Tema Scriitorului In Opera Lui Marin Preda
PLANUL LUCRĂRII
I.Introducere in opera lui Marin Preda
II.Risipitorii-romanul citadin
III.Cel mai iubit dintre pământeni-confesiune și istorie
IV.Bibliografie
Introducere în opera lui Marin Preda
Romancier al diferențelor umane,al situațiilor irepetabile,al atenției la unic,însușire de neprețuit intr-o epocă nu totdeauna dispusă să distingă ,sa disocieze,să acorde credit deplin valorilor individuale,ființei umane in patetica ei singularitate sau in elementara ei aspirație la fericire,într-o viață care tinde să se irosească prea repede și care, nici intr-un caz,nu ni se acordă de două ori,Marin Preda a fost un copil căruia destinul părea să-i fi hărăzit o existența asemănătoare cu a fraților săi mai mari:să are pământul și să crească vite. La opt ani,Marin Preda a fost înscris în clasa întâi a școlii primare din comuna natala”cu scopul mărturisit de tatăl meu să învăț doar să mă iscălesc”,dar curând familia a renunțat la această idee.”Nu se știe ce-aș fi ajuns in viața dacă jocul întâmplării,al cărui erou eram,s-ar fi destrămat și eu aș fi apărut în ochii învățătorului așa cum eram și nu cum,prin nu știu ce mister,credea el că sunt. Adică cel mai bun din clasa[…] Și pentru că această întâmplare să fie dusă până la capăt,la sfârșitul anului m-am pomenit printre premianți. Faptul uimii pe ai mei și tata nu mai zise nimic când în toamnă îi spusei că vreau s-o urmez și pe a patra.”(Luceafărul,anul XIV,nr.13,27 martie 1971,Un învățător ciudat).
Deosebirea dintre tânărul Marin Preda și ceilalți devine evidentă. Fascinația lecturii,pe care n-o presimțise în primii ani de școală ,îl singularizează între tinerii de vârsta sa. Indiferent de efortul cerut,nu pregeta să-și procure cartea preferată:”Cum adică –exclamase o data tatăl uluit-să faci treizeci de kilometri pe jos până la Recea,după o carte domnule?!Dar ce,e aurită?Și să-l fi pus la o treabă mai mica decât asta,ar fi iesit gălăgie mare…”(Luceafărul,anul XIV,nr.27,iulie 1971,Despărțirea neștiuta)
Lectura îi dă putință să se distanțeze de realitatea imediata și sa se reîntoarcă asupra prezentului dintr-o noua perspectivă. Viitorul romancier,presimțea că sătul,abstracție făcând de accidental,alcătuia un univers virtual în care toate dramele erau posibile. Nu întâmplător amintirea,copilăriei,menționata deseori de prozator drept sursa principala a unei mari părți a literaturii sale,persista pretutindeni,de la Întâlnirea din pământuri la Delirul. Desprinderea de orizontul îngust și preocupările mărunte ale consătenilor reprezintă o alta consecință a lecturii. Violența comportamentala a adolescenților și a oamenilor maturi îi trezeau tot mai des un sentiment de repulsie. Nu-i plăceau nici frații săi mai mari ’’care nu se deosebeau cu nimic de ceilalți,nici ei nici prietenii lor…’’…Căuta tot mai des singurătatea.’’
Marin Preda s-a format ca scriitor în climatul culturii și literaturii române dintre cele doua războaie mondiale,a cărei combustie a depășit încheierea celui de al doilea război mondial. Fără această ambianța formativa,Marin Preda cel de mai târziu,nu poate fi înteles . În Viața ca o prada,dar și în alte ocazii,Marin Preda vorbește despre”generația mea”,care dupa autor,”abia deschidea ochii în anii ’40-’41,anii îmbucatățirii României și ai rebeliunii legionare,într-un moment de mare criză socială politică.”(Mihai Ungheanu, Marin Preda.Vocație și aspirație,Editura Amarcord,Timișoara,2002,p.15)„
Din Viața ca o prada, înțelegem că Preda – un autor obsedat de ambiția profesionalismului „a învățat să fie scriitor” pe măsură ce s-a arătat interesat de mecanismul preferinței. Există evenimente care-observa insinuant prozatorul,cu gândul poate,la cei care le-au acordat viză de intrare în literatură-nu îl exprimă pe om,nu ne spune nimic esențial despre el(deși el „suferă”,ca să zicem așa). Un adevăr valabil in viață ca și în arta”(Monica Spiridon, Omul supt vremi, Editura Cartea Romanească,București,1993.p.23)
Romanul lui Marin Preda,marchează o dată in creația românească: o dată cu el țăranul încetează să mai fie o ființă fără evenimente sufletești,o materie inapta pentru marele român. Afirmațiile trebuie duse până la capăt. Dincolo de diferențieri de suprafață,de nuanțe și de talentul și de capacitatea de expresie a scriitorilor care îi portretizează ,există o galerie de eroi ai prozei românești în care Ilie Moromete intră fără rezerve. Ilie Moromete face parte din seria celor care pot fi ușor răniți sufletește,din cei ce,păstrându-și inocența,intră în situații insolubile. El a dat o consistență particulară și,literar vorbind,revoluționară acestui tipar epic și uman. Noutatea stă în faptul că un țăran adevărat este victima unei crize de conștiință autentice. Fata de o literatură care nu probase existența unor asemenea eroi,care,altfel spus,era în urma realității,Moromeții a însemnat o piatră de hotar.
Modernitatea discursului narativ nu motivează în întregime valoarea romanelor lui Marin Preda,dacă nu luăm în considerație aspectul fundamental al creației sale:orientarea programatică spre esența omului,”Este foarte lesnicios pentru omul de litere să se adăpostească în spatele necesitații istorice și sa se eschiveze,în felul acesta,de a se întreba nu câtă necesitate conține istoria,ci care este soarta fiecărui om în parte,știind că omul nu are decât o singură viață de trăit,în timp ce istoria este înceata și nepăsatoare.”(Marin Preda,Imposibila întoarcere,Ed.Cartea românească,p.24)
Propunându-și să dezvăluie”soarta fiecărui om în parte”,Marin Preda s-a îndreptat către una din legile generale ale artei:în destinul individualităților concrete se reflectă esența societății contemporane.
Aparent eterogen Marin Preda scria nu despre omul contemporan și problemele lui de totdeauna,ci medita la omul de totdeauna și problemele lui de azi și de mâine.”…a gândi că totul ne e permis,în absența unei divinități care ne-ar pedepsi,nu înseamnă să scăpăm de pedeapsă. Pierim prin propriile noastre fapte,care declanșează în lume,fără a le mai putea opri,dezordini colosale,care năvălesc apoi asupra noastră cu forța implacabilă a catastrofelor naturale.Să ne purtăm deci bine ca să nu zdruncinăm un echilibru(creat cu trudă de civilizația noastră),între instincte și rațiune. Și să nu exaltăm puterea nici a instinctelor,nici a rațiunii,sau să le negăm pe rând.”
„Structura artistică a lui Marin Preda este puternic acordată la realitate și ea nu îl putea conduce decât la opțiunea decisă pentru formula prozei realiste,pe care n-o vedea rămasă în stadiul balzacian,ci îmbogățită în spiritul creației lui Tolstoi și Dostoievski,citați deseori și prețuiți în mod deosebit de romancier.E limpede, deci,că pentru el proza trebuie să aiba un suport solid în realitatea cognoscibilă și recognoscibilă care îi poate da răspunsuri despre om…realismul este o dimensiune fundamentală a operei sale,indiferent de calificativele pe care una sau alte dintre scrieri i le – ar anexa:comportamentistă,psihologică,fantastico – onirică…”(Andrei Grigor,Marin Preda Incomodul,Editura Porto – Franco,Galați,1996,p.135).
Luând exemplul scriitorului care și-ar propune să înființeze satul românesc între anii 1944 -1964,Marin Preda definea” tehnica” realizării unei reale modernități și îi intuia specificul intrinsec:surprinderea veșniciei în văltoarea tranzitorului,integrarea prezentului în universal,prin transfigurarea și cristalizarea creatoare. În acest fel,adevărul vieții se va suprapune peste adevărul esenței. Romancierul,”poate alege un erou al cărui destin individual sa îl reprezinte sau să se confunde cu cel istoric și social,asta însă nu îl scutește,ci,dimpotrivă,îi sporește sarcina de a urmării destinul celorlalți eroi,care în mod fatal nu se confunda nici cu istora și nici cu mersul societății.
În antiteză cu cei mai mulți romancieri ai epocii,Marin Preda se declară adeptul analizei psihologice,a motivației faptelor prin definirea proceselor sociale și psihologice determinante,optând pentru densitatea lor mediană. Extremele:minimum de întâmplări,ori aglomerarea lor excesivă erau privite cu reticență.
Predispozițiile înnăscute ale scriitorului s-au manifestat nestăvilit si exclusiv în creație,printr-o organică sinergie între vocația autorului și aspirațiile scriitorului. Opera în ansamblu,ne dă sentimentul că ne aflăm înaintea unei personalități artistice ieșite din comun și printre elementele ce îi dăltuiesc unicitatea câteva se impun cu necesitate.
Marin Preda oferă spectacolul coliziunii violente dintre forța impetuoasă a individualității sale și imobilitatea structurii românești autohtone,coliziune manifestată ca o răzvrătire și negare dialectică a inerției modelelor imanente. Prin intermediul unor opere exemplare,Marin Preda s-a diferențiat complet,direct și polemic de viziunea tradițională a lumii rurale. Elementele perturbatorii introduse echivalează cu alcătuirea unui nou univers literar.
„Postura” de” colonist al petelor albe” pe harta literaturii nu ispitește pe Preda. Scriitorul se simte mult mai în largul său când poate să deschidă unghiuri noi asupra deja cunoscutului. Știind foarte bine,că este în mod fatal,necesar,mergând pe cărări mai înainte bătute de alții,Preda nu se dă în lături să o arate pe față ,sugerându-i cititorului repere. Rebreanu,Sadoveanu sau Slavici-ca să luăm doar câteva exemple-creează lumi închise și rotunde,care nu trimit la nimic din afară. Sunt universuri „exclusive”, născute parcă din orgoliul”descălecatului”,rod al unor edicte creatoare severe. Lumea lui Preda e,în schimb,”comparativă” și deschisă. Se știe rezultat al unor diferențe și al unor variații subtile de optică,ilustrare a unor ipoteze formulate totdeauna în dialog. Nimic la Preda nu ființează genuin:mai totul apare ca o replică.”(Monica Spiridon,op.cit.,p.7).
Marin Preda s-a diferențiat în conceperea lumii sale ficționale de Rebreanu,Sadoveanu,Camil Petrescu sau G.Călinescu (după cum a demonstrat Monica Spiridon în Omul supt vremi).Poziția adoptata nu a fost cea a unui realism”ingenuu”,ci a unui”critic”,chiar subtil – livresc. Una dintre posibilitățile pe care le-a utilizat ,a fost aceea a polemicii,fie și implicite cu modelele anterioare. Statutul personajului se schimbă foarte mult. În proza de tip
Rebreanu,personajul era dominat de forțe incontrolabile,transcendente,care sugerează ideea de destin prestabilit. Destinul lui Ion,personajul din romanul lui Rebreanu,este clar de la prima” scena”.Ilie Moromete în schimb,”sabotează” această formă „destinală” în mai multe feluri,printr-un fel de nonimplicare,prin aparenta pasivitate sau mult-comentatul” contemplativism”.Personajul se sustrage fluxului terorizant al existenței,programând în același timp evenimente,concepându-le în felul lui particular.
„Proza lui Marin Preda prin ascensiunea ei intelectuala pe verticală,fiind acută,precisă,sintetică,memorabilă.”(Mihai Ungheanu,op.cit.,p.224)
Prin opera lui Marin Preda,proza a cucerit un ascendent asupra poeziei.Densa problematică umană,cu implicații filosofice,a prozei lui Preda își are izvorul în participarea activă și reflexivă la epoca în care trăiește.Prin intermediul romanelor lui Marin Preda ne redescoperim și ne resfrângem mai adecvat in oglinda lumii,oferind universului un ethos specific.Pentru scriitorii contemporani,Marin Preda reprezintă,artistic vorbind,o permanentă sursă de neliniște fecundă.
Ca literatura violenței,dar numai verbale,întreaga proză a lui Marin Preda e din belșug presărată de agresiune,lovituri,bătăi,încăierări,de la cele dintre copii,la cele din familie,de la cele iscate din simpla mânie,la cele cu caracter politic.Există însă la Preda o violență aparent nevinovată,gratuită,de un interes distinct.
Exista în literatura lui Preda,ulterioară Risipitorilor,un lirism al personajelor și nu al autorului.Acest lirism sui-generis,integrat observației și notației minuțioase,potențeaza epica romanelor,dinamizează subiectul.
Ficțiunea lui Preda ilustrează o formulă de creație ce poate fi numita „de cenaclu”.Scrierea e,simultan,lectură a altor cărți,audiere cu urechile ciulite a altor puncte de vedere,îndemnandu-ne să citim în orizontul culturii,al produselor spiritului.Există pe de-o parte,o memorie involuntară,pasivă a carților lui Marin Preda.Romancierul pomenește de ea într-un pasaj frumos din Imposibila întoarcere:”Au trecut mulți ani de când i-am citit și memoria mea seamană acum cu o fântână părăsită:izvoarele sunt astupate,deși le presimt pe aproape,sub straturi de ani,de viață trăită.”Dar există și o relație activă cu ceilalți autori,mizând nu pe distanță,ci pe contiguitate. Memoria e,în astfel de cazuri,o extensie a paradigmei Citatului. Textele afișează nu numai referința(clișee,sentenții,sintagme),ci și „efigiile spiritului producător”.
„Departe de a fi de o pedestră accesibilitate,opera lui Marin Preda este apta de sondaje critice adânci. Ea se constituie în jurul câtorva teme și motive centrale,reluând în nenumărate variante o preocupare unică. Pe anumite porțiuni ale ei,opera lui Marin Preda,pare o continua parafrază. Unitatea operei este indiscutabilă. Ea este întărită și de descoperirea unui univers artistic particular,universul moromețian,în jurul căruia gravitează atât Desfășurarea cât și Îndrazneala,atât Ana Roșculeț cât și Ferestre Întunecate,Întâlnirea din Pământuri ori Marele Singuratic,Moromeții și Risipitorii,Delirul,Viața ca o prada,Cel mai iubit dintre pământeni.”(Ibidem.,p.11).
Una dintre constantele prozei lui Marin Preda este aceea a antiidilismului. Scriitorul nu e preocupat de superficiala armonie a relațiilor omenești,ci de ceea ce tulbură și dezechilibrează un om. Literatura lui se constituie adesea în avertisment,idila nu poate fi decât iluzorie,mai devreme sau mai târziu o alta față a lucrurilor,deloc idilcă,își va arăta colții.
Risipitorii-romanul citadin
„Între 1962 și 1968,Marin Preda a trecut prin trei variante romanul din mediu intelectualilor proveniți din muncitori și lumea medicilor,Risipitorii,romanul unor energii disponibile,experimentând politica,știința și tehnica,aventura sentimentala și cerebrală,riscul,indiferent de eșec,dezgustul de viață,ca și nevoia de ideal,rivalitatea și solidaritatea.”(Alexandru Piru,Istoria literaturii române de la început până azi,Editura Univers,București,1981,p.510).
Când în 1962,apărea romanul Risipitorii,surpriza a fost determinata nu atât de schimbarea ariei de investigație,cât mai ales,de modalitatea abordării temelor de actualitate. Literatura deceniului anterior produsese câteva mari opere,Moromeții,Bietul Ioanide,Groapa. Aceste cărți au toate un numitor comun care exemplifică libertatea de mișcare a scriitorilor:sunt insipirate dintr-un trecut mai mult su mai puțin apropiat. Când se îndrepta spre contemporaneitate,scriitorul adopta tehnica reporterului,privirea istorică și dezlegarea de un determinism social coercitiv înțeles fiind excluse. Marin Preda rupe cel dintâi cu o astfel de optica limitativă. El răspunde efectiv”orizontului de așteptare”,al cititorului,având în plus de înfrânt handicapul inexistenței unor cărți anterioare care ar fi putut sluji ca model.
