Teme Si Motive In Basmul Popular Romanesc

=== 16eb07e409cbaf273ecaf0f0e0dd4f6d1ef2a308_133641_1 ===

Capitolul III

Teme folosite în basm

Pedepsirea nedreptății

Sensurile fundamentale ale existenței sunt reflectate în raport direct cu concepția poporului: povestitorul este purtătorul și transmițătorul ideilor colectivității, exponentul poporului creator de percepte morale. Străvechea concepție a omului din popor, conform căreia numai prin pedepsirea nedreptății se poate asigura integritatea valorilor umane, echilibrul și evoluția în societate, capătă un anume sens și o anume semnificație în lumea „bogată în culori a basmului”. Referindu-ne la sentimentul de justiție avem în vedere nu numai sensul ripostei față de puterile negative (zmei, balauri etc.) deoarece acestea acționează ireversibil ca unică modalitate de apărare, ci și acțiunile întreprinse împotriva propriilor semeni care se fac vinovați de încălcarea legilor nescrise ale pământului. În felul acesta vom putea evidenția mai pregnant substanța educativă a basmului în genere,care, după cum susține Nicolae Iorga, este , în fond „o mare lecție de morală”. În viața de toate zilele întâmplări de tot felul se petrec sub ochii omului, dar, prin eliminarea tuturor faptelor nesemnificative în mintea lui sedimentează numai acele impresii legate de anume acțiuni ce înnobilează sau, prin contrast, conduc la decăderea individului. În structura basmului au căpătat contur metaforic și unele și altele.

Basmele fantastice „nu cunosc nicio îngrădire și puterea lor de reprezentare a numeroaselor aspecte de viață ale complexului social-economic, cu toate fațetele sale creatoare și contradicții existente, nu este limitată decât la felul în care acestea se oglindesc în mentalitatea colectivității respective și de puterea de combinare sau de talentul povestitorului sau creatorilor populari”. Pedepsirea nedreptății, în concepția omului din popor, este văzută ca un mijloc educativ, căci ea trebuie să determine, în esență, pe cei care ascultă, la cumpătare, la acțiuni care să asigure continuitatea ordinii constituite. Urmărind să pedepsească pe cei ce furaseră merele de aur pentru a împiedica și elimina definitiv pericolul unei recidive, care arfi putut provoca din nou nemulțumirea împăratului, Prâslea descoperă și alte fărădelegi săvârșite de zmeii implicați în sustragerea merelor. Coeziunea umană în fața nedreptății, după opinia lui Eugen Speranță, și solidaritatea sufletească ce se naște și se dezvoltă spontan, indiferent de adversitățile care i-ar despărți în alte împrejurări pe oameni este de natură etică și aceasta asigură triumful dreptății. Conceptul de pedepsire a nedreptății, caracteristic psihologiei popoarelor în general și nu numai unei anumite colectivități a izvorât pretutindeni din experiența de viață, ca un reflex spontan de apărare împotriva primejdiilor și a cruzimilor cu care a fost lovit, hăituit adesea omul. Natura pedepsei este variată, „de la luarea vieții până la ispășirea cu lacrimi și metamorfozarea în animale”. În privința aplicării uneia sau alteia dintre pedepse, interesează în mai mare măsură adâncimea ecoului produs în conștiința membrilor colectivității și în mai mică măsură forma sub care s-a aplicat și dacă există într-adevăr raport de echitate între repercursiunea faptelor săvârșite și gravitatea pedepsei. Pe de altă parte, în basm pedeapsa este capitală, pentru a fi în concordanță cu specificul lui de a prezenta totul în forme superlative, fără faze intermediare. Ca urmare a frământărilor, ca răspuns la convingerea că orice act de dreptate va fi în mod inevitabil descoperit și pedepsit prin legi și forțe încă necunoscute de el, dar care acționează independent de el și în mod ireversibil. „Basmul se petrece într-o lume unde minunea e fapt obișnuit…Aici supranaturalul nu îngrozește și nici măcar nu uimește, de vreme ce constituie însăși substanța universului, legea, climatul său”. Există, după cum s-a demonstrat, „o similitudine a basmelor pe întregul pământ”, deși atât motivele cât și funcțiile pot suferi schimbări calitative și cantitative în cadrul aceleași scheme generale, în raport cu spiritul și specificul național al fiecărui popor. Pedeapsa, așa cum se transmite până la noi, prin intermediului basmului fantastic, se aplică și la alte popoare, în funcție de concepția care predomină în epocă. Când basmele reflectă aspecte din trecutul mai îndepărtat, se păstrează aidoma normele universale de pedepsire capitală, indiferent de prejudiciere.

„Unele pedepse sun ecoul întârziat al cruzimii primitive de a prelungi supliciul”. În această viziune, setea de răzbunare împotriva acelora care se încumetă să ocupe, în ierarhia, un loc ce nu i se cuvine, în disproporție vădită cu faptele și însușirile lor personale, capătă accentuate forme de cruzime: „Atunci împăratu-a strigat s-aducă calul cel mai bun din grajd, și-a legat pe țigan de coada calului și-a pus și-un sac de nuci și-a dat bici calului. Unde pica nuca, pica și bucățica de țigan”. Singura pavăză a omului împotriva nedreptății a fost, în trecutul mai mult sau mai puțin îndepărtat, teama de grozăvia pedepselor aplicate, căci o conștiință în durata binelui nu se formase și nici nu se putuse generaliza până la marginile societății. O legendă istorică, foarte cunoscută, ne spune că voievodul Vlad Țepeș îi trăgea în țeapă pe tâlharii și răii de orice fel. De teama acestei pedepse îngrozitoare, în țară sălășluia o ordine desăvârșită. Puteai să lași punga cu bani în drumul mare și nu se atingea nimeni de ea. Un negustor străin s-a salvat de la moarte sigură mărturisind că a găsit un zlot în punga ce-i fusese furată și pe care domnitorul a ținut să i-o înapoieze personal, pentru a-i pune astfel cinstea la încercare cu banul în plus pus acolo.

Contribuția basmului la formarea etică a ființei umane a fost, milenii de-a rândul, resimțită cu intensitate, căci zi de zi, seară de seară, cu diferite prilejuri, omenilor li se reamintea, prin intermediul poveștilor, pățăniilor acelora care, prin faptele lor reprobabile, au fost pedepsiți în mod exemplar de semenii lor. Colectivitatea a avut întotdeauna în centrul preocupărilor problemele fundamentale ale existenței. Climatul vieții de familie, întărirea și păstrarea raporturilor sacre de credință și devotament între membrii familiei ocupă un loc deosebit în basmele tuturor popoarelor. Viciile, ce tindeau să mistuie un organism atât de necesar ca cel al familiei, exprimat, în cea mai mare măsură, prin imitate, armonie și putere, au provocat adesea dezamăgire de-a lungul istoriei omenirii, fapt pentru care colectivitatea, prin intermediul basmului s-a simțit datoare să condamne și să înfiereze asemenea fapte. Efectele infidelității și neloialității actelor comise de soția perfidă, de mama trădătoare sau de sora necredincioasă au fost resimțite în sânul comunității și au avut adesea urmări grave. Iată un exemplu concludent: „O femeie văduvă pune în pruncul nou-născut toată nădejdea sa pentru zile grele și de bătrânețe”. Năzuința văduvei este pe deplin justificată, ținând seama de faptul că necesitatea ajutorării reciproce între generații izvorăște dintr-o adâncă experiență de viață, din convingerea că bătrânețea este o etapă cu greutăți și scăderi inevitabile. În baza acestui raționament legitim, văduva și-a pus toate speranțele în singurul ei vlăstar. Ne-am aștepta, în virtutea acestui concept sănătos, ca mama să manifeste, cum e firesc, devotament și afecțiune filială față de unicul ei fiu. Surprinzător, dar semnificativ, realitatea reflectată în basm ne confirmă un alt aspect. Cuprinsă în mrejele vieții, mama va abdica de la adevărata sa menire; din acest motiv, pedeapsa devine inevitabilă. Pe de altă parte, unii oameni se dovedesc, sub acest aspect, mult mai prejos decât celelalte ființe ale naturii, așa după cum menționează Lazăr Săineanu: miros contrastul dintre natura umană și cea animală, dintre nestatornicia uneia și credința neclintită a celeilalte. Și aici ni se pare că se întrevede o trăsătură caracteristică a psihologiei popoarelor. Pentru a preîntâmpina urmările dezastruoase, cât și proliferarea acestor apucături, prin basm, cea mai veche creație artistică, se urmărește călăuzirea omului spre înălțimile purității și demnității, se înfierează și se demască, într-o manieră originală, slăbiciunile atât de dăunătoare ființei umane.

