Temperamentele Adolescentilor Privite Dintr O Perspectiva Biblica

Daniel – erou în Babilon

Printre copiii lui Israel care au fost duși robi în Babilon, la începutul celor șaptezeci de ani de robie, se găseau și credincioși iubitori de țară, bărbați care au ținut la principiile lor, care nu au fost corupți de egoism și care L-au onorat pe Dumnezeu cu riscul de a pierde toate bunurile agonisite pe acest pământ.

În țara robiei lor, acești bărbați trebuiau să aducă la îndeplinire planul lui Dumnezeu, dând popoarelor păgâne binecuvântările care vin printr-o cunoaștere a lui Dumnezeu. Ei trebuia să fie reprezentanții Săi. Niciodată nu urmau să se compromită înaintea închinătorilor la idoli; credința și numele lor ca închinători ai viului Dumnezeu trebuia să le păstreze ca fiind o mare cinste. Și așa au și făcut. Atât în prosperitate cât și în împotrivire ei au onorat pe Dumnezeu; și Dumnezeu i-a onorat.

Printre aceia care au păstrat ascultarea față de Dumnezeu era și Daniel, împreună cu cei trei tovarăși ai lui, exemple strălucite pentru ceea ce oamenii pot deveni atunci când se unesc cu Dumnezeul în scopuri nobile. Din simplitatea relativă a căminului lor iudaic acești tineri de neam împărătesc au fost aduși în cea mai strălucitoare dintre cetăți și la curtea celui mai mare monarh al lumii de la acea dată.

Numele lui Daniel și ale tovarășilor lui au fost schimbate cu nume reprezentând zeitățile caldeene, babiloniene. Numelor date de părinții evrei copiilor lor li se atribuia o mare însemnătate. Adesea ele reprezentau trăsăturile de caracter pe care părinții doreau să le vadă dezvoltate în copiii lor.

Căpetenia, în a cărei sarcină au fost dați robii evrei, i-a dat lui „Daniel numele de Beltșațar, lui Hanania, Șadrac, lui Mișael, Meșac și lui Azaria, Abed-Nego“.

Chiar la începutul carierei lor acești tineri au trecut printr-o încercare hotărâtă a caracterului. Se stabilise să mănânce hrana și să bea vinul care veneau de la masa împăratului. Prin aceasta împăratul socotea că le dă o dovadă a favorii și grijii lui pentru bunăstarea lor.

Pentru cei patru tineri era un privilegiu ca să mănânce la masa împăratului, în felul acesta statutul lor era modificat din prizonieri în tineri de curte. Marea problemă nu consta în faptul că erau nevoiți să sta în compania unui împărat păgân, ci erau nevoiți să consume din alimentele lui.

Hrana de la masa împăratului era consacrată idolatriei și acela care o folosea era privit ca unul care dădea cinste zeilor Babilonului. Loialitatea față de Iehova le interzicea lui Daniel și tovarășilor săi să participe la o astfel de cinstire. Chiar și numai faptul de a mânca hrana și a bea vinul era o tăgăduire a credinței lor. A face acest lucru însemna alipirea lor la păgânism și dezonorarea principiilor Legii lui Dumnezeu.

Daniel și tovarășii lui fuseseră educați de părinții lor în obiceiurile cumpătării stricte. Ei fuseseră învățați că Dumnezeu îi socotea răspunzători de capacitățile lor și că nu trebuia niciodată să slăbească sau să-și reducă puterea lor.

Această educație era pentru Daniel și tovarășii lui mijlocul de apărare în tumultul influențelor demoralizatoare ale curții Babilonului. Ispitele care-i înconjurau la curtea aceea coruptă și risipitoare erau puternice, dar au rămas neclintiți.

Iar prin exemplul lor a dat curaj nenumăratelor generații de tineri care au urmat după ei, tineri care au fost gata să-și sacrifice viața decât să facă cel mai mic compromis

Nici o putere și nici o influență nu i-au putut îndepărta pe cei patru de la principiile pe care le învățaseră în prima parte a vieții prin studierea Cuvântului și a lucrărilor lui Dumnezeu.

Cei mai mulți oameni din astfel de situații tensionate ar găsi imediat o modalitate de a ieși din criză fără a suporta consecințele nesupunerii.

Dacă Daniel ar fi dorit lucrul acesta, el ar fi găsit, în împrejurările în care se afla, o scuză plauzibilă pentru a se depărta de obiceiurile de strictă cumpătare.

Ar fi putut argumenta că, dependent fiind de favoarea împăratului și supus puterii lui, nu era o altă cale de urmat decât să mănânce hrana împăratului și să bea vinul lui căci dacă ar fi ținut la învățătura divină, ar fi ofensat pe împărat și poate și-ar fi pierdut poziția și viața. Dacă ar fi nesocotit porunca Domnului, ar fi păstrat favoarea împăratului și ar fi obținut avantaje intelectuale și măgulitoare perspective lumești.

Dar Daniel n-a ezitat. Aprobarea lui Dumnezeu îi era mai scumpă decât favoarea celui mai puternic împărat pământesc – mai scumpă decât însăși viața. Era hotărât să rămână statornic în integritatea lui, indiferent care ar fi fost urmarea. „S-a hotărât în inima lui să nu se spurce cu bucatele de la masa împăratului, nici cu vinul pe care-l bea împăratul”. Și în această hotărâre a fost susținut de cei trei tovarăși ai lui.

În ajungerea la această hotărâre, tinerii evrei n-au lucrat cu încumetare, ci cu deplină încrederea în Dumnezeu. Ei n-au ales să fie altfel decât ceilalți, dar erau gata să fie așa decât să-L dezonoreze pe Dumnezeu. Dacă s-ar fi compromis cu păcatul în această împrejurare, cedând presiunii, îndepărtându-se de principii, ar fi slăbit simțul lor de dreptate și oroarea față de păcat. Primul pas spre păcat avea să fie urmat de alții, până când legătura lor cu Cerul fiind întreruptă, aveau să fie înfrânți de ispită.

Timp de trei ani, tinerii au studiat pentru a-și însuși „scrierea și limba haldeilor“. În această vreme, au păstrat cu tărie credincioșia față de Dumnezeu și au depins continuu de puterea Sa. Au adăugat la deprinderile de renunțare de sine, stăruința în planuri, hărnicia și statornicia.

Nu mândria și ambițiile lor i-au adus la curtea împăratului, în tovărășie cu aceia care n-au cunoscut niciodată pe Dumnezeu și nu s-au temut de El, ei erau robi într-o țară străină, așezați acolo de Înțelepciunea infinită. Despărțiți de influența căminului și de legăturile sfinte, au căutat să se dovedească oameni de încredere, pentru onoarea poporului lor asuprit și pentru slava Aceluia ai cărui slujitori erau.

Efortul omenesc nu folosește la nimic fără puterea divină, iar fără străduință omenească, efortul divin pentru mulți este zadarnic. Pentru ca să ne însușim harul lui Dumnezeu, trebuie să ne facem partea. Harul Său este dat să lucreze în noi voința și înfăptuirea, dar niciodată ca înlocuitor al străduințelor noastre.

Așa cum Dumnezeu a conlucrat cu Daniel și tovarășii lui, tot astfel va conlucra cu toți acei tineri care se străduiesc să împlinească voința Sa. Prin împărtășirea Duhului Său, El va întări orice scop adevărat, orice hotărâre nobilă. Aceia care umblă pe calea ascultării vor întâlni multe piedici.

Influențele puternice, subtile, îi pot lega de lume, dar Domnul este în stare să zădărnicească orice forță care lucrează pentru înfrângerea celor aleși ai Săi, în puterea Sa ei pot birui orice ispită, pot învinge orice greutate.

Dumnezeu a adus pe Daniel și pe tovarășii lui în legătură cu marii bărbați ai Babilonului pentru ca în mijlocul unei națiuni de idolatri să reprezinte caracterul Său. Credincioșia în lucrurile mici a fost aceea care a dat perspectivă vieții lor întregi. Ei au onorat pe Dumnezeu în datoriile cele mai mici, ca și în răspunderile mai importante.

Așa cum Dumnezeu l-a chemat pe Daniel să-L mărturisească în Babilon, tot așa ne cheamă să-I fim martori în lumea de astăzi.

Mulți așteaptă să le fie încredințată o lucrare mare în timp ce zilnic pierd ocaziile de a da pe față credincioșie față de Dumnezeu, El cere ca în problemele cele mai mici cât și în cele mai mari ale vieții să descoperim înaintea oamenilor principiile Împărăției Sale.

Definiții ale adolescenței

Adolescența este perioada în dezvoltarea fizică și psihică a organismului uman care urmează pubertatea și precede starea de adult.

Adolescența este vârsta luptei pentru succese în toate domeniile de activitate, este vârsta emoțiilor de mare intensitate și a sentimentelor profunde, a impulsurilor și a așteptărilor cele mai înalte. Este etapa în care adolescenții doresc să realizeze lucruri mari, ieșite din comun.

În această perioadă are loc un proces de schimbare a imaginii de sine, care intră în complementaritate cu tendința adolescentului de a se autodefini. Această dobândire a unei noi identități are loc, adesea, prin opoziția față de imaginea adultului și adoptarea unor norme sociale și de grup prezente la ceilalți tineri din aceiași generație.

Schimbări importante apar și în plan social, locul în care adolescenții petrec tot mai mult timp cu alte persoane de aceiași vârstă și petrec mult mai puțin timp cu părinții și familia decât atunci când erau copii. Totodată, adolescență este perioada în care se iau decizii importante pentru dezvoltarea persoanei și se fac planuri cu privire la viitor. De exemplu, în perspectiva alegerii unui traiect profesional, adolescenții trebuie să decidă ce tip de liceu doresc să urmeze, ce examene să dea, dacă să urmeze sau nu studii universitare, ce biserică să frecventeze.

Tot în această perioadă adolescentul își cristalizează anumite credințe personale după care urmează să-și traseze direcțiile și cursul vieții care îi stă înainte.

Chiar dacă adolescența este vârsta unor importante schimbări în viața unei persoane, nu este obligatoriu să fie însoțită – așa cum s-a susținut adesea – de conflicte și crize de adaptabilitate dramatice.

Cercetările realizate în ultimii ani asupra adolescenței au arătat cu claritate faptul că aceste caracteristici depind mai ales de aspectul și calitatea (autenticitatea) relațiilor cu familia, școala și grupul de prieteni, de contextul mai larg, cultural și social în care adolescentul se dezvoltă.

Dacă privim în urmă, observăm că toată copilăria noastră este marcată de pregătirea pentru vârsta adultă și încercarea de a răspunde la întrebările care vizează dezvoltarea ulterioară.

Majoritatea autorilor sunt de acord că adolescența acoperă intervalul de vârstă cuprins între 12-14 și 18-20 de ani, în același timp această etapă a dezvoltării ca persoană adolescența se poate prelungi chiar până la 25 de ani.

Totuși, fetele intră în etapa pubertății la vârsta de 10 sau 11 ani și, practic, devin adolescente înainte de a atinge limita de vârstă amintită mai sus. Pe de altă parte, există numeroși tineri care depășesc 20 ani și continuă să manifeste multe dintre semnele caracteristice adolescenței.

Această perioadă a dezvoltării umane poate căpăta mai multe forme de manifestare și cu toate aceste se poate vorbi despre o dezvoltare „normală“. Nimic din ceea ce se întâmplă la această vârstă nu poate fi caracterizat ca fiind străin de trăirile adolescenței, ci fiecare tânăr poate prezenta un mod unic de a se manifesta, vorbi și relaționa diferit de alții dar în același timp specific adolescenței.

Ca urmare, adolescența nu poate fi definită doar în termeni de vârstă, există persoane care intră sau ies din această etapă mai devreme sau mai târziu decât alții.

În societatea modernă persoanele care depășesc 18 ani (vârsta majoratului) sunt considerate adulți. Cu toate acestea după această vârstă personalitatea fiecăruia nu este încă cristalizată pe deplin, multe aspecte psiho-morale se pot dobândi și după această vârstă contribuind decisiv la formarea personalității.

Caracterul , trăirile interioare, personalitatea, modul de a fi și de a acționa nu sunt produsul unei anumite perioade de timp, ci toate acestea reprezintă totalitatea acumulărilor pe parcursul unei vieți. Adolescența este doar o perioada a dezvoltării, baza dezvoltări personalității, dar dobândirea calităților sau a defectelor nu se oprește aici.

