Tendinte, Curente Si Scoli de Gandire Economica In a Doua Jumatate a Sec Xx

=== 1 ===

TENDINȚE, CURENTE ȘI ȘCOLI DE GÂNDIRE ECONOMICĂ ÎN A DOUA JUMĂTATE A SECOLULUI XX

CUPRINS

CAPITOLUL 1 DELIMITĂRI CONCEPTUALE

CAPITOLUL 2. MONETARISMUL

2.1 Curentul friedman

CAPITOLUL 3. FORME ALE MONETARISMULUI

3.1 Monetarismul bugetar

3.2 Monetarismul austriac

3.3 Monetarismul anticipărilor raționale

CAPITOLUL 4. VIZIUNEA REPREZENTANȚILOR ȘCOLILOR DE GÂNDIRE ECONOMICĂ ASUPRA CRIZEI ECONOMICE

BIBLIOGRAFIE

CAPITOLUL 1 DELIMITĂRI CONCEPTUALE

Este bine cunoscut faptul că, prin intermediul diverselor teorii, ca și al modelelor și tipurilor de creștere economică, se reușește o evidențiere a diverselor modalități prin intermediul cărora se reușește influențarea activităților economice viitoare, pornindu-se de la diversele activități economice curente.

Analizând evoluția în timp a întregului domeniu dedicat activităților economice, se poate remarca consolidarea evoluției diverselor teorii ce au susținut nu doar creșterea economică, ci și dezvoltarea economică, pornindu-se de la teoriile clasice la teoriile keynesiste, teoriile post-keynesiste, parcurgând etapa teoriilor neoclasice și ajungându-se la stadiul actual al noii teorii a creșterii economice.

La nivelul viziunilor clasice, fenomenul dezvoltării economice nu impunea necesitatea unei intervenții de tip direct din partea statului, în contextul în care oferta (respectiv producția) avea capacitatea de a regla în mod automat, prin intermediul mecanismului prețurilor libere, cererea.

În situația în care se impunea necesitatea intervenției statului, se remarcă faptul că această intervenție era realizată la un nivel microeconomic și în mod indirect, implicând doar o creștere a ofertei, prin intermediul stimulării acumulării, ca și a investițiilor.

Această teorie economică a fost însă serios pusă la îndoială la începutul secolului trecut, când, pe fondul unor serioase dezechilibre economice, cărora li s-au adăugat și numeroase dezechilibre sociale, sesizate la nivelul mai multor state ale lumii (o parte dintre economiile acestora fiind grav afectate în perioada celebrei crize economice din perioada 1929-1933), s-a impus necesitatea restructurării esențiale a teoriei economice, în paralel cu elaborarea unor concepte noi, prin intermediul cărora să se reușească definirea și implicit fundamentarea unor noi direcții în domeniul dedicat creșterii și dezvoltării economice.

Astfel, începe să se contureze gândirea economică keynesistă, conform căreia, cel puțin la nivel teoretic, se impune necesitatea intervenție în economie a statului, în vederea dinamizării pieței cererii agregate, prin intermediul diverselor măsuri de politici economice.

Ulterior, la finele celei de-a doua deflagrații mondiale, începe să se realizeze o conturare reală a teoriei creșterii economice, aceasta fiind percepută drept componentă primordială în cadrul științei economice, ce a impus și necesitatea elaborării unor modele neoclasice dedicate creșterii economice, ce au avut în vedere, în principal:

Realizarea unei creșteri economice prin intermediul ocupării depline a forței de muncă

Introducerea treptată a noilor tehnologii apărute pe piețele internaționale

Acumulările de capital

Ulterior, începând cu a doua jumătate a secolului trecut, a început să se definească și o teorie nouă, dedicată creșterii economice, premisa acesteia constituindu-se în acumularea de capital, în asociere cu acumularea cunoștințelor.

Noua teorie dedicată creșterii economice se remarcă printr-o serie întreagă de noi concepte, dintre care amintim:

Progresul tehnic este perceput ca fiind produsul activităților economice, ce este validat la nivelul pieței, avându-se în vedere raportul cerere/ofertă

Atât domeniul cunoașterii, cât și cel al tehnologiei pot fi caracterizate prin prisma randamentelor de rang superior, în acest fel reușindu-se certificarea trecerii de la o economie ce se baza pe diversele resurse, la o economie ce are la bază cunoașterea

În condițiile aparițiilor constante de cunoștințe noi, acestea încep să se constituie în adevărate resurse ale impulsionării creșterii economice (cu mențiunea că s-a vehiculat și ideea conform căreia creșterea economică poate fi stimulată și prin intermediul descoperirilor de mică și medie importanță)

Ulterior acestui moment, la finalul secolului trecut, se remarcă nu doar la nivelul diverselor procese economice reflectate în politicile naționale, ci și la nivelul economiei globale, apariția unor tendințe noi în domeniul dedicat dezvoltării și creșterii economice, mai precis:

Elaborarea unor strategii și viziuni noi privind evoluția vieții economice, incluzând o creștere durabilă, ce se constituie într-o creștere precaută, ce are în permanență în atenție diversele laturi de tip calitativ, cu defavorizarea laturilor cantitative

La nivelul economiei globale se realizează o intensificare deosebită a competiției, a concurenței dintre state, cu motivații ce își regăsesc reflectarea nu doar în contextul economic, ci și în cel politic

Au loc o serie întreagă de mutații profunde și destul de rapide la nivelul progresului tehnic, acestea evidențiind o evidențiere a procesului dedicat creșterii economice ce nu mai are la bază doar factorii de producție, ci informațiile, cunoașterea și noile tehnologii

Se produce o acutizare a diverselor interdependențe de natură economică, existente la nivel internațional, ceea ce va determina o dezvoltare a dependenței statelor în raport cu mediul exterior al acestora, indiferent de gradul dezvoltării acestora

Are loc o dezvoltare a procesului dedicat integrării economice la nivel internațional, ceea ce va determina creșterea exponențială a diverselor resurse ale dezvoltării, ca și a creșterilor economice la nivel de stat

Urmare a conturării fenomenului globalizării economice și inclusiv al mondializării economiei, se vor remarca numeroase efecte pozitive ca urmare a adoptării unor strategii noi dedicate creșterii economice

La nivelul procesului dedicat creșterii economice se vor observa tot mai frecvent interferențele politice, marea majoritate a deciziilor economice având la bază influențe politice, cu consecințe greu de prognosticat pe termen lung

CAPITOLUL 2. MONETARISMUL

Monetarismul este considerat un curent al gândirii neoliberale, ce reușește să atribuie diverse modificări asupra masei monetare aflate în circulație, cu influențarea modalității de stabilire a prețurilor, ca și a totalității activităților economice.

În cadrul monetarismului se apreciază că atât stabilitatea monedei, cât și o dezvoltare de tip echilibrat a întregii economii se pot realiza prin intermediul:

Controlului oficial asupra masei monetare aflate în circulație

Creșterii anuale, cu un anumit procent, a masei monetare aflate în circulație

La baza monetarismului se poziționează teoria cantitativă a monedei, conform căreia este susținută existența efectului direct dintre modificarea masei monetare și nivelul prețurilor, teorie ce a fost dezvoltată, pe parcursul anilor, de o numeroși specialiști, dintre care amintim doar pe Leon Walras și Irving Fisher, dar și pe Alfred Marshall și A.C.Pigou, cunoscuți reprezentanți ai Școlii Cambridge.

Conform monetarismului, echilibrul la nivelul economiei de piață se poate realiza în mod automat, prin intermediul controlului oficial impus asupra masei banilor aflați în circulație, cu mențiunea că aceasta poate crește la nivel anual cu anumite procente (în versiunea lui Milton Friedman, procentul creșterii anuale poate varia în intervalul 5-6%).