În basmul fantastic, „datorită oralității eroilor li se transmite permanent experiența de viață a povestitorilor creatori, iar relațiile dintre personaje reflectă realitatea, deși împrejurările în care se exercită sunt neobisnuite”.(22) Ea apare și ca urmare a dorinței de spectaculos, dar, în primul rând, ca o necesitate de sancționare a nedreptăți, pentru ca efectele ei dăunătoare să nu se mai repete.

La școala exemplelor omul învață intensificându-și într-un fel propria sa forță morală. Omul din popor a nutrit întotdeauna convingerea că nu poate exista leac mai bun împotriva răului decât frica de ispășire. „ Păcatul intră râzând și iese plângând”. Ca atare pedepsirea nedreptății se face și ca un act de îndemn indirect la cumpătare. A accepta cu pasivitate strâmbătățile de tot felul, ar însemna că omul însuși abandonează idealul realizării unei lumi a binelui și a dreptății. Ori, faptele sale demonstrează, în esență, contrariul. Basmul pledează cu prisosință în favoarea acestei idei motiv, pentru care pedeapsa apare în chip necesar ori de câte ori, în planul social sau personal a avut loc o prejudiciere. Ca atare, se poate constata că, pe toată aria basmului fantastic, riposta împotriva prejudicierii acționează ca o necesitate. Cazurile de mărinimie sau de iertare sunt extrem de rare. Umanitatea a avut de suferit de-a lungul multimilenarei sale existențe și de pe urma unor vicii proprii naturii sale. Tendința de a izbi pentru a distruge, sub imperiul invidiei și egoismului, s-a manifestat pretutindeni între oameni putând ajunge la concluzia că basmul este una din formele de expresie ale conștiinței sociale prin intermediul căruia se aduc numeroase mărturii despre urmările dezastruoase ale invidiei, sugerând și în ce constă pericolul pentru societate în general: „Cei doi frați mai mari au prins necaz pe fratele cel mai mic, căruia i se zicea acum Ionel Făt-Frumos, pentru că pe acesta împăratul l-a luat slujitor în casă, fiind el flăcău bine făcut și isteț”. Adesea, pe nedrept oamenii cinstiți, ca și cei înzestrați au avut de suferit de pe urma intrigilor țesute cu veracitate de spirite înguste, egoiste și orgolioase. Fenomenul nu este izolat. El se ivește odată cu primele forme ale organizării sociale și străbate cu intensitate istoria întregii omeniri. Chiar dacă astăzi se poate proclama suveranitatea rațiunii, aceste slăbiciuni ale ființei umane se fac cu insistență simțite sfidând parcă legile progresului.Cu îndreptățire susține Șerban Cioculescu că „egoismul uneori sălbatic al oamenilor” îi transformă în adevărate fiare atunci când se simt amenințați în poftele lor nesățioase.

Noul se impune însă numai atunci când apare ca un ideal al celor mulți, deoarece basmul are legile sale proprii de dezvoltare. Schimbările sunt inerente dacă ținem seama de circulația basmului, căci „ imaginile amintite ale obiectelor odată înregistrate nu se mai păstrează în spirit indefinit și fără schimbări; ele suferă modificări importante în funcție de timp și de ansamblul proceselor mentale concomitente”. Așadar, cu toate intervențiile, uneori inspirate, alteori fatale pentru basm, ca operă de artă ce dă expresie simțămintelor și concepțiilor poporului însuși nu se poate nega puterea de influențare pe care a exercitat-o asupra maselor, contribuția directă adusă la formarea omului în spiritul cinstei și dreptății, subliniind întotdeauna gravitatea faptelor săvârșite, a abaterilor de la normele morale statornicite, față de care singurul remediu nu putea fi decât pedeapsa. Iată de ce pedepsirea nedreptății, în basmul fantastic românesc ca și în cel de pretutindeni, este o expresie a dorinței omului de perfecționare, de înălțare către ținta supremă: o lume a binelui și a dreptății.

Frumusețea basmului – apariția lui Făt-Frumos

Motivul pruncului înzestrat, al copilului capabil să se înalțe „într-o zi ca-n două și-n două ca-n nouă” pentru a continua lupta începută de înaintași și a împlini visul de dreptate al acestora, constituie constanta basmului românesc. Apariția lui Făt-Frumos asigură dinamism și autenticitate întregii acțiuni. Ori de câte ori se produce un fapt, un atentat la ordinea constituită gândurile tuturor se îndreaptă către tânărul înzestrat cu forța necesară pentru a lichida prejudicierea. Un procedeu obișnuit este acela de a prezenta, la început, făptura lipsită de interes și prestanță a tânărului ce se încumetă să pornească la luptă. Aceasta, pe de o parte, în scopul de a stârni interesul, iar pe de alta, pentru a demonstra că istețimea lui „e ascunsă în multe cazuri sub un aer de stupiditate și indolență”. Acest procedeu de diminuare a însușirilor este o metodă de pedagogie populară folosită în scopul de a sugera anticipat, psihologic, „sudoarea ascunsă” a omului, capacitatea sa de a învinge perpetuu forțele ostile. Revenind la semnificația apariției lui Făt-Frumos ca reprezentant al Forțelor binelui, trebuie să avem în vedere un adevăr ce nu poate fi ignorat. Pentru a sublinia unitatea în diversitate, specifică ființei umane, basmul relevă trăsăturile particulare, caracteristice fiecărui erou, tocmai pentru a evidenția adevărul că, în structura psihofiziologică a fiecărui copil există ceva valoros, care aparent nu poate fi ușor identificat și de cele mai multe ori aptitudinile excepționale sunt în vădit contrast cu trăsăturile fizice exterioare. „Semnificația acestui portret al fratelui cel mic, ca și în cazul calului năzdrăvan, cu înfățișare disimulată de mânz slăbănog este că geniul e modest, simplu și chiar dizgrațios la vedere, abstras și neconformist, inspirând neîncredere celor din jurul său”.(26) Însușirile individului uman nu sunt și nu pot fi în concordanță cu trăsăturile fizice și într-o măsură considerabilă, ele nu pot fi exteriorizate. Capacitatea fiecăruia consistă numai sub aspectul faptelor. Dar problemele, în directă corespondență cu efectele acțiunilor întreprinse de Făt-Frumos, sunt, în principiu, mult mai bogate ca sens și substanță, deși se fac numeroase afirmații referitoare la calitățile moral intelectuale cu care a fost înzestrat acest erou atât de popular. Printre altele, se susține că Făt-Frumos nu întreprinde nimic din proprie inițiativă. „Tot norocul eroului se datorează deci unor fapte bune, isprăvile sunt îndeplinite, din recunoștință de alții”. Nici aceste opinii nu corespund întotdeauna adevărului și nu țin seama în esență de specificul basmului, căci în majoritatea tipurilor fundamentale, Făt-Frumos este inițiatorul și apoi sufletul tuturor acțiunilor. El este capabil să mobilizeze, să convingă și să atragă, dacă este nevoie, orice forțe, pentru a putea obține în mod inevitabil victoria.

