Temperamentul Si Stima de Sine la Copii cu Dizabilitati Intelectuale

OBIECTIVE

-Evidentierea relatiei dintre temperament si stima de sine la copii cu d.i.

– Identificarea diferentelor intre copii institutionalizati si cei din familii referitoare la stima de sine

– Identificarea diferentelor intre copii institutionalizati si cei din familii referitoare la tipurile temperamentale

IPOTEZE:

Se prezuma ca:

– daca nivelul stimei de sine este ridicat, copii au un temperament extravertit

-daca nivelul stimei de sine este scazut , copii au un temperament introvertit

-la copiii institutionalizati se remarca intr-o proportie mai mare trasaturile temperamentului introvertit decat la copiii care locuiesc in familiile naturale.

-copiii din centrul de plasament au o stima de sine mai scazuta decat copiii care locuiesc cu familiile biologice.

Cuprins:

PARTEA I – ASPECTELE TEORETICE ALE CERCETĂRII

Capitolul I-Psihopedagogia deficientilor mintali

1..Definitii.Terminologie.Teorii

2. Etiologia dizabilitatilor intelectuale

3.Clasificarea deficientelor mintale

4.Caracteristicile copiilor cu dizabilitati intelectuale moderate

Capitolul II- Temperamentul si stima de sine la copii cu dizabilitati intelectuale

1.Temperamentul-Definitii.Forme.Teorii

2. Stima de sine-Definitii.Teorii.Factori sociali care intervin in formarea identitatii

3.Influenta familiei asupra copiilor cu dizabilitati intelectuale

4.Influenta centrului de plasament asupra copiilor cu dizabilitati intelectuale

CAPITOLUL I.1

Evolutia stiintelor psihologice si pedagogice dar si a altor stiinte( medicina, sociologie, etc) a determinat dezvoltarea psihopedagogiei speciale ca o necesitate socială de a sintetiza, dezvolta, nuanța și adapta experiența acestor stiinte in vederea explicării dezvoltării persoanelor cu nevoi speciale (mai ales a celor cu dizabilități) pentru a se realiza adaptarea școlară, profesională și socială avand ca reper permanent creșterea calității vieții tuturor membrilor societății.

Literatura de specialitate ne oferă numeroase definitii ale domeniului psihopedagogiei speciale, precum și ale ramurilor sale, inclusiv ale psihopedagogiei persoanelor cu deficient de intelect.

Complexitatea domeniului abordat, caracterul său interdisciplinar și, totodată, multi sau intradisciplinar reies din definitiile propuse de-a lungul timpului:

“Psihopedagogia specială sau defectologia este o știință ce se ocupă de persoanele handicapate, de studiul particularităților psihice, de instrucția și educația lor, de evoluția și dezvoltarea lor psihică, de modalitățile corectiv-recuperative, pentru valorificarea potențialului uman existent și formarea personalității acestora, in vederea integrării socio-profesionale cat mai adecvată”(E. Verza, 1995).

“Psihopedagogia speciala este o știință de sinteza, care utilizează informațiile complexe furnizate de medicină (pediatrie, neurologie infantilă, oftalmologie, otolaringologie, audiologie, ortopedie, igienă, etc.), psihologie (cu toate ramurile ei), pedagogie, sociologie, științe juridice, in studierea dinamică a personalității tuturor formelor de handicap prin deficiență și inadaptare …”. (C-tin Păunescu, I. Mușu, 1997)

În ceea ce privește definițiile și terminologia utilizate în psihopedagogia persoanelor cu deficiențe mintale,sunt inca nedefinite cu precizie, implicand numeroase aspecte de natura medicala, psihologica, sociologica si chiar juridical (Alois Ghergut, 2013). Numărul mare de definiții, precum și termenii numeroși, variați și, adesea, lipsiți de precizie, determină dificultăți de înțelegere și delimitare a tipurilor, formelor și gradelor sub care se manifestă deficiența mintală.

In general prin deficienta mintala se intelege reducerea semnificativa a capacitatilor psihice, care determina o serie de dereglari are reactiilor si mecanismelor de aparare ale individului la conditiile in permanenta schimbare ale mediului inconjurator si la standardele de convietuire sociala dintr-un anumit areal cultural, ceea ce plaseaza individual intr-o stare de handicap in raport cu ceilalti membri ai comunitatii din care face parte( A.Ghergut, 2013).Deficiența mintala reprezintă o insuficiență globală ce vizează intreaga personalitate, structură, organizare, dezvoltare intelectuală, afectivă, psihomotrică, comportamental-adaptativă, de natură ereditară sau caștigată in urma unei leziuni organice sau funcționale a sistemului nervos central, care se manifestă din primii ani de viață, in grade diferite de gravitate in raport cu nivelul mediu al populației, cu urmări directe in ceea ce privește adaptarea socioprofesională, gradul de competență și autonomie personală și socială.

Complexitatea deosebită a deficientei mintale, variatele aspecte ce o caracterizează au dus la crearea a numeroși termeni prin care este desemnată. în ceea ce privește cauzele care generează această situație, ele se explică p r i n faptul că deficienții mintali au fost studiați din perspective diferite : medicale, psihologice, pedagogice și sociologice. Fiecare din specialiști utilizează o terminologie proprie sau una care se adecvează cel mai mult fundamentelor științei din perspectiva căreia abordează cercetarea Se adaugă la această cauză și poziția pe care o au diferiți autori sau școli față de această temă.O a treia a cauză constă în faptul că terminologia este strîns legată și de aspectul pe care autorul dorește să-I releve : gravitatea defectului în raport cu norma, etiologia, aspectele pedagogice și sociale,tulburarile asociate sau prognosticul.

După Gh. Ionescu, definițiile deficienței mintale pot fi grupate in trei categorii:

a) definiții etiologice-structurale;

b) definiții constatativ funcționale;

c) definiții operațional-comportamentale.

a) A.R. Luria consideră deficiența mintală ca „o atingere cerebral gravă a copilului inainte de naștere sau in cursul primei copilării, ceea ce produce o tulburare a dezvoltării normale a creierului și numeroase anomalii ale dezvoltării mintale“.

b) J. Lang afirmă că deficiența mintală corespunde unei

imposibilități sau insuficiențe de funcționare, de randament sau

organizare funcțională.

c) Asociația Americană pentru Deficiența Mintală consideră că

deficiența mintală se referă la o funcționalitate sub medie a

inteligenței generale, care iși are originea in perioada de dezvoltare

si este asociată cu tulburări ale comportamentului adaptativ.

