât și însăși legislația alimentară.

În acest sens, legiuitorul european dispune în art. 6 alin. (1) din Regulament că, pentru realizarea unui nivel ridicat al protecției vieții și sănătății umane, legislația alimentară se bazează pe analiza riscurilor, cu excepția cazurilor în care aceasta nu este adecvată împrejurărilor sau naturii măsurii. Observăm, deci, că analiza riscurilor este ridicată la rang de principiu al legislației alimentare, constituind regula, posibilitatea neutilizării acesteia fiind doar o excepție.(Stănescu V. colab., 2012)

În conformitate cu art. 3 pct. 10, analiza riscului presupune un proces constând în trei componente interconectate: evaluarea riscului, gestiunea riscului și comunicarea riscului. Deși, din punct de vedere al topografiei textelor legale, sintagma analiza riscului este situată în cadrul art. 3 intitulat Alte definiții, constatăm că, de această dată, legiuitorul nu definește propriu-zis expresia analiza riscului, ci menționează doar componentele sau etapele acesteia. Acest lucru a determinat doctrina să definească această expresie în diferite lucrări de specialitate.

Pornind de la realitatea că acest concept reprezintă o metodologie uzuală care se utilizează la calculul riscurilor manageriale, financiare sau al altor tipuri de riscuri, analiza riscurilor a fost definită în doctrină ca metodologie care servește la interpretarea rațională a riscului, într-o formă deliberată și analitică, pe baza datelor obiective, a probelor și a regulilor logicii.

Într-o altă definiție, analiza riscului constituie o manieră de ordonare, structurare și interpretare a informației în vederea stabilirii probabilității producerii unui efect advers. în lucrările de drept alimentar sintagma analiza riscului (risk analysis) este definită astfel: „o metodologie sau un ansamblu de cunoștințe necesare evaluării probabilității cu care un agent fizic, chimic, biologic, sau de alt tip poate produce un efect advers sau cauzează o daună”.

Noțiunea de risc. Distincția dintre noțiunea de risc și noțiunea de pericol

Deși în limbajul uzual granița între termenul de risc și acela de pericol nu este, de cele mai multe ori, foarte bine delimitată, cele două noțiuni nu trebuie confundate, mai cu seamă că legea însăși face distincție între acestea.

În concepția legiuitorului european, prin risc se înțelege o funcție a probabilității unui efect negativ asupra sănătății și gravitatea acelui efect, determinat de un pericol. Totodată, prin pericol se înțelege un agent biologic, chimic sau fizic aflat în produse alimentare sau hrană pentru animale sau o stare a acestora, având potențialul de a cauza un efect negativ asupra sănătății. (Stănescu V. colab., 2012)

Prin urmare, între cele două noțiuni există o relație de tipul cauză-efect, existența pericolului implicând apariția riscului. Cu alte cuvinte, pe când noțiunea de risc presupune o potențialitate, noțiunea de pericol exprimă o realitate; pericolul este chiar sursa care poate provoca daune asupra sănătății oamenilor.

Evaluarea riscului

Conceptul de evaluare a riscului a fost introdus și discutat la Conferința de la Asilomar (California, SUA), din februarie 1995, privind ADN-ul recombinat. După descoperirea ADN-ului recombinat, cercetătorii au fost preocupați de faptul că există posibilitatea creării unui virus recombinat care, dacă s-ar fi eliberat, ar fi constituit o gravă amenințare pentru sănătatea oamenilor. Pentru a preveni acest lucru, s-a decis amânarea cercetărilor privind ADN-ul recombinat până când [NUME_REDACTAT] privind ADN-ul recombinat al [NUME_REDACTAT] de Sănătate va evalua riscurile și va stabili criteriile pentru încetarea experimentelor cu risc mai mare. (Stănescu V. colab., 2012)

Regulamentul (CE) nr. 178/2002 definește în art. 3 pct.11 evaluarea riscului ca fiind un proces cu baze științifice, constând în patru etape: identificarea pericolului, caracterizarea pericolului, evaluarea expunerii și caracterizarea riscului.

Prima fază în procesul de evaluare a riscului este, așa cum se desprinde din prevederile legale, identificarea pericolului. Această primă fază presupune stabilirea agenților biologici, chimici sau fizici care pot fi prezenți în produsele alimentare și care pot cauza efecte negative (nocive) asupra sănătății consumatorilor.

După identificarea pericolului (agentului biologic, chimic, fizic) într-un produs alimentar, trebuie cercetat și determinat modul cum a ajuns acest agent în produsele alimentare, deoarece stabilirea originii pericolului este esențială pentru eliminarea acestuia.

Din păcate identificarea cu exactitate a originii agentului periculos nu este întotdeauna posibilă, fie pentru că nu sunt complete cunoștințele științifice, fie pentru că există îndoieli asupra diverselor cauze sau este necesară o cercetare mai îndelungată.

Caracterizarea pericolului reprezintă cea de-a doua fază a evaluării riscului și constă în evaluarea calitativă și/sau cantitativă a efectelor cauzate de prezența agentului biologic, fizic sau chimic în produsele alimentare. Dacă în cazul agenților chimici trebuie întotdeauna efectuată evaluarea relației doză-răspuns, în ceea ce privește agenții biologici sau fizici această evaluare (a relației doză-răspuns) se efectuează numai dacă se dispune de toate datele necesare. în stabilirea efectelor pe care un anumit agent le poate avea asupra sănătății umane sunt necesare analize și probe. Uneori, obținerea acestor probe este dificil de realizat, deoarece s-a experimentat numai in vitro sau pe animale.

Cea de-a treia fază în procesul de evaluare a riscului înseamnă evaluarea expunerii la agentul identificat. În cadrul acesteia se stabilește concret, ce doză și cu ce frecvență populația afectată ingerează acest agent biologic, fizic sau chimic prin produse alimentare contaminate. În acest scop, trebuie să se determine concentrația acestui agent în fiecare produs alimentar. Acest lucru se realizează prin sortarea produselor și a loturilor, pentru a se putea realiza estimări ale concentrației agentului în produsele alimentare. (Jugastru C., 2013)

Ulterior, aceste estimări se corelează cu cantitatea de produs alimentar consumată în mod obișnuit de către populația selecționată și cu greutatea corporală a consumatorilor, iar cifra obținută reprezintă valoarea estimativă de expunere la agent. În final, raportând această cifră la nivelele de referință se poate afla dacă expunerea la respectivul agent constituie un risc mai mare sau mai mic pentru sănătate, având în vedere faptul că prezența pericolului nu reprezintă întotdeauna un risc semnificativ.

Ultima fază – caracterizarea riscului, înseamnă estimarea probabilității capacității agentului de a produce un efect dăunător și care ar putea prezenta gravitate pentru sănătatea consumatorilor produsului alimentar. (Stănescu V. și colab., 2012)

Potrivit legii, evaluarea riscului trebuie să se bazeze, așa cum am menționat mai sus, pe dovezile științifice disponibile și, în același timp, trebuie să se caracterizeze prin independență, obiectivitate și transparență. Din perspectivă juridică, evaluarea riscului se materializează într-un aviz (sau într-o opinie) emis de organul specializat, competent (AESA, ANSVSA). Conținutul acestor avize este unul tehnico-științific, incluzându-se, ori de câte ori se consideră necesar, și recomandări de acțiune. Ilustrativ în acest sens este avizul emis de AESA în anul 2008 asupra donării animalelor, aviz ce conține și recomandarea de continuare a cercetărilor pentru a stabili dacă consumul de came și lapte derivate de la clone sau de la puii acestora pot genera o creștere a expunerii umane la agenți transmisibili. (Jugastru C., 2013)

1.11. Proceduri privind problemele cu impact asupra siguranței alimentare

Sistemul rapid de alertă (RASFF)

Regulamentul nr. 178/2002 instituie trei proceduri ce permit luarea unor măsuri eficiente pe baza celor mai bune informații științifice, în eventualitatea unui risc major pentru sănătatea umană sau a animalelor. Prima procedură privește sistemul rapid de alertă, sistem ce are structura unei rețele și este destinat notificării riscurilor, directe sau indirecte, asupra sănătății umane, derivând din produse alimentare sau din hrana pentru animale (RASFF – [NUME_REDACTAT] System for Food and Feed).