Cum este și firesc, atunci când omul descoperă la alte viețuitoare unele însușiri pe care el însuși nu le posedă, adică proprietatea de a zbura, de a rezista sub apă etc. este fascinant. Dorința de a le stăpâni și de a le folosi în scopul propriei sale înălțări pune stăpânire pe cugetul lui. În aceste condiții obsesia l-a împins inevitabil spre miraculos și l-a determinat să-și exprime năzuințele măcar fără margini; deși, în timp, majoritatea dorințelor, ce se păreau nemăsurate sau cel mult ambiții fără margini „au devenit realități de care astăzi nu se mai miră nimeni, nici măcar copiii”. Se pare că basmul, ca narațiune ce exprimă, în cea mai mare măsură „problemele cele mai acute ale vieții” combate într-o manieră originală prejudecățile potrivit cărora resursele urmașilor ar scădea în raport direct proporțional cu vârsta părinților, cu toate influențele ale căror urme se pierd treptat, un rol hotărâtor îl are și aici, ca și în alte cazuri, realitatea; preocuparea, determinată de justificate sentimente, privind „ calitatea fizică și morală a copiilor”. Pe de altă parte, frații cei mari sunt meniți să contureze simbolic aptitudinile deosebite ale fratelui mai mic, fire înzestrată, dar și beneficiarul unui plus de experiență datorată în totalitate tot fraților săi mai vârstnici. Acțiunile excepționale întreprinse de Prâslea, Țugulea, Voinic de Plumb, Călin Nebunul, Petru Cenușă, Ioniță Făt-Frumos și mulți alții reliefează în mare măsură acest adevăr. Prin contactul cu eroii basmelor ce nu cunosc sentimentul de teamă, indiferent de proporțiile și natura forțelor ostile cu care se confruntă, omul este educat și format în spiritul curajului nelimitat, al dreptății, al umanismului și eroismului. Un alt element caracteristic este și acela că Făt-Frumos este prezentat ca singurul exponent al comunității, capabil să facă față evenimentelor excepționale. Pornind de la premiza că numai tânărul, în „căutarea sublimului”, poate fi desprins de orice gânduri materiale și gata să facă mari fapte dezinteresate și umanitare, basmul realizează și alte compliniri: victoriile obținute de temerarii Feți-Frumoși sporesc nădejdea și neîncrederea celor mulți în posibilitățile, practic inepuizabile ale poporului de a-și reface și întării în același timp, prin forța și inteligența noilor generații, capacitatea de acțiune și de luptă împotriva impedimentelor de orice fel. Apariția lui Făt-Frumos în orice împrejurare excepțională și în primul rând, datorită faptului produs de forțele ostile, exprimă la modul ideal, nivelul calitativ la care se află comunitatea umană în totalitatea sa.

Este cazul să privim și să apreciem atât sensul simbolic al apariției lui Făt-Frumos, cât și efectele confruntării sale cu forțele ostile, pentru a putea avea o imagine concludentă asupra misiunii cu care l-a înzestrat poporul: salvarea ființelor năpăstuite, a împărățiilor, deci a întregii comunități, atunci când acestea sunt amenințate sau devin de-a dreptul victime ale unor forțe potrivnice, „în orice caz, căsătorit și cu copii, eroul încetează a mai fi Făt-Frumos, el devine *Împăratul*, pus în fața problemelor omului matur”.(28). Făt-Frumos reprezintă vârsta marilor năzuințe spre împlinire și se poate spune că, în această etapă, el dispune de resurse, inepuizabile și totodată de un atribut esențial: este omul în plinătatea frumuseții și puterii, iar acestea sunt dublate de romantismul aspirațiilor care îl fac invulnerabil. Această imagine a voinicului inspiră încredere deplină și aduce cu el o poezie a trecutului legendar.

Prefacerile profunde ale spiritualității umane au fost posibile numai în continuă confruntare cu realitatea, în procesul vieții și experienței neîntrerupte, într-o asemenea perspectivă, basmul dă o anumită semnificație apariției și acțiunii lui Făt-Frumos. În primul rând, se confirmă atributul fundamental al naturii umane: acceptarea opresiunii de orice fel este incompatibilă cu spiritul și aspirațiile sale, în al doilea rând, demonstrează așa cum arătam mai sus, că Făt-Frumos exprimă la modul ideal nivelul calitativ la care a ajuns comunitatea umană, datorită căruia este capabilă să realizeze ori de câte ori este nevoie, în deplină cunoștință de cauză, pentru a putea bara calea răului și a nedreptății. Atunci când se produce o catastrofă de proporții, de exemplu: zmeii au furat soarele și luna Împăratul Roșu, acesta „trimise oameni prin toate părțile și răvașe prin orașe, ca să dea de știre tuturor că oricine se va găsi să scoată soarele și luna de la zmei, acela va lua pe fie-sa de nevastă și încă și o jumătate din împărăția lui, iar cine va umbla și nu va izbândi nimic, acela să știe că i se va tăia capul”.

Această mentalitate de a pedepsi fără excepție pe cei ce nu vor izbândi dezvăluie persistența și credința într-un ideal de responsabilitate, convingerea că numai prin măsuri de contracarare se va putea fi stopat așa zisul val de „ încurcă-lume ” și cultivat simțul de răspundere față de orice act sau acțiune întreprinsă. Rezidă în această atitudine și năzuința de depistare a unor mijloace eficiente de formare etică a individului uman, Făt-Frumos constituind, în această concepție, un model exemplar căci în contrast cu acele progenituri, „muște care nu fac miere”, Făt-Frumos este voinicul capabil să înfăptuiască, în perioada „tinereții nubile”, misiuni atât de dificile pentru a ajuta comunitatea umană și a face să triumfe totdeauna binele. Făt-Frumos dispune pe lângă vigoare și de inteligență în raport cu foița monstruoasă și colosală a zmeului căci el spre deosebire de adversari poate intui momentul prielnic când acesta devine vulnerabil: „Atunci îl ridică o dată pe zmeu, și trântindu-mi-l îl băgă în pământ până la gât și-i puse piciorul pe cap, ținându-l așa. Apoi zise: Spune-mi zmeule spurcat, unde ai ascuns tu soarele și luna, căci azi nu mai ai scăpare din mâna mea …

Oamenii, când văzură iarăși soarele și luna pe cer, se veseliră și lăudară pe Dumnezeu că a dat atâta tărie lui Făt-Frumos de a izbândit împotriva împielițaților vrăjmași ai omenirii.”(29). În afara unui justificat sentiment de satisfacție, trăit de întreaga comunitate în momentul când a luat act de izbânda voinicului, se nasc și unele incertitudini în legătură cu nivelul perceperii realității lumii materiale. Nevoia de concret se manifestă cu acuitate la omul din popor timorat adesea de forțele dezlănțuite și necunoscute ale naturii. Din acest motiv, în conformitate cu viziunea sa arhaică, în basm este posibilă și asemenea misiune: eroul, nu numai că poate ține în mână un astru incandescent de proporții inimaginabile în realitate ci și dispune de forța de a-l arunca pe cer, la distanțe fantastice. Acțiunile lui Făt-Frumos se înscriu în structura basmului fantastic, ca un factor pozitiv, menit să întărească și să demonstreze, în același timp încrederea omului în durata binelui și dreptății. „Făt-Frumos este desprins de orice gânduri materiale, gata oricând să facă mari fapte dezinteresate și umanitare , să readucă pe cer soarele și luna, să izbăvească oamenii de teroarea unui balaur hidric, dându-le apa potabilă necesară, să aducă foc, să extermine pe zmei”. Pentru a reliefa și justifica în același timp apariția invariabilă a lui Făt-Frumos în orice etapă de cumpănă din viața socială și chiar individuală, este necesar să observăm că în general prin faptele săvârșite, Făt-Frumos contribuie, nemijlocit, la refacerea echilibrului zdruncinat de infiltrarea unor agenți vătămători sau unor forțe ostile. Când la bătrânețe, Împăratul orbește, Făt-Frumos îi aduce leacul. Aceasta, „după stăruința împărătesei și a sfetnicilor, se înduplecă și se unse. Cum puse la ochi lapte de acesta (de pasăre), băgă de seamă că vede prin sită. Mai dete o dată, văzu ca prin ciur, când se unse și a treia oară, văzu luminat ca toți oamenii”. Se poate constata că Făt-Frumos reprezintă elementul uman îndrăzneț. El nu admite definitiv determinismul și se ridică cu tenacitate la luptă pentru a preîntâmpina și a combate, nu numai acțiunile forțelor ostile ci și efectele unor maladii, anticipând, sub acest aspect, spiritele înțelepte de mai târziu.