Literatura de specialitate utilizeaza o serie de termini sinonimi pentru a desemna deficienta mintala dintre care cei mai frecventi sunt: în literatura engleză și americană se întîlnește frecvent termenul de întîrziere mintală (mental re-tardation). Acest termen pune accentul pe ritmul încetinit al dezvoltării mintale. Termenul de înapoiere mintală subliniază că nivelul intelectual rămîne în tot cursul vieții sub nivelul normal. Un alt termen care apare mai ales în literatura medicală este acela de oligofrenie. La cei mai mulți autori el este sinonim cu cel de întârziere (înapoiere) mintală. Termenul de amentie (introdus de A. F. Tredgold) subliniază diferența dintre întîrzierea mintală (ca stare neprogresivă) și demență.(Mariana Rosca..)

Termenul de handicap mintal reprezintă dezavantajul pe care deficiența mintală îl creează în planul relațiilor de adaptare și integrare ale individului respectiv cu mediul social căruia îi aparține. Handicapul mintal mai este numit, uneori, și handicap consecutiv deficienței mintale, expresie care evidentiaza interdependența dintre cele două fenomene, precum și faptul că termenii respectivi – adică cel de deficiența mintală și cel de handicap mintal – nu sunt sinonimi.

De asemenea, prin analogie cu termenii «handicap de auz», «handicap de vedere», «handicap de limbaj» etc., Emil Verza folosește termenul handicap de intelect, prin care pune în evidență tulburarea primară (originară), adică deficitul de intelect, caracteristic deficienței mintale.

Pe de altă parte, un termen aproape identic – cel de handicap intelectual – este folosit de C. Păunescu și I. Mușu (1997) într-un sens mai restrâns, adică cu referire doar la «deficiența mintală de funcționalitate» , nu însă și la «deficiența mintală structurală» ( Gh. Radu)

Lista termenilor întîlniți în literatura de specialitate poate fi continuată : insuficiență mintală,subnormalita temintala, retard intelectual, debilitate mintala, alterarea comportamentului adaptativ etc.

Stabilirea naturii deficientei mintale constituie o problemă de cea mai mare importanță practică. Există multiple teorii ale naturii deficientei mintale, în funcție de natura cauzelor de relația dintre ereditate și mediu sau în funcție de momentul acțiunii factorului cauzativ . Adoptînd punctul de vedere etiologic la început s-a susținut că deficiența mintală este de natură organică, datorîndu-se unei leziuni a sistemului nervos central. Teoria organicistă adominat literatura de specialitate și a impus o definiție în care atingerea organică a sistemului nervos central era inclusă ca notă definitorie principală.Ulterior s-a constatat că există numeroase cazuri în care nu s-a putut pune în evidență existența unei leziuni cerebale.S-a emis atunci ipoteza existenței unei n a t u r i ereditare

Extinderea cercetărilor de orientare sociologică și psihanalitică au relevat existența unor deficiențe mintale pe bază de mediu. Carențele afective și educaționale din mica copilărie pot

determina întîrzieri ireversibile în dezvoltarea generală a copilului.

Practica curentă arata că sînt foarte frecvente cazurile în care natura deficienței mintale este polimorfă. Există posibilități multiple de combinare. Datorită acestui fapt există o varietatea mare de structuri în care predominanța diferiților factori realizează o gamă de nunante chiar în cadrul aceleeași structuri .

Natura deficienței nu trebuie privită însă numai din perspective etiologică, ci și din punctul de vedere al structurii psihologice pe care o prezintă( gandire, inteligenta, afectivitate, vointa etc), care de fapt este rezultatul acțiunii factorilor etiologici conjugați strîns cu influențele mediului educațional.

Cei mai mulți autori consideră că insuficiența intelectuală a copilului, nivelul său mintal redus reprezintă factorul definitoriu. De pe pozițiile acestor autori, celelalte particularitati ale personalității copilului deficient mintal au un caracter secundar, fiind determinate de deficitul intelectual considerat ca fiind fundamental.

Definirea naturii deficienței în exclusivitate prin insuficiența intelectuală a intrat în practica curentă și are circulația cea mai mare. Cu toate acestea, ea este contestată de mult timp de numeroși cercetători. Dintre acestia amintim pe Ed. Seguin care arata că principala caracteristică a deficienților este lipsa de voință.

„Tulburările voinței, spune el, sînt mult mai importante decît toate celelalte tulburări fiziologice și psihice luate laolaltă.

Copilul deficient mintal este deci, după Seguin, un copil lipsit de voință. Nu lipsa capacităților intelectuale caracterizează debilul mintal, ci incapacitatea de a adapta liber capacitătile la natura morală sau intelectuală a comportamentului.

Printre autorii care contesta natura deficientei prin insuficienta intelectuala se afla si Kurt Lewin care elaboreaza teoria dinamica a debilității mintale infantile,si L. S. Vîgotski care pleacă de la cercetarea critică a tezelor și faptelor teoriei dinamice prezentate de K. Lewin, integrand deficienta mintala in sistemul complex al proceselor si fenomenelor psihice, cu toate consecintele asupra dezvoltarii si evolutiei personalitatii subiectului.

Cercetările moderne făcute în domeniul psihologiei sub influența ciberneticii și a teoriei generale a sistemelor abordează psihicul ca sistem cu o structură hipercomplexă, integrată

ierarhic.

Abordarea sistematică a psihicului pune intr-o lumină cu totul nouă problema mult discutată a naturii deficienții mintale; natura acestei deficiențe nu se poate limita la particularitatile unui anumit subsistem, fie el cognitiv, afectiv sau comunicațional, ci ea trebuie definită prin trasaturile psihologice ale întregii structuri a personalității, trăsături care rezultă din interactiunea complexă a subsistemelor amintite mai sus.

Abordarea acestui punct de vedere este fundamental atît pentru aspectele diagnostice, cît și pentru problemele ridicate de terapia complexă care vizează recuperarea și integrarea acestor deficienți în societate.