În versiunea monetarismului, se impune ca diversele autorități monetare să se focalizeze cu prioritate la nivelul masei bănești ce se află în circulație, aceasta constituindu-se în cel mai bun instrument prin intermediul căruia se poate susține întreaga politică economică.

La nivel evolutiv, monetarismul se poate delimita astfel:

Perioada monetarismului ce a fost dezvoltat în primele decenii ale secolului trecut, de către diverșii reprezentanți ai curentului neoclasicismului, mai precis:

De către reprezentanții școlii austriece – Carl Menger, Friedrich von Hayek și Ludwing von Mises, ce au urmărit realizarea unei analize complexe privind diversele implicații pe care le poate determina asupra șomajului, dar și a inflației, diversele cantități monetare

De către Irving Fisher, ce a reușit să definească monetarismul rigidității salariilor, acesta având în vedere mediul social economic în cadrul căruia se remarca o constantă între veniturile populației și cheltuielile acesteia, variabil fiind doar volumul tranzacțiilor

Perioada monetarismului ce a fost dezvoltat ulterior finalizării celei de-a doua deflagrații mondiale, apărând așa numitul neo-monetarism, ce s-a regăsit la nivelul mai multor școli de gândire, respectiv:

Concepția R.E.Lucas, respectiv a monetarismului anticipărilor de tip rațional, ce au în vedere o anticipare a evoluției pieței, ca și anticiparea diverșilor factori de piață

Concepția monetarismului global, ce reușește să extindă la nivelul economiei mondiale diversele principii monetariste, în viziunea acesteia întreaga cantitate de monedă fiind egală cu totalul creditului intern, căruia i se adaugă și rezervele externe.

Prin acceptarea tezei comune a monetariștilor, în versiunea căreia se remarcă o relativitate stabilă la nivelul cererii de monedă, în cadrul monetarismului global se concluzionează că în cazul unor creșteri manifestate la nivelul creditului intern se va remarca determinarea unor ieșiri de monedă și implicit apariția unui deficit la nivelul balanței plăților.

La polul opus, în situația existenței unei diminuări a creditului intern se va sesiza fenomenul intrării de monedă, ce va determina apariția excedentului la nivelul balanței plăților. În mod similar, în situația unei creșteri a rezervelor externe se va sesiza apariția inflației, diminuarea rezervelor externe determinând o diminuare a ratei de inflație

Concepția monetarismului bugetar, formulată de Karl Brunner și Allan Meltzer, în versiunea cărora masa monetară aflată în circulație poate să fie controlată de băncile centrale prin intermediul vânzării, respectiv al cumpărării hârtiilor de valoare.

De asemenea, Karl Brunner și Allan Meltzer apreciază că respectivul control al masei monetare aflate în circulație nu se poate realiza prin intermediul refinanțării prin reescont, în contextul în care dimensiunea refinanțării nu este dependentă de voința băncilor centrale, ci de cea a restului băncilor.

Concepția monetarismului Școlii de la Chicago, reprezentată de renumitul Milton Friedman, recunoscut pentru criticile severe aduse modelului keynesist

La o simplă analiză a monetarismului, se poate sesiza faptul că fiecare variantă a acestuia a reușit să își imprime propriile contribuții în cadrul procesului configurării paradigmelor economice (practice, dar și teoretice) actuale.

Din totalitatea variantelor monetarismului, anterior expuse, se remarcă monetarismul friedmanian, acesta apărând drept reacția teoretică firească la așa numita ortodoxie keynesistă, ce reușise să se impună în mod categoric la nivelul macroeconomiei mijlocului secolului trecut.

Așa numitele „rețete” tradiționale keynesiste, ce susțineau probabilitatea unei economii de a se relansa prin intermediul corelațiilor pozitive dintre creșterea economică și abundența monetară pe termen lung, s-au dovedit a fi total ineficiente în reglarea sistemului economic.

De altfel, monetarismul reușește să se implementeze la nivelul tradiției cunoscutei Școli de la Chicago, ce încă din anul 1930 începuse să se pronunțe în mod radical împotriva keynesismului, prin intermediul diverselor principii de tip incomparabil cu acesta, dintre care amintim:

Piețele concurențiale se dovedesc a fi cele mai bune forme ale organizării economice

Diversele componente economice pot fi explicate prin intermediul teoriei neoclasice a prețurilor

Se impune neimplicarea statului în modificarea diverselor resurse aferente economiilor

Se constată că la baza elaborării monetarismului s-a poziționat tradiția gândirii monetariste a Școlii de la Chicago, în perioada deceniului al VII-lea al secolului trecut curentul cunoscând o dezvoltare deosebită, în paralel cu impunerea liberalismului economic.

În viziunea monetariștilor, la baza fenomenului inflaționist se poziționează politicile monetare, apreciindu-se, de asemenea, că nu se poate pune problema alegerii între șomaj și inflație, pe termen lung.

Excesul monetar, reducerea artificială a ratei dobânzii, ca și expansiunea creditelor s-au remarcat deseori în cadrul crizelor economice, la nivelul istoriei economiei fiind consemnate numeroase incidente de tipul boom-bust, în cadrul cărora politica inflaționistă a unui stat a reușit să producă daune deosebite prin generarea de profituri iluzorii, în paralel cu promovarea unor numeroase speculații.

Este cazul recentei crizei financiare și economice globale, ce a fost percepută de către specialiști ca fiind destul de asemănătoare cu criza de proporții din secolul trecute, denumită Marea Depresiune, ea fiind determinate nu doar de politica monetară și de expansiunea prin credit, ci și de lichiditățile excesive ce au fost infuzate în economie, la prețuri reduse.

În situația unei accelerări a expansiunii creditului se reușește determinarea unei creșteri galopante a prețurilor, cu mențiunea că o corectare va determina în mod automat prăbușirea valorii de piață a activelor ce au fost inflantate prin oferirea resurselor artificiale, special dedicate investitorilor ce au resurse limitate, în vederea participării acestora la diverse licitații.

Mecanismele amplificării acestei mase monetare reușesc să definească factorii declanșatori ai crizelor, dar și propagarea lor la nivel global. Economia reală este grav afectată de acest haos monetar, lucru ce conduce la corecția prin criză și contagiune.

Așa se face faptul că toate crizele economice moderne ajung să fie determinate de o expansiune a creditelor și infuzarea substitutelor monetare pe piața financiară.

Se remarcă faptul că în societatea modernă principala problemă a unei crize este generată chiar de stat, care uneori impune prin lege un mijloc de schimb imperfect, dar pe care îl poate controla după bunul plac, deturnându-l în avantajul unor guverne ori bănci comerciale și centrale.

În condițiile în care o bancă centrală ar trebui să fie independentă politic, pentru a se putea limita expansiunea creditului și expansiunea monetară, producția de mijloace de schimb se situează tot mai mult în afara controlului democratic.

În plus, atât structura prețurilor cât și structura producției sunt serios afectate de „producția de bani din nimic”, ce generează efectul Cantillon și încalcă cele mai elementare legi ale economiei.

În versiunea monetariștilor, fenomenul inflaționist are la bază origini monetare, cu mențiunea că sub aparenta uniformitate a viziunilor acestora se regăsesc o serie de curente și de opinii deseori contradictorii, cel mai bun exemplu fiind cel al ratelor de schimb, în cazul cărora Friedman militează pentru ratele de schimb flotante, spre deosebire de colegul său, Hayek, ce este adeptul ratelor de schimb fixe.

Implementarea monetarismului de către diversele guverne liberale ale unor state a determinat impunerea acestuia la nivel economic, principiile monetarismului ajungând să se regăsească în cadrul diverselor politici economice ce până în acel moment fuseseră dominate de influențele keynesismului.

