. Tendinte Recente Si Perspective In Evolutia Serviciilor pe Plan National Si Mondial

CAPITOLUL 1. DEFINIREA ȘI TAXONOMIA SERVICIILOR

1.1. Conceptul de servicii

Importanța crescândă a serviciilor în economie, ascensiunea rapidă și evoluția spectaculoasă din ultimele decenii au intensificat preocupările pentru cunoașterea acestui sector. Eforturile în această direcție sunt motivate și de faptul ca teoria economică a acordat, până nu demult, prea puțină atenție serviciilor; se poate vorbi chiar de o rămânere în urmă a teoriei, a clarificărilor conceptuale față de amploarea practică a serviciilor.

Preocupările specialiștilor s-au concentrat asupra definirii noțiunii de serviciu, problemă de mare dificultate având în vedere eterogenitatea activităților de acest gen ca și numeroasele accepțiuni ale termenului în viața cotidiană.

Astfel, serviciile pot fi privite ca “ocupații”(îndatoriri) ale unor persoane, ca “funcții”, “acțiuni” sau “munci prestate în folosul cuiva, ”ca “organisme” sau subdiviziuni făcând parte dintr-un ansamblu administrativ sau economic.

De asemenea, termenul de serviciu este asociat și ideii de “terțiar” sau “sector terțiar”, având două accepțiuni diferite: pe de-o parte, ansamblul de “meserii”(contabili, secretare etc.) care se exercită în societăți de servicii(bănci, companii aeriene etc.)sau în întreprinderi industriale ori agricole; pe de altă parte, ansamblul unităților de producție, individualizabile din punct de vedere statistic, a căror activitate principală constă în oferirea de servicii și care corespunde noțiunii statistice de ramură(François Ecalle-“Economia seviciilor”).

Alți autori apreciază că termenul de “servicii” poate fi utilizat în patru modalități diferite și anume: ”service industry”-cu referire la întreprinderile cu activitate intangibilă sau nestocabilă, ”service products”- însemnând rezultatul obținut de industria serviciilor dar și de alte sectoare economice,” service ocupations” – vizând îndatoririle / tipologia muncii lucrătorilor din domeniul serviciilor și “services functions”- ca activități implicate în munca desfășurată în interiorul economiei primare sau în afara acesteia.

Ca termen de specialitate, aparținând deci teoriei economice, noțiunea de serviciu acoperă un domeniu mult mai restrâns, delimitat de sensul de utilitate ,de valoare de întrebuințare. În acest context serviciile sunt definite ca “activități utile, destinate satisfacerii unei nevoi sociale”. Sfera de cuprindere rămâne încă destul de largă întrucât, văzute ca ”utilități”, serviciile pot fi rezultatul muncii vii, al celei materializate sau al acțiunii unor factori naturali(M.Băbeanu- “Natura,locul și rolul serviciilor în reproducția socială”).

Evident, serviciile ca efecte ale unor bunuri(de ex. automobilul, televizorul)sau ale acțiunii unor factori naturali(de ex. strălucirea soarelui, izvoarele termale)sunt indispensabile omului, cel mai adesea însă transformarea din potențiale în efective a calității bunurilor și factorilor naturali reclamă intervenția muncii omului. Abordarea serviciilor ca o categorie economică presupune restrângerea la acele activități ce implică anumite relații sociale de producție.

Pentru a putea defini noțiunea de serviciu trebuie avut în vedere unele elemente suplimentare de identificare, de delimitare a lor în raport cu celelalte activități din economie.

Cele mai multe dintre definițiile existente în literatura de specialitate au ca obiect separarea serviciilor de bunuri, determinarea conținutului serviciilor ca sector distinct al economiei.

În privința delimitării servicii-bunuri, teoreticienii mobilizează unul sau mai multe criterii reprezentând conținutul activității sau rezultatul acesteia ,forma de exteriorizare a serviciilor, particularitățile realizării actului de vânzare-cumpărare, relația dintre producție și consum etc.

Majoritatea definițiilor pun accentul pe faptul că serviciile sunt “activități al căror rezultat este nematerial și deci nestocabil”; nu se concretizează în produse cu existență de sine stătătoare.

Prin comparație, în cazul producției materiale a bunurilor, rezultatul se poate separa de procesul de creare, având o existență spațială și temporală distinctă; obiectele(bunurile)pot fi transportate (deplasate)în spațiu, pot fi stocate, iar consumarea lor se realizează de regulă în alte locuri și momente decât cele în care au fost produse.

În practică este foarte dificil a distinge serviciile de bunuri, întrucât în mod frecvent achiziționarea unui bun include și un element de serviciu , după cum ,în mod similar, un serviciu presupune cel mai adesea prezența unor bunuri tangibile. De exemplu automobilul este considerat un bun deși el este cumpărat pentru serviciul pe care îl oferă(de transport, de deplasare dintr-un loc în altul); totodată acesta este însoțit la cumpărare de servicii cum ar fi garanția sau facilitățile financiare.

Toate activitățile pot fi plasate pe o scală undeva între a fi un serviciu pur (rezultate intangibile) și un bun pur(nici un serviciu intangibil adăugat bunului tangibil), ceea ce face aproape imposibilă delimitarea lor(figura 1, Anexe).

Astăzi un număr important de servicii îmbracă o formă concretă, palpabilă(serviciile cinematografice, editoriale, informatice înmagazinate în benzi magnetice, pelicule, cărți, discuri etc.), punând sub semnul incertitudinii forma de exteriorizare a rezultatului activității în calitate de criteriu de demarcație între bunuri și servicii(Rodica Minciu-“Economia serviciilor”).

Unii autori, pornind de la specificitatea activității de servicii, pun accentul în particularizarea acestora pe efectele obținute. În acest sens, ”serviciile sunt, în general, înțelese ca activități sociale utile prin care se satisfac nevoi materiale si spirituale ale populației, dar și ale întreprinderilor, organizațiilor economice și instituțiilor”(Rodica Minciu-“Economia serviciilor”).

Ele se pot defini ca “schimbări în condiția unei persoane sau a unui bun aparținând unei unități economice în urma activității unei alte unități economice, la cererea primului agent economic.”.

Alte definiții surprind alte particularități ale serviciilor cum ar fi cele determinate de modul de desfășurare a relațiilor de vânzare-cumpărare. Astfel, serviciile sunt definite drept “rezultatul unei activități umane caracterizate prin intangibiliate, destinate vânzării prin mecanismele pieței sau distribuite prin programe și instituții special constituite”, sau “o prestație supusă schimbului, în esență intangibilă și care nu dă loc nici unui transfer de proprietate.”(B.Dubois-“Marketing Management”).

Caracterul muncii-productivă sau neproductivă-depuse în sfera serviciilor și corespunzător naturii social-economice a acestora reprezintă un alt criteriu de delimitare al serviciilor. Opiniile autorilor se distribuie pe o scară foarte largă de la cele care identifică serviciile cu sfera neproductivă, nematerială, la cele ce pun semnul egalități între utilitate și caracterul productiv al muncii , considerând productive serviciile în totalitatea lor.

Cele mai multe dintre servicii întrunesc cerințele muncii productive, în timp ce altele, deși utile, prin destinație, forma de prezentare, locul de desfășurare etc. nu răspund întru totul acestor exigențe.

O definiție edificatoare în acest sens o oferă Dicționarul de economie politică: serviciile reprezintă “un sector al economiei în care se desfășoară o activitate utilă, menită să satisfacă o anumită nevoie socială fără să se materializeze obligatoriu în produse.”.

Unii autori aduc în atenție idea constituirii serviciilor într-un sector distinct al economiei, care se identifică total sau parțial cu sectorul terțiar.

Pentru a sintetiza experiența teoretică și practică privind definirea serviciilor și delimitarea lor de bunuri, trebuie evidențiat că acestea “reprezintă o activitate umană, cu un conținut specializat, având ca rezultat efecte utile, imateriale și intangibile, destinate satisfacerii unei nevoi sociale. Totodată, serviciile sunt activități de sine stătătoare, autonomizate în procesul adâncirii diviziunii sociale a muncii și sunt organizate distinct într-un sector denumit și sectorul terțiar.” (Rodica Minciu-“Economia serviciilor”).

Pe lângă definițiile care acoperă întreaga sferă a serviciilor, se întâlnesc și abordări ale unor componente ale acestora, cum ar fi: servicii comerciale-activități ce însoțesc procesul comercializării, caracterizându-se prin faptul că nu au o existență de sine stătătoare, ci completează sau facilitează actul de vânzare-cumpărare a mărfurilor; servicii de marketing-incluzând ansamblul activităților pe care producătorul sau distribuitorul le oferă utilizatorului pentru ca folosirea mărfurilor să fie cât mai eficientă etc. În aceste cazuri se pune accent pe specificul activităților respective, pe elementele ce le separă de restul serviciilor, neavându-se în vedere decât în mică măsură conținutul lor socio-economic.

1.2. Caracteristicile serviciilor

Serviciile îmbracă o serie de trăsături caracteristice, decurgând din specificul muncii desfășurate în această sferă , trăsături ce permit identificarea lor și care pot constitui totodată , criterii de delimitare a serviciilor față de celelalte componente ale activității economice și sociale. Aceste trăsături își pun amprenta, de asemenea, și asupra modului de comercializare a serviciilor. Sfera serviciilor este foarte largă și eterogenă, de aceea se impune mențiunea că aceste trăsături nu se regăsesc în totalitatea lor la fiecare tip de serviciu în parte, excepțiile neafectând însă abordarea lor unitară.

a)O primă particularitate a serviciilor se referă la natura intangibilă a rezultatului activității, în sensul că serviciile ca output nu pot fi încercate, palpate, apreciate calitativ înainte de a fi cumpărate, așa cum se poate face cu produsele materiale(cum ar fi strungul, televizorul sau pantofii, ori alte produse care, pe lângă verificarea calităților tehnice, formei, mărimii, culorii, compoziției etc., pot fi verificate cu privire la o serie de alte aspecte fizice precum elasticitatea, tușeul, mirosul, gustul etc.).

Cele mai multe servicii nu pot fi aprobate sau evaluate fizic, testarea pe loc a lor fiind înlocuită de experiență sau de recomandări.

Atunci când lipsește propria experiență(există și posibilitatea cumpărării în necunoștiință de cauză, când experiența câștigată este decisivă), aceasta este înlocuită cu experiența altor persoane cu referire la serviciile respective, transmiterile de informații fiind foarte importante pentru clientelă, deci și pentru ofertanți. Aprecierile sunt cu atât mai luate în considerare, cu cât provin de la persoane considerate autorizate sau care au forță de impact mai mare. Consumatorii dau o mare valoare sfaturilor experților, recomandărilor, consultanților și firmelor de prestigiu sau cu experiență recunoscută, precum și, în același context, publicității dirijate, reclamei comerciale.

Imaterialitatea sau intangibilitatea este considerată de specialiști ca fiind caracteristica esențială a serviciilor și exprimă faptul că acestea nu pot fi văzute(ca obiecte), palpate sau gustate, simțite într-un fel oarecare (material)înainte de a fi cumpărate .Dacă un bun material este un obiect, un lucru, serviciul este, în esență, o activitate. Outputul lui nu e “produs”, nu e “fabricat”, ci e efectuat, îndeplinit.

Un bun material se conturează în linii materiale simple, clare, și se auto-definește, dar un serviciu nu.

Intangibilitatea serviciilor obligă consumatorii potențiali să perceapă părțile tangibile, vizibile, diferite aspecte materiale sau concrete asociate acesteia (precum facilitățile acordate cumpărătorului , personalul firmei, baza materială, rețeaua de comunicații, listele de prețuri, afișele și informarea în general, programele, ritmul servirii etc.).

Un element intangibil nu poate fi nici bine palpat, nici foarte bine înțeles în termenii cei mai concreți și el este perceput în alt sens decât un bun material, pe baza imaginilor mentale. Bunurile intangibile sunt și mai greu serviciile ca output nu pot fi încercate, palpate, apreciate calitativ înainte de a fi cumpărate, așa cum se poate face cu produsele materiale(cum ar fi strungul, televizorul sau pantofii, ori alte produse care, pe lângă verificarea calităților tehnice, formei, mărimii, culorii, compoziției etc., pot fi verificate cu privire la o serie de alte aspecte fizice precum elasticitatea, tușeul, mirosul, gustul etc.).

Cele mai multe servicii nu pot fi aprobate sau evaluate fizic, testarea pe loc a lor fiind înlocuită de experiență sau de recomandări.

Atunci când lipsește propria experiență(există și posibilitatea cumpărării în necunoștiință de cauză, când experiența câștigată este decisivă), aceasta este înlocuită cu experiența altor persoane cu referire la serviciile respective, transmiterile de informații fiind foarte importante pentru clientelă, deci și pentru ofertanți. Aprecierile sunt cu atât mai luate în considerare, cu cât provin de la persoane considerate autorizate sau care au forță de impact mai mare. Consumatorii dau o mare valoare sfaturilor experților, recomandărilor, consultanților și firmelor de prestigiu sau cu experiență recunoscută, precum și, în același context, publicității dirijate, reclamei comerciale.

Imaterialitatea sau intangibilitatea este considerată de specialiști ca fiind caracteristica esențială a serviciilor și exprimă faptul că acestea nu pot fi văzute(ca obiecte), palpate sau gustate, simțite într-un fel oarecare (material)înainte de a fi cumpărate .Dacă un bun material este un obiect, un lucru, serviciul este, în esență, o activitate. Outputul lui nu e “produs”, nu e “fabricat”, ci e efectuat, îndeplinit.

Un bun material se conturează în linii materiale simple, clare, și se auto-definește, dar un serviciu nu.

Intangibilitatea serviciilor obligă consumatorii potențiali să perceapă părțile tangibile, vizibile, diferite aspecte materiale sau concrete asociate acesteia (precum facilitățile acordate cumpărătorului , personalul firmei, baza materială, rețeaua de comunicații, listele de prețuri, afișele și informarea în general, programele, ritmul servirii etc.).

Un element intangibil nu poate fi nici bine palpat, nici foarte bine înțeles în termenii cei mai concreți și el este perceput în alt sens decât un bun material, pe baza imaginilor mentale. Bunurile intangibile sunt și mai greu de comercializat și imposibil de stocat (totuși o serie de segmente din activitatea de servicii sunt tangibile: clădiri, echipamente, produse materiale etc.).

Deci ele nu sunt stocabile, acumulabile și, analog, nici transportabile; deci ele nu se pot fabrica în avans, necesitând adaptarea cererii la ofertă (și invers) fără decalare în timp și, de regulă, fără distanțare în spațiu. Ele nu înseamnă, nu reprezintă stoc (cuvântul “stoc” relevă ceva strict obiectual), ci potențial; acest potențial îngemează dublul sens de “capacity”(capacitatea de a produce, productivitate-aspect fizic, material) și “capability”(savoir-faire, pricepere-talent-aspect imaterial, intelectual ).

Efectele pot fi uneori de tip output (“produs”), asemănătoare cu cele ale producției tipice,dar se pune problema caracterului indirect și/sau sistemic al “produsului”.

Comunicarea cu privire la serviciu reprezintă o altă modalitate de evidențiere a acestuia. Ea poate proveni din partea firmei prestatoare sau a altor agenți interesați și are o influență deosebită asupra deciziei de a comanda serviciul(prin publicitate, relații publice, vânzare personală).

O importanță deosebită prezintă și prețul. El este folosit de consumatori ca un indicator chiar și al calității serviciilor.

O prezentare mai completă este făcută de către J.P.Flipo în lucrarea “Marketingul serviciilor :un mix al intangibilului și tangibilului”. După acesta, elementele de “materializare” a serviciului sunt: ambianța, adică toate elementele care definesc locul în care are loc întâlnirea prestatorului cu clientul, elementele necesare prestației (localuri, case de marcaj, telefon pentru serviciile telefonice etc.) și elementele care definesc personalul în contact cu clientul (vestimentația, modul de a comunica), precum și o serie de alte componente puse la dispoziția clientului.

b)Concomitența sau inseparabilitatea consumului și producției este o altă caracteristică a serviciilor; se exprimă prin aceea că producția(prestarea) are loc simultan cu comercializarea și consumul în timp și chiar în spațiu; serviciul nu poate exista separat de prestatorul, realizatorul său, spre deosebire de produsul material.

Deci calitatea serviciului este inseparabilă de calitatea prestatorului; prin urmare se acordă o atenție deosebită recrutării și promovării factorului uman.

“Producerea” serviciului se va realiza în mod necesar (automat) atunci (indivizibilitatea în timp) și acolo (indivizibilitatea în spațiu) unde are loc și consumul său. Consumul durând doar pe perioada prestării lor, serviciile sun numite “perisabile”.

Utilitatea lor apare “pe loc”, adică producția și consumul sunt simultane, într-o dublă interacțiune ofertant-cumpărător. Outputul lor, de regulă, e consumat pe loc.

Această caracteristică a lor scoate în evidență diferența serviciilor propriu-zise față de producția de tip material.

c)Acest specific, precum și caracterul imaterial, determină ca, cel mai adesea, serviciile să nu poată fi măsurate în unități fizice sau numărate , precum bunurile materiale.

d)Simultaneitatea producției și consumului serviciilor presupune totodată proximitatea, chiar participarea consumatorului la prestarea serviciului. E vorba de prezența sa fizică, dar adesea și de intervenția sa, de coparticiparea activă.

Se poate întâmpla ca în unele cazuri clienții să prefere să se ocupe ei înșiși de o parte a serviciului. Această participare poate reduce unele costuri ale prestatorului și constituie uneori o tehnică utilă de pătrundere pe piață; dar ea solicită în mod deosebit întreprinderea și pe managerii ei: e mai dificil să supraveghezi gesturile clienților decât pe cele ale membrilor propriului personal. În plus nu există programe de formare profesională și de perfecționare “pentru clienți”.

Rolul pe care îl îndeplinește consumatorul în procesul prestării serviciului are, pe lângă aspectul pozitiv pe care-l presupune (de cunoaștere al serviciului, implicării și chiar împărțirii responsabilității cu prestatorul) și un efect negativ: intervenția acestuia face mai dificilă mecanizarea , modificarea sau simplificarea prestării serviciului deoarece implică și schimbarea obiceiurilor consumatorilor și pretențiilor de calitate.

e)În lucrările de specialitate, o activitate este considerată ca serviciu și după caracterul mai social (sau, respectiv, mai puțin social) și al relațiilor între grupurile de oameni avute în vedere , dar și al punctului de aplicare a muncii, a activității. Aceasta este o nouă manieră de a produce, de a consuma, în general-de a trăi în societate.

În cadrul complexității și eterogenității serviciilor, flexibilitatea trebuie să constituie o caracteristică importantă a actului servirii.Consumatorul va aprecia relația cu întreprinderea de serviciu în funcție de satisfacția obținută, fără să-l preocupe, de regulă, mijloacele puse în operă de prestator. Astfel, contează în mod deosebit personalul aflat în contact cu clientela. O mare importanță o au obiectele concrete , mijloacele utilizate și clădirea .Dar are importanță și personalul care nu e în contact cu clientul, de a cărui existență clientul nici nu se preocupă.

Un alt element ce intervine în servicii este interacțiunea între clienți, ce are un impact asupra clientelei aproape în aceeași măsură ca interacțiunea dintre aceasta și personalul “în contact”. Influența altor clienți pune probleme specifice comerciantului, influențând în mod pozitiv sau negativ prestația în cauză.

În legătură cu organizarea activității de servire, serviciile periferice sunt importante în completarea serviciilor de bază, a serviciului capabil să justifice prin el însuși venirea, comanda, solicitarea clientului. Alegerea serviciilor periferice poate fi astfel încât ele să corespună mai mult sau mai puțin serviciului central, aceasta tocmai prin faptul că ele nu au existență autonomă (clientela nu vine cu scopul de a primi aceste servicii), ci pun în valoare serviciile de bază sau facilitează accesul la ele.

Serviciile complementare nu sunt obligatorii, însă ele vizează o mai bună satisfacere , printr-o diversificare a prestațiilor.

Ținând cont de ponderea importantă în satisfacerea serviciului principal, serviciile secundare pot face diferența între serviciile prestate de diferitele firme, având în vedere că de cele mai multe ori serviciile principale sunt aproape identice , iar prețurile lor sunt asemănătoare, dar serviciile secundare sunt cele care ajung astfel să conteze cel mai mult în decizia clientului de a alege o firmă de servicii sau alta.

f)Perisabilitatea constituie o altă caracteristică a serviciilor. Odată prestate-și “consumate” concomitent-ele “dispar”, nu pot rămâne ca atare precum produsele materiale. Perisabilitatea serviciilor reprezintă specificitatea acestora de a nu putea fi păstrate pentru mai târziu, în sensul că oferta neregăsită în consum dispare, se pierde.

Deci serviciile neconsumate în momentul “producerii” se pierd, “dispar”, adică nu mai pot fi oferite cu altă ocazie ulterioară, ci atunci trebuie făcută altă ofertă. Ele nu se pot stoca pentru prestații ulterioare. Ca o consecință, în industria serviciilor, prestațiile nu pot fi deci înmagazinate și folosite în perioadele de vârf.

g)Serviciile au un caracter foarte diferit de la un caz la altul.

Eterogenitatea semnifică diversitatea terțiarului într-atât încât uneori între două categorii de servicii există diferențe mai mari decât între anumite servicii și producția materială.

Această diversitate se accentuează pe măsura creșterii specializării lor, a numărului lor și pe măsura înnoirii condițiilor de prestare.

Variabilitatea serviciilor este determinată de complexitatea lor, a factorilor lor și rezultă din imposibilitatea repetării acestora, în mod identic de la o prestație la alta, deoarece ele depind de o multitudine de elemente. Consumatorii percep această variabilitate și încearcă să obțină cât mai multe informații în legătură cu prestatorul înainte de a lua o decizie.

Variabilitatea are influențe deosebite asupra calității serviciilor, făcând dificilă asigurarea și standardizarea lor, iar imaginea, părerea, are un rol capital. Această însușire este un argument pentru punerea accentului pe calitate și pe imagine.

h)Mai pot fi identificate și alte particularități ale serviciilor cu privire la modul de formare a prețurilor, care nu urmează canoanele tradiționale.

Această situație exclude unicitatea prețurilor în servicii, relevă inconsistența ipotezei concurenței pure și perfecte și determină o mare diversitate a veniturilor în servicii. Încasările sunt foarte diferite de la o categorie de prestații la alta, dar chiar și pentru același serviciu prețurile ce se pot practica sunt foarte diverse, în funcție de diferite condiții variabile.

Segmentarea pieței este o modalitate curentă de funcționare a firmelor de profil, iar între firmele de pe aceeași piață, diferențele de venit, chiar și la același volum de clientelă, pot fi mai mari, ținând seama nu numai de vadul comercial , dar și de reclamă publicitate, de fidelitatea clientelei, de o serie de factori legați de obișnuință, modă, imagine, factori psiho-sociali, totul pe fondul imaterialității accentuate.

i)Adesea cu referire la servicii se mai face remarca productivității mai scăzute în raport cu producția de tip material.

j)În legătură cu problema productivității, o trăsătură a serviciilor este considerată și ponderea mare a personalului în raport cu dotările materiale; față de factorul capital, factorul muncă se află în mod obișnuit în proporții mai mari în servicii decât în industrie.

Din “imateraliate” rezultă o relativă independență de capital și de investițiile materiale (obligatorii în industriile tradiționale).

k)Cu referire la servicii, mai este invocată măsura redusă în care este posibilă introducerea tehnicii mașiniste. În realitate este vorba de imposibilitatea mecanizării și automatizării tuturor operațiunilor. Acelea care sunt adecvate unor asemenea măsuri câștigă productivități superioare și pot fi transformate în industrii. Dar întotdeauna rămân unele operațiuni ce trebuie efectuate exclusiv de către om, care sunt servicii propriu-zise.

Aceste servicii propriu-zise sunt numite în literatura economică simplist servicii. Acea parte a lor care au statut de sine-stătător, eventual specializat, care sunt organizate și înregistrate (statistico-contabil) distinct, constituie împreună ansamblul eterogen cunoscut sub numele generic de sector terțiar.

1.3. Evoluția gândirii economice despre servicii

1.3.1. Gândirea clasică despre servicii

Marcarea principalelor etape în evoluția gândirii economice despre servicii este necesară pentru a evidenția originea unor “mituri”(false)privind serviciile, precum și a unor idei valabile și pentru noua “economie a serviciilor”.

Astfel, începând cu secolele XVII-XVIII, acestea erau acoperite (din punct de vedere al gândirii economice despre servicii) de gândirea economică clasică. Lucrările clasicilor nu tratează serviciile distinct, ci în ansamblul activităților considerate utile din punct de vedere social.

Un prim curent de idei este reprezentat de mercantiliști. Activitățile preferate de această școală sunt comerțul peste mări și transporturile maritime. Pentru ei acestea sunt activitățile cele mai rentabile deoarece permit exportul obținându-se astfel metale prețioase (aur) ,care constituiau, după ei , singura bogăție veritabilă. Ideile lor pot fi considerate ca susținând importanța serviciilor în măsura în care comerțul și transporturile sunt clasate ca atare în prezent, dar bineînțeles aceasta reprezintă o interpretare oarecum forțată.

Între reprezentanții gândirii clasice, Gregory King (1648-1712) și William Petty (1623-1687) se consideră că au fost economiștii care au elaborat primele conturi naționale și au analizat pe această bază și serviciile.

În clasificarea populației active, G.King folosește repartiția binară a acesteia și anume: cei care au venit și cei care nu au sau care, chiar, costă națiunea prin instituțiile de caritate și redistribuire ale epocii.