Din punct de vedere diagnostic, adoptarea punctului de vedere sistemic presupune o investigare mult mai complexă.Diagnosticul se cere pus nu numai prin testarea unui singur

Subsistm( de regulă cel cognitiv), ci prin relevarea particularitatilor întregii structuri a sistemului. Diagnosticul trebuie să se bazeze nu numai pe rezultatele testelor de inteligență, ci

pe cunoașterea modului în care inteligența se structurează și acționează în cadrul întregului sistem al personalității(In bateria de teste trebuie să existe și probe care vizează subsistemul afectivitate și comunicabilitate, precum și subsistemul motivațional).

ETIOLOGIE

Etiologia (gr. «Aitia» = «cauză», «Logos» = «știință») reprezintă o disciplină care studiază cauzele unui fenomen (în speță, maladii), dezvăluind originile și evoluția sa (P.P. Neveanu, 1978).

Etiologia deficientelor mintale impune o sistematizare a categoriilor de factori care influenteaza aparitia tulburarilor organice si functionale ale sistemului nervos central si stabilirea unor corelatii intre sindroamele clinice si cauzele care le produc.

Factorii etiologici se găsesc în trei domenii fundamentale: zestrea genetică – ereditatea, adică ceea ce este moștenit; mediul și educația, adică ceea ce este dobândit.

Ereditatea este însușirea fundamentală a materiei vii de a transmite, de la o generație la alta, mesajele de specificitate (ale speciei, ale grupului, ale individului) sub forma codului genetic.

După Luminița Iacob (1988) mediul “apare ca principal furnizor al materialului ce stimulează potențialul ereditar si poate fi în egală măsură o șansă a dezvoltării (un mediu favorabil), dar și o frână sau chiar un blocaj al dezvoltării (un mediu substimulativ, ostil, insecurizant sau alienant).”Asadar mediul influențează puternic procesul dezvoltării psihice al oricărui copil, în cazul copiilor cu dizabilitati intelectuale interacțiunea spontană dintre mediu și particularitățile organismului afectat determină acele dereglări ale procesului de structurare a personalității, pe care diferiți autori le numesc abateri în dezvoltare sau dizontogenii.

Cel de al treilea factor care influențează dezvoltarea este educația. Aceasta nu poate fi izolată de condițiile de mediu, ea reprezentând elementul activ, care dinamizează, organizează și orientează acțiunea mediului asupra individului în cauză.Educația face medierea între ereditate, adică «ceea ce s-ar putea, sub aspectul conținutului, momentului, nivelului, intensității, duratei, formei, mijlocului etc.», și mediu, adică «ceea ce se oferă».

O primă clasificare sistematică a cauzelor deficienței mintale, în literatura psihopedagogică româneasca, ne-o oferă Mariana Roșca (1967). Inițial, autoarea subliniază împrejurările care fac dificilă precizarea factorilor determinanți ai deficienței mintale, la un individ sau altul, aceste împrejurări constând în următoarele: aceiași factori etiologici pot avea efecte diferite, în funcție de momentul în care acționează; factori etiologici diferiți pot duce la aceleași manifestări, dacă acționează în aceeași etapă a dezvoltării ontogenetice; de cele mai multe ori, deficiența mintală reprezintă efectul însumării mai multor cauze, care acționează concomitent sau succesiv; este greu de precizat, dacă, de exemplu, o infecție suferită de mamă, în timpul sarcinii, reprezintă cauza nemijlocită a deficienței mintale la viitorul copil sau este o cauză indirectă, prin alterarea organismului mamei, care nu mai poate asigura, în continuare, condiții optime pentru dezvoltarea intrauterină a fătului; coincidența în timp a doi factori, între care, de fapt, nu există o legătură cauzală; de exemplu, la deficienții mintal, prematuritatea este mai frecventă decât în situații obișnuite.

Mariana Roșca subliniază, de asemenea, că există multiple clasificări ale cauzelor întârzierii mintale, și anume, în funcție de natura acestor cauze (agenți infecțioși, mecanici ș.a.), de relația dintre ereditate și mediu (factori endogeni sau exogeni) sau în funcție de momentul acțiunii factorilor cauzativi – factori prenatali, perinatali și postnatali.

Factorii ereditari-genetici (endogeni)

Datele în legătură cu frecvența cazurilor de dizabilitate mintala de origine ereditară sunt variate.

Originea ereditara a deficientei mintale este privita in mod diferit,existand autori care considera ca ereditatea este factorul cauzativ fundamental., o antecedență deficitară existînd la aproximativ 90% din cazuri..La extrema opusă sunt autorii ce susțin că numai 10% din cazurile de dizabilitate mintală sunt efectul transmiterii ereditare.

Din studiile privitoare la rolul eredității in determinarea deficienței mintale se desprinde ideea că este dificil să izolăm contribuția factorilor ereditari de cea a factorilor de mediu.Pe acest principiu, se conturează ideea că prin ereditate nu se transmite deficiența mintală ca atare, ci se transmit doar particularitățile anatomo-fiziologice care infuențează relațiile individului cu mediul.(Mariana Rosca)

Influența ereditară (genetică) are uneori un caracter mai direct asupra dezvoltării psihice. Astfel in categoria factorilor endogeni(genetici) se disting doua grupe majore de factori care determina deficienta mintala: factori genetici nespecifici si factori genetici specifici.

Factorii genetici nespecifici :Intalnim deficienta mintala prin mecanism poligenic, este cazul deficientelor mintale pure fara patologie asociata, determinate de dominanta genelor minore nefavorabile inteligentei.

Factori genetici specifici, in aceasta grupa intalnim deficient mintala prin anomalii cromozomiale-anomalii ale numarului si morfologiei cromozomilor care determina un dezechilibru genetic responsabil de variate malformatii somatic, encefalopatii, distrofii etc.Cele mai des intalnite sindroame de acest fel sunt : Sindromul Down; Sindromul Patau; Sindromul lui Turner; sindromul lui Klinefelter etc.

De asemenea, din categoria factorilor specifici fac parte si deficientele mintale cu transmitere mendeliana , cauzate de gene majore mutante, aparute in urma unor tulburari ale metabolismului enzimatic sau fara un substrat biochimic.Printre cele mai des intalnite tulburari de acest fel se enumera: boala Tay-Sachs sau idiotia amauritica; boala lui Wilson sau degenerescenta hepatolenticulară; hipoglicemia idiopatică; hipotiroidism; sindromul lui Apert etc.