La baza gândirii monetariste se poziționează teoria cantitativă a banilor, conceptul monetarismului fiind definit de către Karl Brunner, în versiunea căruia:

Totalitatea impulsurilor monetare sunt generate în cadrul variațiilor producției, ale ocupării, ca și ale prețurilor

Cel mai eficient mijloc dedicat măsurării impulsurilor monetare se dovedește a fi evoluția masei monetare

Diversele autorități monetare au capacitatea controlării evoluției masei monetare pe perioada ciclurilor economice

2.1 Curentul friedman

Cunoscut teoretician și analist, Milton Friedman, un reprezentant de seamă al Școlii din Chicago, a reușit să contrarieze întreaga comunitate a specialiștilor în economie prin publicarea în cursul anului 1953 a articolului „Essays în Positive Economics”, ulterior atenția sa îndreptându-se asupra teoriei monetare.

Specialistul a respins ideea conform căreia stimularea creșterii economice se poate realiza prin intermediul creației monetare, ca și al manevrării ratelor dobânzilor. În plus, Friedman reușește să reabiliteze, în conținutul unui articol publicat în anul 1956, respectiv „The Quantity Theory. A Restatement”, teoria cantitativă a banilor.

Ulterior, economistul reușește să pună la îndoială funcția consumului, constituită într-un element fundamental în cadrul economiei keynesiene, alternativa sa fiind venitul permanent (a se vedea

Apoi acesta atacă funcția consumului, element fundamental al economiei keynesiene, opunându-i concepția sa despre venitul permanent (în A Theory of Consumptive Function – anul 1957).

În cursul aceluiași an, Milton Friedman reușește să dea publicității, alături de Anna Schwartz, o interesantă istorie monetară privind Statelor Unite ale Americii, accentul fiind pus pe responsabilitățile ce le-au revenit autorităților americane din domeniul monetar în cadrul amplificării crizei financiare din anul 1929.

Ulterior, în cursul anului 1968, specialistul reușește să dezvolte esența monetarismului în cadrul lucrării „Dolars and Deficits”, el susținând ideea ratelor de schimb flexibile, viziunea acestuia fiind ulterior preluată în cadrul sistemului de schimb ulterior momentului Bretton Woods (1970).

Cunoscut susținător al pieței, ca și al capitalismului, Milton Friedman reușește să nu facă diferențe între teoria economică și apărarea sistemului economic, respectiv a celui social, în cursul anului 1962 acesta reușind să critice impozitele excesive, statul providență, ca și reglementările guvernamentale (a se vedea „Capitalism and Freedom”).

De-a lungul timpului, acesta a continuat să-și mențină și susțină criticile, o parte dintre acestea regăsindu-se și în conținutul lucrării publicată în cursul anului 1979, alături de Rose Friedman, respectiv „Free to choose".

Milton Friedman, prin întreaga sa activitate, a reușit să inducă un așa numit curent friendman, în cadrul căruia au fost elaborate mai multe principii, dintre care amintim doar:

Piața se constituie în cel mai eficient și bun mijloc prin intermediul căreia se poate regla economia, datorită faptului că la nivelul acesteia prețurile reprezintă semnale de alarmă prin intermediul cărora se poate realiza nu doar calculul economic de tip rațional, ci și o alocare a resurselor optimizată, astfel reușindu-se evitarea eventualelor risipe. În acest context, specialistul în economie a reușit să denunțe:

Numeroasele distorsiuni sesizate la nivelul economiei

Un control de tip centralizat al diverselor resurse, percepute ca sursa calculelor eronate aferente agenților economici

Inflația se constituie într-un simplu fenomen monetar, de o puritate specială. Se remarcă faptul că esența sistemului aferent gândirii monetariste a autorului se constituie în analiza monetară a fenomenului inflaționist. Mai precis, Milton Friedman apreciază că:

Inflația este întotdeauna determinată de o creștere deosebit de mare a cantității de monedă/volum producție

Rata inflației este determinată de rata creșterii masei monetare

Teoria venitului permanent, specialistul reușind să facă, în funcție de consumatorii ce înțeleg să își ajusteze constant cheltuielile, delimitarea dintre venitul ce este măsurat la nivel statistic și respectivul venit permanent. Urmare a acestei delimitări se reușește și înțelegerea și implicit analizarea comportamentelor consumatorilor:

Pe termene scurte – când se remarcă o evoluție inversă între venitul monetar

Pe termene lungi – când se remarcă o evoluție într-un unic sens atât a venitului monetar, cât și a venitului real.

De altfel, urmare a acestei teorii a venitului permanent, Milton Friedman reușește să:

Pună la îndoială, la modul general, teoria keynesiană, ca și funcția consumului, prin prisma principalelor sale caracteristici, mai precis:

O stabilitate spre consum a înclinației marginale, aceasta fiind pe termene scurte

Diminuarea spre consum a înclinației medii, în situația în care, în particular, se realizează o creștere a veniturilor

Arunce un semn de incertitudine asupra aceleiași teorii keynesiene, cu accentuarea impactului pe care îl are asupra veniturilor, dar și al investițiilor, intervenția statului, aceasta fiind apreciată ca fiind un real eșec, mai ales în contextul în care se cunoaște faptul că în intervalul unor fluctuații de tip tranzitoriu ale veniturilor, consumurile ajung să fie dependente de intențiile agenților economici privind menținerea patrimoniului în sfera integralității

Se remarcă faptul că funcția monedei se detașează prin stabilitate, Milton Friedman reușind să reformuleze diverșii termeni ai comportamentului economic, respectiv teoria cantitativă a banilor. Specialistul și-a baza raționamentul în mod gradual, mai precis:

Moneda se dovedește a fi bun de consum

Respectiva cerere a monezii depinde în mod direct de randamentele aferente activelor sub care se deține bogăția, mai precis moneda, acțiunile, obligațiunile, capitalul uman, ca și bunurile fizice

Existența unei relații de stabilitate în ceea ce privește cererea de monedă

În acest fel s-a reușit evidențierea nu doar a preferințelor dedicate lichidităților, ci și a diverselor politici militare prin intermediul cărora se poate acționa asupra ratelor dobânzilor, în vederea reglării activității economice.

În plus, Milton Friedman a reușit să sublinieze și relația existentă între venitul monetar și cererea de monedă, specialistul apreciind că, pe termene lungi, nu se remarcă influențe ale jocurilor variabilelor monetare asupra diverselor variabile reale, respectiv moneda se dovedește a fi neutră, astfel realizându-se o reluare a celebrei teorii walrasiene privind neutralitatea monedei

Politica monetară se dovedește a fi una structurată, nu de tip conjunctural – în aceste condiții se remarcă faptul că aceasta nu trebuie să fie supusă diverselor situații de tip conjunctural, mai ales în contextul în care aceasta este dependentă de aprecierile diverșilor decidenți.

În acest context, se remarcă faptul că statul liberal are responsabilitatea realizării doar a acțiunilor stricte și directe, ce să le poată permite tuturor agenților economici o ajustare a anticipărilor, prin intermediul diverselor semnale pe care le furnizează piața

Se reușește demonstrarea politicilor conjuncturale pornindu-se de la ipoteza punerii în cauză a celebrei curbe Philips, conform căreia există o relație de tip invers între șomaj și inflație, ceea ce se traduce prin ieșirea de sub sfera subocupării prin intermediul acceptării dozei suplimentare a inflației.

Se remarcă viziunea diferită a lui Friedman, în raport cu analiza realizată de Philips, acesta apreciind că agenții economici pot fi, pe termene scurte, victimele iluziilor monetare, situație în care șomajul poate să se diminueze ca urmare a creației monetare ce este generatoarea inflației.