Noutatea de viziune își pune amprenta pe formula romanului. Acesta,deși de aparență preponderent tradițională,elaborată de un scriitor care aspirase altădată la omnisciență,conține elemente de modernitate,semne ale sincronizării cu literatura veacului. Naratorul nu spune tot ce știe,operează prin sondaje,proiectează fâșii de lumină asupra unor episoade,apoi stinge brusc reflectorul și se îndreaptă în alte direcții. Dacă mai revine,unghiul este schimbat,actele personajelor sunt susceptibile de interpretări la care cititorul urmează a-și da concursul. Sentimentul de noutate a Risipitorilor este generat și de problematica romanului. Literatura cu care era contemporan propunea o optică maniheistă asupra personajelor,a universului investigat.
Apartenența la o categorie sociala dicta profilul individului,chiar și înaintașii îi transmiteau,într-o interpretare curat teologică,tarra păcatului originar. Marin Preda schimbă decisiv perspectivă. Eroii sunt tineri,acțiunea esențială se petrece în 1952,societatea le oferă șanse egale,unii ajung la împlinire,alții le ratează. Cine e de vină,iată laitmotivul romanului. Problematică mereu actuală,fierbinte la începutul deceniului al șaptelea când un mare scriitor care a fost și o mare conștiință o punea în premieră. Artistul Marin Preda cedează,locul moralistului nu construcția romanului,cu multe suspensii,pare a-l interesa,ci fondul său de idei.
„Risipitorii sunt testul polemic al autorului în materie de roman urban. Din constarea că nici Rebreanu,nici Sadoveanu nu sunt niște adevărați prozatori ai orașului,critica a tras concluzia pripită a neputinței prozatorului de inspirație rurală de a se mișca lejer în mediul citadin.”În acest roman declara Marin Preda într-un interviu,sunt și câteva scene cu țărani. Ele sunt ca să zic așa,antirurale,adică sunt văzute cu totul din afara universului țărănesc,văzute prin prisma unui citadin.
„N-a mai rămas nimic din viziunea țărănească asupra lumii,din justificările specific țărănești,din explicarea fenomenelor din punct de vedere al unui țăran. De data aceasta nu copilăria este cea care mi-a dictat prin acumulare de impresii acest roman,ci tinerețe care s-a petrecut în mediul citadin. Unele din impresiile acumulate,care si-au făcut loc în roman,au vechime de aproape douăzeci de ani.”.(De vorba cu Marin Preda,Proza de analiză,Gazeta literară,26 ianuarie 1961).”(Mihai Ungheanu,op.cit,p.175).
De-abia în ultimul său roman,Risipitorii,prozatorul a izbutit să infirme pronosticurile sceptice ale celor care limitau talentul său epic la reflectarea artistică a mediului țărănesc .Cine a urmărit strădaniile depuse,de la primele fragmente din noua operă ș până la apariția ei în volum,își dă seama de perseverența și de energia de care a trebuit să dea dovadă prozatorul,spre a depăși faza moromețiană.
„Se poate spune,deci,că Marin Preda a străbătut o evoluție complexă de la Moromeții și până la Risipitorii,în care a fost angajată întreaga sa personalitate artistică .Sa ne gândim, de pildă,la funcția sociala a personajelor din Risipitorii:activiști de partid și sindicali,ingineri,cadre didactice,muncitori și funcționari din întreprinderi etc. De la investigarea unui singur mediu social,familiar încă din copilărie,prozatorul a trecut la secționarea orizontală și verticală a societății,în ansamblul ei,iar de la reconstituirea epică obiectivă a unor practici de viață,devenite aproape rituale,la descifrarea unor manifestări și atitudini în plin proces de cristalizare.”(Ion Lungu,Crestomație critică în volumul Risipitorii,Editura Facla,Timișoara,1989,p.359).
„Departe de a fi o operă de plan doi, Rispitorii,ocupă,prin caracterul ei de dezvăluire,un loc important în creația scriitorului. Moromeții ne prezentase o lume în care sesismele nu rămân fără consecințe asupra omului,asupra alcătuirii lui sufletești. Teama cea mai mare a lui Ilie Moromete este de a nu se înstrăina de sine. Risipitorii face un sondaj psihologic adânc,încercând să lumineze din interior procesul sufletesc al alinării,devenind din această pricină o substructură a Moromeților. Moromeții rămâne totuși la lumina zilei,în Risipitorii se coboară în subterană. Continuitatea există,deși mediul este altul. Ea este posibilă pentru că,fundamental,prozatorul descrie oameni,și nu categorii sociale izolate unele de altele prin falsa barieră a unei vechi prejudecăți. Țăranul își pune probleme la fel de complicate ca orice muritor. Viața lui sufletească este la fel de tumultoasă și bogată ca aceea a intelectualului sau a orășeanului,spuse,prin opera lui,Marin Preda. Iată ce face ca acest roman al mediului citadin să constituie ca o prelungire problematică și o dezbatere a aceleiași condiții umane care preocupă pe Marin Preda în Moromeții.”(Mihai Ungheanu,op.cit.,p.179).
Dar ceea ce ne face să scriem aceste rânduri este mai ales finalul Risipitorilor. El pare a fi un epilog postum,o justificare a lui Ilie Moromete:”Refuzul atât de încăpățânat al omului de a primi înțelepciunea și de a trage concluziile care i se impun dintr-un fapt dramatic,repetarea curioasă a erorilor și riscul pe care ni-l asumăm când respingem șoapta rațiunii nu sunt atât de condamnabile pe cât par”.Ele absolvă ,din această perspectivă,pe Ilie Moromete,de orice vină.
Marin Preda a avut convingerea că Rispitorii,se apropie mai mult,decât povestirile sale cu subiect țărănesc-„cum ar fi Desfășurarea,Îndrazneala,Ferestre Întunecate(exceptând Moromeții)-de ceea ce a dorit să spună în literatură. Romanul i-a dat sentimentul că descoperă „tema povestitorului”,condiție esențiala pentru păstrarea independenței față de operă. Tema”timpul răbdător cu oamenii” din Moromeții I,se impusese „ la ultima formă,într-un mod foarte firesc:era tema lor,a țăranilor și nu a naratorului. Meditase la opera a doi mari romancieri interbelici și se întrebase prin ce secret a izbutit M.Sadoveanu să scrie „mereu cărți cu aceeași temă,folosind același stil,scriind totuși din ce în ce mai bine,iar forța lui creatoare manifestându-se progresiv și nu regresiv”,în timp ce Rebreanu trecea printr-un proces invers?Tema povestitorului!
„Există ea în toate cărțile care se scriu?Poate fi descoperită la o analiză a criticii sau a unui ochi atent al cititorului?Poate să nu fie descoperită,poate să fie chiar lucrul cel mai puțin interesant sau izbutit din opera literară demna de acest nume. Dar ceea ce e sigur e că uneori nu se poate scrie fără ea”(Ilie Purcaru:Interviu cu Marin Preda despre măiestria artistică,Luceafărul,V,nr.21,1.nov.1962).Risipitorii se ridică pe fuziunea a doua asemenea teme:sacrificarea premeditată a sentimentului de prieteni și atitudinea omului în fața suferinței.
Mult discutatul „caz” al Risipitorilor e,poate,răsucirea interogativă cea mai evidenta a operei lui Marin Preda către sine. Romanul acesta,între toate,s-a „distanțat de sine”,pe măsură ce se scria.
Istoria Risipitorilor e mai mult decât simpla succesiune a variantelor unui roman – problemă.Încă înainte de apariția însemnărilor din Imposibila Întoarcere,sau a confesiunii autoriale Viața ca o prada,gestul-simbolic?-al revenirii la cartea aceasta ne atrăgea atenția asupra cenzurii severe pe care autorul o exercita asupra creației sale. Așa încât,privit în desfășurare,serialul Rispitorilor devine un interesant telescopaj al operei ,angajând pe autor într-un joc al perspectivelor interioare.
„Prima versiune a Risipitorilor e,în chipul cel mai evident,un reflux al Moromeților. Schimbarea se petrece pe mai multe planuri și are un caracter”demonstrativ”.Concentrării maxime din Moromeții îi răspunde aici o adevărată dispersie. Ne găsim,pe neașteptate,în fața unui roman cu o perspectivă multiplă. Lăsând responsabilitatea în mâna personajelor,romancierul nu prea știe bine ce anume să le ceară. Pretutindeni,în această primă versiune,se vorbește excesiv,se dau explicații abundente,se caută”determinări”. Peronajul dobândește voce,dar o folosește într-o frenezie a lămuririlor. Reversul disimulării subțiri din Moromeții e aici expunerea fastidioasă.(Monica Spiridon,op.cit.,p.55-56).
În versiunea finală,Preda operează pe mai toate planurile o salutară relativitate,îndulcește stridențele,pune puncte de suspensie,strecoară semne de întrebare acolo unde trebuie. Cartea poate acum să intre în dialog cu cititorul,nedumerindu-l,creându-i neliniști. În prima versiune,Risipitorii par să contrazică brutal eliptismul,ritmul sincopat cu care ne-am obișnuit din Moromeții. Un stil pe care romancierul îl recuperează în cea de-a treia variantă a „serialului”,transformându-l într-o constantă a operei.”(Ibidem.,p.57).
A treia ediție a Risipitorilor încheie un proces de constituire a romanului în cele trei ediții „revăzute” nu exprimă atât punerea de acord a conținutului cu un anumit mod de abordare,mai actuală,a problemelor,ci o semnificativă analogie cu ceea ce li se întâmplă personajelor cărții.
Acestea trec succesiv prin experiențe pe care apoi și le revizuiesc în lumina altor fapte și altui tip de relații între ele,fără ca prin aceasta să le poată anula,șterge din memorie. Scrierea romanului nu este altceva decât revizuirea succesivă a faptelor prin care trec personajele,iar simplele tăieturi ori adăugiri în text nu fac romanul din această ultimă ediție mai bun ori mai rău. Risipitorii este de fapt un roman în trei volume.
„Tema acestui roman este aceeași cu a Intrusului:relația individului cu ceea ce el crede a fi istoria,mediul,societatea. Personajele intră în scenă cu oarecare dezinvoltură,cu o naivitate a lipsei de experiență care le face de la prima apariție vulnerabile.”.(Ibidem.,p.57).
„Romanul e un lung șir de confesiuni,în care un personaj se mărturisește altuia,de obicei punct receptor,de echilibru. Dar niciodată confesiunea nu e darea de față a propriei subiectivității,ci caracterizarea problematică,interogativă a unui al treilea,cel care lipsește și al cărui comportament e indecis,obscur sau malign pentru viața cuplului. Personajelor le e asigurată intrarea în scenă numai trecute prin prisma altei conștiințe,care le evaluează sub aspectul lor moral sau public. Doctorul Munteanu,de exemplu,există multă vreme pentru cititor,doar prin imaginea relatată de prietenul său,doctorul Sârbu și de fost lui soție Constanța,amândoi traumatizați de rapidele schimbări de intenție și de atitudine la care îi supune doctorul Munteanu. Constanța e o prezență mai întâi prin datele oferite de fratele ei Vali sau de soțul ei.”.(Magdalena Popescu,Crestomație critică,în volumul Risipitorii,Editura Facla,Timișoara 1989,.p.393).
Reflectate,lipsite de expresia nemeditativă a unei motivații interioare,psihologiile au un caracter parțial:ele există prin gesturile lor,și acelea selecționate numai întrucât se repercutează asupra altcuiva.
Risipitorii e în fondul lui un roman despre putere și defensivă. Observațiile sunt aproape inepuizabile când este vorba de nuanțele acestui raport,despre modurile în care forța acaparantă își subordonează acaparatorii și racolează admiratorii,își joaca publicul transformându-l într-un grup adulator sau,dimpotrivă,sindicativ,despre felul în care undele insesizabile ale forței trec de la un individ la altul,investindu-i cu însemnele alegerii,excepției.
O primă întrebare pe care și-a pus-o critica,fără să o lămurească,este cu privire la semnificația titlului.După Magdalena Popescu,autoarea prefeței la ediția a IV-a,”risipitorii” ar fi „urmași care abuzează sau nu știu să prețuiască ceva ce au moștenit.”Credem că romancierul s-a gândit mai degrabă la niște eroi înzestrați cu o anumita disponibilitate(nu numaidecât în sens gidian,deși în Le Retour de l’enfant prodigue Andre Gide reia faimoasa parabola biblică a”fiului risipitor”)pentru aventura erorii capabili de a intra în competiție cu timpul,de a se angaja în relații cu semenii lor,într-un cuvânt,cu climatul social și moral al epocii. Exponenții aventurilor din Risipitorii sunt în cea mai mare parte intelectuali de formație noua,proveniți din clasa muncitoare,pentru care nu trecutul sau moștenirea contează în primul rând,ci prezentul și viitorul.
Cartea este demonstrația care arată că deși mersul societății e previzibil,cel al oamenilor care o constituie nu e întotdeauna astfel:ei pot trece prin întâmplări care să îi modifice fundamental.
Întâlnirea cu asemenea impasuri se soldează întotdeauna cu o criză a cărei gravitate depinde de constituția sufletească și morală a fiecărui ins. Fiecare dintre ei descoperă ca și Ilie Moromete”neliniștea”,Constanța Stelian ajungând până la „spaimă”.Ei întâlnesc toți o față nebănuită,nelămurită și dură a lumii,a situațiilor pentru care nu sunt pregătiți,dar de care trebuie,dacă nu au facut-o încă,să devină conștienți.
Viziunea idilică dispare și,odată cu ea,și atitudinile surâzătoare.Deasupra tuturor destinelor planează ca un simbol chipul lipsit de surâs al bătrânului Petre Stelian.Vechi activist de partid,el este primul care întâmpină unul dintre acele fapte inexplicabile care îi îndepărtează surâsul:încrederea acordata unor vechi tovarăși de munca”se dovedește” în cele din urmă o lipsă de vgilență ,care cu ajutorul altor”colegi”de munca,devine „vinovație”.Surpins de o „practică” pe care nu o cunoștea,pe care nu o putea accepta,el intră o vreme în expectativă.Reprezentarea sa asupra relațiilor umane,”ficțiunea” sa,nu îi mai e suficientă.Petre Stelina constată că se află în fața unei situații noi,pe care nu o înțelege.
„Pe o latură a sa Risipitorii este un extrem de interesant roman social.Petre Stelian lucrează în activul unei uzine și defecțiunea care îl aduce în starea de muțenie se petrece la nivelul acestui aparat politic.Vale este repartizat ca inginer în uzină,factor integrant al procesului de producție.Constanța este învățătoare și lucrează în timpul alfabetizării în cele mai imposibile medii.Doctorul Sârbu este medic în spitalul unde își desfașoara prodigioasa muncă de parvenire doctorul Munteanu.
Vom fi purtați și la o legație la Roma și îl vom însoți la tară pe Petre Stelian.
„Risipitorii este romanul crizei și al anchetei:diagramă a unor traumatizme morale.
Personajele își văd,brusc,amenințata ordinea interioară a existenței lor până atunci;ele traversează o perioadă depresivă din care ies distruse ori numai modificate sufletește,o noua ordine se instaurează,dar ea nu mai este clădită pe ignoranță ori pe inconștiență,ci pe amărăciune și pe amintirea unor pierderi ireparabile.Constanța,doctorul Munteanu,doctorul Sârbu,Petre Sterian,Gabi,Mimi Arvnitache parcurg ,toți,acest ciclu al clarificări prin suferință,la capătul căruia devin alții decât cei care au fost înainte. Ei sunt”pacienții”.Dar sunt și” medicii”,fiindcă supraviețuirea lor este o „lentă redapatare,care echivalează cu o continuă,neobosită,răscolitoare anchetă morală.
