Temperamentul In Structura Personalitatii Copilului de Varsta Scolara Mica

Temperamentul in structura personalitatii copilului de varsta scolara mica

Capitolul 1

Particularități psihologice de vârstă ale școlarului mic

1.1. Introducere

Școlarizarea copilului constituie un eveniment important în viața de familie și mai cu seamă în propria-i viață. Sporește volumul achizițiilor și cel al naturii relațiilor cu alți și cu sime. Apariția învățătorului, impunerea unui program și ducerea la îndeplinire a mai multor sarcini (scrierea temelor, învățarea, confecționarea unor materiale, citirea unor cărți, vizionarea unor emisiuni) contribuie la dezvoltarea proceselor psihice însușirilor acestora în congruență cu nivelul dezvoltării limbajului, precum și al o anumită restructurare a disponibilităților personalității, în cadrul căreia se accentuează tendința de emancipare, de dependență față de normele din sânul familiei ș.a. Toate acestea și multe altele îl fac apt pentru începerea și desfășurarea organizată și sistematică a activității sale principale de acum și până la tinerețe: învățarea.

Aceasta este o activitate ce tinde să devină la această vârstă principală, în timp ce jocul trece pe planul al doilea, devenind o activitate subiacentă. Ea concură la dezvoltarea capacităților cognitive în vederea creării posibilităților optime de asimilare nu doar a cunoștiințelor, ci și a experiențelor de viață, concomitent la înțelegerea, interpretarea și utilizarea lor. Conținutul acestei activități îl constituie caracteristicile, trăsăturile și legitățile funcționării intrinseci realității, la diferite grade ori niveluri de organizare: fizic, chimic, biologic, psihic, psihosocial, economic, artistic etc.

1.2. Specificul dezvoltării psihice

Sensibilitatea – perceptivă – cunoaște o dezvoltare intensă cogniția directă implică senzațiile, percepțiile și chiar reprezentările care începe să fie concurată de cea indirectă care tinde, din păcate, să devină primordială, uneori mult prea devreme.

Percepțiile copilului la intrarea în școală sunt globale, prea puțin diferențiate, orientate prioritar de afectivitate. Acțiunile subordonate învățării sunt menite să-l ajute să perceapă dirijat și selectiv, adică să observe. Observația este posibilă datorită nivelurilor atinse în domeniul sensibilității discriminative, pragurilor perceptive absolute (minim și maxim). De fapt în domeniile sensibilității se ating performanțe, în perioada preșcolară, greu de imaginat: sporește acuitatea vizuală, sensibilitatea auditivă discriminativă indispensabilă însușirii limbajului (copilul ajunge să distingă consoanele surde de cele sonore, după cum și valorile notelor: nota întreagă, doimea, pătrimea (mai ales cei care studiază muzica), după cum sensibilitatea discriminitivă vizuală (copilul percepe nuanțele, cu atât mai mult cei ce lucrează cu profesori de desen specialiști), olfactivă și gustativă).

Învățarea citit – scrisului implică într-o mare măsură nu doar percepțiile, ci și reprezentările, atenția și calitățile acesteia (concentrarea, stabilitatea, distributivitatea, mobilitatea și volumul). Relevante devin și progresele înregistrate în perceperea și reprezentarea spațiului și timpului, formelor. Asemenea performanțe și desigur multe altele, permit dezvoltarea intelectuală a copilului, cu precădere a proceselor cognitive, cu primordialitate formarea și însușirea noțiunilor, capacității de a opera cu ele în judecăți și raționamente de la cele mai simple până la cele complicate, altădată inaccesibile. Senzațiile a căror rezultat este sensibilitatea, se formează în zonele de influență ale analizatorilor. Fiecare dispune de aparate receptoare și celule nervoase de mare sensibilitate față de anumiți excitanți.

Cunoașterea rațională – implică procesele cognitive: memoria, imaginația, gândirea și limbajul toate angajate plenar în activitatea de învățare. La această vârstă copilul este tentat să memoreze mecanic textul, rezolvarea unei probleme, prezentarea unui eveniment; engramarea se înfăptuiește ușor, după cum și uitarea, stocarea, prin urmare, nu durează, în ciuda faptului că ceea ce se învață bine acum se păstrează deseori întreaga viață. În general copilul memorează ușor pe bază de intuiție, când și stocarea este mai bună. Actualizarea cu precădere, reproducerea prevalează uneori asupra recunoașterii logicii sale. Oricare și oricâte ar fi neajunsurile sale, dezvoltării și consolidării unor calități ca trăinicia, fidelitatea mobilitatea și volumul, memoria dobândește un rol important în perioada vârstei școlare mici și funcții psihologice diferite.

Nu-i lipsită de importanță nici imaginația. O dezvoltare anume cunoaște imaginația reproductivă. Imaginația voluntară este în atenția educatorului dar visul și mai cu seamă reveriile atât de diverse sunt destul de greu de stăpânit. Nu o dată cel care le stimulează, fără să-și dea seama, este educatorul însuși, divagațiile frecvente ale sale și nu în ultimul rând conținutul obiectului predat (mai ales literatura, geografia, istoria ș.a.). Cultivarea sa reclamă îmbogățirea reprezentărilor scop în care copilul trebuie să vadă și să audă cât mai mult și cât mai multe, să citească, să participe la vizionări de spectacole, vizite, excursii în natură.

Gândirea și limbajul cunosc o dezvoltare impetuoasă. Ținând seama de perioadele dezvoltării intelectuale, în concepția lui J.Piaget, la vârsta de 7 – 8 ani se trece la stadiul gândirii operatorii concrete, până la 8 – 9 ani, operații simple și în continuare până la 11 – 12 ani, operații complexe. Sigur că având în vedere opiniile lui J.Bruner, ținând cont că actele operațiile și acțiunile instructiv educative sunt adevărate provocări ale copilului, un adevărat salt al creierului, la această vârstă se obțin, cel puțin cu o parte din elevi, performanțe incredibile la toate disciplinele.

Copilul la această vârstă frecventează școala și activitatea în care este implicat nemijlocit are repercursiuni favorabile asupra dezvoltării proceselor psihice superioare, comportamentelor pe care acestea le determină.

Viața afectivă – la această vârstă este evidentă. Afectele, dispozițiile și emoțiile sunt destul de pregnante. Emotivitatea este accentuată din cauză că funcția reglatoare a scoarței cerebrale asupra subcortexului este încă slab dezvoltată. La această vârstă nu doar procesele afective „secundare” ca și cele menționate, ci și cele „principale”, superioare sentimentele și pasiunile apar și dispar cu ușurință, se exteriorizează în mod facil și au o mare mobilitate. Totuși acum se pun bazele sentimentelor personale (amorul propriu, mândria, orgoliul ș.a.), altruiste (de simpatie colegialitate, tovărășie, prietenie etc.) și chiar ale celor morale (patriotismul și umanismul).

Activitatea voluntară – ocupă un loc mai puțin important în activitatea școlarului mic, deoarece el mai acționează încă preponderent sub imboldul trebuințelor, plăcerilor (afective) ori imitând educatorii naturali și de profesie. Voluntară prin excelență, învățarea „contribuie la dezvoltarea, fie și în fază incipientă a unora din însușirile voinței (puterea voinței, promptitudinea, perseverența, independența, curajul sau bărbăția)”. Dezvoltarea unor asemenea calități se realizează de dimineață până seara, în cadrul activității școlare propriu-zise și al activității desfășurate acasă, în cadrul instituțiilor extrașcolare cluburi, cercuri etc.

În concluzie, sub înrâurirea regulilor și rigorilor activităților școlare se produce o schimbare de fond a întregii vieți psihice a școlarului mic și totodată începe procesul de socializare a sa, de realizare a primelor contacte sociale organizate, de obijnuire a lui cu viața în grup – clasa, an, școala – un adevărat exercițiu de subordonare a intereselor personale celor de grup, de îmbogățire a vieții spirituale corolar al achizițiilor treptate și sistematice, al frecventării școlii.

Prin urmare vârsta școlară mică, cea a copilului din clasele I – IV, este petrecută în școală 4 – 5 ore pe zi, chiar mai mult în școlile cu program prelungit. Activitatea lor de bază devine învățarea – ea constă în organizarea organizată a unui sistem de cunoștiințe despre viață, natură, societate și gândire, inoculate unui volum corespunzător de priceperi și deprinderi.

Dezvoltarea gândirii și limbajului afectivității – trecerea de la emotivitatea pronunțată la trăiri și sentimente complexe – aspectul voluntar al proceselor psihice și al comportamentului în deplină concordanță cu specificul activității școlare, personalitatea comportamentelor acestuia incumbă sarcini complexe atât pentru învățători cât și psiholog, evident, acolo unde e cazul, pentru profesorul care lucrează cu școlarii mici.

În cadrul școlii primare, educatul învață scrisul, să se exprime în scris concomitent deprinde exprimarea grafică și activitățile artistice și fizice, își dezvoltă capacitățile de exprimare și de creație, totodată simțul estetic.

Mi-am ales această temă deoarece, pentru desfășurarea în condiții optime a procesului instructiv-educativ, pedagogul trebuie să cunoască în primul rând temperamentele copiilor pe care îi educă.

Capitolul 2

Conceptul de personalitate și specificul acesteia

la școlarii mici

2.1. Caracteristici generale ale personalității

Moto: „Spun și magii, spun și regii că din câte-n lume avem,

Personalitatea este binele suprem”.

Goethe-Faust (partea I)

Omul constituie cea mai mare enigmă pentru el însuși, de aceea și cunoșterea elevului constituie o condiție primordială a organizării eficiente a procesului de învățământ, acest fapt fiind demonstrat de întreaga istorie a gândirii psihologice și pedagogice.

Cunoașterea copilului nu se reduce la un ansamblu de informații privitoare la el, devine cunoaștere numai dacă aceste date sunt ordonate în funcție de criterii, se stabilește ponderea fiecărei informații în funcție de importanța acesteia, se surprinde elementul caracteristic căreia i se subordonează, se stabilesc relații între informații și se organizează într-un sistem.

Toți acești pași se parcurg pentru a asigura condiții optime de dezvoltare a copilului, pentru a-i menține o stare de sănătate nu numai fizică, ci și psihică, pentru a înlătura posibile situații conflictuale, pentru cultivarea sentimentului de încredere în forțele proprii. În complexa activitate destinată cunoașterii copilului un loc aparte îl ocupă probele psihologice ce vizează cunoașterea unor caracteristici de personalitate.

