Teme Si Motive Romantice In Creatia Eminesciana

Teme si motive romantice in creatia eminesciana

Geniul

Problema regenerarii si rientregrarii cu implicatii atat de profunde pentru procesul creatiei geniului, deschide perspectiva psihologiei speciale pe care si-o compune artistul in neitreruptul contact cu zonele inconstientului.Atras de fortele necunoscutului ce-l dirijeaza din insusi forul lui launtric, romanticul a cautat sa se plaseze, prin desinsetia din fluxul obisnuitului si al cotidianului, pe-o traiectorie ce ii pastreaza vecinatatea permanenta sale sufletesti. Gestul se dovedea a fi in in primul rand al geniului romantic angajat fata de sine in a gasi raspuns marilor probleme existentiale. Argumentele biografice nu puteau epuiza de pilda in problemele thanatologice semnificatia integrala a conditiei umane. Frica biologica si spaima metafizica nu erau decat efectele unor realitati pe care cugetul romantic nu voia sa le intuiasca din perspectiva integratoare a conditiei umane. In acest sens, geniul era chemat sa sugereze un raspuns. Astfel , la Eminescu, problema mortii pare ca se traduce in intelegerea pe care geniul sau o da conditiei umane pecetluita in destinul de-a exista sprea a muti ( Zum Todesein). Moartea ii apare in ca fireasca, de un firesc de la care nimeni nu se poate abate. Dar interesul pe care geniul il punea in explorarea acestui adevar era chemat sa depaseasca un inteles ce indesobeste-i cunoscut,. Realitatii “ mortii” I se da o conditionare social-istorica Prezenta “ mortii” ca motiv poetic la Eminescu adauga apoi un adevar artistic pe care Fr Schlegel il descoperise mai intai in versurile lui Novalis, anume, de a fi avut deosebitul simt artistic pentru moarte.. Dar poezia thanatologica i-a fost lui Eminescu un prilej de patrundere prin cunoastere dincolo de lumea fenimenelor. “Lucrul in sine” kantian, impenetrabil ochiului comun I se dezvaluie poetului de geniu in intuitia mortii. Pentru acestea toate nu mai surprinde azi de ce in poezia eminesciana se rostuieste moartea ca si in viata, spre a da un raspuns problemei existetniale, de a exista spre a muri ( Zum Tode-sein) sau de-a muri spre-a exista. O implinire a iubirii, ca si in tot ce angajeaza geniul, sta semnul mortii. Chemarea si dorul catre moarte ( Sehnsuch nach dem Tode) , pe care geniul mai intai il intuise in posibilitatile onirice, sunt dorinta integrarii in perfectiune, tanjirea dupa Absolut, ( Sehnsucht nach dem Absolute), promisiunea libertatii si a zeificarii. Astfel, evenimentul mortii se-nscrie in suita marilor abstractiuni pe care artistul le-a figurat poetic servindu-se adesea de-nchipuirea mitologica ce culmineaza-n viziuni crestine. Problema in esenta ramanea insa aceeasi, a dualitatii, a geniului privit drept revarsarea spiritului in corp, a ingerului ca “ ideal eteric” salasluind in lut. Atributele crestine preiau detalii din vecea-nchipuire mitologica.Ingerul mortii ce poarta aripi de vant, are inima de ger, vocea plansa,iar tara lui este mormantul. In Memento Mori, moartea pastrand vestigiile vechii inchipuiri grecesti, apare “ cu-aripi negre si cu chipul ei frumos”. Alteori, ca in Povestea magului calator in stele, moartea poarta mantaua bruna ( pe care o intinde peste om,metafora mormantului) ducand pe aripi sufletul celui mort. Sau in acelasi poem, versiunea care trece in Geniu pustiu, in care moartea “ e un inger palid cu lungi aripi si negre: caruia I se da intelesul imediat al destructiei umane ce insoteste orice destin: “Pacat numai c-amoru-I stinge sisteme’ntrege,/ Intorsu lui omoara p’oricine asculti cantarea-i genu-ti e sfaramat./ A celor trecatoare in mana lui e soarte/ Frumosu-I ca nealitatii si numele-I e: Moarte! ‘.

În viziunea schopenhaueriană, geniul se definește prin cunoaștere și nu prin sentimente sau trăiri (de care se poate elibera). Ideea că geniul este o entitate care, deși „luminează” în exterior prin creația sa, în interior este „rece” întrucât se obiectivează, este sugerată simbolic și de mai multe imagini din poem: „un mort frumos cu ochii vii / ce scănteie-n afară” (strofa 18), „lucești fără de viață” (strofa 24).