Perioada pubertății

Perioada pubertății este cuprinsă între perioada de 10-15 ani, și se suprapune peste perioada școlarizării. Activitatea fundamentală, pentru perioada pubertății, aste învățarea și instruirea teoretică și practică, inclusiv pregătirea pentru viață și pentru o carieră profesională.

Dacă în perioada școlară mică, tutela familiară și școlară sunt accentuate, în pubertate se modifică treptat, ca urmare a mai marii autonomii și responsabilități crescute a copilului. Dominantă, în această perioadă, este maturizarea biologică și intensa dezvoltare a personalității.

Atenția tânărului este orientată de la educatorul formal, cel care se regăsește în cadrul unei instituții publice de învățământ, către educatorul informal care poate căpăta mai multe forme informaționale.

Apar și diferențe între perioada anterioară și perioada pubertății, din punctul de vedere al activității formative prin instruire, deoarece se remarcă la copil interese și aptitudini tot mai bine conturate și ele se bazează, în mare măsură, pe învățarea specială diferențiată și pe autoînvățare.

Tot în această perioadă tânărul este atras de programele bisericii pe care o frecventează, iar instructorul, mentorul sau pastorul au un impact pozitiv și influent asupra lui. Tot în această perioadă se arată un interes crescând pentru domeniile și materiile extracuriculare, iar lectura este o modalitate de evadare din viața cotidiană, către o lume a eroilor și a personajelor care reprezintă interes pentru această perioadă.

Acestea contribuie la dezvoltarea psihică în ansamblu și motivează suplimentarea instruirii școlare cu programe de orientare școlară și profesională ce trebuie să se sprijine, programatic, pe cerințele concrete privind forța de muncă necesară în diferite domenii și sectoare de activitate.

Structurarea personalității, în perioada pubertății, nu este lineară, ea se dimensionează relativ dramatic datorită contradicțiilor dintre comportamentele impregnate de atitudini copilărești, cerințele de protecție, anxietate specifică vârstelor mici în fața situației mai deosebite și atitudini și conduite achiziționate sub impulsul cerințelor interne de autonomie sau impuse de societate.

Tipurile de relații se complică progresiv, facilitând integrarea copilului în generația sa, premisă a integrării sociale largi, complexe, în care exprimarea identității proprii capătă tot mai pregnant note personale. Relațiile sociale ale puberului se complică mai mult și prin multiplicarea situațiilor de statut și rol social prin solicitarea în activități sociale, sportive, culturale, religioase.

Nu este de mirare că în această perioadă tânărul dorește compania celor care îi pot orienta cursul vieții, a profesorilor și a acelor oameni care îi doresc binele.

Se exprimă mai clar distanțele dintre cerințele societății față de tânăr și ceea ce poate oferi el, ca și dintre ceea ce el așteaptă de la societate și perceperea posibilităților acestuia.

Din această cauză rezultă caracterul impetuos și complicat al dezvoltării personalității. Oricum, ea este influențată și de maturizarea biologică și mai ales de creșterea în exuberanță a tânărului. Un însemn al maturizării este și faptul că tânărul încearcă să-și dea seama de resursele sale personale și de realizarea identității proprii și a independenței.

Tot la acest stadiu tânărul își propune anumite „capete de pod“ pe care vrea să le atingă în viitor sau în viitorul apropiat, o listă a lucrurilor pe care dorește să le facă în viață, a carierei pe care dorește să o urmeze. Aceste idealuri pot deveni mai târziu punctele de reper după care tânărul o să se ghideze la vârsta adultă.

Biserica împreună cu oamenii care asigură educația tânărului pot avea o influență covârșitoare în alegerea acestor puncte de reper. Nu este de mirare ca la această vârstă copii doresc să devină oameni care au influență și putere, oameni care să fie în centrul atenție, și de ce nu, oameni care să conducă Biserica, pastori, lideri spirituali.

Comportamentul în pubertate și transformările biologice

Ținând cont de evoluția psihică și mai cu seamă procesul de creștere și maturizare intensă, perioada pubertății poate fi împărțită în mai multe perioade.

Perioada cuprinsă între 10-12 ani se caracterizează printr-o intensificare din ce în ce mai mare a creșterii concomitent cu dezvoltarea pregnantă a caracteristicilor sexuale. Fetele trec prin această fază chiar mai devreme de la circa 9 ani și câștigă în înălțime aproximativ 22 cm. Creșterea mai evidentă, la majoritatea băieților, începe pe la 11-12 ani.

În această perioadă grupul de prieteni poate fi schimbat iar atenția tânărului să fie orientată către alte persoane, chiar persoane de gen diferit.

În această perioadă a dezvoltării lui depline tânărul puber este tot mai atent și mai selectiv cu privire la activitățile și programele care au loc în cadrul Bisericii. Este de datoria instructorilor să câștige simpatia și aprecierea tânărului pentru a putea să-l ghideze către idealuri mai înalte și mai nobile.

Tot acum, în procesul dezvoltării personalității, tânărul este selectiv în ceea ce privește grupul de prieteni de la Biserică, orientat fiind către aceia cu aceleași calități și îndeletniciri.

Copilul poate deveni conflictual, mai puțin activ, adoptă pauze prea mari, prelungind relaxarea chiar dacă nu a făcut un efort prea mare. Față de modificările din planul biologic pot apărea trăiri complexe de tipul obsesiei.

În școală, copilul se află în fața unor noi cerințe, mai diversificate cantitativ și calitativ, a unor modele de profesori și de lecții variate care impun un cadru al învățării mai deosebite. Se modifică și statutul de elev, prin antrenarea acestuia în activități responsabile și competiționale la concursurile la diferite obiecte, din jocurile competiționale, care îl fac să-și dea seama de valoarea și potențialul de care dispune.

Biserica din care copilul face parte ar putea specula această perioadă de dezvoltare accelerată și ar putea să folosească tânărul în viața bisericii acolo unde competențele lui pot permite lucrul acesta.

Copilul nu mai este atât de frecvent stăpânit de agitația motorie și de labilitatea din primele clase. Conștiința de sine se încarcă cu ideea statutului de elev, bun, slab sau mediocru, ceea ce îl face să manifeste atitudini de un anumit fel față de activitate.

Familia își formulează și ea o serie de cerințe față de puber, dar care nu sunt atât de precise. În unele împrejurări, puberul este considerat copil, iar în altele, i se solicită comportamente asemănătoare celor mai mari, fapt ce îl face să trăiască momente contradictorii și o ușoară opoziție față de statutul și rolul incert ce i se acordă. În genere, puberul se simte din ce în ce mai confortabil în grup, pentru că îl securizează și acceptă stilul gălăgios, exuberant și uneori agresiv, impulsiv.

Este chiar indicat ca în această perioadă tânărul să primească anumite sarcini, venite din partea familiei, care trebuiesc rezolvate dând astfel puberului încredere în sine și un nou impuls în ceea ce privește dezvoltarea lui ulterioară.

Ca urmare a acumulării experienței, a realismului ce pulsează din aceasta și a confruntării cu puseul de creștere, puberul începe să se simtă neliniștit, nesigur de sine, adesea agitat, caută soluții de ieșire din situațiile în care se află. El începe să aibă inițiative în lărgirea câmpului de independență, dar și de înțelegere și integrare în grupul de copii de aceeași vârstă.

Perioada pubertății cuprinsă între 12-14 ani se remarcă prin dominarea puseului de creștere. Creșterea nu este proporțională în toate segmentele corpului. Mai intensă este creșterea în înălțime și lungimea membrelor inferioare și superioare, ceea ce dă un aspect mai puțin proporțional al puberului.

Această caracteristică este accentuată și de faptul că îmbrăcămintea rămâne mereu mai mică și neîncăpătoare. Creșterea bruscă, violentă, aritmică, și uneori lentă, constituie încă un factor ce influențează fenomenul respectiv.

Tânărul este din ce în ce mai activ în viața cotidiană, din ce în ce mai activ în viața bisericii pe care o frecventează și gata de a purta responsabilități din ce în ce mai provocatoare din partea celor pe care îi apreciază.

În plan psihologic, aceste fenomene determină trăiri tensionale, confuze și stări de disconfort. Aceasta se întâmpla pentru că într-o perioadă destul de scurtă, comparativ cu dezvoltarea întregii vieți, au loc mai multe schimbări pe plan fizic și psihic pe care tânărul le simte din plin.

Această ultimă perioadă a pubertății, cuprinsă între 14-15 ani face prin toate caracteristicile sale trecerea spre adolescență și spre o perioadă mult mai complexă unde trăirile psiho-morale sunt de altă natură și mult mai intense.

Are loc o creștere fizică accelerată, care debutează pentru început în greutate, apoi în înălțime, cu care ocazie se redistribuie greutatea.

Dezvoltarea psihică

Preferința pentru unele obiecte de învățământ se accentuează în această perioadă și astfel este posibilă achiziția de cunoștințe direcționate, din care se conturează și o anumită orientare școlară și profesională. Învățarea capătă un caracter tot mai organizat cu mare încărcătură emoțională, dar și culturală.

Este posibil ca în această perioadă tânărul să aleagă în mod hotărâtor traseul pe care îl dorește pentru propria viață. Și nu este de mirare faptul că acum se pun bazele unei noi vieți. Idealurile la care se gândește tânărul în această perioadă îl pot urmării pe parcursul întregii lui vieți, modelându-i gândurile trăirile, visele și chiar întreaga viață.

Acele hotărâri de neclintit la oameni importanți, pe care această lume i-a dat, au fost luate cu precădere în această perioadă a vieții, acum este momentul ca Biserica să investească cel mai mult în tinerii pe care îi are.

Dacă în această perioadă tinerii sunt implicați în mod activ în planurile și acțiunile bisericii, aceștia, pot face lucruri cu adevărat de admirat. Tot ce trebuie să facă adultul în această situație este să le dea tinerilor credit, încredere și în același timp aprecierea sinceră pentru lucrurile realizate.

Puberul devine tot mai motivat pentru dobândirea unui statut intelectual și moral pe baza căruia conștientizează locul aparte ce ii revine în cadrul colectivului și în determinarea de atitudini diferențiate ale adulților (părinților, profesorilor) față de el.

Deși se menține un decalaj între maturizarea biologică și cea intelectuală și morală, el tinde să se reducă cu timpul și să faciliteze puberului adoptarea de modalități comportamentale specifice, în care sunt implicate strategii ale cunoașterii și ale experienței dobândite.

Experiența perceptivă se ordonează sub influența dezvoltării observației și se constituie asociații ce duc la verbalizarea acesteia. Puberul învață să observe, să fie atent la tot ceea ce îl înconjoară, să manifeste interese pentru cunoaștere și prin aceasta sunt stimulate și funcțiile complexe ale intelectului.

Odată cu această fază a dezvoltării din perioada pubertății, activitatea intelectuală complexă se realizează sub semnul dezvoltării structurii logico-formale și a extinderii volumului de concepte utilizate. Spiritul critic în creștere îl determină pe tânăr să valideze valorile în comparație cu nonvalorile și să manifeste atitudini explicite față de ignoranță și față de incompetență.

De aceea este foarte important ca tânărul să fie ajutat să treacă peste această situație destul de periculoasă din viața lui, pentru că poate fi ușor reorientat spre acele lucruri pe care le critică și le detestă acum, dar îi pot influența viața în următoarea etapă a dezvoltări.

Este bine ca persoanele care au o influență asupra lui să continue nemijlocit interesul față de tânăr. La Biserică acele lucruri care pot cădea sub incidența spiritului de critică să fie lămurite sau chiar îndepărtate de adultul care reprezintă cea mai mare autoritate față de adolescentul în formare.

Deși mai mature și mai sârguincioase, fetele nu depășesc dezvoltarea intelectuală a băieților și sunt mai îngăduitoare față de unele nerealizări ale colegilor sau ale adulților.

Din acest motiv modul în care se lucrează cu tinerii ar trebui să fie diferențiat și pe gen, pentru că diferențele și trăirile adolescenților din această perioadă sunt diferite.

Ele, fetele, se remarcă, adeseori, la acele materii ce implică exprimări verbale mai complexe, pe când băieții sunt mai buni la științele exacte și tehnice.

În procesul restructurării activității intelectuale se remarcă creșterea atenției puberilor față de comunicare, de actualizarea cunoștințelor. In relație cu gândirea, se dezvoltă limbajul atât sub raport cantitativ, cât și sub cel calitativ.

Vocabularul înregistrează o îmbogățire substanțială, iar posibilitățile puberului de a-l utiliza cresc evident. Debitul verbal crește la 60-120 de cuvinte pe minut față de cele 60-90 cât erau la școlarul mic. Dar importantă este capacitatea de a folosi asociații cu semnificații multiple și cu desfășurarea amplă a ideilor.