Factorii extrinseci (exogeni)

Factorii extrinseci se referă la acele cauze externe care duc la tulburarea activității cerebrale, fie sub forma lezării structurilor anatomice, fie sub forma tulburării mecanismelor biochimice ale sistemului nervos. In raport de momentul acțiunii, aceste cauze pot fi clasificate in: cauze prenatale, cauze perinatale și cauze postnatale.

Cauzele prenatale ale deficienței mintale

Gravitatea influențelor factorilor care acționează in această perioadă depinde de varsta sarcinii. Astfel, factorii care acționează in primele trei luni ale sarcinii duc la consecințe din cele mai grave, intrucat in această perioadă apar și se diferențiază organele separate ale fătului, iar țesuturile sunt foarte fragile și au o vulnerabilitate crescută.

Factorii prenatali pot fi clasificati la randul lor pe trei etape distincte:

Factori progenetici,care actioneaza asupra conditiilor si proceselor de aparitie si dezvoltare a gametilor, sunt raspunzatori de aparitia gametilor,cei mai frecventi fiind: iradieri cu radiatii alfa, beta, gama, neutroni, protoni etc; procese involutive la nivelul ovarului; afectiuni cornice ale parintilor,in special ale mamei( diabet zaharat, inanitii cornice etc); socuri psihice grave suportate de parinti.

Factori embriopatici,acestia actionand in primele trei lui de sarcina, care pot produce o serie de modicicari ale nidatiei, tulburari ale metabolismului mamei si embrionului, nutritiei si circulatiei placentare etc.Cauzele pot fi multiple:cause fizico-chimice(iradieri cu raze X, intoxicatii cu diferiti compusi chimici precum mercur, oxid de carbon, plumb, cobalt etc); consumul unor medicamente teratogene; boli infectioase virotice(rubeola,rujeola, gripa etc); boli casectizante ale mamei( tuberculoza, febra tufoida, avitaminoze etc); traumatisme ale mamei in timpul sarcinii; tulburari endocrine ale mamei; incompatibilitate Rh intre mama si fat.

Factori fetopatici intervin asupra dezvoltarii intrauterine a fatului, intre luna a patra si a noua de sarcina, favorizand unele procese necrotice, inflamatorii, tulburari vasculare, respiratorii, distrofii etc.Cauzele care pot conduce la aparitia fetopatiilor sunt: intoxicatii cu alcool, monoxide de carbon, plumb, sau alte substante toxice; carente alimentare,avitaminoze; infectii materne(lues, toxoplasmoza, literioza etc); traumatisme fizice; placenta praevia cu microhemoragii.

Cauzele perinatale ale deficienței mintale(care intervin in timpul nasterii)

Dintre factorii patogeni legați de procesul nașterii care pot fi incriminați in etiologia deficienților mintale amintim: prematuritatea, postmaturitatea cu greutate prea mare a fătului la naștere, expulzia prea rapidă, suferința fetală, infecțiile,sindromul neuro-vascular, traumatismele obstreticale care pot fi clasificate in doua categorii:traumatisme mecanice prin aplicare de instrumentar medical in timpul nasterii si operatia cezariana care pot produce diferite leziuni ale scoartei cerebrale;hipoxia(scarederea candtitatii de oxigen din tesuturi) din timpul nasterii determinata de travaliul prelungit,compresiunea cordonului ombilical,rupture de placenta etc.

Cauzele postnatale ale deficienței mintale

In această perioadă ne interesează acei factori care prin intervenția lor pot afecta direct sau indirect sistemul nervos central. Printre factorii care pot acționa asupra sistemului nervos central și a căror consecințe pot determina apariția deficienței mintale de grade diferite amintim:

*boli inflamatorii cerebrale: encefalite( intalnite in rujeola,rubelola,varicela, gripe etc), meningoencefalite (viroze, abcese cerebrale ,TBC,streptococica etc)

*boli infectioase cu complicatii cerebrale:gripa, hepatita epidemica, scarlatina, variola etc.

*boli parazitare cerebrale:chist hidatic, cisticercoza.

*Boli generale cu efecte degenerative la nivel cerebral: acidize, hipoxii, hipoglicemii etc.

*Intoxicații acute si cornice: cu plumb , oxid de carbon, alcool,fungicide etc.

*leziunile cerebrale post traumatice, accidentele vasculare cerebrale,

*encefalopatiile de post imunizare, bolile organice cronice, subalimentația, alimentația nerațională, condițiile neigienice.

Factorii psihogeni (psihosociali)

Factorii psihogeni, deși se consideră că au o semnificație secundară in apariția deficienței mintale, totuși trebuie luați in considerare intrucat acțiunea lor in primii ani de viață determină franarea dezvoltării normale a copilului și in primul rand a dezvoltării funcțiilor psihice.

Rolul cel mai nociv il au carențele afective și educative, care printr-o intervenție de lungă durată, in special in primii ani de viață, reușesc să producă veritabile tablouri de deficiență mintală. Mecanismele de acțiune a acestor factori constau in lipsa stimulării și activării structurilor morfofuncționale ale sistemului nervos, care trec in primii ani de viață prin stadii rapide de dezvoltare și diferențiere.

Desigur, influența factorilor psihogeni va fi mai mare la cazurile de copii care se nasc cu un deficit constituțional, determinand o reducere a posibilităților potențiale de adaptare la mediu.

Elementele specifice ale deficientei mintale.

Termenul de specificitate a fost introdus în vocabularul psihopedagogie de către Rene Zazzo (1960) prin lucrările sale referitoare la caracteristicile deficienților mintali.

În literatura psihopedagogică a ultimelor decenii au fost exprimate păreri diferite cu privire la ce anume ar putea reprezenta specificitatea deficienței mintale, punctele de vedere oscilând între afirmația că deficiența respectivă s-ar caracteriza printr-un alt mod de organizare mintală și afirmația că deficiența mintală nu este altceva, decât una din formele variabilității sub care se manifestă normalitatea.

Trăsăturile specifice variază de la un grad de debilitate la altul pe întreg continuumul stărilor de înapoiere.

Problematica trăsăturilor aparte, manifestate de copiii cu deficiență mintală – și care ar putea fi considerate elemente de specificitate, atunci când ele fac diferența între deficiența respectivă și starea de normalitate – a fost abordată, sub diferite aspecte, în numeroase lucrări, chiar dacă termenul respectiv nu a fost folosit ca atare.