Toate cele 28 de state membre ale UE sunt membre ale RASFF, alături de [NUME_REDACTAT] și de AESA. De asemenea, Islanda, Liechtenstein, Norvegia și Elveția sunt membre cu drepturi depline ale RASFF. Statele membre, Comisia și EFSA desemnează fiecare un punct de contact, care este membru al rețelei. în România, ANSVSA, coordonator al sistemului rapid de alertă, al activității de gestiune a crizelor și a situațiilor de urgență în domeniul siguranței alimentare și a hranei animalelor, este punctul de contact cu sistemul rapid de alertă pentru alimente și hrana animalelor, la nivel european.

Comisia răspunde de administrarea rețelei. în cazul în care un membru al rețelei deține o informație legată de existența unui risc grav, direct sau indirect, asupra sănătății umane, derivând din produse alimentare sau din hrana pentru animale, această informație se notifică de îndată Comisiei prin sistemul rapid de alertă. Comisia transmite de îndată această informație membrilor rețelei. AESA poate include în notificare orice informație științifică sau tehnică de natură să faciliteze o acțiune adecvată de gestiune a riscurilor de către statele membre. În cadrul sistemului există un serviciu permanent prin care se garantează că notificările urgente sunt transmise, primite și primesc răspuns în cel mai scurt timp.

Există patru tipuri de notificări:

a) notificări de alertă – trimise atunci când alimentele sau furajele care prezintă un risc sunt disponibile la vânzare către consumatori și, de aceea, se impune o acțiune rapidă;

b) notificări informative – trimise atunci când alimentele sau furajele care prezintă un risc nu se află pe piață sau amenințarea nu este considerată serioasă și, de aceea, nu este necesar ca ceilalți membri să ia măsuri rapide;

c) notificarea respingerilor la frontieră privește transporturile de alimente și furaje ce au fost respinse la granițele externe ale U.E. și ale S.E.E. (în urma testărilor), atunci când a fost identificat un risc pentru sănătatea oamenilor;

d) știrile – nu constituie notificări propriu-zise, ci sunt informații referitoare la siguranța alimentelor și furajelor care nu au fost comunicate sub forma unei notificări informative, dar care sunt considerate de interes pentru autoritățile de control și sunt transmise membrilor rețelei.

Statele membre informează imediat Comisia cu privire la acțiunea întreprinsă sau la măsurile luate în urma primirii notificării și a informațiilor suplimentare transmise prin sistemul rapid de alertă, iar Comisia transmite de îndată aceste informații membrilor rețelei.

Dimensiunea internațională a acestui sistem rezultă din colaborarea cu sistemul de alertă al [NUME_REDACTAT] a Sănătății ([NUME_REDACTAT] Organization), sistem denumit INFOSAN ([NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] Network – [NUME_REDACTAT] a Autorităților pentru [NUME_REDACTAT]). Această rețea constă în contacte sau puncte focale la nivel național, în peste 160 de țări membre, care primesc informații de la OMS sub forma notificărilor INFOSAN despre probleme legate de siguranța alimentelor. RAFSS colaborează cu INFOSAN, transmițându-și reciproc informații despre fiecare caz în parte. (Stănescu V. și colab., 2012)

Trebuie menționat, de asemenea, că regulamentul prevede și norme de confidențialitate pentru sistemul rapid de alertă. În această privință, regula este că informațiile legate de riscul asupra sănătății generat de produse alimentare și de hrana animalelor, aflate la dispoziția membrilor rețelei, sunt disponibile pentru public conform principiului informării (art. 10).

Prin excepție, informațiile care, prin natura lor necesită păstrarea secretului profesional în cazuri justificate nu trebuie divulgate de către angajații membrilor sistemului rapid de alertă. în cadrul acestei excepții se instituie o altă excepție – situațiile în care informațiile trebuie făcute publice, dacă împrejurările cer acest lucru pentru protejarea sănătății umane.

Apreciem că aplicarea acestor din urmă dispoziții va crea dificultăți ce rezultă din interpretarea diferită a două sintagme al căror înțeles nu este stabilit de către legiuitor, respectiv „cazuri justificate" și „dacă împrejurările cer acest lucru”. De aceea, ar fi util ca, într-o viitoare reglementare, să se determine cel puțin criteriile în funcție de care se poate stabili care sunt acele „cazuri justificate” în care trebuie păstrat secretul profesional și, în mod similar, criteriile în funcție de care se poate stabili care sunt acele „împrejurări” excepționale în care informațiile trebuie aduse la cunoștința publicului. (Stănescu V. și colab., 2012)

Situațiile de urgență

Cea de a doua procedură ce cuprinde măsurile menite să asigure protecția vieții și sănătatea consumatorilor în domeniul alimentar se referă la situațiile de urgență. Necesitatea acestor măsuri comune ce trebuie luate în eventualitatea unui risc major pentru sănătatea umană și nu numai, a fost demonstrată de incidentele sau chiar de crizele recente din domeniul alimentar. De aceea măsurile de urgență privind siguranța alimentelor presupune întreprinderea unor acțiuni eficiente și evitarea neconcordan- țelor artificiale ce pot interveni pe parcursul acestora.

Regulamentul instituie, în primul rând, măsuri de urgență privind alimentele și hrana animalelor care își au originea în Comunitate sau sunt importate dintr-o țară terță.

Cu toate că nu există o definiție legală a expresiei situații de urgență, din economia textelor regulamentului rezultă că legiuitorul european consideră situații de urgență acele situații în care este evident că produsele alimentare sau hrana animalelor ar putea.reprezenta un risc major pentru.sănătatea umană, sănătatea.animală sau mediul.înconjurător, iar acest risc nu poate fi combătut în mod.satisfăcător.prin măsurile luate de statul membru. În fața acestor situații de urgență Comisia adoptă de îndată una sau mai multe dintre măsurile reglementate, fie din proprie inițiativă, fie la solicitarea unui stat membru, astfel:

a) în cazul produselor alimentare sau al hranei pentru animale de origine comunitară, suspendă introducerea pe piață sau utilizarea alimentului respectiv, stabilește condiții speciale pentru produsele alimentare sau pentru hrana pentru animalele respective sau orice altă măsură interimară adecvată;

b) în cazul produselor sau hranei pentru animale importate dintr-o țară terță, suspendă importul produselor alimentare sau al hranei pentru animalele respective din întreaga țară terță sau dintr-o parte a sa și, după caz, din țara terță de tranzit; stabilește condiții speciale pentru produsele alimentare sau hrana pentru animalele respective din întreaga țară terță și orice altă măsură interimară adecvată [art. 53 din Regulamentul (CE) nr. 178/2002], cu toate acestea, în cazuri de urgență, Comisia poate adopta, în mod provizoriu, măsuri, după consultări cu statele membre respective și după informarea celorlalte state membre. Cât mai curând posibil și, în cel mult 10 zile lucrătoare, măsurile luate sunt confirmate, modificate, revocate sau extinse.