Deși geniul este condamnat la nefericire în timpul vieții, el va fi veșnic ținut minte pentru ceea ce, obiectivându-se, a putut crea, obținând „nemurirea” întru posteritate – idee sugerată alegoric și în discursul Demiurgului: „noi nu avem nici timp, nici loc / și nu cunoaștem moarte (strofa 78),, „rămâi / oriunde ai apune” (strofa 81). Totuși, acest lucru nu este chiar consolator, după cum se poate înțelege și din tonul trist al cuvintelor Luceafărului: „eu în lumea mea mă simt / nemuritor și rece” (strofa 98).

Mitul Romantic al Daciei

Mitul romantic al Daciei- paradis pierdut se regaseste in opera lui Eminescu, imbogatit insa cu elemente care icnorporeaza, romanticizandu-I, mitul clasic al Romei. Pentru Eminescu, istoria parcurge trei varste, dintre care primele doua ( varsta de dinaintea istoriei, cea a Daciei mitice din Memento mori, si varsta eroica a statului natural din Scrisoarea III) sunt prin excelenta creatoare,iar cea de a treia,contemporana, e resimtita ca un timp de criza, un timp al instrainarii de istorie. In marele tablou al nasterii si mortii civilizatiilor care e Memento mori,episodul dacic aduce o structura particulara, divergenta fata de celelalte episoade, Fiecare dintre civilizatiile al caror destin e completat in poem ia nastere dintr-un element primordial( acvaticul: “ apele oceanici” pentru Grecia, apele Nilului si pamantul- “ pustia” pentru Egipt ) si se realizeaza printr-un effort al spiritului de a modela, dupa propria-I imagine, natura, dar, in monetul cand Spiritul, atins de indoiala, se instraineaza de sine, civilizatia pe care a intemeiat-o recade in elemente, si , anulandu-se, redevine natura, Episodul dacic nu respecta insa aceasta schema generala a ciclurilor istoriei, Dacia nu reprezinta o civilizatia intemeiata de spiritul rational, ci o varsta a gandirii mitice.Dacia nu are inceput, nu cunoaste devenirea si pare sortita unei existente vesnice. In structura peisajului dacic ( cu spatiul ondulat- Munti se nalta, vai coboara” ) transpare abia impietrit ritmul leganat al unei pulsatii cosmice primare. Taramul e strabatut, ca de un ax transveral, de fluviul cantarii, care e, in acelasi timp, element al unei geneze perpetue, mormant acvatic (“ Insulele ce le poarta, in adancu-I nasc si pier” ) si oglinda captand si restituind imaginea inaltimilor astrale: “ Pe oglinzile-I marete, ale stelelor icoane/ Umed se nasc in fundu-I printre ape diafane,/ Cat uitandu-te in fluviu pari a te uita in ceri.” La rasarit se inalta muntele sfant, ax vertical al peisajului daic si, in acelasi timp, Axis mundi marcand centrul sacru al universului. “ Jumatate-n lune, jumatate-n infinit:, muntele sacru rezuma simbolic sensul Daciei, taram originar prin care universul terestru se deschide comunicarii cu cosmosul, intr-un sens diferit de ce al comunicarii cosmice pe care-l stabileste, tot in Memento mori, Grecia mitica: in Grecia e o betie a aspiratiei celeste sau, dimpotriva, o fericita confuzie intre oameni si zei, in timp ce peisajul dacic are bolti crapate de padure prin care zeii ( transcendentul, va spune mai tarziu Blaga) coboara . Taramurle cu care Dacia se invecineaza sunt fabuloase imperii astrale ( monastirea lunii, cetatea soarelui, gradinile zorilor); prin boltile crapate ale padurii coboara, pe scari de stanci, zeii, anuland granitele ce separa niveluri cosmice diferite. Arhitectura si natura se confunda, caci spiritul uman nu modeleaza natura, ci si-o asuma: palatele” inradacinate-n stanca” au bolti si stresini din padure, codrii pot fi cetati, iar copacii pot alcatui lacas pentru zane si imparatese, care se trezesc la viata la glasul cornului de aur, Masurat de greieri-orologii, timpul Daciei nu e istoric, e cosmic.

Traind in varsta mitului, Dacia nu poarta, in sine, germenii distrugerii si moartea ei nu poate veni decat dinafara, adusa de civilizatia : istorita” triumfatoare a Romei, Victoria Romei ( oricat de eroice ar fi acordurile in care e celebrata) este marcata de semnul unei fundamentale vinovatii, pe care invinsul Decebal o transforma in acuza si motiv de blestem: “ Pe-a istoriei mari panze, umbe-a sclavelor popoare/Prizarite, tremurande trec- o lunga acuzare-/Tarand sufletul lor vested pe-al coruptiei noroi/ Voi nu i-ati lasat in voia sortii lor. Cu putrezirea/ Sufletul vostru propriu ati implut juna lor fire./ Soarta lor va e pe suflet- ce-ati facut cu ele? Voi! “Odata intrati in istorie prrin infrangerea Daciei mitice, noi, : urmasii Romei” , suntem marcati de dubla mostenire a vocatiei eroice romane (“….-n inima noastra sunt seminte de marire”) si a pacatului , a vinei tragice pe care Roma si-a asumat-o smulgand popoarele “ barbare” destinului lor. In Odin si Poetul,Decebal gandeste decadenta mostenitorilor Romei ca pe o ispasire a acestei vini tragice si ca o implinire a vechiului blestem dacic.