Termenii de persoană și personalitate sunt atât de utilizați în limbajul cotidian, încât fiecare are certitudinea întrebuințării lor corecte în cele mai diverse situații.

P.Fraisse spunea că istoria psihologiei se confundă (între anumite limite) cu răspunsul la întrebarea „ce este personalitatea?”.(4)

În sensul cel mai larg se identifică cu cel de ființă umană considerată în existența ei socială și înzestrarea ei culturală. Prin personalitate se înțelege de regulă individul de excepție, persoana creativă în plan cultural sau social. În societate, personalitatea e socotită o calitate pe care o poate dobândi orice individ pe o anumită treaptă de evoluție. Pshilogic, personalitatea e un sistem sau o unitate bio-psiho-socio-culturală.

Alexandru Roșca a încercat o sistematizare a definiției date personalității și subliniază că aceasta ar reprezenta „o îmbinare unitară și nonrepetitivă a însușirilor psihice care caracterizează mai pregnant și cu un grad mai mare de stabilitate, omul concret și modalitățile sale de conduită”.(15)

Personalitatea e abordată de diferite discipline, dar psihologia o studiază din acest punct de vedere bio-psiho-socială.

Tucicov Bogdan subliniază că noțiunea de personalitate se referă la organizarea interioară, sintetică, unitară și individualizată a însușirilor psiho-fizice, a structurii cognitive și atitudinale, a capacității individului care îi determină o adaptare specifică la mediu. Ea cuprinde totalitatea predispozițiilor înnăscute și dobândite, structurate în anumit fel și care îi asigură individului o adaptare originală la un mediu social dat. (17)

Goră”.(15)

Personalitatea e abordată de diferite discipline, dar psihologia o studiază din acest punct de vedere bio-psiho-socială.

Tucicov Bogdan subliniază că noțiunea de personalitate se referă la organizarea interioară, sintetică, unitară și individualizată a însușirilor psiho-fizice, a structurii cognitive și atitudinale, a capacității individului care îi determină o adaptare specifică la mediu. Ea cuprinde totalitatea predispozițiilor înnăscute și dobândite, structurate în anumit fel și care îi asigură individului o adaptare originală la un mediu social dat. (17)

Gordon Allport definește personalitatea ca „organizare dinamică în cadrul individului a acelor sisteme psiho-fizice care determină gândirea și comportamentul său caracteristic”. (1)

Nicolae Mărgineanu consideră personalitatea ca „suprema sinteză a coeficientului de inteligență, caracter și trăire emotivă, cu balanța de temperament și fire, instruire și educare în familie, școală, profesiune, căsătorie și națiunea constituită în stat”. (9)

De aceea, ea poate fi definită atât prin gradele de dezvoltare și integrare simetrice și armonioase ale structurii sale intrinsece, izvorâte din sinteza inteligenței, caracterul emotivității, firii și temperamentului, cât și prin condiția socio-culturală, determinată prin rodirea sa în familie, școală, profesiune căsătorie, națiune și stat. Sub unghiul condiției sale importantă este poziția pe care o ocupă în treapta ierarhică și sectorul de diviziune a muncii.(9)

Dacă cerem, deci, o singură informație despre un individ, atunci ea trebuie să privească coeficientul său de personalitate care conține valoarea maximă de adevăr.

Există poziții teoretice diferite de descriere și explicare a personalității majoritatea circumscrise următoarelor manifestări: biologistă, experimentalistă, psihometrică, socio-culturală și antropologică.

Astfel, orientarea biologistă circumscrie și subordonează întreaga organizare psihocomportamentală a omului, structurii lui morfofuncționale, accentuează rolul motivelor biologice și supralicitează experiența timpurie – spre și post natală – în devenirea ulterioară a personalității, c onstruind explicațiile în termenii unor trăsături considerate primare: dependența, agresivitatea, sexualitatea.

Necesitatea abordării experimentaliste a personalității a fost explicit formulată de Stanford (1963): „Studiul personalității este studiul modului în care oamenii diferă pe un registru foarte întins în ceea ce au învățat: fiecare persoană este deci unică. Dar toți au învățat în concordanță cu aceleași legi generale”.(4) Din această perspectivă, diverse teorii au abordat în deosebi procesele de învățare, procesele percepției și procesele cognitive superioare. Orientarea psihometrică se centrează pe studiul trăsăturilor exprimabile sub forma unor liste de atribute ce caracterizează persoana în cadrul unei situații. Deși multe teorii privesc trăsăturile ca variabile dispoziționale, în general nu se minimalizează rolul determinanților situaționali ai comportamentului. Teoriile aparținând acestei orientări au fundamentat alcătuirea unui număr mare de tehnici și instrumente de măsură – scale, chestionare, inventare și probe proiective – care facilitează rezolvarea mai rapidă a sarcinilor de psihodiagnostic în clinica și activitatea de orientare școlară și selecție profesională. Orientarea socio-culturală și antropologică se întemeiază pe ideea că personalitatea poate fi pe deplin înțeleasă numai considerând contextul social în care individul trăiește și se dezvoltă, și numai comparând indivizii aparținând unor populații și culturi diferite (Mead, M., Linton, R.). Astfel, concepte precum modelul, rolul statutul devin principii explicative centrale. Potrivit teoriei rolurilor indivizii doar în aparență posedă caracteristici fixe; în realitate ei răspund doar cerințelor și expectațiilor pe care le implică diferitele lor roluri sociale. Repertoriul de roluri al unui individ ne furnizează o imagine fidelă a personalității lui.

Succinta trecere în revistă a acestor teorii evidențiază că personalitatea poate fi abordată din direcții și perspective diferite și deosebite. Dacă în planul cercetării concrete, secvențierea, decuparea și simplificarea sunt inevitabile, în plan metodologic personalitatea trebuie abordată dintr-o perspectivă sistemică, bio-psiho-socială, ce ar putea situa construcțiile explicative în planul interacțiunii dintre cele trei subsisteme ale personalității umane. (4)

Prin dimensiune corporală înțelegem latura biologică a personalității, programul ereditar, potențialul uman nativ.(5)

Dimensiunea socio-culturală a personalității se constituie în urma intervențiilor complexe ale socialului asupra acestui potențial uman nativ (prin procesele de socializare și enculturație).

Dimensiunea psihică a personalității, deși se constituie numai (în condițiile existenței celorlalte două dimensiuni) ca rezultat al interacțiunii dintre zestrea ereditară și procesul de socializare, își are propriul specific și propriile legi. Conștiința este nucleul psihic al personalității, care leagă între ele toate celelalte compartimente și se constituie astfel în premisa dezvoltării ființei umane.

Din perspectiva activității pe care o desfășoară, personalitatea are trei înfățișări diferite: acțiunea practică, de transformare a lumii ce ne înfățișează ființa umană ca subiect pragmatic; activitatea de cunoaștere a lumii ne-o prezintă ca subiect epistemic și activitatea de valorificare a lumii care dovedește că omul nu poate rămâne indiferent în fața propriilor acțiuni și a cunoașterii realității, ca subiect axiologic.

Deosebita complexitate a personalității face ca fiecare aspect al ei să fie obiectul de studiu al unei anumite discipline, rezultând astfel o multitudine de discipline ce explorează universul personalității. Dar, pentru că „omul trebuie înțeles în integritatea lui” (M.Ralea), există tendința de a iniția și susține un dialog între aceste discipline și de a reuni eforturile tuturor specialiștilor preocupați de cunoașterea personalității în institute consacrate studierii omului (integral). Pe de o parte personalitatea este un sistem atât închis, pentru a-și conserva propria identitate și autonomie, cât și deschis pentru a se putea adapta unei lumi în permanentă schimbare.

Pe de altă parte, personalitatea este o creație a condițiilor socio-culturale, un produs al lor, dar majoritatea influențelor exercitate de societate sunt filtrate de capacitatea de judecare a conștiinței, ce face posibilă libera alegere. Alegerea în cunoștiință de cauză face ca omul să fie nu numai un produs, ci și un creator al istoriei.

Unele caracteristici ale personalității o fac să fie unică și originală. O parte din aceste caracteristici își au originea în unicitatea zestrei ereditare, iar altele în condițiile unice ale experienței de viață. Complexitatea condițiilor ce fac posibilă apariția și dezvoltarea personalității determină și caracterul ei irepetabil, unic.

Alte caracteristici ale personalității scot în evidență asemănări ce permit pe de o parte gruparea oamenilor în categorii mai largi, numite tipuri, iar pe de altă parte fac posibilă caracterizarea comparativă a oamenilor dintr-o populație diversificată. Cea mai largă sferă de cuprindere o au caracteristicile ce sunt situate la nivel general – uman al personalității. Toți aparținem speciei umane suntem ființe sociale, conștiente, creative și orientate spre valori. În concluzie, prin unele caracteristici o ființă umană este ca nici un alt om (unică); printre altele numai ca unii oameni (tipică); ca toți ceilalți oameni (universală). Caracteristicile unice constituie obiectul artei și al cunoașterii concrete, în timp ce cercetarea științifică are ca punct de plecare caracteristicile general – umane, pentru a se interesa apoi deosebi de caracteristicile tipice, singurele care permit realizarea unor diferențieri semnificative între indivizi și grupuri de indivizi. Din perspectiva pshihologiei , termenul de personalitate are o sferă mult mai restrânsă. Mai mult, definirea personalității nu se referă la studiul personalității umane în integritatea sa. Fenomenele psihocomportamentale întâmplătoare, accidentale nu prezintă interes, ci numai fenomenele constante, invarianții ce compun structurile de bază ale personalității sunt semnificative. Deci, studiul psihologic al personalității nu acoperă întreg studiul personalității umane ci numai programele acestuia, structurile profunde și organizarea de ansamblu. (5)

G.Kelly a propus pentru acești invarianți termenul de „constructe personale” și a privit personalitatea ca un sistem de constructe ce se integrează unele pe altele pe mai multe nivele ierarhice. (11)

Factorii de personalitate au următoarele caracteristici:

sunt formațiuni integrate și integratoare sintetice, deoarece condensează mai multe funcții și procese psihice;

sunt relativ stabili, adică se manifestă constant în conduită în condiții normale;

au un caracter general și caracterizează pe om în ansamblu său;

au o oarecare plasticitate, putându-se restructura și perfecționa sub presiunea factorilor de mediu;

sunt definitorii pentru om deoarece îl exprimă în ceea ce are el esențial.