În al doilea rând, sunt instituite și alte măsuri de urgență în cazul în care un stat membru informează oficial Comisia în privința necesității de a se lua măsuri de urgență, iar Comisia nu le ia. In această situație, statul membru poate adopta măsuri de protecție interimare, caz în care acesta trebuie să informeze de îndată celelalte state membre și Comisia. În decurs de 10 zile lucrătoare, Comisia prezintă problema în vederea adoptării măsurilor pentru extinderea, modificarea sau abrogarea măsurilor de protecție interimare adoptate de către statul membru. Statul membru poate menține măsurile interimare de protecție de drept intern până la adoptarea măsurilor comunitare. (Micu L. și colab., 2008)

CAPITOLUL 2

IGIENA ALIMENTELOR

Cerințe generale

Operatorii din sectorul alimentar trebuie să respecte următoarele principii privind igiena produselor alimentare:

responsabilitatea principală pentru siguranța alimentară revine operatorului din sectorul alimentar;

siguranța alimentară trebuie să fie asigurată de-a lungul întregului lanț alimentar, începând cu producția primară;

menținerea lanțului criogenic, în special pentru produsele alimentare care nu pot fi depozitate la temperatura ambiantă în condiții de siguranță alimentară, mai ales produsele alimentare congelate;

aplicarea generală a procedurilor bazate pe principiile HACCP;

stabilirea criteriilor microbiologice și a cerințelor de control al temperaturii pe baza evaluării științifice a riscurilor;

verificarea dacă produsele alimentare importate respectă cel puțin aceleași norme sanitare ca cele produse în Comunitate sau norme echivalente. (Urs I. și colab., 2000)

Statele membre instituie, în temeiul legislației lor interne, normele pentru livrările directe de către producător, a unor cantități mici de produse primare, consumatorilor finali sau unităților locale de desfacere cu amănuntul care le vând direct consumatorilor finali. Aceste norme de drept intern asigură atingerea obiectivelor regulamentului.

În continuare, vom prezenta definițiile reținute în regulament pentru înțelegerea obiectivelor de atins în materie de siguranță alimentară:

„igiena produselor alimentare” înseamnă măsurile și condițiile necesare pentru a combate riscurile și a asigura adecvarea pentru consumul uman a unui produs alimentar, ținând seama de utilizarea prevăzută;

„produse primare” înseamnă produse rezultate din producția primară, inclusiv produse ale solului, creșterii animalelor, vânătorii și pescuitului;

„unitate” însemnă oricare unitate a unei întreprinderi din sectorul alimentar;

„echivalent" înseamnă, cu privire la sisteme diferite, capabil de a atinge aceleași obiective;

„contaminare” înseamnă prezența sau crearea unui pericol;

„apă potabilă” înseamnă apă.care este conformă cu.cerințele minime prevăzute de Directiva.98/83/CE a Consiliului.din 3 noiembrie 1998 privind calitatea apei destinate consumului uman;

„apă de mare curată” înseamnă apă.de mare naturală, artificială.sau purificată ori apă sărată care nu conține.microorganisme, substanțe.dăunătoare sau plancton marin toxic în cantități capabile să afecteze în mod.direct sau indirect calitatea sanitară a produselor alimentare;

„apă curată” înseamnă apă de mare curată și apă dulce de calitate similară;

„împachetare” înseamnă introducerea. unui produs alimentar într-un.pachet sau recipient aflat în.contact direct cu produsul alimentar.respectiv, cât și pachetul sau recipientul însuși;

„ambalare" înseamnă.introducerea unuia sau mai.multor produse alimentare împachetate într-un al.doilea recipient, precum și recipientul în sine;

„recipient închis ermetic” înseamnă.un recipient proiectat și realizat.pentru a fi etanș la orice acțiuni vătămătoare;

„prelucrare” înseamnă.orice acțiune care modifică în mod.semnificativ produsul inițial, inclusiv prin încălzire, afumare, sărare, .coacere, uscare, marinare, extragere, extrudare.sau o combinație a acestor procedee;

„produse neprelucrate" înseamnă.produsele alimentare.care nu au fost prelucrate.și include produsele.care au fost divizate, separate, .tranșate, decupate, dezosate, tocate, jupuite, măcinate, tăiate, curățate, .decorticate, măcinate, răcite, înghețate, congelate sau decongelate;

„produse prelucrate” însemnă.produsele alimentare care.rezultă prin prelucrarea produselor neprelucrate. Aceste produse pot să conțină.ingrediente necesare fabricării lor sau care le conferă caracteristici specifice. (Urs I. și colab., 2000)

Operatorii din sectorul alimentar implicați în producția primară și activitățile conexe respectă dispozițiile sanitare generale, precum și cerințele specifice prevăzute de Regulamentul (CE) nr. 853/2004.

Cerințe specifice privind produsele de origine animală

Toți operatorii din sectorul alimentar care desfășoară activități de producție, prelucrare și distribuție a produselor alimentare adoptă, după caz, următoarele măsuri sanitare speciale:

respectarea criteriilor microbiologice aplicabile produselor alimentare;

procedurile necesare pentru atingerea obiectivelor regulamentului pentru ca acesta să-și atingă scopul;

respectarea cerințelor de control al temperaturii aplicabile produselor alimentare;

respectarea lanțului criogenic;

prelevarea de probe și analiză. (Micu L. și colab., 2008)

Criteriile, cerințele și obiectivele .privitoare la măsurile de mai sus se adoptă în conformitate cu procedura menționată la art. 14 alin. (2) din regulament. Comitetul își adoptă propriul regulament de procedură. Metodele de prelevare de probe și analiză corespunzătoare se stabilesc în conformitate cu aceeași procedură. în cazul în care Regulament (CE) nr. 852/2004, Regulamentul (CE) nr. 853/2004 și normele de aplicare a acestor regulamente nu specifică metodele de prelevare de probe și analiză, operatorii din sectorul alimentar pot utiliza metode adecvate prevăzute în alte documente ale legislației comunitare sau interne sau, în lipsa acestora, metode care produc rezultate echivalente cu cele obținute atunci când se aplică metoda de referință, în cazul în care aceste metode sunt validate din punct de vedere științific în conformitate cu normele sau protocoalele recunoscute pe plan internațional. (Urs I. și colab., 2000)

Operatorii din sectorul alimentar pot utiliza ghidurile de bună practică de igienă menite să-i ajute să respecte obligațiile care le revin în temeiul regulamentului.

Sistemul HACCP ([NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] Point)

HACCP este un sistem preventiv de control referitor la asigurarea calității produselor alimentare și, implicit, a siguranței alimentare.

Operatorii din industria alimentară elaborează, aplică și utilizează în permanență o procedură sau mai multe proceduri bazate pe următoarele principii HACCP:

identificarea oricăror riscuri care trebuie prevenite, eliminate sau reduse la un nivel acceptabil; în cadrul acestui principiu se face o analiză sistematică a produsului alimentar, care constituie obiectul aplicației, precum și a ingredientelor din care acest produs este fabricat.

identificarea punctelor critice de control (PCC) în etapa sau etapele în care controlul este esențial pentru a preveni riscul sau pentru a-l reduce la un nivel acceptabil; un punct critic de control este definit ca orice punct sau procedură dintr-un sistem specializat în fabricarea produselor alimentare în care pierderea controlului poate avea drept consecință punerea în pericol a sănătății consumatorilor. Punctele critice de control pot fi localizate în orice etapă a procesului tehnologic în care se impune și este posibilă ținerea sub control a microorganismelor periculoase sau a riscurilor de orice natură. Orice risc poate fie evaluat ținând seama de probabilitatea apariției și efectul pe care îl produce (Risc = [NUME_REDACTAT])

stabilirea unor limite critice la punctele critice de control capabile să separe domeniul acceptabil de cel inacceptabil din punctul de vedere al prevenirii, eliminării sau reducerii riscurilor identificate; limita critică este definită ca toleranța admisă pentru un anumit parametru al punctului critic de control. Pentru un punct critic de control (PCC) pot exista una sau mai multe limite critice.