Activitatea intelectuală este percepută de puber ca având o importanță deosebită pentru maturitate. În acest context, crește aspirația spre originalitate și creativitate, pentru depășirea condiției de mediocritate și anonimat.

Pastorul sau preotul bisericii frecventate poate devenii modelul puberului în acesta etapă a dezvoltării umane. Calitățile pastorului sunt foarte analizate de către tineri, iar în urma unui „examen” riguros acesta poate căpăta o poziție privilegiată în viața tânărului.

Odată câștigată această poziție de către pastor, acesta poate emite o mare influența asupra tinerei viați care crește în cadrul bisericii.

Tânărul începe să dorească să fie inteligent, sclipitor, spontan și să obțină realizări care să-l plaseze în centrul grupului. Pentru aceasta, el se servește de memorare și învățare care se restructurează continuu. Adolescentul conștientizează că prin întipărire și reproducere realizează comunicarea, că prin acestea își pune în evidență capacitățile psihice complexe.

La elevii buni, actualizarea poartă amprenta prezentării explicite și originale a conținutului lecțiilor. Volumul cunoștințelor este mare și datorită faptului că puberul poate memora relativ și ceea ce nu înțelege sau înțelege mai puțin.

Ținând cont de aceste lucruri, în cadrul programelor bisericii, adolescentul poate să fie folosit ca lider în acele domenii care sunt de competența sa. Acele momente care sunt intenționat create pentru ai pune în valoare calitățile de memorare și stocare a informației pot genera la adolescent dorința de a se autodepăși și de a crește la un nivel mai mare și mai performant.

Ca atare, cunoștințele puberilor devin din ce în ce mai diverse și mai complexe. Se creează obișnuința de a utiliza frecvent scheme, imagini, simboluri și concepte din care transpar înțelegeri de situații complicate și strategii de exprimare. De fapt, strategiile implică informații bazate pe scheme, imagini, simboluri, concepte, algoritmi și inteligență, ce animă analizele și raportările la noile situații.

Tânărul este tot mai interesat de creația literară, muzicală și de pictură, ca și de consumurile culturale pe această direcție. El consideră astfel de activități ca fiind modalități de diferențiere, de identitate și originalitate. Sunt cunoscute mai multe creații din această perioadă și o manifestare preferențială pentru literatura și filmele de acțiune, de aventură, științifico-fantastice.

Date fiind aceste moduri noi de explorare a lumii înconjurătoare, adolescenții din această etapă a dezvoltării lor, vor depune toate eforturile lor de a avea acces la informația pe care o doresc. Intențiile părinților de a pune bariere anumitor inclinații sau curiozități vor fi sortite eșecului și asta datorită faptului că acum, în această perioadă a dezvoltării, este timpul și momentul căutărilor și acumulărilor de orice natură.

Tot ce se poate face, și cu oarecare procent de reușită, este ca adultul, care a devenit sau care este deja mentorul adolescentului, să orienteze căutările tânărului spre acele domenii și activități care sunt valori spirituale demn de a fi urmate.

În același timp, puberii sunt interesați de excursii, vizite la locuri istorice, la locuri cu renume câștigat în cadrul societății ce lărgesc spațiul de acțiune și satisfac mai bine curiozitatea în plină expansiune. Plimbările în grup practicarea sporturilor sezoniere ce permit împărtășirea experienței sociale și afirmarea calităților proprii.

Ei manifestă disponibilități pe linia investițiilor psihice în toate acțiunile ce le desfășoară din care transpar atitudini cu o pregnantă tentă personală. Pe baza acestora, se constituie și aspirații, interese noi și o intensificare a emoționalității și angajării.

Dacă tinerii vor fi angajați în acțiuni caritabile se vor implica în mod intens pentru realizare scopurilor propuse. Biserica are o mare responsabilitate cu tinerii pe care îi deține iar aceștia trebuie folosiți în activități care îi pot schimba spre bine, iar la rândul lor vor determina schimbări în alte categorii sociale cu care intră în contact.

În planul personalității, puberului i se conturează tot mai evident stări de acceptare și respingere, în raport cu adulții, în care judecata morală și valorică se supune exigențelor interioare și a atitudinilor negative față de compromisuri.

La acestea se adaugă distanțele culturale dintre copii și părinți, aceste diferențe se datorează nu numai condiției de dezvoltare naturală a cunoștințelor și schimbării de statut cultural al tineretului, ci și evoluției contemporane a unor noi domenii în care sunt implicate activități inedite de mare încărcătură socială.

Dezvoltarea conștiinței morale în pubertate

Evoluția personalității este marcată și de nivelul conștiinței morale și a judecății morale. Judecata morală a copilului parcurge, în dezvoltarea sa, patru stadii care apar odată cu dezvoltarea copilului.

Etapa judecății morale îndreptate spre sine, specific vârstelor până la 4-5 ani în care experiențele copilului se raportează la sine sau predominant la sine.

Etapa moralei autorității, cuprins între 4-5 ani și 8 ani I când copilul se raportează în principal la adult și reușește relativ să facă deosebirea între bine și rău.

Etapa moralei reciprocității, localizat între 8-12/13 ani, în care caracteristicile de bază sunt tendința copilului de a răspunde cu conduite identice, conduitele celor cu care se relaționează. Mai este numită și etapa imitării pentru ca tânărul este foarte atașat psihic de adulții din anturajul său, și încearcă pe cât posibil să-i imite în vorbire, comportament, mod de a se raporta la realitatea care îi înconjoară.

Etapa moralei echității, specific vârstei de după 13 ani, când copilul dobândește capacitatea de a se transpune imaginativ-virtual în locul altei persoane.

Deja de la această etapă adultul începe să aibă din ce în ce mai puțină influență asupra moralei adolescentului, aspectele psihologice cristalizate în conștiința tânărului îl vor ghida pe acesta în deciziile pe care urmează să le ia.

Acesta este momentul în care lectura are un rol aproape hotărâtor în viața puberului, iar lumea cărților și a manualelor folosite reprezintă lumea ideală, utopică spre care tânărul tinde să ajungă.

Dacă în această perioadă Biblia este Cartea care reprezintă cel mai mare interes asupra adolescentului, bazele unei noi vieți, trăite în mod nobil, sunt puse spre binele veșnic al lui.

Toate aceste condiționări și stimulări ale dezvoltării psihice facilitează conturarea tot mai evidentă a trăsăturilor de personalitate și formarea unor comportamente stabile. Maturizarea psihică, în general, și a personalității, în special, creează adolescenților preocupări legate de viitorul lor.

Capitolul ii
Temperamentele adolescenților privite dintr-o perspectivă biblică

Istoria celor patru temperamente

Hippocrates (460-370 î.H.) este deseori numit părintele medicinii. Cu siguranță, el a fost gigantul lumii medicale grecești. El ne interesează din două motive deoarece lui i se atribuie în general meritul de a fi făcut din problemele psihiatrice o preocupare a medicinii.

Și tot el este cel care a recunoscut diferențele temperamentale în oameni și a oferit o teorie care a cuprins aceste diferențe.

Lumea antic a fost conștientă de mari anormalități în comportament, însă de obicei, ei le atribuiau intervenției zeilor, eșuând astfel în a le studia cu obiectivitate. Hipocrate, cu toate acestea, s-a opus supranaturalismului, adoptând o orientare biologic și dezvoltând astfel o abordare empirică a psihopatologiei. Probabil că marea sa contribuție este în ascuțimea observației și în abilitatea sa de a reda științific aceste observații și păreri.

Multe din descrierile sale referitoare la fenomenul psiho-patologic sunt acceptate astăzi de către medici ca fiind adevărate. Astfel, Hipocrate a marcat începutul unei abordări observaționale atente a personalității anormale, o abordare care într-o zi, ar putea fi aplicată unei personalități normale.

Interesul lui Hipocrate în caracteristicile temperamentale este demn de notat, în special daca luăm în considerare relativa neglijare a acestei probleme în lumea psihologică de astăzi. Ca rezultat al observații sale, Hipocrate a distins patru temperamente : sangvinic, melancolic, coleric și flegmatic.

Ce temperament posedă o persoană, asta depindea, după Hipocrate, de lichidele trupului acesteia: sânge, fiere neagră și splină. Astfel, Hipocrate a început prin observarea diferențelor în comportament și a mers până la formularea unei teorii care sa explice aceste diferențe. În esență, teoria era biochimică, însă cu toate că substanța teoriei s-a risipit, forma sa a rămas. Cu toate acestea vorbim despre hormoni și alte substanțe biochimice care ar putea induce sau afecta comportamentul pe care-l observăm

Filozoful german Immanuel Kant a fost probabil cel ce-a avut cea mai mare influență în popularizarea celor patru temperamente pe tot întinsul Europei. Cu toate că era incompletă, descrierea pe care Kant a făcut-o celor patru temperamente în 1798 era interesantă.

Persoana sangvină este liberă de griji și plină de speranță, atribuie o mare importanță lucrului cu care se confruntă în momentul respectiv, însă în următorul moment îl poate uita cu totul.

Vrea sa-și țin promisiunile însă dă greș în a face acest lucru pentru că niciodată nu se gândește cu suficientă profunzime să-i ajute pe alții. Este foarte sociabil, are capricii, este satisfăcut, nu ia un lucru prea în serios și are mulți. Nu este vicios, însă este greu de convertit de la păcatele sale, el se poate pocăi, însă căința sa (care niciodată nu devine un sentiment de vinovăție), este curând uitat

Oamenii care au tendința către melancolie, atribuie o mare importanță oricărui lucru care îi privește. Ei descoperă pretutindeni cauze de neliniște și observă mai întâi dificultățile într-o situație, spre deosebire de persoana sanguin.

El nu face cu ușurință promisiuni, pentru că insistă în a-și ține promisiunea, însă trebuie să ia în considerare dacă va fi capabil să fac asta. Toate acestea nu datorită considerațiilor morale ci datorit faptului că interacțiunea cu alții îl îngrijorează, îl face suspicios și rigid. Din acest motiv, fericirea trece pe lângă el.

Colericul se spune că este aprins, se înflăcărează ușor, însă se calmează ușor dacă oponentul său cedează, se irită, însă nu ține ură. Activitatea este rapidă, însă nu persistentă. EI este ocupat, însă nu-i place să fie în afaceri precise, pentru că nu este persistent; preferă să dea ordine însă nu vrea să se deranjeze a le duce la îndeplinire.

Îi place să fie recunoscut în mod deschis și dorește să fie lăudat public. Apreciază aspectul exterior al lucrurilor, pompa și formalitatea; este plin de mândrie și dragoste de sine. Este zgârcit; politicos însă ceremonios; suferă cel mai mult datorit refuzului celorlalți de a se supune pretențiilor sale. Într-un cuvânt temperamentul coleric este cel mai puțin fericit pentru că este cel mai probabil să stârnească opoziție față de temperament în sine.

CELE PATRU TEMPERAMENTE

Temperamentul sangvinic al lui Petru

Adolescentul sangvinic este cald, prietenos, îndrăzneț, e un om care atrage oamenii ca un magnet. Este un bun vorbitor,un optimist înnăscut. Este generos și plin de compasiune, reacționează la cele ce-l înconjoară și la dispozițiile sau sentimentele altora.

Cu toate acestea, ca și celelalte trei temperamente, el are slăbiciuni naturale. Deseori are o voință slabă, este instabil din punct de vedere emoțional și exploziv, agitat și egoist. Considerat în tinerețea sa ca fiind omul ce va avea succes, rareori se ridică la nivelul așteptărilor.

Are mari dificultăți în a prinde detaliile și aproape niciodată nu este tăcut. În spatele acestui exterior plin de îndrăzneală, el este deseori nesigur și temător. Sangvinicii pot fi buni comercianți, oratori, actori și, nu în ultimul rând, lideri spirituali.

Apostolul Petru este cel mai proeminent bărbat din cele patru Evanghelii. El a vorbit mai frecvent decât oricare alt ucenic, iar Hristos vorbea în mod regulat cu el.

Isus Hristos nu a mustrat pe nici un alt ucenic cu mai multă severitate, excepție făcând Iuda Iscarioteanul și, din câte știm, nici un alt ucenic nu a avut necuviința de a-L mustra pe El.

Pe de altă parte, nici un alt ucenic nu a avut o mărturie atât de puternica a respectului și dragostei sale pentru Hristos și nici un altul nu a primit o astfel de laudă personală de la Mânuitorul.