Specialistul avertizează că în situații de acest gen se determină apariția așa numitului fenomen al anticipării adaptive, mai ales în contextul în care agenții economici presimt pericolului, iluziile monetare fiind de scurtă durată.

Astfel, se concluzionează că politica dedicată manevrării ratelor dobânzii se dovedește a fi ineficientă, mai ales în contextul în care sistemul a fost perturbat de intervenția acțiunilor dedicate reglării naturale a pieței.

Mai mult, Milton Friedman reușește să definească și șomajul natural (incluzând și rata naturală a acestuia), mai precis se remarcă că inflației suplimentară ce este acceptată în vederea diminuării șomajului nu are capacitatea de a produce, pe termene scurte, decât o diminuare de tip temporal a nivelului subocupării, mai ales în contextul în care angajații reușesc să constate o creștere a prețurilor, astfel anticipându-se și ulterioara creștere a inflației.

În acest context urmează cererile salariale cu un nivel mai ridicat, ceea ce va determina o descurajare a cererii de muncă în cadrul diverșilor întreprinzători.

În plus, se poate remarca faptul că o reîntoarcere la respectiva rata naturală a șomajului nu se poate bloca în condițiile în care:

Pe termene scurte, pot fi manevrate diversele anticipări de tip inflaționist

Pe termene lungi se poate realiza o anihilare a anticipărilor de tip adaptiv, prin intermediul indexării de tip generalizat a diverselor venituri, în raport cu fenomenul creșterii de prețuri

Flexibilitatea ratelor de schimb – pornind de la axioma conform căreia se impune ca piața să se comporte în raport cu moneda în mod asemănător oricărei alte mărfi, situație în care prețurile scad sau cresc în funcție de cerere/ofertă.

În viziunea lui Milton Friedman, prin intermediul ratelor flotante se permite o ajustare negativă a prețurilor monedelor din statele inflaționiste, spre deosebire de prețurile monedelor din statele considerate a fi inteligente. Economistul apreciază că diminuarea cursului devizelor are capacitatea de a determina o reechilibrare a balanței de plăți, în acest fel imprimându-se un nivel de atractivitate deosebit importurile provenite din statele în care monedele sunt devalorizate, în paralel cu compensarea respectivului nivel al lichidităților ce s-a creat.

Mai precis, se vehiculează ideea conform căreia în absența diverselor instituții financiare internaționale, există posibilitatea ca doar piața să confere oricărui stat o politică economică de tip autonom, dedicată reechilibrării balanței de plăți, în paralel cu constituirea unei așa numite piețe mondiale, în interiorul căreia se remarcă fiabilitatea prețurilor factorilor, ceea ce va determina o optimă alocare, în cadrul schimburilor internaționale, a diverselor resurse existente

O respingere a diverselor acțiuni bugetare (cu precădere cele de tip fiscal), în contextul în care, în lipsa unor acțiuni monetare, se remarcă o influență destul de redusă la nivelul cheltuielilor totale, ca și asupra prețurilor și implicit a producției.

CAPITOLUL 3. FORME ALE MONETARISMULUI

Monetarismul metalist, așa cum acesta a fost elaborat de către Jaques Rueff (el fiind apreciat drept reprezentarea franceză a monetarismului) imprimă ideea că inflația poate fi percepută un adevărat fenomen monetar.

În raport cu monetarismul standard inițiatorii acestui monetarism, mai precis Rueff și adepții săi, sunt de părere că se impune revenirea la respectivul etalon aur, acesta fiind apreciat ca fiind unicul mijloc prin intermediul căruia poate fi stăpânit fenomenul inflației, aurul reprezentând și unica garanție a legăturii existente între economia reală și sfera financiară.

Asemeni altor monetariști, și monetariștii metaliști sunt de părere că se recomandă reglarea pieței prin intermediul economiei, cu respingerea diverselor politici dedicate stabilizării bugetare.

3.1 Monetarismul bugetar

Monetarismul bugetar ce constituie în concepția formulată de către K. Brunner și H. Meltzer, aceasta fiind focalizată pe diferențele dintre ofertele de credit și ofertele de monedă, cu evidențierea rolului pe care îl deține deficitul bugetar.

Monetarismul bugetar, ca și Keynes, are capacitatea de a recunoaște influențele pe care moneda le are la nivelul prețurilor, ca și al ocupării. Astfel, se susține ideea conform căreia nu se dovedește a fi suficientă un control strict asupra politicii monetare, impunându-se și analizarea fiscalității și implicit a cheltuielilor bugetare.

Se remarcă astfel că în vederea realizării unei creșteri sănătoase asupra politicii monetare, se impune combinarea acesteia cu limitarea deficitelor bugetare, dar și cu presiunile fiscale diverse.

De altfel, K. Brunner și H. Meltzer au reușit să definească un model deosebit de interesant, acesta incluzând și un nou canal de interogare, mai precis prețul relativ al capitalului. Prețul relativ al capitalului se transformă în mijlocul transmiterii diverselor efecte ale politicii monetare la nivelul economiei reale.

În plus, în opinia autorilor anterior menționați, se remarcă existența mai multor forme de reprezentarea activelor, respectiv capitalul real, titlurile (respectiv creditele) și moneda.

Toți agenții economici au posibilitatea să adopte comportamentul alegerii simultane între active, în vreme ce diversele autorități monetare reușesc să controleze baza monetară, anterior ajustată (aceasta fiind definită prin prisma împrumuturilor bancare, acordate în moneda legală), ce se remarcă printr-o fluctuație deosebită, ce nu poate fi sesizată de agenții economici din sectorul privat.

În același timp, instituțiile bancare încearcă menținerea unui raport stabil stabilit, pe de o parte, între depozite și rezerve, iar pe de altă parte între depozite și refinanțări. Ca urmare a delimitării existente între piața creditului (ce se remarcă prin intermediul multiplicatorilor distincți) și piața monedei, se reușește evidențierea esenței economice, respectiv în prezența unui control asupra pieței monedei nu se poate garanta și impunerea controlului asupra pieței creditului.

3.2 Monetarismul austriac

Monetarismul austriac vine cu propunerea unei formule prin intermediul integrării unei teorii liberale, aceasta refuzând în mod categoric rolul deținut de banca centrală, în paralel cu integrarea concepției economice în cadrul termenilor de circuit, ce reușește să facă legătura dintre investiții, credit și producție.

Se remarcă faptul că în viziunea austriecilor, o importanță deosebită este acordată evidențierii diverselor efecte de natură micro-economică pe care le are expansiunea monetară. Mai precis, se au în vedere diversele deformări ce sunt specifice diverselor procedee de tip inflaționist, în cadrul alocării resurselor, ca și în distribuirea diverselor venituri ori în existența societăților comerciale.

Cel mai cunoscut reprezentant al monetarismului autriac, F. von Hayek, este celebru prin exprimarea „denaționalizării monedei”, ce reprezintă exemplificarea faptului că în situația dezvoltării monedelor private se realizează o concurență monedelor publice, cu precizarea că acestea nu pot să se mențină decât în condițiile imprimate de stabilitate, ceea ce echivalează cu o stabilitate la nivelul prețurilor, în raport cu sistemul ratelor de schimb fixe.

În opinia acestui specialist, la originea celor mai grave crize cu care se confruntă economiile se poziționează politicile economice keynesiane, aspect care va fi tratat în cuprinsul următorului capitol al prezentei lucrări de diplomă.

3.3 Monetarismul anticipărilor raționale

Monetarismul anticipărilor raționale – reușește să exprime concepția radicală homo economics, ce are capacitatea de a evolua și de analiza inflația, ca și adevăratele mărimi ale economiei, în acest fel moneda transformându-se într-un simplu apanaj.