stabilirea și punerea în aplicare a unor proceduri eficace de monitorizare în punctele critice de control; monitorizarea reprezintă testarea/verificarea organizată a PCC-urilor și a limitelor critice. Rezultatele monitorizate trebuie sa fie bine documentate și interpretate, erorile de monitorizare putând conduce la defecte majore ale produselor.

stabilirea unor măsuri corective pentru cazurile în care un punct critic de control nu este controlat; acțiunile corective aplicate trebuie să elimine riscurile existente sau care pot apărea prin devierea de la planul HACCP, asigurându-se astfel inocuitatea produsului finit.

stabilirea unor proceduri care se aplică periodic pentru a se verifica funcționarea efectivă a măsurilor sus-menționate; verificarea constă din metode, proceduri, teste utilizate pentru a stabili dacă sistemul HACCP existent respectă planul HACCP. Verificările pot fi făcute de producător, dar și de organismele de control. Metodele de verificare pot fi microbiologice, fizice, chimice și senzoriale.

definirea unor documente și evidențe în funcție de natura și dimensiunea întreprinderii din sectorul alimentar pentru a demonstra aplicarea efectivă a măsurilor menționate mai sus. Planul HACCP trebuie să existe ca document la locul în care acesta va fi aplicat. Pe lângă acest plan, trebuie inclusă și documentația referitoare la PCC (limite critice și rezultatele monitorizării), deviațiile apărute și măsurile corective aplicate. Aceste documente vor fi puse la dispoziția organelor de inspecție, la solicitarea acestora. (Micu L. și colab., 2008)

Procedura se revizuiește și se modifică în consecință, de către operatorul din sectorul alimentar, atunci are loc o modificare a unui produs, proces sau etapă. Această obligație le revine numai operatorilor din sectorul alimentar implicați într-o etapă a producției, prelucrării și distribuției produselor alimentare ulterioară producției primare și activităților conexe. (Micu L. și colab., 2008)

Operatorii din sectorul alimentar au următoarele obligații:

să pună la dispoziția autorității competente dovezi ale conformității în condițiile solicitate de aceasta, ținând seama de natura și dimensiunea întreprinderii din sectorul alimentar;

să actualizeze permanent procedurile realizate;

să păstreze toate documentele și evidențele pe o perioadă de timp rezonabilă;

să colaboreze cu autoritățile competente în conformitate cu alte legi comunitare aplicabile sau, în absența acestora, cu legislația internă;

-să comunice autorității competente, în condițiile solicitate de aceasta, toate unitățile aflate sub controlul său care derulează oricare dintre etapele de producție, prelucrare și distribuție a produselor alimentare. (Urs I. și colab., 2000)

Partea II Contribuții proprii

CAPITOLUL 3

CRITERII MICROBIOLOGICE DE SIGURANȚĂ A ALIMENTELOR

Așa cum am mai arătat, unul dintre obiectivele fundamental ale legislației în domeniul alimentar îl constituie asigurarea unu. nivel ridicat de protecție a sănătății publice, astfel cum se prevede în Regulamentul (CE) nr. 178/2002 al [NUME_REDACTAT] și al Consiliului de stabilire a principiilor și a cerințelor generale ale legislației în domeniul alimentelor, de instituire a [NUME_REDACTAT] pentru [NUME_REDACTAT] și de stabilire a procedurilor în domeniul siguranței alimentelor.

O sursă majoră a bolilor provocate de produse alimentare la om este reprezentată de riscurile microbiologice legate de produsele alimentare. Produsele alimentare nu trebuie să conțină microorganisme sau toxine ori metaboliți ai acestora în cantități care prezintă un risc inacceptabil pentru sănătatea umană. Operatorii din sectorul alimentar au obligația să retragă de pe piață produsele alimentare periculoase.

Regulamentul (CE) nr. 2073/2005 al Comisiei din 15 noiembrie 2005 privind criteriile microbiologice pentru produsele alimentare stabilește criteriile microbiologice pentru anumite microorganisme, precum și normele de aplicare pe care operatorii din sectorul alimentar trebuie să le respecte atunci când pun în aplicare măsurile de igienă generale și speciale prevăzute la art. 4 din Regulamentul CE nr. 852/2004. Autoritatea competentă verifică respectarea normelor și a criteriilor stabilite de acest regulament în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 882/2004, fără a aduce atingere dreptului acesteia de a realiza și alte prelevări de probe și analize în vederea detectării și măsurării altor microorganisme, a toxinelor sau metaboliților acestora, fie în cadrul unei verificări a proceselor, pentru produsele alimentare suspectate că ar fi periculoase, fie în cadrul unei analize a riscului.

Criteriile microbiologice oferă, de asemenea, o orientare privind caracterul acceptabil al produselor alimentare și al proceselor de fabricație, manipulare și distribuție a acestora. Utilizarea criteriilor microbiologice face parte integrantă din punerea în aplicare a procedurilor bazate pe principiile HACCP și a altor măsuri de control al igienei.

3.1. Aditivii alimentari, aromele, enzimele și solvenții de extracție

Regulamentul (CE) nr. 1332/2008 al [NUME_REDACTAT] și al Consiliului din 16 decembrie 2008 privind enzimele alimentare și de modificare a Directivei 83/417/CEE a Consiliului, a Regulamentului (CE) nr. 1493/1999 al Consiliului, a Directivei 2000/13/CE, a Directivei 2001/112/CE a Consiliului și a Regulamentului (CE) nr. 258/97 stabilește norme privind enzimele alimentare utilizate în produsele alimentare, inclusiv enzimele de acest fel utilizate ca auxiliari tehnologici, pentru a asigura funcționarea eficientă a pieței interne, asigurând totodată un nivel înalt de protecție a sănătății populației și un nivel înalt de protecție a consumatorilor, inclusiv practici echitabile în comerțul cu produse alimentare, ținând seama, după caz, de protecția mediului.

Regulamentul prevede o listă comunitară a enzimelor alimentare autorizate; condițiile de utilizare a enzimelor alimentare în produsele alimentare și normele de etichetare a enzimelor alimentare comercializate ca atare.

O enzimă alimentară poate să facă parte din lista comunitară atunci când: nu ridică, în conformitate cu dovezile științifice disponibile, nicio problemă de siguranță pentru sănătatea consumatorului la nivelul propus de utilizare; există o necesitate tehnologică justificată; și utilizarea să nu inducă în eroare consumatorul. Inducerea în eroare a consumatorului include, dar nu se limitează la, aspecte legate de natura, prospețimea și calitatea ingredientelor utilizate, caracterul natural al unui produs sau al procesului de producție sau la calitatea nutritivă a produsului.

3.2. Substanțele contaminante

[NUME_REDACTAT] stabilește nivelurile maxime pentru anumiți contaminanți în vederea reducerii prezenței acestor contaminanți în produsele alimentare până la nivelurile cele mai scăzute, care să permită utilizarea rațională a bunelor practici de fabricație sau agricole. Obiectivul este obținerea unui nivel ridicat de protecție a sănătății publice, în special a categoriilor de populație vulnerabile: copiii, persoanele alergice etc.