Psihologia a așezat Eul în centrul edificiului personalității, acesta fiind definit ca un agregat de aptitudini și atitudini care are în centru său Eul ca un factor de integrare și coordonare.(11)

Considerată ca dimensiune dinamico-energetică a personalității, introversiunea-extroversiunea a fost descrisă prima dată de Jung cu sublinierea că e „exclusiv umană, fiind condiționată de existența Eului, a acelei lumi interioare ce cuprinde ansamblul trăirilor de natură afectivă, perceptivă, imaginativă la care se adaugă reprezentarea ideilor, tendințelor și aspirațiilor individului, preferințele și aversiunile sale”.(8)

Conform teoriei lui Jung există trei orientări: introvertitul, extrovertitul și o variantă intermediară, ambivertitul, individ care manifestă în egală măsură tendințe introversive și extroversive.

Jung distinge două nivele la care se pot manifesta aceste orientări: dacă la nivelul întâi al conștiinței se manifestă extroversiunea, la nivelul doi al inconștientului vor acționa tendințe contrare. A doua situație este opusă. Aceste trăsături sunt socotite de Jung compensatorii și complementare.

Jung subliniază că există patru compartimente diferite în care se poate manifesta intro-extroversiunea: gândire, afectivitate, senzații, intuiție, distingând astfel opt tipuri umane:

gânditor extrovertit

introvertit

afectiv extrovertit

introvertit

senzorial extrovertit

introvertit

intuitiv extrovertit

introvertit.

Descrierea introvertitului:

are orientare tipică a conștiinței asupra propriului eu;

tendința de a examina propriile stări sufletești și închidere în sine;

neglijează lumea exterioară, are o atenție interioară;

e socotit autonom, dispune de o gândire profundă și abstractă;

are capacitate de convingere;

hotărât, corect subiectiv, încăpățânat;

indiferent, egocentric, anxios, liniștit;

îi plac mai mult cărțile decât oamenii;

distant și rezervat cu excepția prietenilor intimi;

acordă mare importanță valorilor etice;

stăpân pe sine, controlat, afectiv:

acționează planificat, ordonat;

contemplativ, lipsit de încredere în el însuși;

sensibil, înclinat spre abstracții;

se exprimă mai ușor în scris;

romantic, uneori patetic, fin, elegant;

dă prioritate formei;

ironic, distrugător și creator în egală măsură;

ipohondru, bun conducător strategic;

caracterizat prin cinste sau noblețe schizofrenică;

orientarea lui este schizotimia.

Descrierea extrovertitului:

aparține tendinței ciclotimice și e orientat spre lumea exterioară;

atașat de obiecte și oameni;

comunicativ, ușor adaptabil;

preferințele și înclinațiile sale sunt determinate de factorul exterior;

fire sociabilă, nu-i place să se introspecteze;

caută mereu senzații tari – acționează sub impulsul momentului;

e agresiv, uneori și nestăpânit;

îi plac activitățile practice;

plin de inițiativă;

agreat de grup, fiind bun conducător, practic;

își asumă responsabilități sociale;

puțin complicat;

un bun povestitor având simțul umorului;

are farmec;

caută obiectele și nu formele;

ușor de sugestionat.(8)

Personalitatea are dublu rol, de filtru pentru acțiunile educative exercitate asupra sa și de scop general al educației. Ea este determinată de variabile interne și variabile externe, cele interne fiind scopul acestei lucrări.

Variabilele interne sunt reprezentate de determinanții biologici (ereditare, vârstă, sex, stare de sănătate, ș.a.m.d.) și determinanți psihologici constituiți în subsisteme psihice (cognitiv, reglator, temperamente, aptitudini, caracter, ș.a.m.d.).

Psihologia înregistrează multe definiții ale personalității, dar semnificativă este cea care privește personalitatea drept subiect pragmatic și vizează patru aspecte ale procesualității: modul cum reacționează la stimuli, dispozitivele psihice de realizare, modul cum se implică și orientează axiologic și gradul de originalitate prin care individul interacționează cu mediul.

Primul aspect se constituie în latura dinamic-energetică a personalității și este reprezentată de temperament.

Al doilea aspect se constituie în latura instrumental-operațională și este reprezentat de aptitudini.

Al treilea aspect se constituie în latura atitudinal-valorică și este reprezentat de caracter.

Al patrulea aspect constituie latura specifică de originalitate a personalității și este reprezentată de creativitate. (3,11)

Sub forma unui sistem activ privind personalitatea putem să-i surprindem următoarele substructuri componente:

o dinamică generală, dată de prioritățile fundamentale ale sistemului nervos central al indivizilor, de mobilitatea, tenacitatea și echilibrul proceselor de excitație și inhibiție care imprimă întregii activități psihice o notă temperamentală distinctă. Temperamentul se exprimă în impresionabilitatea și impulsivitatea subiectului, în ritmul, tempoul și expresivitatea manifestărilor comportamentale.

componenta intelectuală a personalității grupează sistemele de informații și modul de prelucrare a lor, împreună cu structurile cognitive și cu operațiile interioare ale individului, cu stilul său de cunoaștere.

structura rațională de – caracter – reunește relațiile esențiale ale persoanei, atitudinile sale constante și selective față de muncă, față de ceilalți din colectivitate, față de sine, precum și în raport cu normele sociale și cu valorile morale din colectivitate. Caracterul cuprinde un ansamblu de relații și atitudini fundamentale ale individului, profund conștiente și temeinic motivate. De aceea, prin caracter se dezvăluie conținutul și valoarea socială a întregii personalități, statutul ei relațional în colectivitate.

sistemul de orientare și protecție a personalității cuprinde interesele, preferințele și scopurile individului, concepția sa despre lume și viață, aspirațiile și idealurile sale. Ele formează expresia echilibrului dintre trebuințele resimțite și dorințele individului, dintre aspirațiile proiectate și posibilitățile proprii de a le realiza, dintre motivație și scopuri, indicând asupra gradului de determinare psiho-socială a personalității date.

componenta de realizare efectivă a ființei umane o avem în structura capacităților a aptitudinilor și deprinderilor însușite, ca și în sistemul acțiunilor organizate ale individului, cu finalitate socială.

constituția fizică a individului, baza sa organică, cu resursele ei biologice și echilibrul hormonal intern ce influențează comportamentul și manifestările persoanei, reprezintă componentă a personalității ce nu suferă omitere.

Toate aceste componente se întrepătrund și se condiționează reciproc formând un ansamblu unic, propiu unei personalități, dându-i o configurare originală, distinsă. Nu toate sunt structuri înnăscute, suferă transformări în procesul larg al socializării individului și este în permanentă acțiune cu mediul uman. Datele native cu privire la energia sistemului nervos la plasticitatea sa și la echilibrul proceselor de excitație și inhibiție, precum și gradul de formare a analizatorilor la naștere, sunt abia premise pentru constituirea unei dinamici proprii și a unor structuri funcționale ale individului. Sistemul însușirilor native formează genotipul, fiind foarte timpuriu influențat de condițiile mediului, configurându-se în fenotipul individului, un aliaj propriu dintre proprietățile neurofiziologice înnăscute și însușirile psihice dobândite în cursul vieții.

În primii ani de viață se organizează premisele îndepărtate ale personalității: o largă bază a structurilor reflex – condiționate și a coordonărilor motorii, sistemul de semnalizare verbală și de intercomunicare prin limbajul cuvintelor, percepția de tip uman a obiectelor și realizarea unui plan mintal al reprezentărilor, conștiința de sine a copilului distinctă de conștiința despre semeni, unele forme ale comportamentului uman, primele relații interindividuale de la copil la adult. Organizarea așa – numitei structuri primare a personalității se realizează de la 3 – 4 ani. Contactele psihosociale, ca și preferințele conștiente între copii se formează la o vârstă mai mare, începând cu 5 – 6 ani. De fapt, etapa preșcolară dintre 3 – 6 ani se consideră aceea în care se pun bazele personalității sale. Cristalizarea personalității este un proces cu momente distincte, obligatorii, chiar dacă accentul dominant vizează adolescența.

Personalitatea se conturează din momentul în care se poate cristaliza un program de viață care este deopotrivă sursa de disciplinare, dar și sursa de cooperare, de decentrare și cooperare – subordonare liber consimțită.(13)

2.2. Componente structurale ale personalității

2.2.1. Caracterul

O definiție realistă asupra genezei caracterului o dă H.Walon care consideră caracterul ca fiind: un rezultat al interacțiunii reciproce a individului cu condițiile sociale de viață în care acesta activează.(19)

Spre deosebire de temperament care se referă la însușiri puternic ancorate în ereditatea individului, caracterul vizează mai ales suprastructura socio-morală a personalității, calitatea de ființă socială a omului. De câte ori vorbim despre caracter, mai mult ca sigur implicăm un standard moral și emitem o judecată de valoare.(1)

Etimologic, cuvântul caracter provine din greaca veche, înseamnă „tipar, pecete” și cu referire la om, sisteme de trăsături, stil de viață. Acest termen ne trimite la structura profundă a personalității, ce se exprimă prin comportamente care, în virtutea frecvenței lor într-o gamă întreagă de situații sunt ușor de prevăzut.

Putem descrie, cu o anumită probabilitate, reacția unui elev în caz de eșec sau succes, dacă va putea rezista la o anumită tentație sau, dacă într-un moment de răgaz, va prefera să citească o carte sau să se joace la calculator.

„Caracterul este acea structură care exprimă ierarhia motivelor esențiale ale unei persoane, cât și posibilitatea de a traduce în fapt hotărârile luate în conformitate cu ele” declară Andrei Cosmovici, subliniind două dimensiuni fundamentale ale caracterului – una axiologică, orientativ – valorică, alta executivă, voluntară. Ideea autocontrolului este prezentă în multe definiții ale caracterului. Astfel, după W.S.Taylor caracterul este „gradul de organizare etică afectivă tuturor forțelor individului” sau Gordon Allport consideră caracterul ca fiind „o poziție psiho-fizică durabilă de a inhiba impulsurile conform unui principiu regulator”. A fost văzut și ca „o voință moralicește organizată”(11)

Caracterul este deci un subsistem relațional – valoric și de autoreglaj al personalității și se exprimă, în principal, printr-un ansamblu de atitudini – valori.(4)

Pentru definirea caracterului avem în vedere nu manifestările atitudinale circumstanțiale, variabile, ci atitudinile stabile și generalizate, definitorii pentru persoana în cauză, și care se întemeiază pe convingeri puternice.

