Tema Rasplatirii In Mesajul Catre Cele Sapte Biserici din Apocalipsa

Cuprins

introducere

s

Perspective generale asupra celor șapte Mesaje

Acest capitol cuprinde structura cărții Apocalipsa. În interiorul capitolului se va prezenta autorul cărți și destinatari ca să poată fi înțeles cine a trimis scrisoarea și cine au fost destinatarii principali. Pe lângă aceasta, capitolul va prezenta data la care a fost scrisă și locul din care a fost scrisă. Ultima parte a capitolului cuprinde tematica Apocalipsei, structura cărții și structura mesajelor către cele șapte biserici.

Autor

În interiorul cărții sunt patru locuri care arată faptul că autorul este Ioan. În capitolul 1 cu versetele 1, 4, 9 și capitolul 22 cu versetul 8, autorul se prezintă ca fiind Ioan. Pe lângă numele Ioan nu mai este adăugat nici un alt fel de prenume sau indiciu care să arate în mod clar cine este autorul, pentru că audiența primară îl cunoștea foarte bine pe cel care care a scris-o. Din acest motiv sunt unele contradicții cu privire la autor. Tradiția bisericească spune că autorul este ucenicul Ioan, fiul lui Zebedei și fratele lui Iacov. În acest sens sunt aduse argumente din afirmațiile făcute de Iustin, un filozof creștin care a murit ca martir la Roma în jurul anului 170.

În favoarea argumentului că Apocalipsa e scrisă de Ioan, vin și studiile care afirmă că sunt asemănări clare între Evanghelia lui Ioan, Epistolele lui Ioan și Apocalipsa. Între acestea sunt asemănări cu privire la mesajul în ansamblu, dar în același timp sunt asemănări și cu privire la limbajul folosit. În acest sens, se poate observa faptul că Isus este numit „Cuvântul lui Dumnezeu”, atât în Ioan 1:1 și 1:14, cât și în Apocalipsa 19:13. În Evanghelia lui Ioan apare Isus prezentat ca invitândui pe oameni să primească Duhul lui Dumnezeu sau „apa vieții” (Ioan 7:37), iar în același timp apare și în Apocalipsa 21:6 și 22:17. În același timp Isus este prezentat ca fiind „Mielul”, atât în Ioan 1:29 cât și în multe pasaje din Apocalipsa, cum ar fi 5:6, 22:1. Atât în prima epistolă a lui Ioan, cât și în Apocalipsa se vorbește despre „sângele lui Isus Cristos”, expresie care sugerează că Isus s-a dat pe Sine pentru a fi jerta care răscumpără lumea.

Cele mai multe comentarii asupra faptului că Ioan a fost autor sunt aduse datorită faptului că între acestea sunt diferențe de limbaj. Acest motiv nu poate demola faptul că Ioan a scris Apocalipsa, deoarece în Apocalisa sunt prezentate viziuni pe care le-a avut pe insula Patmos, iar în celelate sunt prezentate viața lui Isus și învățături pentru biserici. Fritz Grünzweig mai afirmă că Ioan s-a născut în Galileea, unde limba maternă era aramaica și de aceea când a fost singur pe insula Patmos are o greacă mai greoaie. În același timp acesta afirmă că în celelalte scrieri, greaca este una mai cursivă pentru că a avut un scrib ca ajutor așa cum Petru l-a avut pe Silvan ca ajutor.

Destinatari

Apocalipsa a fost un răspuns al lui Dumnezeu la rugăciunile creștinilor din perioada persecuțiilor din primul secol. Deși are în vedere creștinii din primul secol, această scriere este valabilă pentru toți creștinii indiferent de locație sau timp. Aceasta are semnificație pentru orice creștin, pentru că orice creștin adevărat este supus unor persecuții. Chiar dacă persecuțiile nu sunt identice cu cele din primul secol, creștinii v-or fi persecutați de lume, și acest lucru a fost afirmat și de Isus și de apostoli. Mai mult decât atât, finalul scrisorilor către biserici nu se adresează doar bisericilor respective, iar cele mai multe se încheie „cine are urechi, să asculte ce zice bisericilor Duhul”, care arată că mesajul este general.

