Tempus Edax Rerum

TEMPUS EDAX RERUM

CUPRINS

Argumentum

Capitolul I: Ethnogenesis- Traian și Dochia

I.1Referințe literare și istorice. Legenda lui Traian și a Dochiei

I.2 Referințe plastice, motive populare alese

Capitolul II : Pubertas – Zburătorul

II.1Referințe literare și istorice. Mitul Zburătorului

II.2 Referințe plastice, motive populare alese

Capitolul III: Oblationem – Monastirea Argeșului

III.1Referințe literare și istorice. Meșterul Manole

III.2 Referințe plastice, motive populare alese

Capitolul IV: Mortem- Miorița

IV.1 Referințe literare și istorice. Balada Miorița

IV.2 Referințe plastice, motive populare alese

Conclusionem

Bibliografie

ARGUMENTUM

„…Obiceiurile și tradițiile societății noastre s-au pierdut ori sau transformat în simulacre în care nimeni nu mai crede, o consecință a barbariei tehnologice.

Scindat între gândirea magică și gândirea logică, omul rămâne exilat, departe de unitatea sa inițială; s-a frânt pentru totdeauna armonia dintre om și sinele său, dintre el și cosmos”.

(Ernesto Sabato – Înainte de tăcere)

Globalizarea se prezintă ca un firesc al existenței noastre. Omul modern se adaptează din necesitatea apartenenței la un grup, la o structură, la o mentalitate. Societatea actuală promovează viziuni bazate pe un acut simț al uniformizării și toleranței, în detrimentul valorilor durabile. Astfel, Mcdonaldizarea « procesul prin care principiile restaurantului fast-food (Mcdonalds), încep să domine din ce în ce mai multe sectoare în societățile americane, precum și în restul lumii » – George Ritzer- pare a ne invada spiritul și individualitatea. Omul modern nu mai caută vreo iluminare, nu mai dorește să atingă treptele superioare ale piramidei lui Maslow, ducând o viață superficială, simțind o împlinire alimentată de satisfacerea nevoilor primare iar singura motivație pură, comună și egal răspândită este obținerea, respectiv menținerea confortului. Trecător prin viață, acesta se mulțumește cu televiziunea, luându-și modele chiar și din reclamele televizate, aceste satirizări ale colericilor, cu divertismentul ieftin al revistelor de scandal, acceptând o modernizare ce îi seacă încet spiritul, o modernizare ce i se strecoară sub piele. Îi plac mall-ul, chips-urile, telefoanele ce au ajuns să fie mult mai mult decât un ajutor în comunicare, fiind dotate cu tot felul de funcții tehnologice – Facebook, cameră foto, promovarea sinelui, un fel de cult al personalității ce se poate răsfrânge asupra oricărui deținător- computerele și, în principiu, viață virtuală – observăm astfel că până și relațiile interumane se doresc a fi duse la un alt nivel, aparent inofensiv, dar care totuși degradează societatea, dezumanizand, interacțiunile fizice și emoțiile fiindu-ne înlocuite cu emoticons. Un fapt ajuns atât de comun încât lumea îl percepe că fiind normal și deloc abstract, prin care este evidențiată ideea că de imaginație ne bucurăm (suferim) toți este folosirea în prezent a unor semne de punctatie, combinate în diverse moduri, pentru a exprimă stări sufletești. În acest mod, două puncte alăturate unei paranteze închise formează un zâmbet, în timp ce două puncte alăturate unei paranteze deschise reprezintă tristetețea etc. Bineînțeles, acestui caz îi poate fi adus și argumentul nevoii oamenilor de timp și cum aceste prescurtări, abrevieri ale stărilor interioare oferă mai mult timp (ca să ce? Dacă nici măcar pentru trăirile tale nu e timp, pentru ce ai putea găsi?) ori poate reprezintă doar evoluția speciei, un nivel la care nu e nevoie de toate explicațiile, iar lucrurile care acum ceva ani ar fi părut de neînțeles, nu mai sunt.

,,Viața noastră devine din ce în ce mai mult o viață virtuală și nu am trăit niciodată în așa măsură ca acum în ceea ce Platon și-a imaginat că este peștera: locul unde oamenii stau privind drept înainte, spre un perete pe care se perindă umbre, confundând aceste umbre cu realitatea’’ (Hose Saramago-Peștera)

Cu o ușoară notă pesimistă, am curajul să pun punctual pe a "I” de la început și să afirm că nu mai există original în era în care am avut norocul ori nenorocul să mă nasc. De aceea orice produc eu, ori altcineva din sferă creativului nu va fi decât o reinterpretare, o reasamblare a ceea ce s-a făcut deja. Totodată, oare nu în acest impas s-au aflat toți Creatorii la vremea lor? – Neputință accentuată de dorință.

Ilustrația vectoriala- digital. Acestea sunt instrumentele alese de mine: tableta grafică, pen-ul și suita Adobe, iar motivația este nevoia de a crea. Căci toți ne naștem cu această nevoie în noi. Iar unii nu avem curajul de-a deveni medici neurochirurgi și a le reda viața unora, și-atunci alegem să gâdilam neuroni prin alte metode. Când în juru-mi sunt atâtea forme și alăturări perfecte de culori, "cum să nu crească în mine teribil și monstruos dorință de a contamina și eu pe cineva definitiv și total." (Nora IUGA).

Nu ne alegem țara unde să ne naștem, la fel cum nu ne alegem părinții, însă identitatea ele ne-o conferă. În baza acestei afirmații imi argumentez introspecția în mitologia folclorică și arta plastică populară românească, ele izbucnind din aceleași porniri civilizatoare și conviețuind reciproc de milenii. Înțelegerea originalității acestei arte apelează la întelegerea motivelor mitice, fiziomorfe, cosmomorfe, cu semnele lor magice, solare, zodiacale, funerare sau cutuniare.

Tempus edax rerum (lat. „Timpul înghite totul”) este titlul ales pentru lucrarea de licență, constituită din analizarea și ilustrarea într-o manieră modernă a celor patru mituri de bază ale românilor. Am ales o prezentare cronologică a celor patru, raportându-mă la evenimentele marcante dintr-o viață de om, după cum urmează:

1) Ethnogenesis (lat. Etnogeneză )-Traian și Dochia;

2) Pubertas (lat. Pubertate) Mitul erotic-Zburătorul;

3) Oblationem (lat. Jertfă) -Monastirea Argeșului;

4) Mortem (laț. Moarte)- Transhumanța și moartea- Miorița.