Atitudinea exprimă o modalitate de raportare față de anumite aspecte ale realității și implică reacții afective, comportamentale, cognitive. Nu totdeauna între cele trei tipuri de reacții există în acord deplin; uneori ceea ce simțim nu e în acord cu ceea ce gândim și nu totdeauna acționăm conform sentimentelor noastre. Când însă cele trei manifestări devin congruente, atitudinile devin stabile și relativ greu de schimbat.

Definiția aceasta tridimensională a atitudinii are și o valoare euristică deoarece poate schimba demersul educativ de formare și schimbare a atitudinilor prin metode și tehnici ce vizează componentele active, cognitive și comportamentale ale atitudinii țintă.

În structura caracterului se pot distinge patru grupe fundamentale de atitudini: atitudinea față de sine însuți (modestie, orgoliu, demnitate dar și sentimente de inferioritate, culpabilitate), atitudine față de ceilalți, față de societate (altruism, umanism, patriotism, atitudini politice), și atitudine față de muncă.

Trăsăturile de personalitate, diagnosticate cu ajutorul chestionarelor și care intră în structura caracterului pot fi considerate, într-o anumită măsură, expresia atitudinilor pe care le are persoana față de ea însăși.

Nu există un sistem de trăsături unanim acceptat, dar există totuși o serie de factori ce cuprind cel mai bine profilul psihologic al unei persoane: dominanță, acceptare de sine, independență, empatie, responsabilitate, socializare, autocontrol, toleranță, realizare de sine prin conformism, realizare de sine prin independență. Având în vedere plasticitatea deosebită a „substanței” psihologice ce va constitui personalitatea viitorului adult, școala trebuie să-și asume, într-o manieră sistematică, mai susținută, responsabilități formative. Performanțele școlare și sociale ale unui elev nu pot să se situeze toate la un nivel superior, mai ales când sarcinile școlare se situează la un nivel ridicat de dificultate. De aceea, educatorii trebuie să creeze situații în care elevii să-și cunoască nu numai limitele (care sunt firești și trebuie privite ca atare și nu ca eșecuri ce implică responsabilități personale), ci și (mai ales) resursele.

Conștientizarea limitelor și resurselor, uneori foarte diferite de la elev la elev, conduce la formarea unei imagini de sine echilibrate a demnității și respectului de sine și de ceilalți. Se ajunge la acceptarea diferențelor firești dintre oameni, la creșterea spiritului de toleranță și la evitarea etichetărilor globale care pot împinge pe unii elevi spre periferia grupului școlar cu efecte negative asupra personalității acestora.(4)

Formarea atitudinilor implică metode și tehnici specifice. Complexitatea și unicitatea ființei umane nu permite formularea și recomandarea unei singure strategii.(10)

Comunicarea de tip persuativ, metodele directe implicând condiționările clasice și operante, și unele metode directe (mai puțin sistematizate, cu posibilități scăzute de evaluare a efectelor) sunt considerate utile în formarea atitudinilor, proces ce diferă considerabil de cel al însușirii informațiilor, priceperilor și deprinderilor.

În ceea ce privește metodele indirecte, ele acționează în mod deosebit prin mecanismele învățării sociale bazate pe imitație și identificare, pe exemple pe modelare etc. Din această perspectivă, am putea spune că una din cele mai importante sarcini formative ale școlii este aceea de a oferi modele, căi de urmat.

2.2.2. Aptitudinile

Leontiev definea aptitudinea drept: însușire generală care determină efectuarea cu succes a unei anumite „activități”. Se poate, însă întâmpla ca un elev să obțină rezultate bune la un anumit obiect în timp ce altul, de aceeași vârstă, nu. Se dovedește ulterior că primul urmează o pregătire suplimentară, deci nu putem concluziona că are o aptitudine superioară.(4)

Oamenii se deosebesc, însă categoric între ei după calitatea acțiunilor lor. Spunem că cineva este apt sau inapt pentru o anume activitate în funcție de nivelul calitativ și de eficiență cu care el poate duce la capăt acea activitate.

Aptitudinea se reflectă întotdeauna în rezultatele unor activități a căror evaluare se face pe o scară amplă. Totuși, termenul de aptitudine nu este folosit pentru a numi performanța slabă sau medie, ci cel mai adesea, el are un sens mai restrâns, referindu-se la performanța superioară.

Exitența aptitudinii este demonstrată de reușita în activitate, însă ducerea la bun sfârșit a unei activități necesită utilizarea unor mijloace sau instrumente psihomotorii mult mai importante decât oricare alt instrument creat de om.

Structurile de personalitate care joacă un rol de instrumente psihomotorii sunt aptitudinile. Ele constituie latura executorie a personalității. Este vorba de o instrumentație psihică ce mijlocește reușita în activitate și a cărei valoare este dată de eficiența, calitatea și modul de îmbinare a operațiilor. Aptitudinile sunt sisteme operaționale superior dezvoltate, care mijlocesc performanțe supramedii în activitate. Deși în limbajul curent între termenul de aptitudini și capacitate nu se face distincție, psihologii cred că există deosebiri importante. Aptitudinea se situează la nivelul potențialității fiind numai o presă a dezvoltării psihice, ulterioare, în timp ce capacitatea este aptitudinea împlinită care s-a consolidat prin deprinderi, rezultate din exercițiu și s-a îmbogățit cu o serie de cunoștiințe adecvate. Multe din reușitele repetate ale copilului ne indică existența unei aptitudini, dar fără o exersare complexă și sistematică a lor, ele nu se transformă în capacități.

Încă de la naștere, pentru subiectul uman există premise ereditare ce determină nu numai structura și funcțiile organismului ci și posibilitățile de acțiune ale acestuia. Aflându-se însă numai în germene, acest potențial ereditar nu se realizează de la sine, în mod automat, ci, pentru a fi valorificat și dezvoltat ca un sistem operațional, sunt necesare câteva condiții:

maturizarea organismului și a sistemului central;

adaptarea la mediul natural și social prin interacțiunea cu acesta;

activitatea și învățarea care, organizând progresiv sistemele operaționale, transformă aptitudinea în capacitate.

Variabilitatea potențialului ereditar a indivizilor explică în mare măsură variabilitatea aptitudinii.

Astfel zestrea latentă se dezvoltă în condițiile puse de activitate și cerințele socială. În definirea aptitudinii, nici ponderea ereditarului, nici a dobânditului nu trebuie exagerată. Fără învățare și antrenament, potențialul ereditar al aptitudinii poate fi irosit, în timp ce bine valorificat același potențial poate fi depășit.

Aptitudinile pot fi clasificate în simple sau elementare și complexe.

Cele simple sau elementare operează omogen influențând un singur aspect al activității. Pot fi enumerate aici proprietăți ale simțurilor, ale reprezentării sau ale memoriei. Aceste aptitudini elementare nu asigură însă, singure, performanța la nivelul unei activități complexe, ci condiționează eficient numai în anumite puncte sau pe anumite laturi ale activității.

Aptitudinile complexe sunt eterogene, apărând din interacțiunea mai multor aptitudini elementare, din interrelaționarea și structurarea acestora. În cadrul aptitudinilor complexe, aptitudini elementare nu se însumează, ci se integrează organic, evoluând global, alcătuind un sistem.

Aptitudinile mai pot fi clasificate în: speciale și generale. Sunt numite speciale acele aptitudini care mijlocesc eficiența activității într-un anumit domeniu. Se consideră că nu există o formă de activitate concretă care să nu fie susținută de aptitudini speciale. De exemplu, în ceea ce privește aptitudinile ce alcătuiesc nucleu profesiunii de educator (pedagog, profesor) putem enumera:

a). capacitatea de a influența, de a modela eficient personalitatea copiilor;

b). capacitatea empatică;

c). capacitatea de a demonstra și de a scoate în evidență esențialul etc.

Acești factori conturează specificul aptitudinii pedagogice.(5)

Aptitudinea școlară este și ea o aptitudine specială, o structură psihică mai complexă și mai amplă decât inteligența școlară.

Capacitatea școlară este și ea o aptitudine specială, o structură psihică mai complexă și mai amplă decât inteligența școlară. Aptitudinea școlară conține – după Vernon – ca elemente constitutive, inteligența generală factorul verbal educațional, motivația, perseverența volitivă, interesele și atitudinea pozitivă față de învățătură; acestora li se adaugă factorii spațial-mecanic, verbal și cel numeric.

Așa cum activitatea școlară i-a aspecte concrete și aptitudinea școlară se „specializează” în timpul activităților școlare. În acest sens, psihologul român M.Bejat afirmă că aptitudinea școlară are o unitate internă, dar ea se manifestă, în viața școlară prin aptitudinile speciale. În plus. „aptitudinea specială constituie sursa principală de variație a tuturor rezultatelor școlare în grupe neselecționate de elevi; aptitudini speciale, însă condiționează rezultatul școlarului doar la anumite obiecte de învățământ”.(16)

Am putea concluziona că aptitudinea școlară constă în relațiile oportune pe care le face elevul între disponibilitățile sale psiho-intelective precizate anterior și cerințele școlare, asigurându-i succesul școlar.

Succesul său școlar nu înseamnă neaparat performanță școlară maximă posibilă, ci performanța maximă pe care o pot produce posibilitățile sale, uneori chiar mai mult decât atât fiindcă folosește în favoarea sa anumiți factori conjunctuali (efectul Halo, determinarea lucrării din „lipsă de timp”).(3)

Inteligența ca, aptitudine generală, este definită de Paul Popescu Nevianu ca fiind „puterea minții și funcția ei de a stabili legături și de a face legături între legături”.(12)

Ed. Claperede o definește ca pe un „instrument de adaptare, care intră în funcție când celelalte instrumente de adaptare – instinctul și deprinderea – nu mai pot face față”.(4)

Piaget explică adaptarea de tip inteligent pe baza „formelor superioare de organizare a structurilor mobile construite, o adaptare ce rezultă din echilibrul dintre două procese complementare: asimilarea informațiilor și acomodarea la acestea”.(11)

Binet și Simon constată că inteligența este o funcție generală dar care este „tributară înțelegerii, raționamentului și mai ales, cuvântului, iar operațiile, care intră nemijlocit în schema inteligenței, sunt comprehensiunea, invenția, direcția (orientarea spre scop) și cenzura (critica)”. Cei doi autori concluzionează că inteligența se dezvoltă stadial și concep „o scară metrică a inteligenței”, ce le poartă numele și pe baza căreia se poate calcula coeficientul de inteligență (Q.I.).