Pacienții și medicii,ei sunt risipitorii,aceia care nu învață să trăiască decât după ce au risipit o parte din ființa lor,ca un tribut fatal plătit inconștienței,superficialității sau lipsei de experiență. Autorul nu îi scuză,nici nu îi acuză:căci el știe că nu există un adevărat echilibru decât după suferință și îndoială,nici o adevărate seninătate decât după rispire și disperare.El îi contemplă cum se risipesc mai întâi spre a-și putea relua viața de la început,pe urma,când” criza” s-a consumat și când ancheta pe care au întreprins-o i-a clarificat sufletește.”(Nicolae Manolescu,Romanul timpului moral,în Contemporanul,1970,nr.4,p.3).
„Odata cu Risipitorii,Preda abordează lunga confesiune adresată unui auditoriu în carne și oase .Interlocutorul nu mai e o simplă instanță virtuală,capătă chip și mai ales glas,se poate,la rândul său ofensa. Duelul confesiv dintre Munteanu și Sârbu etalează și uneori comentează lacunele de informare,deformările de perspectivă,la limită chiar ficțiunea,inerente oricărei rememorări.”(Monica Spiridon,op.cit.,p.149)
Doctorul Munteanu personaj dintre cele mai importante în opera lui Marin Preda-pune în balansul pedant de la eu la noi ,de la ambițiile sale mărunte la țelurile speciei,o emfază antipatică.”Da,suntem vinovați,dar nu sacrificând pe unul ca să scapi pe ceilalți vei depăși această vinovăție,lumea noastră nu mai poate azi să se refugieze în spatele unor mituri atât de primitive. Scapi tu azi,dar mâine îți va veni rândul,fiindcă tu ai vrut-o,în loc s ă renunți la viață și să nu te porți ca un sclav,îl sacrific pe altul…”
Munteanu e cazul care îl preocupă pe autor mai adânc:el e exemplul de fals succes,de valoare goală,strălucind superficial și steril,cheltuindu-se în complicații manevre de conjunctură,în stare să îi asigure o permanență platformă de lansare și avantaj. Omul are talent,atenție promptă,mijloace convingătoare de a parveni .E adeptul instabilității stimulatoare de care un instabil și înzestrat trebuie să profite pentru a se autopromova. Mecanismul perfect pe care îl pune în funcțiune ca să lărgească ochiurile plasei sociale și să își reocupe locul pierdut prin plecarea în străinatate e urmărit și descris cu o calmă obiectivitate care ascunde dezaprobarea rece. Grațiosul doctor știe să amenințe discret,să șantajeze să promită,să curteze,să fie amabil,cuceritor sau primejdios,reactualizând instantaneu toate acele relații utile care îl puteau face din nou prezent.
Atenția scriitorului pare a se fixa,prin doctorul Munteanu,soțul temporar al Constanței,asupra lumii medicilor,cercetătorilor științifici sau clincieni,bărbați și femei. Romancierul e preocupat de modul prin care această categorie socială se comportă și încearcă să se afirme. Psihistul Munteanu studiază schizofrenia,are însă o conduită bizară,incomodă față de ceilalți. Abia când e salvat de doctorul Drăghici,care vindecă totodată pe Constanța,administrându-i doar injecții cu insulină,își da seama că adevăratul rost al unui medic este de „a asculta un bolnav din pat și a-l face să meargă…sau a-l smulge morții,cum fusese el însuși smuls”,operă egală cu „toate tratatele,care nu sunt decât un summum al activității practice de totdeauna…”.Monologul doctorului,readus la viață,Munteanu e de o mare elevație filosofică.”Măreția omului constă în luarea de cunoștință că trebuie să moară,că nu e etern și că trebuie să încerce să obțină eterninatea prin idee.”
Despre doctorul Munteanu aveam impresia,văzând actele lui și comentariile celorlalți,că știm totul,apoi mărturisile sale răstoarnă perspectiva.Personajul capătă alta dimensiune morală:ceea ce părea mărunt carierism devine expresia unei obsesii pozitive;ce ni se înfățișase,până atunci,ca o formă lamentabilă a labilității în compromis ne apare,acum,ca o dorință superioară de persevernță în idee.Doctorul Munteanu își justifică actul lui disperat prin imposibilitatea lui de a accepta eroarea.
A vrut să fie cosecvent cu ideea la care a aderat,dar a pierdut cârma,nu a putut rămâne senin și a eșuat în intrigă măruntă.Greața și disprețul l-au doborât și moartea i s-a părut singura formă de libertate.Prietenia față de doctorul Sârbu nu îi e suficientă,de altfel docotrul Sârbu l-a părăsit când i-a fost mai greu.Nu renunță firește la idee și va incerca să își realizeze astfel aspirațiile,dar dacă va constata încă o dată,că oamenii nu au nevoie de serviciile lui,el cunoaște calea de a renunța…Îi rămâne deschisă încă o poartă a libertății…
În conversația cu prietenul său,doctorul Munteanu mai avansează o ipoteză,într-adevăr tulburătoare:înfrângerea începuse nu pe plan social,ci în raporturile lui cu mama. Iată un personaj nou(absent în carte)și o relație pe care literatura psihanalitică a speculat-o îndelung. Mama doctorului este o ființă superioară și cultivă în fiul ei ideea că este un om de excepție și,în consecință că trebuie să realizeze în viață ceva mare. Personalitatea ei nu este anihilantă,dimpotrivă,stimulatoare,și fiul are față de mamă un sentiment de iubire până la stimă .La originile ambiției lui neobișnuite ar sta,așadar,voința mamei ca fiul sa depășească mediocritatea soțului.
Conflict tipic freudian,Marin Preda îi da,totuși,altă dezlegare:mama nu acceptă ca doctorul Munteanu să părăsească pe Constanța și nici mai târziu când Irina,noua soție,așteaptă un copil,tristețea ei nu dispare. Înfrângerea constă în faptul că mama s-a îndrăgostit de Constanța și ca fiul nu mai poate avea nici o putere asupra ei.”Oamenii-spune el-care trăiesc sub imperiul unei lumini lăuntrice,cum e mama,sunt tot atât de intratabili ca și cei ai căror suflet zace în întunericul cel mai adânc…”
„Eșecul doctorului Munteanu are și această latură psihanalitică. Mama este aici un personaj pozitiv,solar,lucru neobișnuit în proza lui Marin Preda(în Moromeții,Marele singuratic,mama,irațională și mediocră,este un personaj de umbră,fără acces la contemplație).Însă nici această destăinuire nu justifică integral personalitatea și înfrângerea doctorului Munteanu,caz încă deschis,subiect de reflecție pentru cititor. Cert este că orgoliul nu a putut proteja personajul în fața forței dure a subdestinului. Puritatea pasiunilor lui nu l-a ferit să intre,adesea,în relații mediocre și sa rateze un mare sentiment(iubirea pentru Constanța).Doctorul Muntean este un adevărat risipitor,un individ cu alte cuvinte,care,voind să slujească adevărul accepta compromisul,potrivit ideii că adevărul are uneori nevoie,pentru a se impune,de ipocrizie. Eșecul lui este existențial și nici o cauză nu îl poate explica până la capăt. Contactul cu proza modernă i-a dat lui Marin Preda ideea de a construi o psihologie abisală pe fundamentul moral al unui carierist vanitos.”(Eugen Simion,Scriitorii români de azi,București,Editura Cartea Românească,1978,p.434).
Constanța și dr.Sârbu,reprezintă cele două soluții propuse de Marin Preda pentru „îmbunătățirea naturii umane”.
Curios,cele două personaje au comportări care,deși îndreptate în aceeași direcție,refuză unul mijloacele celuilalt. Comportarea Constanței este rezervată numai organismelor puternice. Și permeabilitatea ei sufletească este mai mică decât a altora,deci,prin natură,ea are acea păvază pe care doctorul Sârbu încearcă să și-o ridice în mod voluntar și conștient. Ea este la antipodul lui Sârbu,fiind „un personaj viguros,refractar prudențelor și previziunilor”(S.Damian).Ea nu fuge de erori și nu își calculează investițiile sufletești,iar după un eșec „e capabilă să reia totul de la început,cu un optimism primar”(S.Damian).Viața Constanței se caracterizează printr-o trăire,nu instinctuală,dar într-o deplină libertate a aspirațiilor,și când șocul ei depresiv este la apogeu,o înspăimântă maxima luciditate:”Puterea gândirii,acea luciditate necruțătoare care îi mărise privirea silind-o să vadă și să înțeleagă ,începe astfel să înțeleagă,începe astfel să cedeze,în timp ce,de la o zi la alta,puterile fizice începură și ele să revină”.Vindecarea ei,revenirea la normal,se definitivează tocmai prin ieșirea de sub teroarea lucidității,deoarece Constanța nu poate trăi întreagă cu privirile dilatate de înțelegere.
Zilele curg-pentru eroii acestui roman-aparent egal,dar fiecare dintre ei trăiește o anumită întâmplare,trece printr-o împrejurare anume și acest moment intens,această zguduire lăuntrică determină pe fiecare să mediteze cu gravitate asupra sa și asupra celorlalți,să își măsoare forțele,să își revalorifice valorile de viață.Tinerii,ne spune autorul prin doctorul Sârbu,își cheltuiesc adesea energia într-un mod disproporționat cu importanță obiectivă,reală a obiectului,își risipesc disponibilitățile afective în amiciții și iubiri nesemnificative. Este ,așadar,un roman antiromantic,care descrie momentul maturizării,Sârbu,Munteanu,Vali,Gabi,Constanța sunt tineri care trec,fiecare în felul său,examenul de maturitate al vieții. O alta idee ce se desprinde din roman pare a fi aceea că faptele noastre au consecință,că erorile se plătesc,ele provoacă suferința.
Romanul este educativ în sens superior,adică îndeamnă la seriozitate,ia atitudine-cu mijloace artistice-împotriva ușurinței în fața problemelor vieții.
„Momentul ales de scriitor pentru a-și exprima eroii este acela al crizei. Fiecare dintre personaje este acaparat de dramă să își rezolve enigma mergând mai departe sub povara unor descoperiri noi sau eliberat de incertitudine.Lui Mimi Arvanitache”i se întâmplă ceva” și rămâne într-o stare de toropeală ca o pasăre bolnavă. Femeile,ca niște sensibile seismografe,sunt cele mai atinse de zguduiri sufletești care cutreieră paginile cărții. Ele trăiesc cu febrilitate și amploare,până la ultima fibră,criza sufletească. Confruntate cu situații imprevizibile,ce se abat de l firesc,personajele cărții vor trăi drame de diferită intensitate,prefacerile sociale sunt rapide și ele nu pot rămâne fără consecință asupra indivizilor,deoarece prefacerile sunt o lege a istoriei.”(Mihai Ungheanu,op.cit.,p.434).
„Mai puțin realizat artistic,doctorul Sârbu este personajul socratic al cărții,un doctor Muntean mai puțin orgolios și mai intransigent. Plăcerea lui este de a conversa,viciul lui este viciul reflecției. Are pentru doctorul Munteanu un sentiment de prietenie și forma lui de stimă este de a fi sincer,până la brutalitate. Judecă fără milă pe prietenul care își părăsește profesiunea și îi prezice căderea,fără să facă ceva pentru a o împiedica. În ochii doctorului Munteanu el este un personaj culpabil,intransigența îl împinge spre eroare.”(Eugen Simion,op.cit.,p.434).
Există la eroii lui Marin Preda o conștiință a culpabilității. O are și Constanța când amenințată de moarte,se gândește la eșecul ei în căsnicie cu doctorul Munteanu. Revenind la doctorul Sârbu,trebuie spus că el este un Mercuțio care folosește în loc de sabie silogismul.
Prietenia față de doctorul Munteanu nu este necondiționată și,înainte de a accepta o explicație,el verifică toate ipotezele. Prin el,prozatorul ne dă imaginea unui sentiment fragil angajat într-o luptă inegală cu mentalitățile dure ale epocii. Căci prietenia,reflectează autorul,fiind un sentiment lipsit de finalitate,gratuit,este cel mai puțin apărat dintre toate. În viața doctorului Munteanu,doctorul Sârbu joacă rolul de instrument al justiției,o justiție care însă îmbrățișează cauza celui judecat. Având vocația adevărului,el face uneori erori,cum este aceea de exemplu,de a considera că prietenul său a procedat neloial luându-i pe doctorița Tiberiu .De-abia mai târziu aflăm însă că,procedând astfel,doctorul Munteanu voise sa își scape prietenul de o femeie rea și nesinceră.
Distribuția personajelor se face prin raportare la trauma suferită sau provocată. Constanța Sterian suferă în urma căsătoriei cu doctorul Munteanu,Vali Sterian din cauza vărului său Gabi,Mimi Arvanitache tot datorită lui Gabi. În centru se situează problema cuplului,a alegerii partenerului ideal în viață. Orice greșeală duce la urmări greu reparabile,cum se întâmplă cu Constanța,soția doctorului Munteanu,văzut ca un caricaturist meschin,în prima ediție a romanului. Părăsită de soț,Constanța trece printr-o depresiune psihică,reprezentând o criză a sentimentului general de încredere. Un trișat în încredere este și Sârbu care,încercând gustul deziluziei,vrea sa se retragă într-o carapace pentru a nu ieși decât atât cât sa poată fi scutit de dezamăgiri. Teoretizând,el propune prudența în scopul de a para posibile lovituri,dând însă prudenței cu fondul său generos,nuanța afectuoasă sau deschisă .Experiența dedublării,fiindcă despre asta este vorba,nu îi reușește,Sârbu își contrazice sistematic prudența și descoperă cu surpriză,în finalul romanului,că este încă atașat de doctorul Munteanu.
Doctorul Sârbu,este un reflexiv,caracteristica esențială fiind maxima luciditate,introspecția cu scopul stabilirii unui echilibru între el și societate. Este un om care se subordonează raționalului,fără a distruge omul din el,care se subordonează necesităților față de care arată o înțelegere superioară. Este și el un adversar al gratuităților și tendința lui spre echilibru o mărturisește.
Dacă doctorul Munteanu voia,din calcul egoist să descopere vindecarea schizofreniei,atrăgându-l”spectacolul istoriei și postura de erou,pe doctorul Sârbu nu îl atrage spectacolul istoriei,decât în măsura în care îi facilitează preocupările. Acțiunea doctorului Sârbu este umanitară:”eu vreau însă să îmbunătățesc natura omului și spectacolul istoriei m-ar ispiti numai dacă ar avea această tendință”.”Mi-am dat seama că partidul urmărește de asemenea îmbunătățirea naturii umane,prin schimbarea condițiilor mediului și prin educație”și de aceea se înscrie în partid,acceptând „spectacolul istoriei” care oferă condiții aspirațiilor sale. Acțiunea este cu atât mai necesară cu cât „indivizii umani” au pierdut multe însușiri naturale),între altele pe aceea de a rămâne seninic și puternici în fața schimbărilor”.El dorește o fortificare a eului,mai ales psihologică,crearea unui organism puternic la lovituri,și a premiselor unei line adaptări. Mijlocul esențial,în această atitudine,este rațiunea,cenzurarea de către inteligență a tuturor acțiunilor. Doctorul Sârbu dorește mai ales evitarea”erorilor”,care fac din oameni victime ale propriei sensibilități și care pot conduce la forme de puternică alienare. El este primul său pacient,și experiențele pe care le face cu sine le aplică și altora. Între alții,unul dintre pacienți este Constanța și formele cutremurătoare ale tulburărilor ei psihice,precum și faptul că se lasă în voia durerii,trăind-o integral(numai astfel putându-se regenera)fără să ia măsuri preventive,sunt cele ce îl fac pe doctor să facă concesii în sistemul său asupra erorilor. Suferința Constanței,este inevitabilă suferință omenească :”În general oamenii nu sunt cruțați în viață de suferințe. Suferința nu este un lucru dorit,totuși ea vine”(Marin Preda Contemporanul,7.XII.1962).Încercând să găsească prin doctorul Sârbu,un remediu universal suferințe,Marin Preda,trece,de la aspectul particular,strict databil,pe care îl are suferința lui Moromete,la un general uman. Este saltul calitativ în idei al prozei lui Marin Preda,marcat prin apariția Risipitorilor.