EI era prea aprins, prea impulsiv, prea entuziast. Inima sa aprinsă se afla întotdeauna în gura sa și de multe ori vorbea atunci când ar fi trebuit sa tacă. Petru era unul dintre acei oameni transparenți, ai căror prieteni nu se îndoiesc niciodată de gândurile acestora – pentru că pur și simplu, le aruncă în afară! Această tendință intensă de extrovertire, face ca temperamentul lui sa fie cel mai ușor de observat în Biblie.

Rareori acesta își analizează gândurile sau acțiunile, ci doar erupe pur și simplu, pe măsură ce trece de la o criză la alta.

Impulsiv

Când Andrei a adus pentru prima dată pe sangvinicul său frate Simon la Isus, acesta părea a fi orice altceva, numai un lider spiritual promițător nu. Dimpotrivă, acesta era un pescar zgomotos, neștiutor, încăpățânat, a cărui trăsătură preponderentă era impulsivitatea.

Când Petru acționa, el acționa instantaneu, acum – sau, așa cum spune Scriptura, direct. Atunci când conversația ajungea la un capăt, Petru o începea iarăși. De aceea, de atâtea ori a vorbit ce nu trebuia. Deseori el era numit purtătorul de cuvânt al ucenicilor.

Când Isus l-a chemat pe Petru, așa cum ne este descris în Matei 4:20, răspunsul său impulsiv a fost acela de a lăsa năvodul și a a-L urma.

Cea mai bine cunoscută ilustrație a impulsivității lui Petru este cea din grădina Ghetsimani. Atunci când Domnul Isus era gata să se ofere ca jertfă pentru păcatele lumii atunci o mare mulțime, trimisă de Marele Preot, au venit să-L ridice prin forță. Ioan ne spune că „Simon Petru, care avea o sabie, a scos-o, a lovit pe robul Marelui Preot, și i-a tăiat urechea dreaptă”.

Matei sugerează motivul acțiunii lui Petru atunci când Domnul Isus a întrebat: „Crezi că n-aș putea să rog pe Tatăl Meu, care Mi-ar pune îndată la îndemână mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri? ”. Aceasta era problema lui Petru – nu s-a gândit.

Adolescenții sangvinicii sunt oameni ai acțiunii, nu sunt gânditori. Atunci când sunt presați, ei trebuie sa facă ceva, să acționeze.

Neinhibat

Nu toate acțiunile înflăcărate ale lui Petru au fost negative ca efect. În câteva ocazii a făcut sau a spus acele cuvinte neașteptat de frumoase care îți încălzesc inima pe măsură ce citești relatarea. Sangvinicii au această plăcută capacitate. Tocmai în momentul în care te surprinde îndărătnicia lor, ei fac ceva care îți inspiră afecțiunea, iar Petru era un astfel de om. Este foarte greu sa nu iubești un sangvinic – deseori, în ciuda a ceea ce este el.

Majoritatea oamenilor cred că sangvinicul este un ipocrit sau poate că este nesincer, tocmai din cauza acestor acțiuni pe față,în public. Dar nu este adevărat. El e un om lipsit de inhibiții și de aceea are tendința de a face în mod impulsiv orice îi vine în minte. Probabil că acest lucru îl va face sa se simtă stânjenit mai târziu, dar în momentul acela el dă pe față cu sinceritate tot ceea se află înlăuntrul său. Fără îndoială, acesta a fost și cazul lui Simon, când acesta a uitat de toți ceilalți și s-a închinat în mod deschis Domnului.

Sangvinicii au o mare capacitate de a răspunde în mod entuziast la motivațiile oferite inimii lor, inimile lor îi vor determina să umble în căile lui Dumnezeu, dacă vor lăsa pe Dumnezeu să le vorbească în mod regulat prin Cuvântul Său. Cu toate acestea, pentru că mintea și experiențele influențează inima lor, este foarte important ca sangvinicul să verifice bine gândurile pe care le îngăduie în mintea sa.

Egoism puternic dezvoltat

După mărturisirea lui Petru, Domnul Isus pare că a început să-și pregătească ucenicii pentru scopul real al venirii Sale. EI le-a spus că trebuie să meargă la Ierusalim și să sufere multe lucruri din partea bătrânilor, a preoților celor mai de seamă și cărturarilor și că va fi omorât, și că are să învieze însă din morți a treia zi. Până în acest punct, Petru acceptase tot ce a spus Domnul Isus, însă perspectiva morții Sale l-a șocat pe Petru.

Această povestire ne oferă o ilustrație excelentă a unei probleme obișnuite a sangvinicului. Tendința lui Petru către egotism l-a făcut vulnerabil față de pericolul mândrie, una dintre ispitele Diavolului.

Lăudăros

Una dintre greșelile cele mai evidente ale sangvinic e tendința sa de a se lăuda. Orice face el sau orice are el este cel mai bun. Chiar atunci când are succes, tendința sa de a se lăuda sau de a exagera face ca împlinirile lui să se micșoreze.

Voința slabă

Fără îndoială că adolescentul sangvinic intenționează numai binele. Însă una dintre cele mai serioase dificultăți ale sale este slaba voință.

De multe ori sangvinicul este considerat de către contemporanii săi a fi un caracter slab sau nesincer, pentru că se schimbă atunci când se fac presiuni asupra lui. Această slăbiciune a voinței este probabil ceea ce-l împiedică să reacționeze sub presiune.

De multe ori un sangvinic va ceda sub presiune mai degrabă decât sa se confrunte cu rușinea sau pedeapsa. Îi va părea rău imediat însă, dar dacă nu este controlat de Duhul Sfânt, el nu va avea suficient auto-control pentru a se opri din a face acel lucru iarăși.

Fiind o persoană emoțională, pocăința sa este însoțită de durere profundă. Ca și Petru, sangvinicul se pocăiește cu sinceritate și atunci când este umplut cu Duhul Sfânt, tragedia poate avea ca rezultat o experiență ce schimbă viața, cu toate acestea, este foarte important ca el să-și dea seama că nu rezoluțiile sale sau bunele sale intenții sunt cele ce produc consecvență în viața sa. Fără ajutor divin, sangvinicul nu poate fi de încredere, însă și mai rău, el nu se poate încrede nici în el însuși.

Renunțare

O analiză atentă a evenimentelor care au însoțit lepădarea lui Petru oferă multe indicii interesante ale slăbiciunii sangvinicului. Nimeni nu este mai influențat de mediul în care se află, ca sangvinicul. Acest lucru nu este vizibil la prima vedere. El se prezintă tare, aproape excesiv de tare uneori, dând impresia că poate stăpâni orice situație. Însă nu acesta este adevărul. Sangvinicul are nevoie disperată de căldura părtășiei creștine.

Dorința instinctivă a lui Petru de a scăpa din pericol, l-a determinat nu numai să nege tovărășia lui Hristos, ci sa se lepede de El cu jurământ chiar. El a folosit un semn al onestității pentru a-și acoperi minciuna.

Sangvinicul Simon, motivat de stimuli externi, și-a amintit cuvintele lui Isus când a auzit cocoșul cântând. Reacția sa, cuprinsă în toate cele patru Evanghelii, este tipic sangvină „ A ieșit afară și a plâns cu amar”.

Doar două temperamente sunt predispuse la plâns, sangvinic și melancolic. Contrar părerilor, acest lucru nu micșorează bărbăția, ci revelează profunzimea sentimentelor și abilitatea de a exprima emoțiile.

Lacrimile amare ale lui Petru la sfârșitul dramei sale, ilustrează în mod tragic tipologia caracterului său sangvin. Sangvinicii se pocăiesc repede. Când sangvinicul păcătuiește, el este plin de remușcări la confruntarea cu păcatul său, sau e înlănțuit de efectele acestuia. Mulți sangvinici adolescenți își mărturisesc păcatul și plâng cu sinceritate atunci când își exprimă remușcările.

Bucuros

Bucuria e o manifestare naturală a temperamentului sangvinic. De obicei, nu numai că sangvinicul are o mare bucurie în ceea ce face, însă are și talentul de a-și apropia oamenii din jurul lui, să se bucure de viață. Cu toate acestea, el are tendința de a se ofensa cu ușurință, iar bucuria sa poate fi transformată în stare de tristețe din cauza modului în care l-au tratat oamenii, sau din cauza turnurii pe care au luat-o lucrurile. Aceasta va produce o stare de depresie, ce de obicei însă, este împrăștiată de primul obiect pe care îl întâlnește în jur, care-i stârnește interesul.

Reacția lui Petru confruntat cu amenințarea de-a fi bătut cu severitate de către mai marii Sanhedrinului, este reversul a ceea ce ne-am putea aștepta de la un sangvinic. În Faptele apostolilor 5:41 citim că „ei au plecat dinaintea Soborului, și s-au bucurat că au fost învredniciți să fie batjocoriți, pentru Numele Lui .”

Temperamentul coleric al lui Pavel

Cea mai bună ilustrație a temperamentului coleric printre personajele din Biblie este apostolul Pavel. El este și cea mai bună ilustrație a temperamentului coleric transformat. De fapt, el este un excelent exemplu al modului în care Duhul Sfânt modifică o persoană cu o voință puternică, după convertire.

Colericul este un activist practic. Pentru el, toată viața este utilitară. El are o voință puternică; este un lider înnăscut și foarte optimist. Creierul său este plin de idei, proiecte sau obiective, el fiind capabil de obicei sa le ducă la îndeplinire.

Cu toate că este foarte productiv în viață, el are serioase slăbiciuni naturale. Este un autosuficient, impetuos, un temperament aprins și are tendința de a fi tăios și crud. Nimeni nu poate fi atât de tăios și sarcastic, ca un coleric. Ei sunt buni supraveghetori, generali, constructori, cruciați, politicieni sau organizatori, însă de obicei nu sunt capabili sa facă o muncă minuțioasă.

Saul din Tars era nu numai un temperament coleric rece, însă era și un coleric bine educat și foarte religios. Așa că nu ar trebui sa ne surprindă faptul că, atunci când Saul din Tars apare pentru prima oară în Scriptură, el participă la uciderea cu pietre a lui Ștefan – primul martir creștin despre care ni se relatează.

Seriozitate dusă la extrem

Încă de la ostilul său debut, Saul a continuat sa se comporte într-un mod aspru,crud, atât de caracteristic temperamentului coleric. Mare parte din cruzii dictatori ai lumii și criminalii, au avut ca temperament predominant, temperamentul coleric. Deseori colericul este direct, sarcastic din punct de vedere verbal și are o limbă tăioasă.

Colericul Saul își face loc cu cruzime în capitolele de început ale cărții Faptele Apostolilor, conducând mari campanii de persecuție împotriva Bisericii din Ierusalim. Se pare că ura sa pentru creștini și încercarea sa nemiloasă de a-i distruge,a fost inspirată de religie. Istoria revelează faptul că mulți colerici au săvârșit fapte inumane în numele religiei.

Cam atât cunoaștem despre activitățile precreștine ale lui Pavel, însă este suficient pentru a stabili faptul că temperamentul său nativ era coleric.

Uneori este dificil sa determini temperamentul secundar, însă în cazul lui Pavel, probabil că acesta era melancolic. Acest lucru ne este sugerat de darurile sale mentale strălucite, așa cum s-au reflectat ele în principal prin scrierile sale.

Spre deosebire de mulți teologi melancolici care l-au urmat cu toate acestea, scrierile lui Pavel erau foarte practice, sugerând faptul că temperamentul său coleric era predominant. Temperamentele care sunt în principal melancolice, sunt de obicei mai teoretice sau filozofice, având tendința de a fi nepractice.

Voință de nezdruncinat

Unul dintre punctele tari ale temperamentului coleric este marea sa putere de voința. Dacă e îndreptată în direcția cea bună, aceasta îl face un om plin de succes. Ca și regulă, colericii reușesc în orice vocație pe care o aleg, însă nu pentru că ar avea mai multe daruri mentale decât celelalte temperamente.

Succesul lor este atribuit mai degrabă hotărârii lor decât abilității lor native. Când alții au abandonat o încercare sau un proiect, colericul continuă cu tenacitate până când își atinge scopul.

Marea putere de voință a făcut din colericul apostol un om foarte dinamic. El era decis și foarte motivat, posedând abilitatea de a conduce și motiva pe alții. Se părea că e neobosit și plin de credință. Cu toate acestea, marea putere de voință are unele slăbiciuni subtile și pericole.