Moartea Daciei este, pentru Eminescu, o tema predilecta, la care se opreste in proiecte succesive. In stadiul de proiect a ramas planul unei epopei, Decebal, in care luptele daco-romane se impletesc cu destinele bardului dac Ogur, cantaretul orb care traieste, cea mai mare parte a vietii sale, alaturi de zeii Daciei, pentru a cobori, dupa infrangere , in adancurile marii inghetate, in Valhala subacvatica a zeilor nordici. Cele cateva fragmente din piesa Decebal, publicate de Marin Bucur, nu se mai leaga de viziunea epopeica din Memento mori si nu par a fi gandite in structura de drama shakesperiana, pe care Eminescu o experiemnta in Bogdan Dragos si in Mira, Decebal e, mai degraba, un poem dramatic de tip romantic, dominat- dupa cat se pare- de bocetul Dochiei, Casandra,vizionara cu ochi de copil, care jeleste suferinta de a fi exaltata, nostalgic, repaosul varstelor precosmice.

In incpeuturile ei, poezia eminesciana nu se revendica de la lirica postpasoptista cu care e contemporara, ci se incadreaza, prin conceptie, tematica, tonalitatea sentimentala si prin univers umagistic in cea mai pura traditie a liricii pasoptiste. Erotica in stil Alecsandri ( De-as avea…) sau Bolintineanu ( O calatorie in zori), salirica- rememorand pilduitor dloria vechii Rome si vestindu-I resurectia- (Junii corupti), patriotica ( Ce-ti doresc eu tie,dulce Romanie) sau istorica si revolutionara (Horia), poezia de inceput a lui Eminescu reia motive ( motivul luminii ca substanta divina a lumii, prezent in poemele lui Heliade) si procedee caracteristici poeziei pasoptiste ( acumularea de comparatii dion Amorul unei marmore sau din Amicului F.I reaminteste indeaproape tehnica tehnica poetica a lui Bolintineanu). Poezia eminesciana se ataseaza insa, mai ales, vizionarismului pasoptist, care se exprima predilect si explicit in costituirea idealului national si politic al unei lirici axate pe conceptia mesinianica asupra rolului pe care poetul il are de indeplinit in Cetate. ,,Bardul” eminescian este este reincarnarea poetului-profet al pasoptistilor si el ia chiar, adesea, infatisareapoetilor generatiei precedente, vadind optiunea lui Eminescu pentru profetismul romantic de formula heliadica, optiunea exprimata , la 1867, in poezia-omagiu ( care e si o prima poezie program) La Heliade. Intre ,, placuta’ ,,ghirlanda de flori plapande, june”, care incoroneaza fruntea tanara a cantaretilor iubirii, si ,, falnica comuna’’ de oe ‘’ fruntea cea umbrita de bucle de argint ‘ a poetului profet iontonand cantecul sublim al neamului, poezia eminesciana opteaza, programatic, pentru cea de a doua. Vocatia poeziei nu e, asadar, placutul, si sublimul, caci poezia sa vrea cantarea profetica ce concureaza si stapaneste orfic natura si natura umana dezlantuita.

Heliade , poetul a carui voce tulbura,, marea moarta “cu ,,ape de plumb” a unui veac degenerat, vestind apocalipse se renasteri, reapare in poezia lui Eminescu la 1870 ( Os magna sonaturum) sau la 1872 ( La moartea lui Eliade) si el reprezinta prima ipostaza fundamentala a unei mitologii poetice eminesciene care are, ca principal articol de crez, idealul mesianic al poeziei pasoptiste.- un ideal asumat la 1877, dar contemplat ci nostalgie la 1872, intr-o varsta degradata a spiritului instrainat, cutremurat de moartea ultimului mare profet al neamului.