Între personajele lui Marin Preda,doctorul Munteanu e singurul care,prin orizontul intelectual anunță pe Petrini. Speculațiile sale istorice se situează la plafonul”reflexiei”,fără a-și pierde însă legătura cu experiența,cu istoria nemijlocită. Mai tot ce relatează-chiar și ce face tânărul ambițios-se plasează în orizontul viitorului .Faptele sunt judecate și deciziile luate numai în funcție de un efect scontat în viitor. Când orice speranță de împlinire în viitor se pierde,Munteanu se sinucide:”…și atunci<<am văzut>> sfârșitul vieții,adică mi-am văzut viitorul,lipsit de speranțe și iluzii,și m-am hotărât să nu aștept până atunci,să parcurg adică fără rost un număr imens de ani stăpânit de dispreț și de greață,ci să pun punct de pe acum acestei existențe,recâștigându-mi,fie și pentru câteva clipe,libertatea supremă”.Pentru doctorul Munteanu,sinuciderea este o șansă de a-și alege singur destinul.
„Risipitorii inaugurează în literatura lui Preda,tema creatorului,Într-una din versiunile cărții,doctorul Munteanu izbutește chiar să sfârșească tratatul monumental despre schizofrenie la care râvnește. Preda nu ocolește nici aici spinoasa chestiune a prețului social și moral ce se cuvine plătit pentru succes:circumstanțele în care romancierul plasează acțiunea romanului sunt identice în Scrinul Negru,în Risipitorii sau în Cel mai iubit…Și Munteanu sacrifică în planul conștiinței ca să obțină câte ceva din favorurile care lui Ioanide îi pică tot timpul”de-a gata”.Mai tot ce întreprinde Munteanu-la spital,în planul relației umane(cu Sârbu cu Constanța)- se dovedește o formă a distrugerii. În versiunea revizuită a romanului,Preda nu îi mai acordă nici șansa de a fi încheiat opera. Inteligent,mobil și intelectualicește,Munteanu are harul de a-și traduce intențiile și justificările într-un discurs coerent și chiar captivant;e un raisonneur al răului și Preda folosește personajul ca vehicul pentru digresiunile eseistice care agrementează romanul.(Monica Spiridon,op.cit.,p.48)
Reelaborarea romanului a avut drept obiectiv intenționat gândit,realizarea unei mai adecvate simetrii a laturilor prismei. Același fenomen declanșează o percepție plurală prin răsfrângerea mai mult sau mai puțin limpede,mai mult sau mai puțin obscură ,în fiecare sau în aproape toate fețele prismei. O anume înfățișare a doctorului Munteanu dezvăluie colegul său,Sârbu,în secvența cu Vali;altul este același personaj,îndată după întoarcerea de la Roma;fețele inedite luminează raporturile în continuare dintre cei doi prieteni,în fine,o imagine proaspătă oferă eroul însuși,posterioară încercării de sinucidere. Reprezentările prezente nu anulează chipurile știute;îmbinate într-un nucleu caracterologic,toate contribuie la conturarea individualității.
Martorii devin la rândul lor personaje implicate .După difuziunea undelor de șoc se întorc,într-una sau mai multe etape,asupra propriilor acte. Eul care doar contemplă face loc eului care se contemplă,iar versiunea identică,receptată din unghiuri diverse,determină starea de veghe a spiritului. Relatarea succesivă intensifică misterul sau îl dezvăluie parțial. Motivarea deplină este programatic refuzată chiar dacă,uneori,eroii însetați de”adevărul integral”,ca doctorul Sârbu,îl caută fără istovire.
„Lipsa de răspundere este o formă a agresiunii,mai multe sau mai puțin disimulate. Doctorul Munteanu se căsătorește cu Constanța fără a avea sentimentul unui act fundamental al existenței.
Constanța așteaptă un copil(alt act fundamental) la care e silită de doctor, să renunțe. Însăși Constanța îl prezintă pe doctorul Munteanu(logodnic) ca „primul viitor soț”.Imaturitate simptomatică. Traversarea anotimpului revoluționar dă cealaltă dimensiune a șocului:Constanța ia contact cu nebănuita lume de la fund,cea care trebuie ridicată la rangul demnității de noua societate. Analfabeții(Constanța e angajată în munca de alfabetizare)mahalalelor contribuie decisiv,la distrugerea-sau la desăvârșirea distrugerii – echilibrului. Femeia va cădea,pentru îndelungata vreme,bolnavă.(Cornel Ungureanu,Proza Româneasca de azi(Volumul întâi:Cucerirea tradiției)Editura Cartea Româneasca,1985,p.249).
Boala mortală are o istorie în romanul lui Preda. Ea începe de la prima variantă a Risipitorilor. Criza Constanței-în termeni clinici,o depresie nervoasă-dezvăluie, la o analiză atentă o simptomatologie…culturală,familiară. Ea este chiar mai ferm prezentată,în tușe mai groase,mai nete,în prima variantă a cărții,comparativ cu celelalte,unde se lasă loc și de ambiguități:”Negăsind răspunsul care să dea un înțeles morții ei afective,nu mai găsea răspuns nici pentru ceea ce se exista în afara ei. Ce era această mișcare,aceste obiecte,aceste ființe care mergeau pe două picioare și făceau zgomot articulând sunete?Care era esența existenței lor?Această esență nu i se dezvăluia,și atunci urca în conștiință un sentiment violent de nesiguranță. Dacă nu știm ce sunt lucrurile și ființele și lumea în care se mișcă ele,înseamnă că nu știm cine suntem și neștiind cine suntem ,nu știm nici ceea ce putem deveni,în mâna cui se află destinul nostru[…]Astfel apăru,după alte câteva zile disperarea”(Risipitorii,ed.I).
În semiotica disperării pe care ne-o pune la dispoziție filosoful danez Kierkegaard,diagnosticul Constanței e ușor de precizat:boala ei e disperarea finititudini. Maladia aceasta-explică meticulos Kierkegaard-atinge mai ales pe indivizii considerați”normali”,obișnuiți,a căror existență rămâne totdeauna alături de eul lor autentic,mai precis dincoace de el. Astfel de conștiințe iau notă rareori de propria lor boală. Criza e momentul trezirii Constanței la starea de boală:”Am prins această boală și niciodată nu o să mai scap de ea și e abia la început,iar eu de pe acum nu mai pot…”(Risipitorii,ed.I)
„Boala prilejuiește Constanței migrațiuni imaginare frecvente în spațiul securizant al unei copilării petrecute în zona” de trecere” dintre sat și oraș,în mediul pitoresc și aerat al suburbiei.
Regresiunea spre mediul natural-consumată,cum spuneam,în planul închipuirii-nu e o simplă repetiție,ci o retrăire”știutoare”,distanțată,preocupată să scormonească semnificații și nuanțe.(Monica Spiridon,op.cit.,p.26).
„Constanța Munteanu reeditează criza mamei,dar în cazul ei motivația beneficiază de câteva sugestii explicative. Totuși nu în faptul că a fost părăsită de bărbatul ei trebuie căutată cauza „bolii”,chiar dacă împrejurarea nu e lipsită de importanță din moment ce elementul de mediere încetează să mai fie funcțional și prilejuiște o cădere în sine a personajului feminin. Această cădere în sine,e mai semnificativă pentru că,printr-un fel de auto-terapie psihică,eroina crede a găsi cauza bolii în îndepărtarea de timpul inocent al copilăriei:”Știu de ce m-am îmbolnăvit,își spunea ea,am uitat de copilăria mea,am uitat de viața mea trecută,am îngropat aceste bucurii prețioase și le-am schimbat cu altele,care nu au fost nici bune, nici curate.”Singur,”diagnosticul”pe care și-l pune Constanța Munteanu trebuie luat sub titlu de credibilitate aproximativă.Dar nostalgia universului inocent al copilăriei,timp al absenței vreunei determinări perceptibile,caracterizează multe dintre personajele prediste…personajele feminine create de Marin Preda se cutremură mai tare de revelația sentimentului morții decât de întruchipările ei concrete.”(Andrei Grigor,Marin Preda Incomodul,Editura Porto-Franco,Galați,1996,p.65-66)
Constanța nu e singurul bolnav de disperare din roman.Maladia mortală atinge-în alt fel-pe fostul ei soț,fermecătorul doctor Munteanu.De astă dată,totul se petrece însă în alt registru.În sistemul kierkegaardian de simboluri,reperele bolii nu mai sunt finititudinea ci libertatea și necesitatea.Precursor al lui Petrini în opera lui Preda,doctorul Munteanu-care anticipează pe protagonistul trilogiei și în postura de seducător-are gustul orgolios al libertății și un talent remarcabil pentru proiecțiile imaginare.
Eroii lui Marin Preda se definesc și se realizează exclusiv prin acțiunile lor,fără a avea și conștiință (cu toate implicațiile lor morale) a acestor acțiuni,totdeauna imediate,spontane,dure,nereflectate,perfect obiective.Expresia”comportament” apare uneori și în portretizarea personajelor.Dar chiar dacă Marin Preda nu ar avea această noțiune(mânuită înt-ro accepție curentă)este evident însăși că personajele sale sunt doar ceea ce fac,nu ceea ce gândesc.Constanța îneprinde lucuri admirabile(acțiuni de alfabetizare),dar fără nic o reprezentare a conduitei sale.
Când să dea explicația atitudinii lor,eroii întreprind doar acțiuni,fac simple gesturi.Răspunsul sau reacția lor este un act,nu o analiză sau o motivare morală:”Ascultă Ghiță ,vreau să te întreb ceva!Ce părere ai tu,care e lucrul cel mai stabil și mai plin de sens din activitatea unui om?-Hai să ne mișcăm,răspunse doctorul Munteanu,să plătim și să ieșim.”.Refuzul răspunsului și îndeosebi al problemei sale este implicat în însuși gestul desprinderii.Eroii nu pot să se și să ne lămurească de ce iau decizii grave(„Gabi nu mai știe să explice după aceea de ce se grăbise așa de tare ,ce îi venise”),ce se întâmplă cu adevărat esențial în existența lor(„Nu știu ce s-a întâmplat,de unde vrei să știu eu”)Sunt incapabili de aproape orice justificare analitică.În momentele dramatice supreme,eroul Gabi,nu poate „articula un singur cuvânt”,imobil,profund și elementar.
Marin Preda păstreză mereu această intuiție a sufletului de tip”țăranesc”,nediscursiv,împietrit,milenar,defensiv-viclean și deci închis ermetic.De unde și imposibilitatea comunicării reale.Eroii se înstrăinează foarte repede unul de altul,impenetrabil și iremediabili.Sunt mereu singuri,împinși și desfăcuți nu de inițiative personale,ci de împrejurări,determinări obiective,exterioare.
Supratema romanului este întemeierea familiei.
Prietenia,iubirea nu sunt decât succedanee pregătitoare ale cuplului familial.Toate personajele cărții intră în procesul tainic,nemanifestat al gândirii perechii,legea fundamentală a speței,pe care omul e obligat să o satisfacă,indiferent de părerile,prejudecățile sau scopurile pe care și le propun conștient ca esențiale,superficiale în fond.
Dacă în socialul larg,norma cerea protejarea individualității,aici e necesară,dimpotrivă,o delicată și reciprocă acomodare,prin pliere și înțelegere,prin tocirea tuturor ascuțimilor și intransigențelor care ar putea stânjeni conviețuirea.Evoluția e lentă și dificilă și de aceea resimțită de multe ori ca o lungă boală și convalescență (repetatele cazuri de depresiuni nervoase,manifestări ale reacției și a contrareacției la obișnuință).
„Prin altă ramură a familiei Sterian (Vale),Risipitorii înfățișează și mediul uzinei,dorința de a face paralel,un roman al spațiului social nu l-a părăsit pe Marin Preda și,în afară de fabrică,îi atrage atenția și periferia urbană(prezentată în pagini admirabile).Vale este un tânăr inginer,care intrând în uzină,întâlnește,pe lângă interesul și entuziasmul muncitorilor,o birocrație rea,descurajantă:un șef al serviciului de aprovizionare machiavelic,un șef de personal ipocrit,un inginer fricos,vechi legionari,delapidatori etc.O conjurație pune în primejdie viața Brigăzii tineretului,însă intențiile malefice sunt dejucate.Perspectiva la acest punct este sociologizantă și analiza nu reușește să treacă peste vidul ei.E partea cea mai datată și mai neizbutită sub raport epic într-un roman,altfel,foarte modern ca viziune asupra psihologiei umane și substanțial în analiza unor cazuri de conștiință(Eugen Simion,op.,p.436).
„Preda construiește în Risipitorii simetrii tranșante,lucrează mult în tonuri de negru și alb,încât rezervei active a lui Sârbu îi răspunde „angajarea” deschisă a lui Munteanu.Inteligentul și până la un punct,abilul opozant al lui Sârbu,servește lui Preda și ca să introducă în operă sfere speculative noi.Ferestrele spre metafizic ale revoltei istorice se deschid în opera romancierului odată cu el.Munteanu își măsoară atitudinile luând ca etalon pe Sârbu și Kierkegaard,anunțând preocuparea excesivă a lui Petrini de a se pune alături de Socrate sau Spinoza.El meditează cam grandilocvent pe tema condiției umane(„Măreția omului constă în luarea de cunoștință că trebuie să moară,că nu e etern și că trebuie să încerce să obțină eternitatea prin idee”etc),dar o face că să acopere acțiuni cu mobiluri meschine(„…în cele din urmă am ajuns tot acolo,nu am vrut să fiu consecvent cu ideea la care am aderat,mi-am pierdut cârma și am eșuat în intriga măruntă,uzându-mi cele mai bune forțe sufletești…”).(Monica Spiridon,op.cit.,p.99-100).
Tot romanul este angajat într-o critică „febrilă” a rațiunii istorice,și ca să o anime(sau să o pună în scenă),Preda nu ezită să recurgă la dialogul potențial dintre personaje-perechi.Cuplul de medici Sârbu-Munteanu le se alătură altele,cum ar fi „activiștii”(Petre Sterian și fiul său Anghel) și „tehnocrații”(ce doi veri Sterian,inginerii Vali și Gabi).Anghel Sterian e tot un fel de doctor Munteanu,dar mult mai abject,căci se identifică definitiv cu distrugerea,aderând fără rezerve sau procese de conștiință la anomaliile timpului ieșit din țâțâni.Petre Sterian,tatăl său-un ins de modă veche,care pune în prim plan legea morală-ilustrează ostentativ tipul opus.
„Eroii lui Marin Preda nu-și aleg faptele,ci sunt victimile acestora.Lor le sunt puse la dispoziție o serie alarmantă de fapte asupra cărora măsura judecății tradiționale nu mai poate acționa,în vreme ce noile norme nu și-au creat încă un fond de experiență umană care să le sancționeze și asimileze.Criza personajelor se produce tocmai în acest interval în care faptele nu sunt decât ocazii ale manifestărilor imprevizibile,scăpate de sub control unor norme neconsolidate.Boala care-i face pe toți acești eroi pacienți este modul agresiv în care fapte și semnificații străine de conștiința individului îl acsparează pe nesimțite,oferindu-i roluri neașteptate,exercitând o tiranică forță de implicare.(Constantin Stănescu,op.cit.,p.54-55).
Indiferent dacă este vorba de o mentalitate conservatoare sau avansată,personajele constată nepotrivirea intențiilor cu judecata din afară,a mobilului unei acțiuni cu efectul ei.Tot timpul ele sunt cu un pas înaintea sau în urma înțelegerii la care apelează(prietenul,soțul sau soția,părinții.etc.) și din această nepotrivire se nasc grave tulburări care fac imposibil”echilibrul” de care vorbește Munteanu.Dacă vom încerca să descoperim cauza primă a neînțelegerilor,aceea care declanșează tot restul,vom avea surpriza de a constata caracterul ei minor.Trebuie deci sa-i găsim cauzei alt înțeles,mai aproape de gravitatea faptelor la care n-o mai putem raporta,întrucât discordanța este mult prea mare.