De multe ori un creștin coleric este considerat un om mare în credință, pe când în realitate credința sa este o formă exagerată de mândrie.

Spirit rebel-independent

Ca rezultat al marii sale puteri de voință, colericul este foarte mulțumit de situați în care se găsește și independent. Cu cât are mai mult succes, cu atât este mai auto-suficient.

Această așa-zisă auto-suficiență a colericului apostol este văzută în faptul că a refuzat să primească plată pentru lucrul său de evanghelist și misionar, cu toate că a recunoscut că a fi plătit era un lucru bun și îngăduit.

Când mergea într-o cetate sau într-un sat pentru a sluji, el își practica meseria, aceea de facere a corturilor .

Nu este greșit ca un om sa-și câștige existența prin muncă, însă aceasta este o reacție tipic colerică. Rareori îl găsim pe coleric în poziția de a primi ajutor caritabil. Datorită acestui sentiment de independență și auto-suficiență, colericul nu se teme sa fie singur. De fapt, deseori e numit un singuratic, nu pentru că nu-i plac oamenii, ci pentru că deseori preferă sa facă unele lucruri singur.

Lider înăscut

O altă caracteristică a temperamentului coleric la adolescenți care e evidentă la apostolul Pavel, este abilitatea sa nativă de conducere. Aceasta a fost exercitată în activitățile sale de la sfatul din Ierusalim și a fost evidentă în prima sa călătorie misionară.

Faptele Apostolilor, capitolul 22 ne prezintă modul îndrăzneț în care a proclamat relația sa cu Isus Hristos, în fața iudeilor din Ierusalim, plini de ură împotriva lui Hristos, care i-au întrerupt predica într-o izbucnire de mânie și au pornit o răscoală ce a fost înăbușită doar de prezența căpitanului soldaților romani.

Ca și prizonier, Pavel s-a apărat cu onestitate înaintea lui Tertul, guvernatorul, înaintea lui Felix, care l-a înlocuit pe Tertul și înaintea lui Agripa. În fiecare caz, el personal a provocat pe împărat sau pe guvernator, cu mesajul său. Pavel a fost un predicator plin de putere al Cuvântului lui Dumnezeu.

Îndeletniciri practice

Ca regulă, colericii au câteva caracteristici estetice, însă sunt foarte practici. Pentru ei, deciziile trebuie luate astfel încât sa aibă în vedere scopuri utilitare. Din acest motiv, este foarte greu pentru un coleric sa se relaxeze și să se bucure de un timp de odihnă cu familia.

Mulți colerici moderni sunt gata să lucreze până la extenuare pentru a oferi cele mai mari beneficii familiei, însă lucrul pe care familia îl dorește cel mai mult de la ei este dragostea lor, exprimată prin timpul pe care aceștia o petrec în familie.

Scrierile apostolului Pavel abundă în comentarii practice, scrisorile sale urmează de obicei un model de instruire doctrinară în prima parte, răspund la întrebările credincioșilor și cuprind îndemnuri practice în ultima parte.

Luptător

Colericii sunt niște luptători înnăscuți. Ei sunt primii din orice comunitate care instigă la reforme. El este acel tip de temperament căruia nu-i prea pasă ce gândesc alții. Această tendință devine mai pronunțată pe măsură ce trece timpul, în special dacă experimentează un oarecare succes în domeniul său.

Adolescenții colerici sunt înclinați sa decidă ce este bine și să treacă la acțiune, indiferent pe piciorul cui calcă sau pe cine ofensează. Aceasta poate fi o trăsătură lăudabilă daca este motivată de puterea cea bună, însă uneori ea este mascată, pentru a părea creștinească.

Amator de polemici

Cel care posedă din abundență un temperament coleric este tentat a fi un amator de polemică. Oriunde mergea, Pavel polemiza. Oamenii fie îl iubeau, fie îl urau.

Însă nu toate reacțiile întâmpinate de colericul apostol îi erau ostile acestuia. El îi îndemna pe oameni la sentimente de dragoste și loialitate. De exemplu,Timotei și Luca l-au urmat până la jumătatea celei de-a doua călătorii misionare.

În cartea Faptele Apostolilor, întâlnim oameni care plângeau când Pavel părăsea cetatea. Acest om care a străbătut Orientul Mijlociu și sudul Europei, călăuzind mii de oameni la cunoștința mântuitoare a lui Isus Hristos, este probabil unul dintre cei mai iubiți oameni ai creștinătății. Cei care l-au urât au făcut lucrul acesta pentru că el era un creștin puternic.

Motivația

Secretul motivării apostolului coleric i-a fost dat de Duhul Sfânt. El l-a revelat bisericii din Filipi, unde a recunoscut că, nefiind perfect, totuși a învățat sa facă un lucru: „Uitând ce este în urma mea, și aruncându-mă spre ce este înainte, alerg spre țintă, pentru premiul chemării cerești a lui Dumnezeu, în Hristos Isus ”.

Dragoste

Prin natura lor, colericii sunt indivizi nesimțitori, duri, nesentimentali, cărora le este foarte greu sa-și exprime dragostea. Chiar și atunci când o fac, deseori ea este direcționată greșit, pentru că ei încearcă sa facă unele lucruri pentru oameni, așteptându-se ca aceștia să le interpreteze ca fiind dovezi de dragoste. Compasiunea este, în mod natural, străină pentru un coleric.

Pe măsură ce citim despre viața apostolului Pavel, observăm că el era un coleric iubitor. Duhul Sfânt l-a transformat într-un mod uimitor, dintr-un individ mânios, plin de amărăciune, persecutor, într-o persoană plină de compasiune, cu o inimă plină de căldură.

El și-a păstrat tăria de caracter și fermitatea unui coleric, însă a dat dovadă încontinuu de un interes plin de compasiune și dragoste pentru oameni, lucru care este de mare nevoie pentru un creștin eficient.

Credința

Credința e o altă trăsătură spirituală de care firescul coleric are mare nevoie. El are multă credință în el însuși, credința ce poate fi numită încredere în sine, însă are nevoie disperată sa creadă pe Dumnezeu și sa se încreadă în Dumnezeu pentru toate lucrurile.

Temperamentul melancolic al lui Moise

Cel mai bogat dintre toate temperamentele este cel melancolic. Acesta este bine-cuvântat în mod neobișnuit cu o minte înzestrată și cu o capacitate extraordinară de a experimenta întreg spectrul de sentimente. Pericolul cel mai mare al acestui temperament este acela de a cădea în forme negative de gândire, care exagerează tendințele sale pesimiste.

Pentru a evalua temperamentul lui Moise, ar trebui sa examinăm mai întâi punctele tari și slăbiciunile temperamentului melancolic. Adolescentul melancolic are cel mai multe calități dintre toate celelalte temperamente.

El este un perfecționist natural, foarte sensibil și apreciator al artelor, analist, unul care se sacrifică pe sine, și un prieten credincios. Ca regulă, el nu este îndrăzneț și rareori iasă în față. Pe lângă darurile sale excepționale el are și slăbiciuni la fel de complexe, care deseori îi neutralizează eficiența. El are tendința de a trece prin diferite dispoziții, este critic, pesimist și centrat în persoana proprie.

Melancolicul lider al Israelului este o ilustrație clasică a schimbării pe care puterea lui Dumnezeu o face în viața unui om. După patruzeci de ani de educație în centrul de cultură egipteană, acest melancolic strălucit a petrecut patruzeci de ani îngrijind animale într-un pustiu îndepărtat.

La optzeci de ani l-a auzit pe Dumnezeu vorbind dintr-un rug aprins,iar în următorii patruzeci de ani el a devenit unul dintre cei mai mari lideri din istoria lumii. Schimbarea în acest melancolic slujitor al lui Dumnezeu a fost treptată, câteodată sporadică, uneori electrizantă, însă în unele cazuri regresivă.

Înzestrat

Oamenii melancolici au o capacitate pentru dramatic, uneori ridicându-se la mari înălțimi. Moise nu a fost niciodată mai bine cotat ca atunci când a apărut înaintea Faraonului egiptean, a rostit fără teamă avertismentul lui Dumnezeu și a convins pe împietritul rege prin intermediul celor zece urgii miraculoase să lase pe poporul lui Dumnezeu sa plece.

Ca regulă generală, oamenii melancolici excelează sub acest fel de presiune, pentru că motivarea exterioară le trezește talentele latente. Cu toate acestea, îndată ce presiunea este îndepărtată, ei au tendința de a cădea din nou în apatie, dacă nu sunt motivați din exterior.

Abilitatea lui Moise de a conduce o mare mulțime de oameni într-o călătorie prin deșert și de a-i stăpâni ca judecător, profet și mediator înaintea lui Dumnezeu, reflectă excepționala sa natură înzestrată. Chiar recunoscând călăuzirea specială a lui Dumnezeu și lucrarea Sa divină în melancolicul Său slujitor, suntem confruntați cu un om extraordinar de înzestrat.

Istoricii sunt de acord că Moise a fost unul dintre oamenii superiori ai vremii sale.

Altruist

Unul din semnele temperamentului melancolic este dorința jertfitoare. Adolescenții cu tendințe melancolice puternice, găsesc că e greu a se bucura de bine sau de succes, fără a avea o conștiință vinovată. Deseori sunt înclinați sa se dedice unei cauze jertfitoare.

Se cunosc foarte puține lucruri despre viața lui Moise în perioada dintre înfierea sa de către fiica Faraonului și identificarea sa cu poporul din care făcea parte, patruzeci de ani mai târziu. Cu toate acestea, cartea Evrei ne spune cum a ajuns Moise la această decizie crucială:

Prin credință Moise, când s-a făcut mare, n-a vrut sa fie numit fiul fiicei lui Faraon, ci a vrut mai bine sa sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu decât sa se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului. El socotea ocara lui Hristos ca o mai mare bogăție decât comorile Egiptului, pentru că avea ochii pironiți spre răsplătire. Prin credința a părăsit el Egiptul, fără sa se teamă de mâniat împăratului; pentru că a rămas neclintit, ca și cum ar fi văzut pe Cel ce este nevăzut.

Mai mult sau mai puțin, toți creștinii se confruntă cu această decizie. Pare ușor pentru un melancolic sa pună deoparte recompensele false și materiale pe care această lume le oferă și să evalueze corect lucrurile veșnice.

Imagine distorsionată despre sine

Cu toate că melancolicul posedă cele mai mari talente înnăscute dintre toate temperamentele, aceste talente sunt deseori neglijate datorită unui sentiment excesiv de inferioritate.

Oamenii melancolici sunt perfecționiști, astfel, ei sunt rareori mulțumiți de lucrurile pe care le fac sau pe care le fac alții, pentru că aceste lucruri nu se potrivesc cu standardele lor înalte de perfecțiune.

Scuzele adresate de Moise Dumnezeului cel Atotputernic în timpul conversației lor de la rugul aprins, constituie un exemplu clasic al subestimării de sine a melancolicului.

O persoană melancolică nu trebuie sa se încreadă niciodată în sentimentele sale pentru călăuzire prin ușa oportunităților lui Dumnezeu. Ci trebuie sa se dedice călăuzirii sigure a lui Dumnezeu.

Mânie

Pe lângă teamă, mânia reprimată deseori este un pericol pentru temperamentul unui adolescent melancolic. Înclinația lui Moise spre mânie a marcat câteva episoade ale vieții sale. Eșecul său în a-și stăpâni sentimentele l-a costat satisfacția călăuzirii poporului în Țara Făgăduită.

Mânia lui Moise a izbucnit în mod surprinzător după ce experimentase multe zile prezența lui Dumnezeu pe munte, unde Dumnezeu a scris cele Zece Porunci și i-a dat legile lui Israel. Aceasta se poate sa fi fost o mânie sfântă față de rău, însă înclinația lui Moise spre mânie producea păcat dacă nu era controlată.

Perfecționist

Fiind melancolic, Moise era un perfecționist. Dumnezeu a dat lui Moise meticuloasele detalii ale Legii Sale: legea ceremonială, legea guvernamentală și instrucțiunile preoțești. De asemenea, i-a dat lui Moise măsurătorile specifice și materialele pentru facerea cortului întâlnirii, centrul israelit de închinare pentru sute de ani.

Loial

Una dintre cele mai admirabile trăsături ale unui melancolic este loialitatea și credincioșia sa. Cu toate că nu-și face prieteni cu ușurință, el este foarte loial celor pe care-i cunoaște.