Super tema timpului

E tema cea mai cuprinzatoare, integratoare, a universului poetic eminescian. De la ea porneste marea geneza a operei si la ea se intoarce fiecare detaliu, aici se revarsa toate semnificatiile majore ale temelor subsumate, ale marilor viziuni poetice. Viziunea eminesciana asupra timpului depaseste cu mult epoca de creatie, anticipand marile teorii relativiste ale secolului urmator si conceptiile cosmogonice ale fizicii actuale. E tot mai clar azi ca termenul, conceptul de lume, de univers presupune "asezarea spatialului (perceptibil senzorial) intr-un ansamblu de relatii temporale" (Elena Tacciu). Timpul, ca materialitate a succesiunii si a simultaneitatii, ca timp cosmic, atomic, biologic, dar si ca mare mister a! trairilor subiective, guverneaza existenta universala, infinitul mare si infinitul mic, unificand, dirijand, prin simetrie, toate procesele, toate metamorfozele:

"Timp linear, timp circular (garantie a intoarcerii), durata, eternitate, devenire, repaos, ritmuri ale timpului mic omenesc, ritmuri ale timpului cosmic, timp crescand ireversibil, oprimator ca in finalul sonetului «Trecut-au anii…», timp reversibil ca in «Sarmanul Dionis», vreme si veac, vreme care vremuieste…"

(Zoe Dumitrescu-Busulenga).
Tema timpului foloseste un instrumentar complex de motive prin care se ilustreaza: simboluri ale eternitatii: in plan cosmic, cerul, stelele, luceferii, luna; in planul terestru, codrul, muntele, stanca, marea, izvoarele, in genere acvaticul in zbatere continua si in nesfarsita, heracliteana curgere; simboluri ale efemeritatii: clipa din "Glossa", "o ora de amor", motivul panta rhei ("toate curg"), ratacirea terestra, vremelnicia umana, norocul, jocul de masti, lumea ca teatru.

COSMOGENEZA. Poemul cosmogonic "Scrisoarea I" cuprinde marile viziuni eminesciene asupra spatiului si timpului cosmic, asupra nasterii si stingerii lumilor, prelucrand poetic mari mituri ale omenirii, dar anticipand si teorii foarte moderne din fizica secolului al XX-lea. Mitul creatiei, preluat din "Imnul creatiunii" din "Rig-Veda", se suprapune peste imagine Big-Bang-ului initial, a marii explozii care a proiectat lumile in spatiu pana la un punct inertial, dupa care urmeaza prabusirea catre punctul genuin, contragerea in neantul primar, antrenand anularea spatiului si a timpului:

"Timpul mort si-ntinde trupul si devine vesnicie."

SOCIOGENEZA. Nasterea si evolutia societatilor umane urmeaza aceeasi linie temporala ireversibila, cu fenomene entropice, din poemele cosmogonice. Chiar in "Scrisoarea I", raportate la scara cosmica, societatile umane, "microscopice popoare", erau supuse deriziunii timpului, destinul uman, insurmontat de ireversibila trecere a vremii, stand sub semnul tragicei conditii a efemeritatii. "Memento mori", poem sociogonic in spirit romantic, asemanator cu "Legenda secolelor" a lui Victor Hugo, dezvolta perspectiva si acutizeaza privirea sceptica a poetului asupra evolutiei societatii umane.
Tema sociogonica eminesciana se sustine prin motive poetice de mare efect si cu larga circulatie in literatura lumii. Motivul ubi sunt, intalnit inca in versetele biblice ("Isaia", XXIII, 18), la Lucretiu ("De rerum natura") sau in "Viiata lumii" a lui Miron Costin, gaseste ilustrare in trecerea succesiva in neant a societatilor umane din "Memento mori" si in filozofarea sceptica a poetului asupra sortii omenesti. Motivul ubi sunt se nuanteaza prin variantele sale, vanitas vanitatum vanitas si fortuna labilis, al sortii schimbatoare, acesta ilustrat la nivel individual in "O, ramai" si in "Revedere".

Privind in urma, invins de trecerea timpului, omul inregistreaza inutilitatea eforturilor sale, din marile infaptuiri ale secolelor ramanand numai ruine.

TEMA RUINELOR. Frecventata de romantici, mai mult ca filozofare, ca lamentare a omului pe pietrele timpului, tema este extinsa in poezia eminesciana la scara universala. "Memento mori" apartine astfel prin excelenta viziunii ruinistice asupra lumii, in corespondenta cu finalul "Scrisorii I".

Invocatia cvasi-homerica de la inceputul poemului, "Mergi tu, luntre-a vietii mele, pe-a visarii lucii \;i!ui ! ! tneaza marele vis romantic eminescian, in timpul caruia eul poetic calatoreste de-a lungul isii : .          : istand la aneantizarea implacabila a civilizatiei. Rasar astfel, din negura timpului,