Șocul psihologic determinat de experiența Risipitorilor a avut n efect terifiant și asupra discursului narativ.În barocul narativ ce caracterizează proza autohtonă a deceniului trecut,Marin Preda a păstrat constant încrederea în forța de convingere a romanului de factură realistă,atent în același timp și la procedeele tehnice ale marilor romancieri străini.Lăsând la o parte accidentalul,ignorând experiențele nesemnificative,Marin Preda a realizat un discurs narativ modern în care behaviorismul și obiectivitatea rămân elemente fundamentale,Și anterior utilizase comportamentalismul,dar acum,fără a elimina complet spațiul interior al motivației,personajele se realizează prin ceea ce fac.Gândurile sunt notate fără nici o tresărire subiectivă,fiecare secvență este consecința precedentei și cauza următorului moment epic.
„Este surprinzător cum o carte,în care mai toate personajele trăiesc cazuri-limită trec prin accentuate crize sufletești sau morale,cunosc albul cearșafurilor de spital sau chiar moartea,nu ne transmite o senzație de repulsie:- chiar daca surpriza-i găsește nepregătiți – și nepregătirea unora este deznădăjduitoare!-ei,organismul lor,sufletul lor,mintea lor acceptă bătălia cu urâtul de care nu vor să se lase invadați.Risipitorii,este cartea unui autor preocupat de tot ceea ce violentează natura și omul și încredințat că tot ceea ce le-ar violenta este justiție.”(Mihai Ungheanu,op.cit.,p.186).
Cel mai iubit dintre pământeni
(confesiune și istorie)
Într-un interviu realizat de Mihai Ungheanu (Luceafărul,nr.17/1975),Marin Preda dădea dreptate criticului din Vocație și aspirație,mărturisind:”Teza dumneavoastră cu privire la vocație și aspirație se vede confirmată.Moromeții este romanul vocației,dar ceea ce voiam eu să fac în continuare,pornind de la el,reprezintă aspirație.”.Ei bine,trecând prin experiența Marelui singuratic,a Risipitorilor,a Delirului,și mai ales a Intrusului,după toate aparențele scriitorul și-a atins din plin ținta”aspirației” prin Cel mai iubit dintre pământeni.
Acest roman poate fi definit ca unul total.Nu roman-fluviu unde desfășurarea este orizontală și cronologia întinsă,nici roman-ciclic,unde temele și destinele se înșiră ca mărgelele pe ață,ci roman total:romanul unui destin care asumă o istorie,romanul unei istorii care trăiește printr-un destin.
Opera epică de mare întindere,cu numeroase personaje surprinse în episoade dramatice,zguduitoare sau ilariant-grotești,cronică a unei întregi perioade istorice,romanul Cel mai iubit dintre pământeni e totodată o mărturisire făcută la persoana I,în împrejurări decisive pentru existența unui om.El se simte împins în chip firesc să amestece evenimentele politie contemporane și figuri notabile ale vremii cu datele biografiei sale,să istorisească întâmplări trăite nemijlocit,intimități conjugale și fapte de o influență covârșitoare asupra vieții sociale,sa-și comenteze experiența adunată pe toate planurile existenței.
Cel mai iubit dintre pământeni este rodul unei lecturi întinse și profunde și,prin numărul mare de idei pe care le pune în discuție,poate fi socotit un roman intelectual.Această latură este puternică și seducătoare,totuși romanul lui Preda tinde să fie mai mult decât atât.Ele își asumă problemele mari ale unei istorii complicate,personajul central trece prin mai multe medii sociale și,direct sau indirect,trăiește evenimentele importante ale epocii.Acest roman este,negreșit,și un roman politic,cel mai substanțial,cel mai curajos(un curaj al esteticului) ce s-a scris la noi pe o temă gravă,cercetată la noi în ultimul deceniu de mulți prozatori.Nota dominantă a cărții nu este însă dată de manifestarea politicului în existența individului,tema privilegiată nu este puterea.El este și un roman de dragoste și un roman despre mitul fericirii.Fericirea prin iubire,cum zice naratorul(eroul) la sfârșit”dacă dragoste nu e,nimic nu e”!Asta vrea să sugereze că existența omului nu are sens în afara acestui mit,chiar dacă mitul imprimă(cum se întâmplă cu Victor Petrini) un curs tragic.
„Cel mai iubit dintre pământeni,este evident un roman de dragoste,mai exact spus romanul unor iubiri succesive,trăite de același subiect masculin.Experiența pe care o face eroul cărții,nu ține de carnalitate,așa cum se întâmplă în Femei cu carnea albă(1927)de Felix Aderca,unde senzualitatea în căutare de noutate dă tonul cărții.Victor Petrini,este un erou care tinde să se împlinească pe sine ca intelectual,ca gânditor,dar și inevitabil ca bărbat,căutând o pereche,adică o femeie în care să-și proiecteze aspirațiile.E mai întâi Nineta,după care Căprioara,urmată de teribila Matilda și în final de Suzy Culala.”(Mihai Ungheanu,op.,cit,p.220).
„Victor Petrini consumă și,într-un fel,este la rândul lui consumat de ele,patru durate erotice fundamentale,fiecare simultană nu numai cu o anumită vârstă a a, ci și cu o bine-determinată circumstanță.Prin ele,personajul predist dobândește conștiința arbitrarului care domină existența,căci intenția scriitorului,așa cum rezultă din roman,este de a oferi spre reflecție”esențe de existențe”.(Andrei Grigor,op.cit.,1996,p.177).
Așadar,în interiorul romanului de dragoste există și un roman politic,un roman intelectual,un roman polițist sau senzațional(dispariția misterioasă a Căprioarei,uciderea torționarului,crima din teleferic) și un roman de moravuri (lupta pentru putere în viața Uniunii Scriitorilor,moravurile universitarilor,viața și moravurile noii clase politice din deceniul al șaptelea)și un roman social în care se situează poziția claselor și noilor relații dintre indivizi în societate.Romanele sunt posibile pentru că narațiunea nu este liniară,proliferează alte mici narațiuni ce diversifică,îmbogățesc și concurează tema dominantă a cărții.Puse capăt la capăt,ele prefigurează o veritabilă colecție de scene din viața de provincie în mediul românesc.Eroii lui Marin Preda au darul de a fabula.Intelectualii(Ion Micu,Petre Nicolau,Petrini)spun anecdote și își ilustrează gândul prin mici întâmplări de viață.
Marile teme ale romanului sunt:problema creației ca mod de existență,eroul,o temă a paternității și a perpetuării biologice și chiar chestiunea „convertirii sociale”,”a schimbării la față” a intelectualului în anii comunismului postbelic.Se observă trecerea profesorului de filozofie la deratizare,”promovat” apoi la spoitul cu var al copacilor.E vorba de tratarea contrastivă a temei intelectualului aflat în circumstanțe nefaste creației.Petrini e un intelectual dăruit cu putința împlinirii prin operă.El consemnează niște idei pe baza cărora visează să revoluționeze filosofia,întemeind o noua gnoză.Îi cunoaște pe Petrică Nicolau-autor al unui volumaș de versuri,pe Ion Micu-critic literar și publicist.Petrinic suportă ani grei de detenție pentru o frază echivocă dintr-o scrisoare adresată lui.Apoi e urmărit de tema descoperirii „caietelor” și de eventuala acuzație de misticism și idealism,ce i-ar putea compromite din nou libertatea.Petrini devine”autor underground” și scrierile sale circulă cu fereală,într-un cerc restrâns de cunoscuți.
Romanul are mai multe nivele și trecerea de la unul la altul(de la romanul politic la romanul sentimental,de pildă) se face în chip firesc.Un om povestește viața lui,și viața are atâtea fire încât acțiunea ajunge dintr-un oraș ardelean în cabinetul de lucru al lui I.U.Stalin.Procesul fusese experimentat întâi în Delirul.Reluat,procedeul se amplifică în romanul de acum.
Spiritul de competiție și de dialo al lui Preda nu se îndreaptă numai spre creatorii de univers rural(Rebreanu,Sadoveanu),ci și spre autorii de roman citadin .Unul dintre aceștia e Camil Petrescu.
Relația dintre Preda și Camil e una de „ambiție”.Fapt vizibil cu deosebire în Cel mai iubit dintre pământeni,carte prin excelență polemică a unui autor care,scriind-o,se așează,orgolios,în tipare știute.
O apropiere(chiar de suprafață) a lui Petrini de Ștefan Gheorghiu e o observație de bun simț,Preda atacând frontal și asumând,probabil ab initio,posibilitatea comparării. Romancierul preia în Cel mai iubit dintre pământeni ,ecuația consacrată de Camil Petrescu a filosofului și a femeii obtuze. Preluând”de-a gata” o schemă,autorul se mișcă liber pe ea,transformând-o într-o simplă canavă.
„Cel mai iubit dintre pământeni e pentru Preda un exercițiu comparativ din cele mai interesante .Etalonul Gheorghidiu e mânuit de autor ca să-și „situeze” eroul printre celelalte personaje ale romanului românesc,dar și ca să sublinieze apartenențe lui Petrini la umanitatea moromețiană.El este,deci,un fel de reper topografic.Temperamentul diferit de Camil,Preda vine cu experiența țărănească,se arată să perceapă totul sub unghiuri diferite,ocolind,de exemplu tragismul,procesele abisale de conștiință,trăind decis nodul gordian al speculațiilor adeseori sterile.”(Monica Spiridon,op.,cit.,p.38.)
„Ca și Ștefan Gheorghidiu,dar mai ales ca Ladima,Petrini trăiește(de substanță”creatoare”)pe care Stendhal o numise cristalizare:…”Ceea ce numesc eu cristalizare-explică Stendhal-este operația spiritului care descoperă în tot ceea ce i se înfățișează noi perfecțiuni ale ființei iubite.”(Ibidem,p.39).
Căsnicia lui Petrini e doar suma momentelor în care se produce decristalizarea,ca să zicem așa.
Personajul lui Preda nu se amăgește însă ca Ladima,ci privește lucid și oarecum amuzat.
„Soțul are momente frecvente de „revelație”,înregistrând lângă sine prezența unei alte Matilde decât cea știută de el:”Se purta firesc,ca și când nimic nu se petrecuse cu ea,și mă pomeni că un fior rece îmi strânse inima și un gol insuportabil născu în mine întrebarea:dar dacă nu ea s-a schimbat ci eu?Dacă ea a fost așa întodeauna și eu am vazut-o altfel?”Fără să se sinucidă,ca Ladima,sau să se descompună în infernul îndoielilor,ca Gheorghidiu,Petrini găsește puterea să se detașeze:”Mă pufni râsul.Felul în care ea se privise în oglindă ,aș zice plictisită că era plictisi,fără vreo cutremurare,arăta, dezvăluia adică o comică stagnare a sufletului,ca și când ar fi fost o iapă bătrână care se uita în golul cel mare al câmpiei și nu mai voia nimic…”(Ibidem,p.41).
În loc să alimenteze autoflagelarea și chinul mohnit,demistificarea dă lui Petrini prilej de spectacol.Romancierul are propriul său sistem simbolic de referință pentru jocul dragostei și al închipuirii:reflecția spectaculară,mirajul imaginii care-ți „răspunde” din oglindă. Preocupată să „citească” în oglindă se arată Matilda de fiecare dată când relația sa cu Petrini intră într-un nou anotimp .În final,jocul imaginilor se stinge cu totul.”Dispariția iubirii e ca o oglindă întoarsă,nu se mai vede nimic,te uiți zadarnic în ea. Gestul tău nu se mai reflectă,nu-i mai răspunde nimeni. Ești singur.”
Roman total(prin premisele,formula epică și deschidea lui socială și spirituală),este și un roman vast,arborescent și,prin realismul lui fundamental,roman profund,,ieșit dintr-o gândire matură,decisă să înfățișeze fără cruțare adevărurile unei epoci. Fapt esențial într-un roman unde ficțiunea se însoțește cu o istorie relativ recentă și,deci,verificabilă.Pentru că este inutil a relata injustițiile unei epoci dacă oamenii care trec prin ele n-au nici o identitate literara și nu comunică prin experiența lor ceva memorabil despre condiția omului.
„Arta lui Marin Preda de a vorbi în mod concentrat și credibil despre realitate,despre împrejurări,climate,oameni,conflicte,este atestată și de această carte. Figurile feminine sunt pregnante,memorabile,în primul rând Nineta și Matilda. Sunt apoi situații care evidențiază în mod strălucit arta de portretist a scriitorului,cum e cazul cu echipierii de la deratizare,înfățișați cu o forță și cu o precizie rara. La aceeași cotă de acuitate se plasează multe din scenele din închisoare,ca și alte împrejurări surprinse în tensiunea lor interioară de excepție sau în frumusețea și gratuitatea lor. Prozatorul este la fel de mare aici ca și în alte pagini antologice ale prozei lui,dar romancierul,constructorul dramaturgiei și veridicității cărții a încălcat regulile jocului pe care ni le-a propus.
Incronguențele în roman sunt numeroase și pe lângă cele pomenite se mai pot da și alte exemple. Surprinzătoare este concesia care se face limbajului crud,verde,într-o carte care se ilustrează prin intelectuali și mai ales prin unul de vârf. Vulgaritatea își face loc în acest roman mai mult decât oriunde în paginile scriitorului.”(Mihai Ungheanu,op.,cit.,p.224-225).
„Paginile memorabile ale romanului sunt cele în care intelectualul Victor Petrini este angajat la serviciile de deratizare ale urbei. Recalificarea filosofului e tragicomică,dar drumul său în lumea de la fund,nu e lipsită de învățăminte. În infernul luptei cu șobolanii,filosoful descoperă o realitate extrem de dură.Priza la real a prozatorului este,în aceste pagini,fără fisură.Pământul nu mai e teritoriul fertilității,e locul pe care se perpetuează speța vulgar agresivă a șobolanilor. Amuzat,în spirit pur moromețian,Victor Petrini și colegii săi din echipa de deratizare,fac inventarul obișnuințelor,al tabieturilor,al vieții de fiecare zi a incomodelor vietăți. Filosoful se recalifică. Are lângă specialiști ,oameni pasionați de munca lor. Fac parte din „lume de margine” pe care Marin Preda o străbate,cu plăcere și cu secret amuzament,ori de câte ori are ocazia.”(Cornel Ungheanu,op.,cit.,p.228).
„Cel mai iubit dintre pământeni,este romanul unor experiențe de viață,romanul unor trăiri esențiale.Titlul ascunde,ca și Bietul Ioanide,o ironie. Eroul principal,Victor Petrini,e un asistent la Facultatea de Filozofie,care a făptuit o crimă și la închisoare,în așteptarea procesului și a sentinței,povestește circumstanțele care l-au condus la neașteptata faptă,un memoriu la persoana întâi. Desfășurat pe fundamentul deceniului VI,memoriul scrutează condiția umană. Petrini a scris un eseu despre ceea ce el numește o nouă gnoză ”care să redea integritatea conștiinței umane în fața universului”,pornind de la ideea că”omul este liber în sine și pentru sine și singur acest concept este izvorul dreptului și al creației spirituale.”Alt eseu al său se intitulează Era ticăloșilor,eroul fiind în plus de părerea că orie poate trăit,însă nu oricum.”(Alexandru Piru,op.,cit.,p.511).
Este vorba despre un erou aflat într-o situație limită,care retrăiește viața și încearcă să înțeleagă erorile. Petrini nu e pregătit pentru eșec și n-are apetența tragicului. Acesta e,în fond,subiectul romanului .Totuși,Marin Preda nu pune în prim plan tema eșecului și nu grupează în jurul ei toate forțele epicii. În Cel mai iubit dintre pământeni,sunt mai multe teme(înstrăinarea de părinți ,pierderea religiei,familia,bucuria scrisului,ura ca drog,violența relațiilor sociale,sublimul și oroarea în iubire,tragedia fără tragic,omul ca jucărie a soartei etc.)unele vechi,altele necunoscute până acum de literatura lui Marin Preda,însă temele,motivele se pierd și se regăsesc în râul unei istorii vaste.
Cea dintâi temă este,negreșit,de ordin sentimental. Petrini cunoaște pe Matilda Nicolau,o femeie voluntară și dificilă. Căsnicia cuplului Nicolau este un infern. Poetul are o fire sucită,tenebros de bănuitoare.Căsătorit,este dominat de tatăl său,autoritar și absurd. Matilda nu-i însă o inocentă,umorile ei sunt teribile,inventivitatea ei în rău n-are măsură. Petrică este,în varianta dată de el însuși,un martir,iubirea nu este libertate,ci servitutea lui cea mai înjositoare. Avertizat,Victor Petrini intră în viața acestui cuplu în destrămare și,trecând peste prietenie,încurajează un sentiment care va fi și pentru el fatal. Cronica acestei iubiri nefericite cuprinde o bună parte din roman.Matilda este primul caracter puternic al cărții,greu de definit ca tip de sensibilitate feminină.