Lingviști români și străini de prestigiu, istorici, arheologi, au pus în evidența, în decursul timpului, date și documente de limbă care statuează originea limbii române, originea și caracterul ei. În urmă războaielor dintre daci și români, Dacia a fost transformată în provincie română, și va rămâne stăpânită timp de 165 de ani (106-271) de români. Romanizarea populației băștinașe s-a desfășurat relativ rapid și ușor. Peste 2600 de inscripții scrise în latinește și descoperite pe teritoriul țării noastre arată limpede acest lucru. Morfologia limbii române moștenește, în bună măsură, realitatea limbii latine populare. Majoritatea părților de vorbire, flexibile și inflexibile, sunt moștenite din limbă latină. Prin urmare, romanizarea a contribuit însemnat atât la cultură noastră, cât și la graiul românesc; de aceea am ales că titlul lucrării de licență, cât și titlurile capitolelor și implicit al lucrărilor practice să fie în latină.

„Convinsă că în cadrul culturii populare din spațiul carpato-danubiano pontic se manifestă forme vii, am întreprins o pledoarie în favoarea ideii de continuitate și specificitate, deoarece regăsesc în creațiile tradiționale adevărate modele de gândire și simțire românească, de umanitate, valori de artă, un mod românesc de a fi în lume, care trebuie să rămână pe mai departe cartea noastră de identitate.

Cât despre ce vreau să exprim, ce nu e laitmotiv, cum e faptul că vreau să exprim. La momentul de față mă inspiră atât curentele din sfera graficii digitale actuale, dar mă aplec cu un fel de nostalgie și peste lucrurile neînsemnate pentru cei dinafară, dar care pe mine m-au marcat (ex: căciula turcoaz de când aveam 3 ani și obrajii că două mingi, senzația pe care am avut-o când am realizat prima oară ce înseamnă să mori, prima scrisoare de la un băiat, primul roman de Palahniuk, bărbatul ce cântă la harpă în față la Mega Image, durerea din capul pieptului de când așteptăm rezultatul RMN) nerenunțând în același timp nici la spațiul geografic în care am copilărit și la influntele acestuia. De aici și tendința de adaptare la prezent a motivelor populare și a miturilor românești.

CAPITOLUL I

ETHNOGENESIS-TRAIAN ȘI DOCHIA

Dochia reprezintă fața antitetică a lui Decebal:

chipul Dochiei, întors către Roma ca spre un principiu de depășire a violenței

nimicitoare a istoriei, ca spre o stabilitate și ordine superioară,

și durerea vieții pe care n-o poate depăși.

(Petru Creția)

I.1Referințe literare și istorice. Legenda lui Traian și a Dochiei

George Călinescu consideră legenda populara romaneasca Dochia și Traian ca fiind mitul etnogenezei. Dochia era fiica lui Decebal, iar Traian se indragosteste de ea; aceasta, sub amenintare romana, s-a transformat in piatra pentru a nu isi parasi poporul.

Conform legendei, împăratul Romei se îndrăgostește de Dochia și încearcă să o cucerească. Dochia, speriată, nu se lasă amăgită și fuge în pădure, dar Traian o gasește. Nedorind să își trădeze patria, Dochia îl roagă pe zeul Zamolxis să o salveze, raspunsul acestuia fiind transformarea ei in piatră. Totuși, Traian continuă sa o iubească.

Traian și Dochia se bazează pe un fapt real și anume cucerirea Daciei de către romani, în text fiind prezente personalități marcante ale istoriei precum Decebal și Traian, apărand și unicul zeu dacic, Zamolxis.

Regele Decebal a avut mai multe războaie cu romanii, care îi vor recunoaște abilitățile militare și politice. La începutul secolului III, la aproape 150 de ani de la afirmarea lui Decebal, istoricul roman Dio Cassius făcea regelui dac următorul portret elogios:

Era foarte priceput în ale războiului și iscusit la faptă, știind să aleagă prilejul pentru a-l ataca pe dușman și a se retrage la timp. Abil în a întinde curse, era viteaz în luptă, știind a se folosi cu dibăcie de o victorie și a scăpa cu bine dintr-o înfrângere, pentru care lucruru el a fost mult timp un potrivnic de temut al romanilor.

Marcus Ulpius Nerva Traianus – împărat Roman între 98-117- a fost al doilea dintre cei așa-ziși cinci împărați buni ai Imperiului Roman (dinastia Antoninilor) și unul dintre cei mai importanți ai acestuia. În timpul domniei sale, imperiul a ajuns la întinderea teritorială maximă. În 101, a lansat o expediție în regatul Dacia, aflat la nord de Dunăre și l-a forțat un an mai târziu pe regele Decebal să capituleze, după ce Traian a asediat cu succes capitala Sarmizegetusa. Traian s-a întors la Roma încununat cu succes și a primit titlul de Dacicus Maximus.

Totuși, la scurt timp, Decebal a adus iarăși probleme Imperiului Roman, încercând să convingă regatele vecine nord-dunărene să i se alăture. Traian se hotărăște să atace din nou, inginerii săi construind un imens pod peste Dunăre, și reușesc să cucerească Dacia în 106, capitala dacilor, Sarmizegetusa fiind distrusă. Decebal s-a sinucis, iar în locul capitalei distruse Traian a construit un nou oraș, numit Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa. A hotărât să colonizeze Dacia cu romani și a anexat-o ca provincie romană.

Vasile Parvan, istoric, arheolog, epigrafist și eseist roman, considera ca stânci antropomorfe ca stanca Dochiei și oile, reprezintă simbolul unui idol păgân care era prezent în cultura dacilor liberi din Carpații Orientali.

În Dochia și Traian de Gheorghe Asachi, Dochia împietrită este localizată "între Piatra Detunată, ș-al Sahastrului Picior". Popular legenda este plasată în Moldova, în zona masivului Ceahlău unde există formațiuni stâncoase cu un aspect deosebit. În creația eminesciană legenda stă la baza operei, rămasă în proiect, Decebal. Aici Dochia este nepoata fostului rege Diurpaneu. Și la Mihai Eminescu, Dochia, vara primară a principelui dac Boris, urma să simbolizeze (conform însemnărilor eminesciene) stânca împietrită, neputând să se despartă de pământul ei.

Între Piatra Detunata

Ș-al Sahastrului Picior,

Vezi o stânca ce-au fost fata

De un mare domnitor.

Acolo de rea furtuna

E lacasul cel cumplit,

Unde vulturul rasuna

Al sau cântec amortit.

Acea doamna e Dochie,

Zece oi, a ei popor,

Ea domneazzona masivului Ceahlău unde există formațiuni stâncoase cu un aspect deosebit. În creația eminesciană legenda stă la baza operei, rămasă în proiect, Decebal. Aici Dochia este nepoata fostului rege Diurpaneu. Și la Mihai Eminescu, Dochia, vara primară a principelui dac Boris, urma să simbolizeze (conform însemnărilor eminesciene) stânca împietrită, neputând să se despartă de pământul ei.