„Scopul în viață al înțeleptului era obținerea armoniei lăuntrice sau recunoașterea rostului fiecăruia în ansamblu armonios al lumii”. Extinzând sensul apariției lui Făt-Frumos în ansamblul narațiunii prilejuite de basm, precum și a „biruințelor” și a „fericirii finale”, trebuie să recunoaștem că toate acestea „sunt menite, înainte de toate, să aducă, în sufletele simple și chinuite de viață, străvechea licoare a credinței în biruința eternă a binelui”. Urmărind proiecția universală a faptelor lui Făt-Frumos, efectele benefice ale intervențiilor sale constatăm că în spiritul aspirațiilor poporului „ cutezanța și inventivitatea spirituală ” a lui Făt-Frumos este pe de-o parte, „ semn al unei tinereți sociale perene ” și totodată a unei „ continuități de spirit și de făptuire specifice naturii umane”. Drumul gândirii ascultătorului și mai apoi al cititorului de basm spre cele mai îndrăznețe țeluri este deschis întotdeauna datorită însușirilor morale cu care este înzestrat, în mod invariabil, Făt-Frumos. “Năzuințele eroului corespund în general unui ideal larg, firesc omenirii întregi”, dar prin încărcătura etică,aceasta devine folositoare tuturor viețuitoarelor din natură. Aptitudinile și calitățile lui Făt-Frumos, potențialul său fizic și intelectual, într-un cuvânt, resursele “omului de omenie” ies întotdeauna în evidență și din situarea sa contrastivă față de frații săi mai mari. Dacă Făt-Frumos reprezintă idealul de puritate, de dreptate și cinste, prin care se înveșnicește natura umană, frații mai mari acționează totdeauna într-un mod ineficient, semn al unei “îmbătrâniri” și dezagregări timpurii, incompatibile însă cu aspirațiile omului încrezător în potențialul și forța creatoare a speciei sale. Plecat în lume să înlăture nedreptățile și să aducă liniștea și încrederea în sufletele celor năpăstuiți, Făt-Frumos este mesagerul și reprezentantul întregii comunități umane, totdeauna animat de dorința de a fi la înălțimea încrederii pe care și-au pus-o în el semenii săi. Faptul că eroul primește în cea mai mare parte din cazuri, sfaturile și sprijinul direct al calului și învinge, în cele mai nepomenite situații, cu ajutor în afară (cal, câine, urs, lup, muscă, tăune, șarpe, pește, etc.) nu trebuie interpretat exclusiv ca un exemplu de neputință ci, mai degrabă, ca o dovadă de înțelegere a situației reale și de apreciere obiectivă a resurselor proprii. Acest adevăr se oglindește, în funcție de animalele specifice zonei, în basmele tuturor popoarelor. Bazându-se pe forța și însușirile lor, omul a “născocit” modalități ingenioase de deplasare vertiginoasă, de prelucrare a pământului,de efectuare a unor complicate procese tehnologice. Folosindu-se rațional, omul a devenit mai puternic și a acționat în eficiență sporită în numeroase domenii de activitate. Așadar, indiferent de coincidențe, natura altor influențe, substratul cel mai puternic îl deține realitatea și numai după aceea, în dorința de a rezolva unele situații, considerate de natura miraculoasă, omul a atribuit și alte calitați viețuitoarelor cu care a intrat în contact, calitați impuse “de infirmitațile condiției umane”, de faptul că omul nu dispunea de mijloacele concrete pentru a le rezolva.

Întrajutorarea

Unul dintre motivele etice ce se bucură de o largă circulație în basm și care, în același timp scoate în relief și anumite particularități de structură și de concepție ale fiecărui popor este întrajutorarea. Termenul de întrajutorare nu este conceput în acest caz în limitele sale semantice. Încorporăm în noțiune orice manifestare umană venită în sprijinul semenilor și al celorlalte viețuitoare, căci sentimental de solidaritate în fața primejdiei exclude premeditarea și condiționarea ajutorului. Atunci când beneficiarii unui ajutor se arată recunoscători față de binefăcători, creatorii urmăresc mai degrabă un scop moralizator: “bine faci, bine găsești”. Nevoia de sprijin și de colaborare a fost simțită de om încă de la primele sale confruntări cu mediul înconjurător. Această necessitate se oglindește în mod evident și în basm – ca una dintre cele mai vechi forme de transfigurare a realității sociale. Omul a trăit și a suferit milenii de-a rândul într-un universe ostil, unde a fost adesea întâmpinat de fenomene de-a dreptul inexplicabile. De aceea, primele sale reacții s-au îndreptat în direcția descoperiri unor forme și realități de adaptare la mediu. În aceste împrejurări, ideea de întrajutorare apare ca o necessitate obiectivă, determinată, în primul rând, de caracterul vitreg și fragil al structurii ființei umane în raport cu duritatea și veșnicia materiei, cu persistența și repetabilitatea fenomenelor naturale. Într-o continuă confruntare cu realitatea, omul s-a izbit neîncetat de obstacole ce păreau de-a dreptul inevitabile. În această situație, întrajutorarea, unirea eforturilor în lupta pentru supunerea naturii, pentru învingerea forțelor ostile, a constituit unica sursă viabilă și de sprijin pentru om dintotdeauna. Uneori, în mod cu totul surprinzător, ajutorul i-a venit omului din partea unor neînsemnate viețuitoare. Sprijinit pe acestea, el a devenit tot mai puternic și a renunțat treptat la unele prejudecăți. Așa s-a cristalizat, în timp,prietenia dintre om și alte animale.