Nu seamănă cu nici una din femeile din cărțile anterioare lui Marin Preda. Acelea erau buimace și intransigente,iar lumina era semnul frumuseții lor interioare. Matilda este o ființă abisală,imprevizibilă,jucăria unei forțe obscure. Faptul că ea are sânge răsăritean ar explica,printr-o prejudecată literară,complicația sufletului,căderile și înălțările ei. Prozatorul nu vrea să dea o explicație a psihologiei,construiește numai un caracter,și dă un număr de situații în care caracterul se verifică. Femeia instruită(arhitectă),Matilda,cade periodic sub puterea unui rău incontrolabil și atunci femeia tandră și atrăgătoare devine de necunoscut:dă un spectacol lamentabil în fața familiei reunite cu ocazia unui botez,își lovește soțul și sparge,spumegând de furie,niște frumoase vitralii.
„Știu-justifică ea în stilul erorilor dostoevskian-eu am în mie și ceva grosolan”însă căința este scurtă,și după oarecare timp,violența și grosolănia pun iar stăpânire pe ea..
În episodul memorial al botezului Silviei,funcțiile diferiților participanți sunt grijuliu demarcate de povestitor. Protagonista recitalului e,fără îndoială,Matilda-o actriță ce joacă rolul vieții sale,uluindu-și soțul cu forța ei de expresie.”…ceea ce ma uimea mereu era humorul ei din tonalități imposibil de descris:un umor popular,compus din uluiri,nedumeriri…”Comentând sentențios,subliniind prin refrene gnomice replicile actriței principale,bunicul Petrini obține efecte savante de cor antic. În fine,spectatori sun-considerate în bloc-udele,printre care soțul ultragiat manifestă un interes pur artistic pentru reprezentație,detașat ca un comentator de presă.”Și era adevărat,eu o ascultam astfel pentru că,desigur forța ei de mistificare era pentru mine o revelație stupefiantă. Vroiam s-o mai ascult,mi-era chiar frică să nu înceteze,să treacă la sentimente mai bune,și rudele care sunt setoase de spectacol ca toți oamenii să nu încerce apoi,văzând că gluma se îngroașă,să micșoreze proporțiile catastrofei,să ne îndemne la împăcare…”Tot lui Petrini îi revine rolul de a rosti(ca în Cum vă place sau ca în A douăsprezecea noapte)o scurtă adresare către public ,anunțând căderea cortinei:”Ei,domnilor,spectacolul s-a încheiat,a fost foarte reușit,biletele au fost pe gratis,teșirea prin Sărindar,cum se spune în București).”
Femeia intratabilă iubise pe Petrini doi ani(cât timp durase despărțirea de Petrică Nicolau)fusese extraordinară și Petrini,bărbatul îndrăgostit,nu înțelege ce s-a petrecut cu femeia pe fața căreia apăruseră,atât de promițător,lumina simbolică. Matilda are o forță de mistificare neistovită,în sufletul ei renaște,periodic,”blestemata chestiune insolubilă”,o ură năpraznică încolțește contra bărbatului cu care făcuse un copil. De ce?
„Romanul adună probele,dar refuză să dea un verdict. Probele formează un dosar voluminos:istoria unui cuplu care coboară în micul infern. Acela în care oamenii nu pier de tot,dar se degradează inevitabil. Cronica unei iubiri în care cuplul în care cuplul are conștiința răului,dar n-are puterea să-l îndepărteze .Marin Preda redă,cu o rară intuiție a mișcării vieții interioare ,toate fazele acestei rupturi:căderile,reîntâlnirea într-o sexualitate confuză și devorantă.”(Eugen Simion,Prefața la Cel mai iubit dintre pământeni(volumul I) Editura Cartea Românească,București,1987.p.11.).
În Cel mai iubit dintre pământeni analiza feminității se adâncește pe zonele incontrolabile ale sufletului. Răul ia forme demonice,vitalitatea și labilitatea își dispută un caracter pe care rațiunea nu e în stare să-l stăpânească. Matilda oscilează între o afecțiune sufocantă și reacția viscerală imprevizibilă,teoretizantă. Bărbatul este,pentru ea,ori un ticălos,și-l urăște din tot sufletul,ori un martir,și i se devotează. A trage spiritul în zone corupte ale existenței este specialitatea ei.
Matilda își aranjează astfel amintire,încât privit retroactiv,căsnicia sa cu Petrini s-o propulseze în postura confortabilă de victimă a seducției.În marea reprezentație de la botezul Silviei sunt chiar trecute în revistă,de aceeași Matildă,victimele nevinovate ale imbatabilului Don Juan:Căprioara și…Nineta Romulus. Suzy îl vede pe Petrini ca răsfățat al femeilor. În fine,trista ironie a destinului vrea ca accidentul din final să-l aducă pe Petrini în instanță sub acuzația de a-și fi asasinat rivalul după ce,înainte,îi ademenise soția.
„Nineta este prima iubire a adolescentului Victor Petrini. Ea apare brusc neavându-și originea în fiorii sufletești caracteristici vârstei-personajul s-a obișnuit cu ideea că prezența sa nu este agreată de fete -,ci într-o senzalitate intensă,pe care o descoperă cu uluire.”(Andrei Grigor,op.,cit.,p.177.).
Raportarea la existență se face acum sub zodia instinctului sexual adolescentin,a cărui satisfacere se confundă destul de ușor cu comunicarea profundă și autentică. Personajul îi adaugă fronda,și ea a vârstei;își înfruntă părinții până la insultă,ridicându-se împotriva prejudecăților considerate absurde și sfârșitul prin a considera o simplă experiență inițiatică drept acord esențial cu existența(Ibidem.,p.178).
„Cu Căprioara,personajul își alimentează iluzia că stă în putința lui să domine existența și că este un răsfățat al ei. Pe fondul performanțelor în studii unanim apreciate de profesori,și al obținerii unei licențe strălucite,o fată îl privește fascinată și îi declară că”arată bine”.Euforia succeselor universitare ale lui Victor Petrini se întâlnește cu aceea a încrederii în propriile forțe de seducție.”(Ibidem.,p.179.).
„Eroul ia hotărârea de a refuza sau se află în neputința de a-și asuma o existența care poartă în sine urmele unei alte cuceriri. Căprioara e însărcinată cu medicinistul. Prejudecată sau orgoliu?Și una și alta. Cert este că de data aceasta actul de decizie(de a o supune pe fata unei intervenții chirurgicale inoportune care-i aduce moartea) nu mai este lipsit de consecințe în plan moral,pentru că,dincolo aparența libertății de alegere se atinge,abia simțind deocamdată cu sentimentul culpabilității.”(Ibidem.,p.180.).
Confuză și demențială,cu un suspect apetit pentru melodramă,Matilda își cunoaște interesele materiale și,în momentele hotărâtoare,se orientează bine. Căsătorită înainte de război cu un evreu,a moștenit de la el o casă impunătoare. Când tatăl lui Petrică,avocat chițibușar,vrea să-și știrbească proprietatea,se apără cu eficacitate. Părăsindu-l pe Victor Petrini,se căsătorește cu Mircea,demnitar în județ,apoi mare demnitar la București. Părăsindu-l și pe acesta,vrea să se întoarcă la Victor Petrini,cu o energie proaspătă și o forță de seducție nediminuată în ani. Presimte ușor primejdia și acționează fulgerător. Când Petrini se îndrăgostește de altă femeie. Suzy Culala,Matilda,disponibilă,apare la momentul potrivit,tulburând,încă o dată existența filosofului.
„În tentativa firească de cucerire a existenței afective pure,ca și în aceea,onestă și justificată,de împlinire în existența socială,protagonistul este înfrânt fără a fi înfruntat rivali reali. Nu Mircea,ca alt bărbat ,i-o răpește pe Matilda,decât în sensul forței de atracție pe care o exercită siguranța Puterii. Eșecul afectiv al eroului își are originea mai mult în pornirile obscure ale femeii. Ea reprezintă tipul de existență ce poate fi supusă și dominată numai de cei puternici,față de care devine dependentă nu atât în plan afectiv,cât în acela al relației cu autoritatea,Și Petrini este puternic,dar în planul lucidității și tocmai aceasta este cauza fragilității sale în raporturile sociale.”(Ibidem.,p.185).
Pe formula erosului ca (auto)mistificare,Preda execută în ultimul roman variațiuni succesive.
Suzy e și ea ca un fel e Ella din romanul lui Camil Petrescu,mai ales prin ingenuitatea jucată. La început doar curios,bărbatul se lasă aproape agresat ,trezindu-se apoi de-a dreptul subjugat,Suzy e o simulată subțire,o cabotină versată,care stimulează pe Petrini s-o inventeze. Preda izbutește un personaj memorabil și plin de culoare,cum nu e plata,decolorată și, în fond,convenționala Ella.”…iar despre Suzy descopeream cu un gol imens în întreaga mea ființă că mi-e de fapt străină. Într-adevăr,mă întrebam,cine e ea de fapt?Și îmi dădeam seama că nu știam nimic despre ea. Era o invenție de-a mea,o inventasem tot timpul din chiar clipa când p cunoscusem,iar ea nu numai că nu se dezvăluise,dar se lăsa inventată,o invenție paradisiacă…Eterna poveste! Iar când împrejurarea o silise să se arate așa cum era,apăruse deodată alături de mine o femeie total neinspirată[…] Suzy seamănă cu Căprioara,cu deosebire că ea avea darul să te incite s-o inventezi pe gustul tău;în acest sens nu era ternă,dimpotrivă,era înzestrată cu o imaginație inepuizabilă în a descoperi noi mijloace de seducție[…]M-aș fi trezit(mă și trezeam în clipele când gândeam toate astea) în fața unei femei total necunoscute despre care abia urma să aflu cine e,oricum alta decât cea pe care o inventasem,și aș mai fi putut eu oare s-o iubesc pe această altă?Nu trăisem această experiență cu Matilda?Trebuia s-o repet?”
„Suzy intră în categoria femeilor buimace(„părea buimăcită”),robite de sentiment,cu un caracter greu de identificat. Abia ieșit de sub autoritatea crudei Matilda,filosoful intră sub puterea altui sentiment,tânăr și tandru. Suzy pare a fi o forță recuperatoare. O nouă pasiune se naște sub semnul unei liniștitoare afecțiuni și pasiunea îl va duce pe Petrini spre catastrofă…Suzy reprezintă al tip de feminitate,opus Matildei,însă nu mai puțin fatal pentru Petrini. Feminitatea ei se bazează pe o continuă fugă de identitate.Trăiește mereu în alt registru,inventează disponibilități,stări ce fascinează pe filosof. Nu e o trufașă și n-are crize de demnitate,existența ei lunecă la suprafața evenimentelor,fără mari traume…Îndrăgostită de Petrini,îi mărturisește,cu o panică pe jumătate jucată:”Te iubesc! A-oleao…”ca și când o tandră tragedie ar fi atins-o. Suzy ascunde însă,adevăratul ei statut conjugal(e căsătorită cu un inginer dipsoman,Pencea) și lipsa ei de curaj,explicabilă altfel,provoacă un deznodământ grav.”(Eugen Simion,Prefața la Cel mai iubit dintre pământeni Vol.I,Editura Cartea Românească,București,1987,p.12.).
„Cel mai iubit dintre pământeni este un roman construit pe câteva artificii,pe care talentul și arta epică a scriitorul nu le poate ascunde. Pentru că n-a știut ce să facă cu acest amor prelungit cu Suzy Culala,cu lumini Și culori,cu suavități pe care le întâlnim și în Facerea lumii de Eugen Barbu,fără ca prin această comparație să stabilim un raport de vasalitate,Marin Preda a improvizat o situație de film modern de mare spectacol,fără preo pregătire anterioară suficientă. Plecați la schi,situație idilică,ca și în Accidentul lui Mihail Sebastian,cei doi iubiți ajung brusc la nenorocire,care are înfățișarea unui bărbat încruntat,un colos fizic-ca în filmele de mare galerie-care are o răfuială cu Suzy,fiindu-i soț,și desigur și cu Petrini. După o spectaculoasă luptă,soțul care arată ca un gladiator,moare,în chip accidental,el,și nu surprinsul și neajutoratul Petrini. În acest punct izbucnește întreg artificiul acestei trilogii,care nu e trilogie decât prin dimensiuni.”(Mihai Ungheanu,p.,cit.,p.223-224).
Petrini ajunge în înduioșare și,în așteptarea procesului,scrie romanul vieții lui. Scrisul(confesiunea)rămâne,în ultimă instanță,gestul decisiv prin care Petrini își păstrează încrederea în propria identitate.”Trăiam sub stăpânirea bucuriei pe care mi-o dădea scrisul. Nu mă gândeam și nu făceam altceva decât să scriu,lucru care se prelungea și când mă opream ca să mănânc și să dorm.
Niciodată în viață nu mă angajasem într-o acțiune în care spiritul să fie solicitat atât de total. Poate,gândeam,m-am născut să trăiesc ceea ce am trăit să scriu o carte. De mult conștiința colectivă s-a angajat atât de tare în cultură și creație,încât aceste două forme de viață au intrat în legile statistice. E tot atât de fatal să scrii o carte cum sunt și celelalte fenomene ale existenței,nașterile,morțile,accidentele și pe un plan mai mare,desigur,seismele sociale. Oamenii au nevoie să ia cunoștință de faptele lor,e o lege a timpurilor moderne,care a apărut întâi la vechii greci. Și adesea această lege sacrifică pe unul care să le spună”
Cu Suzy jocul e mai complicat decât cu Matilda. Fosta soție,fire deschisă,violentă,lipsită de subtilitate,își afișează triumfătoare „descoperirile” făcute în timpul vieții în doi. Lui Petrini nu-i e greu să intre în posesia”dublului”său,confecționat de Matilda. Suzy sugerează doar că a ajuns pe cont propriu la anumite rezultate,în ancheta deschisă(cu armele închipuirii)celuilalt.”Ai contemplat vreodată această întrebare?”Îl stârnește ea,fără a-i oferi însă și răspunsul. Petrini se vede obligat să-și închipuie cum a fost închipuit de Suzy(…un individ scos din circulație”etc.) Nimic nu vine să confirme sau să infirme supozițiile sale.(„N-am dreptate în nimic din ceea ce îți spun?…”)În final se scoate la iveală comentariul cu fund dublu pe care îl face Petrini scriind.”Așteptam de la ea o dezvăluire”e o concluzie a lui Petrini”cel de atunci”,care ar vrea să înfrunte măcar o dată direct pe „Petrini cel imaginat de Suzy” (să-l înfrunte înainte de a se despărți de el).În schimb,”uitând că ea dezvăluiri nu făcea decât ca să spună o minciună”e remarca lui Petrini cel de acum,adică a celui care scrie,despărțindu-se,în acest fel, de amândoi.
Despărțirea de Suzy este fatală,chiar atunci când Petrini,după doi ani de detenție,o regăsește și-i află adevărata identitate. Aflându-și identitatea,femeia își pierde însă,fascinația. Sinceră,fixată într-o structură determinabilă,Suzy devine o femeie comună. Fără fantezie,feminitatea ei este mediocră. Filosoful o părăsește și se dedică,de aici,micii zeități ocrotitoare,Silvia,fiica lui.
„Prin această ultimă experiență existențială,mesajul lui Victor Petrini,este al unui naufragiat care a eșuat definitiv datorită arbitrarului existenței și pentru care eșecul nu mai reprezintă ca înainte”premisa unei victorii”.O altă formulă o înlocuiește acum pe cea optimistă:”Salvarea celor învinși:nici o speranță!”Formula se poate prelungi într-o concluzie:”în jocul de-a omul”,jucăria cu care acel”cineva” se amuză este chiar omul.”(Andrei Grigor,op.cit.,p.189).