Când Moise și-a dăruit viața lui Dumnezeu, el a devenit un exemplu de devotament. S-a transformat atât de mult, încât din acel om nesigur, plin de îndoieli, pesimist, impulsiv, deprimat, a devenit imaginea unui părinte responsabil pentru poporul său, care a răspuns la conducerea sa. Așa cum umbla Moise cu Dumnezeu, tot așa umbla și poporul.

Devotamentul lui Moise se pare că a crescut pe parcursul celor patruzeci de ani în care a slujit pe Dumnezeu. Când se iveau probleme, mergea la Dumnezeu pentru călăuzire. Credința omului este un tribut la ceea ce poate face Dumnezeu cu un temperament temător, negativ, melancolic, dedicat voii Sale.

Temperamentul flegmatic al lui Avraam

Oamenii cu care te descurci cel mai ușor în viață sunt flegmaticii. Calmul lor, natura lor prietenoasă, îi face plăcuți de cei din jur, iar istețimea și umorul lor te face sa te bucuri atunci când ești în preajma lor.

Flegmaticii sunt de obicei oameni atât de buni încât și înainte de convertirea lor, ei acționează aproape ca și creștinii, spre deosebire de toate celelalte tipuri de temperament.

Adolescentul flegmaticul, pe lângă faptul că este calm și prietenos, e și un tip vesel, care se descurcă în compania altora.

El este un om eficient, conservator, dependent, spiritual, cu o gândire practică. Fiind foarte introvertit, ca regulă, slăbiciunile sale, ca și punctele sale tari de altfel, nu sunt imediat perceptibile ca în cazul temperamentelor mai expresive. Însă are câteva slăbiciuni, dintre care cea mai mare este lipsa motivației.

Știe să ignore munca cu tact și este înclinat sa fie încăpățânat, înțepător și indecis. El are capacitatea de a privi viața prin ochii unui spectator, căutând sa evite a se încurca în ceva.

Precaut

Se pare că este foarte greu pentru flegmatici sa se încreadă în Dumnezeu în întregime. Și asta probabil pentru faptul că frica este una din cele mai mari probleme ale lor. Tendința lor de a fi neliniștiți pentru orice și de a deveni chiar fricoși de profesie, nu este la fel de mare ca cea a melancolicilor, însă îi limitează totuși.

Mulți creștini flegmatici sunt mai reținuți când e vorba să profite de o oportunitate ce i se oferă. Nu lipsa de capacitate e cea care împiedică pe flegmatici sa atingă maximum succesului, ci reținerea de a se aventura în brațele necunoscutului.

Împăciuitor

Una din cele mai admirabile caracteristici ale flegmaticilor e dragostea lor pentru pace. Ei au tendința de a afișa o seninătate și un calm care temperează pe ceilalți. De obicei, dorința lor de pace și armonie este mai mare decât dorința de posesiune, o trăsătură de care Avraam a dat dovadă atunci când slujitorii săi și cei ai lui Lot au început sa se certe unii cu alții.

Demn de încredere

Ceea ce ești sub presiune, aceea ești cu adevărat. Presiunea nu ne schimbă caracterul, ci doar identifică adevărata sa natură. Dintre toate tipurile de temperament, flegmaticul, prin natura sa, se descurcă cel mai bine sub presiune.

Sangvinicii deseori aleargă în direcția greșită, iar melancolicii se desfac în bucățele sub presiune, însă colericii și flegmaticii stau drepți în situații dificile.

Colericii au tendința de a se baza pe judecata intuitivă în astfel de urgențe și de multe ori le lipsește organizarea și eficiența ce caracterizează pe flegmatic. Una din surprizele comportamentale în studierea naturii umane e reacția calmă și eficientă a flegmaticului în momente de mare criză.

Perioada de criză ne dezvăluie câteva lucruri despre flegmaticul Avraam, și despre cei cu temperamentul său. Preocuparea lor pentru cei iubiți aflați în primejdie depășește dorința lor de siguranță și protecție emoțională.

Când a fost motivat sa acționeze și să pornească la luptă, flegmaticul Avraam a dat dovadă de aptitudini de conducere latente, extrem de eficiente. Calmul său, răspunsul său neemoțional la victorie este o caracteristică a flegmaticului.

Nu găsim nici măcar un singur indiciu că Avraam s-ar fi lăudat pentru asta. Acesta nu este doar un tribut al vieții sale spirituale, ci și o caracteristică distinctivă a flegmaticilor în general, care sunt înclinați sa fie conservatori în toate lucrurile, inclusiv în lauda de sine.

Pasiv

Tendința naturală a flegmaticului de a fi împăciuitor, însă aceasta aduce cu ea o tendință de pasivitate în fața conflictului, cu excepția apariției crizei.

Una din lecțiile pe care flegmaticii iubitori de pace trebuie sa o învețe este aceea că nimic nu se poate împlini prin compromis. Împăcarea este un lucru admirabil daca poate fi făcută în mod legitim, însă daca necesită compromiterea unui principiu, atunci va trebui plătit un preț pe termen lung.

Temător

Cuvântul lui Dumnezeu, marchează frica, ca fiind o problemă universală. Dintre cele patru temperamente, temperamentul cel mai puțin predispus la frică este colericul. Sangvinicul, în ciuda falsului său curaj, posedă o insecuritate și o frică ușor de înțeles,ce uneori îl tulbură.

Atât melancolicul cât și flegmaticul au o doză generoasă de frică, așa că Moise și Avraam au cam avut probleme datorate fricii lor înnăscute.

Singurul tratament adevărat pentru această predispoziție temperamentală e puterea supranaturală a lui Dumnezeu. Moise și Avraam sunt ilustrații ale faptului că acest aspect negativ al temperamentului nostru este transformat atunci când Dumnezeu are control asupra vieților noastre.

capitolol iii
Adolescența și criza de identitate

A avea o identitate înseamnă a fi cineva, a ocupa o anumită poziție într-un context social dat, a juca un anumit rol, a dispune de un anumit statut. Practic, identitatea unei persoane reprezintă un răspuns explicit sau implicit la întrebarea „cine sunt eu”?

Transformările care se produc în întreaga structură a personalității adolescentului au implicații deosebit de importante. Maturizarea fiziologică, dezvoltarea capacității de cunoaștere, apariția de noi dorințe și sentimente dau adolescentului impresia că este o persoană cu totul nouă, diferită de copilul care era până de curând.

Abandonarea vechii identități creează uneori sentimentul de vid, lipsă de repere și dezorientare. Pentru a se echilibra și a se redescoperi pe sine însăși el caută noi identificări, noi modele de personalitate la care să se raporteze. Astfel, adolescentul devine treptat conștient nu doar de ceea ce este, ci și de ceea ce poate deveni.

Criza de identitate

În această etapă de viață, adolescentul trebuie să realizeze o sarcină majoră: aceea de a își crea o identitate stabilă și de a deveni un adult matur, complet și productiv. Pe măsură ce își dezvoltă o conștiință de sine clară, experimentează diferite roluri și se adaptează la schimbările pe care le trăiește, adolescentul realizează o serie de pași în această direcție, pași care reprezintă ei înșiși sarcini importante ale dezvoltării.

Pentru adolescență este vorba despre dezvoltarea de noi relații sociale, în special cu ceilalți băieți și fete care fac parte din aceiași generație, relații mai mature, bazate pe intimitate, încredere și respect față de alte persoane.

Nevoia de acțiune este din ce în ce mai acută, iar dacă această nevoie nu este împlinită sau orientată către un pol pozitiv poate genera în situații neplăcute, de răzvrătire și neascultare.

Adolescentul simte nevoia să trăiască prin propriile sale puteri și să-și poată trăi viața așa cum dorește. Dorința de a fi independent financiar devine din ce în ce mai acută, până la stadiu de a renunța la protecția părinților.

Adolescenții învață treptat, experimentând, să interacționeze cu ceilalți într-o manieră mai apropiată de cea adulților. De reținut este și faptul că maturitatea fizică joacă un rol important în relațiile cu egalii: adolescenții care se maturizează mai lent (sau mai rapid) decât ceilalți vor fi eliminați din grupul de aceiași vârstă și vor intra în grupuri cu nivel similar de maturitate fizică și relațională.

Grupurile de interacțiune sunt din ce în ce mai instabile, percepute de către adolescenți în mod deferit în funcție de disponibilitățile pe care le are și de interesele care îi influențează în luarea deciziilor.

În societatea modernă în care trăim etapele dezvoltării umane sunt neuniforme datorită multor factori care contribuie la dezvoltarea armonioasă a unui om, de aceea pe parcursul mai multor decenii s-au văzut schimbări și transformări cu privire la maturizarea adolescentului.

Tinerii își pun întrebări destul de serioase cu privire la viitorul lor ca oameni maturi într-o lume tot mai scindată, în care viața se desfășoară tot mai independent față de cei din jur.

Limitele adolescenței sunt imprecise deoarece „debutul și durata adolescenței variază relativ în condiții geografice și de mediu socio-economic și sociocultural, dar mai ales socio-educativ”.

Pubertatea și viteza schimbărilor fizice care au loc în adolescență prezintă variații inter-individuale puternice. Cât de dificil (sau ușor) îi este adolescentului să facă față acestor schimbări depinde și de măsura în care el reușește să se încadreze în șabloanele determinate cultural (stereotipuri) bine definite.

În cursul dezvoltării lor, copii internalizează valorile și atitudinile părinților. Adolescentul este pus în situația de a redefini toate acestea, dezvoltând treptat sentimentul încrederii în sine, în propriile valori, judecăți și sentimente.

Pentru ambele părți, această trecere este mai lină atunci când părinții și adolescentul reușesc să ajungă la un acord privind acordarea unui nivel de autonomie mutual acceptabil care se va amplifica treptat.

Dezvoltarea unui sistem de credințe și valori, a unei ideologii care să ghideze comportamentul în diferite contexte și situații reprezintă unul dintre cele mai importante aspecte ale dezvoltării adolescentului, cu determinări profunde pentru cursul dezvoltării sale ulterioare.

Familia reprezintă primul cadru în care copiii se definesc pe ei și lumea în care trăiesc. Definirea unui status și a rolului social pe care îl ocupă în cadrul comunității din care fac parte, dincolo de contextul familiei de origine, reprezintă o realizare importantă pentru adolescenți și tineri.

Consecutiv, capacitatea de autonomie emoțională, decizională și comportamentală în contextul unei lumi tot mai largi, care depășește cu mult cadrul familiei restrânse, permite adolescentului să definească și să se angajeze în noi roluri sociale.

Dezvoltarea intelectuală și trecerea de la gândirea concretă la gândirea abstractă oferă adolescentului instrumentele mentale necesare auto-descoperirii și auto-definirii propriei persoane. Psihologi spun că în încercarea de a se defini pe sine și, în același timp, de a redefini relațiile lor cu lumea, adolescenții sunt preocupați să găsească răspunsul la câteva întrebări majore cu privire la rolul lor în societate.

Dezvoltarea independenței și autonomiei

Pe măsură ce adolescentul începe să își exerseze noile abilități și deprinderi de raționament, uneori comportamentul său poate să fie greu de înțeles pentru adult, provocând confuzie: este momentul în care adolescentul argumentează de dragul argumentației, sare direct la concluzii, este extrem de centrat pe sine, dar pe de altă parte încearcă să găsească întotdeauna o vină sau un defect în ceea ce spune adultul, să dramatizeze. Ca rezultat al dezvoltării abilităților cognitive, adolescentul devine din ce în ce mai independent și autonom.

Își asumă treptat responsabilități tot mai importante, de exemplu, îngrijirea fraților mai mici, sarcini diverse în gospodărie, activități extrașcolare sau angajarea în muncă pentru perioada vacanței de vară etc.

Accentul se deplasează de la centrarea pe joc la activități academice, începe să se gândească la o viitoare ocupație și carieră.

Apelează la cei de aceiași vârstă și la sursele media pentru a obține informația de care are nevoie, pentru a găsi sfaturile și orientarea necesară.

Începe să își dezvolte o conștiință socială proprie: devine tot mai preocupat de probleme sociale și existențiale majore precum sărăcia, războiul, încălzirea globală, viața din biserica pe care o frecventează.

Își dezvoltă un sentiment al valorilor și comportamentul etic: este capabil să recunoască și să aprecieze valoarea unor trăsături precum cinstea, grija pentru ceilalți, ajutorul oferit celorlalți.

Dezvoltarea emoțională

Sarcina majoră a adolescenței este stabilirea unui sentiment clar al identității. Deprinderile intelectuale pe care adolescentul le dobândește în această perioadă îi dau posibilitatea să reflecteze, să se gândească la cine este și ce anume îl definește ca fiind o persoană unică, deosebită de ceilalți.