În acest context, se remarcă faptul că încă din deceniile VI și VII ale secolului trecut, J. F. Muth R. Lucas jr., au reușit să aducă în discuție diversele anticipări adaptive, ce presupuneau că, pe termene scurte, diverșii agenți economici reușesc să se transforme în adevărate victime ale iluziilor monetare.

La polul opus se poziționează adepții anticipărilor de tip rațional, aceștia subliniind că autoritatea monetară nu dispune de mijloacele necesare determinării eventualelor efecte de tip retroactiv, prin intermediul cărora să se reușească o înșelare de tip sistematic a publicului reprezentativ.

CAPITOLUL 4. VIZIUNEA REPREZENTANȚILOR ȘCOLILOR DE GÂNDIRE ECONOMICĂ ASUPRA CRIZEI ECONOMICE

În această ultimă parte a prezentei lucrări de diplomă, denumită „Tendințe, curente și școli de gândire economică în a doua jumătate a secolului XX” se va realiza o prezentare succintă a viziunii pe care o au principalii reprezentanți ai școlilor de gândire, anterior menționate, asupra recentei crize financiare și economice ce a reușit să bulverseze întreaga lume, cunoscut fiind faptul că aceasta este percepută (cel puțin până în acest moment), drept cel mai mare șoc al ultimului secol.

Numită în faza inițială drept o „criză a creditelor”, criza financiară de acum un deceniu s-a declanșat pe fondul pierderii încrederii investitorilor în valoarea ipotecilor securizate (respectiv „asset backed securities”), la nivelul Statelor Unite ale Americii.

În ciuda diverselor măsuri pe care le-au luat oficialii, aceștia infuzând masiv lichidități prin intermediul Rezervei Federale, dar și a Băncii Centrale Europene, piețele bursiere din întreaga lume au început rând pe rând să se prăbușească, urmând o serie întreagă de reacții în lanț, ce au avut numeroase efecte devastatoare pentru marea majoritate a băncilor, a instituțiilor, ca și a companiilor.

Una dintre explicațiile oficiale ale recentei crize, furnizată oficial de către anumite instituții publice, a vizat comportamentul inadecvat al diferiților agenți economici, ca și imposibilitatea pieței financiare de a funcționa în mod monoton, alocând resursele necesare.

În realitate însă, recenta criză s-a dovedit a fi rezultatul unor factori de o complexitate deosebită, printre aceștia numărându-se politicile de reglementare financiar-bancare, erorile de politică monetară, ca și distorsionarea diverselor stimulente oferite unor agenti economici, percepuți ca fiind privilegiați.

De altfel, sistemul financiar internațional reușise, anterior declanșării acestei crize, să intre într-o etapă de dezvoltare fără precedent de-a lungul ultimelor patru decenii, un număr foarte mare de state fiind implicate în derularea numeroaselor tranzacții financiare de anvergură, ceea ce a determinat și la o mobilitate remarcabilă a diverselor capitaluri.

Fluxurile de capital au fost liberalizate rând pe rând, piețele financiare din diversele state ale lumii au reușit treptat să se integreze în sistemul financiar mondial, creându-se astfel relații strânse de interdependență între economiile statelor foarte dezvoltate și cele ale țărilor în curs de dezvoltare.

Toate acestea în contextul în care era cunoscut faptul că marea majoritate a crizelor financiare își fac apariția în momentul în care se constată că prețurile unor active (indiferent de natura acestora) cresc mult și în mod artificial, piețele economice realizând toate supraevaluările și reacționând.

Este remarcabilă opinia cunoscutului Milton Friedman, laureat al Premiului Nobel pentru Economie (în anul 1976), care consideră că în orice criză se află și o putere psihologică uriașă, economistul apreciind că marea majoritate a deponenților se panichează vizavi de perspectivele economice ale pieței, moment în care încep să își acceseze depozitele bancare, ceea ce va determina colapsarea generală a sistemului bancar.

Friedman, perceput ca fiind principalul reprezentant al economiei de dreapta din cadrul Universității din Chicago, a avut o serie întreagă de contribuții esențiale la dezvoltarea economiei, el punând bazele dezvoltării teoriilor privind economia de piață și a minimalizării rolului statului în coordonarea economiei.

În plus, Milton Friedman a rămas în istorie prin discursul său impecabil la adresa creșterii economice, în cadrul căruia s-a menționat că „dacă analizezi istoria, vezi că oriunde există creștere economică și unde capitalismul înflorește oamenii trăiesc mai mult și mai bine”.

În general, previzionarea crizelor poate fi făcută cu ușurință, și asta datorită faptului că acestea au cauze bine definite. Din păcate puțini sunt cei care țin cont de semnalele de alarmă ale specialiștilor, părerile acestora fiind luate în serios doar când se produce inevitabilul.

Un exemplu îl constituie și prăbușirea Sistemului de la Bretton Woods (1971), ce s-a produs în contexul emisiunilor suplimentare masive în dolari a SUA, suplimentat de efectul de expansiune monetară al unor bănci comerciale. Robert Triffin a anticipat căderea sistemului de la Bretton Woods cu câțiva ani înainte ca aceasta să aibă loc, dar nimeni nu a ținut cont de previziunile sale.

Și recenta criză economică mondială a fost previzionată de Nouriel Roubini, economistul ce este considerat acum ca fiind profetul sistemului financiar, acesta prezicând dezintegrarea sistemului financiar cu câțiva ani înainte ca fenomenul să aibă loc, în anul 2008 el anticipând și prăbușirea imobiliară.

Mai precis, în condițiile în care economia americană părea sigură și prosperă, profesorul New York University a fost ignorat, mare parte dintre bancherii și specialiștii vremii luând în derâdere avertismentele sale. Din păcate toate previziunile lui Roubini s-au adeverit, sistemul financiar dezintegrându-se la nivel mondial, Lehman Brothers Holdings Inc dând faliment, giganții Freddie Mac & Fannie Mae întrând în colaps, iar băncile de investiții fiind îngenuncheate de evenimentele ce s-au derulat cu repeziciune.

Demn de menționat este faptul că perioada de recesiune ce a urmat recentei crize financiare nu a fost una singulară, în istoria economiei fiind semnalate și alte câteva perioade destul de dificile. Spre deosebire de Marea criză interbelică (anul 1929) ori de căderea Sistemului de la Bretton Woods (1971), recenta criză mondială s-a localizat și la nivelul statelor puternic dezvoltate, ea afectând un număr foarte mare de state.

De altfel, la nivel local, economia contemporană s-a confruntat în ultimii ani cu mai multe crize:

Criza din Mexic (1994) – denumită “Greșeala din Decembrie” – a fost generată de impresia eronată a unui capital ușor disponibil pe piață și de un sistem bancar relaxat ce permitea creditarea în orice condiții. Bula economică a fost stopată de președintele Ernesto Zedillo, care a dispus adoptarea unor politici restrictive în domeniul creditării. „Greșeala din Decembrie” a fost urmată de “Efectul Tequilla”, criza mexicanilor generând alte crize în statele Americii Latine – Chile, Argentina, Uruguay și Brazilia.

Criza din Argentina (perioada 1999-2002) – a fost generată de corupția din sistemul de guvernare. Sub pretextul demarării unor proiecte publice importante, sistemul guvernamental a contractat împrumuturi uriașe de la nivelul piețelor internaționale (așa-zisele proiecte s-au dovedit a fi doar niște mecanisme complexe de spălare a banilor). Demn de semnalat este faptul că Argentina practicase timp de un deceniu același curs de schimb fix, ceea ce a determinat o ieftinire a importurilor și implicit o creștere a șomajului.