Între Piatra Detunata

Ș-al Sahastrului Picior,

Vezi o stânca ce-au fost fata

De un mare domnitor.

Acolo de rea furtuna

E lacasul cel cumplit,

Unde vulturul rasuna

Al sau cântec amortit.

Acea doamna e Dochie,

Zece oi, a ei popor,

Ea domneaza-n vizunie

Preste turme si pastori.

(Gh.Asachi)

I.2 Referințe plastice, motive populare alese

În ceea ce privește mitul de față, reprezentările vizuale lipsesc cu desăvârșire. Totuși, am ales drept inspirație lucrări relevante temei alese, dupa cum urmează:

Gheorghe Iliescu-Călinești (n. 14 iulie 1932, Călinești, județul Argeș – 12 martie 2002) a fost un sculptor român, reprezentant al sculpturii avangardiste. Operele sale au fost prezentate în diverse expoziții naționale și internaționale, pentru unele dintre ele artistul a fost premiat de foruri de specialitate din România și de peste hotare. Convins fiind că sculptura mondială a cunoscut un moment de răscruce prin opera lui Constantin Brâncuși, artistul a urmat aceeași cale precum Brâncuși, imortalizând în lemn, piatră sau bronz, idei nu forme.

Deși ar putea părea ambiguă în primă instanță referința la Medussa lui Caravaggio, pictor italian considerat precursor al stilului baroc, indiscutabil unul dintre cei mai mari novatori din istoria picturii, menționarea lucrării sale mi se pare importantă, deoarece abordează, dintr-un alt unghi, tema pietrificării. Mai precis, ilustrează potretul Medusei, fiica monstruoasă a lui Phorcys și a lui Ceto și una dintre gorgone, singura care era muritoare dintre cele trei. Privirea sa putea transforma pe orice muritor în stană de piatră. Există un mit care spune că Medusa fusese la început o fecioară frumoasă. A desacralizat templul Atenei culcându-se în el cu Poseidon. Furioasă, Atena a transformat părul Medusei în șerpi vii. Specificul operelor sale, întâlnit și în cea de față este realismul brutal, dat de folosirea unui contrast puternic, dramatic chiar, prin tehnica clarobscurului.

Pentru realizarea lucrării finale, am analizat și potretrul lui Traian, dar și uniformele romane specifice. Columna lui Traian, monument antic din Roma construit din ordinul împăratului Traian, este ridicată pentru comemorarea victoriei sale în Dacia, care s-a păstrat până în zilele noastre. Monumentul se află în Forul lui Traian, în imediata apropiere – la nord – de Forul roman. Terminată în 113, columna are exteriorul prevăzut cu un faimos basorelief sculptat, în formă de spirală, care reproduce artistic sub o formă epică războaiele dintre romani și daci purtate de Traian pentru cucerirea Daciei.

Un fotograf contemporan care abordează tema pietrificării este Nick Brandt. În partea a treia a seriei sale intitulate Across the Ravaged Land, seria în cadrul căreia urmărește imortalizarea locurilor și animalelor pe cale de dispariție din Africa, acesta realizează fotografii pe malul lacului Natron din Tanzania, care adăpostește un amestec natural de substanțe ce poartă chiar denumirea de natron (carbonat de sodiu decahidrat, Na2CO3x10H20), un „coctail” utilizat în antichitate de către egipteni, la ritualurile de mumificare, această substanță a ajuns aici din cauza erupțiilor vulcanice acumulată din apropie. Noțiunea de portret al unui animal mort, realizat în locul unde a murit, într-o poziție în care pare înviat în moarte, a fost prea convingatoare pentru a fi ignorată.”, și-a motivat Brandt decizia de a fotografia aceste animale împietrite.

Revenind la folclorul românesc, este prezentat în continuare motivul popular ales pentru decorare pielii Dochiei. Mai precis, am ales un motiv popular din Neamț, stanca ce se presupune a fi Dochia aflandu-se in Ceahlău.

Compoziția lucrării realizate este una dinamică, iar lucrarea surprinde momentul în care Dochia se transformă în piatră, Traian acoperindu-și fața pentru a se proteja de forțele ce o controlează. Culoare fundalului este roșu, subliniindu-se astfel tensiunea înfaptuirii pietrificării, dar în același timp are și rolul de a atrage atenția asupra a ceea ce se întamplă, și anume etnogeneza poporului român.

CAPITOLUL II

PUBERTAS-ZBURĂTORUL

“Vezi, mamă, ce mă doare și pieptul mi se bate,
Multimi de vinețele pe sân mi se ivesc;
Un foc s-aprinde-n mine, răcori ma iau la spate,
Îmi ard buzele, mamă, obrajii-mi se pălesc!”
(Zburătorul- Ion Heliade Rădulescu)

II.1Referințe literare și istorice. Mitul Zburătorului

Probabil cel mai puternic mit al românilor este cel al Zburătorului, mit care reprezintă ivirea sentimentului de dragoste pentru fețele ajunse la vârstă pubertății. Simțămintele erotice alte tinerelor sunt declanșate de aparatia acestui personaj fantastic, a Zburătorului, care deține o imensă putere de seducție. El se arată noaptea, sucind mințile fețelor, că mai apoi să dispară, lăsându-le pe acestea năpăstuite de zbucium sufletesc, chinuindu-se să depășească momentul inițierii lor

Fig. 2.1- Zburatorul

Sub diferite denumiri și forme, cel ce zboară apare în mitologiile a numeroase popoare. Teutonii îl numeau alp, chilienii – trauco, ecuadorienii – tintin (există numeroase declarații ale atacurilor acestuia în perioada colonială, femei care nu au părăsit locuința fără însoțitoare și care nu au fost vizitate de bărbați suferind sarcini pe care contemporanii le-au considerat inexplicabile), sud-africanii – tokolosh. Zanzibarezul popo bawa este considerat a viola exclusiv bărbați și numai în interiorul locuințelor închise, iar brazilianul boto atrage fetele și le îneacă în râuri. Lidericul maghiar e un fel de iubit satanic. Dar fără îndoială cea mai cunoscută și mai răspândită formă a zburătorului este occidentalul incubus.

Denumirile „incubus” și „succubus” sunt termeni familiari în psihiatrie, unde visele de a fi hărțuit sexual se identifică cu ei. In popor, incubus și succubus sunt forțe demonice care își vizitează sexual victimele noaptea. Incubus este un demon „masculin” care atacă și violează femeile, iar succubus este un demon „feminin” care seduce și atacă bărbații. În unele cazuri se cunoaște că demonul masculin incubus vizitează bărbații, în scopul sodomiei. Succubus se angajează de asemenea în atacuri lesbiene asupra femeilor.