W.Petty consideră că țăranii, marinarii, soldații, artizanii și comercianții sunt adevărații piloni ai oricărei comunități, iar celelalte profesii au ca origine slăbiciunile și defectele acestora.

Acești autori, ca și alții din această perioadă, include serviciile în ansamblul activităților creatoare de bogăție economică.

Evoluția în continuare a gândirii economice s-a produs de la o preocupare fiscală și consumeristă la reflecții asupra formării capitalului și acumulării.

Primii reprezentanți ai acestei tranziții sunt fiziocrații, și în mod deosebit F.Quesnay.

Fiziocrații considerau că din cele trei clase care compuneau societatea , numai proprietarii de pământ (prima clasă) și cultivatorii(a doua clasă) , respectiv capitalul și munca erau productive, în timp ce ceilalți, respectiv artizanii, manufacturierii și comercianții erau neproductivi.

Adam Smith (1723-1790) face o distincție categorică între munca productivă și neproductivă. El consideră că munca este productivă dacă prin prestarea ei se obține valoare ( produsul muncii este vândut) și profit.

Aceasta nu este determinată de materialitatea rezultatului activității, dar caracterul material influențează asupra caracterului muncii .Astfel, el consideră că serviciile se pierd chiar în momentul producerii lor și nu lasă nici o urmă sau valoare care ar putea fi folosită pentru schimb, pentru cumpărarea altor bunuri sau servicii.

Adam Smith a criticat concepțiile fiziocraților, dând mai multe motive pentru care aceștia s-au înșelat, calificând clasa a treia ( artizanii, manufacturierii, comercianții) neproductivi:

1. faptul că artizanii, industriașii și comercianții nu fac decât să reproducă stocul sau capitalul cu care lucrează, în timp ce agricultorii produc un produs nou, nu înseamnă că primii nu sunt productivi;

2. nu putem compara industriașii și comercianții cu servitorii, pentru că munca primilor se transformă într-un produs susceptibil de a fi vândut;

3. în cazul agricultorilor ca și a celor din clasa a trei, produsul anual al muncii pământului nu poate crește decât dacă crește capacitatea productivă a muncii, respectiv dacă crește cantitatea muncii și capitalului;

4. veniturile țărilor care au industrie și comerț sunt mai ridicate decât ale țărilor care nu au, deoarece prin comerț și industrie primele pot obține prin import o cantitate mai marede buuri de subzistență pe care n-ar fi putut-o ele însele.

Cu toate aceste critici, Adam Smith nu a refăcut același raționament pentru servicii.

Într-adevăr, toate aceste argumente ( fără al doilea) sunt valabile și pentru servicii.

1.3.2. Gândirea economică despre servicii în secolul XX

În prima perioadă a secolului XX, mai exact între anii 1935-1965, marcăm apariția ș modernizarea concepțiilor referitoare la sectorul terțiar al economiilor.

Principalele lucrări teoretice în această privință aparțin lui Allam Fisher, Colin Clark, Jean Fourastie și alții.

După 1950 încep să se afirme ideile și teoriile post-industriale în parale cu apariția concepțiilor neo-industrilale privind evoluția societății.

Lucrarea sociologului Daniel Bell se află în centrul preocupărilor privind definirea societății post-industriale. După Daniel Bell, societatea post-industriale s-ar caracteriza prin patru trăsături esențiale. Prima ar fi aceea că ea reprezintă o societate terțiară, bazată pe servicii; această caracteristică este susținută de faptul că majoritate populației active în societatea post-industrială lucrează în sectorul terțiar.

Ea se explică, după Daniel Bell, datorită diferențelor structurale de productivitate între cele trei sectoare ale economiei. Aceste diferențe, într-o primă etapă, favorizează industria care folosește o proporție crescândă a populației active. Dar apoi, cu creșterea veniturilor cererea de servicii crește și sectorul terțiar (caracterizat prin rate mai slabe de creștere a productivității) este locul principal de absorbție a mâinii de lucru.

A doua caracteristică a societății post-industriale este primatul științei și al tehnologiilor bazate pe știință. Societatea post-industrială este centrată pe “a ști”, pe stăpânirea inovației și a informației.

Cunoașterea științifică devine sursa strategică, iar organizarea activității bazată pe informare și știință problema centrală a societății post-industriale.

Predominanța clasei profesioniștilor și tehnicienilor este considerată a treia caracteristică esențială a societății post-industriale. D.Bell consideră această “professional and technical class” compusă esențial din educatori, personal din domeniul sănătății, oameni de știință, ingineri, tehnicieni, economiști, juriști, oameni de cultură etc. cu nivel de formare universitară sau echivalentă, salariați sau nu,”centrul vital al societății post-industriale”.

A patra trăsătură caracteristică a societății post-industriale este considerată mutația sistemelor de valori și formelor de gestiune a societății de la modul economic la modul sociologic. Această trecere se bazează pe considerentul că ceea ce caracterizează munca în societatea post-industrială este faptul că oamenii contează mai mult decât mașinile. Astfel,în sectorul serviciilor, întreprinderile fiind în mare parte de talie medie, compartimentele lor beneficiază, în general, de o mai mare autonomie, iar competența profesională deține o mai mare autoritate.

În ceea ce privește teoriile neo-industriale, acestea sunt destul de diverse încercând să explice creșterea serviciilor susținând în același timp modelul industrial, de fapt “neo-industrial” de evoluție a societății.

Un prim curent de idei în cadrul acestor teorii este structurat pe o bază micro-economică și statistică și denumit : teoria neo-industrială a “self-service-ului”.

Unii din reprezentanții semnificativi ai acestui curent este Jonathan Gershuny.Ideea principală care domină demonstrațiile lui este următoarea: tendința majoră care se conturează nu este trecerea spre o societate de servicii, ci prefigurarea unei societăți de “self-service”, bazată pe un consum crescut și reînnoit de bunuri industriale în sfera domestică. Astfel, paralel cu creșterea consumului final de servicii va avea loc producerea lor de indivizii înșiși, combinând munca lor casnică cu un echipament menajer și colectiv performant.

A doua categorie de curente neo-industriale cuprind idei și teze și care au în au în comun cu tezele lui J.Gershuny dezacorduri față de ideile post-industriale, dar se diferențiază de acesta pentru că nu fac din “self-service” sau tehnologiile consumului final, elementul determinant al transformărilor studiate. Ele acordă o pondere considerabilă mutațiilor în modul de producție (producția devenind din ce în ce mai intensivă în servicii) și în tehnologia serviciilor ( subiect al propriei lor modernizări și industrializări).

Unul din aceste curente are ca argumentație de bază “transformările în ce și cum”(what and how) ale structurilor productive. Argumentele acestei școli sunt că într-o economie caracterizată printr-o perfecționare și diferențiere accentuată a produselor (what) și a organizării productive (how) expansiunea serviciilor rezultă în principal din nevoia crescută de servicii intermediare sau complementare destinate fie direct întreprinderilor producătoare, fie distribuției bunurilor, fie formării capitalului uman adaptat noilor configurații productive.

O altă versiune a acestor teorii consideră cauza principală a creșterii serviciilor creșterea costurilor de organizare. Idea este că, dezvoltându-se, economiile au generat cheltuieli de organizare din ce în ce mai ridicate și creșterea serviciilor nu este altceva decât dezvoltarea activităților corespunzând costurilor crescătoare de organizare a sistemului productiv.

Un al doilea curent de idei vede viitorul societății neo-industriale ca o economie informațională.

Astfel de idei sunt argumentate de John Naisbitt, M.Porat și alții.

În aceste lucrări, informația este considerată ca resursă de bază a societății, o resursă care spre deosebire de bani (capital) este inepuizabilă și autoregenerabilă.

A treia școală neo-industrială pune accent pe industrializarea serviciilor, respectiv pătrunderea progresului tehnic în acest sector. Astfel, în prezent, în țările dezvoltate se constată că, cu excepția micului comerț cu amănuntul și serviciilor domestice, numeroase “industrii de servicii” sunt foarte intensive în capital și tehnologie ceea ce contrazice tezele tradiționale că serviciile sunt mai puțin “lacome” de capital.

Este cazul mai ales al transporturilor, comunicațiilor, distribuției apei, gazului și electricității, dar de asemenea al băncilor, industriei loisirului, serviciilor medicale, financiare, comerț cu ridicata etc. Mai mult, investițiile totale în servicii au crescut mai rapid decât în industrie (în țările dezvoltate ) .

În ultimele decenii, îndeosebi după 1980, tot mai mulți specialiști susțin că societatea viitoare poate fi caracterizată ca o “economie a serviciilor” cu trăsături specifice diferite de cele ale modelului “industrial” sau “neo-industrial” de dezvoltare. Printre cei mai importanți susținători ai economiei serviciilor se află: Orio Giarini, Walter R.Stahel, Jacques de Bandt, Jean Claude Delaunay, Jean Gadrey, François Ecalle și alții. Aceștia conchid că noua economie a serviciilor nu corespunde sectorului terțiar în sens tradițional, ci se caracterizează prin faptul că funcțiile de servicii sunt predominante în prezent în toate tipurile de activități economice.

O altă idee importantă pe care o subliniază teoreticienii noii economii a serviciilor ,se referă la mutațiile profunde pe care aceasta le determină în noțiunea de valoare în economie ,valoare nemai fiind legată pur și simplu de produsul prelucrat ci de costurile pe care le presupune performanța sa în timp. Problema reală în economia serviciilor, în termeni de valoare economică, apare a fi maximizarea utilizării combinate a produselor și serviciilor pe parcursul ciclului lor de viață.

Economia serviciilor determină schimbări importante și în abordarea ofertei și a cererii în economie.

Astfel, dacă economiștii clasici au acordat prioritate în crearea valorii, muncii și respectiv ofertei, economiștii neo-clasici au înlocuit teoria muncii cu cea a utilității, accentuând primordialitatea cererii.În noua economie a serviciilor se impune “ reinstaurarea valorii producătorului( și a consumatorului )”datorită mutațiilor importante care au avut loc în economie și care au evidențiat rigiditatea ofertei începând din anii ’70.

Astfel, economiștii neo-clasici pledează pentru o reconstrucție a gândirii macroeconomice bazată pe o reabilitare și o înțelegere a importanței ofertei.

Un alt aspect esențial prin care economia serviciilor se diferențiază de economia industrială este raportul cu timpul.

În era industrială, conform devizei “time is money” s-a căutat prin toate mijloacele de a câștiga sau economisi timpul: organizarea muncii, tehnicele de producție…..totul vizează a face mai mult în unitatea de timp, care este referința de bază în materie de costuri.

În materie de servicii lucrurile se schimbă – este vorba de a rezolva problemele sau de a satisface nevoile specifice și aceasta devine punctul de referință. Pretutindeni în economie se încearcă reducerea sau limitarea cheltuielii timpului, dar nu se urmărește raționalizarea operațiilor pe unitatea de timp, ci mai degrabă se caută raționalizarea modului de organizare a proceselor.

Astfel în economia serviciilor se trece la timpul continuu care este acela al proceselor care durează: procesul de coproducție, procesul de producție și acumulare de competențe, cunoștințe și științe, și prin acestea valori.

O altă idee fundamentală pe care o susțin teoreticienii economiei serviciilor este că intrarea în economia serviciilor este legată de intrarea într-o lume a incertitudinii pentru care trebuie să ne pregătim și se ne asumăm riscurile inerente.

Legat de aceasta, acești autori afirmă printre altele că certitudinea este o utopie, niciodată nu putem “ști” cu adevărat, dar întotdeauna putem “ști mai mult”.

Economia serviciilor reprezintă un sistem complex și cu cât complexitatea crește, sporește și incertitudinea. Dar tocmai incertitudinea este aceea care furnizează materia primă pentru căutări, pentru întrebări, pentru dezvoltare, pentru creație, pentru acțiune.

1.3.3.Problema teoretică a productivității serviciilor:cheia interpretării raportului servicii / dezvoltare economică, în epoca contemporană

Problema teoretică a productivității serviciilor este în epoca contemporană modul predominant de analiză a raportului dintre servicii și creșterea economică sau dintre servicii și acumulare.

Numeroși economiști de marcă, între care John.W.Kendrick ( 1985 ), consideră productivitatea muncii în sectorul de servicii, un factor-cheie al creșterii economice pe măsură ce economiile naționale devin tot mai intensive în servicii și prin urmare, un subiect de importanță crescândă pentru factorii politici și economici.

La nivel macroeconomic, problema performanței serviciilor se pune în contextul raportării contribuției lor la producția sau la avuția națională, față de mijloacele pe care le mobilizează: resurse umane, costuri, și resurse diverse, problema centrală care se ridică în acest context fiind cea a productivității.

Activitățile de servicii sunt stagnate și/sau pot realiza doar creșteri foarte limitate ale productivității comparativ cu producția de bunuri materiale. Prin urmare, tranziția spre o economie în care predomină activitățile de servicii ar acționa ca o frână în calea creșterii productivității la nivel agregat, conducând la încetinirea creșterii economice, în virtutea faptului că aceste activități operează o amputare a resurselor naționale ( Agnes Ghibuțiu – “Servicii și dezvoltări ). Și, de fapt, productivitatea scăzută este argumentul cel mai frecvent utilizat pentru explicarea creșterii forței de muncă în sectorul terțiar. În general, diferențele intersectoriale privind creșterea productivității muncii sunt atribuite intensității ridicate în forță de muncă a numeroaselor servicii personale și rezistenței acestora față de metodele clasice de sporire a productivității.

Un număr mare de autori, pun sub semnul întrebării relevanță indicatorilor tradiționali de productivitate pentru servicii, în special celor mai moderne și complexe servicii din domeniul informaticii și al cunoașterii, dar nu numai al acestora.

Modificările în termeni reali ai P.I.B. sunt considerate, în general, drept punctul focal al studiilor, vizând schimbările de productivitate și creșterea economică, ambele dimensiuni fiind considerate principalii indicatori ai bunăstării. Evaluarea contribuției activităților terțiare “la marile agregate naționale” și în special la “produsul național” ( P.I.B., P.N.B., etc.), este o problemă delicată nu atât în ceea ce privește contribuția în expresie valorică (în prețuri curente ) – chiar dacă valoarea adăugat este dificil de măsurat în cazul anumitor servicii de piață ( servicii bancare, de asigurări ) și mai ales în cazul majorității serviciilor publice – cât în special în ceea ce privește măsurarea produsului și a valorii adăugate în termeni “reali”, care se considerã a exprima cel mai bine ideea de avuție, de nivel de trai și de nivel de dezvoltare.

Aprecierea care sintetizează cel mai bine motivele pentru care relevanța sistemului tradițional al indicatorilor de productivitate este tot mai insistent contestată în ultimii ani aparține lui Novelle și Stanback ( 1988 ). Aceștia s-au bazat pe date privind economia S.U.A., demonstrând că, în cazul unei proporții de aproximativ 60% din activitățile de servicii, evaluările curente ale produsului real – și implicit ale productivității care decurge din acesta – sunt golite de sens. Cu alte cuvinte, măsurătorile privind productivitatea fie subestimeazã sporul de eficiență fie nu sunt relevante economic ( Agnes Ghibuțiu – “Servicii și dezvoltare”).

Această apreciere este confirmată de altfel, de cea mai recentă contribuție teoretică dedicată productivității în domeniul serviciilor, aparținând profesorului Jean Gadrey ( 1996 ) de la Universitatea din Lille, unul din cei mai mari specialiști din lume în problematica serviciilor la ora actuală. În lucrarea lui, autorul demonstreazã cã performanțele economice și sociale ale serviciilor pot fi redate într-o măsură tot mai scăzută de indicatorii tehnici “obiectivi” ai productivității și ai creșterii “reale”, bazându-se în acest sens pe studii de caz efectuate în cinci subsectoare de servicii și pe o analiză comparativă a productivității în S.U.A. și Franța. Concluzia care se desprinde din cartea sa este “incapacitatea majorității statisticilor naționale existente de a integra în indicatorii de productivitate nivelurile complexității intensității și calității serviciilor” ( A.Ghibuțiu – “Servicii și dezvoltare”).

Incidențele lipsei de precizie inconsistență indicatorilor producției reale în sfera serviciilor sunt deosebit de grave atât pentru analiza sectorului de servicii, cât și pentru formularea de recomandări în planul politicilor economice.

Problemele legate de demersul evaluării și comensurării serviciilor sunt multiple și foarte serioase. Ele vizeazã o listă apreciabilă de: indicatori ai performanței economice, cum ar fi producția reală, productivitatea, prețurile; inputuri, cum ar fi forța de muncă, ore de muncă, pregătirea și calificarea profesională; ca și de factori instituționali, cum ar fi dimensiunea firmelor, înregistrarea lor sau măsurile de reglementare a serviciilor, etc.

Problema metodologică centrală este cea circumscrisă întrebării: “Cum se măsoară producția în sfera serviciilor, care este crucială pentru problema productivității?”. Încercările economice de a da răspuns la această întrebare sunt confruntate cu dificultăți apreciabile, atât de ordin practic cât și teoretic.

Problemele practice de evaluare sunt dificile de rezolvat. Măsurarea inadecvată a producției de servicii în contextul sistemului existent al conturilor naționale reprezintă cauza unor apreciabile distorsiuni în evidențierea valorii adăugate de servicii exprimată în prețuri constante, cât și în evidențierea productivității. Doar într-un număr limitat de segmente de servicii ( ex. Transporturi, restaurante, servicii de frizerie, coafură, etc.) există posibilitatea estimării relativ ușoare și în mod direct a cantităților fizice dintr-un anumit serviciu. În majoritatea cazurilor nu sunt posibile aceste estimãri directe ale producției de servicii, recurgându-se la o mare varietate de indicatori convenționali, utilizarea acestei din urmă metode fiind frecventă în special în cazul serviciilor profesionale, ale serviciilor colective, ale serviciilor financiare și de distribuție, ca și în domeniul administrației publice.

Pentru peste 80% din producția totală de servicii nu există indicatori independenți ai producției de servicii; în aceste condiții nu pot fi deduse costurile ( reale sau nominale ) pe unitatea de servicii produsă și nici productivitatea factorilor utilizați. Consecința majoră a deficiențelor de evaluare este o considerabilă imprecizie și, respectiv, o subestimare notabilă și sistematicã a producției de servicii și implicit, a productivității în sfera serviciilor.

Numeroase alte probleme se ridicã în cazul evaluării inputurilor necesare procesului de producție din sfera serviciilor, cum ar fi forța de muncă și capitalul. Indicatorii pentru inputurile de forță de muncã sunt precari în majoritatea segmentelor de servicii, întrucât datele statistice privind munca în condiții de program redus, persoanele independente și orele de muncă sunt incomplete, deficiențe similare caracterizând și datele privind stocul de capital. Problemele statistice sunt și mai mult complicate din cauza structurii și condițiilor în care își desfășoară activitatea micile întreprinderi și profesiunile libere, care sunt predominante în sectorul de servicii.

Percepția asupra sectorului de servicii este afectată și de faptul că sistemul conturilor naționale și statisticile forței de muncă sunt concentrate asupra economiei formale și asupra serviciilor instituționalizate; economia ilegală sau subterană ca și cea informală nu sunt ușor de definit și nici de măsurat.

În legătură cu dimensiunile teoretice ale problemei este necunoscut faptul că la ora actuală în absența unei definiții precise a naturii serviciilor și a unui sistem adecvat de indicatori ai valorii unitare a diferitelor servicii, estimarea producției de servicii este mai mult decât aproximativ, ceea ce înseamnă că, în general, concluziile formulate în baza datelor existente trebuie cântărite cu multă precauție ( Agnes Ghibuțiu –“Serviciile și dezvoltarea”).

În aceste condiții, în ultimii ani s-a conștientizat tot mai mult nevoia obținerii unei măsuri mai precise a valorii produsului “serviciu”, precum și a productivității în acest sector, conturându-se numeroase preocupări teoretice în aceastã direcție.

În absența precise a cantității și valorii obiective a serviciilor, este dificil de estimat locul pe care îl ocupă aceste activități în producția națională.

Agnes Ghibuțiu, în lucrarea “Servicii și dezvoltare”, apreciază că, în plan teoretic, problema măsurării valorii produse de servicii se prezintã sub două aspecte principale:

1) Aspectul general vizeazã estimarea valorii adăugate în termeni “reali” într-un sector sau subsector dat de activitate corespunzând mai mult sau mai puțin noțiunii de valoare reală produsă sub forma bunurilor. În acest “context”, el pune problema evaluării cantității sau a volumului de produse obținute, ținând cont, pe cât posibil, de modificările intervenite în planul calității produselor. Problema se pune cu mai multã stringență în domeniul serviciilor, unde noțiunea de cantitate este foarte vagă, fără însã ca ea să fie specifică acestui sector de activitate.

2) Cel de-al doilea aspect al problemei circumscrise măsurării valorii vizeazã în mod special serviciile, fiind vorba de încercările de definire a unității produsului-serviciu și de stabilire a echivalenței între suma unităților și volumul total sau valoarea totală a producției. Preocupările din acest domeniu se concentrează în special asupra estimării statistice a rolului global al serviciilor în producția națională brută și a raportului între servicii și creșterea economică.

În strânsă legătură cu temerile exprimate cu privire la relevanța conceptului de productivitate, în ultimii ani se manifestã și cele exprimate în legătură cu conceptul însuși de creștere economică, a cărei măsurare pare a avea tot mai puțină relevanță într-o economie în care predomină activitățile de servicii.

De fapt, aceste douã problematici sunt înrudite dat fiind faptul cã variațiile productivității muncii nu reprezintă altceva decât rezultatul variațiilor produsului “real” ( deci al creșterii ) în raport cu volumul muncii; dificultățile nu vizeazã numitorul, ci produsul, ceea ce ne trimite la conceptul de creștere economică.

În concluzie două idei principale se desprind din problematica productivității în sfera serviciilor:

– Problema majorã rezidă nu atât în diversitatea sectorialã a sporurilor de productivitate și a ritmurilor creșterii economice, ci mai ales în absența semnificației lor economice și tehnice, în constatarea cã raportul dintre convențiile existente cu privire la mãsura produsului și noțiunea de creștere economicã este fie absent, fie tot mai distanțat și, nu în ultimul rând, în constatarea cã însãși ideea de creștere în volum se îndepãrteazã tot mai mult de modul real de dezvoltare a anumitor sectoare economice.

Ceea ce par a reflecta recentele abordãri teoretice pe tema productivitãții muncii în sfera serviciilor nu sunt doar deficiențele metodelor actuale de evaluare ( chiar dacã aceste deficiențe pot fi evidențiate și în condițiile menținerii în cadrul paradigmei creșterii), ei înainte de toate, incertitudinea legatã de ceea ce s-ar cuveni a fi mãsurat, iar aceastã incertitudine ar face necesarã recurgerea la indicatori multipli și la judecãți de valoare alternative și concurențiale, adicã la procese complexe de evaluare a dezvoltãrii economice și sociale. Simplu fapt cã economiști de înalt profesionalism, specialiști în conturile naționale au estimat cã în perioada 1984-1994 creșterea economicã realã a S.U.A. a fost de fapt cu 2-3 puncte procentuale ( în medie anualã ) superioare ratei oficiale de creștere economicã reprezintã în sine un indiciu a incertitudinii conceptuale

CAPITOLUL 2. PIAȚA SERVICIILOR

2.1. Concept și trăsături

Examinată ca o categorie economică, piața serviciilor este formată din cele douã laturi corelative: cererea si oferta. Ea reprezintă, deci, sfera economicã în care nevoile de consum pentru servicii apar sub forma cererii , iar producția sub forma ofertei și din confruntarea celor două laturi se finalizează tranzacții prin intermediul actelor de vânzare-cumpărare. Astfel, piața este locul abstract unde se întâlnesc agenții economici ; ea asigură compatibilitatea acțiunilor lor si le dă informațiile necesare definirii proiectelor lor.

Așa cum rezultă din cele de mai sus, din punct de vedere conceptual nu există deosebiri intre piața bunurilor si cea a serviciilor. De asemenea ca și în cazul pieței bunurilor și în cazul serviciilor există piața potențială si piața reală (efectivă),piața internă si internațională, piața producătorilor ( vânzătorilor ) și piața consumatorilor (cumpărătorilor ), piața nouă de testare, etc.

Structura pieței serviciilor poate fi cercetată și după tipul serviciilor care fac obiectul vânzării-cumpărării, criteriu după care putem deosebi, de exemplu: piața serviciilor pentru întreprindere respectiv, piața serviciilor pentru populație, piețe care la rândul lor se subdivid pe categorii, grupe și clase de servicii.

Piața serviciilor nu include in totalitate sfera serviciilor existând și servicii non-marfă sau non-market. Acestea sunt reprezentate de servicii publice sau private care nu se comercializează și de serviciile ,,gratuite’’ pe care și le fac oamenii ei înșiși.

În domeniul serviciilor, comensurarea indicatorilor prin care se exprimă dimensiunile si dinamica pieței este mai dificilã decât în cazul bunurilor. Astfel, pentru exprimare ofertei, cererii și a volumului tranzacțiilor rezultate, se folosește o mare varietate de indicatori.

În plus, pe lângă elementele cantitative, în cazul serviciilor, elementele calitative, adesea dificil de evaluat, au o semnificație deosebită în aprecierea poziției unei firme sau a unei țări pe piața serviciilor.

O altă caracteristică a pieței serviciilor se referă la modul de manifestare a concurenței.

Pe piața concurentă se manifestă în primul rând prin prețuri.