Criza din Camerun (perioada 1980-2001) – a fost generată de diverse probleme în domeniul deficitului comercial și guvernamental, ca și al inflației

Criza din Asia (perioada 1997-1998) – a izbucnit în Tailanda, ulterior ea generalizându-se la nivelul altor state învecinate, precum Filipine, Malaezia, Coreea de Sud, Indonezia și Hong Kong. Criza a fost determinată tot de expansiunea creditării, aceasta facilitând diverse proiecte antreprenoriale ce în condiții reale nu ar fi putut fi realizate. Urmările acestei crize au fost catastrofale pentru toate țările din zonă, care încă fac eforturi să-și revină complet. În Coreea de Sud, PIB-ul anului 1998 a ajuns la 33% din P.I.B.-ul anului anterior, în vreme ce raportul P.I.B./locuitor a scăzut cu 42% în Indonezia și cu 21% în Tailanda.

Criza din Rusia (anul 1998) – în contextul crizei din Asia de Sud, exportul de gaze, petrol și alte materii prime s-a diminuat dramatic, în paralel fiind semnalate și restanțe semnificative la plata taxelor și a impozitelor, dar și o criză politică (respectiv războiul din Cecenia).

Criza mecanismului de schimb E.R.M. din Uniunea Europeană (perioada 1992-1993) – denumită „Miercurea Neagră” – Într-o singură zi (respectiv 16 septembrie 2002), urmare a atacurilor speculative, s-a retras lira sterlină din E.R.M. 1, criza provocând Băncii Regatului Unit al Marii Britanii o pagubă de 3,4 miliarde de lire sterline.

Se impune a se menționa în cuprinsul prezentului capitol și faptul că marea majoritate a crizelor financiare pot fi asociate cu o scădere drastică a încrederii învestitorilor în sistemul financiar dintr-un stat, moment în care apar retrageri masive de capital de pe piețele financiare, acestea ajungând în țările de origine.

Urmare a acestei mișcări se produce o scădere accentuată a lichidităților tranzacțiilor pe bursă, dar și presiuni pe cursul de schimb valutar (crește cererea utilă pentru conversia sumelor retrase de pe piața de capital) și pe rata dobânzii (urmare a reducerii considerabile a cererii de titluri financiare).

În plus, se remarcă faptul că o criză financiară se constituie în formă de manifestare a crizei economice, ce constă în neîncrederea accentuată în sistemul financiar al statului respectiv, în dereglarea mecanismelor de piață și în diminuarea drastică a volumului de tranzacții la bursă.

Criza, oricare ar fi tipologia acesteia (mai precis criza datoriei externe, criza balanței de plăți externe, criza valutară ori criza de lichidități) este rezultatul mai multor factori, mai precis:

Erorile de politică monetară

Distorsionarea diverselor stimulente ce le sunt acordate unor agenți economici

Politicile de reglementare financiar-bancară

Cauza fundamentală a crizelor economice este reprezentată de expansiunea monetară, infuzia financiară alocată de un stat pe piețele monetare ducând la alterarea gravă a capitalului de piață. Excesul monetar, reducerea artificială a ratei dobânzii și expansiunea creditelor s-au întâlnit deseori în cadrul crizelor economice, în istoria economiei fiind consemnate numeroase incidente de tipul boom-bust, în cadrul cărora politica inflaționistă a unui stat a afectat grav a generat profituri iluzorii și a alimentat numeroase speculații. Și tocmai din acest considerent recenta criză economică s-a dovedit a fi aproape similară cu Marea Depresiune, criza de proporții din anii ’30 ai secolului trecut.

Cauza principală a recentei crizei economice a fost reprezentată de emisiunea masivă de monedă a băncilor centrale de anvergură din SUA și marile state ale lumii, moment în care s-a produs un scurt-circuit între sistemul financiar controlat de stat prin băncile centrale și economiile reale. În ciuda faptului că mulți sunt analiștii care au apreciat că fenomenul crizei economice recente a fost generat atât de scăderea fără precedent a prețurilor locuințelor pe piața imobiliară SUA, cât și de prăbușirea sistemului de creditare imobiliară, cauzele acesteia s-au dovedit a fi deosebit de complexe, ele fiind determinate de o serie întreagă de factori macro și micro-economică, mai precis:

Excesul de lichidități, ce a fost generat de băncile centrale mondiale (mai precis F.E.D., B.O.J.)

Intenția statelor exportatoare de gaze naturale și petrol de a limita aprecierea monedei

Suprasaturarea cu economisiri, fenomen ce s-a sesizat ca urmare a integrării la nivelul economiei mondiale a unor state asiatice (remarcându-se rate uriașe de acumulare)

Excesul de lichidități de pe piață a determinat rate ale dobânzilor foarte mici, dar și o volatilitate redusă, fapt ce a condus la un apetit exacerbat pentru activele cu câștiguri uriașe. În paralel, volatilitatea redusă a determinat:

Lipsa de vigilență a principalilor investitori

Tendința de a subestima riscurile, marjele acestora fiind foarte mici

La scurt timp de la declanșarea recentei crize economice mondiale (generată de scurt-circuitele înregistrate în sistemul creditelor imobiliare), piața financiară a reacționat.

Neîncrederea investitorilor a dus la plasarea titlurilor V.S.P. în categoria de risc, moment în care refinanțările nu au mai fost posibile. Iar discrepanțele dintre maturitățile active/pasive au făcut ca V.S.P. – urile să depindă de liniile de finanțare ale băncilor sponsor, pierderea încrederii bancare și nevoia de lichidități generând creșterea ratei dobânzii efective.

Statele Unite ale Americii și țările europene cu economii puternice au reacționat imediat, îmbunătățind sistemul de lichidități, acordând garanții guvernamentale împrumuturilor, dar și emisiunilor băncilor asigurate, cumpărând acțiuni de la bănci și reducând controlat ratele dobânzilor. În ciuda tuturor măsurilor luate piața financiară nu s-a stabilizat, criza mondială acutizându-se la după un an și jumătate de la declanșarea sa, fapt ce a condus la transferarea în sectorul real al economiei americane, iar ulterior în cele ale statelor puternic dezvoltate.

Criza financiară a fost generată de criza subprime americană, apărută ca urmare a creșterii ratelor la dobânzi de către F.E.D., în scopul protejării inflației. Diverși analiști economici apreciază că lichiditățile excesive au influențat masiv sistemul financiar, politica monetară fiind prinsă într-o situație excepțională. Astfel, lipsa unei reacții ar fi condus la creșterea alarmantă a inflației, în vreme ce acțiunea promptă a generat exacerbarea instabilității financiare.

Este știut faptul că accelerarea expansiunii creditului generează o creștere galopantă a prețurilor, previziunile dovedindu-se în această situație eronate. Corectarea duce în mod automat la prăbușirea valorii de piață a activelor inflantate prin oferirea resurselor artificiale, special destinate investitorilor cu resurse limitate, cu scopul de a participa la diverse licitații.

Cauzele asociate crizelor economice moderne au în vedere:

Expansiunea monetară – generată de infuzarea în economia reală, prin mecanisme monetare specifice, a substitutelor monetare tipărite de băncile centrale, de acordarea băncilor comerciale a creditelor de refinanțare, dar și de scontarea titlurilor de stat

Lipsa de capitalizare în cadrul sistemului bancar – ponderea capitalului propriu al băncilor este infimă, comparativ cu al altor afaceri

Contractele bancare – contractele actuale impuse de bănci se dovedesc a fi nerealiste în cadrul unei piețe libere

Expansiunea creditelor – facilitarea operațiilor de creditare la nivelul bancar este realizată prin rezerva fracționară

Nivelul economisirii – prăbușirea economiilor, asociată cu o expansiune monetară a consumului accelerată generează dezechilibre majore economice

Refinanțarea facilă, acordată de băncile centrale – poate afecta dramatic interesul băncilor în refacerea lichidităților prin atragerea de depozite și stimularea la nivelul populației a economiilor (prin utilizarea dobânzilor de intervenție favorabile)

Bail-out-ul facil al instituțiilor financiare – falimentul bancar devine imposibil, soluțiile fiind generate prin mecanisme tip T.A.R.P. ori T.A.R.G.E.T.