Regulamentul (CE) nr. 1881/2006 din 19 decembrie 2006 de stabilire a nivelurilor maxime pentru anumiți contaminanți din produsele alimentare stabilește cantitățile maxime ale unor contaminați: nitrații, micotoxinele (alfatoxinele, ocratoxina A, patu- lina și toxinele de Fusarium), metalele grele (plumbul, cadmiul, mercurul), monoclorpropan-1, 2-diol (3-MCPD), dioxinele și PCB de tipul dioxinei, hidrocarburile aromatice policiclice (HAP), dar și staniul anorganic. Produsele alimentare care prezintă niveluri ale contaminanților mai ridicate decât cele specificate în anexa regulamentului nu pot fi introduse pe piață. Aceste limite maxime se referă la părțile comestibile ale produselor alimentare și se aplică în mod similar produselor alimentare compuse sau prelucrate, uscate sau diluate, eventual prin aplicarea unui factor de concentrație sau de diluție sau prin considerarea proporțiilor relative ale ingredientelor în produsul compus. În plus, regulamentul stabilește nivelurile maxime ale unor contaminanți la nivelul cel mai scăzut care să permită în mod rezonabil bunele practici de fabricație sau agricole.

3.3. Materiale care intră în contact cu alimentele

Regulamentul (CE) nr. 1935/2004 al Parlamentului.European și a. Consiliului, din 27 octombrie 2004, privind materialele.și obiectele destinate să vină.în contact cu produsele alimentare, urmărește.să garanteze un nivel ridicat de protecție.a sănătății umane și a intereselor consumatorilor în ceea ce privește introducerea.pe piața comunitară a materialelor.și obiectelor destinate să vină în contact, direct sau indirect, cu produsele.alimentare (toate tipurile de ambalaje, sticlele de plastic și sticlă, tacâmurile.și chiar adezivii și cernelurile de imprimare a etichetelor).

Există dispoziții specifice.privind ambalajele „active” și „inteligente”, care prelungesc durata.de viață a unui aliment sau care reacționează.atunci când un aliment este degradat, de exemplu un ambalaj care își schimbă culoarea.

Materialele și obiectele care.vin în contact cu produsele alimentare sunt fabricate conform bunelor practici de fabricație. În niciun caz, acestea nu trebuie.să transfere alimentelor pe care le însoțesc substanțe constitutive.într-o cantitate susceptibilă a prezenta.un pericol pentru sănătatea umană; atrage o modificare.inacceptabilă a compoziției.alimentelor; sau o alterare a caracteristicilor organoleptice a acestora. Dacă materialele și obiectele „active” modifică compoziția sau caracteristicile organoleptice ale produselor alimentare, acestea trebuie să fie conforme cu Regulamentul (CE) nr. 1333/2008 privind aditivii.alimentari (și/sau eventualelor reguli naționale. Etichetarea, publicitatea și prezentarea.unui material sau obiect nu trebuie în niciun caz să inducă în eroare consumatorul.

Se identifică 17 grupe.de materiale și obiecte.pentru care pot fi adoptate.măsuri specifice: materialele și obiectele.active și inteligente; adezivii; obiectele.ceramice; dopul de plută; cauciucurile; sticla; rășinile.schimbătoare de ioni; metalele.și aliajele; hârtia.și cartonul; materiile plastice; cernelurile.de imprimerie; celuloza regenerată; siliconii; materialele textile; lacurile și straturile.de acoperire; ceara și lemnul.

Aceste măsuri specifice pot include:

lista substanțelor.autorizate pentru fabricarea.materialelor și obiectelor destinate.să intre în contact.cu produsele alimentare;

criteriile.de puritate;

condițiile.specifice.de utilizare;

limitele de migrare.a anumitor substanțe.constitutive în sau.pe produsele alimentare;

prevederile care.vizează protejarea.sănătății umane sau.asigurarea respectării.cerințelor aplicabile materialelor și obiectelor destinate să intre în contact cu produsele alimentare;

regulile de bază în. vederea controlului respectării. prevederilor sus menționate;

regulile privind. prelevarea de mostre;

dispoziții pentru asigurarea. trasabilitățli;

prevederi suplimentare. de etichetare pentru. materialele și obiectele active. sau inteligente;

j) prevederi pentru elaborarea. unui registru comunitar al substanțelor, procedeelor, materialelor și obiectelor autorizate;

k) reguli de procedură. specifice pentru autorizarea. unei substanțe, unui procedeu sau unui material sau obiect.

În absența măsurilor specifice, statele membre pot menține sau adopta dispoziții naționale.

Concluzionând, arătăm că scopul acestui regulament este acela de a asigura funcționarea eficientă a pieței interne în ceea ce privește introducerea pe piața comunitară a materialelor și a obiectelor destinate să vină în contact direct sau indirect cu produsele alimentare și de a constitui, în același timp, o bază pentru asigurarea unui nivel înalt de protecție a sănătății și a intereselor consumatorilor.

CAPITOLUL 4

CAZURI PRACTICE ÎN INDUSTRIA ALIMENTARĂ

4.1. Scandalul cărnii de cal

Acest scandal. se referă la înlocuirea. parțială a cărnii de vită. cu cea de cal în compoziția unor produse. având ca bază carnea tocată, precum. burgerii sau lasagna.

Scandalul în care. a fost atrasă și România. a început atunci când. autoritatea pentru siguranță alimentară din Irlanda. a anunțat că a găsit în burgerii de vită. distribuiți pe piață conțineau urme de. carne de cal, ajungând în cazul. unui produs pînă la 29%, descoperiri. care au stat la baza. deciziei de retragere de pe. rafturi a peste 3 miloane de burgeri. din magazine.

Pe lângă produsele. de pe rafturile hypermarket-urilor, au fost. găsite „urme” de carne. de cal, și în. burgerii distribuiți în magazinele. fast food.

Ulterior, după burgeri, pe lista. produselor în care carnea. de vită a fos parțial. sau integral înlocuită cu cea de. cal apare și produsul lasagna.

În tot acest scandal nimeni. nu pare să fi știut. nimic despre cum a ajuns carnea de cal să înlocuiască parțial sau chiar. integral carnea de. vită în burgeri, lasagna sau. alte produse, iar lanțurile de fast food. arată cu degetul. spre producători iar. aceștia mai departe. spre abatoare.

Până acum în dreptul. „surselor” cărnii. de cal au fost trecute. Polonia pentru. cazurile de carne de cal. descoperită în burgerii. din [NUME_REDACTAT] și România. pentru cazurile de carne de cal descoperită în lasagna. proveniă din Franța.

Oricum după cum par lucrurile. devine mai puțin important. în ce țară anume se află abatorul. de unde vine carnea de cal. întrucât totul sugerează existența unei. fenomen mai larg.

Motivul pentru. care carnea de cal ajunge. să înlocuiască carnea de vită pare. greu de înțeles la prima vedere. deoarece în țările mari consumatoare. de carne de cal aceasta este una dintre cele mai scumpe sortimente. de carne de pe piață atât la producător. cât și în retail. În celelalte țări, țările unde nu se consumă. carne de cal aproape deloc, aceasta este, la producător cel puțin, una dintre. cele mai ieftine de pe piață.

Producătorii de alimente. care procesează carne de vită. se confruntă cu creșterea prețurilor acestei materii prime. datorită politicilor monetare impuse de criză. și a anilor proști intercalați între cei buni din agricultură.

Seceta din 2012 a făcut nutrețul. pentru vite și cai să fie nu doar. mai scump dar și mai puțin. Astfel s-a impus stabilirea. unor priorități de utilizare în favoarea vitelor. și defavoarea cailor și s-a ajuns. la o creștere a numărului de capete sacrificate. al celor din urmă, iar în final la scăderea prețurilor acestui. sortiment de carne la producător până la un nivel cu 40-50% mai mic decât cel stabilit la nivel internațional pentru carnea de vită.

Un alt aspect foarte important al. scandalului, dincolo de cel privitor. la utilizarea altor ingrediente mai iefine într-un produs. mai scump, este cel al respectării procedurilor de asigurarea calității și siguranței alimentare în procesul de producție dar .și în achiziția materiilor prime. În toate companiile, atât cele din zona. procesării cât și cea a desfacerii. pe piață, de vreme ce descoperirea neregulilor a fost făcută abia de cumpărător.