Cartea este o scrisoare deschisă, adresată celor șaptre biserici din Asia Mică, având în mod personal pentru fiecare dintre ele câte un mesaj specific. Bisericile primesc un mesaj de la Cristos, care le face o mărturisire cu privire la Sine, apoi le laudă, mustră, le dă îndemnuri și le face promisiuni.

A fost nevoie să li se scrie această scrisoare bisericilor din Asia Mică pentru că acestea trebuiau pregătite pentru suferință și martiraj. În acest sens se poate afirma că Apocalipsa este scrisă pentru orice Biserică a lui Isus care trece prin suferință, ca să fie încurajată.

Data și locul

Sunt două perspective cu privire la perioada și circumstanțele în care a fost scrisă Apocalipsa. Pe de o parte, aceasta este atribuită perioadei lui Nero, când acesta a incendiat Roma și s-a iscat persecuția creștinilor, iar pe de altă parte este atribuită perioadei de domnie a lui Domițian, între anii 81 și 96 după Cristos.

Prima perspectivă are câteva lacune, deoarece cel mai important argument pe care îl aduc, nu este prea solid. Datarea în anul 68 după Cristos este întemeiată pe faptul că Papias a afirmat lucrul acesta, dar Papias nu l-a cunoscut personal pe Ioan și nu poate afirma că Ioan a murit înainte de 70, iar în același timp, persecuția lui Nero asupra creștinilor a fost numai în Roma și nu în provinciile Romane.

A doua perspectivă se bazează pe faptul că, atât Eusebiu, cât și Ieronim au afirmat că Ioan a fost pe insula Patmos în perioada domniei lui Domițian, dar mai mult decât atât, aceștia au afirmat și faptul că Ioan s-a întors din exil în anul 96, odată cu moartea lui Domițian. Tradiția bisericească acceptă a doua perspectivă datorită afirmațiilor pe care le fac ().

Merrill C. Tenney afirmă că textul din Apocalipsa nu arată clar dacă autorul a ajuns în Patmos din cauza persecuției ca un exilat sau dacă a mers acolo de bună voie pentru a vesti celor de acolo evanghelia. Din cauză că insula Patmos era considerată în acea perioadă ca o insulă pentru exilați, mulți comentatori afirmă că Ioan nu a mers de bună voie acolo, ci a fost condamnat să stea pe insulă. În acest sens, aceștia afirmă că versetul nouă din primul capitol, în care autorul spune că se află acolo „din pricina Cuvântului lui Dumnezeu” arată că Ioan a fost condamnat de autoritățile Romane să stea izolat în această mică insulă din Marea Egee, la sud-vest de Efes.

Tematica

Cartea Apocalipsa încheie canonul Scripturii și într-o măsură încheie și istoria Noului Testament, dar și al omenirii. Chiar dacă nu se poate ști într-un mod concret dacă a fost scrisă ultima, aceasta este o scriere finală prin ideile pe care le transmite. Această scriere prezintă așteptarea Bisericii care a fost lăsată pe pământ pentru a-și îndeplini scopul, dar în același timp arată și modul în care v-or decurge ultimile evenimente de pe acest pământ.

Această scriere este unică prin faptul că este singura carte a Noului Testament care e dedicată în întregime profeției, de aceea apraține categoriei literaturii apocaliptice. Literatura apocaliptică a fost produsă de cele mai multe ori în perioade de persecuție, ca mijloc de încurajare a celor care sufereau pentru credința lor. Aceast tip de literatură cuprinde câteva caracteristici care sunt prezente și în Apocalipsa, cum ar fi: disperarea dată de circumstanțele în care se găsesc oamenii și nădejdea puternică în faptul că Dumnezeu v-a interveni în viitor, folosirea unui limbaj plin de simboluri și imagini, introducerea ființelor demonice sau a celor divine care să fie agenți activi în desfășurarea planului lui Dumnezeu, prezicerea unor judecăți catastrofice a celor răi și o răsplătire a celor buni.