Datoria publică – generată pe fondul scăderii încasărilor bugetare și de diversele probleme generate de reformele ori ajustările structurale obligatorii în perioade dificile. Deseori datoria publică este exacerbată chiar de programele guvernamentale destinate salvării instituțiilor bancare ori industriilor strategice – T.A.R.G.E.T., T.A.R.P., E.F.S.F.

Deficitele bugetare – statele cu datorii uriașe se trezesc în situația în care obținerea unui împrumut pentru acoperirea diverselor cheltuieli devine o adevărată problemă.

Gradul de libertate economică – în absența unui sector privat puternic, corelată cu contracte acordate prioritar pe criterii politice și dependențe statale, riscul apariției unei crize crește exponențial. Prăbușirea sistemului privat generează evaziunea fiscală ori întârzierea plății datorilor către bugetul de stat. În absența unor restructurări la nivel de stat pot apărea datorii și deficite publice semnificative

În viziunea reprezentanților școlii Austriece, crizele economice sunt anomalii ale piețelor financiare, generate de intervențiile statului în economie. Economiștii austrieci susțin că problema crizelor bancare ar putea fi rezolvată prin renunțarea la monopolul băncilor centrale asupra emiterii de monedă.

Ideea concurenței între monedele băncilor de stat ori private a fost ulterior susținută și de Murray Rothbard, David Glasner, Jesus Huerta de Soto, Kevin Dowd, George A. Selgin, Leland B.Yeager, Lawrence White și David Horwitz, aceștia agreând teoria ca guvernele nu mai aibă posibilitatea de a emite monedă peste nevoile semnalate de economie.

Contractul de depozit non-standard – respectiv “irregular deposit” (contract de depozitare al banilor fungibili) include, ca regulă tradițională, obligația de custodie (în orice moment trebuie menținută rezerva de 100% din suma de bani fungibili primită spre depozitare).

Din păcate regula este încălcată în cazul sistemelor bancare cu rezerve fracționare, motiv pentru care Jesus Huerta de Soto a propus în anul 1997, ca, în situația în care acești bani sunt folosiți în alt uz (cu precădere acordarea de credite) gestul fie considerat un act de însușire frauduloasă, pedepsit ca atare.

Școala neobancară – Neobanking school sau școla de tip free-banking cu rezerve fracționare (Fractional-Reserve Free Banking School), printre adepții căreia îi enumerăm pe David Glasner, David Horwitz, Lawrence White, George Selgin, Kevin Dowd sau Leland B. Yeager, a dezvoltat în ultimii ani un nou curent în domeniul free-banking-ului.

Conform acestuia mecanismul spontan generat de casele de compensare are capacitatea să stopeze expansiunea asociată a majorității bancare.

„Echilibrul monetar” propus de George Selgin în anul 1987, ce a avut la bază elementele de analiză preluate de la keynesiști și monetariști, încearcă să inducă ideea sistemului bancar free-banking cu rezerve fracționare, acesta având capacitatea, la cererea pieței, să ajusteze mult mai eficient comparativ cu alte sisteme, emisiunea de monedă fiduciară.

Adepții școlii free-banking susțin că orice solicitare de monedă fiduciară a agenților economici va avea drept rezultat scăderea cererii de preschimbare a banilor în resursele rezervelor bancare.

În acest fel rezervele vor crește, iar băncile, pentru a obține profituri, vor proceda la mărirea ofertei de creditare și implicit a emisiunilor de bancnote. În situația în care cererea de monedă fiduciară este în scădere, organismele bancare au posibilitatea să remarce riscul apariției incapacității de plată, moment în care pot reduce oferta la credite și implicit de monedă fiduciară (adaptarea ofertei la cerere).

Teoria rezervelor fracționare a adepților școlii neobancare nu este agreată de Jesus Huerta de Soto, care consideră că există riscul ca expansiunea creditului să genereze crize bancare și recesiuni, fiind nevoie de intervenția statului pentru reglementarea situației. În condițiile reîntregirii lichidităților, bancherii, pentru reducerea riscului de insolvabilitate, ar putea fi determinați să accepte împrumutători de ultim moment.

Concluzia lui Soto nu este surprinzătoare: teoriile free-bankin-ului vizând rezervele fracționare consolidează ideea de necesitate a unei bănci centrale. Soto apreciază că unica șansă ca o societate să devină liberă de privilegii și de cicluri economice este promovare activității bancare libere, cu o rezervă de 100%.

În opinia reprezentanților școlii austriece, principalele cauze ale recentei crize economice au fost:

„Politica banilor ieftini”, practicată de băncile centrale, care a indus fenomenul de supra-creditare

Punerea băncilor centrale în postura de „împrumutător de ultimă instanță” – ce a generat pe piețele financiare hazardul moral

Creșterea semnificativă a puterii grupurilor financiare cu activitate reflectată la nivel internațional

Folosirea excesivă a instrumentelor derivate, de cele mai multe ori în scopuri speculative

Ineficiența politicilor de reglementare și supraveghere financiară ale autorităților

Corporațiile lipsite de moralitate în domeniul bancar

Fragilitatea băncilor, cauzată de neadaptarea capitalurilor la riscurile asumate

Comportamentul atipic pe retail al clienților

Lipsa de transparență manifestată de numeroase instituții financiare

În versiunea specialiștilor ce agreează curentul mainstream, statul are capacitatea să prevadă și să prevină, prin intermediul calculelor, toate potențialele prăbușiri economice. Ei susțin libertatea piețelor, fără a considera acest aspect va fiind vital în echilibrarea economică.

La polul opus se află adepții recunoscuți ai intervenționismului, keynesiștii, aceștia fiind de părere că toate crizele sunt parte integrantă din ciclul economic. În versiunea lor, o criză nu poate fi previzionată.

De regulă, economiile se află în faze accelerate de dezvoltare, înainte de a fi lovite de crizele economice, fenomenul fiind resimțit în special în interiorul piețelor financiare.

În aceste cazuri cresc atât apetitul pentru risc, cât și vitezele de tranzaționare, lucru datorat expansiunii prețurilor activelor financiare. Acestea ating maxime istorice,economia își accelerează ritmul de creștere, iar la un moment dat se generează haosul și începe faza de regresie.

Keynesiștii consideră că primele măsuri în corectarea derapajelor pieței trebuie să includă reglementarea legislativă a zonelor generatoare de boom economic.

În acest fel problema economică este transferată nu pe domeniul crizei, ci pe cel al creșterii economice, reglementările vizînd blocarea creșterii economice accelerate, susținută doar de creditări și de un control monetar special.

Piețele nu se pot auto-regla, după cum susține Joseph Stiglitz: „…piețele sunt centrul vital al oricărei economii de succes dar nu funcționează bine lăsate de capul lor”.

În versiunea adepților școlii keynesiste, recenta criză economică a fost rezultatul dereglementării pieței, completate de ratele diminuate ale dobânzilor (ce au fost puse de economiști pe seama fostului guvernator al F.E.D., Allan Greenpan).

În opinia reprezentanților keynesismului, politica banilor ieftini a fost cea care a alimentat speculațiile, ducând ulterior la declinul și prăbușirea economiei.

Banii ieftini au generat creșterile semnificative de pe piața imobiliară, iar când cererea a depășit oferta s-a ajuns la explozia prețurilor. Majorarea prețurilor în domeniul imobiliar a dus la ipoteci pe sume din ce în ce mai mari, iar ipotecarea locuințelor a generat reducerea valorii de capital a acestora.