România este prima. deținătoare de cai și a doua producătoare. de carne de cal din [NUME_REDACTAT] (locul 13 în lume cu 610 857. capete, respectiv locul 14 în lume cu tone 9812 potrivit datelor FAOSTAT 2011).

[NUME_REDACTAT], țară în care se. presupune că ar fi fost livrată carnea. de cal din România, cei mai importanți furnizori internaționali. sunt SUA (24%), Argentina (18%), Canada (15%), Belgia (14%), Brazilia (10%) și alții.

4.2. Carnea injectată

Majoritatea consumatorilor. evită salamurile, ca să scape de E-uri, dar în produsele premium. apa, sarea și polifosfații sunt introduși. pe scară largă prin tehnica numită "injectare". După injectarea. cu acul și seringa, carnea capătă un termen de valabilitatea mai îndelungat.

Un scandal mare a izbucnit. în urmă cu patru ani, când marile. lanțuri de supermarket-uri au fost obligate să precizeze. sortimentele care erau injectate cu apă, sare și polifosfați. 

Fiecare român consumă. anual aproximativ 10 kg de. semipreparate, în medie, fără să aibă în vedere câtă carne este injectată.

Injectarea cărnii în România. e practicată pe scară largă, devenind uzuală. Cei care nu o fac au transformat subiectul în marketing, iar foarte puțini. producători precizând pe ambalaje că marfa lor. nu este injectată. În școlile de profil .alimentar, elevii învață tehnicile injectării ca lecție obligatorie. 

Pastrama și mușchiul. sunt roz, suculente și proaspete în. galantar datorită faptului că acestea sunt injectate. cu apă, sare și conservanți pentru un aspect cât mai lucios și pentru a-și păstra culoarea pentru o perioadă îndelungată.

Practic cumpărăm numai jumătate din cantitatea de carne pe care o plătim, restul este substanța cu care a fost injectat produsul (apă, sare, coloranți chimici).

Fie că este vorba. de bacon, pastramă, pulpe de pui, piept dezosat. sau carne macră de porc ori vită, odată ce este industrializată, trece prin procesul de injectare. 

La fabricile de procesare a cărnii, se injectează mai ales costița și pulpa. Bucățile de carne sunt trecute printr-o mașinărie cu zeci de ace prin care curge melanjul chimic sărat. 
Rolul injectării este pentru. a matura carnea cât mai repede, în 24. de ore ea să fie gata, bună pentru preparate sau ca materie primă pentru comercializarea pe piață.

Considerate produse. premium, pastrama, mușchiul. sau cotletul, sunt injectate cu saramură și fosfați, compușii care rețin cea mai multă apă. Vidarea maschează faptul că produsul este de fapt umplut cu apă. 

Denumirea tehnică. este de saramură, dar în realitate nu este vorba numai de apă cu sare ci și de polifosfați, caragenan, coloranți, de obicei roșu carmin, și nitriți.

Polifosfații și caragenanul rețin apa în carne, o fac asftel să. crească în greutate, iar nitriții sunt coloranți indirecți care au rol de conservare și fixează mioglobina și păstrează culoarea cărămizie a cărnii o perioadă mult mai mare de timp. 

Carnea obișnuită, neinjectată, . își păstrează culoarea. două-trei zile pe când cea injectată rezistă și arată proaspăt și trei săptămâni, chiar mai mult. Roșul carmin este extras dintr-o insectă, iar în timpul procesului tehnologic se folosește aluminiu, substanță care, într-un aport crescut în organism, favorizează apariția de Alzheimer. 

Românii consumă. anual aproape 10 de kilograme. de mezeluri și nu se uită. ce pun în farfurie, nu se informează de pe etichete care, conform legislației, avertizează că sunt pline de săruri.

[NUME_REDACTAT] în loc. să se consume 5-6 grame de sare zilnic, oamenii. au un aport care ajunge la. 14–15 grame, chiar 20. grame pe zi. Este vorba despre această cantitate de sare ascunsă prin injectarea cărnii. Nitriții și polifosfații sunt de fapt sodiu, care atunci când consumăm carne din comerț avem un. aport foarte mare de sodiu, care nu este indicat. Polifosfații din saramura cu care se injectează carnea dezechilibrează balanța. fosfor–calciu din organism iar calciul nu se mai fixează în oase și apar probleme de fragilitate osoasă până la osteorporoză.

4.3. Mezeluri cu o substanță care provoacă dependență

Monoglutamatul de Sodiu (E621) face ca un mezel, obținut chiar și din resturi de carne, să fie un aliment atât de gustos încât să nu te mai poti opri din mâncat.  Mai mult decât ataât, te face să îți dorești să mănânci acel aliment în fiecare zi deoarece provoacă dependență.

Aroma din monoglutamat de sodiu se numește “Umami” sau “Al cincilea gust”. Odată ce papilele gustative simt acest gust, transmit creierului o senzație de plăcere și euforie, motiv pentru care consumatorii își dorec să mănânce din ce în ce mai mult și simt că nu se mai pot opri.

Deoarece oamenii au ajuns atrași de mâncarea gustoasă, preferând-o întotdeauna în fața celei sănătoase, care nu poate ține întotdeauna pasul cu prima, a fost posibilă dezvoltarea unei adevărate industrii de aditivi alimentari și potențiatori de gust. Din cauza acestei industrii și ajutorului primit de la chimie, orice gust natural poate fi creat în laborator.

Până nu demult, omul cunoștea numai patru gusturi: dulce, sărat, acru și amar iar acum se vorbește din ce în ce mai des, despre un al "cincilea gust", numit "umami", cuvânt de proveniență japoneză care înseamnă "delicios".

În spatele "umami-ului" se află monoglutamatul de sodiu, adică aditivul alimentar E 621 care are un gust intens și savuros, oferit de glutamați (săruri ale aminoacidului glutamic) și cei 5 acizi ribonucleici, printre care inosinat și guanilat. Aceștia se găsesc în mod natural în multe alimente precum carnea, peștele, legume și lactate și a ajuns să fie fabricat și în laborator. Gustul acestei substanțe (E 621) este acela de carne sărată.

Astăzi, monoglutamatul de sodiu sintetic – E 621, numit și "sare chinezească", este produs la scară industrială. Japonia, China, SUA și Germania sunt cei mai mari exportatori de monoglutamat de sodiu, aceștia concurând pentru o piață incredibilă, care a urcat la 4 miliarde de euro pe an. Și aceasta numai pentru că, în industria alimentară, E 621 a devenit secretul profitului. Monoglutamatul de sodiu este folosit în cantități ridicate de marii producători de alimente, ca potențiator de aromă.

E 621 sau "monoglutamatul de sodiu" transformă cel mai prost aliment într-o delicatesă, aceasta având drept urmare faptul că aditivii alimentari ne fac dependenți de produse de calitate slabă. Acest aditiv alimentar (E 621) păcălește papilele gustative, care transmit creierului un mesaj eronat și îl face să creadă că alimentele ingerate sunt foarte bune din punct de vedere al calității și prospețimii. Monoglutamatul de sodiu este un produs sintetic obținut din culturi bacteriene sau din vegetale fermentate.

E 621 perturbă radical echilibrul dintre sațietate și foame.

Din fericire însă, în realitate, neuronii sunt înconjurați de alte celule, creierul fiind protejat și el de un fel de barieră, extrem de puțin permisivă. Cu toate acestea, rezistența acesteia scade treptat.

Nici n-au apărut bine studiile care demonstrau legătura între obezitatea la copii și E 621, ca cel mai mare producător japonez a scos pe piață un studiu care demonstră că din contră, monoglutamatul de sodiu ar putea reduce îngrășarea.