De exemplu, Rene Zazzo introduce in literature de specialitate termenul “heterocronie”,termen ce se caracterizeaza prin decalajul fundamental dintre diferitele componente ale dezvoltarii generale a copilului: decalajul dintre dezvoltarea somatica si dezvoltarea psihica, dintre varsta cronologica si cea mintala,intre acestea existand un decalaj temporal.Zazzo afirma ca “heterocronia nu este o simpla colectie de viteze disparatel ea este un sistem, o structura”(Zazzo, 1960). Esential pentru Zazzo este ca persoana cu deficienta mintala sa fie definite ca o structura de ansamblu: “ In defectologie sau in patologie trebuie intotdeauna sa presupunem ca deficitul este insotit de o schimbare calitativa, trebuie intotdeauna sa presupunem mereu o naua structura de ansamblu, unde elementele au o semnificatie noua”(Zazzo,1965).Prin aceasta se subliniaza ca dizabilitatea mintala este mai putin un deficit mintal si mai mult o structura particulara determinata de o integrare dizarmonica a ritmurilor de dezvoltare asincrona.Teza heterocroniei are consecinte asupra metodologiei de lucru cu persoana cu deficient mintala, unde accentual trebuie pus pe organizarea unei interventii bazate pe inndividualizarea si diferentierea actiunilor educative, utilizarea metodelor si procedeelor pedagogice care sa asigure armonizarea individualitatii si componentelor personalitatii copilului cu deficient mintala.

Un alt exemplu este teza lansata de C. Paunescu referitoare la “heterodezvoltare”, care distinge in structura psihica a persoanei cu deficienta mintala dezvoltarea sub limita a unor aspecte ale acivitatii psihice, concomitent cu dezvoltarea peste limita a altor aspect ale psihismului copilului cu deficient mintala,prin raportare la copilul normal de aceasi varsta mintala.

în teoria cu privire la «dinamica afectivă», Kurt Lewin (reed. 1967) evidenția primitivitatea și infantilismul, ca trăsături ale afectivității la deficienții mintal, trăsături pe care le punea în legătură cu mobilitatea redusă și concretismul gândirii, precum și cu lipsa de imaginație și absența fanteziei. Referindu-se la această teorie, pe care a analizat-o, a criticat-o, dar a și apreciat-o în mod deosebit, L.S. Vîgotski sublinia că «teoria dinamică așează una dintre pietrele fundamentale pe care poate fi înălțată întreaga teorie modernă asupra debilității mintale infantile» (123, p.334).

V.l. Lubovski (1978) – dar și alți cercetători – au pus în evidență reacțiile și comportamentele accentuat stereotipe ale deficienților mintal, mai ales în planul activităților verbale, dar și al celor practice, îndeosebi atunci, când se cere verbalizarea lor. Și această particularitate se manifestă, însă, diferit, de la caz la caz, de exemplu în raport cu etiologia endogenă sau exogenă a deficienței sau în raport cu tipurile de activitate nervoasă superioară, care, după cum se știe, la deficienții mintal, sunt ele însele adesea afectate, modificate patologic.

A. Pieron lanseaza teza eterogenitatii prin care argumenteaza proportia inversa care exista intre eterogenitatea aptitudinilor si nivelul global mediu al persoanelor cu deficiente mintale.Eterogenitatea se poate explica prin relative independente a unor aptitudini in raport cu inteligenta si trebuie comparata cu notiunea de heterocronie pentru intelegerea mentalitatii si dinamicii comportamentului care explica deficienta mintala.

Incompetenta sociala face obiectul unei teze care defineste dupa criteriul competentei sociale exprimat in gradul de adaptare sociala, maturitatea sociala, calitatea relatiilor sociale.E. A, Doll, principalul sustinator al acestei teze, defineste competenta sociala in termenii independenta personala; responsabilitate sociala, adica posibilitatea individului de a-si asuma propria responsabilitate si de a se integra in societate, participand constient la viata comunitatii din care face parte,

Vascozitatea genetica este un concept introdus de B. Inhelder si se refera la faptul ca gandirea persoanei cu deficient mintala este “neterminata”, adica acesta nu poate ajunge la ratuonamente abstracte fara sprijinul primului sistem de semnalizare( senzorio-perceptiv); daca informatiile si instructiunile sunt prezentate numai prin intermediul limbajului, fara sustinerea unor modele, material didactice, experiente si exemple concrete, copilul nu intelege.

Inertia accentuata a proceselor nervoase superioara si a limbajului verbal face in asa fel incat copilul nu poate asimila un vocabulary nuantat, se exprima in cuvinte putine, cu fraze stereotipice,redundant, vorbeste greoi, efectueaza cu mare dificultate operatii abstracte, comparatii, generalizari.

Incapacitatea concentrarii atentiei asupra dimensiunilor relevante ale stimulilor din jur se manifesta prin faptul ca individual nu-si poate concentra atentia asupra a ceea ce I se explica, intreaba de mai multe ori acelasi lucru etc.

Incapacitatea de a fixa sau de a organiza, intr-o maniera eficienta, elementele unei sarcini de lucru priveste dificultatile in articularea unor secvente practice de lucru in scopul obtinerii unei finalitati precise sau a unui produs finit, fara o indrumare permanenta din partea unui mentor.

Rigiditatea la nivelul scoartei cerebrale determina mentinerea rigida a ipotezei initiale, chiar daca aceasta este in discordanta cu stimuli din exterior.Deoarece la persoanele cu dizabilitati mintale constructia si sustinerea datelor se fac in limitele unor granite relativ rigide,iar in functie de particularitatile situatiei si schimbarile survenite in modul lor de viata.

Fragilitatea constructiei personalitatii si infantilismul comportamental, pe fontul dificultatilor de stapanire a afectelor, pot conduce fie la impulsivitate,agresivitate, credulitate excesiva, fie la izolare, frica de a relationa cu cei din jur, neincredere.De asemenea persoana cu deficient mintala prezinta si o anumita rigiditate a conduitei, fapt care determina o serie de probleme in relatia cu cei din jur, in special in mediul scolar.Structura personalitatii copilului cu deficienta mintala prezinta deosebiri fundamentale fata de cea a copilului normal; pe langa diferentele cantitative apar si diferentieri calitative, cu impact negativ asupra procesului de adaptare si integrare in comunitatea din care face parte.Spre deosebire de copilul normal, copilul cu deficienta mintala nu prezinta acele treceri successive si gradate, acea plasticitate si mobilitate.