Meili consideră că inteligența se determină gradual prin patru caracteristici: plasticitate (restructurare), complexitate (structurală), globalizare (reunire în tot a elementelor) și fluidicitatea (modificări de direcții prin care se evită fixismul).

Ulterior, Spearman radicalizează proprietatea inteligenței de a fi generală și vorbește de factorul general (G-„energie mentală generală”), dar căruia i se adaugă factori speciali (S), implicați numai în activități complete.

Poziția lui Spearman este urmată de a lui Wallon, Guilford și Thurstone ce identifică factori comuni (între G și S): raționamentul deductiv (D) și inductiv (I), memoria brută (M), aptitudinea de comprehensiune verbală (V) și fluența verbală (W).(3)

Empiric, inteligența se poate evalua după randamentul învățării, după ușurința și profunzimea înțelegerii și după dificultatea și noutatea problemelor pe care subiectul este în stare să le rezolve.

Cunoașterea apariției și manifestării primelor aptitudini constituie o preocupare însemnată a învățătorului. În verificarea cunoștiințelor elevilor, în modul în care ei își pregătesc temele, în ocupațiile pe care le desfășoară cu predilecție, se pot culege date asupra ritmului și calității însușirii materialului, asupra aptitudinilor implicate.

Școala este datoare să ofere elevilor cât mai multe forme de activitate care să le dea posibilități de manifestare a aptitudinilor. Crearea unei ambianțe favorabile de lucru constituie o altă condiție a dezvoltării aptitudinilor.

În munca de cultivare a aptitudinilor, se impun măsuri didactice diferențiate. Celor cu aptitudini bine definite li se vor da teme mai complexe, iar cei cu aptitudini încă insuficient exprimate for fi antrenați la muncă independentă și li se vor stimula în mod special inclinațiile pe care le posedă. În desfășurarea unor activități variate trebuie să urmărim nu numai dezvoltarea felurilor de aptitudini, dar să prevenim fenomenele de oboseală a căror nocivitate este cunoscută. Educarea aptitudinilor trebuie urmărită paralel cu influențarea celorlalte laturi ale personalității copilului. Astfel căutând să dezvoltăm aptitudinile trebuie să folosim efectul stimulator pe care colectivul școlar îl exercită asupra celor indiferenți sau rămași în urmă. Tendința spre emulație, caracteristică elevilor, dacă este valorificată, reprezintă o forță motrică în sprijinul dezvoltării aptitudinilor. Paralel cu includerea elevilor într-o activitate corespunzătoare trebuie să le trezim interesul, e necesar să-i atragem în munca respectivă. Interesul viu, stârnirea curiozității existemice este una din condițiile necesare pentru ca activitatea dată să poată influența favorabil dezvoltarea aptitudinilor.(11)

2.2.3. Temperamentul

Termenul de temperament înseamnă în limba latină “temperare” și se traduce prin a amesteca, a dilua sau a modera.

După personologul american Gordon Allport, temperamentele se referă la următoarele: fenomene caracteristice firii unui individ, înțelegerea susceptibilității sale la stimuli emoționali, forța și rapiditatea răspunsurilor și calitățile dispoziției – intensitatea sau fluctuația acestuia.(1)

Teplo subliniază că temperamentul ar fi baza morfofuncțională pentru aptitudini, iar Ananiev consideră temperamentul ca forma de manifestare a caracterului.(2)

Paul Popescu-Neveanu definește temperamentul ca fiind un ansamblu de trăsături funcționale de maximă generalitate care se exprimă în activitatea reflexă a omului, dar nu determină conținutul acesteia.(12)

Temperamentul sau “firea omului” se referă la dimensiunea energetico-dinamică a personalității și se exprimă atât în particularități ale activității intelectuale și afectivității, cât și în comportamentul exterior (motricitate și mai ales vorbire).

Strânsa legătură a acestui grup de însușiri cu aspectele biologice ale persoanei, în special legătura cu sistemul nervos și cel endocrin a fost observată de foarte multă vreme și întrunește, în general, acordul majorității cercetărilor.

Prima clasificare a temperamentelor care, cu o serie de îmbunătățiri a rezistat până în zilele noastre, este cea propusă de cunoscuții medici ai antichității, Hipocrate (400 î.e.n.) și Galenus (150 e.n.). Aceștia, în concordanță cu filozofia epocii care considera că întreaga natură este compusă din patru elemente fundamentale / aer, pământ, foc și apă – au afirmat că în corpul omenesc amestecul “umorilor” (hormones) ce reprezintă aceste elemente determină temperamentul. În funcție de dominanța uneia dintre cele patru “umori” (sânge, bila neagră, bila galbenă, flegma), temperamentul poate fi: sanguinic, melancolic, coleric, flegmatic. Deși, această explicație era oarecum naivă, trebuie să remarcăm intuirea determinismului endocrin al însușirilor temperamentale, și a ideii (adoptată de filozofia modernă) că macrocosmosul se reflectă în microcosmos.(4,15)

Empedocle încearcă să asocieze fiecărui temperament un element fundamental din natură și un anotimp: colericul – focul și vara; sangvinicul – aerul și primăvara; flegmaticul – apa și iarna; melancolicul – pământul și toamna.(2)

După aproape două milenii, Pavlov propune o explicație științifică a tipurilor de temperament în care caracteristicile activității nervoase superioare și raporturile dintre ele sunt noțiunile fundamentale. Însușirile sistemului nervos central:

forța sau energia – dependența de metabolismul celulei nervoase – se exprimă prin rezistența la solicitări a sistemului nervos;

mobilitatea – dependența de viteza cu care se consumă și se regenerează substanțele constitutive ale neuronului – se manifestă prin ușurința cu care se înlocuiesc procesele nervoase de bază observabile, de exemplu, când se dorește modificarea unor deprinderi;

echilibrul existent între excitație și inhibație, dezechilibrul avantajând de regulă, excitația.

Astfel, baza fiziologică a temperamentelor este constituită de cele patru tipuri de sistem nervos ce rezultă din combinarea acestor trei însușiri fundamentale: tipul puternic neechilibrat, excitabil corelează cu temperamentul coleric; cel puternic echilibrat, mobil se exprimă în temperamentul sanguinic; tipul puternic echilibrat, inert – în temperamentul flegmatic; tipul slab (luat global) fiind pus la baza temperamentului melancolic.(3,5,11)

Totuși, nu trebuie să punem semnul egalității între tipurile temperamentale și tipurile de sistem nervos. Acestea din urmă rămân de-a lungul vieții neschimbate, în timp ce temperamentul se construiește în cadrul interacțiunii individului cu mediul fizic și socio-cultural, suportând în același timp și influențele celorlalte subsisteme ale personalității. De aceea, am putea spune că temperamentul este expresia manifestării particulare în plan psihic și comportamental a tipurilor de activitate nervoasă superioară, manifestare mediată de o serie de factori socio-psihologici.(4)

Cu o bază științifică incontestabilă, teoria lui Pavlov este, totuși, mai puțin utilă educatorilor care nu dispun de mijloace necesare pentru identificarea tipurilor de sistem nervos. De aceea, prezentă în continuare tipurile temperamentale după școala caracterologică franceză reprezentată de Le Senne și Gaston Berger. Pentru Le Senne, caracterul este ceea ce înțelegem astăzi în mod obișnuit prin temperament, adică “ansamblul dispozițiilor înnăscute, care formează scheletul mintal al individului”.(6)

În baza cercetărilor efectuate de psihologii olandezi Heymans și Wiersma, carcaterologii descriu opt tipuri temperamentale, prin combinarea a trei factori: emotivitatea, activitatea și “răsunetul” (ecoul):

persistența impresiilor sau viteza de reacție.(4) Astfel oamenii pot fi caracterizați conform acestor dimensiuni ale căror extreme sunt: emotivitate (E) – Nonemotivitate (Ne); activitate (A) – inactivitate (nA) primaritate, tendința de a trăi puternic prezentul, extraversiune (P) – secundaritate, tendința de rămâne sub influența impresiilor trecute, introversiune (S).

Cele opt tipuri temperamentale ce rezultă din combinarea acestor dimensiuni sunt:

tipul pasionat (E.A.S.)

tipul coleric (E.A.P.)

tipul sentimental (E.nA.S.)

tipul nervos (E.nA.P.)

tipul flegmaztic (nE.A.S.)

tipul sangvinic (nE.A.P.)

tipul apatic (nE.nA.S.)

tipul amorf (nE.nA.P.).

Pe baza acestei concepții, Gasto Berger a elaborat un chestionar ușor de utilizat, cu ajutorul căruia putem stabili în care din cele opt tipuri se încadrează elevul studiat.

Emotivitatea și activitatea, strâns legate de “forța” și “echilibrul” proceselor nervoase, sunt caracteristici evidente și relativ ușor de diagnosticat. Reținând doar emotivitatea și activitatea, putem deduce cele opt tipuri la jumătate:

Emotivii inactivi – adică nervoșii, care reacționează rapid la evenimente și sentimentalii, care reacționează lent.

Emotivii activi – în care se încadrează colericii, cu reacții rapide, explozive și pasionații cu reacții lente.

Neemotivii activi – adică sangvinicii, cu reacții echilibrate, rapide și flegmaticii cu multă forță dar lenți.

Neemotivii inactivi – care îi cuprinde pe amorfi, care deși cu mai puțină energie, sunt bine ancorați în prezent, și pe apatici, a căror lipsă de energie este dublată de un ritm lent al reacțiilor.

Numeroase cercetări au demonstrat că activitatea nervoasă superioară are o influență însemnată asupra activității întregului organism, subliniindu-se că există strânse legături între particularitățile tipologice și desfășurarea unor procese interne vegetative și reactivitatea specifică față de anumite boli.

Primii biotipologi care au influențat cercetările ulterioare au fost italienii G.Viola și N.Pende și francezii C.Sigaud, Mc.Auliffe. Acești autori însă nu au aprofundat aspectele psihologice ale tipologiei constituționale.

Ernst Kretschmer realizează o tipologizare folosind drept criteriu indicatori ce țin de constituția corporală și de predispoziția psihopatologică. El distinge trei tipuri constituționale și anume: picnicul, astenicul și atleticul.(4)

Picnicul are o constituție corporală dezvoltată pe orizontală. E scund, sistemul osteo-muscular plăpând, fața firavă, rotundă, ten fin, strat de grăsime la suprafața trunchiului, are forma generală de butoi. Are tendințe ciclotinice și e predispus la psihoze manioco-depresive.