În magazine, abia dacă mai găsești un produs fără E-uri. Din majoritatea acestor "bunătăți" lipsesc însă vitaminele. Urmarea unei alimentații bazate pe astfel de substanțe este firească: scăderea rezistenței sistemului imunitar. [NUME_REDACTAT] Europeană sunt omologați și acceptați 317 aditivi alimentari, fără de care nimic n-ar mai fi nici gustos și s-ar strica pe raft. Piața mondială a aditivilor alimentari este uriașă.

Injectarea cu această substanță se folosește în mai toată industria de carne: la piept de pui, mușchi de porc, la kaizer, șunci, etc. Injectoarele sunt nelipsite, iar mezelurile din carne tocată sunt pline de prafuri ce le dau savoare, de apă și sare. Un mușchi de porc poate conține până la 13 aditivi alimentari.

Indirect și în timp, aceste substanțe "gustoase" aduc boli grele: obezitate, afecțiuni cardio și cerebro-vasculare, hipertensiune, infarct, maladii neuro-degenerative precum Parkinson și Alzheimer, și chiar cancer. Medicii spun că peste 70% din cazurile de cancer s-ar putea preveni prin alimentație sănătoasă. Aditivii alimentari au început să provoace și noi tipuri de alergie.

Monoglutamatul de sodiu (E 621, MSG) este un potențiator de gust care încearcă să aducă un plus de "savoare" în alimentele industriale în care se găsește. Acest ingredient chimic de sinteză poate fi evitat, folosindu-se ingredientele naturale care îl conțin: anșoa sărate, roșii, parmezan, trufe, oțet balsamic, sos de pește, sos de soia, ciuperci, etc.

4.4. Ciocolată infestată de [NUME_REDACTAT] lot de tablete de ciocolată cu nucă de cocos a fost retras de lanțul de magazine Lidl, după ce, în urma unei analize de autocontrol făcute de magazin, una din probele prelevate din acest lot a ieșit pozitivă pentru salmonella, fără a exista însă reclamații de la cumpărători.
Mai multe afișe de informare a clienților au fost lipite în zona casele de marcat ale unor magazine Lidl în care aceștia sunt anunțați că pot returna tableta cu fulgi de cocos asupra căreia există suspiciuni de infestare cu Salmonella "chiar fără a face dovada bonului de casă".

Suspiciunea de contaminare cu Salmonella a produsului a apărut după ce, în cadrul analizelor de autocontrol efectuate de magazin, au fost analizate două probe, la un laborator din Germania, dintre care una a ieșit pozitivă pentru această bacterie. Drept urmare, Lidl a retras toate produsele din acel lot și a făcut și rechemarea în rândul populației.

O alertă privind o posibilă contaminare cu Salmonella a unor tablete de ciocolată de origine poloneză, comercializate într-un lanț de magazine din țară, a fost dată de [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] și pentru [NUME_REDACTAT] (ANSVSA).

Salmonella, una din cele mai răspândite bacterii alimentare, are peste 2.500 de serotipuri, dintre care doar două sunt patogene pentru om. După depistarea bacteriei, trebuie să se facă tipizarea pentru a se vedea despre ce serotip este vorba. Analizele pentru tipizarea Salmonella durează între șapte și 10 zile.

[NUME_REDACTAT] poartă numele bacteriologului american Daniel E. Salmon. Din cele aproximativ 2.000 de tipuri cunoscute, în jur de 120 dintre acestea pot provoca omului așa-numitele salmoneloze. Simptomele sunt variate, cel mai adesea dureri de burtă, diaree, febră și vărsături care însă pot lua forme severe în unele cazuri. Pentru sugari și copii, gravide sau persoane cu sistemul imunitar slăbit, o infecție cu salmonella poate fi deosebit de gravă. Cu toate acestea trebuie reținut că există situații în care simptomele de boală sunt aproape inexistente, în ciuda prezenței bacteriilor Salmonella în intestin și eliminarea acestora prin scaun.

Infecția cu Salmonella se produce de cele mai multe ori ca urmare a consumului unui produs contaminat, fapt aflat în legătură cu o igienă insuficientă. Cele mai spectaculoase cazuri sunt cele în care se înregistrează infectarea concomitentă a mai multor persoane și care sunt prezentate în mass-media, cum ar fi cele din grădinițe și căminele de bătrâni.

Dat fiind faptul că bacteria Salmonella se înmulțește rapid la temperaturi de peste 7 grade Celsius, este important să așezați în congelator alimentele ușor perisabile, imediat după ce sosiți de la cumpărături. Pericolul major îl reprezintă carnea tocată, care oferă bacteriei o suprafață mare de dezvoltare: de aceea se recomandă consumarea acesteia chiar în ziua cumpărării. Hrana deja pregătită trebuie păstrată separat de alimentele crude până în momentul consumului.

Salmonella se înmulțește mai încet sau deloc la temperaturi sub 7 grade Celsius însă bacteriile pot supraviețui și la temperaturi de minus 20 de grade. De aceea, ca măsură ideală, așezați carnea înghețată din congelator într-un vas. Lichidul rezultat din dezghețare nu trebuie să atingă alte alimente. Gheața rezultată din topirea alimentelor nu ar trebui consumată sub nicio formă.

Salmonella poate fi distrusă doar la temperaturi de peste 70 grade Celsius, de aceea este important ca felurile de mâncare care conțin carne respectiv cele preparate în prealabil să fie încălzite bine. Umpluturile pot prelua bacteriile existente în interiorul cărnii de pui, de aceea este important ca temperatura de siguranță să fie atinsă și pentru umplutură. Cel mai sigur ar fi folosirea unui termometru de gătit și verificarea încălzirii la minim 70 de grade Celsius.

Ouăle sunt deseori purtătoare de bacterii Salmonella. Dacă însă nu pot fi evitate, se recomandă folosirea de ouă foarte proaspete, păstrate la rece și consumarea lor imediată.

Pentru evitarea pericolului reprezentat de Salmonella, ouăle trebuie pregătite la cald suficient de mult timp, până când atât albușul cât și gălbenușul sunt tari.

4.5. Laptele cu aflatoxine

Scandalul laptelui contaminat cu aflatoxină a afectat semnificativ industria, atât cantitatea de lapte colectat, cât și producția de lactate înregistrând scăderi în luna februarie.
Cantitatea de lapte de vacă colectată de la exploatații agricole și centre de colectare, de către unitățile procesatoare, a scăzut foarte mult.

În urma retragerii de la vânzare a 13.000 de tone de lapte contaminat cu aflatoxină, în mare parte provenit din Ungaria, [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] și pentru [NUME_REDACTAT] (ANSVSA) a efectuat analize din 1.335 de probe, din care 67 au ieșit pozitive, respectiv 5%. Din aceasta, 34 de probe pozitive proveneau din ferme, 5 din centrele de colectare, 8 de la automatele de lapte, iar 20 de la unitățile de procesare.

Automatele pentru distribuirea laptelui sunt alimentate din producția unor ferme. În cazul în care există suspiciuni de depășire a limitei de aflatoxina M1 pentru o fermă, laptele provenind de la această fermă este oprit de la livrare și comercializare.

Comercializarea laptelui prin aceste automate se reia numai în momentul în care buletinele de analiză demonstrează că laptele este bun pentru consum.

[NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] ține să precizeze că este o măsură de prevenire a pătrunderii pe piață a unor produse care pot pune în pericol sănătatea consumatorilor, care se aplică conform prevederilor legale.

Prin programul de autocontrol al unităților și acțiunea inspectorilor sanitari veterinari s-au prelevat 1.284 de probe de lapte din fermele de vaci de lapte, centrele de colectare a laptelui, unități de procesare, automate pentru vânzarea directă a laptelui crud.