Concurența prin prețuri este de o manieră deosebită, fiind vorba în aprecierea prețului serviciului, de un ansamblu de considerații calitative, chiar psihologice, subiective, determinate de legăturile, adesea personale, între prestator si client. Prețurile practicate de diferite firme de servicii variază foarte mult, justețea lor neputând fi nici confirmată, nici infirmată, în funcție de costul de producție. Consumatorii fiind supuși la restricții de timp, se găsesc în imposibilitatea de a compara riguros raporturile calitate-preț a tuturor prestațiilor care le sunt oferite.

Mai mult, transparența în cazul pieței serviciilor este limitată de caracterul imaterial al acestora, serviciile neputând fi ,,cercetate’’ de concurenți pentru a descoperi noile tehnologii de producție sau dacă prețul de vânzare nu face obiectul unei politici de dumping.

Prin urmare, fiecare producător dispunând de un fel de mică putere de monopol, ne găsim în fața unor structuri ale pieței caracteristice concurenței imperfecte.

Imperfecțiunile concurenței în domeniul serviciilor au fost folosite pentru intervenția mai mare a statului în acest sector și îngrădirea prin reglementări a regulilor jocului pieței libere.

După cum am mai amintit, piața serviciilor este formată din două laturi corelative: cererea și oferta.

Oferta de servicii este activitatea lucrativă a firmelor de profit, volumul de prestații pus la dispoziția consumatorilor într-un anumit domeniu de activitate; ea nu se află stocată sau înmagazinată în bunuri materiale precum rezultatele producției industriale, ci constă pur si simplu într-o capacitate funcțională sau organizatorică, într-o stare gata de a servi, a prestatorilor într-un potențial de a satisface cerințele pieței. Oferta de servicii presupune deci și o bază materială aflată într-o stare de așteptare, dar activă în raport cu piața, în sensul că vine în întâmpinarea clientelei, a nevoilor pieței. Ea trebuie să fie permanent conectată la mecanismele de declanșare a cererii, de manifestare a nevoilor în condiții de piață. Într-o optică de marketing, managementul firmei trebuie să asigure apariția, stimularea, reorientarea cererii. Se cunoaște în acest sens importanța studiilor de piață, a imaginii firmelor, a comunicării și a promovării ofertei, etc.

Starea de așteptare a ofertei ,,fără stoc’’ face ca pe termen scurt adaptarea ofertei la piață să fie deosebit de dificilă, chiar imposibilă, oferta fiind relativ rigidă, cu riscul pierderii acesteia ( nevalorificării ei ). O caracteristică principală este, în servicii si riscul crescut. Cererea de servicii trebuie cunoscută în condiții de probabilitate, pe baza cunoașterii stării naturale a lucrurilor, a multitudinii evenimentelor ce pot apărea, influențând nivelul cererii. Deci, ofertanții trebuie sã aibă în vedere, pentru perioade mai lungi sau mai scurte, nivelul si evoluțiile cererii; durata și periodicitatea apariției factorilor de influență intervin în calcul, făcându-se estimări pe bază de statistici și, de cele mai multe ori, de cunoaștere profundă, prin experiență, realizându-se corectări și completări de date, prin studii prospective, vizând intențiile și posibilitățile de materializare a cererii in direcția consumului unor servicii date.

Oferta de servicii va fi stabilită în legătură și concordanță cu concluziile rezultate din analiză, al cărui criteriu trebuie să fie consecințele urmărite, de regulă profitul.

O particularitate a ofertei, pe lângă cele date de rigiditatea și încărcarea capacităților, privește ponderea mare a forței de muncă în realizarea ofertei și rolul personalului în contact. Capacitatea organizatorică a ofertei privește, așadar, toate aspectele legate de calificare, predispoziție, angajare, optică de marketing, comunicare, caracter profesional și psihotemperamental, a factorului uman.

În cadrul ofertei de servicii, participarea clientului are o importanță specifică: dacă nu există client, serviciul nu are loc.

Serviciile în general există tocmai prin contactul lor permanent cu clientul.

Funcționarea pieței serviciilor are o logică concurențială aparte, aceasta fiind mai mult locală decât globală, spre deosebire de producția materială. Piața și concurența nu sunt globale, ci locale și legate de o serie de elemente “ funcționând într-o logică de focalizare geografică asupra unor puncte “fierbinți”( de concentrare comercială ). ”Marketingul serviciilor”- Ioan Fruja, Alexandru Jivan ).

Ponderea importantă a aspectelor psiho-emoționale pe piața serviciilor este de o altă caracteristică. Așa – numita ofertă de imagine de idee despre oferta însăși, crește incredibil în servicii. Față de bunurile materiale, rolul comunicării, al promovării, al reclamei, al ambianței, al atitudinii față de client și al altor aspecte și componente ale ofertei care se adresează subiectivismului beneficiarilor este mult mai mare; se relevă mai nuanțată importanța mărcii și aspectelor corelate cu aceasta ( incluse în subconștientul potențialilor clienți ) despre “imateriala” ofertă ce nu poate fi cunoscută ( anticipat ) decât ca experiență; orice experiență ( prestație ) este unică.

Managerul întreprinderii de servicii, spre deosebire de cel al întreprinderii industriale, trebuie să coordoneze, să gestioneze și să organizeze fluxuri materiale variabile, și nu fluxuri predeterminate ca valoare sau cantitate, precum cele industriale. Diversitatea și variabilitatea cererii în timp și în spațiu și pe diferite caracteristici ale clientelei, inclusiv pe același segment de clientelă ( din cauza unei elasticități mari la o multitudine de factori este o trăsătură ce particularizează piețele majorității serviciilor față de piața bunurilor materiale.

În aceste condiții ( de diversitate și specificitate ) se poate vorbi de piață de testare nouă și respectiv, matură, de piață ( preponderent ) a prestatorilor față de piața ( pre-ponderent ) a clienților și așa mai departe, în funcție de criteriile avute în vedere și de varietatea situațiilor concrete existente la un moment dat, într-un anumit areal comercial dat, pentru anumite servicii, în aceleași condiții, economia de servicii ne permite a face evidența ( de acum ) distincție între piața potențială și cea efectivă (reală).

În domeniul prestațiilor se lucrează prin excelență cu “rezerve de clientelă”( din piața potențială ), cu segmentarea clientelei, la nivelul unui marketing superior, propriu unei optici de firmă puternic orientate spre piață și tot ce e legat de aceasta.

Pe piața serviciilor, concurența tinde spre monopol, nu spre echitate și forme competiționale perfecte.

Cel mai adesea, două servicii pot fi greu evidențiate ( măsurate, evaluate ) și deci comparate, indiferent dacă se înscriu în tipuri apropiate, sau chiar în cazul unor prestații de același fel ( manifestate însă specific, unic ).

Unicitatea serviciilor le conferă o relativă incomparabilitate pe piață, deci un monopol “prin natura” faptelor în speță prin natura prestației.

În aceste condiții de tendință spre monopol, rigiditatea definitorie a unor oferte terțiare poate fi și mai accentuată, amplificând discrepanța față de caracterul variabil al cererii.

Totuși, pentru anumite servicii precum cele de gospodărie comunală ( apă, canal, salubritate ) și furnizare energie electrică, televiziune prin cablu etc., dar și servicii de sănătate, igienă, cererea este extrem de puțin sensibilă ( chiar rigidă ) la variațiile de venit și la fluctuațiile conjuncturale ale economiilor, fapt remarcat la nivel macroeconomic.

O elasticitate minimă are cererea pentru unele servicii publice ( centrale si locale ) , precum cele administrative, de apărare, de securitate naționalã, de poliție.

În cazul firmelor specializate în servicii intervine caracterul participativ al angajaților, diferența între rolul mai personal avut în servicii și cel mai tehnic din industrie, în sensul că un lucrător din producția materială executând niște operații clar prestabilite, poate fi mai ușor înlocuit, dar un cadru reprezentativ multilateral ( iar în servicii aproape orice persoană aflată în contact cu clientela reprezintă firma ) dacă o face foarte bine, nu poate fi înlocuit cu aceeași ușurință.

În concluzie, piața în sectorul terțiar funcționează de regulă atipic, adică diferit de mecanismele simpliste acceptate în mod tradițional pentru piață ( pentru piața produselor materiale-sau pe modelul acesteia )- este vorba de o particularitate generală definitorie.

Din punct de vedere evolutiv și al localizării pieței serviciilor, o caracteristică a acesteia constă în faptul că în timp ce industria se retrage spre periferii, serviciile sunt peste tot dar, cel puțin ca cifră de afaceri, rămân concentrate preponderent în centrul orașelor și cu atât mai mult cu cât orașele sunt mai mari, mai dezvoltate din punct de vedere economic sau din țări mai puternice, în contextul caracterului internațional al pieței serviciilor, o altă însușire a acesteia în contemporanitate.

O importanță deosebită prezintă, pentru mare parte din întreprinderile prestatoare de servicii – și în general pentru marile firme ( care asigură și o serie de servicii )- organizarea acestora în sisteme rețea, care împânzesc diverse regiuni ( întinzându-se cel mai adesea în plan internațional ) în funcție de regimul ( cadrul ) economic întâlnit la fața locului și de clientela urmărită sau vizată.

Rețelele de întreprinderi de servicii nu sunt uniforme, putându-se releva câteva criterii esențiale de structurare, ajungându-se la următoarea tipologie:

servicii de masă; pot fi încadrate aici unele prestații ce intră și în componența turismului, precum alimentația publică și transportul în comun;

servicii profesionale specifice, care se particularizează printr-o componentă intelectuală proprie, definitorie;

servicii de inginerie și informatice, care grupează o mare varietate de servicii de specialitate ce se prestează în mod concentrat, întrucât nu pot fi reprezentate ( amplasamente ) în spațiu după criteriul clientelei ( prin localizare după client ); rețelele regionale sunt în acest caz simple diviziuni.

Dintre aceste categorii, în prima ,” a)”, rețeaua este fundamentată pe o logică de acoperire geografică, în sensul cã 95% din efectul întreprinderii este dispersat în teritoriu, cu scopul de a urmări contactul cu clientela. Este și cazul agențiilor turistice, a rețelelor de hoteluri și restaurante, a unităților de transport specializate. În aceste rețele puternic răspândite în spațiul geografic, agențiile locale sunt centre de profit, beneficiind de o anumită autonomie și cu cât rețeaua este mai mare, cu atât intervin și nivelurile intermediare între sediu și agenții ( uneori până la trei niveluri intermediare).

Rețeaua constituie, prin ea însăși – prin mai multe aspecte ale sale, un mijloc strategic. În primul rând, rețeaua constituie un sistem de supraveghere a personalului în contact cu clientul, iar ramificațiile locale fac din rețea un mod de conectare a firmei la tot ceea ce o înconjoară, și în primul rând la piață.

Acest sistem de “branșare” este un mijloc privilegiat de culegere a informațiilor celor mai detaliate.

Rețeaua constituie și un mijloc de înnoire și anume, necesitatea adaptării serviciilor prestate la pretențiile clienților, rezolvarea unor probleme locale, specifice, constituie un potențial important de inovare și îmbunătățire a prestațiilor, atât în ceea ce privește modalitatea concretă de concepere și realizare a servirii, cât și în privința naturii serviciului însăși.

Inițiativele locale sunt luate în considerare pentru a nu risca pierderea acestora, dispersarea și difuzarea lor astfel decât printr-un sistem organizat. Există riscul ca ieșirea acestora dintr-un cadru organizatoric corespunzător să contribuie la o deformare necontrolată a ofertei.

În alt rând, rețeaua constituie o componentă a investiției pe termen lung. Relațiile de lungă durată, stabilite cu clienții, dau rețelei o anumită putere de influență asupra acestora, permițând o politică de diversificare mult ușurată față de modalitățile obișnuite.

Rețeaua mai constituie un fundament al identității firmei de servicii. Agențiile locale participă la imaginea firmei, ele contribuind cel mai mult, ca o vitrină, la formarea concepției sau reprezentării clientului despre natura prestațiilor și modalităților servirii.

Personalul rețelei este cel mai convingător purtător al valorilor firmei, motiv pentru care manageriatul trebuie să difuzeze aspectele de imagine și cultură, de marcă a firmei, cu preponderență la nivelul punctului de contact.

În alt rând, rețeaua reprezintă – îndeosebi în cazul acelor firme care și-au dezvoltat rețelele în întâmpinarea clientelei – o experiență tipică pentru managementul acesteia și necesită o administrare și conducere specifică, mai complexă decât în cazul altor firme. Experiența construirii și coordonării unei rețele reprezintă prin sine însăși o cunoaștere organizațională specifică, care poate reprezenta suportul unei diversificări suplimentare mai largi și un punct de plecare pentru dezvoltarea dincolo de granițele naționale.

Conceperea rețelei și folosirea ei ca un mijloc strategic, construirea propriu–zisă a structurilor sale și subordonarea mijloacelor de integrare necesare față de o acțiune coerentă, concomitent cu o politică de economie locală, constituie elementele cheie pentru succesul firmei de servicii.

Întreprinderile de servicii pot trece la viteze superioare de creștere, pentru a trece de la o piață locală la una mai extinsă, putând utiliza diferite mijloace de comunicare și de cunoaștere a imaginii lor. Creșterea rapidă permite valorificarea mai intensă a efectelor economice de scară posibile și în anumite servicii ( precum alimentația publică rapidă ).

Saturarea geografică vizată definește trecerea la maturitate pe piață, la stabilizarea activității. Crearea de noi stabilimente în rețea ( rentabile ) devine tot mai greu posibilă și apar probleme de risc, precum dificultățile de control a costurilor, supracosturi generate de dorința cuceririi unor piețe marginale, pierderea perspectivelor de evoluție. În asemenea faze de dezvoltare a pieței, întreprinderile trebuie sã poatã genera noile creșteri pe alte cãi; prin diversificarea prestațiilor și abordarea piețelor internaționale.

Astfel se ridică problema unei comunicări mai sofisticate, pentru a pune în valoare diferențierea întreprinderilor și a altor valențe ale ofertei, dezvoltându-se foarte mult activitatea de marketing.

Întreprinderile în rețea trebuie să profite de niște economii rezultate din cunoașterea bazată pe experiența anterioară în problematica raționalizării rețelelor. Această cunoaștere trebuie să se manifeste în perfecționarea metodelor, în stabilirea unor standarde și cristalizarea unor formule care să permită în viitor o activitate mai eficientă.

Există riscuri economice legate de reducerea rentabilității în urma pierderii controlului și invers, din cauza costurilor generate de creșterea controlului și de complexitatea organizațională. Există și riscuri legate de oameni din cauza sciziunii unor echipe sau plecării unor cadre și echipe formate, precum și din cauza ruperii legăturilor între centru și periferie, în cadrul rețelei. Aceste riscuri apar mai ales în activitățile de servicii în care legăturile interpersonale necesare funcționării sunt puternice.

Alte riscuri sunt legate într-un mod mai direct de dezvoltare, precum aspectele de imagine neclară: diversificarea firmelor de servicii în rețea poate afecta comunicarea instituțională și poate masca imaginea întreprinderilor, slăbindu-le identitatea.

Pentru natura organizării în rețea, alt risc este determinat de imposibilitatea unei adaptări rapide între unități și centru, în condițiile unui mediu economic concurențial, ceea ce face ca politicile aplicate să nu fie întotdeauna în relații foarte strânse.

În legătură cu prețul serviciilor, prestatorii și consumatorii sunt cei care dau valoare serviciilor și deci, activităților respective în sine. Valoarea reprezintă o apreciere mentală pe care beneficiarii serviciilor o fac estimând capacitatea acestora de a le satisface necesitățile și dorințele. Unii cotează valoarea după criteriul prețului sau strâns legate de acesta ( în expresie bănească valoarea poate fi foarte aproape de preț ), alții nu, prețul nefiind singurul indicator al valorii.

Prețul serviciilor poartă denumiri diferite, tarif, comision, taxă, onorariu, chiar chirie, dobândă, redevență, și alte categorii de venituri din activități “invizibile”.

Prețul se stabilește în funcție de cerere și ofertă și, desigur, pornind de la costuri, dar și în funcție de o serie de alte elemente precum caracterul de monopol natural și încărcătura intelectuală , imaginea și alte aspecte ce țin de percepția concretă, de către clientelă, condițiile de ambianță, durata serviciului, inclusiv “eforturile” de co-participare la prestație a clientului fiind un element de acțiune.

Prețul mai depinde adesea de însăși natura beneficiarului ( segmentul de clientelă), iar pentru stabilirea lui contează mult pe piață prețurile practicate de concurenți, deși variabilitatea serviciilor diminuează rolul acestui aspect, în condițiile când unicitatea multor prestații anulează, cel mai adesea comparabilitatea.

Tehnicile de stabilire a tarifelor pot avea în vedere și egalitatea venitului marginal și costului marginal. În calculul venitului marginal trebuie sã se țină seama de elasticitatea cererii în funcție de tarif, după criteriul clasic al scăderii cererii la creșterile de tarif.

Costul marginal pe termen scurt se reduce la creșterea costurilor variabile ( costurile fixe pe termen scurt nemodificate ), iar în multe servicii ponderea acestora este foarte mare.

Corelația între costurile fixe și costurile variabile, foarte diferențiate de la un serviciu la altul, constituie un alt element de particularizare a stabilirii tarifelor pe feluri de servicii.

Diversificarea tarifelor la aceleași servicii pe categorii de clientelă urmărește atragerea unor categorii care la tariful practicat, nu solicită un consum firmei respective, sau creșterea încasărilor la segmentele de clientelă care în principiu, nu pot fi pierdute prin modificările de prețuri ( criteriile cererii nelimitându-se în servicii la decizia după preț ). Fiecare ofertant are variate posibilități de a-și diferenția serviciile față de cele ale concurenței și în cadrul clientelei proprii, pe categorii. Această structurare este factorul principal de diferențiere a tarifelor în servicii.

Piața în servicii este de regulă imperfectă, fiecare firmă de servicii dispunând cel puțin prin marcă și structură specifică a prestației, de o poziție relativă de monopol, care-i permite o putere relativă în stabilirea prețurilor. În acest sens comerțul internațional cu servicii are un rol important în segmentare ( prețuri diferite pe piețe diferite, în zone diferite ) și posibilitatea de creștere a încasărilor unor firme mai cunoscute sau care au posibilități să-și promoveze mai bine oferta.

Prețurile ( tarifele ) se stabilesc adesea în funcție de costuri, tocmai în condițiile imaterialității serviciilor. Cu toate acestea, valoarea de piață este cea care primează în condițiile variabilității ofertei ( ca structură ) și clientelei și ținând seama și de segmentarea acesteia din urmă. În contextul opticii de marketing, relația dintre calitatea percepută și preț este hotărâtoare.

Valoarea de piață stabilită și percepută depinde de variantele oferite clienților și, în cadrul acestora, de ceea ce lor le convine să cumpere ( să plătească ).

Diversificarea se face cel mai adesea prin natura și modul de compunere al diverselor servicii avute în vedere.

Serviciile anexe și auxiliare au un rol important în politica de concurență, de piață în general, dar nu trebuie slăbite din vedere nici serviciile principale, oferta centrală (de bază ).

Valoarea de piață de care vorbesc este o noțiune mai complexă, în sensul că nu se ( mai ) reduce ( în economia de servicii ) la preț ( chiar dacă acesta este poate singurul element măsurabil ), ci implică și imaginea. Mai mult, modul în care firma e percepută pe piață poate să influențeze în mod hotărâtor decizia de alegere a acelei firme sau chiar însuși prețul, adesea în modalități ce scapã mecanismelor tradiționale, ce pot apărea ilogice după aceste calapoade industrialiste de stabilire a prețurilor pe piață.

În multe servicii se observă o tendință de creștere a prețurilor, ținând cont și de caracterul intangibil, tendință bazându-se și pe principiul că, pentru anumite categorii de clienți, serviciul cel mai scump este cotat drept serviciul cel mai bun, adică prețul este singurul indiciu aprioric al calității.

Se manifestă și o tendință de formare a prețurilor cu o anumită independență față de mecanismele obișnuite de piață. Dacă în economia de piață clasică prețul este legat prin raportul dintre cerere și ofertă, în economia de servicii, problema fixării prețurilor se poate pune diferit, existând idea că pentru produsele intangibile, în general, valoarea se stabilește prin ele însele, prin costul lor, fiind corectată cu specificitatea clientului, într-un mod independent de ansamblul pieței. Astfel, rigiditatea prețului la cerere și ofertă este relativ mare, confruntarea dintre cerere și ofertă nu are loc în termenii concurenței pure și perfecte și intervin, în plus, o multitudine de factori psihologici, conjuncturali, locali, specifici. În acest fel, produsul oferit de activitățile de servicii poate apărea uneori complet deconectat de cere, sub aspectul prețului.

2.2. Resursele umane și materiale în sectorul serviciilor

Producția de servicii este condiționată într-o măsură esențială de cantitatea și calitatea resurselor umane și materiale utilizate în acest sector.

2.2.1. Resursele umane

Tendința de “terțiarizare”a economiilor țărilor dezvoltate este evidențiată, alături de creșterea ponderii serviciilor în crearea P.I.B. ( sau P.N.B. ) și de datele referitoare la evoluția populației ocupate ( angajărilor ) în activitățile terțiare.

Există două moduri de a analiza evoluția populației angajate în servicii într-un ansamblu dat de organizații publice sau private, reprezentat de economia națională sau economia unui spațiu de producție specificat.

Primul și cel mai răspândit constă în analiza evoluției angajărilor pe ramuri sau sectoare de activitate, iar cel de-al doilea se referă la categoriile profesionale.

Interpretarea datelor empirice privind evoluția populației ocupate pe sectoare de la începutul secolului nostru până în prezent relevă câteva transformări structurale majore și anume:

în prima jumătate a secolului XX, modificările de structură a angajaților au evoluat în sensul diminuării ponderii sectorului primar care deținea încã de la începutul secolului mai puțin de 50% din totalul populației ocupate în majoritatea țărilor dezvoltate;

redistribuirea populației ocupate s-a făcut în favoarea sectorului secundar până în anii 1965-1980 ( ca urmare a industrializării moderne ) și a sectorului terțiar;

mișcarea de terțiarizare a populației angajate care exista în cursul primei jumătăți a secolului XX dar era încă timidă ( sectorul terțiar deținând totuși ponderi ridicate de 20-40% ), s-a accelerat mai ales începând cu anii ’60;

anii ’60 marchează pentru țările dezvoltate preponderența populației ocupate în sectorul serviciilor, care în anul 1981 reprezenta pentru această categorie de țări 56% comparativ cu 38% populația ocupatã în industrie și 6% populația ocupată în agricultură. În țările mediu dezvoltate, ponderea populației ocupate în servicii ( 34% ), devansa procentul angajărilor în industrie ( 21% ), dar era mai mică decât cea ocupată în agricultură ( 45% ). În țările cu venit scăzut, ponderea populației ocupate în servicii ( 15% ) era egalã cu cea ocupatã în industrie, restul de 70% fiind ocupată în agricultură.

“terțiarizarea” populației ocupate s-a amplificat dupã anul 1980. Astfel, între 1981-1990 ponderea populației ocupate în servicii a crescut mai ales în țările dezvoltate și cele cu nivel mediu de dezvoltare situându-se ( la nivelul anului 1990 ) în jurul medie de 70% în cele dezvoltate și aproximativ 45% în cele din urmă;

existența în ultimele două – trei decenii a unei corelații directe între nivelul dezvoltării economice a unei țări și un anumit tip de structură a populației ocupate. Cu cât P.N.B./locuitor este mai ridicat, cu atât ponderea populației ocupate în sectorul primar este mai mică, iar procentul celei din servicii este mai mare.

În țările cele mai dezvoltate, procentul populației ocupate în agricultură este cuprins între 2-9%, iar a celei din servicii între 55-70%.

– în categoria țărilor dezvoltate există totuși unele diferențieri. Există astfel un grup de țări cu nivel de terțiarizarea angajărilor peste 70% ( ponderea populației ocupate în servicii era de 73,6% în S.U.A. – în 1994 -, 73,4% în Canada,71,9% în Marea Britanie – în 1993 -, 71%, 8% în Norvegia, 71,6% în Suedia – în 1994 ).

Un număr de țări cum ar fi Danemarca ( 69,1% – în 1993 ), Franța ( 6,8% ), Finlanda ( 65,5% ) au un nivel al terțiarizării intermediar între primul grup și acela al țărilor din “Sud”( Italia – 59,7%, Spania – 59,2% – în 1993, Grecia – 50,9% în 1992).

De asemenea două mari țări industrializate, Japonia și Germania, sunt mai puțin terțiarizate ( 59,8% în 1993, respectiv 59,6% în 1994 ) dar se înscriu totuși în tendința generală.

în țările fost socialiste din Europa centrală și de est, datorită politicii economice a vechilor regimuri din Țãrile respective ponderea serviciilor în populația ocupată este relativ mai redusă: 51,4% în Ungaria ( 1992 ), 47,2% în Slovacia ( 1993 ), 45,9% în Rusia ( 1992), 41,9% în Bulgaria ( 1992 ), 34,2% în Republica Moldova ( 1992 ), 32% în România ( 1995 ).

În cadrul sectorului terțiar, din punct de vedere al ritmurilor de creștere a populației ocupate, pot fi evidențiate în țările dezvoltate, trei tipuri de terțiar.

– Un terțiar cu creștere lentă, chiar în situație de stagnare, ceea ce nu exclude restructurările interne, cum ar fi de exemplu, comerțul.

Un terțiar cu creștere explozivă: acela al serviciilor comerciale pentru populație, al serviciilor pentru sănătate și al serviciilor pentru întreprinderi.