Cunoscut și ca lideric după cum menționează S. Marian în Mitologia daco-română apărută în secolul al XIX-lea, zburătorul este un demon erotic, literatura actuala confundandu-l de cele mai multe ori cu vampirul și atribuindu-i din insușirile acestuia. Totuși diferențele sunt numeroase și evidente între cei doi, cel puțin din perspectiva atitudinii pe care o manifestă: pe când vampirii nu se manifestă decat instinctual, pentru supraviețuire și pentru a produce repulsie și groază victimei, zburătorul este tânăr, frumos, chiar bisexual în unele relatări, cu trup rece și un organ sexual deosebit de mare (este descris în popor apărând și în alte ipostaze: balaur, fulger. Numitorul comun este faptul că acesta se arată noaptea, intrând în camerele fețelor prin fereastră ori pe horn, urmând să le chinuie), mistuit de pasiune și chiar dragoste, ale căror control nu îl deține, și care, datorită acestora, interacționează cu victimă în repetate rânduri, până la epuizarea ori chiar moartea acestuia. Ipocrizia lui constă în faptul că el pretinde și față de sine că este îndrăgostit, deși este constient de ce se va întampla în continuare cu victima; spre deosebire de vampiri care fac un joc al foamei, zburătorul practică un joc erotic.

Dimitrie Cantemir observă și relevă aspectul malefic al Zburătorului, spre care oamenii priveau mai degrabă cu teamă decât cu simpatie: este, cred ei, un tânăr foarte frumos, care pătrunde noaptea la fete, dar mai ales la neveste, de curând măritate, fără a putea fi văzut de alții, chiar dacă îl pândesc, și le spurcă toată noaptea cu iubiri neîngăduite.”, iar Romulus Vulcănescu subliniază că Zburătorul este un “daimon arhaic de factură malefică”.

În poezia cultă, următoarele capodopere au la bază mitul de față: Zburătorul- I. Heliade Rădulescu, Călin- file de poveste –M.Eminescu, Luceafărul-M.Eminescu. În aceste creații sunt redate primele zbuciumuri sufletești alte tinerelor, primele lor întrebări fără răspuns, rever și visări la întâlnirea cu sentimentul de dragoste.

În Călin, file de poveste este prezentat un tânăr misterios, care a plecat în lume să își încerce norocul și întâlnește în drumul sau un castel, în care găsește o ”prea frumoasă fată”, pe care o dezmiardă, o cucerește, și de care se îndrăgostește la rândul sau. Ea rămâne chemandul-l mereu “Zburator cu negre plete, vin la noapte de mă fura”. Odată cu acest eveniment, tânără începe să se preocupe de șine, analizându-și gesturile și aspectul fizic, pentru a se asigură că îi va fi pe plac LUI.

"Vis frumos avut-am noaptea. A venit un zburãtor,

Si strângându-l tare-n brațe, era mai ca sã-l omor.

Si deaceea, când mã caut în pãretele de-oglinzi

Singuricã-n cãmãruțã brațe albe eu întinz

Si mã-mbrac în pãrul galben, ca în strai ușor țesut,

Si zãrind rotundu-mi umãr mai cã-mi vine sã-l sãrut.

Si atunci de sfiiciune mi-ese sângele-n obraz –

Cum nu vine zburãtorul, ca la pieptul lui sã caz?

Dacã boiul mi-l înmlãdiiu, dacã ochii mei îmi plac,

E temeiul cã acestea fericit pe el îl fac.

Si mi-s dragã mie însãmi, pentru cã-i sunt dragã lui –

Gurã tu ! învatã minte, nu mã spune nimãnui,

Nici chiar lui, când vine noaptea lângã patul meu tiptil,

Doritor ca o femeie, și viclean ca un copil!"

O alta referință literară relevantă o reprezintă poezia lui George Cosbuc, La Oglindă:

Iată-mă! Tot eu cea veche!

Ochii? hai, ce mai pereche!

Și ce cap frumos răsare!

Nu-i al meu? Al meu e oare?

Dar al cui! Și la ureche

Uite-o floare.

Poezia Luceafărul este cea mai semnificativă reprezentare a Mitului Zburătorului în lieratura română. Iubirea mistuitoare a lui Hyperion pentru pământeana Cătălina se dovedește imposibilă, cei doi făcând parte din lumi diferite, situație similară cu cea a fetelor visătoare, pentru care iubitul nocturn rămâne inaccesibil. Nu putem să trecem peste amănuntul că cea mai frumoasă poezie a literaturii române este inspirată de mitul iubirii neîmpărtășite al Zburătorului.

– O, ești frumos cum numa-n vis

Un demon se arată,

Dară pe calea ce-ai deschis

N-oi merge niciodată!

Mă dor de crudul tău amor

A pieptului meu coarde,

Și ochii mari și grei mă dor,

Privirea ta mă arde.

Caracterul malefic al Zburătorului nu poate fi ignorat, mai precis lipsa de reacție la raspunsul tinerelor chinuite, plăcerea pe care el o sustrage din acesta, și totusi nu poate fi negat nici aspectul său de izvor de inspirație pentru artiștii romani.

Tot folclorul oferă și soluția combaterii demonului, și anume descântecele, fiind menționate 9 plante cu puteri magice din care se face o fiertură destinată a fi utilizată la spălarea bolnavului, sau ungerea cu usturoi a ferestrelor și hornului, înfigerea unui cuțit în bătătura ușii sau a patru cuțite în cruciș în pereții hornului, arderea în timpul nopții a unor vreascuri mirositoare pe vatră sau incendierea scorburilor din pădurile sau mlaștinile unde se crede că se adăpostește acesta.

II.2 Referințe plastice, motive populare alese

Din punct de vedere al artelor vizuale, cel mai relevant exemplu de ilustrare a supranaturalului incubus este munca lui John Henry Fuseli (1741- 1825) pictor elvețian emigrat in Anglia, artist convins ca lumea trebuie sa ii știe de frica, de aceea, pe langa schițe pornografice, se concentra pe reprezentări care șochează; deși este catalogat ca fiind pictor romantic, se îndepărtează în mod evident de trăsăturile cele mai întalnite ale romantismului. Lucrarea sa de căpătâi este “Coșmarul”, tablou foarte controversat la momentul respectiv – tanără chinuită de coșmar, cu o intruchipare horror a incubusului țintuind-o la pat. Caracteristic autorului, personajele (calul, tânăra, demonul) sunt contorsionate cu figurile exagerate.