Nuanța miraculoasă dintre om și alte viețuitoare transmisă până la noi de basm, este de natură ontologică. Evoluția basmului confirmă continuarea tradiției, dar aspectul se schimbă treptat, în funcție de gradul de cunoaștere al omului, de nivelul de dezvoltare al mijloacelor de producție, de ponderea mașinilor și instrumentelor ce stau la îndemâna omului. Ajutorul generos acordat de om în clipe de grea cumpănă semenilor săi sau altor viețuitoare, nu poate fi considerat incidental, ci mai degrabă ca fiind o manifestare constantă, o particularitate a structurilor sale spirituale. Întrajutorarea este o formă a solidarității și a coeziunii umane. Ea demonstrează că omul, prin trăsăturile sale distincte și chiar prin substraturile sufletești, este deschis către semenii săi și tinde conștient spre realizarea unui echilibru în realitățile vieții sociale. Plecat pe „țărmul celălalt” să caute pe răpitorii merelor de aur, Prâslea sare în ajutorul fetelor de împărat dintr-un sentiment de solidaritate umană. Acest sentiment se manifestă cu aceeași intensitate la om, indiferent de coordonate și de spațiu. Perspectiva ce le deschide, pe neașteptate, celor trei fete de împărat, dacă ne raportăm la condiția lor de captivitate și izolare totală, este de-a dreptul fascinantă. Ele vor putea să se reîntoarcă în propria lor lume, spre care le mână amintiri și afinități, ce nu se pot exprima nicidecum în cuvinte. Din acest motiv, sprijinul generos, omenesc în substanța sa, acordat fetelor de Prâslea, poartă, în primul rând, amprentele curajului și vitejiei, dar și pe acelea ale fondului de omenie. „Omul bun la nevoie se cunoaște”. Când Făt-Frumos se încumetă să ajungă până la palatul unde locuiește – „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, află că „aceasta este înconjurată cu o pădure deasă și înaltă, unde stau toate fiarele cele mai sălbatice din lume: ziua și noaptea păzesc cu neadormire și sunt multe foarte, cu dânsele nu este chip de a te bate”. Din acest motiv, călăuza sa năzdrăvană – calul – se hotărăște a o trece în zbor, pe deasupra, dar se pare că această tentativă nu este lipsită de pericol și nu poate fi, în nici un caz, singură, căci „tocmai când erau să se lase în jos la scara palatului, d-abia, d-abia atinse cu piciorul vârful unui copac și deodată toată pădurea se puse în mișcare; urlau dobitoacele de ți se făcea părul măciucă pe cap. Se grăbiră de se lăsară în jos, și de nu era doamna palatului afară „dând de mâncare puilor ei (căci așa numea ei lighioanele din pădure) îi prăpădeau negreșit. Mai mult de bucurie că au venit, îi scăpă ea; căci nu mai văzuse până atunci suflet de om pe la dânsa. Opri pe dobitoace, le îmblânzi și le trimise la locul lor. Stăpâna era o zână înaltă, subțirică și drăgălașă și frumoasă nevoie mare”. Sentimentul de a veni în sprijinul lui Făt-Frumos și al calului pare declanșat de curiozitatea ce a cuprins-o instantaneu pe zână în clipa când a zărit, pentru prima oară, „un suflet de om” prin ținuturile sale. Dar indiferent de mobilul unor manifestări de acest gen, este demonstrată necesitatea întrajutorării, frumusețea resorturilor datorită cărora devine posibilă.

Când un copil de câteva săptămâni este lăsat în urma unei încleștări dramatice într-o pădure pustie, pradă fiarelor sau în cel mai fericit caz, condamnat la pierire prin înfometare, ajutorul salvator apare în mod incredibil :„ Cum dete de copil, capra se puse lângă dânsul, începu să lingă, și să-i aproprie ugerul de gurița copilașului. Acesta consimții, începu să sugă și supse până ce se satură bine, și așa dor prinse capra de copil încât o lună de zile nu se îndepărtă de lângă dânsul”.(34) Chiar dacă sprijinul s-ar limita, ca în acest caz, la nivelul instinctului, el n-ar putea fi negat deoarece nu și-a modificat cu nimic substanța.

Întrajutorarea apare și ca o expresie a solidarității dintre generații. Nevoia de ajutor este resimțită uneori cu acuitate, mai ales când forța fizică sau morală este secătuită, când omul se află singur sau izolat în fața unui pericol iminent ori a căzut pradă unor forțe ostile. Un bătrân rămas singur pe lume nu uită că la bătrânețe ar putea avea nevoie de sprijin. În contextul acestei aspirații, își ia copil de suflet un șarpe, cu învoirea sinceră și voluntară să-l poarte veșnic în cârcă. După ani și ani, bătrânul abia se mai târăște pe sub greutatea copilului – șarpe. Simțind că nu va mai rezista, omul încearcă să-l înduplece pe fiul adoptiv să-l mai slăbească din când în când „ să se mai dea jos să mai aibă nițel răgaz, să mai răsufle și el”. Încercările sale sunt zadarnice căci fiul nici nu vrea să audă de așa ceva.

„- Măi șarpe, fătul meu, fie-ți milă de crescătorul tău ți mai dă-te ți tu jos, că, iată, m-a poticălit Dumnezeu cu bătrânețile și nu te mai pot duce.

„- Ba sa-ți muți gândul, tată. Așa ne-a fost învoiala și așa are să fie până vei intra în pământ „.

Văzând că nu se găsește nici o fărâmă de înțelegere și că n-are nici o scăpare, bătrânul caută sprijin la judecată, dar tot fără folos: „- Dacă așa v-a fost învoiala, bătrânicule – răspunseră judecătorii – și dacă fiul tău de suflet nu voiește să aibă milă de tine, n-avem ce-ți face. Trebuie să te ții de învoială „. Pe când se întorcea deznădăjdui de la judecată cu speranțele spulberate, moșneagul ajunge, din întâmplare, în preajma unui grup de copii. Observând că se jucau de-a împărații, „ce-i dete omului prin gând, că nu mai se apropie și el de împăratul copiilor și zice:

Împărate, am venit și eu să-mi faci o judecată.

Spune, tătișanule, ce păs ai ? „

După ce povesti omul năpasta ce căzuse pe capul său, „șarpele voi să răspundă și el, dară împăratul îi taie pofta de vorbă. El zise: Este o necuviință dintre cele mai mari că să răspunzi înaintea judecătoriei de acolo de sus, de unde te afli. Nu știi tu, șarpe, că împrăcinații, când se înfățișează în fața împăratului la judecată, trebuie să stea jos la pământ? Șarpele văzu că n-are încotro. Se descolăci de pe lângă gâtul omului, se dete jos la pământ și de acolo răspunse, susținând că el se ține de învoială și nu-i pasă de suferințele părintelui său, că mai devreme sau mai târziu tot el o să fie clironomul lui.”

„ – Copilul care n-are milă de părinții lui nu este vrednic să vază lumina soarelui, zise împăratul. Pe el, băieți, de mi-l faceți harcea parcea

Atâta trebui. Porunca împăratului se și puse în lucrare. Și de unde bătrânul se întorcea cu lăcrămile în ochi de la judecata maturilor, acum se întorcea vesel la casa lui, că scăpase de nevoia ce căzuse pe dânsul. Judecata unui copil îl mântuise „. Ajutorul pe care, fără îndoială, nu-l mai nădăjduia, căci, în fața judecătorilor nu găsise înțelegere, îl primește, în mod întâmplător, de la un copil, simbol al unei judecăți fără prejudecăți. Întrajutorarea, ca efect al emanației directe a sufletului uman, nu este posibilă acolo unde predomină egoismul, teama și prejudecățile de orice natură. Ea este un atribut al spiritelor curate, temerare, purtătoare ale trăirilor intense, prin intermediul cărora se prefigurează vitalitatea sentimentelor și năzuințelor umane. Pornind de la premisa că simțământul de ajutorare îl definește, în mare măsură pe om ca ființă superioară, trebuie să conchidem că, prin aceasta, se realizează și unele manifestări esențiale ale vieții sale.