„Marin Preda e obsedat de tema cuplului modern și analizează câteva:Petrini-Matilda,Ion Micu- Ivona,Ion Micu-Clara,Cicero-Lavinia. Dintre acestea unul singur este integral reușit,Cicero-Lavinia,simbol al conjugalității armonioase bazate pe tandrețe și prietenie. Ion Micu iubește o femeie inferioară lui,grosolana Ivona,și este părăsit. Clara care o înlocuiește este superioară din toate punctele de vedere și totuși Ion Micu nu o poate uita de femeia care îl umilise în mândria lui virilă..Rostul femeii ar fi să insufle viață lucrurilor și să lumineze viața bărbaților,însă femei ca Matilda,nu sunt stăpâne pe ele și rolul lor e mai degrabă nefast:distrug prin firele lor demențiale familia,fac imposibilă viața unui cuplu. Scriind despre toate acestea,Marin Preda devine un moralist sever. Familia are,în orice caz,în el un analist fin și un apărător plin de fervoare.
În numele familiei el denigrează iubirea „smintită” și nu află nici o justificare pentru femeia care grăbește destrămarea cuplului. Jură totuși,pe fericirea clădită pe mitul fericirii,chiar dacă existența unui individ este(cazul lui Petrini)o sumă de eșecuri.Gnoza,pe care eroul aspiră s-o scrie,este în același chip dispersată în roman. Înainte de a o scrie,Petrini o trăiește.”(Eugen Simion,Prefața la Cel mai iubit dintre pământeni Vol.I,Editura Cartea Românească,București,1987,p.23-24).
Acesta este,pe scurt,romanul sentimental:roman complex,profund cu treceri fine de la analiza profunzimii psihicului la speculația morală și la epicul senzațional. El impune un număr de caractere și câteva tipuri inedite de sensibilitate feminină. Un roman coerent,pasionat,ridicat mereu la puterea speculației,tras spre filosofia existenței,nutrit de un epic bogat în surprize. Un roman care evită să claseze sufletele și să sancționeze pasiunile. Pasiunile se nasc și devastează,uneori,viața interioară a indivizilor fără să știm,totdeauna,din ce cauză.
„În Cel mai iubit dintre pământeni există o serie de personaje care se suprapun normei”fireșteniei” cum zice Petrini,”citând-o” pe Matilda. Așa cum înțelege,cu surprindere,Petrini,pentru Matilda,suprema valoare Morală este supunerea eului față de sine însuși:În două vorbe a-fi-firesc(a nu accepta nici un fel de „ostrețe”,explică aceeași Matildă,soților Micu cu prilejul unei „scene de familie”).Etica firescului,fusese de altfel,obiect de conflict și între simpaticul Petrică și Matilda. Petrini comentează scena fără a bănui că va păși curând, el însuși,în arena înfruntării fără soluție a două norme morale incomparabile:” Pe el însă,îl scotea din sărite dialectica gândirii ei,sau mai bine zis absurda ei gândire în care punea ca și el patimă,dar,desigur,prea puțină minte. Ei și?Avea dreptate,dar nu acolo trebuia căutată cauza adâncului conflict…<<A fost firească,rânji el cu o veselie feroce ca și zâmbetul ei pe care el nu-l văzuse sau ignorase,ca și când dacă un ticălos e firesc ,n-avem dreptul să ne legăm de ticăloșenia lui>>.<<Da,șopti ea,n-avem dreptul. Așa e el trebuie să căutăm să-l înțelegem>>”.(Monica Spiridon,op.,cit.,p.123.).
Petrini se detașează,ca de obicei,râzând de morala ipocrită a insului firesc,care respinge ideea cenzurii raționale,a odiseii cunoștiinței:”Nu era de treabă Mircea?”Și ce,așa era el,era FIRESC…Matilda nu se mai considera și ea firească?Și eu fusesem firesc,îmi plăcuse mie la deratizare,și ce era cu asta?Era ca să zic,o probă supremă a FIREȘTENIEI,ce spun,ultra!Fără ostrețe!”
Suzy subscrie și ea la normele aceluiași cod moral,pe care îl respinge și și împotriva căruia luptă Petrini.
„Lângă romanul sentimental există Cel mai iubit dintre pământeni un extraordinar roman politic sau,mai bine zis:romanul unei existențe asumate în totalitate. Petrini,eroul,se consideră el însuși un individ făcut să trăiască până la capăt o situație,un sentiment,o idee.”Sunt omul care își asumă totul”,strigă el,Matildei,într-un acces de furie. Are o fire tare,incapabilă de compromis,și din această pricină este nefericit. Caracterul inflexibil al filosofului ar fi o explicație pentru încercările prin care trece. Nu este însă singura. Mai intervine absurdul și imperfecțiunea unui sistem social(acțiunea se petrece cu precădere,în obsedantul deceniu al II-lea) în care individul este sacrificat nu o dată în favoarea unei false rațiuni istorice. Marin Preda descrie mecanismul acestei rațiuni și face ,cu gravitatea pe care faptele o cer,procesul fanatismului politic mistificator. O suspiciune absurdă(ambiguitatea cuvântului ordonanță din scrisoarea unui fost prieten,fugit în străinătate)provoacă arestarea lui Petrini și apoi,detenția la canal și într-o mină de plumb,timp de trei ani. Descrierea este vie și,artisticește profundă. Scena pedepsirii lui Petrini de către torționarul din mină este memorabilă. Memorabilă,simbolică este și scena din celulă,în care un intelectual evreu îngrijește cu devotament,din considerente umanitare,un deținut în agonie,părăsit de medicul închisorii. Deținutul,fost legionar,pronunță,când își recapătă forțele,o imundă injurie la adresa binefăcătorului său. O ură implacabilă,inumană,iese la suprafață. Marin Preda este neîntrecut în a construi asemenea momente epice. Ele sunt mai sugestive,mai profunde decât orice spumegos pamflet împotriva înjosirii umane. Ancheta politică,înfățișată și altădată în literatură,apare aici,ca un mecanism complex de intimidare și depersonalizare a individului. Sunt pagini revelatoare în roman,de o mare forță realistă ,scrise fără mânie,încet și convingător,dezvăluind modul în care individul este instalat în culpabilitate și sfârșește prin a se socoti,el însuși,culpabil și fără ieșire.(Eugen Simion,Prefața la Cel mai iubit dintre pământeni Vol.I,Editura Cartea Românească,București,1987,p.15-16).
Serioase și convingătoare,estetic sunt și celelalte confesiuni. Ele constituie un bun roman de moravuri. Profesor la Universitate,Petrini asistă la scoaterea de la catedră a unui mare filosof și poet(evident Lucian Blaga).Îndepărtarea poetului n-are nici un temei,cei care îi iau locul sunt niște indivizi intelectualicește nuli,morala lor se bazează pe un elementar conformism. Suzy dă o versiune a eliminării ei din Universitate și,din relatări se desprind câteva figuri patibulare de acuzatori politic. O fată de țărani bănățeni este umilită în fața amfiteatrului și,întoarsă la cămin,se spânzură. Un șef de cadre,Mâță,organizează periodic câte o vânătoare de vrăjitoare. Dialectica lui este de un comic înspăimântător etc. Eroul nu trăiește însă numai în mediul universitar. Întors din pușcările,Petrini nu găsește alt loc de muncă decât în echipa de deratizare a orașului. Aici dă peste niște indivizi zănatici și agresivi. Cel mai simpatic este Vintilă,ieșit din lumea periferiei urbane.Vintilă este un filosof al vieții,și în limbajul lui colorat,dă filosofului de profesie lecții despre istorie,politică,despre atitudinea față de femei etc. Aforismele lui de un pitoresc nebun,se încheie,invariabil,cu vorbă crudă și sceptică:”Cârnați!” este remarcabil talentul lui Marin Preda de a construi,printr-o gama impresionantă a ironiei,o tipologie foarte pregnantă. Un strelit (adept al „streliților”) este solemn și plicticos,într-o veșnică neodihnă a spiritulu.El descrie cu erudiție viața șobolanilor,apoi se repede bestial și-i strivește cu lopata. Un altul,Bacaloglu,a fost ofițer de jandarmi,ține un dosar cu fișele cunoscuților,cu gândul de a-i înfunda într-o zi. Complexat sexual,el are o ură nestinsă împotriva tuturor. Trecând printr-o uzină,Petrini întâlnește altă umanitate,alte forme de relații sociale,conflicte umane. Le descrie și pe acestea în acel stil de gravitate și ironie ce este propriu realismului său. O figură se detașează aici:șeful de cadre Olaru,de o stupiditate tenebroasă,marcat de un geamăt interogativ descurajant pentru interlocutor.
Marin Preda s-a pronunțat în repetate rânduri cu privire la literatura lui Călinescu. Și omul l-a interesat;a încercat chiar să se apropie de el,dar criticul l-a ținut la distanță.Simplele declarații n-ar însemna prea mare lucru și nici n-ar merita atenția dacă Preda n-ar fi „comentat” și altfel Scrinul Negru:adică prin operă.
Cel mai iubit dintre pământeni este,la fel ca Scrinul negru,nu doar un roman citadin,ci unul al intelectului;în speță a celui capabil de creație.Petrini se dovedește,pe multiple planuri,o replică a lui Marin Preda la prototipul încarnat de Ioanide.
„Există,după cum s-a spus,în Scrinul negru,ca și în Cel mai iubit dintre pământeni,un cumul de romane posibile-unul politic,un roman de dragoste,unul de moravuri,un altul intelectual,și în sfârșit,chiar și unul polițist(sau de senzație)Marile teme în jurul cărora gravitează materia epică sunt cam aceleași. Problema creației ca mod de existență domină cu autoritate romanele despre Ioanide,păstrând un loc de seamă și în cartea lui Preda.După aceea,erosul (obsesie constantă a ambilor romancieri),cu epuizarea programatică a spectrului,de la inițierea juvenilă la raportul matrimonial. În strânsa relație cu primele două,o temă a paternității și a perpetuării biologice. Și nu,în ultimul rând,chestiunea abordată formal de Preda în reproșurile sale –aceea a”convertirii sociale”,”a schimbării la față” a intelectualului în anii comunismului postbelic.”(Monica Spiridon,op.,cit.,p.44-45).
Paralelismele răsar din cele mai neașteptate unghere ale cărții lui Preda.Ritualulilor de la Soferian le răspund cele instituite e Petrini și de Micu la braserie. Profesorul de filosofie la deratizare „promovat” după aceea la spotul cu var al copacilor,produce un efect de același tip cu episodul memorabil în care prinții și conții își vând vechituri la talcioc. Galeria de tipuri grotești în care excelează Călinescu își află un corespondent cel puțin în „echipa” de deratizare. Vintilă,Calistrat et comp. Distinselor sindrofii călinesciene le dau „replica”diverse chefuri de familie(în special cele organizate de clanul Lemnarilor)la care ia parte,de voie,de nevoie,Petrini,sau”ciolhanul” foștilor colegi de deratizare. Miza confruntării de fond dintre cele două universuri epice rămâne tratarea contrastivă a temei intelectualului aflat în circumstanțe nefaste creației.
Ca și Ioanide,Petrini e un intelectual dăruit cu putința (și pus în mișcare de idealul)împlinirii prin operă. În afara îndeletnicirilor didactice curente,de la catedra unde este asistent(„o profesiune ca oricare alta”,cum susține Matilda),filosoful rumegă proiecte ambițioase. Ioanide strânge în albume schițe fanteziste pentru un oraș al viitorului. Petrini acumulează haric,în câteva caiete,însemnări pe baza cărora visează să revoluționeze filosofia,întemeind o nouă gnoză. La fel ca Ioanide ,el se mișcă într-un cerc de intelectuali de diverse calibre,începând cu „marele poet filosof” și sfârșind cu Petrică Nicolau,autor al unui volumaș de versuri,sau cu Ion Micu,critic literar și publicist.Relatările aceluiași Micu despre forumul scriitorilor deschis și mai mult orizontul de referință,introducând în scenă memorabile”măști” de creatori.
„Romanul intelectual din Cel mai iubit dintre pământeni ,este romanul unui moralist pătrunzător. Temele lui sunt,acum,femeia,puterea,viața unui cuplu,raportul dintre necesitate și libertate,noua gnoză,singurătatea,lenea,istoria etc…Romanul ilustrează talentul lui Marin Preda verificat și în alte scrieri,de a spune simplu lucrurilor foarte adânci despre existența individului. Axul acestor reflecții este dorința de adevăr. Ați observat,întreabă într-un loc naratorul că oamenii serioși,când se adună vorbesc cu plăcere despre ticăloși?De ce,oare?Un divorț este un eșec.
O căsătorie e o temniță,proștii sunt urâti,cultura e un fenomen natural a cărui forță nu poate fi modificată prin simpla voință,”victoriile în spirit sunt tulburate de singurătatea în care ne condamnă familia odata întorși din cetate unde suntem sărbătoriți”,”dispariția unei mari iubiri e ca o oglindă întoarsă,nu se mai vede nimic,te uiți zadarnic în ea”etc…Petrini nu e de acord cu conceptul hegelian despre libertate ca necesitate înțeleasă și dovedește de ce. Același Petrini crede că sentimentul patriotic e o realitate metafizică sau că”ură curată,adică ură pură,e mai demnă de respect decât fericirea amestecată cu josnicii”…S-a spus că gândurile lui Petrini nu se adună într-un concept,limbajul nu atinge profunzimile nuanței…dar într-o operă literară nu interesează decât într-o mică măsură filosofia filosofului,ci condiția existențială a individului care practică filosofia. Romanul poate oferi o filozofie a existenței,încorporată în viața unui individ,nu un tratat despre pasiuni sau despre cosmos. Marin Preda pune pe eroul său,Petrini ,să vorbească de tranziția cuantică,de fenomenele acauzale,de teoria fizicianului L.H.Damash,despre apeironul (nelimitatul)din gândirea grecilor și să respingă teoriile docmatice în cultură,voind să dea,astfel,o idee despre preocupările intelectuale ale eroului. Ideile angajează omul,cultura nu e în fond,decât speranța și demnitatea lui. Matilda nu are încredere în valorile spiritului,și drama celui de-al doilea soț,poetul Petrică Nicolau,de aici vine. Acela,caracter dificil,vrea să izbutească într-o disciplină pândită de mari incertitudini(poezia)și femeia pe care o iubește cu nesăbuință se arată opacă și agresivă. Petrini,al treilea soț,scrie studii de filozofie și aceeași Matilda este opacă și tăgăduitoare.
Nerespectând spiritul,inteligența,creația,femeia nu prețuiește bărbații de care este îndrăgostită și iubirea ei cade,invariabil,în zonele joase ale instinctului” (Eugen Simion, Prefața la Cel mai iubit dintre pământeni,Vol.I,Editura Cartea Românească,București,1987,p.22.)
Marin Preda este un realist și, cum a mărturisit în repetate rânduri,tipologia,studiul social,analiza moravurilor și a pasiunilor(caracteristice ale romanului din secolul al XIX-lea) nu și-au pierdut,pentru el,valabilitatea.La acest punct el se întâlnește cu G.Călinescu și alți prozatori care nu despart romanul de studiul omului comun și nu-l concep în afara unui mod de organizare a analizei. Romanescul presupune pentru ei un destin și o retorică explicită,vizibilă(la G,Călinescu),implicită,flatantă(la Marin Preda)
În Risipitorii,în Marele singuratic,în Cel mai iubit dintre pământeni,scriitorul rus Dostoievski e pomenit și folosit ca repertoriu de comportamente:un fel de magazie a unui teatru existențial ambulant,gata oricând să împrumute decorul sau costume. Personajul lui Preda se surprinde adesea pe sine într-o”pertură” dostoievskiană,sau recunoaște cu ușurință la alții travestiuri și măști înregistrate de inventarul romancierului rus.