Reprezentări asemănătoare întalnim și în alte culturi nu doar în cea europeana, ca exemple: (Kabus, the incubus). Seyyid Mohammed b. Emir Hasan el-Suudî, Matâli’ al-sa’âdet. Istanbul, 1582, Demon Lover de Yoshitaka Amano, The Lust Supper – Dorian Cleavanger.

Ca motive populare folosite, am ales din zone diferite ale țării, deoarece mitul zburătorului este unul răspândit pe întreg teritoriul țării.

Cea de-a doua lucrare realizată prezintă de asemenea o compoziție dinamică, însă mai puin dinamică decât prima (energia, dinamismul, scad odată cu trecerea timpului, fapt de scăderea energiei sugerate de lucrări, în sens descrescător realizării lor –cronologic).

CAPITOLUL III

OBLATIONEM-MONASTIREA ARGEȘULUI

“Sa mori pentru cineva sau ceva care merita acest sacrificiu,

sta în firea lucrurilor; dar este linistitor sa stii sau,

cel putin, sa fii sigur ca exista cineva care sa stie

pentru cine si pentru ce ti-ai dat viata.”

(Giuseppe Tomasi di Lampedusa)

III.1Referințe literare și istorice. Meșterul Manole

Legenda Meșterul Manole este cunoscută din balada cu același nume și are la bază un rit foarte vechi al omenirii, perpetuat în creațiile folclorice ale diferitelor popoare și anume credința că este necesară jertfirea unei ființe la temelia unei noi construcții, dacă se vrea ca aceasta să dureze o veșnicie. Gh. F. Ceaușanu prezintă particularitățile acestui obicei la români. când sapă șanțuri pentru temelii, țăranul roman face o jertfă pământului care a fost “rănit” prin săparea șanțurilor. Jertfa îi dă puteri pământului să “țină în spinare” greutatea casei. Pentru cei săraci, jertfa este un cap de cocoș, pasăre oarecum sfântă pentru români. Pentru cei bogați, jertfa constă dintr-un cap de berbec care e zidit, de îndata ce a fost tăiat, într-un colț de temelie. O jertfă mai civilizată și mai modernă este aruncarea de bani la zidirea temeliilor și zidirea lor între pietre sau cărămizi dar există și indicii de jertfe omenești care se făceau cu ocazii asemanatoare. Un astfel de indiciu este obiceiul – observat în Vîlcea la zidirea bisericilor, lăcașuri care după tradiție trebuie să fie trainice – de a se îngropa la temelii măsura umbrei unui om, măsura luată cu trestia. Omul a cărui umbra a fost astfel luată și zidită este sortit să moară până în 40 de zile, pentru că pierzându-și umbra își pierde și sufletul.

Noul mit estetic – ce se constituie ca un răspuns rațional la una din problemele fundamentale ale existenței omului – ne atrage însă attnția nu atît asupra strădaniei creatoare, cît asupra suferinței umane încorporate în opera de artă. Cel mai valoros dintre constructori trăiește nu numai drama zidirii soției, ci și pe aceea a indiferenței domnitorului față de propria sa persoană. Evenimentele epice explică de ce mitului estetic, în strînsă dependență de subiectul baladei, i se adaugă și motivul conflictului dintre artist și domnitor, acesta din urmă simbolizînd clasa dominantă (feudalitatea) dintr-o anumită epocă istorică. Privită în semnificația ei cea mai profundă, balada Meșterului Manole este expresia artistică populară cea mai izbutită a laudei spiritului creator, hărniciei oamenilor acestor meleaguri, înzestrați cu toate talentele și cu o nestinsă dragoste de frumos. Imaginea artistică pe care ne-o oferă balada Meșterului Manole este un mod de a exprima concepția populara că viața nu-și dobîndește un sens decît prin faptele și sir-guința oamenilor. Este o concluzie nu numai a sensibilității și a intuiției artistice, ci și a experienței și a inteligenței omenești.

Valoarea deosebită a baladei Meșterului Manole rezidă însă în drama artistului care, pentru a-și înfăptui opera, își sacrifică ființa cea mai apropiată și mai iubită. Versurile în care sunt invocate forțele naturii pentru a o întoarce clin cale și dîrzenia cu care Ana învinge împotrivirea lor, împletind iubirea curată cu devotamentul nețărmurit, sunt, în toată simplitatea lor, o culme a lirismului popular. Alăturate acestora, versurile: „Soțioara lui / Floarea cîmpului" alcătuiesc un tablou impresionant al sensibilității și grației feminine. Iar despărțirea meșterului de soția sa, într-o alia variantă decît cea reprodusă în manual, este exprimată în versuri de o duioșie rar întîlnită:

„Manole, Manole,

Soțiorul meu,

Dulcișorul meu,

Zidul rău mă strînge,

Trupușoru-mi frînge,

Inimioara-mi plînge.

Manole-auzea

Și se zbuciuma,

Din adînc ofta,

Cu grai stins grăia:

Taci, mîndruța mea,

Că Dumnezeu vrea

La el să te ia

Ca noi să gătim

Și să isprăvim

Ciastă mănăstire,

Loc de pomenire,

Frumoasă și naltă

Cum n-a mai fost altă,

Frumoasă ca tine

Cînd ești lîngă mine

Și naltă ca gîndul

Cînd își cîntă cîntul…".

În unele variante mai vechi, balada Meșterului Manole se încheie, ca și Miorița, cu acea viziune senină a împăcării sufletești a omului aflat la durere, prin participarea naturii atotputernice la împlinirea destinului uman. Evocarea împletirii intime a existenței omului cu cea a naturii este una dintre cele mai izbutite din nenumăratele imagini artistice ale creației noastre populare. Durerea mamei silite să se despartă de copilul iubit dobîndește o neasemuită strălucire poetică în acest dialog:

„-Drajilor, zidarilor,

Meșterilor marilor,

Io-am gîndit că-i numa șagă

Pîntru cît v-am fost de dragă,

Dar dacă vă e-ntr-o doară

Lăsați-m sînuțu-afară

C-am un hiuț mititel

Și cine-o cota de iei?

Pă cap cine mi 1-a la?

Ploița cînd a ploua;

Pă cap cine mi 1-a unje?

Ia, omătu cînd a ninjc;

Și cine 1-a legăna?

Vîntuțu, cînd a sufla.

Suflă vîntu di pă dealu

Și-1 legînă-ncet și raru;

Suflă vîntu di pă șesu

Și-1 leagînă-ncet și desu;

Suflă vîntu di pă vale

Și-l leagînă-ncet și tare'…".