Astenicul are o constituție dezvoltată pe verticală, trup cilindric, sistem osteo-muscular firav și tendințe schizotimice.

Atleticul este caracterizat prin bună dezvoltare musculară și trunchi piramidal. Mai există și o a patra categorie, a diplasticilor care prezintă diferite malformații corporale.

O altă tipologie constituțională care a reușit să se impună în rândul psihologilor a fost elaborată de W.H.Sheldon. Acest autor distinge trei tipuri somatice determinate încă din faza dezvoltării embrionare, prin relația dintre cele trei forțe embrionare.

Tipul somatic endomorf este predominarea endodermului și se caracterizează prin dezvoltarea accentuată a viscerelor. Simte plăcerea relaxării prin mișcare, manifestă dragoste față de confortul fizic, iubitor de ceremonii, manifestă o uniformitate în expresii emoționale, toleranță față de semeni, comunică ușor și rapid, fire extrovertită predispus la psihoza manioco-depresivă, reacții încete.

Tipul mezomorf este determinat de predominarea mezodermei și dezvoltarea mai accentuată a sistemului osos și muscular. Iubește sportul și mișcarea fizică. Are trăsături pline de energie, iubește riscul, are maniere deschise, este curajos și combativ, manifestă agresivitate competitivă, voce nereținută, maturitate în prezentare, predispus la paranoia și cele mai multe cazuri de delicvență.

Tipul ectomorf rezultă din predominanța în faza embrionară a ectodermei și se caracterizează printr-o constituție corporală astenică. Are mișcări reținute, este deseori inhibat, dar are un activism mintal deosebit, reținut vocal, evită zgomotele, prezentare infantilă, sentimente reținute, manifestă sociofobie, predispus la schizofrenie.(15)

Acestor tipuri constituționale le corespund trei tipuri temperamentale distincte: endomorf – fisceroton; mezomorf – somatoton și ectomorf – cerebroton. Au existat și alte explicații ale diversificării temperamentale sub forma tipurilor somatice (respirator, muscular, digestiv și cerebral) și după glandele cu secreție internă (hiper și hipotiroidian).

Carl Gustav Jung, considerând orientarea predominantă spre lumea externă sau lumea internă, a descris tipurile de introvertit, extrovertit și ambivert.(8) Adăugând acestor caracteristici nivelul de nevrozism (instabilitate și stabilitate), H.J.Eysenck dovedește că de regulă flegmaticii și melancolicii sunt introvertiții, iar colericii și sangvinicii sunt extrovertiții. Altă corelație intervine după criteriul nevrizismului, melancolicul și colericul au un nivel înalt de nevrozism sau instabilitate iar flegmaticul și sangvinicul prezintă un nivel scăzut de nevrozism și deci sunt stabili.(11

Profesorul american David Keirsey reduce tipologia Myers – Briggs impusă în Statele Unite (16 tipuri) la patru temperamente de bază și dă indicații privind identificarea acestora:

temperamentul intuitiv – afectiv;

temperamentul intuitiv – reflexiv;

temperamentul – senzorial – judicativ;

temperamentul – senzorial – perceptiv.(7)

Gheoghe Zapan realizează o tipologizare după modul de prezentare a unor indici temperamentali (forță, echilibru, mobilitate) și persistența, tonusul și direcția dispozițiilor afective, distingând următoarele tipuri umane:

tipul activ – cu o dominantă a sistemului motric general.

tipul afectiv – cu o dominantă a structurii afective.

tipul artistic – cu o dominantă a percepției, imaginației.

tipul gânditor – cu o dominantă a structurii mentale.(20)

Termenul de “temperament” provine din greaca veche și înseamnă “amestec”; echivalentul semantic în limba română este “firea omului”.

Temperamentul constituie legătura dinamico-energetică a personalității și reprezintă modul în care ea se manifestă. S-ar putea spune că temperamentul constituie însăși forma personalității și este latura cea mai ușor observabilă a acesteia pentru că se exprimă prin comportament psihic.

Cele mai accesibile, ușor de observat și identificat dintre trăsăturile de personalitate sunt cele temperamentale. Ele se referă la nivelul energetic al acțiunii la modul de descărcare a energiei și la dinamica acțiunii. De aceea, încercând să descriem pe cineva, vom putea utiliza, fără teama de a greși prea mult, adjective precum: exploziv, energetic, rezistent, expansiv, rapid, lent și antonimele lor.(4)

Observații asupra cantității de energie de care dispune subiectul uman, a vioiciunii și a dinamismului său și asupra modului cum își organizează conduita au fost făcute din cele mai vechi timpuri, considerându-se că, în această privință, oamenii sunt foarte deosebiți.

Unii sunt hiperactivi, par să dispună de o energie inepuizabilă, rezistă la solicitări maxime și continue, iar alții sunt hipoactivi, conduita lor se situează la un nivel energetic inferior, sunt “fără vlagă” și obosesc sau se deprimă ușor. Unii sunt foarte rapizi și tumultuoși în mișcări, în vorbire, iar alții se mișcă lent, domol și nu pot fi scoși din acest ritm molcom. Tot așa sunt unii care sunt năvalnici, nerăbdători, impulsivi nestăpâniți, în timp ce alții își păstrează calmul, nu se înfurie cu ușurință și nu au izbucniri necontrolate, indiferent de faptul că sunt iuți sau domoli din fire, ei rămân niște oameni. Toate aceste particularități aparțin atât activității intelectuale și afectivității, cât și comportamentului exterior (motricitate și vorbire, mai ales).(11)

În determinarea temperamentelor un rol central (chiar dacă nu exclusiv) îi revine sistemului nervos central care asigură coordonarea integrală a tuturor proceselor organice și mediază comportamentul. Există o bază organică ce face posibilă existența temperamentelor, numai că nu e vorba doar de aspectele somatice periferice, ci de structuri neurofiziologice cu rol central în coordonarea activității organismului uman. Cercetările evidențiază existența a trei însușiri fundamentale care caracterizează activitatea sistemului nervos central:

forța sau energia înmagazinată în celula nervoasă;

mobilitatea exprimată de viteza cu care se consumă și se regenerează substanțele funcționale constitutive ale neuronului;

echilibrul dintre cele două procese nervoase de bază; excitația și inhibiția.

Deși aceste caracteristici sunt indispensabile pentru funcționarea sistemului nervos central, apar deosebiri frapante între oameni în funcție de gradul în care sunt prezente aceste însușiri pe dimensiunile puternic – slab, mobil – inert, echilibrat – neechilibrat. De regulă tipurile extreme sunt rare, majoritatea oamenilor înscriindu-se în zona din mijlocul fiecărei dimensiuni.

Temperamentul văzut din perspectiva locului în sistemul de personalitate, suportă toate influențele dezvoltării celorlalte componente superioare ale personalității și dobândește o anumită factură psihologică. Într-o oarecare măsură, manifestările temperamentale pot fi luate în stăpânire printr-un control conștient. Totuși, nici tipurile nervoase, nici temperamentul ce derivă din ele nu pot fi judecate din perspectiva valorilor morale, intelectuale, estetice. Nu există temperamente bune sau rele, superioare sau inferioare.(5)

În consecință, orice tip de temperament permite dezvoltarea însușirilor complexe ale personalității.

Indicii psihologici ai temperamentului sunt:

impresionabilitatea – respectiv adâncimea și trăirea cu care sunt trăite fenomenele psihice, îndeosebi cele senzoriale și afective după capacitatea de recepție a stimulărilor și profunzimea impresiilor produse, precum și după ecoul lor în întreaga ființă a subiectului, unele persoane sunt adânc impresionabile, iar altele doar superficial, puțin impresionabile. În primul caz, informațiile primite ca și impresiile formate, au o rezonanță mare în individ, iar trăirile afective îl fac să vibreze puternic. Ele toate cad pe un fond crescut de sensibilitate a individului corelată semnificativ cu o astfel de dinamică.

indicele impulsivității, care se referă la caracterul brusc al răspunsurilor, la descărcări sacadate în desfășurarea proceselor ori dimpotrivă înregistrând perioade de latență mărită, desfășurări domoale și intensitate redusă.

ritmul reacțiilor și al trăilor interioare ne înfățișează alternarea lor uniformă sau neuniformă (aritmie); modificările accelerate sau încetinite cu o anumită regularitate, deci, între răspunsuri și pauze, ori o instabilitate psihică și iregularități evidente.

Tempoul modificărilor neuropsihice comportamentale se exprimă în frecvența fenomenelor într-o anumită unitate de timp. Sub acest aspect există indivizi cu modificări abundente, cu frecvență mare în unitatea de timp și deci având un tempo tumultuos, ridicat și indivizi cu o frecvență de evenimente psihice și trăiri reduse, manifestând un tempo scăzut pe aceeași unitate de timp.

indicele expresivității psihice apare în intonația vocii, în debitul și viteza limbajului, în mișcările de mers automatizate, în expresiile emoționale și mimice în actele voluntare complexe, în sensul și direcția relațiilor individului cu ceilalți în colectivitate (dacă e dominat sau domină, dacă e influențabil sau influențează, dacă prezintă tendințe spre introversiune sau extroversiune).(14, 17)

În funcție de acești indici principali și mai ales după modul în care ei se îmbină în structura personalității distingem ca variante individuale: temperamentul excitabil emoțional și cu reacții ritmice, prompte sau indivizi impresionabili, dar în același timp lenți, mult prea deliberați și oscilanți, ca și tipul total pasiv, de temperament imperturbabil în aptitudinile și comportamentul său. Există tipuri axpresive și exteriorizare certă și impresii vii, ce li se pot citi parcă pe față, precum și tipuri estompate, neexpresive, fără a fi în mod voluntar reținute.

Capitolul 3.

Temperamentul în structura personalității copilului de vârstă școlară mică

3.1. Temperamentele clasice

Cele patru tipuri temperamentale fiundamentale sunt:

Colericul – nestăpânit, nerăbdător, înclinat spre exagerare. Este extravertit, foarte comunicativ, orientat spre prezent și viitor. Prototipul istoric al acestui temperament este Napoleon: o apariție impozantă, mai mul îndesată, cu un cap expresiv ,. Gât scurt și membre puternice. Mersul colericului este hotărât și dinamic, calcă apăsat, cu călcâiul mai întâi.