Un terțiar cu creșteri regulate, dar mai modeste: acela al serviciilor non-marfă (mai puțin serviciile de sănătate publică ).

Cel de-al doilea criteriu de evaluare al progresului populației angajate în servicii, terțiarizarea categoriilor profesionale se referă la evidențierea la fiecare ramură, în fiecare unitate de producție a “meseriilor”( categoriilor profesionale ) care pot fi considerate terțiare în măsura în care nu au ca obiect principal operațiuni de transformări materiale vizând producerea bunurilor.

Acest criteriu mai mult decât primul este oarecum convențional, dar el poate să dea o idee despre creșterea puternică în toate sectoarele de activitate, a categoriilor profesionale care nu sunt nici agricole, nici industriale, (sau ceea ce în S.U.A. se cheamă “gulere albe”, spre deosebire de “gulerele albastre”).

Pe de altă parte, acest criteriu permite de a se evidenția existența “gulerelor albastre ”în ramuri ale serviciilor ( comerț cu ridicata, transporturi, curățătorii, etc. ) unde ponderea acestora este importantă.

Evoluția ponderilor “profesiunilor terțiare ”este asemănătoare celei evidențiate de primul criteriu. Ritmul de creștere a diferitelor ramuri duce la modificarea structurii angajărilor ( în sectorul terțiar ). Ritmurile cele mai mari de creștere se înregistrează pentru serviciile “nobile”. Prin urmare, meseriile cele mai dinamice în sectorul serviciilor sunt cele calificate din domeniul informaticii, marketingului, serviciilor bancare, dar și în domeniul cercetării, învățământului, serviciilor medicale, juridice, etc.

Paralel se poate constata menținerea la niveluri relativ constante ( ca pondere în totalul angajărilor ) a sectoarelor de servicii care oferă “slujbe mici ”la un nivel de calificare relativ scăzut ( vânzători, ospătari, paznici, etc.).

Deși interesante, încercând să surprindă principalele particularități ale angajărilor în servicii ( referitoare la calificări, statut, oferta forței de muncã, modele de gestiune a mâinii de lucru ) astfel de modele conduc la o simplificare a realităților economice deosebit de diverse din sectorul serviciilor.

Principalii factori care determină eterogenitatea ocupațiilor și a sistemelor de ocupare a forței de muncă în domeniul terțiar sunt:

– eterogenitatea tehnică;

– concentrarea economică;

– formele de organizare;

– interesele economice și instituționale.

Eterogenitatea tehnică influențează asupra necesarului de forță de muncă, nivelului de calificare a mâinii de lucru, sistemelor de gestiune, etc.

Din punct de vedere al echipamentelor tehnice, terțiarul conține la un pol, ramuri ( de exemplu: transporturile și telecomunicațiile ) în care indicatorul capital/lucrător este la fel de ridicat ca în ramurile industriale cele mai capitalizate, și alt pol, activități care pot fi catalogate ca intensive în forță de muncă. Acestea din urmă, la rândul lor, pot fi împãrțite în activități care cer mânã de lucru foarte calificată ( de consiliere pentru întreprinderi, sănătate, educație ) sau puțin calificată ( exemplu: comerțul cu amănuntul ).

Concentrarea economiei ( exprimată de exemplu, prin număr de salariați pe unitate ) este, ca și în echipamentele tehnice, de o mare diversitate în sectorul serviciilor. Activitățile terțiare regrupează în același timp ramuri cu o concentrare puternică ( exemplu: băncile și asigurările )și ramuri cu o concentrare extrem de redusă ( activități numite de majoritatea marfă sau nemarfă ).

În materie de forme de organizare, sectorul terțiar manifestă o eterogenitate mult mai puternică decât industria, regăsindu-se reprezentate toate tipurile de organizare: pe funcții, produs, zone geografice, clienți sau utilizatori, procedee sau tipuri de echipamente, proiecte respectiv ierarhice, funcționale sau mixte ). În plus, mai sunt formule specifice cum ar fi în cazul instituțiilor publice ( exemplu: universități ) sau private ( marile cabinete profesionale ). Alte formule de organizare caracteristice sunt lanțurile voluntare ( exemplu: lanțurile hoteliere sau sistemele de franșiză. Diversitatea formelor de organizare contribuie la diversificarea sistemelor de angajare.

Sectorul terțiar este caracterizat de asemenea printr-o varietate de motivații economice și instituționale.

Această dimensiune a eterogenității este importantă pentru că angajările trebuie să răspundă unor motivații diverse: valorificarea capitalului în cazul întreprinderilor private, maximizarea venitului și acumularea capitalului individual în cazul întreprinderilor individuale sau familiale, scopuri benevole foarte diverse în cazul organizațiilor non-profit, obiective sociale în cazul instituțiilor și organizațiilor publice, etc.).

Piețele muncilor terțiare sunt caracterizate prin folosirea într-o măsură mai mare decât în celelalte sectoare ale muncii cu timp parțial și în general a formelor numite “flexibile” ale muncii.

Recurgerea la muncă cu timp parțial se datorează pe de-o parte, impulsurilor provenind din partea ofertei de forță de muncă ( soluție preferată mai ales de femei, studenți, pensionari sau cei care au preocupări și pasiuni decât cele specifice locului de muncă ), iar, pe de altă parte, din partea cererii de forță de muncă – se urmărește o adaptare mai bună a numărului de angajați la fluxurile neregulate ale utilizatorilor sau clienților ( mai ales în comerțul cu amănuntul, restaurație, servicii personale ).

Specialiștii în domeniul serviciilor consideră cel mai potrivit pentru activitățile de servicii marfă ( comerciale ) un model de gestiune flexibilă a forței de muncă.

Acest model cuprinde următoarele categorii de angajați ( figura 2 Anexe):

specialiști, tehnicieni, ingineri și alți profesioniști de nivel înalt, recrutați în număr tot mai mare pentru a îndeplini funcții cum ar fi: cercetare-dezvoltare, informatică, marketing, comunicație, etc. ;

salariați generaliști, atât la nivelul ( b1 ) al managerilor, cât și al lui ( b2 ) de angajați relativ polivalenți. Aceste două componente, a) și b) formează “nucleul” modelului reprezentat de angajați cu statut relativ favorabil;

angajări cu timp parțial, fără perspectivă reală de carierat, dar a căror calificare nu este neapărat inferioară. Aceste angajări constituie principala zonă de gestiune flexibilă ( efective, orare, salarii ) ale forței de muncă interne. Această categorie este și cea mai afectată de conjunctura economică, angajații cu timp parțial fiind primii concediați în situații de recesiune. Aceste aspecte determină ca între categoriile ce formează “nucleul” și categoria c) să apară și principala zonă de “tensiuni”;

angajări pe bază de contracte cu durată determinată. O parte din acestea corespund unei “preangajări” de salariați permanenți;

lucrătorii temporari răspund unor nevoi specifice, fiind angajați pentru obiective sau perioade specifice, limitate. Această categorie poate cuprinde nivele de calificare foarte diferite;

forța de muncă angajată prin subcontractare cu întreprinderi specializate pentru a răspunde unor nevoi permanente (pază, întreținere, informatică ) sau ocazionate ( audit, consultanță, publicitate).

Ultimele două categorii, e) și f), formează forța de muncă externă a întreprinderii.

2.2.2. Resursele materiale

Alături de resursele umane și financiare, resursele materiale, respectiv capitalul tehnic joacă un rol tot mai important în dezvoltarea serviciilor.

Capitalul tehnic și în sectorul serviciilor este format din capital circulant și fix.

Capitalul fix este constituit din bunuri care servesc mai multor procese de producție, au o durată de utilizare mai mare de un an, și o valoare mai mare de 200.000 lei, în timp ce capitalul circulant este format din materii, energie, bani, care se consumă în cursul unui singur ciclu de producție.

Serviciile fiind caracterizate prin eterogenitate, volumul și complexitatea capitalului tehnic sunt foarte diferite.

Din acest punct de vedere serviciile se pot clasifica după cum procesul lor de producție necesită mai ales personal sau mai ales echipament; diferențe din acest punct de vedere pot apărea chiar și pentru același tip de servicii: un psihiatru nu are deloc nevoie de echipament, spre deosebire de un medic- dentist.

Serviciile pe bază de personal se deosebesc în funcție de gradul de specializare pe care îl solicită în timp ce serviciile pe bază de echipament pot fi mai mult sau mai puțin automatizate.

Astfel, după cum rezultă și din figură (Figura 3 Anexe), necesarul de echipamente tehnice diferă foarte mult pe sectoare ale serviciilor și chiar în cadrul fiecărui sector în parte.

Între sectoarele serviciilor care necesită echipamente foarte specifice și de valoare ridicată se numără: transporturile, telecomunicațiile, sectorul bancar, comerțul.

Aceste sectoare se caracterizează prin ponderea mare a clădirilor care au numai rolul de a adăposti mașinile, utilajele, etc. ci și de a crea ambianță necesară primirii și servirii clienților. Astfel suporturile materiale din sectorul serviciilor trebuie să răspundă simultan următoarelor cerințe principale: de funcționalitate, ergonomice, informaționale,. promoționale și estetice.

În evoluția bazei materiale care asigură realizarea serviciilor pentru populație pot fi identificate câteva tendințe mai importante:

Creșterea mai rapidă a suprafeței comerciale a unităților comparativ cu numărul unităților, ceea ce se concretizează în creșterea suprafeței medii a unei unități. Cu toate acestea, concentrarea activității în unități de mari dimensiuni cunoaște în domeniul prestărilor de servicii anumite limite obiective determinate de necesitatea amplasării unităților în proximitatea consumatorilor;

Creșterea mai rapidă a numărului de unități și suprafeței comerciale comparativ cu creșterea populației reflectă îmbunătățirea indicatorilor care exprimă eficacitatea serviciilor, a bazei de materiale, a activităților de serviciu. Astfel de indicatori se referă , de exemplu, la:

– reducerea numărului locuitorilor ce revin la o unitate de prestări servicii;

– creșterea suprafeței comerciale la 1.000 de locuitori etc.

În ultimele decenii progresul tehnic a început să pătrundă din ce în ce mai mult în sectorul serviciilor, mai ales prin intermediul informaticii. Obiectivele urmărite prin informatizarea activităților de serviciu sunt atât sporurile de productivitate, cât și modernizarea și creșterea calității serviciilor.

Cu toate acestea enormele investiții pe care firmele le-au făcut pentru a-și crește eficiența, în particular investițiile în informatică , nu au avut în toate cazurile efectele scontate în materie de productivitate.

Printre explicațiile date acestor situații, amintim:

– rapida succesiune a investițiilor și gradul foarte mare de reînnoire a echipamentelor și programelor;

-neadaptarea investițiilor la nevoi; numeroase studii au arătat într-adevăr amploarea sub-utilizării capacităților materialelor informatice instalate

-dificultatea și lungimea procesului de învățare care trebuie parcurs pentru a stăpânii tehnologiile informatice; legat de aceasta trebuie subliniat că nu este vorba numai simplu de a informatiza un serviciu sau activitate, dar și de a regândi modurile de producție și organizare a unei activități ținând seama de potențele informaticii

În situația în care firma vrea să își mențină sau sa-și crească producția, ea trebuie sa-și reînnoiască sau să-și dezvolte capitalul tehnic, adică să procedeze la investiții.

În practică sunt utilizate numeroase interpretări ale conceptului de investiție. Astfel acest termen este folosit și cu sensul de plasament, respectiv cumpărarea de valori mobiliare sau imobiliare. Plasamentul poate deveni investiție dacă se constituie ca un element de creare sau dezvoltare a bazei tehnice materiale a unei firme.

De asemenea se poate considera că orice achiziționare de bunuri necesare funcționării firmei este o investiție.

În sens restrâns însă investiția se referă numai la cheltuieli făcute cu dezvoltarea sau modernizarea echipamentelor tehnice .

Investițiile pot fi brute sau nete .

Investiția brută este reprezentată de totalul investiției.

Ea cuprinde investițiile noi, care cresc capacitatea de producție, și investițiile de înlocuire care compensează uzura mijloacelor de producție din cursul proceselor de producție anterioare.

O parte din ce în ce mai mare a investiților firmelor nu mai ia forma investiților materiale, ci forma investiților nemateriale. Aceste investiții sunt tratate în totalitate ca cheltuieli curente, adică cele rezultate din activitatea proprie a firmei, sau ca și consumuri intermediare, când sunt rezultat a cumpărărilor din exterior.

După cum am mai spus, în ultimele decenii, în condițiile unei concurențe din ce în ce mai puternice, firmele de servicii investesc din ce în ce mai mult în echipamente și tehnologii noi mai ales în domeniul informației în primul rând din necesitatea de a supraviețui pe piață. Motivarea acestor investiții este mult mai complexă, ele putând fi clasificate din alt punct de vedere, în trei categorii: cele care permit o reducere a posturilor sau cele legate de înnoirea producției, investiții privind infrastructurile și investiții de ordin strategic.

Investițiile care permit reducerea costurilor sunt cele care vizează înlocuirea muncii oamenilor de către mașini permițând în felul acesta reducerea personalului și a cheltuielilor aferente.

Investițiile în infrastructură sunt cheltuielile necesare pentru a oferi prestări de servicii competitive, respectiv pentru a supraviețui în condițiile concurenței. Ele au ca efect economisirea cheltuielilor, dar mai ales creșterea calității serviciilor oferite clienților.

Investițiile de ordin strategic pot viza două obiective : modificarea poziției firmei pe piață sau menținerea cotei de piață a firmei. În legătură cu aceste obiective aceste investiții se împart în două categorii: investiții care permit firmei să demareze o activitate total nouă și investiții care servesc pentru a îmbunătății calitatea prestaților.

Decizia de a investi privește factorii de producție pe termen lung, ea angajează viitorul firmei, de aceea investiția cere mai mult ca orice act de decizie utilizarea de metode raționale pentru a diminua riscul. Această decizie depinde de un nr. mare de factori care pot fi grupați în trei categorii: nevoia de a investi, posibilitatea de a investi și posibilitatea de a prevedea.

Nevoia de a investi depinde în practică de două elemente: evaluarea cererii și politica concurențelor.

Necesitatea de a investi provine mai întâi de la constatarea că echipamentele existente nu sunt suficiente pentru a satisface cererea actuală și previzionată. Nevoia de a investi provine în al doilea rând din comportamentul firmelor concurente. Sunt situații în care firma este nevoită să investească pentru a-și scădea costurile de producție și a-și atrage clienții.

Dintre acești doi factori care nasc și întrețin nevoia de a investi, primul se consideră că este de ordin cantitativ, iar al doilea de ordin calitativ.

Posibilitatea de a investi este o condiție obligatorie, oricât de mare ar fi nevoia de a investi.

Din acest punct de vedere, punct de vedere comportamentul investitorilor depinde de situația în care se află și anume :

a) cea mai favorabilă situație este aceea în care investitorul dispune de capitalul necesar investiției . Este vorba nu numai de fondurile necesare propriu-zis investiției ci și de nevoile viitoare de lichidități complementare investiției dacă este realizată;

b) creditul este a doua posibilitate de a obține capital pentru întreprinzătorii care investesc .

Posibilitatea de a prevedea efectele economice, rezultatele acțiunii de a investi influențează de asemenea comportamentul întreprinzătorilor în materie de investiții. Aceasta depinde de:

natura serviciilor (pentru unele servicii, cererea, oferta și rezultatele economice ale viitoare producții sunt mai ușor de previzionat, iar pentru altele previziunea este mult mai dificil de realizat);

dimensiunile întreprinderii (firmele mari au în acest sens posibilități mai largi);

organizarea întreprinderii (aceasta poate fi mai mult sau mai puțin orientată spre previziune, având sau nu un compartiment specializat în acest scop).

Pentru un proiect de investiție sunt posibile mai multe variante care pot fi adoptate, din care trebuie aleasă varianta cea mai avantajoasă .

Pentru fiecare proiect de investiție trebuie să fie luați în seamă mai mulți parametri, între care:

durata de funcționare care nu este neapărat identică cu durata de viață fizică;

veniturile sperate în cursul perioadei de utilizare ;

costurile care cuprind suma investiției și costurile de utilizare a investiției .

Odată stabilește variantele de investiții din punct de vedere al încasărilor și costurilor, alegerea între aceste variante se face în funcție de o serie de criterii, dintre care cele mai folosite sunt:

Durata (termenul) de recuperare. Este perioada în care întreprinzătorul își recuperează volumul inițial al investiției. Aceasta se realizează pe baza profiturilor ce urmează a fi realizate.

Tr = I / Panual

Tr = termenul de recuperare

I = volumul inițial al investiției

Panual = profitul anual estimat a se realiza prin punerea în funcție a investiției

Profitul actualizat 2 n

Pa = -I+P1/(1+a) + P2/(1+a) + …+Pn/(1+a) , unde:

I = volumul investiției

P1,..n = profitul în anul 1,..n

a = taxa de actualizare ; aceasta exprimă taxa de depreciere a unei încasări viitore în raport cu o încasare actuală. Mărimea ei depinde atât de rata inflației cât și de rata dobânzii.

Alegerea perioadei de actualizare este de asemenea foarte importantă pentru că cu cât se îndepărtează de origine, previziunea este mai puțin bună.

Taxa de rentabilitate minimă. Se calculează după formula:

r = P / I x 100

r – taxa de rentabilitate

P- profitul estimat

I – volumul investiției

Exigența unei taxe de rentabilitate minime este unul din criteriile adesea folosite în practică.

În cazul investiților pentru construirea de noi unități, în calculul volumului inițial al investiției trebuie să se estimeze pe de-o parte cheltuielile pentru realizarea noii construcții, iar pe de altă parte cheltuielile pentru dotarea acesteia cu utilaje, mobilier, instalații, calculatoare.

Cheltuielile pentru realizarea noilor construcții depind de : costul terenului , costul infrastructurii, mărimea unităților și costul /mp.(investiția specifică).

În ceea ce privește dimensionarea unităților de prestări de servicii pentru populație, un calcul estimativ al noii unități trebuie să se ia în considerare cifra de afaceri posibil de realizat și randamentul scontat pe un mp., astfel:

S= C.A. / r , unde:

S = suprafața noii unități

C.A.= cifra de afaceri posibil de realizat

r = randamentul (cifra de afaceri) pe un mp.

La rândul ei cifra de afaceri posibil de realizat este influențată de o multitudine de factori cum ar fi:

Numărul populației respectiv numărul locuitorilor sau numărul gospodăriilor din zona unde urmează a fi localizată unitatea respectivă ;

Populația atrasă din afara localității unde urmează a fi amplasată unitatea;

Puterea de cumpărare a populației care influențează volumul și structura cererii de servicii ;

Frecvența cererii și distanțele pe care populația este dispusă să le parcurgă pentru procurarea anumitor categorii de servicii;

Concurența și cota de piață care este posibil să revină unității respective.

Cheltuielile pentru dotare depind de spectrul unităților care presupun un necesar de echipament diferențiat în funcție de particularitățile ramurii respective de servicii, de performanțele tehnice și estetice ale acestor echipamente.

Bineînțeles în alegerea variantei de investiți un rol important îl joacă restricțiile financiare, respectiv capitalul de care dispune investitorul.

2.3. Serviciile pentru producție și servicii pentru consum

2.3.1 Serviciile pentru producție

O componentă distinctă a sferei de servicii o reprezintă serviciile pentru agenții economici sau pentru producție.

Destinate consumului intermediar aceste servicii sunt asociate procesului de producție influențând benefic modul de desfacere a acestuia și rezultatele obținute. Aceste servicii depășesc cadrul producției propriu-zise, manifestându-se și în sfera distribuției asigurând aprovizionarea unităților, cu mijloace necesare producției, circulația produselor finite și recuperarea resurselor financiare folosite și realizarea unor legături economice internaționale.

Serviciile pentru producție pot fi clasificate:

servicii agro-zootehnice și veterinare ;

servicii cu caracter industrial ;

servicii de transport și telecomunicații, poștă și publicitate;

– servicii cu caracter tehnico-științific, informatic, juridic, economic și de altă specialitate profesional-științifică;

comerțul en-gros;

servicii bancare și de asigurări .

Se mai găsesc și alte criterii de clasificare a serviciilor precum frecvența de apariție, durata acestora, locul de desfășurare și alte caracteristici specifice.

Comerțul, principalul serviciu necesar desfășurării vieții economice este unul dintre cele mai vechi și mai răspândite indiferent de gradul de dezvoltare a economiei, de mărimea PIB, ponderea sa în PIB este deosebit de mare în comparație cu toate celelalte servicii.

În ceea ce privește populația ocupată în această ramură, în jur de 10% din populația activă lucrează în comerț, dar există diferențe mari de la țară la țară.

Comerțul prezintă o relativă stabilitate în cadrul economiei ca nr. de firme, populație ocupată, cifră de afaceri în sensul că ocupă ponderi importante în acestea indiferent de conjunctura economică fluctuațiile critice.

Accentuarea gradului de concentrare se manifestă prin creșterea ponderii multor firme, concomitent însă cu persistența unui mare nr. de mici unități.

Gruparea se poate face și prin asocierea voluntară a mai multor firme mărunte pentru a-și mări forța de piață.

Există forme de asociere precum cooperativele comerciale, reunind mai mulți comercianți en-detail. Forma specifică în comerțul este franșiză care constă în folosirea aceleiași forme și vânzare materiale și rețele de mai multe firme, sub o marcă unică.

Alte servicii reprezentative din categoria serviciilor pentru producție sunt transporturile; ca ramură distinctivă a economiei acestea asigură deplasarea în spațiu a produselor și persoanelor, respectiv legăturile dintre diverse sectoare de activitate; contribuie la desfășurarea normală a procesului de producție.

Dinamica activității din sfera transporturilor este determinată de ritmurile dezvoltării economice generale, de evoluția producției materiale, de structura și distribuția acesteia în profil teritorial. Privite în totalitatea lor, transporturile dețin un loc important în structura economiei majorității țărilor lumii ( Tabelul 2.1).

Tabelul 2.1.

Ponderea serviciilor de transport în PIB, în câteva țări dezvoltate

Agnes,Ghibuțiu-„Serviciile și dezvoltarea”,București,Editura Expert 2000

În privința evoluției, transporturile nu au cunoscut creșteri spectaculoase, ele făcând parte din categoria serviciilor clasice, tradiționale

În cazul țării noastre dacă în ce privește ponderea în populația ocupată reprezentând 4,8% în 1995 în PIB de 62% și în valoarea adăugată de 67% situația transporturilor este comparabilă cu cea a țărilor europene dezvoltate. Reducerea producției industriale și agricole a condus la scăderea volumului activității în transporturi la numai 34,5% la volumul mărfurilor transportate și la 62,0% la parcursul mărfurilor (Tabelul 2.2).

Sunt deosebit de sugestive, în acest sens, informațiile privind evoluția și structura pe firme a transporturilor de mărfuri analizate prin proxima celor doi indicatori reprezentativi: volumul mărfurilor transportate și parcursul mărfurilor.

Tabelul 2.2.

Evoluția și structura pe forme a transportului de mărfuri

Agnes, Ghibuțiu-„Serviciile și dezvoltarea”, București, Editura Expert, 2000

Pentru caracterizarea nivelului de dezvoltare a serviciilor de transport se mai utilizează și indicatorii bazei materiale exprimați de lungimea rețelei de linii de cale ferată și de drumuri naționale, de densitatea acestora pe kmp, de mărimea parcului de mijloace de transport în funcție și de capacitatea acestora.

Alte servicii care fac parte din domeniul serviciilor pentru producție sunt serviciile în domeniul comunicaților. Deși sunt cu o pondere relativ modestă în PIB se numără pentru majoritatea țărilor lumii, în categoria celor cu o evoluție superioară medie. Intensificarea legăturilor între partenerii de afaceri din interiorul și din afara țărilor, facilitățile oferite de pătrunderea progresului tehnic în domeniul comunicaților, accesibilitatea largă la sistemele de circulație a informației sau de curierat rapid asociate sporirii rolului comunicării în procesul decizional al agenților economici s-au reflectat în ritmurile înalte de creștere a serviciilor de acest gen.

Serviciile de poștă și telecomunicații reprezintă în România în 1995, 1,4% din PIB și se caracterizează printr-un curs ascendent chiar pe frontul unei perioade de recesiune pe care o traversează țara noastră. Dintre aceste servicii o evoluție rapidă au cunoscut serviciile de telefonie , telegrafic și transmitere de date.

Un loc aparte în structura serviciilor destinate agenților economici ocupă cele cu caracter științific. Definită prin activitățile orientate spre descoperirea de noi cunoștințe și utilizarea lor în viața economică și socială, cercetarea științifică este considerată motorul progresului.

În caracterizarea nivelului de dezvoltare a serviciilor de cercetare științifică trebuie arătat că aceasta se situează în majoritatea țărilor lumii între cele care se bucură de cea mai mare atenție; pentru țări ca SUA, Japonia Franța, Germania, Canada, cercetarea științifică este o prioritate; sumele alocate acestei activități reprezintă circa 2,5% din PIB.

În privința României serviciile de cercetare au înregistrat după 1990 o involuție rezultat al scăderii PIB și corespunzător a posibilității de finanțare a acestui sector. Astfel ponderea cheltuielilor pentru cercetarea științifică de 1,8% din PIB, în 1995 sau cea de 0,6% a cercetărilor în totalul populației ocupate sunt ilustrative pentru caracterizarea nivelului de dezvoltare a serviciilor de cercetare și evaluare a eforturilor în perspectiva aproprierii de țările europene.