I-Vi -ik- u:; . . … mandra", "cu o mie de palate", "cu muri lungi cat patru zile"), "Libanionul", "Egipetul" iii.uiv ..agment publicat in timpul vietii poetului), Grecia antica, marile lupte pentru cucerirea Daciei. i esie 101. Aceeasi distrugere, sub efectul timpului, a civilizatiei. Eminescu, spre deosebire de inaintasi, de I Irisoverghi, Heliade, Carlova, Alexandrescu, care scrisesera si ei pe aceeasi tema, se detaseaza de obiectul concret al observatiei ruinistice, de lamentarea zadarnica pe pietrele cladite de om. In aceasta privinta, considera Elena Tacciu, el este superior chiar lui Volney si Victor Hugo, sublimand ideea ruinistica prin tema visului si a marilor viziuni uranice. Domul carpatin, aceasta patrie mitica ideala, formata din codri si din stanci protectoare, tara legendara a lui Decebal, este supus distrugerii. Zeii Daciei se retrag in ocean, codrul-cetate ("Musatin si codrul": "Si sa stii, iubite frate,
Ca nu-s codru, ci cetate"), se cufunda in mutenie, infruntand aprigele veacuri viitoare. Dar Eminescu are, in plus, viziunea marii distrugeri uranice, a Universului. Domul uranic, "unde secolii se torc", este cuprins, in finalul marii "Diorame", de flacari, iar "timpul mort si-intinde membrii si devine vesnicie".

Prin tema ruinelor, sublimata mitic si impinsa pana la ultimele consecinte, Eminescu duce la apogeu un motiv romantic de cea mai larga circulatie.

EROSUL. Orice creatie presupune extensia Totului, separare, scindare, dar si prima tensiune a partilor, atractia reciproca pentru refacerea armoniei pierdute. Iubirea este cea mai veche tema literara, inscrisa, in forme arhaice, arhetipale, in toate mitologiile lumii. Iubirea incepe cu insasi Creatia, cerul si pamantul dobandind, in varianta primara, atribute antropomorfe, distribuite dupa principiile masculin si feminin. in mitologia greaca, Uranus este cerul, puterea suprema, creatoare de timp si de spatiu, iar Geea este pamantul, principiul feminin, fertil, al perpetuarii vietii. Cosmogeneza insasi pare sa fie creatoare de j tensiune erotica la scara cosmica, datorata separarii unui intreg in cele doua principii ordonatoare in Univers, care nazuiesc insa la armonia initiala, vadita in toate marile poeme ale omenirii. "Luceafarul", este construit, in liniile lui profunde, pe aceasta ipostazare, "dialectica sferelor uranica si telurica", simbol mitologic, reactivat, si consacrat de romantici, e o expresie a "erosului cosmic" (Elena Tacciu), prin magnetismul lor reciproc. Atractia erotica este expresia unei nostalgice nazuinte de intoarcere in timpul primordial si, raportata la scaia cosmica, o expresie a atractiei universale.
Pe aceasta schema arhetipala se construiesc marile povesti de dragoste, desprinse din mitologie, pana la cele terestre si deplin demitizate din vremurile moderne. Miturile consacra marile cupluri unite printr-o dragoste care invinge timpul, supusa uneori Ia mari incercari sau la sacrificii de multe ori cu deznodamant tragic, semnificand o cadere din conditia arhetipala si eterna a omului. Cuplul adamic, primordialii Adam si Eva, sacrifica pentru dragoste, pentru cunoasterea de sine prin sentimentul erotic, insasi conditia eterna, paradiziaca a omului, declansand marea drama a umanitatii, care incearca, prin sentimentul inaltator al iubirii, intoarcerea in starea initiala si redobandirea gratiei divine.

In poezia eminesciana sunt ilustrate cele mai sugestive ipostaze ale manifestarii sentimentului erotic. Mai intai, in sensul fundamental exprimat mai sus, iubirea "ca rit de reintegrare in pierduta armonie cosmica" (Ioana Em. Petrescu), indeosebi in idile, prin somnul indragostitilor in mijlocul unei naturi erotomorfe, paradiziace, pierduti pe cai neumblate, in "armonia codrului batut de ganduri", ingropati in flori de tei, cuprinsi de starea de "farmec" a timpului ce si-a oprit trecerea, similar timpului primordial.

Este iubirea ca intoarcere la pierduta stare edenica, aflata in mijlocul unei naturi pletorice, elementele naturii dobandind starea de primordialitate, ca in "Sarmanul Dionis" (edenul selenar) sau in "Cezara", in arhetipala insula a lui Euthanasius.
Eminescu ilustreaza si iubirea demonica, derivata din temele neguroase ale romantismului european, prin mitul strigoiului, intalnit in "Strigoii", in "Sarmis", in unele proiecte ramase neterminate, cu sorginte in balada "Lenore" a germanului Gottfried August Burger. Despre strigoi scrisesera in literatura romana Asachi, Alecsandri (excelente ca ritm si macabru "Baba Cloanta", "Noaptea sfantului Andrii"), Bolintineanu ("Mihnea si Baba"). Eminescu mentine cavalcada nocturna, sublunara, invaluita in mit si poezie, dar, spre deosebire de Burger si de poetii romani amintiti, estompeaza tragicul si macabrul, convertindu-le in mit, in aspiratie catre moarte pentru implinirea absoluta a erosului, ilustrand un motiv romantic, corelatia dintre Eros si Thanatos. Arald isi urmeaza in moarte iubita, frumoasa regina dunareana Maria.