Se manifestă foarte reactiv, este inegal, când eruptiv, nestăpânit, când deprimat și temător. Deseori are o evoluție ciclotimică: cu ascensiuni și căderi ale capacității de lucru, dublată de oscilații de entuziasm, temeritate, stare de abandon și decepție. Exagerând își periclitează echilibrul emoțional: sunt predispuși la furie, violență dar și la afecțiuni neobișnuite. Sunt neliniștiți și nerăbdători, forțând atât în amiciție, cât și în ostilitate. Le este proprie inițiativa, angajamentul idealist, perseverența până la istovire, dragostea de adevăr și punctualitatea. Toate acestea se pot transforma în trăsături negative, dacă acea persoană se va angaja în interese strict personale și nu le pune în slujba unei idei (atunci devine încăpățânat, egoist, răzbunător).

Copiii colerici sunt de-a dreptul istovitori. Au schimbări bruște de predispoziție și ieșiri emoționale dramatice; pot fi furioși încăpățânându-se să treacă cu “capul prin zid”. Dar pot și să se angajeze pentru realizarea unui scop deosebit pentru alți copii sau pentru a se revanșa în urma unei greșeli. La școală sunt în permanență stimulatori: sunt “caii de tracțiune” ai lecției, nu întârzie, doresc să fie ascultați de profesori și se bucură să arate clasei ce știu. De altfel, ei sunt prețuiți și știu să prețuiască și lasă cu greu să li se facă observație. Când le sunt conștiente țelurile în viață, ajung în posturi de conducere unde își pot exercita meseria.

Sangvinicul – este cel mai des întâlnit, inclusiv printre conducători, dar nu temerari, pentru că-i lipsește ambiția. El este rapid dar achilibrat și stăpân pe sine, capabil de adaptare rapidă. Extrema mobilitate a sangvinicului poate favoriza o atitudine superficială față de propriile acțiuni și relații.

Ca fizionomie, este subțire, ușor, cu articulații delicate, înclină spre a avea păr robust și ondulat, o mimică și gestică mobilă. Mersul său este săltăreț iar pasul accetuează călcarea pe degete.

Este echilibrat în manifestări, fiind totodată vioi, rapid și foarte comunicativ. Se adaptează prompt și economic; manifestă o mare efervescență emoțională, este hazliu, dar poate să-și păstreze calmul și stăpânirea de sine dacă situația i-o cere. Poate aștepta fără încordare chinuitoare și poate renunța fără a suferi mult. Afectuos și sociabil judecata sa este dominată de subiectivism, nu de principii obiective. Poate de aceea nici el nu se supără pe alții și nu este răzbunător. Dar chiar când se supără, îi trece repede, pentru că el se simte bine cu adevărat înconjurat de oameni. Are nu doar spirit de grup, ci și aptitudini de conducere. Dar mobilitatea îl îngreunează la fixarea scopurilor, la consolidarea intereselor și îi prejudiciază persistența în acțiuni și relații.

Copiii sangvinici pot fi recunoscuți prin faptul că sunt într-o permanentă mișcare și se epuizează ușor. Aceasta explică faptul că au nevoie de un somn mai lung, uneori chiar și de cel de după amiază.

Ca și elev, sangvinicul este foarte iubit pentru că are în permanență o idee năstrușnică. Chiar conversația cu el este plină de neprevăzut până la vârsta matură când te vei bucura văzând că, după mulți ani îți mai recunoaște numele. Un pericol al acestui temperament este alunecarea bucuriei și optimismului în întâmplător și superficialitate.

Flegmaticul – din punct de vedere constituțional, este bine proporționat, atâta timp cât abuzul de mâncare gustoasă nu-l va face să devină îndesat. Mersul său este comod, apăsat pe toată talpa. Ciudățenia lui este inerția. Este lent, “răbdarea întruchipată” perseverent și meticulos, temeinic în ceea ce face. Din cauza inerției este înclinat spre rutină. Introvertit, puțin comunicativ pare indiferent afectiv, dar în realitate poate ajunge la sentimente extrem de consistente și durabile. Controlat judecând temeinic și foarte pașnic devine demn de încredere pentru ceilalți. El este “piatra neclintită” în situații zbuciumate, el continuă să ducă greul acolo unde colericul a trântit de mult ușa în urma sa. El concretizează inițiativele colericului și completează minusul forțelor echipei, dat de superficialitatea gălăgiosă a sangvinicului. Când se orientează spre trecut se aseamănă mai mult cu melancolicul.

Flegmaticii pot fi educatori ideali – mame, preoți, cadre didactice – sunt polul liniștit, sunt ființe lipsite de agresivitate, echilibrate și foarte oneste.

La vârsta copilăriei recunoști flegmaticul prin ochii uimiți și mari cu care contemplă lumea. În mijlocul tulburării generale, poate să rămână liniștit, este mulțumit mai ales când descoperă ceva gustos de mâncare, ce va fi consumat cu savoare. Din rezerva sa nu va fi scos ușor și nu se va bucura de succes cine i se va adresa pe un ton poruncitor. Ca urmare a unui asemenea comportament, el va deveni de-a dreptul comod. Flegmaticul își va scoate profesorii din sărite când își va pregăti stiloul după ce ceilalți au scris cinci propoziții. Ca pericol pentru acest temperament este transformarea liniștii în plictiseală și a tendinței de obișnuiță în pedanterie.

Melancolicul – ca prototipuri umane, găsim mulți melancolici printre poeții romantici: Eminescu, Lamartine.

Melancolicul are o statură înaltă, delicată, adesea însoțită de o ușoară debilitate generală a țesuturilor conjunctive, care lasă impresia unei ținute oarecum dezordonate, cu un comportament oarecum nepoliticos. Capul este adesea deosebit de frumos modelat, cu ochi adânci, expresivi, de cele mai multe ori de culoare deschisă. Mersul poate fi hotărât și echilibrat sau uneori greoi.

Hipotonic cu un tonus scăzut și reduse posibilități energetice, dar de o mare sensibilitate și emotivitate, este adesea înclinat spre depresie, și mai ales în condiții de solicitări crescute. Introvertit până la rigiditate, este foarte puțin sociabil. Neîncrezător în sine este cel mai adesea cuprind de tristețe. Dar când beneficiază de un mediu capabil să-l înțeleagă și să-l stimuleze, găsește resurse în propriul suflet pe care adesea le comunică în forme artistice de mare valoare.

Încă din copilăria timpurie pare ieșită din comun privirea expresivă a ochilor mari, dintr-un obraz adesea îngust și prelung ce-i aparține melancolicului. Confruntările și trăirile au un efect îndelungat și el poate să plângă seara încă pentru ceva ce l-a impresionat în cursul dimineții. Ca elev și adolescent se simte adesea neînțeles și neapreciat. El însuși i-a parte la toate trăirile triste și dramatice și suferă în mod deosebit într-un anturaj caracterizat de superficialitate și neseriozitate. La vârsta adultului apare simțirea adâncă, seriozitatea și înclinarea spre compasiune.

Temperamentul melancolic va fi periclitat atunci când referirea la sine însuși, autoaprecierea și cicăleala din plăcerea criticii față de sine însuși și față de celălalt va trece pe primul plan sau atunci când simțul dreptății se transformă în comparații încărcate cu invidie.(3, 5)

3.2. Modalități de investigație a temperamentului

Manifestările temperamentale pot fi surprinse în variate împrejurări: în condițiile de muncă, la învingerea unor dificultăți, în suportarea eșecului, a insucceselor individului. Cu ajutorul metodei observației putem depista numai anumite manifestări temperamentale – cele exprimabile în trăiri emoționale, ori la declanșarea reacțiilor motorii. Mai puțin pot fi sesizate frânarea și variatele forme ale inhibiției. De asemenea, echilibrul proceselor și mobilitatea lor pot fi descifrate pe bază de observație. În schimb, mult mai dificil pot fi stabilite raporturile de intensitate ale proceselor nervoase fundamentale, ca și ale celor psihice. Cu toate acestea, metoda observației ne permite să apreciem treptat și progresiv manifestările tipologice în activitatea copiilor. La început vom distinge unele manifestări externe, evidente, reușind să încadrăm copiii pe care îi cercetăm în grupe mari (colerici și sangvinici; flegmatici și melancolici). După cei cunoaștem mai mult, determinările pe calea observației, devin mai precise, mai diferențiate.

Considerăm ca trăsături temperamentale ale persoanei numai acele însușiri ale dinamicii, care apar constant în diferite domenii de activitate și, ca atare, ne pot apropia de caracteristicile tipului respectiv.

Ca indici ai intensității proceselor nervoase putem considera capacitatea de a depune eforturi intelectuale sau fizice mai prelungite restabilirea rapidă a capacității de muncă după un efort prelungit; faptul de a lucra sistematic, fără nevoie de a fi stimulat dinafară; rezistența la eșec și reluarea facilă a activității; îndârjirea și tenacitatea în lupta cu greutățile fără a se descuraja atunci când ele se ivesc; capacitatea de a-și mobiliza forțele în conformitate cu sarcinile puse. Alături de acestea, puterea de concentrare asupra materialului de studiu, bogăția și varietatea activităților pe care le desfășoară individul, capacitatea de a cuprinde sarcini complexe, rezistența pe care o opune la măsurile tari, participarea neobosită la acțiuni constituie, de asemenea, trăsături ale tipului puternic. Un indiciu semnificativ al forței proceselor nervoase poate fi socotit gradul de productivitate a muncii intelectuale. Tendința spre șablon în activitatea individuală, rezistența minimă față de stimulenții distractivi ne dau indicii despre slăbiciunea proceselor nervoase. Tulburarea vizibilă a activității fixate în deprinderi și obișnuințe în urma introducerii unei activități noi, reacția de izolare prelungită în fața situațiilor noi, preferința pentru situațiile obișnuite și tonusul în general scăzut al activității indică asupra slăbiciunii proceselor nervoase și asupra unui temperament slab.

În determinarea echilibrului proceselor nervoase ne putem sprijini pe următorii indici: stăpânirea de sine în situațiile dificile, capacitatea de a exercita autocontrolul în reacții verbale, motrice, emotive, efectuarea în chip egal și în același ritm a unei activități determinate, coordonarea motrică, economia în mișcări, în acțiuni și gesturi. Capacitatea de a realiza, de a amâna, de a întârzia o dorință sau o întrebare, ne poate da indicii de asemenea despre echilibrul celor două procese fundamentale.