Săvârșirea jerfirii prin zidire a soției are valoarea unui act sacru, în care victima urmează să îndeplinească rolul eroic de a servi la realizarea unei creații remarcabile, care va avea puterea de a încânta și spiritualiza generații întregi. Mesterul Manole nu respectă în mod mecanic cerințele unui rit străvechi și asta asigură baladei Meșterul Manole măreția și valoarea unui act creativ de excepție. După modelul jertfirii lui Iisus Hristos pentru oameni, în actul jertfirii de sine pentru alții, înaltele conștiințe ale umanității văd însăși calea de urmat pentru a se obține desăvârșirea, atât în opera de creație, cât și în efortul devenirii de sine.

3.2 Referințe plastice, motive populare alese

Sacrificiul Anei poate fi comparat cu sacrificarea propriului fiu, savârșită de Avram. Dumnezeu a pus la grea încercare credința lui acestuia: i-a poruncit să meargă pe un munte în „pământul Moria” ca să-l jertfească pe Isac.

În dialogul pe care l-a avut cu fiul său, la întrebările lui inocente, cu inima sfâșiată, Abraham dă răspunsuri profetice, precum: „Dumnezeu va avea grijă de mielul jertfei sale” (Gn 22,8). Cu această cerere de a jertfi unicul său fiu, Dumnezeu îi cerea lui Abraham un act de credință și de ascultare eroică. Trebuie însă accentuat că, împiedicând jertfirea fiului prin intervenția unui înger, revelația condamna practica sacrificiilor omenești atât de răspândită printre cananeii, printre care trăia Avram.

Sculptor și pictor de mare talent, o personalitate de prim rang a artei plastice românești, Silvia Radu s-a remarcat prin lucrările sale calde și luminoase, prin îngerii săi cu aripi imense și florile în culori paradisiace cu care uimește și, în același timp, bucură ochiul și sufletul privitorului.

Printre lucrările monumentale ale artistei Silvia Radu pot fi amintite — 'Legenda Meșterului Manole' din Parcul Herăstrău, București, Statuia Sfântului Gheorghe din Piața Sfântul Gheorghe din Timișoara, Statuia comemorativă pentru eroii neamului din satul Potlogeni. Este deținătoare a numeroase premii și distincții. În anul 2003 obține, împreună cu Vasile Gorduz, Premiul Prometheus, Opera Omnia, oferit de Fundația Anonimul.

Motivele populare inserate pe hainele lui Manole, respective pe pielea Anei sunt specifice zonei Argeșului, după cum urmează:

Cea de-a treia lucrare realizată, Oblationem, prezintă cele doua personaje într-o scenă aparent statică, însă cărămizile sunt așezate în așa fel încât să il inducă pe privitor în stările sufletești ale celor doi, de zbucium, de zvâcnire a sinelui, contrar așa zisei înțelegeri de ambele părți.

Capitolul IV

Mortem- Transhumanța și moartea

Noi vorbim despre moarte în general, dar,

de fapt, nu există asemenea lucru; moarte în general,

fiecare om își creează, cu sau fără voie, o moarte a lui.

(Mircea Eliade)

IV.1 Referințe literare și istorice. Balada Miorița

Mitul morții și al transhumanței este reprezentat de balada populară Miorița. De-a lungul timpului această creație a suferit numeroase reinterpetari și adaptări, transmițându-se prin viu grai. cunoscându-se peste 1000 de variante. Baladă prezintă într-o formă artistică o întreaga filosofie a vieții și a mortii” (G. Călinescu). Datarea genezei baladei este imposibilă, această fiind rezultatul unei contaminări succesive între temele majore ale folclorului nostru; descopirea ei a fost înfăptuită și notată de Alecu Russo în anul 1847, când se află în exil la Soveja, în Munții Vrancei, și publicată de Vasile Alecsandri în nr. 3 al revistei Bucovina”, în anul 1850, fiind reprodusă apoi în colecția de poezii populare intitulată Balade (cântece bătrânești) adunate și îndreptate de Vasile Alecsandri” (partea I, 1852). Ea figurează și în colecția definitivă din anul 1866, apărută sub titlul “Poezii populare ale romanilor”. Tema este consituita de o dramă din viața păstorească, petrecută în timpul transhumanței și dintre toate ipotezele referitoare la originea sa, potrivit cărora ar avea la bază (a) un fapt real petrecut între păstori pornind de la rivalitatea economică dintre ei, (b) un cântec liric ciobănesc sau (c) un bocet, cea mai plauzibilă pare cea de-a două variantă având în vedere lirismul pronunțat al textului. De fapt, și bocetul presupune un puternic lirism, o covârșitoare tensiune sufletească.

Subiectul este simplu: conflictul se naște între trei ciobani: "Unu-i moldovan/ Unu-i ungurean/ Și unu-i vrâncean". Cel moldovean, mai vrednic: "are oi mai multe/ Mândre și cornute /Și căi învățați/ Și câini mai bărbați". Ceilalți doi, simțindu-se inferiori, și-au propus să îl omoare pe cel moldovean.

Ciobănașului i se conturează un portret ideal, frumusețea fizică completând-o pe cea sufletească. El exprimă idealul de bărbăție pe care și l-a format, de-a lungul veacurilor, poporul român:

“Mandru ciobanel

Tras printr-un inel;

Fetisoara lui

Spuma laptelui

Mustacioara lui

Spicul graului

Perisorul lui

Pana corbului

Ochisorii lui

Mura campului".

Ciobanii sunt prezentați vag la început, fiind încadrați în coordonatele spațio-temporale cărora aparțin, pentru că din primele versuri se deduce și timpul desfășurării acțiunii. E toamnă, târziu, când turmele coboară la iernat, într-o mișcare mereu repetată numită transhumanță.

O miorița năzdrăvana îl înștiințează pe baci de complotul pus la cale. Se pune astfel în evidența o prima semnificație: înfruntarea dintre bine și rău. Deznodământul nu ne este cunoscut; nu știm dacă ciobanul a fost omorât, dar îi cunoaștem gesturile, atitudinea, gândurile în față morții. Discuția ciobănașului moldvean cu mioară evidentiază legătura sufletească dintre om și animale. Pentru a se sublinia afecțiunea dintre cioban și oaie se face și prin folosirea diminutivelor “mioriță”, ”bolnăvioară”, ”oiță”, ”ciobănel”, ”draguțule”.