Prin magul pagan, dizolvat intr-un peisaj montan arhaic, singurul -care cunoaste taina eternitatii iubirii, "Strigoii" continua mitosul dacic cladit in "Memento mori", potentandu-l cu noi semnificatii.
Un demonism atenuat, metamorfozat, se insinueaza, prin mitul ingerului cazut, in "Calin (file din poveste)" si in "Luceafarul".

Motivul, de o mare circulatie, cu origine biblica (pedepsirea ingerilor razvratiti), este supus transformarilor prin Dante si Milton ("Paradise lost", "Paradisul pierdut"), ajungand in romantism, prin "La Fin de Satan" al lui Hugo, "Eloa", de Vigny, "Demonul" lui Lermontov, la o inversare totala a termenilor de bine si de rau. De la actul justitiar divin, mentinut inca de Dante si Milton, in romantism demonul tinde sa devina un personaj pozitiv, care ar fi revolutionat lumea, daca nu ar fi existat o forta de reactiune. oprimatoare, insusi Dumnezeu. Pe plan general, in romantism, prin scindarea divinitatii in seraf si demon, intre acestia continua sa se manifeste o atractie irezistibila: seraful, visand redemptiunea divina, se indragosteste fara scapare de opusul sau. Daca la Heliade, in "Zburatorul", manifestarile Floricai sunt numai de ordin senzual (in genul poeziei sapphice), la Eminescu atractia erotica implica mari idei filozofice, renuntari concepute la scara cosmica. Luceafarul nu mai este un razvratit, e un hyper-eon, asezat in ierarhia cosmica aproape de Dumnezeu, dar, prin tentatiile sale erotice, se manifesta si ca un Zburator. El apare din mare, de aici putandu-se trage si o concluzie folclorica: o Stima a apelor, un "Cel din tau" exista si in eresurile populare, dupa cum aparitiile sub forma de sul de foc, de fulger, imaginate in gandirea mitica, figureaza in poem ipostaza uranica a Luceafarului. Zburatorul lui Eminescu din "Calin (file din poveste)" devine genial in "Luceafarul", la el criza erotica fiind numai temporara. "Luceafarul – spune George Calinescu – este mintea contemplativa, apolinica, cu o scurta criza dionisiaca, repede depasita prin dilatarea acelui epifenomen care se cheama constiinta".

El nu se razvrateste, ca Arhanghelul lui Hugo, impotriva constiintei demiurgice, ci impotriva lumii nedemne de purificare, de inaltare la divinitate.
Erosul, ca mijloc de eliberare de povara temporalitatii, prin evadare in natura sau prin reintegrare divina a fiintelor, intoarce astfel temele si motivele creatiei eminesciene in punctul initial al genezei lumilor. Timpul, identic uneori cu insasi divinitatea ("Timpul este Demiurg", spune insusi Eminescu), guverneaza marile cicluri ale universului si destinele umane.

    Cosmogonia

Aceasta tema trateaza nasterea si stingerea universului, avand ca motive luceferii, stelele, luna si zborul prin spatial sidelar.Tema este ilustrata indeosebi in "Scrisoarea I" , prin cugetarea batranului dascal la soarta universului, la modul in care a luat nastere si la felul in care se va stinge.Cosmosul mai este tratat de Eminescu in poemul "Luceafarul" in "Rugaciunea unui dac" si in poemul postum intitulat "Genaia".

"Scrisoarea I", "Luceafarul" si "Rugaciunea unui dac" sunt cateva din lucrarile care au ca tema "Facerea si desfacerea", denumire data de George Calinescu. Unul din motivele cuprinse de aceasta tema este proportia gigantica a spatiului si timpului universal. Acest motiv reprezinta viziunea romantica eminesciana a Cosmosului in antiteza cu fiinta umana neinsemnata si muritoare; aceasta viziune mai cuprinde si evolutia Cosmosului(situata intre cele doua capete: geneza si stingerea), armonia nascuta din rotirea astrilor si perspectiva mitologica.

"Scrisoarea I" este lucrarea reprezentativa acestei teme, fiind alcatuita dintr-o cosmogonie cuprinsa in doua cugetari: una pe tema destinului uman si una pe tema soartei geniului.

In prima parte a textului(versurile 1 -28) ne este prezentat un cadru romantic, la vreme de seara, unde lumina enigmatica a lunii se imprastie peste o lume vana, nascuta dintr-un vis al Nefiintei. Aceasta priveliste din natura scoate la iveala mai multe ipostaze ale fiintei umane, dintre care retinem doar doua:

"Vezi pe-un rege ce-mpanzeste globu-n planuri pe un veac,

Cand la ziua cea de maine abia cugeta un sarac.