Sentimentul identității se construiește în jurul a două dimensiuni majore :

Imaginea de sine: setul de credințe despre propria persoană, inclusiv roluri, scopuri, interese, valori, credințe religioase .

Stima de sine: ceea ce crede și simte persoana cu privire la propria sa imagine.

Procesul de dezvoltare a sentimentului identității implică experimentarea unor moduri diferite de a (se) arăta, de se face auzit, de a se comporta.

Fiecare adolescent va explora toate aceste aspecte într-un mod unic, particular. În același timp adolescenții dezvoltă deprinderi relaționale care le permit să interacționeze cu alții, să își facă prieteni.

Aceste deprinderi absolut necesare, care sunt componente importante ale dezvoltării competenței emoționale și includ: recunoașterea și gestionarea emoțiilor, dezvoltarea empatiei, rezolvarea conflictelor în mod constructiv, dezvoltarea spiritului de cooperare.

Cursul dezvoltării emoționale este unic pentru fiecare adolescent. Și totuși, există o serie de tendințe specifice anumitor grupuri de adolescenți.

Diferențe de gen: în societatea actuală, băieții și fetele trebuie să facă față unor cerințe diferite și au nevoi emoționale diferite. În general, fetele au o stimă de sine mai scăzută decât băieții.

Diferențe culturale: pentru multe persoane, adolescența reprezintă primul moment în care se recunoaște în mod conștient identitatea etnică și națională, apartenența la un anumit grup cultural. Identitatea etnică include valorile împărtășite, tradițiile și practicile grupului cultural din care face parte o anumită persoană.

A avea sentimente pozitive, a fi mândru că aparține unei comunități etnice și culturale reprezintă un aspect deosebit de important pentru stima de sine a oricărui adolescent.

Mai ales pentru adolescenții care fac parte din grupuri minoritare, asimilarea identității etnice și a celei culturale poate reprezenta o problemă dificilă, având în vedere faptul că trebuie să se confrunte cu diverse stereotipuri negative privitoare la cultura grupului sau etnia din care fac parte.

Diferențe religioase: tinerii pot face față relativ ușor diferențelor de religie dintre ei, apartenența la un grup poate fi declarată și proclamată foarte ușor sau acest fapt poate constitui un motiv de frustrare și rușine.

Dacă mediul religios pe care îl frecventează îl capacitează pe tânăr pentru astfel de situații, adolescentul poate să treacă peste aceste diferențe dintre el și grup cu o mai mare ușurință.

Dezvoltarea intelectuală și morală

Dezvoltarea cognitivă a adolescentului este caracterizată prin trecerea de la gândirea concretă la gândirea abstractă: „Adolescentul, în opoziție cu copilul, este un individ care reflectează în afara prezentului și elaborează teorii despre toate lucrurile”.

El dispune acum de un nou set de instrumente mentale și, ca urmare, devine astfel capabil să analizeze situațiile logic, în termii de cauză și efect, să aprecieze situații ipotetice, să anticipeze, sa planifice, să imagineze cum va arăta viitorul, să evalueze alternative și să-și își fixeze obiective personale. Acum devine capabil de introspecție și poate să abordeze cu maturitate sarcini de luare de decizie.

Progresul intelectual în adolescență este acompaniat, într-o măsură considerabilă, de trecerea de la memorarea mecanică la aceea logică, susținută de perfecționarea percepției senzoriale și a criteriilor de observare, de acutizarea simțului critic, de algoritmi asimilați, dar și de efortul voluntar depus atunci când persoana are conștiința mai clară a unor scopuri și idealuri de atins.

Dezvoltarea gândirii morale la adolescent

Conceptele morale sunt încărcate de atitudini complexe și se organizează prin influență. Adolescentul implică în formarea concepției despre lume și viață structura operativă a personalității, la rândul ei intersectată cu întreaga experiență conceptuală.

Concurența universului familial și școlar, fiecare cu problemele sale, cu universul mare al dependențelor, contribuie la accentul special ce se pune după 14 – 15 ani pe construirea concepției despre lume și viață, din exprimarea dimensiunilor faptice ale acesteia.

Aceasta este perioada în care idealul de sine și idealul de societate se omologhează și creează condiția maturizării psihice. Tânărul este pregătit psihic și se pregătește moral și aptitudinal, îl atrag cunoștințele pentru confruntări sociale complexe, pentru a se exprima ca atare.

Familia este cadrul în care are loc modelarea personalității copilului, trecerea de la un comportament normativ (reglat din exterior), la un comportament normal (bazat pe autoreglare și autonomie morală).

Familia este un reper permanent și fundamental în condiția indivizilor, în manifestarea unor atitudini și comportamente civice și morale, ea fiind unitatea de bază a societății, care asigură transmiterea obiceiurilor, atitudinilor, valorilor de la părinți, orientând copiii din punct de vedere moral (și nu numai).

O serie de studii atestă faptul că copilul îndepărtat de familie încearcă un sentiment profund de frustrare afectivă, se simte respins, neglijat, fapt ce va influența direct formarea și dezvoltarea conduitelor sale ulterioare. Prin urmare, familia asigură pe de o parte siguranța afectivă, iar pe de altă parte educația primară.

Deși gândirea morală începe să se formeze încă din copilărie, ea se consolidează și se manifestă pe deplin începând cu perioada marii adolescențe (14 – 18, 20 ani), când se realizează, în ceea ce privește dezvoltarea intelectuală o amplă conceptualizare, iar adolescentul este atras de sesizarea atributelor esențiale ale conceptelor, de cerințele de sistematizare și schematizare.

Se vorbește de aceea chiar de o tendință de filozofare, ce se accentuează la această vârstă. În perioada adolescenței prelungite (după 20 ani), deși această tendință rămâne încă evidentă, are loc o creștere a reversibilității de control și întărirea bazei de informație privind validitatea conceptelor.

A treia insușire care se modifică în mod evident odată cu vârsta este statutul conceptelor. Aceasta este una dintre însușirile cele mai importante, deoarece se referă la claritatea, exactitatea și stabilitatea de foloșire a conceptului în acte de gândire.

Statutul conceptului se referă la poziția lui în cadrul domeniului științific din care face parte, în structura științei ajunsă la un anumit nivel de dezvoltare. Această foarte mare disponibilitate a informației stocate în memorie, ce se realizează de la această vârstă, permite creearea unui nivel de control logic și o coerență a întregului plan al gândirii. Adolescentul devine conștient că există o coerență a evoluției vieții sociale și este interesat tot mai profund de aceasta.

Adolescența se caracterizează prin trecerea spre maturizarea și integrarea în societatea adultă, cu solicitările ei sociale, politice, familiale, profesionale și religioase. Tipul de relații întreținute de adolescent se va complica progreșiv, căci acesta se integrează tot mai mult în generația sa – prin exprimarea identității proprii și prin exprimarea identității față de adulți. Se produce o intensă socializare a aspirațiilor, aspectelor vocaționale, care implică un anume nivel de dezvoltare atins de judecata morală.

Prin urmare, la adolescență, inteligența atinge nivelul unei bune dezvoltări a aparaturii logico-formale Adolescentul este atent și critic și analizează lumea valorilor și raportarea lor la evenimentele vieții de fiecare zi.

Din nou, ca în perioada preșcolară, adolescentul își pune probleme morale complexe, se centrează pe conflictul dintre dependența și cerințele independenței, este impregnat de absorbția realizată în mediul de cultură al sociotipului de proveniență al tânărului.

Nu trebuie însă să uităm că în totalitatea vieții sociale există confluențe și ipostaze morale de felurite niveluri, fapt ce conturează modele variate de independență.

Morala binelui și formarea idealului de viață

La vârsta adolescenței, adolescentul este atras de ideal, de modele înalte de personalitate. Admiră cu înflăcărare persoanele luate ca model (idoli ai muzicii, filmului și ai cărților) fiind în căutarea propriei identități. Tendința de afirmare a Eu-lui care începe odată cu pubertatea, impulsionează elanul spre bine a adolescenților:

„…a acționa bine înseamnă pentru ei o ocazia de a se afirma, de a crește în proprii săi ochi. Această morală a Eu-lui este întotdeauna o morală ce se bazează pe dragostea față de bine”

Valorile morale sunt personificate în modele umane cu care tinerii se străduiesc să semene. Aceste valori nu se reduc la principii: fundamentul vieții lor morale nu mai este regula sau datoria, ci exigența. Tinerii privesc cu oroare mediocritatea și compromisul.

Adolescenții, criza de identitate și persoanele din jur

Familia și criza de autoritate

Principalii agenți ai socializării care acționează în perioada adolescenței sunt aceiași ca și în perioada anterioară, însă ponderea lor este diferită: familia își menține rolul de cadru primar care asigură siguranța materială și afectivă și, în același timp, de transmitere a unui sistem de valori și mentalități.

Incapacitatea părinților de a găsi echilibrul între atitudinea hiperautoritară și cea hiperprotectoare față de copii lor, acum adolescenți, îi determină pe aceștia să considere societatea adultă ca fiind ambivalentă, contradictorie, inadecvată, injustă, ipocrită.

Astfel, de cele mai multe ori se ajunge la generarea unui „conflict între generații” în care, pentru prima dată, tinerii pun în discuție valabilitatea și gradul de adecvare al unor norme sociale, civice, a unor valori și cutume etice, culturale, sau religioase .

Relațiile dintre adolescent și părinții săi se modifică pe măsură ce acesta se dezvoltă. Schimbarea centrului lumii sociale a adolescentului − de la familie la grupul de prieteni – nu înseamnă că importanța familiei în viața adolescentului este diminuată.

Relațiile familiale strânse, legăturile afective și apropierea emoțională de membrii familiei, reprezintă un factor de protecție extrem de important față de comportamentele cu potențial înalt de risc specifice adolescenței (de exemplu, fumatul, consumul de alcool și droguri).

Creșterea autonomiei și dorința de independență a adolescentului conduce uneori la conflicte deosebit de acute între adolescent și părinții săi. Totuși, atunci când nu se depășește un anumit prag critic, conflictele și certurile minore dintre părinți și copii reprezintă o consecință normală a ajustării la schimbare și, de fapt, a întregului proces de reașezare pe noi baze a relațiilor familiale care debutează în această perioadă.

Caracteristicile comunității unde crește adolescentul au un impact major asupra dezvoltării sale sociale.

Comunitățile pot fi caracterizate prin trăsături precum: statusul socio-economic al vecinătății (de exemplu, tipul de mediu în care trăiește adolescentul), existența unor rețele de suport pentru familiile cu status socio-economic scăzut, tipul și statutul școlilor frecventate de adolescent, organizații religioase care activează în comunitate, mass-media, oamenii care trăiesc în acea comunitate și caracteristicile lor comportamentale (de exemplu, delicvența).

Conflictele părinți-copii

Adolescența reprezintă vârsta contestației și a conflictelor în relațiile cu adulții: acum apar frecvent conflicte de idei, conflicte afective sau conflictele de autoritate. În ciuda conflictelor care apar în relația sa cu adultul, de fapt, adolescentul nu dorește să rupă relația ci să stabilească un contact „adevărat”, „autentic” cu celălalt. Practic, adolescentul încearcă să stabilească relații de egalitate și nu un raport de tipul celui dintre educat și educator.

Conflictele de idei

Adolescentul este deosebit de sensibil fată de manifestările de respingere și judecata adultului care, de cele mai multe ori, îi critică modul de comportare; recunoașterea „experienței” adultului, precum și lipsa de încredere în sine îl obligă pe adolescent să ia ca punct de referință tocmai modelul oferit de adult.

De multe ori, buna înțelegere cu părinții apare adolescentului ca un semn al dependenței și inferiorității. Ca urmare, el „încearcă” rezistența adultului afirmându-și opinia asupra unor detalii în aparență banale (bunele maniere, vestimentația, aranjarea părului), încearcă să își impună preferințele și gustul, fiind important pentru el să nu treacă neobservat.

Deoarece nu vrea ca prietenii să îl acuze de conformism, adolescentul „luptă” împotriva adulților. De multe ori conflictul trădează refuzul părinților și al copiilor de a comunica, de avea între ei un schimb autentic de opinii.

Părinții, fie sunt dispuși să facă unele concesii, fie în cele mai multe cazuri preferă să discute despre altceva decât problemele esențiale morale, politice, etice. Uneori, aceste conflicte cu întorsături pătimașe, pornite de la probleme minore, pot să indice că și unii și alții ascund angoase și revendicări mai profunde.