CLASIFICARE

Clasificarea deficienței de intelect

Diversitatea punctelor de vedere din care poate să fie abordată deficiența mintală se reflectă atat printr-o diverstitate terminologicala,cat mai ales printr-o dificultate de realizare a unei clasificări a deficientei mintale, ținand seama de marea varietate a formelor și tipurilor clinice, de paleta largă a etiologiei și de simptomatologia extrem de bogată.

. După elaborarea de către A. Binet și Th. Simon (1908) a cunoscutului test de inteligență, «testul B.S.» – clasificarea deficienților mintali după criteriul deficitului intelectual, inclusiv după gradul întârzierii în dezvoltarea mintală, s-a făcut mai ales prin procedee psihometrice.Pentru aprecierea capacității intelectuale, în psihometrie a fost introdus calculul coeficientului intelectual – prescurtat C.I. (sau I.Q. după denumirea engleză) – pe baza stabilirii raportului între vârsta mintală și vârsta cronologică (reală),după cum sublinia si R.Zazzo (1969, trad. 1979): «coeficientul intelectual redă indirect raportul dintre ritmul de dezvoltare al unui individ și ritmul mediu de dezvoltare a propriei grupe de vârstă."

In functie de valoarea coeficientului de inteligenta,putem opera urmatoarea clasificare:

-peste 140- inteligenta extreme de ridicata

-120-140- inteligenta superioara

-110-119- inteligenat deasupra nivelului mediu

-90-109-inteligenata de nivel mediu

-80-89-inteligenta sub medie

-70-79- inteligenta de medie( intelect liminar)

-50-69-deficienta mintala usoara( de gradul I)

-20-49- deficient mintala moderata si severa( gradul II)

-0-19- deficient mintala profunda sau grava( gradul III)

Formele cuprinse intre C.I. 0-80 intra in categoria deficientelor mintale.

Există însă și alte numeroase clasificări pe bază de C.I, ale gradelor deficienței mintale, mai mult sau mai puțin diferite de la un autor la altul,dupa cum urmeaza:

După A. Binet și Th. Simon, 1908:

Deficienți mintal:

Idioți: CI: 0 – 20/25

Imbecili: CI: 20/25 – 50

Debili: CI: 50 – 70

Subnormali:

Liminari CI: 70 – 90

Normali: CI: peste 90

După I. Druțu, 1995:

deficiență mintală profundă CI 0 – 20/25

deficiență mintală severă CI 20/25 – 35

deficiență mintală moderată CI 35 – 50/55

deficiență mintală ușoară CI 50/55 – 70/75

intelectul de limită CI 70 – 85

dupa E. Verza, 1998:

– intelectul de limită sau liminar se situează între C.I. 85 și 90;

– debilitatea mintală (numită și handicap de intelect ușor sau lejer) este cuprinsă între C.I. 50 și 85;

– handicapul intelectual sever (cunoscut și sub denumirea de imbecilitate) are un C.I. cuprins între 20 și 50;

– handicapul intelectual profund (denumit și idioție) se situează sub C.I. 20.

După Gh. Radu, 1999:

deficiență mintală profundă CI < 29

deficiență mintală severă 30 < CI < 49

deficiență mintală moderată 50 < CI < 64

deficiență mintală ușoară 65 < CI < 74

Printre subiectii cu deficiență ușoară, moderată și severă mai intalnim și liminari, si a pseudo-deficienți mintai..

Caracteristicile intelectului liminar: organizare mintală subnormală, cu funcții fluctuante sau scăzute și cu un nivel fluctuant de dezvoltare ( CI = 70 – 90), ritm incetinit al dezvoltării

intelectuale, mari dificultăți in trecerea spre stadiul superior al gandirii abstract-logice, operații mintale imprecise, nesigure și rigide, dificultăți in prelucrarea informației dobandite, capacitate limitată de comutare și transfer a achizițiilor, imaturitate afectivă,

dificultăți de control voluntar, dificultăți de actualizare și aplicare a celor invățate, imaturitate socio-afectivă.

Termenul de pseudo-deficiență mintală (I. Druțu, 1995) se referă la acele categorii de copii cu intarziere sau incetinire in dezvoltarea psihică, cu blocaje emoționale, cu carențe educative,

care sunt determinate, in general, de factori de origine externă și al căror randament școlar și rezultatele la unele teste psihologice sunt similare cu ale deficientului mintal”. (ap. Gh. Radu, 1999)

Utilizarea exclusivă a criteriilor psihometrice în clasificarea deficienților mintali prezintă pericolul alunecării pe panta unei aprecieri cantitative, a asimilării debilului mintal cu un copil normal de o etate cronologică mai mică.Astfel de interpretări nu țin seama tocmai de o principală trăsătură a debilului mintal :dizarmonia dezvoltării sale întârziate.In dorința de a evita interpretarea cantitativă, unii autori recurg la descrierea principalelor trăsături ale dezvoltării psihice a deficienților mintal, fie ca o completare la datele psihometrice, fie renunțând complet la acestea din urmă.

Poate cea mai cunoscută descriere, reluată in diverse variante in numeroase lucrări de specialitate, este cea care incearcă să prezinte o imagine globală asupra debilității mintale, prin referire la trei laturi fundamentale ale structurii personalității: latura perceptivă,

conceptuală și comportamentală. Fenomenul pe care ni-l prezintă această descriere – fenomen relativ complex, cunoscut in literatură sub numele de sindromul lui Strauss – este caracteristic numai pentru cazurile de debilitate mintală exogenă.

Principalele sale trăsături sunt următoarele:

*tendință generală spre perseverare;

*dificultăți in perceperea figură – fond;

*fixarea pe elemente neesențiale, uneori absurde, intr-o

activitate de comparare;

*accentuată incapacitate de autocontrol;

*instabilitatea comportamentelor, pe fondul unei labilități a

dispoziției, conduite anxioase și agresive.