Ca să facă portretul lui Suzy,Petrini folosește clișee dostoievskiene fiindcă îi sunt la îndemână,se dovedesc măsură ca și stilul ei și o „prind”.Altădată,Suzy pozează pentru portretul „smereniei”: „Intră în biroul meu și se opri lângă ușă: era,ai fi zis,întruchiparea smeritei la Dostoievski,dar fără nimic din aversiunea ascunsă și fatală a acelei eroine pentru cămătarul cu care fusese silită să se mărite(eșuase în strădania ei încăpățânată de a-i dovedi fostului ofițer că refuzase să se bată în duel fiindcă era un laș și un ticălos;smerită,care de fapt nu era smerită deloc,se aruncase pe fereastră).Bineînțeles,nici eu nu eram acel cămătar!”.
S-ar zice că Preda e ispitit să-și treacă personajele prin traforul dostoievskian,constatând apoi cu ipocrită mirare că ceva le lipsește sau le prisosește ca să-și identifice întocmai silueta cu el.”Petrică nu răspunde și se lasă o tăcere <<Încât,continuai eu,trebuie să ieși într-un fel din istoria asta. Suferința,după Dostoievski,e singurul remediu,după mine suferința e o criză din care trebuie să ieși mai rapid,adâncimile ei ne rătăcesc spiritul. Ce e de fapt suferința?O depresiune. Ce rost are să zaci în ea,și mai rău să te acomodezi cu ea?Dostoievski se sperie la gândul că omul ,redevenit liber,n-o să știe ce să facă cu libertatea. E un gând pur rusesc. Ia vezi>>…”
Lui Preda îi repugnă umilință Dostoievski. O spune în Viața ca o pradă. Niculae vrea să întemeieze o nouă religie,”care să propună altceva decât umilință înrobitoare”.Despre Petrini,diverși „martori” ai destinului său susțin că e” un tip tare orgolios”.Atitudinea care îl definește integral pe el(ca și pe alți eroi ai lui Preda) e mai curând trufia:”Ah,Petrini,gândii în clipa aceea,este sigur că ai jubilat totuși,ai sfidat poate nu în dragoste,ci în trufia gândirii…”El se simte în stare să-și dea sieși legea morală,aflând în experiența de viață singurul suport al unei Etici sui generis:”Nu atât că e croit din alt aluat,zise ea,dar el are socoteli de încheiat cu oamenii care l-au mai condamnat o dată fără să fie vinovat. Îl înțeleg,a trăit în fundul pământului și a învățat acolo lucruri care nu se pot învăța în altă parte. El e puțin înstrăinat de codul nostru moral,sau în orice caz îl are pe al lui,care a semănat inițial cu al nostru,apoi au apărut grave modificări”.
La Preda confesiunea se întemeiază pe o retorică a silepsei ,a toleranței și a ambiguității.(Silepsa pleacă de la o sinecdocă,dar acomodează ambii termeni,fără a exclude vreunul;lucrează prin cumul).Romanul nuanțează,relativizează,interpretează afirmația din titlu;o confirmă în timp ce o infirmă;oscilează fin între genul proxim anunțat inițial și diferența specifică. Între titlu și text menține același balans de la da la nu,de la afirmație la contrazicere,pe care îl descoperim deghizat în cele mai neașteptate variante În literatura lui Preda.
Cel mai iubit dintre pământeni ascunde o sinecdocă la…puterea a doua. Pe de-o parte, substituția pornește de la declarația făcută de Suzy:Petrini este(foarte,cel mai,prea)iubit,aparține acestei categorii. Pe de alta,acest preaiubit-Petrini,deci-o înalță cu un cât mai sus și raportat la sfera cea mai generală:el este un pământean,adică întruchipează omul. Prima afirmație a lui Petrini-pe care textul și confesiunea lui îl prezintă drept un solitar,un eu-problemă-deschide o ușă către Altul,oferindu-i șansa Erosului. Cea de-a doua îl așează în rândul tuturor:prin mărturia pe care o depune,Petrini devine Oricine.
Și poate ar mai fi ceva de spus…de ce pământean și nu om,pur și simplu,un muritor,etc?Uzând tot de o figură de stil,Preda nu lasă omul să plutească în vidul abstracției și îl leagă de un loc anume-locul său în univers. Confesiunea lui Petrini e așezată prin aceasta în zarea cosmosului.
„Rezistența lui Victor Petrini este fără încetare hrănită de lungul șir al întrebărilor pe care le pune altora sau și le pune sieși. Deși el nu rezolvă nimic,căci nu au puterea,și nici menirea să rezolve o situație,personajul nu încetează să le reia în căutarea unui sens al răului.”(Vasile Popovici,Marin Preda-timpul dialogului,Editura Cartea Românească,1983,.p.195).
Înfruntarea lui Petrini cu cuvântul,curiozitatea pe care o arată în fața virtuților mărturisirii,ale depoziției în scris,transpune în ficțiune relația tensionată dintre romancierul Preda și discursul personal,iar,pe un plan mai înalt,dintre creatorul Marin Preda și însăși literatura. Mai mult decât oricare altă formă a povestirii,confesiunea autobiografică,așa cum o practică”autorul”Petrini,cere din partea celui care scrie o echilibristică continuă între transparență și obstacol,între eu și non-eu,între fapte și discurs,între aserțiune și istorie; are o condiție ambiguă și o labilitate funcțională care mai este proprie numai teatralității. Pe de altă parte,Preda,ca și personajul său ,traversesză experiența formală a confesiunii,trăgând din ea o concluzie despre raportul dintre scris și viață,dintre viață și literatură. Pentru autorul Celui mai iubit dintre pământeni(ca și pentru personajul său ,literatura este o formă de viață).Izvorând din ispita(din ambiția sau poate din necesitatea)perpetuei”excursii a omului în ființa sa ascunsă”-cum zice undeva Petrini-lung drum al romancierului Preda spre confesiune e o exemplară aventură a conștiinței creatoare,aflată într-o orgolioasă înfruntare cu Literatura.
Personajul narator,Victor Petrini,își reconstituie structurile dominante ale existenței și încearcă să le înțeleagă,să le confere un sens,fie și „ a posteriori”.Dar reconstituirea sa are loc în condiții speciale:contează,de asemenea,ideea de presiune. Închistarea semnifică,din punct de vedere fizic,în mod evident,un spațiu restrictiv,dar din perspectiva scriptică,intelectuală,e libertatea supremă. Față în față cu sine însuși,personajul narator va încerca să dea o versiune cât mai credibilă proprie autobiografii. Este destinul,încă o dată,al unui individ prins în”capcana istoriei”.Tânărul asistent universitar de la catedra de filosofia istoriei dintr-un oraș ardelean nu poate înțelege această lume. El este „străinul”prin excelență.
Apare o tensiune între actul narării și actul reconstituirii(scriitură și rememorare).Victor Petrini,cel care relatează e cu totul altul decât acel/acei Victori Petrini care se confruntaseră(care fuseseră nevoiți să le suporte consecințele).Naratorul asistă uimit la construirea unei identități care rămâne fundamental străină. Nu se poate recunoaște în ceea ce a trăit,de unde și stilul dubitativ la limită,interogativ și autointerogativ.
Romanescul provine din acest clivaj:intenționalitatea autobiografică/evenimențialitatea brută. Petrini este un personaj care descoperă progresiv,e nevoit să descopere că utopia interioară nu valorează absolut nimic pe lângă utopia exterioară. Asistăm,pe parcursul acestei narațiuni,la distrugerea pas cu pas a unei imagini de sine.Romanul este o autobiografie a unui autodistrus.
Există în Cel mai iubit dintre pământeni numeroase semne de creație:scene colective memorabile,situații tipice de viață,botezul unui copil sau moartea unui părinte,cu acel sentiment de solidaritate a familiei,de regăsire în fața bucuriei sau a durerii…Scene de tandrețe între tată și copil,scene de intimitate între un bărbat care nu și-a pierdut speranța în triunghiul sentimentului său și o femeie care face totul pentru a-l contrazice.
„Nașterea,dragostea,moartea sunt așezate,în ultimul roman,sub semnul ironiei. Între realitatea visată de Nicolae Moromete sau Victor Petrini(a „noii religii”)și cea trăită de ultimul se intercalează experiența unui timp al scrisului. Obsesia personajului pur,capabil de a realiza inocența rămâne,dar între această obsesie,și cea a omului mutilat,incapabil de a se împlini în totalitate,învinge ultima. Omul intră în lume într-un spital în care nimic nu mai rămâne sacru,nimic nu mai păstrează nici cea mai subțire aură de mister. Autorul ca și naratorii evenimentului povestesc rece,fără tremur ,întâmplări care aparțin nu devenirii firești a vieții,ci spitalului. Lângă femeie se află medicii care pot vindeca maladiile trupului,salvând viața. Desigur,nu toți sunt pricepuți și,din cauza nepriceperii,pot distruge,pot mutila. Cel mai iubit dintre pământeni poate fi descoperit,în ceea ce are esențial,programatic,în acel personaj rece,sec,din maternitate”(Cornel Ungureanu,op.,cit.,p.223-224).
Revelatoare pentru puterea de creație a prozatorului e descrierea agoniei mamei.În prima parte a confesiunii,naratorul îl prezentase pe tatăl său ca pe un tată dur și evazionist(cu o viață sentimentală dublă),mama,spirit religios e invariabil umilă,resemnată,închisă în propria-i durere.Însă din durerea ei înăbușită iese o mare energie negatoare.Boala activează în acest suflet stins o ură năprasnică împotriva soțului și a fiului.Un personaj nou,inedit iese din tenebrele unei femei umilite de viață.Caracterul verosimil în ambele manifestări.Bănuind că nu e iubită,femeia se refugiază în religie și renunțare.Face un copil și când acesta crește și se înstrăinează de ea,femeia trăiește a doua înfrângere.Eșecurile fiului îi aspresc firea după cum infidelitățile soțului(imaginare sau reale)o hotărâseră să intre într-o tristă schimnicie în interiorul căminului.Boala face să cedeze frânele morale și din martira unui cămin modest iese o răzvrătită intolerantă față de familie.Studiul acestei modificări este admirabile în roman.
Între personajele lui Marin Preda,Victor Petrini este,poate,cel mai lesne raportabil la „modele”.Ca un veritabil magnet,el atrage și menține în text o anume încărcătură intertextuală.A-l privi contemplativ,raportându-l la repere de prestigiu,înseamnă doar a copia un „ic” al personajului care nu uită decât rareori să-și treacă destinul prin traforul marilor biografii ale culturii.
Încă de la prima pagină a romanului,descoperim în Victor Petrini un vicios al plimbărilor solitare(„…în plimbările mele solitare de la marginea orașului pe poteci,uitându-mă în jos și privind pământul,un sentiment senin se insinua în sufletul meu…”).Moartea mamei,detenția,surparea căsătoriei sale îi stimulează aplecarea către viciul singurătății și al hoinărelilor nostalgice.
Sintagme,cu o funcție expresă de citat,dar și referirea directă autorizează invocarea lui Rousseau drept etalon.
„În Cel mai iubit dintre pământeni sunt prea multe situațiile și personajele care fac excepție de la regulă,iar eroul este prea puțin voliționar.Se atinge condiția melodramei,cu contribuția ei inoportună într-un roman în care eroul trebuie să fie un filosof,iar naratorul o persoană meditativă și interogativă,interesată de condiția umană și de erorile care-l pândesc pe om.Pentru o asemenea abordare masa faptică este prea mare,întâmplările prea multe,iubirile suprapuse și excedentare.Proza lui Marin Preda se distinge prin ascensiunea ei intelectuală pe verticală,fiind acută,precisă,sintetică,memorabilă.Cel mai iubit dintre pământeni se dezvoltă pe orizontală,fără a dezvălui,dincolo de forța faptelor pe care o creează,cu vocație și talent verificat,o voință epică,românească autoritară”(Mihai Ungheanu,op.,cit.,p.224).
Marin Preda a scris un roman pe care nu am putea să-l numim altfel decât romanul unei mari conștiințe.Conștiința,întâi,a unui mare prozator care judecă fără părtinire,fără mistificație(nici măcar a ceea ce se bizuie pe un trainic sentiment al justiției!),o istorie în care forțele se confruntă în chip dramatic; conștiința,apoi,a unui erou care crede în puterea spiritului și în mitul fericirii prin dragoste.
BIBLIOGRAFIE
Atanasiu,Victor,Viața lui Ilie Moromete,Ed. Cartea Românească
Bălu,Ion,Marin Preda,București,Ed. Albatros,1976
Bălu,Ion,Prefață la volumul Marin Preda,Moromeții,Ed. Albatros,”Texte comentate”,1979
Breban,Nicolae,Spiritul românesc în fața unei dictaturi,București,Ed. Alfa,2000
Buzera,Ion,Prelegeri de literatură română contemporană,Reprografia Universității din Craiova,2000.
Cristea,Valeriu,Alianțe literare,5 studii critice,Ed. Cartea Românească,București,1977(Romanul”total”)
Cristea,Valeriu,Despărțirea de un mare personaj,în volumul Interpretări critice,Ed. Cartea Românească,București 1970
Cristea,Valeriu,Spațiul în literatură,Ed. Cartea Românească,1979
Crohmălniceanu,Ovidiu,Cronici literare,Ed. de Stat pentru Literatură și Arte,București 1957
Dumitru,Micu,Manolescu,Nicolae,Literatura română de azi,Ed. Tineretului,1965
Florin,Murgu,Convorbiri cu Marin Preda,Ed. Albatros,București,180
Gafița,Mihai,Prefață la Moromeții
Grigor,Andrei,Marin Preda – Incomodul,Ed. Porto – Franco,Galați 1996
Iosifescu,S.,Drumuri literare,E.S.P.L.A.,1957
Manolescu,Nicolae,Arca lui Noe,Eseu asupra romanului românesc, Ed. Minerva,București,1980
Manolescu,Nicolae,Marin Preda în volumul Dumitru Micu,Nicolae Manolescu,Prelegeri de literatură română contemporană,Universitatea din București,Facultatea de limbă și literatură română,București,1974
Micu,Dumitru,Marin Preda,în volumul Dumitru Micu – Nicolae Manolescu,Literatura română de azi,Ed. Tineretului,București,1965
Micu,Dumitru,Romanul românesc contemporan,E.S.P.L.A.,1959
Mincu,Marin,Marin Preda – romancier,în volumul Critice II,Ed. Cartea Românească,București,1971
Negoițescu,Ion,Scriitori contemporani,Ed.”Dacia”,Cluj,1994
Oprișan,Ionel,Dicționar cronologic al literaturii române,București,Ed.Albatros,1978
Paleologu,Al.,Simțul practic,Ed. Cartea Românească,București,1977
Piru,Alexandru,Istoria literaturii române de la început până azi,Ed. Univers,București,1981
Piru,Alexandru,Panorama deceniului literar românesc 1940 – 1950,București,E.P.L,1968
Pleșu,Andrei,Pitoresc și melancolie,Ed.Univers,București,1980
Popa Marian,Dicționar de literatură română contemporană,Ed.Albatros,ediția a II-a,București,1977
Popescu,Magdalena,Prefață la Marele singuratic
Popovici,Vasile,Marin Preda – timpul dialogului,Ed.Cartea Românească,1983
Preda,Marin,Dicționar de literatură română contemporană,ediția a II-a,Ed.Albatros,București,1977
Simion,Eugen,Prefață la Cel mai iubit dintre pământeni
Simion,Eugen,Scriitorii români de azi,ediția a II-a,Ed.Cartea Românească ,București 1978
Spiridon,Monica,Omul supt vremi,Ed.Cartea Românescă,București,1993
Stănescu,Constantin,Cronici literare,Ed.Cartea Românească,București,1971
Ungheanu,M.,Marin Preda.Vocație și aspirație,,Ed.Amarcord,Timișoara,2002
Ungheanu,Cornel,Proza românească de azi(Volumul întâi:Cucerirea tradiției),Ed.Cartea Românească,1985
Vianu,Tudor,Arta prozatorilor români,Ed.Univers,București,1984
Vlădescu,Andreea,Marin Preda sau triumful conștiinței,București,Ed.Cartea Românească,1991
CUPRINS
I. Introducere în opera lui Marin Preda. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 4
II. Risipitorii-romanul citadin. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .10
III. Cel mai iubit dintre pământeni – confesiune și istorie. . . . . . .29
IV. Bibliografie. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 51
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Tema Scriitorului In Opera Lui Marin Preda (ID: 154753)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.