Pe de altă parte, nevoia adolescentului de a contesta totul reflectă efortul intelectual pe care acesta îl face pentru a regândi totul în mod independent, pentru a nu accepta nici o idee înainte de a o trece prin filtrul raționamentului personal.

Atunci când adolescentul se îndreaptă spre adult pentru a-și confrunta ideile cu ale acestuia, el așteaptă ca adultul să dovedească constanță și continuitate, să își apere cu pasiune punctul de vedere.

Prin intermediul acestei lupte de idei, adolescentul caută să dobândească alături de părinți un nou echilibru afectiv în care sentimentele reciproce nu decurg din dependență. Pe de altă parte, părinții, sub pretextul că își protejează copilul, încearcă să îl păstreze într-o stare de dependență.

Criza de autoritate

În adolescență se vorbește frecvent și despre crizele de autoritate. Tânărul caută să se afirme, cere să (re)stabilească anumite drepturi. În cadrul familiei, conflictele de autoritate iau de cele mai multe ori o formă banală de restricții și limitări din partea părinților.

Dacă adolescentului i se stabilește o anumită limită, el va fi tentat să o depășească. Pe de altă parte, părintele va face în așa fel încât regulile impuse să fie respectate. Cu cât nesiguranța părinților cu privire la propriile decizii este mai mare, cu atât mai puternică este opoziția lor la încercarea de „eliberare” a adolescentului. Înăsprirea regulilor, dar și îngăduința excesivă înlătură posibilitatea unui dialog autentic.

Dezamăgirea este cu atât mai mare cu cât idealul adolescentului este să găsească în adult o ființă înzestrată cu forță și putere de judecată, cu voință. Pe de altă parte, odată ce a atins un anumit nivel de echilibru, adolescentul dorește să se apropie de părinți. El încearcă să găsească printre adulți un confident căruia să îi vorbească despre simțămintele sale, le solicită sfaturi, vrea să afle detalii din trecutul lor sentimental.

Aceasta poate coincide cu o nouă perioadă de formare a eu-lui implicând dispreț față de familie și revendicarea drepturilor unui adult. Lipsa de corespondență între maturitatea fizică și intelectuală și maturitatea socială, care i-ar permite un statut individual autonom, determină numeroase și inevitabile conflicte.

Rolul modelului în dezvoltarea personalității

Încă din primii ani de viață copilul devine capabil să învingă – cel puțin în plan imaginar, în gând, cu anticipație − obstacole reale sau imaginare cu care se confrunta. În imaginația copilului se desprinde și se impune un personaj care aduce soluții pentru toate „marile” lui necazuri.

Acest personaj în care se transpune copilul și cu ajutorul căruia el „cucerește“ anticipativ lumea este eroul.

La început modelul este un om concret: unul dintre părinți, un frate. Pe măsura înaintării în vârstă, a dezvoltării imaginației, varietatea personajelor cărora li se oferă calitatea de a fi erou crește la rândul său. Constituirea eroului răspunde unei profunde cerințe interioare: marchează începutul dedublării individului: eroul este el însuși, dar un alt eu investit cu calități și forțe nebănuite.

Primele modele de identificare a adolescenților rămân tot părinții, însă în alegerea de modele și făurirea de idealuri exercită o puternică influență eroii literaturii beletristice, biografiile oamenilor de seama dar și persoanele pe care Biblia le amintește în rapoartele sale.

Datorită unor limite inerente ale acestei vârste, modelele nu se reflectă de la sine și pozitiv în obiective ale identificării: intervin slabă capacitate de apreciere obiectivă a personalității și lipsa de experiență socială.

Datorită subaprecierii acestor limite, există adolescenți la care „noile identități” nu numai că nu le depășesc valoric pe cele anterioare, dar cuprind numeroase componente negative, concretizate atât în concepții, cât și în comportament.

Experiența socială redusă a adolescenților poate conduce la identificări cu modele neadecvate (fie că este vorba de trăsături, fie sunt preluate global, necritic modelele cu însușirile, dar și cu defectele lor), sau poate conduce la făurirea de idealuri inaccesibile (peste posibilitățile reale ale fiecărui adolescent) și chiar identificarea cu false idealuri (încărcate cu valori scăzute, non-valori, sau însușiri necorespunzătoare cerințelor societății date în care trăiește adolescentul).

Identitatea este „dimensiunea centrală a conceptului despre sine a individului, reprezentând poziția sa generalizată în societate, derivând din apartenența sa la grupuri și categorii sociale, din statutele și rolurile sale”

Grupul, prin cerințele pe care le formulează, îl ajută pe adolescent să își conștientizeze calitățile și, mai mult decât atât, să le demonstreze în activitățile comune. Astfel, el începe să se definească în termenii trăsăturilor pe care le manifestă în relațiile cu persoanele din jur și să încorporeze statutul de membru al grupului social în autodescrierile sale.

Importanța grupului

Una dintre schimbările majore care apare în viața socială a adolescenților se referă la importanța pe care o câștigă în această perioadă persoanele de aceiași vârstă, care permite adolescentului să își câștige treptat independența față de familia de origine.

Prin identificarea cu persoanele de aceiași vârstă, adolescentul interiorizează noi tipuri de valori și dezvoltă judecăți morale, începe să exploreze lumea pentru a afla în ce fel ea sau el sunt diferiți față de părinții lor .

Interacțiunea cu adolescenții de aceiași vârstă contribuie în mod semnificativ la formarea imaginii de sine. Relațiile cu cei de aceiași vârstă sunt cele care facilitează adolescentului stabilirea și perfecționarea relațiilor interpersonale, deprinderile de comunicare și trăirea sentimentului de prietenie.

Toate acestea, oferă cadrul necesar pentru experimentarea intimității, dar și a diferitelor roluri sociale, oferind adolescentului posibilitatea de a se „oglindi” în ceilalți pentru a-și forma propria identitate.

Pe de altă parte, multiplicarea relațiilor sociale ale adolescentului determină extinderea simțului eu-lui, amplificând uneori confuzia și, în consecință, făcând necesar un proces de (auto)verificare și (auto)testare.

Școala cu profesorii, disciplinele de învățământ, colegii de clasă, sistemul de reguli și valori specifice, biserica, reprezintă un alt agent important al integrării adolescentului în complexul angrenaj social.

Pe de o parte, școala înlesnește procesul formării și funcționării grupurilor de aceiași vârstă, pe de altă parte, ea stimulează (sau ar trebui să stimuleze) confruntarea cu status-urile profesionale adulte .

Deciziile și influența grupului

Presiunea de a se conforma la normele grupului, de a avea și a urma un leader, atinge cote maxime în timpul adolescenței, fiind este mai puternică decât însăși instinctul de conservare și trebuința de securitate.

Studiile realizate cu privire la acest fenomen arată că fenomenul conformării la grup nu este doar consecința „tiraniei” grupului, ci și a nevoii ființei umane de a fi iubită și acceptată ca parte a unui grup.

Practic, în adolescență, manifestarea trebuințelor superioare de apartenență socială descrise de piramida lui Maslow atinge un moment de apogeu, acesta fiind unul dintre motivele pentru care adolescenții acționează de cele mai multe ori în grup.

La începutul adolescenței, alcătuirea grupului se produce spontan, prin luarea în considerare a caracteristicilor de personalitate ale membrilor săi și mai puțin a unor obiective comune care ar putea sta la baza stabilirii grupului.

De obicei, adolescenții nepopulari sunt mai greu acceptați în grupuri; datorită faptului că, adesea, ei manifestă o inadaptare afectivă ca prelungire a relațiilor încărcate de disconfort din familie, adolescenții respinși sunt excesiv de interiorizați, timizi, retrași sau, dimpotrivă, certăreți, zgomotoși, indiferenți față de alții, egoiști.

În grupurile de adolescenți apare de cele mai multe ori un leader care se impune prin inițiativă, îndrăzneală, neconformism și care își exercită funcția în mod autocratic.

Odată constituit, grupul are tendința de a se manifesta împotriva adultului, confruntarea cu acesta îl face pe adolescent să se simtă mic, inferior, stingherit. Ca urmare, grupul adoptă reguli de conduită, coduri secrete de comunicare și parole care îl feresc de o eventuală intruziune a adultului.

La această vârstă spiritul de camaraderie este mai important decât spiritul de competiție, deoarece valoarea individuală este apreciată în măsura în care un adolescent este la fel ca ceilalți și nu neapărat mai mult decât ei.

Dacă grupul de apartenență este unul în care se găsesc valori morale religioase, acesta va avea o influență puternică în definirea personalității tânărului de mai târziu.

Biserica și familia pot genera astfel de grupuri de apartenență unde influența liderului este una benefică pentru tânăr.

concluzii

Lucrarea a arătat încă odată cât de complexă este această vârstă a adolescenței, plină de confuzie, radiantă dar și primejdioasă în același timp.

În urma studiului am văzut mai multe componente care pot lucra împreună la definirea personalității unui adolescent, și modul în care acesta se raportează la factorii de influență din mediul său.

Viața personajelor descrise în Biblie este din acest punct de vedere un exemple demn de urmat, trăirile lor sunt în egală măsură trăirile fiecărui adolescent ajuns la vârsta marilor căutări și a întrebărilor de ordin existențial.

Dacă în acele situații cu totul și cu totul speciale, tinerii au reuși să rămână credincioși lui Dumnezeu, înseamnă că în oricare altă situație tinerii pot face față cu bine încercărilor cu care se confruntă.

Am observat în teza prezentă că încă de la debutul în adolescență lumea tânărului intră intr-o continuă schimbare, iar acest proces se finalizează doar la ieșirea din adolescență, undeva în jurul vârstei de 20 de ani.

Până atunci personalitatea adolescentului este intr-o continuă schimbare, la care se adaugă îmbunătățiri sau defecte de caracter în funcție de mediul de proveniență a tânărului.

Dacă în această perioadă biserica, mentorul spiritual, familia sau pastorul nu alocă suficient timp relației cu adolescentul, acesta va avea de suferit diferite handicapuri pe care le va purta în perioada următoare, cea a tinereții.

Toate eforturilor formatorilor și educatorilor ar trebui îndreptate spre aceste persoane care în această perioadă își bun bazele vieții de mai târziu. Nici un efort nu ar trebui precupețit în ai ajuta pe tineri să-și formeze un caracter în armonie cu valorile moral-spirituale.

Transformările de natură fizică care au loc în această perioadă ar trebui înțelese ca ceva normal și canalizate spre acele domenii în care tinerii pot da randament maxim și benefic pentru caracterul lor.

Chiar după primii pași pe care tânărul îi face pe tărâmul adolescenței trăirile acestei perioade sunt monitorizate de conștiința morală care începe să aibă un rol din ce în ce mai decisiv în viața lui.

Un rol deosebit de important în modul de manifestare al adolescenților îl constituie și temperamentul pe care îl are tânărul. Din studiul prezentat în lucrare ne dăm seama că anumite deprinderi și moduri de a acționa sunt datorate în mare măsură temperamentului pe care îl deține.

Fiind conștienți de acest lucru putem să ne raportăm altfel la variațiile în comportament ale unui tânăr, interpretând acțiunile sale și prin prisma temperamentului său. Comportamentul deviat nu este scuzabil doar pentru că adolescentul are un anumit tip de personalitate iar temperamentul pe care îl are nu poate fi schimbat, ci acest lucru poate fi înțeles și corectat.

Adolescența prezintă multe fațete iar una dintre ele este și criza de identitate care se instalează la această vârstă. Sentimentele de autonomie și independență ating punctul de climax în această perioadă, iar adolescentul trebuie să le facă față. De cele mai multe ori lucrul acesta nu este doar problema tânărului, ci este problema familiei, bisericii frecventate și a grupului de apartenență.

Familia joacă un rol deosebit de important în consolidarea personalității și a idealurilor pe care le manifestă adolescentul. În cadrul familiei adolescentul se simte cel mai în siguranță și ocrotit, însă acest lucru prezintă și un revers când tânărul se simte urmărit, spionat sau îngrădit.

Aceste lucruri țin de modalitatea familiei de a gestiona tensiunile adult – adolescent, și de modul în care părinții pot oferi tânărului libertatea pe care o dorește supraveghind în același timp grupul de influență al tânărului.

Biblia declară în Proverbe 22:6 „Învață pe copil calea pe care trebuie să o urmeze, și cînd va îmbătrâni, nu se va abate de la ea.”

Aceasta este o lecție care rămâne valabilă peste timp și reprezintă baza educație în familiile adolescenților.