Ulterior, E.A. Doll completează acest tablou, evidențiind și alte insuficiențe ale debilului mintal:

* in domeniul percepției vizuale și auditive;

*in domeniul simțului ritmului, al lateralizării și al

limbajului;

* in domeniul invățării și al adaptării la situații noi;

*≪sub-normalitate a competenței sociale≫, ca o consecință a tuturor insuficiențelor enumerate.

Alți autori ( M.S. Pevzner (1959), A. Rey (1963), S.l. Rubinștein (1970) ș.a) recurg la descrierea principalelor caracteristici ale celor trei niveluri tradiționale de gravitate ale stărilor de handicap mintal.

In continuare este prezentata descrierea acestor caracteristici din Dicționarul Defectologic(1970), păstrand terminologia utilizată de autori:

Idioția reprezintă o stare accentuată de nedezvoltare mintală și a intregii personalități, de dereglare a dezvoltării psihice și fizice, insoțită de tulburări endocrine, de malformații in structura scheletului și a craniului.

Motricitatea idioților este deficitară, indeosebi sub aspectul capacității de coordonare a mișcărilor, mulți prezentand tulburări ale mersului și stereotipii motrice, in ceea ce privește dezvoltarea vorbirii, de obicei, acești handicapați grav nu depășesc stadiul

insușirii unor cuvinte izolate, pe care, de cele mai multe ori, le pronunță deformat. Nu ințeleg ambianța in care se găsesc și nu reacționează adecvat condițiilor concrete care-i inconjură. Nu

reușesc să-și formeze nici deprinderile elementare de autoservire. Manifestă accentuate tulburări in comportament, pe fondul unei stări generale de apatie sau, dimpotrivă, a unei permanente agitații.

Necesită o supraveghere și o ingrijire neintreruptă, fiind dirijați, de

obicei, spre instituții de asistență sau rămanand in ingrijirea permanentă a familiei.

Imbecilitatea reprezintă o stare de dereglare a dezvoltării fizice și psihice, mai puțin accentuată decat in cazurile de idioție, totuși suficient de evidentă. Imbecilii iși insușesc unele elemente ale vorbirii, dar bagajul lor de cuvinte este limitat, iar pronunția –

alterată. Deosebit de evidente sunt insuficiențele motricitatii fine, ceea ce influențează puternic asupra capacității lor de insușire a scrierii. Manifestă o accentuată nedezvoltare a capacităților cognitive, indeosebi a proceselor analitico-sintetice, ceea ce determină dificultăți importante in activitatea de formare chiar și a celor mai elementare deprinderi de citit și socotit. Comportamentul lor este pueril, inadaptat, chiar și cerințelor simple ale activității

școlare, in condițiile unei asistențe și educații speciale permanente, ei reușesc, totuși, să-și formeze deprinderi elementare de autoservire, de comportament și de muncă simplă. Nu reușesc să atingă un suficient grad de orientare și de adaptare la cerințele mediului inconjurător, rămanand intr-o permanentă stare de dependență.

De obicei, sunt orientați spre instituții de asistență socială și de educație elementară, unde li se formează deprinderi simple de muncă in condiții protejate.

Debilitatea mintală reprezintă, la randul său, o stare de insuficientă dezvoltare mintală și fizică, mai puțin accentuată insă decat in cazurile de imbecilitate. Debilii mintal iși insușesc vorbirea, iar tulburările lor motrice pot fi corectate intr-o asemenea măsură care

să le permită pregătirea pentru o activitate practică simplă. Cu toată diminuarea capacităților intelectuale, debilii mintal sunt capabili săși insușească deprinderile elementare de citit, scris și socotit, să facă față cerințelor ce rezultă din programele de invățămant ale școlii speciale. Comportamentul lor poate fi mai ușor educat, ei reușind să se orienteze, mulțumitor, in situații simple, să se supună regulilor de conduită in școala specială, să execute diferite sarcini elementare in activitatea instructiv-educativă. Pot fi pregătiți pentru anumite munci simple, cei mai mulți dintre ei reușind, ulterior, să se integreze, cu rezultate acceptabile, in colectivități obișnuite.

In literatura de specialitate, acest mod de a descrie caracteristicile deficienței mintale, pe niveluri de gravitate, mai este numit și ≪Sindromul oligofrenic≫ sau ≪Sindromul Luria-Pevzner≫.

CARACTERISTICILE COPIILOR CU DIZABILITATI INTELECTUALE MODERATE

O prezentare detaliata a caracteristicilor copiilor cu dizabilitati intelectuale moderate( imbecili) o regasim in lucrarea elaborata de P.Arcan si D. Ciumageanu “Copilul deficient mintal”(1980), pe care o vom prezenta in cele ce urmeaza.

Unii autori preferă utilizarea termenului de infirmitate mintală (pentru idioți și imbecili), deoarece acest concept înglobează nu numai ansamblul cazurilor clinice, ci și toate implicațiile sociale ridicate de acești deficienți mintali oare reprezintă 2% din populație.

In ceea ce privește limitele psihometrice ale imbecilității, ele variază de la autor la autor. Cele mai utilizate limite le regasim insa la: Binet-Simon cat si M. Terman care situeaza varsta mintala intre 2-7 ani,respectiv 3-7 ani; iar Wechsler si A.Rosea regatesc ca I.Q varieaza intre 20/ 22-49/50.

Spre deosebire de idioți, care au la îndemînă numai „paleointelectul", imbecilii, ating nivelul „neointelectului " care le permite să se servească de experiențele anterioare pentru a se adapta la o situație nouă (Wallon).

Cel afectat de imbecilitate este, parțial, educabil, lucru foarte important pentru stabilirea măsurilor de asistență sociala și recuperare profesională.

CARACTERISTICI SOMATICE

Fiind vorba de afecțiuni care în majoritatea cazurilor sunt contractate în cursul perioadei fetale, avînd ca suport etiopatogenic o tulburare genetică, metabolică, cromozomială sau embrio-fetopatică, frecvența malformațiilor somatice este de regulă ridicată. Dintre malformațiile intalnite notăm :

— aspectul displastic facio-cranian (hipertelorism, macroglosie, asimetrii craniene, oxicefalie, gură de lup, bolta palatină ogivală, facies de pitic, urechi malformate, displazii faciale,

proeminența globilor oculari, nas lățit etc.) ;

— malformații viscerale : hepato-spleno-megalie, hernii ale peretelui abdominal ;

— tulburări de dezvoltare somatică cu deficit ponderostatural , disproporții evidente între lungimea corpului și a membrelor ;

— modificări ale cutano-mucoaselor (ichtioze, pete vasculare, tumorete subcutanate, procese de hiperkeratoză sau lichenifieare etc.) ;

— modificări osteo-articulare (de statică a coloanei vertebrale, picior stramb etc.) ;

— anomalii genitale (criptorhidie, pseudohermafroditism etc ) .