Desi trepte osedite le-au iesit din urna sortii,

Deopotriva-i stapaneste raza ta si geniul mortii"

In alta parte a poemului, Eminescu ii prezinta pe oameni ca fiind "umbre pe panza vremii", care se metamorfozeaza in "mii de coji" si in "nume trecatoare" duse de timp; trecatoare este si gloria, umilul om sarac si regele cel puternic fiind uniti de acelasi destin, care cuprinde tot ceea ce se afla sub patina vremii: "geniul mortii". Nimeni si nimic nu poate sta in calea acestui destin: nici Timpul(care va deveni eternitate moarta), nici Universul(care candva nu va mai exista) si nici geniul(care traieste drama unei minti ingradite de timpul prea scurt al vietii umane); intregul poem este strabatut de ideea romantica a succesiunii generatiilor, a evolutiei si a mortii universale.

A II-a secventa(versurile 29-38) este dominata de imaginea romantica a "batranului dascal" , reprezentand geniul. Aici se afla in antiteza: infatisarea umila cu gandirea savantului, "disparut din cercul ideilor, in lumea contemporana, tristetea celui care vede mizeria vietii; toate acestea se incadreaza in romantism.

Elemente romantice gasim si in episodul cosmogonic(versurile 39-86).

Viziunea mitologica a nasterii Universului; timpul anterior nasterii celei dintai planete coincide cu "A fost odata." al basmelor. Tot la mitologie face referire si imaginea titanului intunecat, cu sugestii in care Fiinta, Nefiinta si Nepatrunsul apar ca niste zeitati, iar pacea intruchipata ce stapanea Haosul "pare a fi un dragon mitic", dupa spusele lui George Calinescu.

Viziunea gigantica a Cosmosului in care rotirea lenta a planetelor creeaza impresia de armonie.

Proiectarea omului pe fundalul eternitatii; acest fragment este situat intre episodul nasterii Universului si cel al stingerii(versurile 61 -74). Personajele sunt caracterizate cu ajutorul antitezei romantice: oamenii sunt "muste de-o zi" ce traiesc pe o planeta minuscula.

Viziunea stingerii Universului este prezentata in ultima parte a poemului(versurile 75 -86); spaima creata de moartea Universului face ca planetele sa inghete si ca timpul sa devina vesnicie prin trecere in nefiinta.

2.     Istoria

Tema istoriei o pune doua mari motive: pe de o parte, marile civilizatii, privind succesiunea generatiilor , stingerea stramosilor gloriosi si nasterea unor urmasi corupti , si pe de alta parte istoria nationala care la o scara redusa trateaza aceeasi antiteza trecut-prezent, stramosi-urmasi.

Aceste motive sunt intalnite la Eminescu in urmatoarele creatii:"Imparat si proletar",Memento mori", Epigonii, Scrisoarea III.Toate aceste creatii se axeaza pe ideea incompatibilitatii totale dintre maretia trecutului si decaderea prezentului.

Alte motive specific acestei teme si intalnite in creatiile sus-mentionate sunt patriotismul(Scrisoarea III :"Si de aceea tot ce misca in tara asta raul,ramuri/Mi-e prieten numa mie iara tie dusman este/Dusmanit vei fi de toate fara a prinde chiar de veste/N-avem osti dara iubirea de mosie e un zid/ Care nu se infioreaza de-a ta faima Baiazid"),inechitatea sociala si societatea corupta:

"Iara noi ?noi epigonii?Simtiri reci harfe zdrobite

Mici de zile, mari de patimi, inimi batrane ,urate.

In noi totul e spoiala totu-i lustru fara baza;

Voi credeati in scrisul vostru,noi nu credem in nimic;

Imparat si proletar:Spuneti-mi ce ii dreptatea?cei tari se ingridira

Cu averea si marirea in cercul lor de legi;

Prin bunuri ce furara in veci vezi cum conspira

Contra celor ce dansii la lucru-I osandira

Si le subjuga munca vieti lor intrgi")

("Epigonii")

Autorul lucrarii istorice "Memento mori!", dorea sa traverseze toata evolutia omenirii, cu ajutorul unui pas gigantic, din antichitate si pana la Comuna din Paris(1871). Uriesenismul acestei viziuni apare o data cu filozofia zadarniciei cu tenta elegiaca, ce se intensifica la finalul poemului "Imparat si proletar"( despre care Calinescu spune ca ar fi o "derivatie" din "Memento mori!"): eforturile omului, nascute din dorinta de trai, sunt in zadar, pentru ca viata nu este decat un vis al Nefiintei: "Caci vis al mortii eterne e viata lumii-ntregi".