„Extragerile de valoare ipotecară” (denumire dată generic supraexpunerilor valorilor de capital) au atins într-un singur an cote alarmante, respectiv 7% din PIB-ul SUA.

În acest fel economia americană a început să depindă de creșterile de preț din domeniul imobiliar, piața liberă permițând generarea derivatelor financiare toxice ce proveneau din creditele acordate facil, fără a avea garanții reale.

Folosind aceste derivate financiare toxice, băncile au început să se împrumute în ritm ascendent, iar la un moment dat s-a ajuns în situațua ca sumele pe care le datorau deponenților și deținătorilor de obligațiuni să fie mai mari decât valoarea propriilor active.

În acest moment instituțiile bancare nu au mai fost solvabile, situație în care au început să se imprumute între ele ori au acordat credite, dar cu dobânzi uriașe. Acest dezechilibru a fost factorul declanșator al crizei economice și financiare.

Trebuie menționat că înaintea declanșării crizei, apetitul de risc atinsese cote alarmante, similiar cu cel din anul 1996, când indicele Dow Jones a trecut pentru prima dată de nivelul 6500.

O situație similară s-a mai întâlnit și în anul 2002, (când investitțiile în domeniul imobiliar au crescut de asemenea execesiv), fapt generat de redirecționarea investițională din sectorul întrat în colaps, Dot.com.

În viziunea adepților curentului mainstream, principalele cauze ale declanșări crizei economice au fost:

Randamentul redus al produselor financiare considerate sigure

Reducerea semnificativă a ecartului dintre randamentul produselor financiare sigure și randamentul produselor financiare riscante

Creșterea într-un ritm exponențial a numărului de credite acordate substandard

Securizarea iresponsabilă și într-un volum impresionant a creditelor acordate substandard

Creșterea exagerată a cererii de imobiliare, în baza creditelor obținute facil

Tendința exagerată a populației din țările în curs de dezvoltare spre economisire

Majorarea artificială a prețurilor din sectorul imobiliar

Tendințele spre economisire, care au crescut mult peste potențialul de investire

Politica de finanțare a titlurilor nelichide pe perioade lungi, practicată de instituțiile bancare, cu fonduri pe termen scurt

Keynesiști consideră că depresiunile financiare fac parte din ciclul economic, teorie susținută și de Cristina Peicuți: „ciclurile financiare încep cu o fază de progresie, ajung apoi într-o etapă de dezvoltare accelerată, care degenerează într-o etapă de haos și dezordine și, în final, totul se încheie în etapa de consolidare, urmată de redresarea întregii economii”.

Mai precis, keynesiști consideră că depresiunile financiare fac parte din ciclul economic, principalul vinovat al derapajului economic pentru recenta criză financiară fiind așa numita „dereglementare”.

Excesul de lichidități, combinat cu ratele foarte scăzute ale dobânzilor au determinat creșteri exponențiale ale creditelor sub-standard, acestea generând la rândul lor lichidități.

În plus, lichiditățile au fost direcționate spre domeniul imobiliar, achizițiile alimentând speculațiile imobiliare. În paralel s-a înregistrat o creștere semnificativă a prețului țițeiului.

Astfel, dacă în anul declanșării războiului din Irak (2003), prețul/baril era de 32$, în 2008 acesta a ajuns la 137$/baril. În acest fel valoarea importurilor de țiței a crescut de la 292 milioane $/zi (2003) la 1,4 miliarde $/zi (2008). Efectele negative au fost resimțite abia când deficitul comercial american al SUA a atins pragul critic, alimentând exagerat rezerva valutară a Chinei.

Pentru acoperirea deficitului s-a apelat la excesul de lichidități existent pe piață, măsură care a dus la dinamizarea în plus a tranzacționărilor și la creșterea presiunii impuse încrederii în derivatele financiare ce aveau rate de profit supraevaluate.

Respectiv, în viziunea keynesistă, principalele cauze ale declanșării recentei crize financiare și economice au fost:

Ratele reduse practicate la dobânzi

Piața dereglementată

Lichiditățile în exces

Speculațiile pieței imobiliare

Creșterea exponențială a creditării substandard, ce se baza pe credite de tip NINJA (Non Income Non Job non Assets)

Acumulările uriașe din rezerva valutară chineză

Deficitul fiscal și deficitul comercial american

BIBLIOGRAFIE

Autori români:

Cristian Păun, Criza economică – cauze, caracteristici, explicații, Sfera politicii, volumul XVIII, iunie 2010

Cristina Peicuți, Lumea în Criză – Erorile Sistemului, Iași, Editura Polirom, 2011

Autori străini:

Michio Mor, Walras' Economics: A Pure Theory of Capital and Money, 1977

Jerome Howard Jr., Study of the Quantity Theory of Money, 2016

Irving Fisher, The Purchasing Power of Money, 1911

Jacques Riboud, The Mechanics of Money, 1980

Janos Vincze, Money Illusion Reconsidered in the Light of Cognitive Science, 2017

Charles I.Plosser, Money in a theory of finance: Some observations on the Lucas paper, R.E. Lucas – Money in a theory of finance

Karl Brunner, Allan Meltzer, Money and Credit in the Monetary Transmission Process, 1988, în American Economic Review, volumul 78

Ludwig von Mises Institute, Critics of Keynesian Economics, 2008

Robert L. Hetzel, What Remains of Milton Friedman’s Monetarism?, Federal Reserve Bank of Richmond, Working Paper No. 17-09, 2017

Nicolás Cachanosky, Cantillon Effects and Money Neutrality, 2017

M. Friedman, R. Friedman, Libertatea de a alege. O declarație personală, Cap. 3: Anatomia Crizei, (Publica 2009)

Akerlof, George A., Robert J. Shiller – Animal Spirits: How Human Psychology Drives the Economy și Why It Matters for Global Capitalism, Princeton, N.J.: Princeton University Press, 2009

Almunia, Miguel, Agustin S. Benetrix, Barry Eichengreen, Kevin H. O'Rourke și Gisela Rua, „From Great Depression to Great Credit Crisis: Similarities, Differences and Lessons”

Jesús Huerta de Soto, Dinero, Crédito Bancario y Ciclos Económicos, Unión Editorial, Madrid, 1998

J. Stiglitz, În cădere liberă: America, piața liberă și prăbușirea economiei mondiale, București: Editura Publica, 2010

Site-uri consultate:

http://opensiuc.lib.siu.edu/cgi/viewcontent.cgi?article=1921&context=gs_rp

http://www.econlib.org/library/YPDBooks/Fisher/fshPPM.html

https://www.richmondfed.org/~/media/richmondfedorg/publications/research/working_papers/2004/pdf/wp04-10.pdf

https://www.richmondfed.org/~/media/richmondfedorg/publications/research/economic_review/1984/pdf/er700502.pdf

https://www.mtakti.hu/wp-content/uploads/2017/11/MTDP1732.pdf

https://mises.org/library/friedrich-von-wieser-and-friedrich-hayek-general-equilibrium-tradition-austrian-economics

http://web.uconn.edu/cunningham/econ309/monetarism.pdf

https://campus.fsu.edu/bbcswebdav/orgs/econ_office_org/PowerPoint_Files/2023-Joe_Calhoun/2023_Chapter_01/Friedman-Essays_in_Positive_Economics.pdf

Friedman’s Theory of the Demand for Money (Theory and Criticisms)

http://www.nber.org/chapters/c4402.pdf

https://bfi.uchicago.edu/sites/default/files/file_uploads/cj27n2-2.pdf

http://circuloliberal.org/livros/capitalismo-e-liberdade.pdf

https://pdfs.semanticscholar.org/f561/0764a77f4fa9c1ad5ed424dcd25df9cb15cc.pdf

http://cristianpaun.finantare.ro/2008/12/13/ce-este-o-criza-financiara/