Serviciile de intermediere financiară reprezintă o altă categorie importantă de prestații pentru agenții economici. Ele au apărut după al doilea război mondial în SUA și au fost implementate rapid și în Europa Occidentală.

Ele au cunoscut o evoluție rapidă datorită impactului direct asupra situației economico-financiare a întreprinderilor industriale, îndeosebi a celor mici și mijlocii.

Cele mai importante și moderne servicii din această categorie sunt leasingul și factoringul.

Leasingul a devenit un mod de finanțare de primă importanță. Rata anuală de creștere a operațiunilor de leasing în Europa Occidentală în ultimii ani a fost de peste 25% ceea ce situează acest tip de serviciu pe primul loc în dinamica serviciilor cu plată. Locul de lider pe piața leasingului îl ocupă SUA. Leasingul european a asigurat finanțarea unui volum total de investiții de 61 miliarde ECU, respectiv un sfert din piața mondială a leasingului.

Deși operațiunea de leasing are concepții diferite în țările vest-europene , elementul comun este contractul de închiriere asupra unui bun mobil sau imobil.

În accepțiunea anglo-saxonă operațiunile de leasing sunt de două tipuri care se deosebesc după raportul dintre mărimea chiriei totale cerute și valoarea bunurilor închiriate:

leasing financiar – presupune că la sfârșitul perioadei contractului, societatea specializată în acest gen de operații să-și recupereze cheltuielile totale la care se adaugă profitul societății pe seama chiriei totale încasate. În acest caz valoarea rămasă a bunului închiriat nu mai prezintă interes deosebit pentru nici o parte din contract, neexistând o obligație a firmei utilizatoare de al cumpăra;

b) leasingul operațional care nu presupune ca societatea de leasing să-și acopere cheltuielile și profitul pe seama chirie. Valoarea rămasă a bunului închiriat prezintă în acest caz o importanță mult mai mare deoarece bunul este revândut altei firme la un preț care să asigure societății un profit scontat. În prezent se manifestă tendința de reducere ușoară a leasingului financiar în favoarea celui operațional.

Revânzarea bunului pe o piață secundară la sfârșitul contractului de leasing este un mijloc de asigurare a unor profituri relativ ridicate cu condiția cunoașterii temeinice a caracteristicilor tehnice a produselor .

În domeniu leasingului mobiliar se manifestă tendința de specularizare a operațiunilor în funcție de bunul financiar al acestora, apărând și termeni specific în acest sens:

– sales aid leasing care asociază o societate de leasing cu un furnizor de bunuri asigurând cumpărătorilor un mod de finanțare pe baza unor contracte standardizate cu o valoare relativ mică;

– vandor leasing reflectă aceeași realitate dar pe baza unor contracte cu clauze speciale și la valori mult mai mari.

În domeniul leasingului mobiliar a apărut sistemul lease-back care constă în cumpărarea unui întreg edificiu în funcție de societatea de leasing și care este închiriat imediat vânzătorului pe o perioadă de timp de maximum 20 de ani .

Dezvoltarea rapidă a leasingului mobiliar și imobiliar se datorează avantajelor financiare pe care le are asupra eficienței economice firmei solicitatoare.

De aceea în Marea Britanie, Franța (Tabelul 2.3), Germania, Olanda peste 50% din firme existente apelează la serviciile societăților de leasing.

Avantajele firmei care solicită finanțarea investițiilor prin leasing financiar constau în :

– diminuarea bazei impozabile a firmei datorată includerii chiriei aferente în chiria de producție ;

– posibilitatea de a ține permanent pasul cu tehnica momentului prin înlocuirea rapidă a echipamentelor închiriate, uzate moral. De aceea firmele beneficiare tind să înscrie tot mai mult în contracte clauza înlocuirii echipamentelor, îndeosebi a celor supuse mai intens uzurii morale;

– asigurarea unei finanțări totale în condițiile unei insuficiențe sau lipsei totale a capitalului propriu. De aceea se consideră că finanțarea prin leasing asigură posibilitatea păstrării fondurilor proprii de lichidități ale firmei , îndeosebi a celor mici și mijlocii cu care pot să se lanseze în alte afaceri.

Cu cât o firmă este mai strâmtorată financiar cu atât apelează mai mult la finanțarea prin leasing.

Tabelul 2.3.

Ponderea pe sectoare industriale a întreprinderilor care apelează la leasing în 1990 în Franța

Agnes, Ghibuțiu-„Serviciile și dezvoltarea”, București, Editura Expert, 2000

Denumirea de factoring al unui alt top de servicii de intermediere financiară vine de la noțiunea de factor prin care se desemnează societatea de servicii financiare care preia pe bază de contract, o parte din funcțiunile financiar- contabile ale unei firme.

Operațiile de factoring sunt efectuate de un organism complex care grupează o bancă și o societate de asigurare dispunând printre altele de un serviciu de contabilitate, un serviciu de sondare a pieței și un serviciu juridic.

Esența lor constă în efectuarea unui serviciu complex de natură financiară și contabilă.

După primirea documentelor din care rezultă preluarea mărfurilor societatea de factoring mai pune la dispoziție firmei furnizoare contravaloarea mărfurilor rezultate din documentele de livrare, mai puțin dobânda calculată la care se adaugă comisionul.

Ținând apoi legătura cu clienții, cunoscând posibilitățile acestora de rambursare a creditelor primite, societatea de factoring este cea care volumul maxim al creditului comercial pe care îl poate acorda firmei. Larga dezvoltare a societăților de factoring în SUA și în economia țărilor vest-europene se datorează avantajelor rezultate din această nouă modalitate a firmei furnizoare.

Avantajul cel mai însemnat se referă la simplificarea aparatului contabil al firmei și reducerea cheltuielilor administrative .

Sarcina ținerii evidenței contabile a clienților revenind societății de factoring, contabilității firmei furnizoare îi revine rolul principal în ținerea contului unic al factorului iar serviciul încasări se ocupă doar de realizarea acelor venituri rezultate din livrările care nu au fost stipulate în contractul de factoring.

De asemenea volumul maxim al creditului comercial pe care îl poate acorda furnizorul clienților în funcție de situația financiară a acestora fiind stabilit de către societatea de factoring.

Un alt avantaj al factoringului rezultă din simplificarea și amplificarea surselor de finanțare a firmei.

Neavând datorii de încasat de la clienți, acestea fiind preluate de societatea de factofing.

Furnizorii ale căror exporturi se derulează prin intermediul factoringului beneficiază de o serie de avantaje rezultate din modul de finanțare mai simplu, din rapiditatea acesteia, și de posibilitățile mai mari de afirmare asupra pieței externe.

Pentru societatea de factoring avantajul net se caracterizează prin profitul rezultat din dobânda perceputa de ia clienți si din taxa de comision ai cărui nivel depinde de natura creditelor acordate și de garanțiile oferite de clienți.

O formă relativ nouă a factoringului izvorâtă din necesitatea sprijinirii creșterii exporturilor firmelor mici și mijlocii o reprezintă societatea de gestiune a exporturilor.ele sunt o formă activă și temporară de potențial între o societate de servicii specializate în export și o firmă industrială mică sau mijlocie, care nu dispune de un serviciu de export în cadrul structurii organizatorice.

În aceste condiții creșterea ponderii exportului în producția firmelor mici și mijlocii se poate realiza nu numai prin consiliere teoretică asupra piețelor externe ci prin echipe complexe de profesioniști rentabili în export care preiau rolul de responsabil al exportului și iau măsuri concrete de satisfacere a problemelor. Sfera de acțiune a societăților de gestiune a exportului este foarte largă. În ea se înscrie toate serviciile cuprinse între definirea strategiei de dezvoltare a exportului firmei și obiectivele de vânzare până la verificarea borderourilor de expediție ,cuprinzând și implementarea agenților comerciali.

Recunoașterea la acest gen de serviciu de către șefii firmelor mici și mijlocii le permite acestora să depășească impasul în efectuarea unor investiții comerciale costisitoare în raport cu resursele lor .

Noile servicii reprezintă o categorie aparte în cadrul sferei serviciilor pentru firmele cărora li se atribuie un rol important terțiatizarea sistemului productiv în general elementul comun prin care se identifică noile servicii este apartenența lor directă la tehnologiile actuale de informare și de comunicare.

Sfera “noilor servicii” cuprinde trei componente:

servicii informatice;

servicii de informare electronică;

servicii noi de telecomunicații.

Serviciile informatice se referă la prelucrarea datelor, dezvoltarea de programe ,întreținerea calculatoarelor, servicii de consultanță și inginerie informatică și câteva servicii specializate ca securitatea informaților și asigurarea condițiilor exterioare de funcționare a calculatoarelor.

Cea mai mare parte a serviciilor informatice o reprezintă conceperea de programe specializate pe un anumit tip de aplicație sau de programe standard. Cea mai rapidă expansiune o au și o vor avea în următorii 10 ani serviciile informatice axate pe programe standard pentru microordinatoare profesionale.

Volumul pieței europene, în 1990, a fost evaluat la 43,5 milioane dolari pentru acest tip de servicii și un număr total de 270.000 persoane ocupate.

Serviciile de informare electronică au rolul de a colecta informațiile, de a elabora un program de servire a utilizatorilor și de a asigura livrarea lor spre utilizatori, prin intermediul unei rețele, sub forma unor date bibliografice, date codificate și de full text.

Ritmul anual de creștere al acestor servicii a fost de cca. 17% pe an, astfel încât ponderea lor în totalul serviciilor noi a crescut de la 9% în 1986 la 17% în 1991 (Tabelul 2.4). Deși dinamica de informare economică este extrem de accelerată cifra de afaceri a prestatorilor de servicii electronice din Europa Occidentală este de două ori mai mică față de cea realizată de omologii americani. În plus se estimează că acest decalaj se datorează faptului că aproape 70% din bazele de date vest europene aparțin sectorului public și organismelor nelucrative față de apartenența în proporție de 75% a acestor baze de date sectorului privat din SUA.

Tabelul 2.4.

Situația economică în domeniul serviciilor

Agnes, Ghibuțiu-„Serviciile și dezvoltarea”, București, Editura Expert, 2000

Serviciile de telecomunicații noi cuprind comunicațiile mobile, accesul la rețele cu debit mare pentru transmiterea de date numerice, texte, imagini, mesageria electronică, video textul, telex, rezervarea automată și serviciile desemnate prin prefixul tele.

Piața actuală a noilor servicii de telecomunicații din UE este evaluată la 600 milioane ECU și un nr. de 30000 de salariați. Deși volumul pieței este redus în prezent, există multe exemple care cotifică posibilitățile de creștere rapidă a acestei categorii de servicii.

Astfel serviciile de curier electronic din interiorul firmei ca și cele de schimburi de date între firme cresc în rate anuale de 20-40%, sistemul de transmisie la distanță a unui semnal sau mesaj sub formă scrisă și vizuală spre un receptor de buzunar este utilizat de 5,7% din populația activă a SUA, 3,6% în Japonia, 1,9% în Maria Britanie;

Serviciile de telefonie celulară sunt utilizate de peste 2 milioane de beneficiari în SUA, iar rata de creștere anuală a acestor servicii este de circa 30%.

Pe fondul acestor tendințe manifestate îndeosebi pe piața internațională a serviciilor financiare se impune precizarea a înregistrat în special după 1989, evoluții asemănătoare.

Astfel serviciile financiare aproape inexistente înainte reprezintă astăzi cca. 20% din totalul serviciilor furnizate agenților economici, în paralel, crescând corespunzător și nr. instituțiilor financiar bancare si de asigurări. Comparativ cu piața internațională serviciile financiare mai dezvoltate în țara noastră sunt cele clasice de administrare a resurselor financiare, consultanță, de contări între parteneri de afaceri, acordări de credite. În aceste condiții piața serviciilor financiare se află de abia la începuturile ei având perspective deosebite.

De asemenea, se remarcă afirmarea și creșterea serviciilor de tipul tranzacții imobiliare cu pondere de 22,9% în total și a celor din domeniul informaticii deocamdată cu o prezență de 5%.

În finalul analizei principalelor categorii de servicii prestate agenților economici , o imagine sugestivă pentru realitatea românească și mai ales pentru perspectivă, pentru continuarea unei strategii de viitor, oferă tabloul sinaptic al evoluției și structurii acestor activități (Tabelul 2.5).

Astfel în totalitatea lor serviciile comerciale destinate agenților economici s-au înscris pe o curbă descendentă.

Tabelul 2.5.

Evoluția în prețuri curente și comparabile a serviciilor comerciale destinate agențiilor economici

Agnes, Ghibuțiu-„Serviciile și dezvoltarea”, București, Editura Expert, 2000

În privința structurii pe categorii, prezența unor grupe ca : tranzacții imobiliare informatice, arhitectură și inginerie etc., este expresivă pentru a marca progresele înregistrate în acest domeniu.

2.3.2 Serviciile pentru consum

Una din cauzele creșterii serviciilor în economia contemporană este expansiunea și modificarea structurală a consumului final de servicii.

Analiza consumului populației evidențiază prezența în structura acestuia, a unei game largi de servicii destinate satisfacerii nevoilor celor mai diverse. Din categoria acestora, cele mai importante sunt: învățământul, cultura și arta, ocrotirea sănătății și asistența socială, transportul și telecomunicațiilor, turismul; aceste activități răspund unor necesități de ordin superior, decurgând din nivelul de dezvoltare economico-socială, din creșterea gradului de instruire, cultură și civilizație.

Totodată, prin conținutul și particularitățile lor, aceste activități asigură un nivel mai înalt al satisfacerii consumatorilor, contribuind astfel la ridicarea calității vieții.

Serviciile destinate populației se regăsesc în principal, în sfera consumului, influențând nivelul și calitatea acestuia; în același timp ele se întâlnesc și în sfera distribuției implicându-se în acest caz în reluarea ciclului producției bunurilor materiale , chiar în accelerarea lui , participând în acest fel la progresul general al societății.

Evoluția serviciilor pentru populație are loc în strânsă legătură cu dinamica trebuințelor, a veniturilor și a comportamentului de consum, analiza acestora sugerând amploarea și tendințele înregistrate de această a doua componentă majoră a serviciilor.

Dezvoltarea și diversificarea cerințelor membrilor societății rezultat al progresului economic și social dar și al sporirii exigențelor consumatorilor față de calitatea servirii, au condus la modificarea structurii consumului în sensul restrângerii proporției de participare a bunurilor și creșterii celei a serviciilor; consumul de serviciilor al populației se mărește, nu numai pe seama celui de bunuri ci și în asociere cu acesta, în acest caz serviciile asigurând cadrul propice utilizării bunurilor achiziționate.

Totodată amplificarea nevoilor în ansamblul lor, antrenează o creștere semnificativă în sfera serviciilor pentru populație. La aceeași evoluție subscrie și sporirea veniturilor populației știut fiind că serviciile se numără între componentele consumului cu elasticitate superioară întregului. Că în foarte puține se poate vorbi de o plafonare a acestuia.

Serviciile din sfera consumului se structurează în: servicii independente și servicii asociate bunurilor primele putând fii în relații de substituire sau de indiferență fașă de consumul de produse.

Serviciile pentru populație indiferent de localizarea lor se deosebesc după natura relațiilor economice și financiare ce intervin între prestator / producător și beneficiar în serviciile comerciale plătite de populație, pentru care aceasta se adresează pieței și serviciile oferite cu titlu gratuit, finanțarea lor realizându-se pe cale publică din bugetul de stat.

Această structurare nu este lipsită de ambiguități, dar este una din cele mai expresive și frecvent folosite.

Într-un anume sens această clasificare se suprapune celei având drept criteriu de separare a serviciilor, caracteristicile beneficiarului și care identifică 2 grupe, și anume: serviciile personale și educative .

Serviciile elective numite și utilități de ordin public, înglobează toate prestațiile în furnizarea cărora participă statul fie printr-un aport financiar, fie definind condițiile care sunt oferite.

Din această categorie face parte în primul rând, învățământul , sănătatea și asistența socială; dar tot aici sunt incluse și cele furnizate de administrațiile publice fie gratuit serviciile personale sunt cele vândute pe piață, particularilor sau a gospodarilor contra unui preț independent de sura fundamentală de finanțare care poate fi privată sau publică.

Aceste servicii cuprind în continuare o gamă largă de activități care influențează direct starea fizică, psihică sau mobilitatea geografică a utilizatorului .

Fiecare dintre aceste grupe pot fi, la rândul ei subdivizată după criterii referitoare la caracteristicile serviciilor și modul lor de furnizare, obținându-se astfel un tablou complet al multitudinii serviciilor destinate populației. (Figura 5 Anexe).

Dezvoltarea serviciilor pentru populație reprezintă o trăsătură majoră a țărilor avansate din punct de vedere economic, locul și amploarea lor, ritmurile evoluției, orientările structurale sunt determinate, pentru fiecare țară în parte de dinamica social-economică, de numeroși factori specifici, de particularitățile și avantajele în consum.

Pentru țările industrializate, cu economie de piață, nivelul serviciilor este susținut printr-o pondere de 35-55% din consumul final privat ( restul revine bunurilor ), cu tendință de creștere relativ lentă, manifestată pe parcursul unei perioade de 25 de ani ( 1965-1990 ); comparativ, în țările slab dezvoltate și, în special, în țările est europene, proporția este mult mai modestă, de numai 20-25%, rezultat nemijlocit al unui nivel redus de dezvoltare economică, al dificultăților inerente perioadei de tranziție, dar și unei concepții diferite cu privire la acoperirea nevoilor de servicii.

Mai relevantă pentru caracterizarea dimensiunilor consumului de servicii al populației și mai realistă pentru comparațiile internaționale este determinarea consumului lărgit de servicii și respectiv, a ponderii lui în consumul total al populației.

Consumul lărgit de servicii ia în calcul volumul valoric al serviciilor plătite de populație ( comerciale ), al celor finanțate din bugetul public și prestația comercială – 30% din cifra de afaceri a comerțului cu amănuntul; consumul de servicii ajunge în unele țări ca S.U.A., Franța, Japonia la 60-65% din totalul consumului. Totodată se apropie de de nivelul țărilor dezvoltate și țările est-europene, țări în care finanțarea publică a unor servicii este mai bine reprezentată ( Maria Ioncică – “Economia serviciilor” ).

În cazul țării noastre, serviciile destinate consumului populației au avut ši continuă să dețină o pondere relativ scăzută; astfel, cele plătite reprezintă numai 13-14%, în structura bugetelor de familie sau 32% din totalul cumpărărilor de bunuri și servicii; la acestea se adaugă cele finanțate public. Operând cu indicatorul consumul lărgit de servicii, se ajunge și în România la 45-50% din total.

În privința tendinței, dacă până în 1990 s-a manifestat o creștere, evoluția ulterioară a fost contradictorie, reflectând dificultățile înregistrate în plan economic ši social, dar și căutările unui model propriu de dezvoltare. (Figura 6 Anexe).

Cunoașterea cât mai exactă și riguroasă a dimensiunilor și structurii serviciilor pentru populație, problemă cu semnificații aparte pentru evaluarea nivelului de dezvoltare atins și pentru determinarea eforturilor de viitor, impune aprofundarea analizei pe principalele categorii și grupe.

Serviciile finanțate de la buget – acestea sunt furnizate consumatorilor cu titlu gratuit, au o destinație colectivă, se înscriu ca principal obiectiv satisfacerea nevoilor spirituale ale membrilor societății.

Unul dintre serviciile cele mai importante din categoria celor finanțate de la buget este învățământul; acesta are rolul de a forma cadrele calificate necesare ramurilor economiei, de a realiza educarea permanentă a oamenilor, de a stimula și facilita procesul de instruire generală, contribuind astfel la dezvoltarea societății, la creșterea economică; are sarcina valorificării superioare a resurselor umane, dezvoltării capacității intelectuale și fizice a indivizilor.

Importanța și dimensiunile serviciilor de învățământ pot fi puse în evidență printr-o serie de indicatori ca:

sumele alocate de la buget sau proporția în P.I.B.;

populația școlară, evoluția și structura acesteia pe forme și trepte de învățământ;

personalul didactic și relația acestuia cu populația școlară;

baza materială, etc.

Alături de acești indicatori care prin nivelul lor reușesc doar o evaluare cantitativă a dezvoltării învățământului, se impune și analiza unor aspecte calitative, structurale ale acestui domeniu. Chiar și numai prin limitare la acești indicatori cantitativi, comparațiile între țări rămân diferite și uneori neconcludente ca urmare a diferențelor metodologice.

Cu toate acestea, nivelul general de dezvoltare a învățământului este expresia redat de faptul că țările avansate ale lumii alocă acestui domeniu circa 6-8% din produsul național brut ( 8,4% – Norvegia, 8,3% Suedia, 7,6% Canada, 7,4% Danemarca, 7,2% Finlanda, 5,9% Olanda, 5,8% Franța și tot atât Austria, 5,3% S.U.A., etc.); la un nivel apropiat se plasează și țări mai modest dezvoltate ( Grecia, Portugalia, Turcia ) sau țări est-europene ( 6,7% Ungaria, 5,8% Bulgaria și tot 5,8% Republica Cehă, 5,5% Polonia ), ceea ce sugereazã înțelegerea de către aceste țări a semnificațiilor deosebite ale învățământului pentru progres ( M.Ioncică – “Servicii și dezvoltare”).

În România, deși învățământul deține ponderea cea mai mare în totalul cheltuielilor social culturale finanțate de la buget, respectiv 46% în 1995, proporția acestui serviciu în P.I.B. oscilează în jurul lui 3%, pondere modestă comparativ cu alte țări, dar explicabilă într-o oarecare măsură prin tendința de reducere a populației școlare – circa 20% din totalul populației – determinată la rândul ei de evoluția negativă a sporului natural.

Analiza comparativă a distribuției populației școlare pe trepte de învățământ și a dotării cu personal didactic oferă o imagine elocventă a nivelului învățământului, fără a abuza de indicatori statistici; astfel, indicatorul numărul de studenți la 100.000 de locuitori situat în România la 1480 în 1995, față de 1257 în Cehia, 1312 în Ungaria, 1882 în Polonia, 2324 în Bulgaria sau 2800-3000 în țările vest-europene și 5611 în S.U.A. sau 6980 în Canada, precum și raportul de un cadru didactic la 15 elevi și respectiv la 12 studenți în țara noastră, relativ apropiat de valorile din alte țări sunt deosebit de sugestivi pentru realizările și eforturile de perspectivă în domeniul învățământului.

Ocrotirea sănătății este un alt serviciu important oferit populației, în mod gratuit, de către societate. Privite în sens larg, serviciile grupate sub denumirea “sănătate” au ca obiectiv asigurarea sănătății populației, menținerea și refacerea capacității forței de muncă, fiind astfel implicate în crearea condițiilor materiale de existență a omului, în ridicarea calității vieții.

Starea de sănătate are un conținut coplex și se află într-o relație de intercondiționare cu evoluția socială în ansamblu, cu celelalte componente ale economiei și calității vieții. Ea este determinată, în mare măsură, de nivelul general de dezvoltare economico-socială, de structura consumului, de standardul igienei individuale, de gradul de cultură și nu în ultimul rând, de servicii de sănătate; ea asigură participarea eficientă a omului în procesul de producție, exercitarea capacității sale de muncă, formarea și afirmarea personalității sale, constituind “resortul cel mai puternic al dezvoltării”.

Analiza unor indicatori specifici ai serviciilor de sănătate ca:

suma alocată de la buget sau proporția în P.I.B.;

personalul medical, evoluția și structura sa pe profesiuni și nivele de pregătire;

baza materială, etc. sau ai asistenței sociale, permite indirect și caracterizarea stării de sănătate.

Ponderea cheltuielilor pentru sănătate în P.I.B. este relevantă pentru evaluarea nivelului serviciilor medicale; ea se situeazã de la 9-10% în țări ca Belgia, Franța, Olanda, la 5-6% în Anglia, Danemarca, Italia și la mai puțin în alte țãri, în funcție de sistemul asigurărilor sociale utilizat și dezvoltarea economico-socială. Alocarea în țara noastră a unei cote de 2-2,5% din P.I.B. pentru domeniul sănătății, plaseazã România pe unul din ultimele locuri din Europa.

De asemenea, indicatori cum sunt: număr de locuitori ce revin la un pat de spital și la un medic surprind prin mărimea lor, pe lângă standardul serviciilor de sănătate și unele aspecte calitative(Tabelul 2.6).

Tabel 2.6.

Locuitori ce revin la un pat de spital și la un medic

Maria, Ioncică-„Economia serviciilor”, București, Editura Uranus, 2000

În privința acestor indicatori, România are o poziție mai modestă. Privind situația însă într-o perspectivă mai largă, trebuie acceptat că nivelul actual de dezvoltare reprezintă excepția, reflectă o perioadă de dificultăți economice și nu o concepție, o strategie în domeniu. România experimenteazã un sistem de asigurări sociale, similar celui din țările vest-europene, ceea ce va duce la modificarea sensibilă a locului serviciilor medicale în consum.

Alături de serviciile medicale, în asigurarea stării de sănătate sunt implicate și activitãțile din domeniul asistenței sociale prestate printr-un sistem de unități specializate de supraveghere și educare a copiilor – creșe, cămine grădinițe -, de întreținere a persoanelor vârstnice, a celor cu handicap, a categoriilor defavorizate, etc. De asemenea, consumul unor servicii cu caracter sportiv, de culturã fizică, contribuie la menținerea condiției fizice a organismului și indirect, la îmbunătățirea stării de sănătate.