Intoarcerea la timpul mitic ar putea fi salvarea despre care vorbea tribunul-proletar in prima parte a poemului: "vremile aurite/ Ce mitele albastre ni le soptesc adesea".

Aceasta este cea de a III-a tema romantica eminesciana, lucrarea ce-i corespunde fiind "Scrisoarea III". Cel dintai motiv al acestei teme este visul. La fel ca si Cosmosul, care s-a nascut dintr-un vis al Neantului, a luat viata si imensul stat otoman: dintr-un vis al primului sultan; istoria marelui popor turc reprezinta doar implinirea visului.

Romantica mai este si antiteza care atinge nivelul modelului primordial repetabil: intre Cuceritor(Baiazid) si Aparator(Mircea cel Batran), intre armata transformata in "pleava" si cea devenita "potop ce prapadeste", intre perioada intemeierii si cea a surparii.

Imaginea aproape fabuloasa a voievodului este de asemenea un motiv romantic. In momentul luptei Mircea capata proportiile unui erou.

Elementele naturii participa si ele la acest eveniment. Dunarea(care devine si ea un personaj ce ineaca "spumegand" oastea dusmana), codrul(care ascunde "mii de capete pletoase" ca niste clone ale lui Mircea) si "raul -ramul" sunt simboluri ale naturii vesnic vii.

Natura si sentiment

Aceste categorii corelative absolut indispensabil literaturii , de oricare orientate estetica ar fi, au avut o pondere deosebita in Sturm und Drang si r romantism, nu numai prin amploarea solicitarii, ci si prin preponderenta lor simbolica, schimband optica artistica intr-o directie opusa cultului absolut al ratiunii. Daca in romantism erau recunoscute ca o realitate in sine de ordinul necesitatii, susceptibile doar a capata sensuri colaterale printr-un rafinament continuu, in Sturm und Drang au relief, cel putin aparent, mai pronuntat, datorita si imprejurarii care le da atributele unui termen polemic fara de iluminism si clasicism. Estetica a preluat de la stiinta psihologiei, si in masura mai mica de la stiintele naturii, intelesuri pe care le-a corelat unei finalitati artistice. Independenta acestor categorii, pe care si-au capatat-o cu timpul in constiinta estetica, a dus la convingerea autonomiei lor chiar in lina epoca a Sturm und Drangului. Burger insusi a crezut ca Natura, Fantezia si Snetimentul ( imaginatia subordonandu-se Fanteziei) ar fi elementele proprii ale poeziei. In fond, poezia a existat inaintea stiintelor psihologice sau naturale. Desigur, acest caracter sintetizator al poeziei, al artei in general, este legat de intelegerea lui Schelling dua care in actul artistic este posibila unitatea spiritului cu realitatea (natura). De la ideea de esentialitate a unitatii omului cu natura, la ideea de ,, natura mama” , apoi de la absoluta apropiere a naturii care pe Goethe l-a facut sa creada ca simtim cu si in natura sau ca ,, existenta sa ca individ doreste naturii”, fatalmente ducea la o conceptie panteista. Acelasi Goethe in perioada sturmeriana punea in relatie natura cu societatea si vedea in propriul Werther natura in antiteza cu societatea, ceea ce dadea o vadita coloratura in antiteza cu societatea, ceea ce dadea o vadita coloratura rousseauista Sturm und Drangului. Natura privita categorial, in miscarea stumerilor e chemata in unitate cu individul sa configureze universul estetic al sturmerilor: ,, In Germania, puterile sufletesti ale subiectivismului, eliberate si agitate, au alimentat revolutia literara a Sturmund Drangului. In betia unei dezlantuiri furtunoase de experiente spirituale sufletesti si senzuale s-a descarcat caci in arta ceea ce in Franta a devenit inceputul vijelios al unei epoci social-politice noi. In opozitie cu Iluminismul, un tineret rebel a devenit constient de propriile sale forte. In locul regulilor, <<natura originara>>, in locul uratului si intelepciunii, forta si geniul. Moralei, pasiunile vitale,formei, exaltarea geniala, ordinea, haosul fecund, societatii, poporul masurii- bunul plac. Libertatea creatoare”. Asadar, natura originara, forta si geniul, pasiunile vitale, exaltarea geniala, haosul fecund , poporul, bunul plac sintetizeaza sub orizontul libertatii creatoare cea mai cuprinzatoare notiune, a Naturii,Artistul care a chemat sa dea expresie acestei categorii, trebuie sa fie el insusi o natura innascuta si sa aiba prin educatie si temperament un cult al naturii( Naturkultus). Unul din aceasta categorie a fost si Fr Maximillian Klinger cu vestita sa drama, care a si dat numele miscarii preromantice in Germania, Sturm und Drang, unde printre altele asistam la o adevarata apologie a naturii privita aici in sensul ei restrans.