Testamentele ciobanașului sunt dezvăluite în ultima parte. Testamentul în poezie “trebuie interpretat în sensul biblic, acela de scriptură ce consfințește viața și crezul unui neam”. Monologul asupra clipei fatale, cunoscută ca moarte, care devine situația finală asupra căreia ciobanul reflectează. Isi specifica dorințele: legat de locul înmormantarii, jelire și obiecte: locul înmormantarii coincide cu cel al vieții – ”câmpul de mohor”,”strunga de oi”,”dosul stânii”- alături de ființele pe care el le apăra și pentru care și-a dedicat viața; urmează moartea văzută ca o nuntă cosmică, unde mireasa este “o mândră crăiasă/A lumii mireasă”, nașii sunt”soarele și luna”, nuntașii ”brazii și păltinașii”, preoții”munți mari”, lăutarii”păsărele mii”, evidentiindu-se stransa conexiune dintre om și natură, atât în timpul vieții cât și după moarte, astfel se face aluzie la viața veșnică. Motivul măicuței bătrâne este partea cea mai emoționantă: in percepția vizuală a fiului, mama va poarni în căutarea sa. Cuvintele mamei conturează portretul fizic al fiului care îl fac inconfundabil, fiind prezentat ca un ideal de frumusețe tinerească datorită iubirii pe care o simte pentru el. Eliade observă ”Ciobanul moldovean a impus un sens superios absurdului însuși, printr-o feerie nupțiala nefericii și morții Într-un mod similar, Nicole Steinhardt remarcă răspunsul personajului principal, care prezintă o atitudine opusă față de ceilalți doi: ”Invarti-se-vor. Îmbogăți-se-vor. Ghiftui-se-vor. Dar de sensul esențelor și al blândețelor nu ar avea putință să se apropie. Putrezi-vor, de râsul și bajocora celor trecătoare. Eos habebit humus, un lut îmbibat în sângele nevinovăției și spurcat de zoile răutății. La nunta cosmică împărăteasa nu va putea intra. Nu are haine de nuntă, nu are putere, nu are avânt. Miorița, așadar, nu e un refugiu în resemnare, în poezie, e înțeleptul și bine socotitul recurs la realitatea unor splendori îndeobște ocultate a celor tintuiti în vâltoarea (dar e mai degrabă mocirlă) vieții surde și oarbe. Nu-și pot ridica ochii de la pământ și schime, nu pot auzi decât glasurile cuvântătoare de vorbiri dinainte ochiului, sfruntat ostil atât adevărului cât și frumuseții.”

IV. 2 Referințe plastice, motive populare alese

Balada populară „Miorița” este atît de răspîndită, a pătruns atît de adînc în sufletul și mentalitatea poporului moldovenesc, încît a dăinuit nu numai în forma orală, scrisă, ci și în imaginile unor pictori anonimi. Anumiți autori declară că unele ilustrații din „Evangheliarul din Elizavetgrad” (secolul al XVI-lea) ar reda momente din balada „Miorița”. Alți afirmă că aceleași imagini reflectă subiecte biblice. Balada „Miorița” a fost și va rămîne înveșnicită în imaginile pictorilor Nicolae Brana, ori Ilie Bogdesco – creații de o înaltă inspirație

“Nicolae Brana este personalitatea cea mai plină de contradicții, inegală, agitată și uneori cu liniști și seninătăți care surprind. Lucrările lui Brana, în care construcția, compoziția și desenul sunt neglijate, excelează printr-o colorație ternă, plină de umbre și penumbre în care colorile complimentare fac gama minoră. Indiferent de nonconformismul lui Brana la norma tehnică a conceptului de creație, arta lui este originală și el este unul din puțnii artiști ardeleni în ale cărui lucrări găsești elemente de conținut și sentiment emanate fără ocoluri, direct din virtuțile primare ale pământului."- Vilhem Beneș.

Un alt artist plastic roman interesat de redarea folclorului a fost Eugen Drăguțescu (n. 19 mai 1914, Iași – d. 1993, Roma) pictor și grafician; este autorul unui mare număr de desene, destinate să însoțească operele unor scriitori clasici (Shakespeare, în primul rând), ca și unele ediții speciale din Enciclopedia Dantesca. În ilustrația de carte, în albumele consacrate unor orașe de care se simțea atras în chip deosebit (Roma, Assisi), în numeroase portrete și lucrări de șevalet, Drăguțescu se prezintă ca un subtil și plin de savoare comentator al realității, pe care o reține nu numai pentru pitoresc sau farmec, ci și pentru modul cum răspunde unei anume proiecții interioare asupra lumii.

Din impactul cu universul unor scriitori, din cunoașterea realului prin experiență directă, artistul își construiește un sistem de reprezentare în care funcția principală o deține desenul, atât prin expresivitatea liniilor, cât și prin organizarea accentelor grafice în ansambluri semnificative. Câteodată, desenele sale părăsesc orice referință la aspectele lumii vizibile, evoluând spre o lume imaginară, ceea ce subliniază încărcătura emoțională a compoziției. La un moment dat, când creația artistului părea definitiv fixată în limitele figurativului, se produce o schimbare majoră, interesul lui îndreptându-se către expresivități abstracte, care au devenit, irevocabil, o constantă a operei sale.

Soclul SPAM, situat lânga Arenele Romane din Parcul Carol I din Bucuresti, gazduieste cel de-al cincilea proiect, si ultimul, câstigator al concursului SPAM Copy/Paste 2012, intitulat Miorita, autor Costin Ionita. Simbol national, ca si versul tara noastra aur poarta, noi cersim din poarta-n poarta, Miorita lui Costin Ionita devine, pentru SPAM, imaginea avutiei într-o Românie bogato-saracă. Capul de aur al Mioritei, descarnat, este reprezentarea bogatiei-blestem, în opozitie aflându-se corpul voluminos al oii cu lâna bogata.Presa, arma perfecta de manipulare în mâinile celor puternici, modifica informatiile spre folosul diverselor interese, poleind, din când în când, adevarul, în aur.

Ca motive populare, am folosit resurse in ceea ce privește straiele ciobanilor din Moldova și nu numai, respectiv broderii specifice zonei.

Cea de-a patra, și ultima lucrare a seriei, Mortem, abordeaza tema morții. Prin urmare, compoziția nu mai este dinamică, așa cum este la celelalte lucrări, ci mai degrabă liniștită. Cele două personaje, ciobanașul moldovean si mioara se privesc față în față, în momentul în care ciobanașul primește vestea morții.

CONCLUSIONEM

Fără tradiție nu există cultură: nici omul simplu,

nici geniul nu pot crea nimic fără tradiție.
(Vasile Pârvan)

Convinsă că în cadrul culturii populare din spațiul carpato-danubiano- pontic se manifestă forme vii, am întreprins o pledoarie în favoarea ideii de continuitate și specificitate, deoarece regăsesc în creațiile tradiționale adevărate modele de gândire și simțire românească, de umanitate, valori de artă, un mod românesc de a fi în lume, care trebuie să rămână pe mai departe cartea noastră de identitate. Orice comunitate se legitimează prin recursul la origini: miturile fondatoare condensează conștiința însăși a comunității.