Putem considera drept indici ai tipului neechilibrat lipsa stăpânirii de sine și relațiile cu alții ori în fața greutăților, insuficiența controlului asupra reacțiilor emotive, verbale și motrice manifestate adesea în forme explozive. În fața insuccesului apar reacții accentuate de nemulțumire, explozii de mânie, proteste exprimate vehement. La nivelul reacțiilor verbale, neechilibrul proceselor nervoase se exprimă în faptul că individul vorbește neîntrebat, gândește cu voce tare, iar firul gândurilor sale se întrerupe adesea sub influența factorilor distractivi. Redactarea pripită, dezordonată, adesea și plină de greșeli mărunte a lucrărilor scrise, constituie, de asemenea indiciul tipului neechilibrat. Pe planul reacțiilor motrice, neechilibrul este pus în evidență în: agitația motorie continuă, lipsa de coordonare a mișcărilor, nerăbdare manifestată în îndeplinirea unor activități care cer meticulozitate, precizie și finețe; ritm inegal de muncă, nestatornicie în realizarea unei activități îndelungate. Mobilitatea proceselor nervoase și psihice o constatăm în ușurința cu care individul trece de la o activitate la alta, în felul în care își schimbă ritmul activității și se adaptează la situații schimbătoare, în viteza cu care își modifică deprinderile. În plan intelectual mobilitatea proceselor se manifestă în priceperea de a găsi aspecte noi, de a da soluții prompte la situații variabile, în spontaneitatea gândirii. Tot ca un indiciu al mobilității proceselor nervoase putem menționa particularitățile vorbirii: priceperea de a găsi ușor și imediat expresiile cele mai potrivite, de a reține cu ușurință termenii noi. Trecerea rapidă și fără dificultăți de la o stare emoțională la alta indică de asemenea asupra mobilității neuropsihice a individului.

Trăsăturile de conduită din care se poate deduce inerția proceselor nervoase pot fi: încadrarea lentă într-o situație și activitate nouă, dificultăți în modificarea deprinderilor, caracterul șters, estompat al trăirilor emotive, motricitate săracă. Inerția proceselor nervoase se întrevede în ritmul activității intelectuale. Subiectul nu sesizează din primul moment întrebarea din problemă, are nevoie de răgaz pentru formularea răspunsului și de un timp prelungit pentru adăugarea soluției, comutarea atenției sale se realizează cu greutate.

Pentru determinarea mai exactă a manifestărilor temperamentale se pot folosi următoarele experimente:

a). experimentul de corectură prin care se dă subiectului un text cu figuri sau litere și i se cere să bareze după o anumită regulă, diferite semne (din trei în trei semne litera a sau în fiecare context de consoane vocalele i și e). pe parcurs, sarcinile de baraj se pot complica urmărindu-se cum se realizează trecerea de la o sarcină la alta.

b). studiul profunzimii inducției de motive se poate efectua prin prezentarea unor excitanți perturbatori. Li se prezintă subiecților șiruri de calcule aritmetice pe care să le efectueze mintal sau în scris. Pe parcursul rezolvării exercițiilor, la intervale egale de timp, experimentatorul prezintă excitanții perturbatori (zgomot puternic: un diapazon, o pârâitoare). Se constată astfel aspecte diferențiale în reacomodarea subiecților. Pentru unii excitantul perturbant este un inhibitor și dezorganizează activitatea. Tipurile puternice însă pot reacționa printr-o mare concentrare și fără să le scadă capacitatea de lucru.

Capitolul 4.

CONCLUZII

Gândirea și limbajul cunosc o dezvoltare impetuoasă. Ținând seama de perioadele dezvoltării intelectuale, în concepția lui J. Piaget, la vârsta de 7 – 8 ani se trece la stadiul gândirii operatorii concrete, până la 8 – 9 ani, operații simple și în continuare până la 11 – 12 ani, operații complexe. Sigur că având în vedere opiniile lui J.Bruner, ținând cont că actele operațiile și acțiunilșe instructiv educative sunt adevărate provocări ale copilului, un adevărat salt al creierului, la această vârstă se obțin, cel puțin cu o parte din elevi, performanțe incredibile la toate disciplinele.

Vârsta școlară mică, cea a copilului din clasele I – IV–a, este petrecută în școală 4 – 5 ore pe zi, chiar mai mult în școlile cu program prelungit. Activitatea lor de bază devine învățarea – ea constă în organizarea organizată a unui sistem de cunoștiințe despre viață, natură, societate și gândire, inoculate a unui volum corespunzător de priceperi și deprinderi.

Cunoașterea copilului nu se reduce la un ansamblu de informații privitoare la el, devine cunoaștere numai dacă aceste date sunt ordonate în funcție de criterii, se stabilește ponderea fiecărei informații în funcție de importanța acesteia, se surprinde elementul caracteristic căreia i se subordonează, se stabilesc relații între informații și se organizează într-un sistem.

Personalitatea este o creație a condițiilor socio-culturale, un produs al lor, dar majoritatea influențelor exercitate de societate sunt filtrate de capacitatea de judecare a conștiinței, ce face posibilă libera alegere. Alegerea în cunoștiință de cauză face ca omul să fie nu numai un produs, ci și un creator al istoriei.

Psihologia înregistrează multe definiții ale personalității, dar semnificativă este cea care privește personalitatea drept subiect pragmatic și vizează patru aspecte ale procesualității: modul cum reacționează la stimuli, dispozitivele psihice de realizare, modul cum se implică și orientează axiologic și gradul de originalitate prin care individul interacționează cu mediul.

Cunoașterea apariției și manifestării primelor aptitudini constituie o preocupare însemnată a învățătorului. În verificarea cunoștiințelor elevilor, în modul în care ei își pregătesc temele, în ocupațiile pe care le desfășoară cu predilecție, se pot culege date asupra ritmului și calității însușirii materialului, asupra aptitudinilor implicate.

Școala este datoare să ofere elevilor cât mai multe forme de activitate care să le dea posibilități de manifestare a aptitudinilor. Crearea unei ambianțe favorabile de lucru constituie o altă condiție a dezvoltării aptitudinilor.

Temperamentul văzut din perspectiva locului în sistemul de personalitate, suportă toate influențele dezvoltării celorlalte componente superioare ale personalității și dobândește o anumită factură psihologică. Într-o oarecare măsură, manifestările temperamentale pot fi luate în stăpânire printr-un control conștient. Totuși, nici tipurile nervoase, nici temperamentul ce derivă din ele nu pot fi judecate din perspectiva valorilor morale, intelectuale, estetice. Nu există temperamente bune sau rele, superioare sau inferioare.

Printr-o atitudine potrivită la momentul potrivit profesorul (educatorul) trebuie să pară flegmaticilor absent în aparență, dar să participe cu intensitate maximă; să arate colericilor o implicație exterioară, dar să-și păstreze liniștea interioară chiar și când colerismul copilului este exuberant.; să se grăbească de la o impresie la alta alături de sanguini, dar să încerce și să se fixeze mereu, serios și răbdător, într-un loc; să arate melancolicilor că e un experimentat în ale suferinței, dar că durerile și enervarea pot fi depășite cu umor și energie interioară.

A stăpâni toate acestea este o artă care presupune în primul rând cunoașterea elevilor în urma unor observări atente și sistematice.

Este firesc ca elevii din clasa I să nu-și poată autoevalua și autoaprecia cu precizie temperamentul. De aceea un rol deosebit de important în formarea personalității școlarilor mici, îl are învățătoarea clasei.

Cuprins

Capitolul 1 Particularități psihologice de vârstă ale școlarului mic ………2

1.1. Introducere …………………………………………………………………2

1.2. Specificul dezvoltării psihice …………………………………………………………3

Capitolul 2 Conceptul de personalitate și specificul acesteia la școlarii mici

2.1. Caracteristici generale ale personalității …………………………………………….7

2.2. Componente structurale ale personalității ………………………………..7 2.2.1. Caracterul ………………………………………………………………………18

2.2.2. Aptitudinile ………………………………………………….….21

2.2.3. Temperamentul ………………………………………………………………26

Capitolul 3 Temperamentul în structura personalității copilului de vârstă școlară mică ……………………………………………………………………………………..35

3.1. Temperamentele clasice ………………………………………….. …………………35

3.2. Modalități de investigație a temperamentului …………………………… ……38

Capitolul 4 Concluzii………………………………………………………………………..42

Bibliografie ……………………………………………………………………………………..

Bibliografie

E.D.P. – București, 1981

Bonchiș, Elena; Copilul și copilăria

Edit. Imprimeriei de Vest – Oradea, 1998

Cocan, Cornelia; Psihologia școlară

Edit. „Dealul melcilor” – Brașov, 1999

Cosmovici Andrei; Iacob, Luminița: Psihologia școlară

Edit. Polirom – Iași, 1998

Cosmovici Andrei: Psihologie – compendiu

Edit. Polirom – Iași, 1998

Debesse, Maurice: Psihologia copilului

E.D.P.- București, 1970

Hedges, Patricia: Personalitate și temperament

E.D.P. – Humanitas – București, 1999

Jung, Carl Gustav: „Puterea sufletului” – Antologie – A daua parte:

Descrierea tipurilor psihologice

Edit. Anima – București, 1994

Mărgineanu, Nicolae: Condiția umană

Edit. Științifică – București, 1973

Neacșu, I.: Instruire și învățare

Edit. Științifică – București, 1990

Neveanu, P.P.; Zlate,M.; Crețu,T.: Psihologie

E.D.P. – București, 1993

Neveanu, P.P.: Dicționar de psihologie

Edit. Albatros – București, 1978

Osterrieth, P.A.: Introducere în psihologia copilului

E.D.P. – București, 1976

Radu, I.: Psihologie școlară

Edit. Științifică – București, 1974

Roșca, Al.: Psihologia generală

E.D.P. – București, 1976

Roșca, Al.; Beniuc,M.;

Chircev,A.; Pavelescu, V.: Psihologie educației și dezvoltării

Edit. Academiei – București, 1983

Tucicov-Bogdan, A.: Psihologie socială și psihologia generală

E.D.P. – București, 1976

Vincent, R.; Muchielli, R.: Comment connaître votre enfant

Edit. Livre de poche, 1974

Walon,H.: Evoluția psihologică a copilului

E.D.P. – București, 1975

Zapan Gheorghe: Cunoașterea obiectivă a personalității

E.D.P. – București, 1985