„În cadrul naturii omul este desigur un simplu animal înzestrat unilateral cu cea mai mare inteligență”, dar și cu o structură specifică. Numai prin aceasta se conturează traiestoriile sufletului său, deschis la infinit, spre oameni, spre tot ce e drept, frumos și durabil în această lume. Pe de altă parte, dacă acceptăm basmul ca pe o operă ce exprimă într-o măsură, mai mică sau mai mare, realitatea, observăm că împăratul însuși nu este capabil să lupte direct și nemijlocit pentru refacerea prejudiciilor. Ca vârf al piramidei sociale, el așteaptă să i se acorde ajutorul necesar. În asemenea situații, întrajutorarea devine pentru împărat o necesitate indispensabilă încât acesta o recompensează invariabil : „ împăratul le mai spune că, dacă ei scot fetele de la zmei, le dă fiecăruia din ei câte una de soție și împărăția”. (37). Prin întrajutorare se realizează, în fond, un anume salt calitativ în ceea ce privește relațiile dintre oameni. Această modalitate de sprijin este forma cea mai elocventă a gradului de conștiință colectivă, la care a ajuns omul. Ea este, într-adevăr, în funcție de sensibilitatea fiecărui individ, configurând, prin excelență, necesitatea ei în fața greutăților de orice fel. Este firesc să se realizeze asemenea relații între oameni, atâta timp cât ei reprezintă o entitate însuflețită de aceleași aspirații și idealuri. Întrajutorarea, ca manifestare etică, include, în mod inevitabil și relațiile dintre oameni, precum și atitudinea omului față de alte viețuitoare. Numai în cadrul acestui proces de interdependență, întrajutorarea îmbracă formula verosimilității și exprimă, de fapt, semnificația raportului dintre om și animalele pe care se sprijină efectiv.

Basmul evocă năzuințele unei lumi necunoscute, ce a trăit într-o epocă dominată de mister și fantasme, într-un trecut prea îndepărtat, acoperit de negurile uitării sau apărute ca produs al ficțiunii, transmițându-se însă reminiscențe ale formelor hiperbolice din fauna și flora planetei noastre; în acest caz, basmul dezvălui o lume cu numeroase aspecte miraculoase. De aceea sunt demne de reținut ideile și năzuințele nețărmurite ale generațiilor din trecut. Deși nu dispuneau nici măcar de cele mai simple mijloace pentru a-și asigura existența, în funcție de necesități, au năzuit totuși spre realizări inimaginabile.

Basmul este cea mai veche formă de transfigurare a realității în cuprinsul căruia se oglindește veridic prăpastia dintre vis și realitate , momentul declanșării bătăliei dintre om și natură, ,, între ceea ce știe și ceea ce rămâne interzis minții sale”. Indiferent de faptul că basmul ,, prelungește în imaginar starea reală a posibilităților și cunoștințelor” ființei umane, necesitatea întrajutorării este impusă și de condițiile specifice de conviețuire în natură, alături de celelalte viețuitoare. Omul ripostează în fața nedreptății și se asociază totdeauna cu cel slab și în primejdie, în dorința de a bara calea răului, a nedreptății și a abuzului. În mare măsură efectele faptelor de întrajutorare se răsfrâng și asupra făptuitorilor în pofida oricăror vicisitudini, căci în realitate conceptul ,, bine faci, bine găsești” a izvorât din înțelepciunea de veacuri a acelora care au văzut și au simțit în întrajutorare o manifestare a spiritului de omenie și o necesitate în lupta colectivă pentru supraviețuire.

,, – Ce bine vrei să-ți fac și eu pentru că mi-ai scăpat puii de la moarte?

– Să mă scoți pe tărâmul celălalt, răspunse Prâslea.

– Greu lucru mi-ai cerut, îi zise zgripțuroaica, dară pentru că ție iți sânt datoare mântuirea puilor mei, mă învoiesc la asta.”(38)

Chiar dacă această afirmație nu poate fi combătută aici, sensul ajutorului, primit de om din partea unor viețuitoare, nu poate fi înțeles dacă se ignoră cu desăvârșire experiența directă, realitatea, căci foarte adesea el și-a găsit prieteni devotați printre animale (este menționat cazul câinelui ) fapt ce nu putea rămâne fără ecou în conștiința omului. Totodată s-a născut inerent și dorința de adâncire a procesului de cunoaștere, de a descoperii substratul unor însușiri adesea superioare față de acela cu care însuși omul a fost înzestrat.

,, Animalele ajuta omul din recunoștință pentru gesturile lui de bunătate și de cruțare”, afirmă Ovidiu Papadima , sugerând mai mult existența unor raporturi, ce se instaurează inerent între om și alte viețuitoare, ca urmare a unor necesități apărute în mod inevitabil în procesul de conviețuire. Faptele bune sunt răsplătite totdeauna și în primul rând atunci când nevoia de ajutor devine indispensabilă. În felul acesta se exprimă indirect îndemnul la întrajutorare se susține prin exemple încărcate de realism dar si de spectaculos ideea că prin întrajutorare și colaborare viața devine mai frumoasă, iar pe de altă parte fără efectele colaborării și întrajutorării omul însuși s-ar fi împotmolit, ar fi rămas la un stadiu empiric în ceea ce privește nivelul de dezvoltare și organizare. Există o corespondență directă intre vorbă și faptă și tocmai in aceasta constă superioritatea omului , în capacitatea proprie de a putea să discearnă binele de rău și de a acționa în cosecință . Motivul întrajutorării, ca și celelalte de altfel se diferențiază de la popor la popor încât se pot constata unele note distinctive. Cu toate acestea, ori de câte ori se simte necesitatea întrajutorării se descoperă în basmele tuturor popoarelor forme specifice și forțe care să o asigure. Analizând aspectele întrajutorării avem în vedere faptul că există o deosebire atât de structură cât și de aspect, între cea de a paisprăzecea funcție: înzestrarea, stabilită de V. I. Propp și sensul întrajutorării ca substanță a întregului fond de trăire a personalității umane. Aceste deosebiri sunt văzute atât ca sursă, cât și ca finalitate, din unghiuri complet diferite.

Dacă în cazul înzestrării, datorită obținerii uneltelor năzdrăvane ce pot fi: ,, animale (cal, vultur); obiecte din care apar ajutoare năzdrăvane ( amnarul cu cal, inelul cu voinici ); obiecte cu însușiri miraculoase ( ghioaga, paloșul); calități dăruite ( forța capacitatea de se transforma în animale)”(39); eroul iese, în mod inevitabil biruitor numai datorită ajutorului miraculos, în cazul nostru, al întrajutorării, se urmărește cu precădere manifestările sufletești ale eroului, reacțiile lui directe în raport cu faptele de viață cu fenomenele față de care acționează. În aceste cazuri când se dezvăluie substraturile supranaturale și pentru o clipă măcar prin contactul nemijlocit cu realitatea ascultătorul sau cititorul – în același timp cu eroul – se descoperă pe sine ca valoare unică în procesul evoluției sociale .Înzestrarea este o expresie a ajutorului ce emană de la o forță supranaturală, miraculoasă; pe când întrajutorarea apare ca urmare a sentimentelor ce izvorăsc direct din sufletul omului, ca tribute esențiale ale ființei sale materiale și spirituale. Prin întrajutorare, de pildă se dezvăluie trăsăturile fundamentale ale ființei umane:omenia, spiritul de solidaritate, dragostea față de muncă și natură, de pământul pe care trăiește și se înalță neîncetat, în forme specifice. Eternele calități ale sufletului uman se descoperă totodată în raport cu un anumit punct de referință. Când ,,viespea de soacră”, mistuită de ură împotriva nurorii, a luat copilul abia născut ,,l-a băgat într-o lădiță de cuie și i-a dat drumul pe apă” se găsesc oameni dispuși să demonstreze prin ajutorul lor că asemenea acte inumane, necugetate și în orice caz emanate de la ființe decăzute, josnice nu pot întina ceea ce este fundamental în comportamentele etice ale ființei umane: ,, Când au zărit cutia <<scocul morii>> morarul și-a chemat mătușa , de i-a arătat minunea, apoi mătușa i-a luat copilul la moară, la încălzit și a cumpărat o capră de la crescut ”.(40). Acordul acordat copilului de cei doi bătrâni de la moară confirmă faptul că unul din actele cele mai subline ale vieții este întrajutorarea. Pentru ca viața să devină tot mai frumoasă trebuie să apărăm viața. Efectele întrajutorării nu sunt intuite întotdeauna, și de cele mai multe ori, sunt luate în considerație numai urmările ajutorului acordat de uneltele miraculoase. S-a văzut că există în realitate, o netă diferențiere între cele două aspecte. În primul caz, ajutorul acordat de uneltele miraculoase nu exprimă direct conștiința si sentimentele omului deoarece el este expresia unei donații venite din partea unei forțe din afară. ,, Fata impăratului întreabă pe Galben-de-soare ce să facă, că o dogorește văpaia ce iese din gura zmeoaicei, iar Galben-de-Soare îi răspunde:

– Bagă mâna în urechea mea cea stângă, de scoate gresia ce este acolo și o aruncă înapoi.