O altă categorie de servicii finanțate public, este reprezentată de cele în domeniul culturii și artei. Acestea sunt activitãți sociale utile destinate satisfacerii nevoilor de cunoaștere, informare și instruire, de educare a gustului pentru frumos, contribuind astfel la formarea și dezvoltarea personalitãții umane și implicit, la ridicarea calității vieții.

Fiind vorba de un consum voluntar, serviciile de cultură și artă sunt incluse în marea lor majoritate în categoria celor comerciale, deci plătite de populație; cu toate acestea este necesară și participarea statului ( într-o poziție modestă ) la finanțarea lor, în scopul realizării unor deziderate fundamentale ca: protejarea patrimoniului cultural-artistic, accesul tuturor categoriilor sociale la valorile culturale, întreținerea unei rețele de instituții cultural-artistice, promovarea valorilor culturale în țară și străinătate, etc., obiective a căror anvergură și costuri nu pot fi susținute exclusiv prin veniturile obținute din prestații.

Amploarea și dezvoltarea serviciilor din domeniul culturii și artei pot fi cuantificate prin intermediul unor indicatori exprimând:

producția culturală ( numărul de publicații și tiraj – cărți, broșuri, ziare, reviste, număr de filme, număr de spectacole și spectatori, emisiuni de radio și televiziune, manifestări expoziționale, etc.);

personalul angajat în domeniu;

baza tehnico-materială;

sumele alocate și ponderea lor în buget sau P.I.B.

Acești indicatori, ca de altfel și în cazul celorlalte servicii, nu evidențiazã decât în mică măsură și numai sub aspect cantitativ eforturile și realizările în domeniul culturii și artei.

Servicii comerciale prestate populației – reprezintă acea categorie de prestații furnizate populației contra cost, în sistemul relațiilor de piață, prin intermediul unor acte de vânzare-cumpărare. Ele sunt destinate indivizilor sau gospodăriilor și au ca scop satisfacerea unor nevoi de mare diversitate din punct de vedere al conținutului, presante sau de mai mică importanță, de primă necesitate sau de confort, materiale sau spirituale, etc.

Varietatea nevoilor cărora se adreseazã are corespondent în tipologia foarte largă a acestora, în structura lor regăsindu-se: transporturile și telecomunicațiile, repararea și întreținerea bunurilor și locuințelor, turismul și alimentația publică, spălătoriile și curățătoriile, activitățile recreative, culturale și sportive, servicii financiare, juridice, de contabilitate, de radio și televiziune, etc.

Aceste servicii sunt de o mare eterogenitate și funcționeazã în cadrul unor sisteme organizatorice unitare cu cele destinate producției sau cele finanțate public.

Din aceastã categorie, serviciile în hoteluri și restaurante, reprezintă o grupă importantă cu o pondere de 53,6% în 1995; acestea au înregistrat o tendință descrescătoare explicabilă prin reducerea sensibilă a numărului turiștilor interni ( de la aproape 11 milioane în 1990 la 6,3 în 1995 ) și corespunzător a numărului unităților și locurilor de cazare turistică, dar mai ales, prin scăderea nivelului de trai al populației și, în consecință, solicitarea mai modestă a unor astfel de servicii.

Paradoxal, o evoluție cu totul diferitã au înregistrat “agențiile de turism și asistență turistică”, a cãror activitate a crescut de peste 6 ori, ajungând la aproape 10% din total. Evoluția spectaculoasă a acestor servicii este în mică măsură provocată de dinamica prestărilor turistice propriu-zise; ea este în mare parte determinată de dezvoltarea activităților conexe sau auxiliare turismului cum ar fi: rezervări de locuri în mijloacele de transport ( ticketing ), organizarea de călătorii, schimb valutar, comerț în consignație și altele.

Serviciile recreative, culturale și sportive, a doua grupă ca importanță cu pondere de 17,6%, subsumează o gamă largă de prestații între care un loc deosebit dețin cele de radio și televiziune.

Acestea au înregistrat în perioada 1990-1995, o evoluție pozitivă, multiplicându-se de peste 3 ori, în privința serviciilor de radiodifuziune și televiziune, dinamica lor este sugestiv ilustrată de creșterea numărului abonaților: la radio, de la 2,4 milioane în 1990 la 4,4 milioane în 1995 și la televiziune de la 3,6 milioane la 4,2 milioane, în aceeași perioadă, precum și de faptul cã la 1000 de persoane reveneau în 1995, 196 abonamente radio și 184 la televiziune, nivel superior comparativ cu 1990.

O altă grupă de servicii comerciale sunt serviciile de întreținere și reparare a autovehiculelor precum și a bunurilor personale și gospodărești; având împreunã 61 % din totalul serviciilor si înregistrând o evoluție sensibil apropiată cea medie, aceste servicii reflectă indirect gradul de dotare cu bunuri de folosință îndelungată, vârsta parcului calitatea produselor etc.

Tendința de scădere pe care au cunoscut-o aceste servicii după 1990, asociată cu sporirea înzestrării gospodarilor cu bunuri de folosință îndelungată (Tabelul 2.7),relevă că ,în ultimii ani .populația a procedat in proporție însemnată, la înlocuirea unor bunuri casnice cu altele noi, mai performante; în aceste condiții, gradul de noutate al parcului și fiabilitatea ridicată a produselor nu favorizeazã, pe termen scurt, o cerere pentru servicii de reparație și întreținere.

Tabelul 2.7.

Evoluția înzestrării populației cu bunuri de folosință îndelungată

Maria, Ioncică-„Economia serviciilor”, București, Editura Uranus, 2000

Un loc aparte în consumul populației ocupă serviciile de transport, poștă și telecomunicații. Creșterea mobilității populației în interiorul și afara localităților – sporirea nevoilor de informare și comunicare rapidă au condus la intensificarea cererilor pentru acest tip de servicii. Deși schimbările de natură metodologică operate relativ recent în sensul reunirii într-o singură poziție ( categorie ) a serviciilor de transport și telecomunicații pentru producție și pentru populație nu permit o analiză diacronică a acestor servicii, este expresivă, pentru caracterizarea dimensiunilor, importanței și tendințelor din domeniul transporturilor și telecomunicațiilor, analiza sincronică (Figura 8 Anexe).

Astfel, categorii ale populației cu mijloace bănești superioare, cu un consum total de servicii mai mare – salariați, patroni – cheltuiesc mai mult pentru transport și telecomunicații, argumentând și pentru viitor o creștere în acest domeniu.

În concluzia analizei asupra întregului grup al serviciilor destinate populației – atât a celor finanțate pe cale publică, cât și acelor procurate contra cost – se poate spune că, mărimea, evoluția și structura lor exprimă sugestiv nivelul de dezvoltare a unei societăți, gradul de satisfacere a nevoilor populației și corespunzător nivelul calității vieții. În privința perspectivei, dezvoltarea lor rămâne conectată la dinamica economico-socială.

CAPITOLUL 3. INTERNAȚIONALIZAREA SECTORULUI DE SERVICII: FACTOR AL CREȘTERII ȘI DEZVOLTĂRII ECONOMICE CONTEMPORANE

3.1. Dimensiunea internațională a serviciilor și teoria economică internațională

Până la începutul anilor ’80, interesul acordat schimburilor internaționale cu servicii în literatura de specialitate sau în cadrul agendei dezbaterilor din diferitele foruri internaționale s-a rezumat cel mult la abordarea rolului acestora ca factor de impulsionare a comerțului cu bunuri materiale și, respectiv, ca mijloc de realizare de încasări valutare sau la abordarea unor aspecte specifice legate de anumite segmente de servicii; al nouălea deceniu marchează o schimbare radicală a percepției asupra importanței acestor schimburi, atât pe plan internațional, cât și național.

Amplificarea cercetărilor în domeniul schimburilor internaționale cu servicii este pusă în legătură cu motivațiile de natură economică și politică, care au stat la originea declanșării, la începutul anilor ’80, a preocupărilor de reglementare și de liberalizare în plan multilateral a acestor schimburi. Prin urmare, literatura de specialitate care a luat naștere începând din această perioadă în jurul problematicii comerțului internațional cu servicii trebuie privită ca o reacție în lanț la încercările de a conferi un suport teoretic preocupărilor de liberalizare în acest domeniu.

Contribuțiile teoretice ale economiștilor au ca numitor comun străduința de a demonstra aplicabilitatea în domeniul serviciilor a teoriilor convenționale din sfera comerțului cu bunuri materiale – fie a teoriei clasice a avantajelor comparative bazate pe înzestrarea cu factori primari de producție, fie a variantelor mai moderne și extinse ale acesteia – și de a furniza astfel guvernelor țărilor respective fundamentul teoretic pentru justificarea oportunității și, respectiv, a necesității liberalizării comerțului internațional cu servicii.

Numeroși economiști și negociatori, în special în țările în curs de dezvoltare, au îmbrățișat presupunerea că tranzacțiile internaționale cu servicii ar echivala cu un joc cu sumă zero, opinând că , dacă liberalizarea acestor tranzacții ar fi să conducă la beneficii economice pentru unii participanți, atunci aceste beneficii ar avantaja în mod cert țările dezvoltate, ceilalți parteneri suferind în mod corespunzător pierderi. În plus, invocând particularitățile care diferențiază activitățile de servicii față de bunurile materiale, unii teoreticieni –provenind chiar din țările dezvoltate și-au exprimat serioase temeri în legătură cu posibilitatea transpunerii în domeniul comerțului cu servicii a teoriilor economice dezvoltate pentru comerțul cu bunuri materiale, și mai ales în legătură cu aplicabilitatea la ambele sfere ale aceleiași noțiuni de comerț și a acelorași concepte și instrumente de liberalizare.

Cercetările în sfera comerțului internațional cu servicii din anii mai recenți au fost stimulate într-o proporție semnificativă și de preocupările unor teoreticieni din țările în curs de dezvoltare și mai ales ale specialiștilor Secretariatului UNCTAD, care și-au îndreptat atenția în special asupra relației dintre comerțul cu servicii și procesul dezvoltării economice, în vederea înarmării țărilor în curs de dezvoltare cu un bagaj de cunoștințe teoretice indispensabile susținerii intereselor lor specifice în contextul participării la procesul de negocieri din domeniul serviciilor din cadrul Rundei Uruguay. Se remarcă în acest context studiile naționale asupra sectorului de servicii din țările în curs de dezvoltare, precum și studiile cu caracter sectorial efectuate la nivel național, regional și internațional , elaborate sub auspiciile UNCTAD, ca și numeroasele contribuții având ca temă explorarea relațiilor dintre politicile de dezvoltare, strategiile de dezvoltare a sectoarelor naționale de servicii din țările în curs de dezvoltare și implicațiile internaționalizării serviciilor prin prisma acestor țări etc.

În aceste context, preocupările teoretice și empirice sunt tot mai susținute, conturate în țările europene în curs de tranziție și legate de comerțul internațional cu servicii, sub impactul schimbărilor radicale care au marcat aceste țări începând din anii ’90 și mai ales al promovării unor politici de deschidere față de cooperarea pe plan internațional în sfera serviciilor, inclusiv prin participarea acestor țări la noile mecanisme convenite în sfera serviciilor la nivel global ( GATS ) și la nivel regional, european (Acordurile Europene ).

Deși noile abordări teoretice vizând dimensiunea internațională a serviciilor au contribuit în mod semnificativ la umplerea golurilor existente în literatura economică în acest domeniu, putem aprecia că, până în zilele noastre, activitățile de servicii nu și-au adjudecat un loc propriu, bine definit în cadrul teoriei economice, în general, și al teoriei comerțului internațional, în special (Agnes Ghibuțiu, 2000 ).

Încorporarea serviciilor în teoriile existente ale comerțului internațional este îngreunată de numeroase probleme asociate cu natura intrinsecă a serviciilor și cu modalitățile specifice ale participării acestora la circuitul economic internațional. Printre principalele dileme care se ridică în acest context se numără cele legate de definirea conținutului serviciilor moderne și, respectiv, al noilor tipuri de servicii, de relațiile dintre evaluarea cumpărătorului, prețul serviciilor și al inputurilor de factori și costuri ( în condițiile în care în sfera serviciilor competiția bazată pe prețuri este mai puțin semnificativă, dimensiunile calitative fiind cele care prevalează ), precum și cele legate de strânsele legături de complementaritate dintre comerțul cu servicii și comerțul cu bunuri materiale, pe de o parte, și comerțul cu servicii și mișcarea factorilor de producție, pe de altă parte. Alte probleme complexe care își așteaptă soluționarea în contextul abordării teoretice a procesului de internaționalizare a serviciilor ar fi :

– în ce proporție se datorește capacitatea redusă a serviciilor de a fi comercializate barierelor artificiale ridicate prin intermediul reglementărilor pe plan intern și, respectiv, naturii imateriale, tehnice sau instituționale a serviciilor;

-căt de rapid se modifică, sub impactul noilor tehnologii din domeniul informației și telecomunicațiilor frontierele impuse de gradul scăzut de transportabilitate în cazul a numeroase categorii de servicii;

În cazul specific al țărilor în curs de tranziție și implicit al României, acestor probleme li se alătură și multe altele, între care:

– cum ar putea recupera aceste țări cât mai rapid rămânerile în urmă față de țările dezvoltate în acest domeniu;

– cum ar putea fi consolidate în aceste țări capacitățile interne generatoare de fluxuri internaționale de servicii;

– cum ar putea valorifica aceste țări noile oportunități de dezvoltare, deschise de recentele demersuri de liberalizare a comerțului internațional cu servicii.

Pe lângă acestea, spațiul schimburilor internaționale cu servicii se caracterizează printr-o penurie și mai acută de informații statistice – atât sub aspect cantitativ, cât și calitativ – comparatic cu cele disponibile pentru explorarea serviciilor în contextul economiilor naționale, ceea ce impietează asupra rigurozității științifice a analizelor cu caracter mai detaliat și a celor comparative pe plan internațional.

3.2. Particularități ale procesului de internaționalizare al serviciilor

Se poate considera că, din momentul în care un serviciu nu mai face parte din procesul de producție propriu-zis al bunurilor materiale sau, cu alta cuvinte, nu mai este “internalizat” în cadrul întreprinderilor producătoare de bunuri materiale, el se poate constitui în obiect al schimbului internațional, ca orice bun material (Agnes Ghibuțiu ,2000) . Aceste servicii – denumite în literatura de specialitate “servicii exteriorizate și organizate ”sau servicii “separate” sau de “distanță lungă”- pot participa la schimburile internaționale ca produse distincte, dar se deosebesc, totodată, de bunurile materiale.

Serviciile diferă de celelalte produse care participă la schimburile internaționale înainte de toate prin faptul că sunt imateriale. De asemenea, conținutul și valoarea unui serviciu rezidă în însuși actul prestării: prin natura sa, serviciul este finit și nu poate fi depozitat ( cu excepția informațiilor stocate ); implicit, este netransferabil de la un consumator la altul. Din această cauză, majoritatea serviciilor nu pot fi prestate decât cu condiția ca furnizorul de serviciu și destinatarul serviciului respectiv să se întâlnească în același loc și în același timp. Cu alte cuvinte, spre deosebire de bunurile materiale, “ timpul și locul producției și consumului de servicii nu pot fi separate”(Agnes Ghibuțiu,2000). Concepția larg răspândită că serviciile nu sunt comercializabile derivă tocmai din această caracteristică a lor, care presupune simultaneitatea producției și consumului.

În aceste condiții, pentru a-și lărgi sfera geografică de acțiune, o întreprindere de servicii este obligată să-și multiplice unitățile de producție și nu numai punctele sale de desfacere.

Există, prin urmare, două dificultăți majore în calea comerțului internațional cu servicii:

caracterul imaterial al serviciilor, în măsura în care natura prestației face imposibilă comercializarea lor pe piețele externe;

faptul că acest handicap tehnic este fie dificil, fie imposibil de depășit, din cauza barierelor pe care le ridică, în general, țările în calea stabilirii de întreprinderi străine pe teritoriul lor național.

Aceste caracteristici ale serviciilor, care reclamă, ca regulă generală, o suprapunere în timp și în spațiu a producției și consumului lor și deci o strânsă proximitate fizică dintre producător (furnizor) și consumator (utilizator), imprimă anumite particularități comerțului internațional cu servicii, datorită cărora acest comerț prezintă unele deosebiri esențiale față de comerțul cu bunuri materiale.

În cazul serviciilor, deplasarea transfrontieră are loc într-un număr redus de tranzacții cu servicii, respectiv doar în cazul serviciilor care pot fi transmise prin rețeaua de telecomunicații (cum ar fi serviciile de telefonie, serviciile de telecomunicații cu valoare adăugată, unele servicii bancare ) sau al serviciilor care sunt întruchipate în bunuri materiale( de exemplu raportul tehnic al uni consultant sau software-ul înmagazinat pe dischetă ).Deși modul de livrare transfrontieră a serviciilor prin intermediul rețelelor de telecomunicații se află într-o dinamică expansiune sub efectele noilor tehnologii din domeniul informației, acest mod de livrare nu este aplicabil în cazul a numeroase categorii de servicii – cum ar fi serviciile tradiționale de ocrotire a sănătății sau de educație, serviciile de înfrumusețare(coafat, cosmetică), comerțul cu amănuntul, alimentația publică, transportul intern de pasageri etc.

În această categorie de servicii care presupune coincidența în timp și în spațiu a consumului și producției s-au încadrat, până de curând, și majoritatea serviciilor de afaceri – serviciile bancare, financiare, de asigurări, de informatică, de contabilitate, juridice, publicitate, cercetare-dezvoltare, de inginerie, arhitectură etc. Pentru ca totuși tranzacțiile internaționale cu asemenea servicii să poată avea loc, este nevoie fie de deplasarea consumatorului la locul ude se află producătorul ( cazul turismului de exemplu ), fie de deplasarea factorilor de producție la locul consumului, cum ar fi, de exemplu, deplasarea investițiilor străine directe în vederea stabilirii unei prezențe comerciale sau deplasarea temporară a forței de muncă. Aceasta înseamnă că numeroase categorii de servicii nu pot fi tranzacționate în străinătate decât prin mișcarea factorilor de producție.

În concluzie, pentru a vinde serviciile lor pe piețele externe, furnizorii de servicii dispun de mai multe alternative cu privire la “modul de furnizare” a serviciilor, și anume:

furnizarea transfrontieră (livrarea peste graniță) a serviciilor prin intermediul rețelelor de distribuție;

deplasarea consumatorului în țara furnizorului de serviciu;

deplasarea temporară a furnizorului de serviciu în țara utilizatorului/ consumatorului;

stabilirea unei prezențe fizice pe termen lung pe piețele externe, prin efectuarea de investiții străine directe.

Totalitatea tranzacțiilor cu servicii desfășurate la nivel mondial prin intermediul primelor trei “moduri de furnizare” formează “comerțul internațional propriu-ziși cu servicii”, așa cum rezultă aceasta din statisticile balanțelor de plăți. În această accepțiune, volumul valoric al comerțului internațional cu servicii (evaluat, deci, în baza datelor balanțelor de plăți) s-a cifrat la 1.340 miliarde de dolari la nivelul anului 2000, comparativ cu un volum valoric al comerțului internațional cu bunuri materiale, care a totalizat 5.460 miliarde de dolari în același an (Agnes Ghibuțiu,2000) .

Sursa principală de date statistice pentru evaluarea comerțului internațional cu servicii o reprezintă balanțele de plăți transmise de către țările membre ale Fondului Monetar Internațional care elaborează datele ce permit aprecierea dimensiunii acestui comerț.

Potrivit ultimei ediții a “Manualului balanței de plăți” a FMI, din 1993, datele vizând relațiile economice externe ale unei țări sunt organizate în două conturi standard (Agnes Ghibuțiu), respectiv:

“contul curent”, cuprinzând tranzacțiile cu nerezidenții acoperind bunurile materiale; serviciile; veniturile (respectiv, veniturile din muncă, din investiții străine, din investiții de portofoliu și din alte investiții de capital (dobânzi); transferurile curente;

“contul de capital financiar”, înregistrând mișcările de capital și schimbările în activele și pasivele financiare ale unei țări în relațiile externe.

Spre deosebire de metodologiile precedente ale FMI, potrivit cărora în cadrul balanței plăților curente nu se opera distincția între bunuri materiale și servicii, ci între tranzacțiile cu mărfuri și tranzacțiile, altele decât mărfuri (acestea din urmă fiind cunoscute și drept “comerț invizibil”), noul Manual al FMI în vigoare din anul 1994 identifică în mod explicit serviciile, separându-le în același timp de posturile de “venituri”. Astfel, în noua concepție, balanța serviciilor identifică următoarele categorii de servicii: transporturi; turism; servicii de comunicații; servicii de construcții; servicii de asigurări; servicii financiare; servicii informatice și legate de computere; taxe de licență, drepturi de autor; alte servicii de afaceri (servicii juridice, consultanță contabilă și de management; servicii de publicitate și de cercetare a pieței; servicii de cercetare – dezvoltare; servicii de arhitectură și inginerie; servicii din domeniul agriculturii; alte servicii comerciale); servicii personale, culturale și de recreație; servicii guvernamentale neincluse în altă parte. Ansamblul acestor categorii de servicii este evidențiat în cadrul a trei posturi majore ale balanței serviciilor:

“Transport”, înglobând trei subposturi, defalcate fiecare pe diferitele tipuri de transport, respectiv: naval- transport mărfuri; transport de pasageri; alte servicii de transport;

“Turism”, înglobând trei subposturi, respectiv: deplasări oficiale; turism particular; alte categorii de călătorii;

“Alte servicii”, înglobând în cadrul unor subposturi distincte toate celelalte categorii de servicii evidențiate mai sus, neincluse în “transport” și “turism”.

Deși noua concepție și noua metodologie elaborate de FMI pentru alcătuirea balanței de plăți reprezintă un rezultat remarcabil al preocupărilor internaționale susținute din ultimii ani în direcția îmbunătățirii evidențierii statistice a comerțului internațional cu servicii, statisticile bazate pe balanțele de plăți continuă să se caracterizeze prin numeroase deficiențe care sunt larg abordate în literatura de specialitate. Aceste deficiențe au drept consecință o notabilă subestimare a dimensiunii reale a comerțului internațional cu servicii. Pe de altă parte, datele balanțelor de lăți nu oferă decât o imagine trunchiată asupra schimburilor internaționale cu servicii, întrucât ele nu înregistrează tranzacțiile cu servicii derulate intrafirmă, care, potrivit estimărilor, sunt aproximativ de aceeași ordine de mărime cu comerțul propriu-zis cu servicii evidențiat de datele rezultând din balanțele de plăți.

Este de remarcat faptul că nu există o definiție propriu-zisă, universal acceptată a comerțului internațional cu servicii. Există, în schimb, un consens la nivel multilateral cu privire la delimitarea sferei de cuprindere a comerțului internațional cu servicii, realizat în contextul GATS, în dublu sens: pe de-o parte, în virtutea convenirii unei liste cu clasificarea serviciilor incluse în comerțul internațional cu servicii și considerate, totodată, ca obiect al negocierilor comerciale multilaterale în vederea liberalizării lor; iar pe de altă parte, în virtutea definirii în textul GATS a celor “patru moduri de furnizare” a serviciilor respective, și anume: a)livrarea peste graniță a serviciilor (furnizarea transfrontieră ); b)mișcarea consumatorului; c)prezența comercială; d)prezența temporară a persoanelor furnizoare de servicii.

Faptul că prevederile GATS acoperă toate cele “patru moduri de furnizare” a serviciilor înseamnă implicit că în contextul GATS conceptul de “comerț internațional cu servicii” este utilizat într-o accepțiune extinsă, acoperind atât comerțul propriu-zis cu servicii, cât și vânzările pe plan local a filialelor societăților transnaționale implantate în străinătate circumscrise ISD, care nu sunt evidențiate de datele balanțelor de plăți.

Legat de aspectele conceptuale vizând “comerțul internațional cu servicii”, în literatura de specialitate au fost și mai sunt utilizate și conceptele de “servicii nonfactor” și “servicii factor”.

“Serviciile-factor” se referă la veniturile realizate în urma deplasării peste granițele naționale a factorilor de producție. Din aceste servicii fac parte: veniturile din investiții (respectiv veniturile generate de active tangibile), taxele de licență și drepturile de autor (respectiv veniturile generate de active intangibile),precum și veniturile din muncă (respectiv salariile plătite lucrătorilor nerezidenți).

Serviciile “nonfactor” include serviciile înregistrate la posturile: “expediții”, “alte transporturi”, “turism”, “servicii oficiale” și “alte servicii private” (excluzând veniturile din muncă și din proprietate).

Conceptul de “servicii comerciale” implică atât serviciile nonfactor (cu excepția tranzacțiilor neoficiale), cât și un subset de servicii-factor (venituri din muncă și din proprietate).

“Modul de livrare” predominant al serviciilor îl constituie investițiile străine directe (ISD);astfel, un volum apreciabil de tranzacții cu servicii se desfășoară prin intermediul filialelor și sucursalelor societăților transnaționale implantate pe piețele externe. Ordinea de mărime a tranzacțiilor cu servicii care se desfășoară prin intermediul ISD nu poate fi cunoscută cu exactitate, întrucât aceste tranzacții nu sunt evidențiate în balanțele de plăți.

Cele mai recente estimări vizând volumul comerțului internațional cu servicii confirmă aprecierea potrivit căreia tranzacțiile cu servicii generate de ISD au o magnitudine aproape similară cu volumul valoric al comerțului cu servicii care traversează granițele naționale.