3.3.4. STIGMATE NEUROLOGICE

La fel cu modificările somatice și cele neurologice sunt întilnite la imbecili intr-o proporție mai mare decat la debilii mintali, însă mai discrete și mai constante decît la idioți.

Caracteristic acestei forme clinice este tulburarea de motricitate, în adevăr motricitatea este slab dezvoltată și insufficient diferențiată. Imbecilul nu poate executa o mișcare izolată (de

exemplu nu poate închide un ochi singur), mișcările sînt stîngace și lipsite de finețe prezentînd numeroase sincinezii mai ales la nivelul membrelor superioare.

In afară de aceste tulburari intalnim și o serie de sindroame neurologice bine conturate, ca : microcefalie, hidrocefalie, craniostenoze, displazii faciale (mongoliană, hurleriana e t c ) , anomalii cranio-faciale însoțite cu malformații ale organelor senzoriale (vizual, auditiv).

Sunt întîlnite sindroame neurologice motorii (hemiplegii, parapareze), tulburări extrapiramidale și spinocerebeloase (ataxie, mișcări involuntare, tremor intențional, tulburari de echilibru, hipertonie musculară cu hiporeflexie), vestibuläre și atingeri de nervi cranieni (motricitatea extrinsecă a globilor oculari, pareze faciale), toate acestea intregind tabloul deficienței mintale de gradul II.

TABLOUL PSIHOPATOLOGIC

Pe plan intelectual, spre deosebire de idioți, imbecilii ajung să-și însușească sistemul simbolic al limbajului în vederea comunicării.

Vorbirea lor este însă imperfectă. Sub raportul pronunției prezintă numeroase defecte de articulație, iar inteligiilitatea este redusa. Vocabularul este restrîns la cuvintele uzuale.Structura gramaticală a limbii nu este însușită și datorita acestui fapt vorbirea lor este frecvent agramaticală. Prin definiție ei nu reușesc să-și însușească citit-scrisul, iar atunci cînd totuși reușesc deprinderea este mecanică, se bazează

pe unele mecanisme de globalizare și este partiala și prin aceasta imperfectă referindu-se numai la o serie din elementele limbajului scris.

Gîndirea imbecililor rămîne prin excelență o gîndire concretă, situațională restrîngîndu-se la rezolvări mecanice. La sfîrșitul dezvoltării lor, imbecilii nu depășesc mecanismele

gîndirii conceptuale și modurile operaționale care caracterizează

gîndirea copilului de 7 ani. Imbecilii nu reușesc să înțeleagă relațiile spațiale și nu pot să achiziționeze noțiunea de număr.

Afectivitatea imbecililor este întotdeauna foarte imatură și labilă. Imaginile parentale constituie singurul lor sistem de referință, singura experiență relațională, din aceasta decurgînd infantilismul lor marcant.

Imbecilii au o mare nevoie de securitate. Ei prezintă conduit reactive la o situație de abandon și pe acest fond se pot dezvolta structure mintale obsesionale, fobice sau hipocondrice.

Comportamentul imbecililor este dominat de emotivitate care însă este întotdeauna rau controlată, este constant punctat de insecurități, deoarece lumea îi apare ca fiind ostilă. Imbecilii nu au un sentiment profund de incapacitate ș i inferioritate.

Numeroasele comportamente aberante întîlnite la imbecili nu sînt decît reacții de insecuritate și furie sau atitudini de prestanță. De multe ori comportamentul lor nu este decat o tentativa de a evita o situație de eșec.

Sărăcia experienței și inerția explică tendința imbecililor de a circumscrie lumea lor la o zonă restransa în care toate elementele sunt cunoscute.

Afectivitatea imbecilului rămîne deci elementară. Unii sînt indiferenți, inactivi, izolați, alții sînt afectuoși, emotivi și arata un atașament exclusiv persoanelor care se ocupă de ei.

Această labilitate afectivă se manifestă prin plîns și crize nemotivate, furii subite, violente, paroxistice, un oarecare negativism față de anturaj.

Fondul afectiv este alcătuit din puerilism și vanitate, reacții ostile frecvente, trăsături care fac foarte dificilă integrarea socială a imbecililor. Trebuie să adăugăm și frecvența unor manifestări psihopatice. Deliruri de revendicare și persecuție, episoade de depresie anxioasă în cursul cărora poate apare suicidul, uneori imbecilul poate deveni periculos pentru viața socială, ajungînd pînă la crimă.

Atenția este caracterizată prin instabilitate ; atunci cînd este interesat, p e n t r u scurtă vreme, imbecilul s e poate ooncentra.

Memoria este de regulă diminuată însă uneori poate să fie hipertrofiată, excepțională. Prezența hipermneziei a dat naștere la o grupă numită abuziv „idioți savanți" în timp ce în realitate ei sunt niște imbecili. Sunt cunoscuți în primul rînd imbecilii calculatori, dintre care cel mai celebru rămîne Inaudi, apoi .calculatorii de calendare raportati de Blin (1910), Heuyer (1926), Delay (1947). Toți acești imbecili cu o memorie excepțională vin de fapt și ilustrează această disarmonie a dezvoltării intelectuale intalnite la acești deficienți mintali.

In literatura de specialitate sunt definite un oarecare număr de tipuri clinice, nu numai după etiologie, ci și după tarsaturile comune ale aspectelor clinice și de evoluție. Dintre aceste tipuri amintim : mongolismul, întîrzierea cu note autistice, cretinismul,

vitîrzierea mixedematoasă. Se întîlnesc și imbecili euforici, de regulă verbali care pot ajunge la unele performanțe școlare însă care sunt cu totul inutilizabile pentru ei. Această încercare de a desprinde unele tipuri clinice are o valoare prognostică și educativ-terapeutică deosebită, nuanțînd atitudinea recuperatorie față de acești deficienți.