Așa făcu fata impăratului,apoi o luară iute la picior pe când în urma lor se nalță deodata un munte de piatră care atingea cerul. ”(41)

Constatăm astfel că deși există o suprapunere între intențiile eroului și modul în care acționează aceste obiecte , relația rămâne de natură exterioară între subiect și obiect. În cel de al doilea caz, ajutorul este determinat de afinități ce confirmă fondul comun de simțăminte și idealuri: omul se confruntă direct cu propriul său eu, și prin felul în care se descoperă încărcătura sa lăuntrică de sentimente, întrajutorarea ca un act uman necesar, în realitatea existențială-dobîndește noi și inaimaginabile forme de manifestare. Când auzi Ioviță Făt-Frumos că el a mai avut trei surori pe care le-au furat zmeii,, se făcu leu-paraleu și spuse că se duce să le scape de la robie.” Sărind în ajutorul surorilor sale Ioviță îi va înfrunta, în mod inevitabil pe răpitori, asumându-și în același timp, toate riscurile ce ar putea decurge din această acțiune: cum îl văzu zmeul, îl cunoscu și îl păli. Se apucară la luptă și se luptară, și se luptară, de socoteai c-o sa se cufunde pământul sub dânșii. Așa se luptară până către amurgul serii. Văzând că timpul trece și ca să nu-i fie munca deșartă, unde își adună toate puterile, strânse pe zmeu, neiculiță de-i ieși limba din gură și aducându-l odată val vârtej și trântindu-l mi ți-l răpuse ca pe el. Apoi îi reteză capul. Așa făcu și cu ceilalți și ,, după ce își izbândi asupra răpitorilor surorile sale, Ioviță le adună la un loc și le spuse că el este fratele lor. Atunci să fi văzut bucurie pe dânșii. Nu se mai săturau întrebându-l despre ce mai este pe acasă pe la dânșii, despre părinți si despre tot ce vroiau ele să știe .”(42) Întrajutorarea, ca expresie umană, se revendică în structura basmului ca o trăsătură caracteristică, diferențiată de sensul ajutorului miraculos, fiind de fapt o modalitate aparte de reflectare în cadrul aceluiași contest, relațiile de solidaritate dintre oameni, ca reprezentanți ai acelorași aspirații și idealuri. Din acest motiv, considerăm că este necesar să se facă această distincție. Nu este posibil să se pună semnul egalității între cele două forme de ajutoare amintite. Spre deosebire de formele de manifestare ale întrajutorării ca atribute esențiale ale ființei umane, înzestrarea cu ajutorul miraculos, evidențiază, cu prioritate, unele deziderate și necesități pe care spiritul uman le-a intuit dar nu le-a putut dobândi în realitate. Ele sânt impuse fără prea multe mijlociri, de infirmitatea condiției umane. Lasă să se vadă obsesia de a scăpa măcar o dată, grație unei hotărâri excepționale a sorții sau a puterilor superioare exprimate cel mai adesea, printr-un ajutor de natură miraculoasă, pe baza căruia omul a putut să zboare să se facă nevăzut, să treacă peste ape, să înalțe munții în calea urmăritorilor, să obțină cu ușurință toate bogățiile posibile, să se metamorfozeze să se înalte vertiginos în cadrul ierarhiei sociale, de la treapta cea de mai jos, ,, din fiul unchiașului și al mătușii, din cioban, argat, până în vârful cel mai înalt al piramidei. Toți eroii, indiferent cât de joasă le e originea, se înalță la rangul suprem al gloriei umane.”(43)

Așadar, omul își pune propria pecete pe orice înfăptuire și toate manifestările sau intențiile sale au o anumită direcție: adâncimea cunoașterii, armonizarea și perfecțiunea raporturilor dintre oameni.

,, Basmele devin naționale prin modul de trai al oamenilor din diferite spații dintr-un anumit fel de a concepe viața.”(44) Ele devin naționale și prin felul în care se reflectă în mod specific spiritul de întrajutorare, căci în felul acesta, se oglindește distinct și caracteristic factura psihică a poporului, coordonatele omeniei, ale solidarității colective. În viziunea poporului creator de percepte morale, întrajutorarea apare ca un act, ca o trăsătură fundamentală a ființei umane, ca o formă de manifestare a omenescului din sufletul oamenilor.

Relația om-natură

În basmul fantastic poporul se conturează în mod evident, existența sentimentelor etice ale omului, exprimate diferențiat în cadrul raporturilor sale cu natura înconjurătoare. Omul a îndrăgit natura încă din cele mai îndepărtate vremuri, simțind că cea cei oferă echivalează și depășește, de fapt binefacerile săvârșite de semeni săi. Analizând, în această concepție, basmele fantastice, vom descoperi, în mod surprinzător, numeroase aspecte si idei ce atestă dorința nestăvilită a omului de a păși tot mai adânc și mai sigur în tainele ,,universului fără margini’’, de a descoperi, modalități de autoapărare a propriei sale naturi vulnerabile, de a ocroti și apăra la nevoie natura. După opinia lui I.C.Chițimia, ,, orice operă literară cultă sau populară înseamnă oglindirea realității istorică-socială în forme artistice’’. În acest spirit, basmul reflectă printre altele, și drama omului strivit cândva sub presiunea timpului și a necunoscutului, înspăimântat de tot ceea ce în fenomenologia naturii rămâne pentru el fără un înțeles. Încercând să descopere numeroasele enigmele ale naturii, în limitele dezvoltării facultăților intelectuale, omul a ajuns să-și creeze imagini surprinzătoare despre lume și natura înconjurătoare, imagini care s-au dovedit deosebit de fertile și au exercitat o puternică influență asupra minții și inimile oamenilor. În perioadele mai îndepărtate și adesea întunecate pe când locuitorii Terrei erau terorizați de manifestările intempensive ale unor fenomene necunoscute, inexplicabile, condamnați să se zvârcolească în întuneric și neștiință, copleșiți și adesea striviți de forțele oarbe ale naturii dezlănțuite, subjugați de semenii lor, decimați de boli necunoscute, chinuiți de superstiții, frică, anxietate, eroii basmelor populare au, fost printre puținele apariții figurative care au cutezat să înfrunte forțele infernale să se lupte cu zmeii și balaurii, să străbată întinderi terestre, tărâmuri necunoscute, spațiul cosmic, pentru a cunoaște tainele naturii, spre a descoperii leacuri împotriva unor boli, pentru ase apăra, în ultimă instanță și a se înălța necontenit deasupra primejdiei. Privindu-i pe acești eroi fără prejudecăți, descoperim în ei calitatea temerară a omului de a fi aspirat spre depășirea limitelor ,, impuse de infirmitățile condiției umane’’, de a fi năzuit spre obținerea tinereții veșnice, spre modalități de străbatere ,, ca vântul și ca gândul “a spațiilor nesfârșite de a fi visat să comunice fulgerător la distanțe incomensurabile și de a fi întrezărit, deși prin soluții magice, posibilități de a folosi natura, materia primă inertă. Și toate acestea, ca o expresie etică a ființei umane, capabilă să se adapteze, să intervină și să contribuie la continua perfecționare a formelor și relațiile sale cu natura. În această bătălie, continuă cu natura, omul sa format treptat în spiritul unei atiradimi etice înaintate, a depistat diferite substanțe și a descoperit numeroase strategii în lupta de apărare a propriei sale ființe, a învățat să iubească natura. Astfel in mod deliberat, după reguli și principii de pedagogie populară comunitatea umană a urmărit educarea și formarea copiilor încă de la cea mai fragedă vârstă în spiritul unei atitudini etice de înaltă ținută față de natura înconjurătoare în general: Când Lilla Rosa, din basmul scandinav cu același titlu-similar în mare măsură cu basmul românesc ,, Fata moșului cea cuminte „ – este trimisă de mama vitregă să caute poporul pierdut în pădure și când în sfârșit îl descoperă, observă că pe coada lui stăteau trei păsărele. Buna Rosa luând pâine din buzunar și presărând-o dinaintea porumbițelor, le zise: ,, bune păsărele, trebuie să plecați după coada toporului pentru că sunt silită să-l duc mamei mele vitrege „( 45). Satisfăcute de atitudinea de bunătate și respect căci tânăra procedează in tocmai ca Fata moșului cea cuminte atunci când nu trece nepăsătoare pe lângă cuptor, fântână și păr păsările zburară pe o cracă , unde începură să chibzuiască în ce fel să o răsplătească și ziseră pe rând: ,,vreau să devină din zi în zi mai frumoasă; vreau să i se facă părul de aur; vreau să îi cadă câte un inel din gură de câte ori va râde „ (46). În contrast vădit, pe măsura atitudinii grosolane și umane-situată în același plan cu cea manifestată de fata babei – este recompensată sora vitregă. Păsările spun pe rând:,, vreau ca din zi în zi sa se facă tot mai urâtă, părul să-i fie ca o tufă de spini, de câte ori va râde săi sară câte o broască râioasă din gură,,(47). Sub infuziunea unor asemenea exemple pilduitoare, ascultătorii de basme de pretutindeni au crescut și s-au format în spiritul unei atitudini etice superioare, au devenit capabili să facă față cerințelor unor conviețuiri colective, apți să lupte pentru propria lor apărare și înălțare, pentru a crea în natură condiții – tot mai propice existenței și activității umane. Demn de reținut este și faptul remarcat de Lazăr Șeineanu că omul din popor își manifestă simpatia față de natură fără să opereze diferențieri între elemente ale vieții animale și cele ale vieții vegetale: ,, omul primitiv a asimilat la planta cu sine însuși,, însuflețind-o și asociind cu fenomenele vegetației, principalele evenimente din viața sa. Aceste sentimente sunt determinate desigur de fondul general – uman ce-l caracterizează pe om și ele se dezvăluie cu pregnanță în contactul omului cu natura, reprezentând în esență trăsăturile sale etice.