Pe de altă parte, rezultatele unui studiu recent privind rolul filialelor străine în comerțul cu servicii al Uniunii Europene relevă că volumul tranzacțiilor cu servicii derulate prin intermediul filialelor străine este sensibil mai mare comparativ cu cel al tranzacțiilor desfășurate prin intermediul comerțului propriu-zis în cazul a numeroase categorii de servicii avansate, cum ar fi serviciile legate de computere, serviciile tehnice, juridice, de consultanță, de contabilitate, de audit, de cercetare a pieței și de publicitate (Agnes Ghibuțiu,2000).

Stipularea în contextul GATS a ISD ca mijloc de furnizare a serviciilor pe piețele externe și, respectiv, ca mod distinct de furnizare a acestora în raport cu comerțul propriu-zis (transfrontieră), constituie expresia recunoașterii din partea comunității internaționale a relațiilor crescânde de împletire și de integrare dintre fluxurile de servicii și fluxurile de ISD în cadrul relațiilor economice internaționale actuale.

O caracteristică importantă a procesului de internaționalizare a sectorului de servicii o constituie diferențele notabile care se manifestă între diferitele segmente de servicii, în funcție de particularitățile acestora, de amploarea impactului tehnologic și, evident, de gradul lor de reglementare. În acest sens sunt relevante rezultatele amplului studiu elaborat în 1993 sub auspiciile Comisiei Europene, având drept scop investigarea impactului asupra sectoarelor de servicii comunitare al progresului tehnologic și al creării pieței interne unice (Agnes Ghibuțiu,2000).Acest studiu analizează un număr de nouă segmente de servicii de piață din Uniunea Europeană, adică segmentele de servicii care constituie obiectul tranzacțiilor internaționale, și anume: serviciile bancare, asigurările, transporturile aeriene, transporturile rutiere, construcțiile, telecomunicațiile, serviciile de distribuție, serviciile de afaceri și serviciile rutiere.

Analiza prin prisma gradului de internaționalizare a celor nouă segmente de servicii la nivelul Uniunii Europene evidențiază următoarea configurație sectorială:

Un grad ridicat de internaționalizare- caracterizează două segmente de servicii, respectiv, lanțurile hoteliere și transporturile aeriene (în ambele cazuri internaționalizarea având loc prin intermediul comerțului);

Un grad mediu de internaționalizare- caracterizează următoarele patru segmente: serviciile bancare și serviciile de asigurări (în cazul cărora internaționalizarea are loc cu precădere prin intermediul ISD), serviciile de telecomunicații (unde internaționalizarea are loc exclusiv prin intermediul comerțului) și serviciile de afaceri (în cazul cărora internaționalizarea are loc atât prin comerț, cât și prin ISD);

Un grad relativ scăzut de internaționalizare- evidențiază trei segmente de servicii, respectiv: serviciile de distribuție, transporturile rutiere și construcțiile.

3.3. G.A.S.T. și Acordul European

3.3.1. România și G.A.S.T.

Tranziția către structurile economiei de piață, schimbările intervenite în planul activităților economice și al cadrului de reglementare a acestora au condus la o modificare radicală a conținutului și sferei de cuprindere a intereselor României în contextul negocierilor multilaterale din domeniul serviciilor după 1989. În ciuda faptului că dispunea de un sector de servicii subdezvoltat, cu potențial redus de export și deci o putere modestă de negociere, România a participat în mod activ la negocierile din Runda Uruguay, contribuind la convenirea textului final al GATS și a anexelor sale. În paralel cu negocierile multilaterale, România a fost implicată într-o serie de negocieri bilaterale cu Uniunea Europeană, SUA, Canada, Austria și Elveția în vederea elaborării listei sale de angajamente specifice.

Reprezentând unul din rezultatele majore ale Rundei Uruguay, GATS stabilește reguli și discipline multilateral convenite cu privire la politicile care afectează accesul pe piețele de servicii, asigurând, astfel, o extindere semnificativă a sferei de cuprindere a sistemului comercial multilateral.

GATS constă din patru elemente principale:

un set de concepte, principii și reguli cu caracter general, care se aplică măsurilor care afectează comerțul cu servicii;

angajamente specifice privind accesul la piață și tratamentul național, care se aplică doar acelor sectoare și subsectoare de servicii care sunt enunțate în lista fiecărei țări și îm măsura limitărilor și condițiilor specificate în lista respectivă;

o înțelegere cu privire la organizarea unor negocieri periodice în scopul liberalizării progresive a comerțului cu servicii;

un set de anexe care țin cont de specificul anumitor sectoare de servicii, precum și un set de decizii ministeriale vizând implementarea GATS.

Prin semnarea și ratificarea GATS- ca parte integrantă a Actului Final al Rundei Uruguay-România și-a asumat o serie de obligații cu caracter general și specific în schimbul beneficierii de o serie de drepturi similare.

Obligațiile cu caracter general asumate de România decurg din respectarea setului de concepte, principii și reguli cu caracter general convenit în cadrul GATS, aplicabil măsurilor care afectează comerțul internațional cu servicii, prin “servicii” înțelegându-se toate categoriile de servicii, cu excepția celor furnizate în exercițiul funcțiilor guvernamentale.

Principala obligație cu caracter general care revine României, ca de altfel tuturor statelor semnatare ale GATS, o reprezintă respectarea tratamentului națiunii celei mai favorizate (NCMF)

b)Obligațiile cu caracter specific asumate de România în contextul GATS se referă la accesul pe piața românească a serviciilor /furnizorilor de servicii străini, precum și la tratamentul național acordat acestora. Aceste obligații se aplică doar în cazul acelor subsectoare și categorii de servicii care sunt incluse în “Lista de angajamente specifice” înaintată de România și care reprezintă de fapt concesiile pe care le-a oferit țara noastră în contextul negocierilor comerciale multilaterale din sfera serviciilor.

Pentru aprecierea valorii angajamentelor specifice asumate de România în privința liberalizării tranzacțiilor sale cu servicii este necesară examinarea intercorelată a următoarelor trei aspecte:

A. sfera de cuprindere sectorială a ofertei românești;

B. limitele și condițiile conținute în oferta României în ceea ce privește accesul la piață și tratamentul național acordat serviciilor /furnizorilor de servicii străini;

C. lista excepțiilor de la aplicarea tratamentului NCMF întocmită de România și anexată la GATS.

A. Oferta României cuprinde un număr de 43 categorii de servicii, acoperind 8 din cele 11 sectoare majore de servicii, respectiv:

servicii de afaceri (10 categorii);

servicii de comunicații (8 categorii);

servicii de construcții (4 categorii);

servicii de distribuție (3 categorii);

servicii de mediu(1 categorie);

servicii financiare (10 categorii);

servicii turistice (3 categorii);

servicii de transport (4 categorii).

Oferta românească nu acoperă trei sectoare de servicii:

servicii de educație;

servicii de ocrotire a sănătății și servicii sociale;

servicii de recreație, cultură și sport.

Conținutul ofertei românești-și a celorlalte țări membre GATS- reflectă străduința de a menține echilibrul între următoarele trei obiective:

afișarea voinței politice de a confirma o atitudine deschisă, stabilă și favorabilă față de furnizorii străini de servicii și, respectiv, față de investițiile străine în sectorul de servicii;

nevoia de a menține dreptul de a reglementa unele segmente a sectorului de servicii în contextul procesului de transformare sistemică, care presupune schimbări notabile și în planul cadrului de reglementare;

nevoia de a asuma angajamente suficient de substanțiale pentru a fi acceptate de principalii parteneri de negociere.

B. Pentru a avea o imagine asupra conținutului real al ofertei inițiale prezentate de România, sfera de cuprindere sectorială a acestei oferte trebuie judecată prin prisma limitelor și condițiilor impuse de țara noastră accesului la piață și tratamentului internațional, care pot viza fie toate sectoarele de servicii cuprinse în listă (măsuri orizontale),fie doar anumite categorii din serviciile incluse (angajamente specifice sectoriale).

Reflectând această diferențiere, lista de angajamente inițiale prezentată de România în contextul GATS cuprinde două părți:

Partea I: “Măsuri orizontale aplicabile tuturor sectoarelor de servicii”;

Partea a II-a: “Angajamente specifice sectoriale”.

În cadrul primei părți a listei de angajamente, România menține o serie de limitări privind accesul la piață și tratamentul național în cazul a două moduri de furnizare a serviciilor, respectiv: prezența comercială a firmelor străine furnizoare de servicii și prezența persoanelor fizice furnizoare de servicii. Aceste limitări se referă la toate cele 43 categorii de servicii incluse în listă.

În cadrul celei de-a doua părți a listei de angajamente (respectiv “Angajamente specifice sectoriale”), România menține o serie de limitări și condiții privind accesul la piață, precum și condiții și restricții privind tratamentul național și își rezervă, totodată, dreptul de a introduce și în viitor măsuri care prevăd astfel de restricții.

C. Măsurile care contravin tratamentului națiunii celei mai favorizate și pe care România dorește să le mențină sunt incluse în “Lista excepțiilor de la aplicarea articolului II- tratamentul națiunii celei mai favorizate” anexată la GATS.

România a acceptat de la aplicarea tratamentului NCMF unele măsuri din domeniul transporturilor rutiere, al transportului pe căile navigabile interioare și al vânzării marketingului pentru serviciile de transport aerian, necesitatea excepțiilor decurgând din specificul modurilor respective de transport și din cerința de reciprocitate inerentă acordurilor bilaterale încheiate de țara noastră în segmentele respective de servicii.

Sub aspect teoretic, beneficiile decurgând pentru România din participarea sa la GATS pot fi identificate în două planuri intercorelate.

În primul rând, România va putea să beneficieze de oportunități lărgite de export ca urmare a sporirii accesului serviciilor românești pe piețele externe și, respectiv, al furnizorilor români de servicii.

În același timp, reglementarea accesului exportatorilor români de servicii pe piețele membrilor GATS are o importanță deosebită pentru noul sector privat românesc în curs de afirmare. Dimensiunea redusă a firmelor private românești creează dificultăți majore în competiția acestora cu corporațiile occidentale, care au dimensiuni apreciabile, dispun de largi facilități de cercetare, de prestigiu internațional etc. Pe de altă parte, în cadrul exportului de servicii, firmele românești au posibilitatea să pună în valoare avantajul natural de care dispun sub forma costurilor mai reduse ale forței de muncă.

În al doilea rând, un beneficiu important pentru România rezultând din GATS vizează creșterea eficienței economice a sectorului său de servicii, ca urmare a unei mai bune alocări a resurselor interne și a accesului sporit la inputuri de servicii mai ieftine și de calitate superioară.

3.3.2. România și Acordul European

Prin intrarea în vigoare, la 1 mai 1995, a Acordului de Asociere a României la Uniunea Europeană, a devenit operațional un cadru juridic cuprinzător pentru integrarea progresivă a României cu economiile de piață industrializate ale Uniunii Europene (UE). Aceasta reprezintă u proces complex, care depășește sfera unei simple liberalizări a comerțului, înglobând, în proporții diferite, aspecte legate de fiecare dintre cei patru piloni ai construcției europene, respectiv, libera circulație a bunurilor, serviciilor, capitalului și a persoanelor.

Acordul European jalonează modalitățile și mecanismele unei cooperări lărgite în domeniul serviciilor între România și statele membre ale UE în perspectiva următorilor 10 ani.

Includerea dimensiunii serviciilor în Acordul European are o semnificație aparte, întrucât reflectă recunoașterea din partea UE a importanței serviciilor ca mijloc de integrare a României în structurile europene. Această recunoaștere este fundamentată pe înțelegerea strânselor relații de interdependență existente între sectorul industriei și cel al serviciilor în contextul economiilor moderne.

Prin înglobarea serviciilor în acest acord este subliniată, în primul rând, ideea că, pentru a fi efectivă, specializarea în producția de bunuri materiale, realizată prin crearea unei zone de comerț liber în domeniul produselor prelucrate între România și țările UE până la 31 decembrie 2001, trebuie să fie susținută în mod corespunzător printr-o cooperare strânsă în sfera serviciilor. În al doilea rând, factorii politici din România trebuie să conștientizeze faptul că fără crearea unui cadru stabil pentru influxul de capital și tehnologie modernă din țările membre ale UE, procesul de modernizare a sectorului românesc de servicii s-ar dovedi mai dificil, mai costisitor și mai consumator de timp. Dezvoltarea serviciilor românești în contextul rețelelor europene de servicii constituie cea mai bună soluție pentru ridicarea calității serviciilor românești și pentru alinierea acestor la standardele occidentale.

În Acordul European, serviciile sunt abordate fie în mod direct, în cadrul unor prevederi destinate în mod expres acestora, fie în mod indirect, în cadrul unor prevederi care nu se referă în mod expres la servicii, dar care au incidențe majore asupra acestor activități. (de exemplu dreptul de stabilire, armonizarea legislației).

Dreptul de stabilire constituie o componentă deosebit de importantă a procesului de asociere. Acest drept permite companiilor și cetățenilor români – și, respectiv, celor comunitari – să inițieze și să dezvolte activități economice pe teritoriul comunitar și, respectiv, pe teritoriul românesc. Dreptul de stabilire este crucial pentru furnizarea serviciilor și în special pentru crearea rețelelor de servicii și conectarea acestor rețele, în cazul unui mare număr de categorii de servicii – cum ar fi, de exemplu, serviciile bancare și de asigurări, serviciile profesionale etc. – neexistând practic altă cale de acces pe o piață străină decât stabilirea directă, implantarea pe piață a furnizorilor respectivi de servicii

Mecanismul principal pentru asigurarea dreptului de stabilire este principiul tratamentului național, definit ca tratament nu mai puțin favorabil decât cel acordat propriilor companii și cetățeni. În termeni practici, aplicarea acestui principiu înseamnă că reglementările vizând orice cerință oficială legată de înființarea companiilor sau de operarea lor pe piață nu au voie să prejudicieze companiile doritoare să desfășoare o activitate economică pe un teritoriu dat și, respectiv, să le discrimineze față de companiile naționale.

Prevederile Acordului European vizând dreptul de stabilire prezintă două avantaje majore pentru România prin prisma serviciilor:

reglementează dreptul de intrare pe teritoriul UE a persoanelor fizice și juridice române prestatoare de servicii;

încurajează accesul investitorilor străini în România, prin asigurarea acestora de garanții contractuale în ceea ce privește stabilirea și funcționarea companiilor străine.

Acordul European prevede ca statele membre ale UE să acorde companiilor și cetățenilor români dreptul de a iniția și desfășura activități economice pe teritoriul lor din momentul intrării în vigoare a acordului (Articolul 45). Totodată, statele membre și-au asumat obligația de a trata aceste activități fără discriminare în raport cu propriile lor companii și cetățeni.

Singurele excepții de la acest principiu constituie: serviciile de transport aerian, serviciile de transport pe apele interioare și serviciile de cabotaj de transport maritim (Articolul 52).

Prin semnarea Acordului European, România și-a asumat o serie de obligații menite să asigure o deschidere graduală a pieței sale de servicii în relațiile cu țările membre ale UE.

În primul rând, România s-a angajat să acorde tratamentul național cetățenilor și companiilor comunitare care se stabilesc și operează pe piața românească a serviciilor, de la intrarea în vigoare a acordului, cu excepția domeniilor descrise în Anexa XVII a acestuia, respectiv:1. cumpărarea, deținerea în proprietate, vânzarea de terenuri și păduri; 2.cumpărarea, deținerea în proprietate, vânzarea de locuințe care nu au legătură cu investițiile străine în România; 3.monumente și clădiri de interes cultural și istoric; 4.organizarea de jocuri de noroc, pariuri, loterii și alte activități similare; 5.servicii juridice, exclusiv serviciile de consultanță juridică. În cazul în care legile și reglementările existente nu acordă un astfel de tratament pentru anumite activități, ele vor fi amendate astfel încât să asigure un asemenea tratament cel mai târziu la sfârșitul celui de-al cincilea an de la data intrării în vigoare a acordului.

În al doilea rând, obligațiile asumate de România în contextul Acordului European vizează neintroducerea pe durata perioadelor de tranziție de 5 și, respectiv, de 10 ani, de noi reglementări cu caracter discriminatoriu față de companiile și cetățenii comunitari (adică “înghețarea” restricțiilor), decât temporar și în anumite situații justificate (respectiv, în cazul în care anumite industrii se află în curs de restructurare: întâmpină dificultăți serioase, în special de ordin social; există pericolul eliminării de pe piață sau al reducerii drastice a cotei- părți din segmentul de piață deținut; sau sunt industrii noi, în formare). În același timp, pot fi menținute restricții în calea stabilirii și operării companiilor străine din rațiuni de politică publică, securitate publică sau sănătate publică. De asemenea, orice activitate legată de exercitarea funcțiilor publice iese de sub incidența principiului tratamentului național.

Un capitol separat al Acordului European abordează liberalizarea progresivă a furnizării directe de servicii de către cetățenii și companiile române pe teritoriul comunitar și viceversa, recomandând Consiliului de Asociere să adopte măsurile necesare în acest sens. Dat fiind faptul că acest mod de furnizare a serviciilor presupune deplasarea temporară a persoanelor, părțile au convenit să permită circulația temporară a persoanelor fizice care furnizează servicii și care sunt angajați ai furnizorului de servicii în calitate de persoane – cheie ( respectiv, personal de conducere și experți).

În domeniul transportului maritim, România și partenerii comunitari și-au asumat o serie de angajamente de liberalizare reciprocă a comerțului cu servicii de transport maritim, având efect imediat, odată ci intrarea în vigoare a acordului (acces nerestricționat la piață și trafic, pe o bază comercială; interzicerea aranjamentelor de împărțire a încărcăturii; eliminarea tuturor restricțiior în calea furnizării libere de servicii de transport maritim). În domeniul transportului aerian și a transportului terestru s-a convenit ca procesul de liberalizare să aibă los progresiv, condițiile accesului reciproc pe aceste piețe urmând a fi stabilite prin acorduri speciale de transport, negociate de părți după intrarea în vigoare a acordului. Totodată, s-a mai convenit “înghețarea” restricțiilor înaintea încheierii acestor acorduri speciale, precum și adaptarea progresivă a legislației românești la cea comunitară în domeniu.

Relațiile economice dintre Uniunea Europeană și România sunt caracterizate deopotrivă prin complementaritate și competitivitate. Complementaritatea derivă din diferențele considerabile care există între structurile economice, având drept rezultat diferite sortimente de produse și servicii furnizate de diferite ramuri ale economiei. Competitivitatea derivă din diferențele existente în ceea ce privește înzestrarea cu factori de producție, România producând un număr de produse și servicii în condiții mai ieftine, ca urmare în general al costului mai scăzut al forței de muncă, al pământului și al unor resurse de materii prime.

Atât complementaritatea, cât și competitivitatea constituie factori puternici de integrare.

Faptul că serviciile sunt abordate în mod direct și indirect în toate acordurile de asociere semnate de UE cu țările est-europene constituie, în opinia noastră, o dovadă clară a recunoașterii rolului acestora ca mijloc important de integrare a acestor țări în straturile economice europene.

Dreptul de stabilire al cetățenilor și companiilor românești pe teritoriul UE are o importanță deosebită pentru sectorul privat românesc în curs de afirmare, dat fiind faptul că acest drept oferă posibilitatea cetățenilor români de a iniția și desfășura activități economice independente.

Dată fiind penuria de capital în România, o implicare mai pronunțată a furnizorilor români de servicii prin intermediul stabilirii pe piața serviciilor a UE nu pare a fi probabilă în viitorul apropiat. Capacitatea financiară redusă a firmelor românești prestatoare de servicii , lipsa unor contacte adecvate în domeniul afacerilor globale și a unor abilități de conectare la rețelele globale, alături de absența unei reputații internaționale, exclud în mare măsură orice expansiune viitoare a firmelor românești sub forma ISD pe piețele de servicii extrem de competitive ale țărilor membre ale UE.

Având în vedere această penurie de capital, din România, destinat investițiilor în străinătate, tradițiile neadecvate în ceea ce privește expansiunea internațională sub forma ISD, precum și absența virtuală a unor mari furnizori naționali de servicii de renume mondial nu este, așadar, de așteptat o expansiune notabilă a firmelor românești de servicii sub forma ISD într-o perspectivă imediată. Dreptul de stabilire acordat în virtutea Acordului European micilor întreprinderi sau cetățenilor din România poate însă să deschidă în perspectivă un canal de fluxuri și în sensul opus, respectiv, dinspre România înspre UE.

Dincolo de beneficiile potențiale pe care le încorporează, Acordul European înglobează, totodată, și sfidări majore la adresa României:

în primul rând, România va trebui să manifeste flexibilitatea economică, respectiv, va trebui să facă dovada capacității sale de a înfrunta competiția sporită pe piața serviciilor și de a se ajusta exigențelor pieței comunitare;

în al doilea rând, România va trebui să dovedească capacitatea sa administrativă de a adopta, implementa și a respecta un set de noi legi și reglementări vizând sectorul său de servicii pentru a se alinia reglementărilor care guvernează libertatea circulației serviciilor în UE.

Faptul că avantajele decurg pentru România din liberalizarea tranzacțiilor cu servicii în relațiile cu țările membre ale UE pot fi exploatate în mod real numai în condițiile unei economii naționale dinamice și competitive. În caz contrar, beneficiile reciproce derivând din demersul liberalizării comerțului cu servicii vor deveni profund inegale sau vor rămâne doar pur teoretice.

Prin urmare, integrarea României în piața europeană a serviciilor reclamă inițierea de măsuri urgente și concrete pentru consolidarea capacității naționale furnizoare de servicii, care să fie susținute de progrese substanțiale și reale în direcția asigurării unei stabilități macroeconomice durabile, a accelerării procesului de privatizare și a înfăptuirii ajustărilor structurale impuse de tranziția către structurile unei economii de piață reale.

CAPITOLUL 4. ECONOMIA ROMÂNEASCĂ ȘI COMERȚUL MONDIAL CU SERVICII

4.1. Structura actuală a economiei românești

Deși evoluțiile care au avut loc în economia românească în contextul transformării sistemice și al reformelor eonomice au condus la cristalizarea unui cadru macroeconomic și de reglementare mai favorabil pentru dezvoltarea serviciilor comparativ cu perioada dinaintea anului 1990, procesul de ajustare a structurii macroeconomice dinspre modelul perdominant industrial înspre un model în care să prevaleze activitățile de servicii este sensibil întârziat.

Evoluția macrostructurii economiei românești pe parcursul perioadei de tranziție oferă imaginea unei țări marcate încă de distorsiunile structurale moștenite, reflectate, printre altele, în dimensiunea atrofiată a sectorului de servicii. Mai mult, evoluția distribuției sectoriale a PIB și a forței de muncă în perioada 1989-1998 prezintă un tablou paradoxal (tabelul 4.1).

Tabelul 4.1.

Modificări structurale în economia românească,

în 1989 – 1998 ( %)

Agnes, Ghibuțiu-„Serviciile și dezvoltarea”, București, Editura Expert, 2000

În timp ce scăderea ponderii industriei atât în PIB (de la 46% în 1989, la 32% în 1998), cât și în ocuparea forței de muncă (de le 38% în 1989, la 27% în 1997) ar putea fi interpretată ca o tendință pozitivă, compatibilă cu tendințele manifestate pe plan internațional și cu așteptările în materie de restructurare industrială, în cazul României acest fenomen este de fapt rezultatul declinului dramatic al producției industriale la mai puțin de jumătate din nivelul său din 1989 și nicidecum consecința unor ajustări structurale reale.

Creșterea ponderilor respective ale agriculturii – deja foarte înalte în 1989 – ilustrează o tendință anacronică care plasează România într-o poziție unică printre celelalte țări europene în tranziție. Situația este cu atât mai izbitoare, cu cât agricultura contribuia în 1998 cu 16% la formarea PIB, ocupând aproape 38% din forța de muncă. Ponderea forței de muncă ocupată în agricultură este foarte ridicată nu numai în comparație cu țările dezvoltate, dar și cu țările europene în tranziție.În condițiile unai fragmentări excesive a terenurilor agricole, ale unei înzestrări tehnologice printre cele mai precare din Europa și ale unui sistem de depozitare, distribuție și transport subdezvoltat, agricultura românească s-a conturat tot mai mult ca una de subzistență, caracterizată printr-o eficiență foarte scăzută, în pofida unei înzestrări bogate cu factori naturali și a unui ridicat potențial de creștere.

Creșterea modestă, cu numai trei puncte procentuale în perioada tranziției a poderii ramurilor de servicii în PIB – la 43% în 1998 – precum și stagnarea practic a ponderii lor în ocuparea forței de muncă, sunt relevante pentru progresul lent în direcția cristalizării unei structuri macroeconomice moderne în anii de tranziție.

În opoziție cu celelalte țări europene în tranziție, unde resursele de forță de muncă s-au deplasat dinspre agricultură și industrie spre sectorul de servicii, în România agricultura a acționat drept supapă pentru absorbția forței de muncă eliberate din industrie, fiind de fapt singurul sector în care a crescut ocuparea forței de muncă în anii de tranziție. În timp ce în perioada 1990 – 1997 ocupația în agricultură a sporit cu 8%, aceasta s-a diminuat cu circa 40% în industrie și în anumite domenii ale serviciilor, cum ar fi construcțiile, transporturile, precum și marea majoritate a serviciilor de producție, incluzând tranzacțiile imobiliare, serviciile informatice, de cercetare și dezvoltare. Practic, cu excepția serviciilor financiare, a comerțului (cu ridicata și cu amănuntul) și a serviciilor de administrație publică, creșterea forței de muncă în sectorul de servicii a fost în cea mai mare parte a anilor ’90 fie nesemnificativă, fie inexistentă. În aceste condiții, ponderea sectorului de servicii în forța de muncă de numai 35% în 1997 este considerabil inferioară nivelului majorității țărilor est – europene.