Laboratoarele acreditate pentru determinarea aflatoxinei M1 din lapte au analizat în această perioadă un număr de 1.062 de probe. De la demararea acțiunii au fost depistate 7 unități, cu rezultate neconforme și anume: 3 ferme, 2 unități de procesare și 2 unități de colectare.

Laptele contaminat este sechestrat în tancuri și nu intră la procesare, urmând a fi distrus.

La două dintre fermele la care au fost constatate limite depășite ale aflatoxinei M1 în lapte, situația a fost remediată. Ca urmare a măsurilor de scoatere din alimentația bovinelor a furajelor contaminate și administrarea unei rații bazate pe materii prime care nu sunt contaminate, rezultatele buletinelor de analiză arată că laptele este bun pentru consum.

Aflatoxinele sunt toxine produse de sporii ciupercilor din genul Aspergillus flavus și Aspergillus parasiticus, care se dezvoltă în semințe de oleoginoase, produse secundare de la fabricarea uleiului (șrot, tărâțe), cereale. Condițiile de depozitare ale cerealelor și plantelor influențează dezvoltarea acestor mucegaiuri, creșterea lor fiind favorizată de medii cu umiditate și temperatură ridicate și lipsa ventilației. Laptele poate conține aflatoxine ca urmare a consumării de către animale a furajelor contaminate. Laptele contaminat cu aflatoxina poate deveni periculos pentru sănătate, în condițiile consumului unor cantități mari, pentru o perioadă îndelungată de timp.

CONCLUZII

La finalul acestei lucrări, se poate concluziona în primul rând, faptul că securitatea alimentară, așa cum a fost ea definită în prezenta lucrare, face parte din securitatea națională și intră în obligația fiecărui stat să se asigure că cetățenii săi au garanția accesului la hrană. În esență securitatea alimentară presupune existența disponibilităților alimentare și capacitatea populației de a cumpăra.

Parte a securității alimentare este siguranța alimentară care, după cum reiese din lucrare reprezintă respectarea normelor igienico-sanitare în procesul de producție-distributie, pentru garantarea sănătății populației căreia trebuie să i se asigure alimente corespunzătoare din punct de vedere al calității, al igienei și al valorii nutritive.

Consumatorii din UE sunt din ce în ce mai preocupați de bunăstarea animalelor care le furnizează carnea, ouăle și produsele lactate. Toate acestea se reflectă în reglementări clare privind condițiile în care găinile, porcii, bovinele, ovinele, caprinele, pot fi crescute, transportate și sacrificate. Aceste reglementări sunt permanent actualizate, în concordanță cu noile date științifice.

Operatorii cu activitate în domeniul alimentar trebuie să se asigure că produsele primare sunt protejate față de contaminare și trebuie să ia măsuri pentru a se controla contaminarea ce provine din aer, sol, apă, hrană pentru animale, fertilizatori, produse medicinale de uz veterinar, produse pentru protecția plantelor, biocide și din depozitarea, manipularea, colectarea și prelucrarea deșeurilor.

Proiectarea, designul, construcția, localizarea și mărimea obiectivelor din domeniul alimentar trebuie să permită întreținerea, igienizarea și/sau dezinfecția adecvată, să fie amenajate astfel încât să protejeze împotriva acumulării de murdărie, contactului cu materiale toxice, căderii de particule în alimente și formării de condens sau de mucegaiuri pe suprafețe; să permită aplicarea bunelor practici de igienă pentru alimente, inclusiv protecția împotriva contaminării și, în special, controlul dăunătorilor; să ofere condiții adecvate de manipulare și depozitare a alimentelor, la o temperatură controlată.

Operatorii cu activitate în domeniul alimentar trebuie să pună în aplicare, să implementeze și să mențină o procedură sau proceduri permanente bazate pe principiile HACCP.

Se acordă o atenție deosebită asupra a ceea ce poate intra în alimentele pe care le consumăm, încă din faza de cultură sau creștere, în faza de producere, sau de procesare. E important de știut ce consumă animalele care ne furnizează alimente sau devin ele însele alimente. Amenințările asupra alimentelor, din ultimele decade, au pus în evidență riscurile de contaminare de la diverse tipuri de furaje, în special de la cele utilizate în fermele de creștere intensivă.

Producătorii și procesatorii trebuie să se supună unui mare număr de reglementări pe domenii foarte specifice. Aceștia trebuie se se asigure că toate alimentele sunt sigure, la nivelul cel mai înalt al tehnicilor și tehnologiilor actuale și trebuie asigurată informarea continuă a consumatorilor, oferindu-li-se șansa de a face o alegere cât mai corectă.

Standardele scăzute de igienă a alimentului pot reprezenta un pericol real pentru consumatori, de exemplu prezența unor germeni patogeni cum sunt Salmonella și Listeria pot produce toxiinfecții alimentare. Salmonella se bucură de mult mai puțină publicitate decât ESB (encefalopatia spongiformă bovină), dar reprezintă o mult mai mare amenințare fiind prezentă într-o gamă mare de produse alimentare, cum sunt: ouăle, carnea (pasăre, porc și vită) și duce în fiecare an la decesul a câteva sute de oameni și infectează mai multe zeci de mii de oameni.

BIBLIOGRAFIE

***Legea nr. 4492003 privind vânzarea produselor și garanțiile asociate acestora;

***Legea nr. 1502004 privind siguranța alimentelor;

***Legea nr. 4122004 pentru modificarea și completarea Legii nr. 1502004 privind siguranța alimentelor;

*** Legea nr. 3212009 privind comercializarea produselor alimentare;

***Regulamentul (CE) nr. 1782002 de stabilire a principiilor și a cerințelor generale ale legislației alimentare, de instruire a [NUME_REDACTAT] pentru [NUME_REDACTAT] și de stabilire a procedurilor în domeniul siguranței produselor alimentare;

***Directiva 200195CE a [NUME_REDACTAT] și a Consiliului, din 3 decembrie 2001, privind securitatea generală a produselor;

Banu C., Bărăscu E., Stoica A. și Nicolau A., 2007. Suveranitate, securitate și siguranță alimentară. Editura ASAB, București.

Bondoc I., 2013. Siguranța alimentelor, curs universitar. [NUME_REDACTAT] Ionescu de la Brad, Iași.

Cărpeanu S., 2012. Tratat de drept comercial român. [NUME_REDACTAT] Juridic, București.

Filipescu I. și Filipescu A., 2008. Tratat de drept internațional privat. [NUME_REDACTAT] Juridic, București.

Jugastru C., 2013. Prejudiciul repere românesști în context european. [NUME_REDACTAT], București.

Madar A., Mureșan L. și Neacșu A., 2009. Protecția consumatorului și siguranța alimentară. [NUME_REDACTAT], Brașov.

Micu L. și Petanec D., 2008. Calitatea și siguranța produselor alimentare în contextul reglementărilor impuse de [NUME_REDACTAT]. Buletinul AGIR, nr. 12.

Niculiță P. ș.a., 2007. Trasabilitatea și siguranța produselor alimentare. [NUME_REDACTAT], București.

Oprean L. și Oprean C., 2013. Managementul calității, securității și siguranței alimentelor în contextul dezvoltării durabile. [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT], Sibiu.

Stănescu V. și Apostu S., 2012. Igiena, inspecția și siguranța alimentelor de origine animală. [NUME_REDACTAT], ClujNapoca.

Urs I. și Angheni S., 2000. Drepturi reale. Teoria generală a obligațiilor civile. [NUME_REDACTAT] Print, București.

www.eur-lex.europa.eu

www.efsa.europa.eu

www.anpc.ro

www.ansvsa.ro

www.codexalimentarius.net

www.ec.europa.eu