Concluzii

Basmele se bazeazăqinvariabil pe luptaqdintre bine șiqrău sau peqaspirația omului spreqa-și depăși condițiaqumană și astaqpentru că eroulqde basm estequn arhetip, unqmodel uman șiqdintotdeauna omul aqîncercat să depășeascăqlimitele, să ajungăqla cunoaștere supremăqși să elimineqrăul pentru triumfulqbinelui.

Marea asemănareqa basmelor aqdus în timpqși la oqputernică formalizare aqacestor narațiuni, adicăqau o construcțieqfoarte asemănătoare, invarianțiiqsunt asemănători, maiqales personajele suntqaproape aceleași, temaqbasmelor revine totdeauna, motivele literare suntqprezente în maiqtoate basmele, etc. Unul dintre cei maiqimportanți cercetători aiqbasmului este cercetătorulqrus Vladimir Propp. În primul rândqcercetătorul basmelor aqdescoperit mecanisme subtileqcare stau laqbaza ascultării șiqrelatării.

Datorită faptuluiqcă omul aqfost, este șiqva fi unqhomo narrativus, adicqare vocația deqa relata sauqasculta, se vădqfoarte bine diferiteqstrategii de relatare. Naratologii au preluat concluziileqlui Vladimir Proppqcu privire laqfuncțiile celor 3qformule obligatorii într-unqtext, anume:

Formulaqde deschidere careqaste defapt incipit, formula de continuareqși cea deqîncheiere. Formula deqdeschidere stabilește pentruqprima dată legăturaqdintre narator șiqnaratar. În aceastăqformla naratorul precizeazăqmai întâi timpulqevenimentelor pe careqîl plasează înqvremuri anistorice, fabuloaseqși exemplare, adicăqîn illo tempore.

De aceea personajeleqși evenimentele vorqfi arhetipurifiindca totqce se întâmplăqîn vremurile deqindeput de lumeqe de domeniuqexemplarului, unic, dupăqcum o sugereazăqcomparația :” aqfost odată caqniciodată”. Naratorul îiqpromite prin urmareqnaratarului sau cevaqde domeniul excepționaluluiqși în felulqacesta îl atrageqîn ficțiune șiqîi trezește curiozitatea. Adeseori formula aceasta esteqcontinuată pe unqton de umor, de exemplu înqbasmele în careqse spune căq“era pe vremeaqcând puricele eraqpotcovit cu 99qocale de fierqși sărea cuqele până laqcer” și într-oqastfel de situațieqintenția naratorului esteqde a creaqo anumită disponibilitateqa naratarului deqa asculta cuqplăcere.

Formula de continuareqare funcția esențialăqde a mențineqnaratarul în ficțiune, iar naratorul îiqpromite evenimente spectaculoase, pline de suspansqși acest lucruqtine de unqanumit ceremonial alqrelatării și ascultăriiqși care apareqfoarte bine construitqși în povestirileqde mare vechimeqcare au circulatqpe cale orală.

Formula de încheiere eqvariată în basmeqși are rostulqde a-l scoateqpe ascultător dinquniversul fabulos șiqde a-l redaqrealității concrete. Adeseoriqformula aceasta dobândeșteqo notă deqummor atunci cândqnaratorul îi mărturiseșteqnaratarului că “aqîncălecat pe oqcăpșună și amqspus o mareqminciună”.

=== 16eb07e409cbaf273ecaf0f0e0dd4f6d1ef2a308_133641_2 ===

Bibliografie

Andrei, Alexandru, Valori etice în basmul fantastic românesc, București, Societatea literară Relief românesc, 1979.

Angelescu, Silviu, Mitul și literatura, Editura Univers, București, 1999.

Bărbulescu, Corneliu, cap. „Poveștile” în Istoria Literaturii Române, vol I, București, Ed. Academiei RSR, 1970.

Călinescu, G., Ion Creangă Viața și opera, ed. Nouă și revăzută, București, Editura pentru literatură, 1964.

Călinescu, G. Opera lui Mihai Eminescu, vol. I, București, Ed. Minerva, 1976.

Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini până în prezent, București, Editura Fundațiilor Regale, 1941.

Ciobanu, Nicolae, Eminesc – Structura fantasicului narativ, Iași, Ed. Junimea, 1984.

Colin, Vladimir, Problemele și drumurile basmului cult, București, Editura de stat pentru literatură și artă, 1958.

Hașdeu, Bogdan, Petriceicu, Folcloristică, vol I, ed. critică, note, variante, comentarii de I. Oprișan, București, Ed. Saeculum I. O., 2008.

Piru, Alexandru, Valori clasice, București, Editura Albatros, 1978.

Propp,V., I., Morfologia basmului, București, Ed. Univers, 1970.

Propp, V., I., Rădăcinile istorice ale basmului fantastic, București, Ed. Univers, 1973.

Roșianu, Nicolae, Eseuri despre folclor,București, Ed. Universității, 2004.

Vrabie, Gheorghe, Proza populară românească, București, Ed. Albatros, 1986.

Vrabie, Gheorghe, Structura poetică a basmului, București, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1975.