Datele cuprinse în tabelul 4.2. ilustrează nu numai decalajul apreciabil existent între structura macroeconomică a României și cea a țărilor dezvoltate, ci și rămânerea în urmă a țării noastre în raport cu celelalte țări europene în tranziție.

Tabelul 4.2.

Contribuția sectoarelor economice la formarea PIB și la ocuparea forței de muncă în țările est-europene, UE și SUA (%)

Maria, Ioncică-„Economia serviciilor”, București, Editura Uranus, 2000

În timp ce discrepanțele izbitoare dintre România și țările dezvoltate pot fi explicate în parte prin decalajele notabile existente în privința nivelului de dezvoltare, această explicație nu este pertinentă și pentru diferențele care se manifestă între România și celelalte țări europene în tranziție. Aceasta, deoarece decalajul de dezvoltare dintre aceste din urmă țări și România nu este atât de pronunțat – deși este în creștere – iar, pe de altă parte, toate aceste țări au moștenit, în principiu, aceleași dificultăți inerente economiilor planificate de stat.

Se poate argumenta că în România condițiile inițiale ale transformării sistemice au fost mai dificile în raport cu celelalte țări foste socialiste, în sensul că în România s-a menținut pentru o perioadă mult mai îndelungată economia de comandă și dictatura politică, manifestându-se o mai pronunțată lipsă de spirit antreprenorial și de capacități manageriale comparativ cu celelalte țări foste socialiste. Și, nu în ultimul rând, la aceste premise negative trebuie asociată și absența oricăror încercări anterioare de reformare a economiei.

4.2. Locul și rolul serviciilor în schimburile internaționale ale României

În prezent, România continuă să fie confruntată cu dificultăți majore în procesul ajustării structurii schimburilor sale internaționale. Pe parcursul perioadei de tranziție, structura comerțului exterior al României se caracterizează prin ritmul lent al restructurării industriale și implicit întârzierea procesului de ajustare dinspre o economie predominant industrial-agrară, înspre structuri economice moderne, în care activităților de servicii le revine un loc preponderent. Cel puțin trei argumente pot fi aduse în sprijinul acestei aserțiuni.

În primul rând, puternica reorientare a fluxurilor comerciale ale României către piețele occidentale după anul 1990- reflectată, îndeosebi, în creșterea ponderii țărilor membre ale Uniunii Europene la 65% în exporturile românești și la 58% în importurile respective, în 1998- ca urmare a deschiderii rapide câtre exterior a economiei românești, nu a fost însoțită de o schimbare radicală a structurii comerțului exterior și nici de o îmbunătățire a performanțelor comerciale ale țării. Volumul exporturilor de bunuri materiale nu a reușit să atingă nici în anul 1998 nivelul înregistrat anterior anului 1990, părând a se fi cantonat începând din 1996 la un prag anual de aproximativ 8 miliarde de dolari. În schimb, importurile au sporit rapid, devansând încă din anul 1995 nivelul lor din anul 1989 și depășind începând din anul 1996 pragul de 10 miliarde de dolari. Deși ca volum valoric exporturile de servicii au devansat începând din anul 1994 nivelului anului 1990, evoluția lor a fost însoțită de deteriorarea continuă a balanței serviciilor, în condițiile în care importurile de servicii au sporit în ritm susținut încă din anul 1990 ( tabelul 4.3).

Tabelul 4.3.

Comerțul cu bunuri materiale și servicii al României, în 1989-1998

Agnes, Ghibuțiu-„Serviciile și dezvoltarea”, București, Editura Expert, 2000

În al doilea rând, configurația comerțului românesc care s-a cristalizat pe parcursul perioadei de tranziție, ilustrează absența schimbărilor structurale pozitive și, implicit, vulnerabilitatea crescândă a economiei românești, reflectată în deteriorarea gravă a echilibrului balanței comerciale și al balanței conturilor curente, care în 1998 au înregistrat solduri negative record, alimentate într-o măsură semnificativă de deficitul balanței serviciilor(Tabelul 4.3 și Tabelul 4.4).

Tabelul 4.4.

Evoluția principalilor indicatori macroeconomici ai României (1990-1998)

Agnes, Ghibuțiu-„Serviciile și dezvoltarea”, București, Editura Expert, 2000

În al treilea rând, din cauza rămânerii în urmă a dezvoltării sectorului de servicii și a progreselor lente înregistrate pe parcursul tranziției în direcția redresării acestei situații, capacitatea acestuia de a genera fluxuri internaționale de servicii este limitată. Gradul scăzut de participare a serviciilor românești la schimburile internaționale ale României se reflectă într-o angrenare modestă a țării noastre atât în fluxurile de servicii desfășurate pe calea comerțului propriu-zis cu servicii (fluxurile de servicii transfrontieră, evidențiate în balanța de plăți), cât și în fluxurile de servicii care iau naștere prin intermediul ISD (neevidențiate în balanța de plăți).

România dispune de o capacitate redusă de a genera fluxuri internaționale de servicii. Cu un volum valoric de numai 1.208 milioane de dolari în 1998, exporturile de servicii ale României dețin o poziție marginală a exporturilor mondiale de servicii, revenindu-le o pondere de 0,1%. Exporturile de servicii reprezintă doar 13% din totalul exporturilor românești de mărfuri (bunuri materiale și servicii), comparativ cu o pondere corespunzătoare în medie mondială de 20%, iar în media Uniunii Europene de peste 25%.

Deși ponderea respectivă s-a dublat practic după 1989, creșterea relativă trebuie pusă exclusiv pe seama declinului drastic al volumului exporturilor de bunuri materiale, care nu a reușit să atingă nici în 1998 nivelul din anul 1989 ( Agnes Ghibuțiu,2000).

Decalajul dintre România și țările dezvoltate este uriaș sub aspectul participării la schimburile internaționale cu servicii; îngrijorătoare este și tendința de creștere a decalajului față de celelalte țări europene în tranziție, România situându-se sensibil în urma acestor țări sub aspectul volumului și dinamicii fluxurilor internaționale cu servicii – situația sa este comparabilă doar cu cea a Bulgariei.

Mai mult, în timp ce în toate celelalte țări europene în tranziție comerțul cu servicii a contribuit în perioada respectivă la îmbunătățirea poziției lor financiare externe, România a fost singura țară din grupul acestor țări care a înregistrat în mod sistematic solduri negative ale balanței serviciilor începând din 1990, cu consecința agravării dezechilibrului balanțelor plăților curente. Cea mai elocventă dovadă a slăbiciunii structurale a balanței conturilor curente o reprezintă deficitele în creștere pe care le înregistrează România până și în domeniul serviciilor turistice, în pofida imensului său potențial turistic.

Starea de subdezvoltare a sectorului românesc de servicii este ilustrată și de structura fluxurilor de servicii ale României. Serviciile tradiționale, cum ar fi serviciile de transport și turismul, joacă rolul principal în ansamblul tranzacțiilor internaționale cu servicii și, respectiv, al plăților în contul importurilor (tabelul 4.1.).

În comparație internațională, este redusă și ponderea categoriei “alte servicii” în totalul fluxurilor de servicii ale României (tabelul 4.5.).

Tabelul 4.5.

Structura detaliată a comerțului cu servicii al României, în 1998 (mil $)

Agnes, Ghibuțiu-„Serviciile și dezvoltarea”, București, Editura Expert, 2000

Predominanța serviciilor tradiționale (transporturi, turism) și ponderea modestă a serviciilor de producție în comerțul total cu servicii al României sunt relevante pentru gradul scăzut de diversificare a serviciilor românești prestate pe plan internațional și, în ultimă instanță, pentru handicapul sectorului românesc de servicii de a genera întreaga gamă de servicii moderne cerute pe piețele externe și, respectiv, pe piața românească.

În pofida unui cadru juridic relativ atractiv pentru stabilirea și operarea investitorilor străini pe piața românească, precum și a unor avantaje competitive legate de costul mai redus al forței de muncă și de dimensiunea relativ largă a pieței interne, până în prezent, succesele României în atragerea fluxurilor de ISD s-au situat cu mult sub așteptări, atât în raport cu nevoile reale ale economiei românești, cât și cu realizările celorlalte țări europene în tranziție.

Fluxurile de ISD care s-au îndreptat către economia românească începând din 1990 s-au caracterizat prin fluctuații mari de la un an la altul, fără a depăși pragul maxim de 600 milioane de dolari anual. La sfârșitul lunii iunie 1999, stocul de ISD s-a ridicat doar la 4,1 miliarde de dolari, implicând peste 66.000 de entități economice cu participare străină de capital și acoperind în principal investiții noi, precum și investiții în proiecte existente, provenind în proporție de peste 50% din țările membre ale Uniunii Europene. Dacă la această sumă se adaugă volumul ISD rezultat din achizițiile în contextul procesului de privatizare pe parcursul anilor 1997 și 1998 – estimate la 512 milioane de dolari și, respectiv, 611 milioane de dolari, de către Fondul Proprietății de Stat – ,pentru întreaga perioadă decembrie 1990 – 30 iunie 1999 rezultă un stoc total de ISD de aproximativ 5,2 miliarde de dolari.

Componenta predominantă a stocului de ISD sunt serviciile. Începând din 1990, sectorul de servicii a deținut în mod constant o pondere predominantă, atât în fluxurile anuale, cât și în stocurile de ISD ale României.

Sectorul de servicii și ramurile industriei bunurilor de consum s-au numărat printre principalele ținte ale stabilirii unei prezențe comerciale de către companiile străine pe piața românească și primele domenii care au cunoscut crearea unui număr ridicat de entități economice mixte cu parteneri locali.

Performanțele modeste ale României în atragerea de ISD contrastează puternic cu realizările celorlalte țări europene în tranziție, care au atras fluxuri apreciabile de ISD, fie ca volum absolut, fie în raport cu mărimea țărilor respective.

Un complex de factori poartă răspunderea pentru succesul modest al României în privința atragerii ISD. Performanțele precare în domeniul reformelor – reflectate în rezultatele economice slabe, întârzierea procesului de privatizare și de ajustare structurală, ritmul lent al transformării instituționale – constituie cauzele majore ale volumului redus de fluxuri de ISD atrase în economia românească în anii tranziției. Lipsa unei infrastructuri eficiente, schimbările frecvente ale cadrului juridic al ISD, lipsa de coerență și inconsecvențele inerente acestuia, asociate cu o birocrație și o corupție paralizante au descurajat, la rândul lor, o implicare mai substanțială a investitorilor străini în economia românească.

Dat fiind nivelul modest al fluxurilor totale de ISD absorbite de economia românească până la ora actuală, în mod firesc, impactul acestora asupra economiei este încă foarte limitat, fiind departe de a asigura stimulentele necesare pentru accelerarea ritmului ajustărilor structurale și pentru declanșarea unor schimbări vizibile în plan macrostructural.

În pofida sferei de acțiune încă limitate a investitorilor străini în economie, cazul României pare a confirma observația rezultând din experiența internațională, potrivit căreia ISD contribuie la demonopolizarea piețelor și stimulează comportamentul concurențial, susținând cristalizarea noilor structuri de piață. Chiar dacă nu pot fi încă cuantificate, aceste efecte benefice sunt deja prezente și în economia românească, fiind deosebit de importante mai ales în domeniile în care prevalează încă marile companii de stat.

4.3. România și sfidările ridicate de evoluțiile din spațiul serviciilor

Atât în teoria, cât și în practica economică din țara noastră, serviciile au fost în mod tradițional neglijate, fiind considerate ca aparținând unui sector rezidual, fără o contribuție la crearea valorii și a avuției naționale, dacă nu chiar o povară pentru economia națională. Astfel, România și-a început perioada de tranziție cu un grav handicap determinat de rămânerea în urmă a dezvoltării sectorului său de servicii și, implicit, de pe o poziție net dezavantajoasă față de celelalte țări europene în curs de tranziție.

Conștientizarea deplină a rolului serviciilor în economie în general și în contextul procesului de transformare a economiei românești în particular nu s-a produs nici pe parcursul perioadei de tranziție. Serviciile au beneficiat de un interes politic mai scăzut comparativ cu industria sau agricultura, inclusiv prin prisma procesului de integrare în structurile Uniunii Europene, în pofida faptului că Acordul European conține numeroase prevederi vizând dimensiunea serviciilor.

Chiar dacă odată cu opțiunea pentru mecanismele de piață România a renunțat la vechile practici statistice de neincludere a serviciilor în calculul venitului său național, vechile percepții, deprinderi și prejudecăți legate de servicii au rămas adânc înrădăcinate atât la nivelul factorilor de decizie, cât și al cercurilor de economiști, dovedind că ele nu pot fi abandonate cu aceeași ușurință cu care s-a făcut trecerea de la Sistemul producției materiale la Sistemul conturilor naționale. În aceste circumstanțe, se poate aprecia că:

Starea de subdezvoltare a sectorului românesc de servicii a atras după sine un întreg arsenal de consecințe sociale adverse, contribuind într-o măsură decisivă la griparea procesului de dezvoltare și modernizare a întregii economii naționale și, în ultimă instanță, la manifestarea profundei crize structurale a acesteia, chiar dacă puțini economiști sau factori de decizie sunt înclinați să admită realitățile economice asociate cu expansiunea serviciilor au devansat înțelegerea curentă, atât la nivelul politicii guvernamentale, cât și al teoriei economice, a rolului complex al serviciilor în economiile contemporane și a strânselor conexiuni ale acestora cu ramurile producătoare de bunuri materiale; și

dezvoltarea ramurilor de servicii pe parcursul perioadei de tranziție a constituit exclusiv rezultatul unor evoluții spontane, induse de transformarea sistemică și, respectiv, un produs auxiliar al reformelor economice.

acest lucru.

Realitățile românești din spațiul serviciilor par a sugera că implicațiile și cerințele deplinei integrări în structurile economice europene și mondiale nu au fost încă pe deplin “internalizate”. Există, încă, o discrepanță izbitoare între cadrul de reglementare bine definit pentru internaționalizarea sectorului românesc de servicii în plan extern, pe de o parte, și procesul de ajustare a structurilor economice naționale la cerințele unei angrenări crescânde în cooperarea internațională din sfera serviciilor, pe de altă parte. Aceasta înseamnă că prin prisma “dosarului serviciilor” România nu este pregătită pentru integrarea europeană și cea globală.

Problema majoră cu care este confruntată România în noul climat comercial global vizează nevoia consolidării capacităților naționale generatoare de servicii, în paralel cu îmbunătățirea competitivității exporturilor de servicii, astfel încât să fie capabilă să beneficieze în mod real de liberalizarea serviciilor în calitatea sa de partener atât al Acordului European, cât și al GATS.

CONCLUZII

În economia mondială contemporană este pe cale de a se contura o nouă diviziune internațională a muncii, cu consecințe dramatice asupra pozițiilor competitive ale țărilor în comerțul internațional și implicit asupra proceselor lor de dezvoltare economică.

Tendințele de accentuare a specializării și diviziunii muncii sub incidența unui complex de factoring în cadrul căruia progresului tehnologic contemporan îi revine un loc proeminent, conduc la evidențierea unui lanț al valorii adăugate, în interiorul căruia serviciile încep să prevaleze asupra fazelor producției materiale. Țările avansate, datorită poziției lor dominante în dezvoltarea activităților de servicii, creează și rețin în interiorul granițelor lor naționale partea preponderentă a valorii adăugate de servicii la scară mondială. Se cristalizează, astfel, o nouă diviziune internațională a muncii, în cadrul căreia țările avansate domină activitățile cu conținutul cel mai ridicat în valoare adăugată – care sunt, totodată, și cele care determină direcția schimburilor și raporturile de forță în comerțul internațional – în timp ce țărilor în care activitățile de servicii nu sunt dezvoltate le revin activitățile cu valoarea adăugată cea mai scăzută, generate cu precădere în cadrul sectoarelor primar și secundar.

Prin urmare, situația internațională în domeniul serviciilor favorizează în mod semnificativ țările dezvoltate și defavorizează țările mai puțin dezvoltate. Acest lucru este valabil atât sub aspectul locului și rolului țărilor dezvoltate în comerțul internațional cu servicii, cât și sub aspectul dotării lor cu echipamentele și infrastructura necesare pentru sorirea productivității și transportabilității serviciilor. În contrast cu această situație, se conturează poziția periferică a țărilor în curs de dezvoltare și decalajele crescânde dintre acestea și țările dezvoltate în ceea ce privește dotarea cu noile tehnologii.

Numeroase analize elaborate în ultimii ani pe plan internațional atrag atenția asupra pericolului pe care îl implică rămânerea în urmă în planul dezvoltării tehnologiilor din domeniul informației și comunicațiilor. Aceste analize demonstrează că cei care nu reușesc să-și însușească utilizarea tehnologiilor din domeniul informației vor fi dezavantajați, iar ca angajați vor fi marginalizați pe piața forței de muncă. Se poate lesne ajunge la o asemenea diferențiere socială, în cadrul căreia “cei săraci în informații” sunt despărțiți printr-o prăpastie economică și politică uriașă de “cei bogați în informații”, cu toate pericolele derivând din faptul că cei săraci în informații formează partea preponderentă a societății. Această situație poate conduce la scăderea productivității muncii, la reducerea egalității șanselor economice și politice, precum și la tensiuni politice. Prin urmare, mijloacele moderne de comunicații în masă dispun de capacitatea virtuală de a lărgi prăpastia dintre cei care se află în posesia lor și cei care sunt situați în afara lor. Noile mijloace de comunicații sunt de natură să marginalizeze țările și, respectiv, oamenii excluși din societatea informațională.

Având în vedere discrepanțele consistente dintre tendințele manifestate pe plan internațional în sfera serviciilor și realitățile economice românești, grefate pe fundalul neglijării tradiționale a sectorului românesc de servicii și progreselor lente în anii de tranziție în direcția recuperării gravelor rămâneri în urmă în acest domeniu, ar fi nevoie de o politică activă de dezvoltare a capacităților naționale generatoare de servicii, având drept pilon central dezvoltarea serviciilor de producție.

Nevoia promovării unei asemenea politici derivă din necesitatea dezvoltării unei capacități naționale pentru producerea unor produse prelucrate cu conținut ridicat de valoare adăugată, care: (1) să permită sectoarelor industriei prelucrătoare, agriculturii și celorlalte segmente de servicii să se adapteze rapid schimbărilor în plan tehnologic, perfecționărilor în plan infrastructural și concurenței sporite pe plan internațional; și (2) să servească, totodată, reținerii valorii adăugate derivând din conținutul crescând în servicii al producției contemporane.

Sporirea competitivității serviciilor românești pe piețele internaționale este decisivă pentru ca România să poată beneficia în mod real de integrarea sa în rețeaua globală de servicii, care se află într-o expansiune dinamică.

România dispune de un însemnat potențial de export în sfera serviciilor, care nu a fost valorificat până în prezent. Acest potențial vizează domenii în care sursele tradiționale ale avantajelor competitive ar conferi României atuuri substanțiale în cazul serviciilor intensive în forță de muncă, derivând din abundența resurselor umane și din costul salarial relativ redus – cum ar fi, serviciile turistice, construcțiile – , precum și din existența unei forțe de muncă cu înaltă calificare profesională, în special în domeniul tehnic, care ar putea asigura furnizarea unor categorii de servicii de afaceri și profesionale, incluzând servicii informatice, de inginerie, de arhitectură, de consultanță tehnică etc. România s-ar putea baza în special pe excedentul său de forță de muncă înalt calificată în domeniul electronicii și al industriei software pentru a cuceri anumite nișe al pieței produselor și serviciilor informatice. O strategie de dezvoltare pe termen lung, susținută prin măsuri guvernamentale adecvate destinate dezvoltării industriei de software în cadrul unor parcuri tehnologice ar putea să transforme acest domeniu nu numai într-o sursă de exporturi extrem de profitabilă, dar ar contribui, totodată, la stoparea exodului în masă și permanent către țările occidentale al acestor specialiști.

Înzestrarea relativă cu factori de care dispune România în prezent – între care, localizarea strategică din punct de vedere geografic și geopolitic, cultura europeană, nivelul ridicat al educației pe plan științific și profesional, performanțele remarcabile în domeniul muzicii, al artei și al sportului, un nivel al salariilor și un cost al vieții relativ scăzute – oferă o bază potențială pe care să fie construită în viitor dezvoltarea unor avantaje competitive în sfera serviciilor. Există însă și numeroase constrângeri în calea expansiunii exporturilor de servicii românești, care vizează, printre altele: neajunsurile infrastructurii de telecomunicații, inclusiv stocul precar de computere, absența capacităților de operare a rețelelor globale, lipsa de know – how în materie de marketing, lipsa aptitudinilor adecvate de management în sfera afacerilor, absența contactelor de afaceri de anvergură globală, la care se adaugă absența unui sprijin guvernamental adecvat.

În concluzie, “până când țările în curs de dezvoltare nu vor depune un efort substanțial pentru a-și dezvolta un sector adecvat de servicii – inclusiv de servicii de producție – și pentru a promova strânsa integrare a acestui sector cu restul economiei naționale, aceste țări vor experimenta aceleași defecte asupra dezvoltării lor, pe care le-au experimentat cu incapacitatea lor de a se integra în prima revoluție industrială timp de aproape două secole. Impactul este cât se poate de evident: înapoiere economică.” (Agnes Ghibuțiu, 2000).

ANEXE

Continuitate bunuri-servicii Figura 1.

Cherestea Mobilă Detergenți Parfum Masă la restaurant Repararea construcțiilor Linii aeriene Educație Consultanță

Dominația

tangibilelor

Dominația

intangibilelor

Agnes, Ghibuțiu-„Serviciile și dezvoltarea”, București, Editura Expert, 2000

Figura 2.

Model de gestiune a mâinii de lucru în serviciile marfã

Agnes, Ghibuțiu-„Serviciile și dezvoltarea”, București, Editura Expert, 2000

Figura 3.

Diferite activități de servicii

Maria, Ioncică-„Economia serviciilor”, București, Editura Uranus, 2000

Figura 4

Anuarul Statistic al României 1996

Figura 5.

Tabloul sinoptic al serviciilor pentru populație

– închirieri de locuințe

Servicii cu caracter – închirieri de bunuri

Servicii privind locativ – închirieri de autoturisme

în principal – repararea bunurilor de

Servicii bunurile Servicii de reparație folosință îndelungată

personale și întreținere – spălătorii și curățătorii

(individuale) – servicii după vânzare

Servicii cu efect – învățământ

Servicii cu efect asimilabil investițiilor – știință

direct asupra umane – informatică

Servicii pentru persoanelor -sănătate

populație Servicii asimilabile – transport

consumului – telecomunicații

– turism

Servicii Servicii personalizate – învățământ

colective – sănătate

– asistență socială

Servicii destinate colectivității – apărarea națională

în ansamblul său – relații externe

– menținerea ordinii

– protejarea mediului

– iluminatul public

– serviciile instituțiilor culturale (radio,tv,muzee,biblioteci etc.)

Maria, Ioncică-„Economia serviciilor”, București, Editura Uranus, 2000

Figura 6.

Series 1 – Servicii finantate public

Series 2 – Servicii comerciale

Anuarul Statistic al României 1996

Figura 7.

Anuarul Statistic al României 1996

Figura 8.

Locul serviciilor de transport și telecomunicații în structura consumului gospodăriilor, pe categorii socio-profesionale

1-Salariați 3-Lucrători pe cont propriu 5-Șomeri

2-Patroni 4-Țărani 6-Pensionari

Anuarul Statistic al României 1996

BLIBIOGRAFIE

1. Agnes, Ghibuțiu – “ Serviciile și dezvoltarea “ ,București, Editura Expert, 2000

Alexandru, Jivan – “ Economia sectorului terțiar “ , Timișoara, Editura Sedona, 1998

Alexandru, Jivan – “ Servicitate. Mai mult decât productivitate în economia de serviciu “ , Timișoara, Editura Sedona, 2000

Alexandru, Jivan – “ Managementul serviciilor “ , Timișoara, Editura de Vest, 1998

Alexandru, Jivan – “ Serviciile moderne – provocare pentru teoria și practica economică “ , Timișoara, Editura de Vest, 1995

Angelescu, Coralia – “ Dezvoltarea serviciilor pentru populație și timpul liber “ , București, Editura Politică,1989

Anuarul Statistic al României 1996

C., Chirot – “Societăți în tranziție “, Editura Athena, 1996

C., Someșanu – “ Marketingul serviciilor de afaceri “ , Cluj – Napoca, Editura Sincron, 1997

C., Stanciu – “ Serviciile publice “, București, Editura ASE, 1999

Cristiana, Cristureanu – “ Economia imaterialului: tranzacțiile internaționale cu servicii “ , București, Editura ALL, 1999

Ioan, Fruja ;Alexandru, Jivan – “ Marketingul serviciilor “, Timișoara, Editura Nero – G, 1999

Ion, Mărculescu; N. Nichita – “ Serviciile și modernizarea economiei românești “ , București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1972

I., Roșu – Hamzescu – “ Comerțul internațional cu servicii “ , București, Editura Științifică si Enciclopedică, 1989

M., Băbeanu – “ Natura, locul și rolul serviciilor în procesele producției “ , Craiova, Editura Scrisul românesc , 1978

Mihai, C., Grigorescu – “ Dezvoltarea și specializarea serviciilor “ , București, Editura Academiei, 1992

Maria, Ioncică – “ Economia serviciilor “, București, Editura Uranus, 2000

Valerică, Olteanu; Iuliana, Cetină – “ Marketingul serviciilor “, București, Editura Expert, 1994