Considerând ca miturile românești fundamentale (mitul etnogenezei, mitul erotic, mitul estetic si mitul trahsmunanței și morții) merită o reactualizare, am facut căutari și, conform bănuielilor, am descoperit că lipsesc cu desăvârșire din sfera artelor vizuale de actualitate. Prin urmare mi-am asumat răspunderea de contribui la menținerea unicității mitologiei noastre. Mai exact, pornind de la referințe literare, atât aparținand autorilor cunoscuți, cât și poporului- balade și legende transmise prin viu-grai, dar, totodată analizând specificul broderiilor din fiecare zonă a desfășurării acțiunii, am realizat o serie de patru ilustrații.

Noutatea e adusă de faptul ca paletele de culori alese pentru fiecare nu sunt neaparat tradiționale, cum nu sunt nici pozițiile corpului personajelor – nu sunt ilustrațiile obișnuite din cărțile de limba și literatura română. Totuși, probabil cel mai important lucru este faptul că ilustrațiile sunt realizate digital – gradul ce mai puternic de nou – abordarea miturilor românești se face folosind suita Adobe, programul Adobe Illustrator, computerul și tableta grafică Wacom.

Ilustrațiile serieri prezintă elemente asemănătoare de compoziție, iar ca si fundal se pastrează o temă comună- tușe de culoare pe un gradient. Revenind la compoziție, e important de precizat faptul că dinamica lucrării scade de la prima ilustrație până la ultima, acestea fiind realizate într-o ordine cronologică în funcție de evenimentele importante din viața unui om, după cum urmează:

1) Etnogenesis (lat. Etnogeneză )-Traian și Dochia;

2) Pubertas (lat. Pubertate) Mitul erotic-Zburătorul;

3) Oblationem (lat. Jertfă) -Monastirea Argeșului;

4) Mortem (lat. Moarte)- Transhumanța și moartea- Miorița.

Continuitatea se va savarși prin publicarea in mediul online a lucrării, și promovarea acesteia, traducerea în limba engleză a miturilor si publicarea lor, împreună cu ilustrațiile pe site-uri mari care au trafic internațional. Astfel accesul la cultura noastră există, fără însă a fi posibilă alterarea ei.

BIBILIOGRAFIE

BATTISTINI, Matilde, Simboluri și alegorii, Dicționar de Artă, Editura Monitorul Oficial, București,2008.

BAUDRILLARD, Jean, Societatea de consum / Mituri și structuri, Editura Comunicare.ro, București,2005.

BERGER, René, Mutația semnelor, Editura Meridiane, București, 1978.

BOS, Elly & BEN, Graphic Design Since 1950, Editura Thames & Hudson, London, 2007.

ELIADE, Mircea- Tratat de istorie a religiilor, Editura Humanitas, 2013

Istoria ilustrată a picturii- de la arta rupestră la arta abstractă- Editura Meridiane, București 1973

KESSLER, Erwin, O radiografie a artei românești după 1989, Editura Vellant, 2013
GOMPERTZ, Will, O istorie a artei moderne, Editura Polirom, 201

NICOLAU- GOLFIN- Istoria artei, Editura didactică și pedagogică, București 1972

OLINESCU, Marcel, Mitologie românească, Editura Gramar, 2008

PRUT, Constantin, Dictionar de artă modernă, Editura Albatros, București 1982

RUDICA Tiberiu, COSTEA, Daniela- Aspecte psihologice in mituri, legende și credințe populare, Editura Polirom, 2003

VULCĂNESCU, Romulus, Mitologie română, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1970
RITZER, George, Mcdonaldizarea societății, Editura Comunicare.ro, 2003

WUNENBURGER, Jean-Jacques, Filozofia Imaginilor, Studiul asupra imaginii, Editura Polirom, Iași, 2004.

Mitologia romaneasca

http://semne-cusute.blogspot.ro/

http://ro.wikipedia.org/wiki/Mitologia_rom%C3%A2neasc%C4%83

“On this Earth, a Shadow Falls, Across the Ravaged Land” – Nick Brandt

http://ro.wikisource.org/wiki/Zbur%C4%83torul_(Ion_Heliade_R%C4%83dulescu)

http://www.romanianvoice.com/poezii/balade/miorita.php

http://ro.wikisource.org/wiki/Dochia_%C8%99i_Traian

http://www.romanianvoice.com/poezii/balade/monastirea_argesului.php

BIBILIOGRAFIE

BATTISTINI, Matilde, Simboluri și alegorii, Dicționar de Artă, Editura Monitorul Oficial, București,2008.

BAUDRILLARD, Jean, Societatea de consum / Mituri și structuri, Editura Comunicare.ro, București,2005.

BERGER, René, Mutația semnelor, Editura Meridiane, București, 1978.

BOS, Elly & BEN, Graphic Design Since 1950, Editura Thames & Hudson, London, 2007.

ELIADE, Mircea- Tratat de istorie a religiilor, Editura Humanitas, 2013

Istoria ilustrată a picturii- de la arta rupestră la arta abstractă- Editura Meridiane, București 1973

KESSLER, Erwin, O radiografie a artei românești după 1989, Editura Vellant, 2013
GOMPERTZ, Will, O istorie a artei moderne, Editura Polirom, 201

NICOLAU- GOLFIN- Istoria artei, Editura didactică și pedagogică, București 1972

OLINESCU, Marcel, Mitologie românească, Editura Gramar, 2008

PRUT, Constantin, Dictionar de artă modernă, Editura Albatros, București 1982

RUDICA Tiberiu, COSTEA, Daniela- Aspecte psihologice in mituri, legende și credințe populare, Editura Polirom, 2003

VULCĂNESCU, Romulus, Mitologie română, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1970
RITZER, George, Mcdonaldizarea societății, Editura Comunicare.ro, 2003

WUNENBURGER, Jean-Jacques, Filozofia Imaginilor, Studiul asupra imaginii, Editura Polirom, Iași, 2004.

Mitologia romaneasca

http://semne-cusute.blogspot.ro/

http://ro.wikipedia.org/wiki/Mitologia_rom%C3%A2neasc%C4%83

“On this Earth, a Shadow Falls, Across the Ravaged Land” – Nick Brandt

http://ro.wikisource.org/wiki/Zbur%C4%83torul_(Ion_Heliade_R%C4%83dulescu)

http://www.romanianvoice.com/poezii/balade/miorita.php

http://ro.wikisource.org/wiki/Dochia_%C8%99i_Traian

http://www.romanianvoice.com/poezii/balade/monastirea_argesului.php