Cartea Apocalipsei are ca temă victoria lui Cristos și a bisericii asupra lumii conduse de Satan. Chiar dacă la început fiara pare să aibă câștig de cauză în fața lui Cristos, totuși Cristos împreună cu sfinții Săi îi biruiesc și aduc judecată asupra celor care fac răul. În interiorul cărții, Cristos este prezentat ca Cel biruitor asupra oricărui lucru, cum ar fi: moartea iadul, fiarei, Diavolului, proorocului mincinos.

Pe lângă tema majoră a cărții, care e biruința lui Cristos, se poate observa că pe parcursul cărții se mai pot găsi câteva teme care se armonizează într-un mod perfect. Se poate observa faptul că autorul îi încredințează pe parcursul scrierii că în mijlocul bisericii se află Cristos care nu îi părăsește pe credincioși în mijlocul necazului. Pe lângă această temă, care Îl prezintă pe Cristos în mijlocul bisericii se pot identifica și tema conflictului dintre lume și Biserica lui Cristos. În același timp, o altă temă importantă este judecata pe care o aduce Cristos asupra prigonitorilor.

Schița cărții

Apocalipsa are o structură clară, char dacă unii comentatori cred că simbolurile folosite formează un haos total. Chiar dacă ordinea viziunilor nu este întotdeauna în ordinea cronologică a evenimentelor, prezentarea lor în forma în care e scrisă cartea nu arată o învălmășeală de evenimente și idei, ci mai degrabă arată că autorul a vrut să transmită un mesaj pe care audiența primară trebuia să îl înțeleagă și a pus evenimentele în forma în care audiența șă înțeleagă mesajul.

Wilfred Harrington spune că structura cărții Apocalipsa este greu de identificat și de aceea face o împărțire foarte greoaie a cărții. Acesta împarte cartea în 14 secțiuni în felul următor:

„1. Prolog, adresare și prima viziunea (Apocalipsa 1)

2. Mesajul către cele șapte biserici (Apocalipsa 2-3)

3. Sulul cu viziuni (Apocalipsa 4-5)

4. Șapte sigilii (Apocalipsa 6:1 – 8:5)

5. Șapte trâmbițe (Apocalipsa 8:6 – 11:19)

6. Femeia și dragonul (Apocalipsa 12)

7. Cele două bestii (Apocalipsa 13)

8. Salvarea și judecata (Apocalipsa 14)

9. Ultimile plăgi (Apocalipsa 15-16)

10. Prostituata și fiara (Apocalipsa 17)

11. Sfârșitul Babilonului (Apocalipsa 18:1 – 19:10)

12. Sfârșitul Diavolului (Apocalipsa 19:11 – 20:15 )

13. Noul Ierusalim (Apocalipsa 21:1 – 22:5 )

14. Epilog și Concluzii (Apocalipsa 22:6-21)”

Diferit de Harrington, David Aune afirmă că autorul a fost preocupat de simboluri, iar folosirea numărului șapte de 49 de ori, arată înspre un lucru deplin. Autorul Apocalipsei folosește numărul șapte într-un mod explicit, cum ar fi: șapte biserici (1:4), șapte duhuri din fața tronului (1:4), șapte sfetnice de aur (1:12, 20; 2:1), șapte stele (1:16, 20; 2:1, 3:1), șapte lămpi de foc (4:5), șapte Duhuri ale lui Dumnezeu (3:1, 4:5, 5:6), șapte peceți (5:5), miel cu șapte coarne și șapte ochi (5:6). În același timp autorul folosește și numărul șapte într-un mod neexplicit, cum ar fi: șapte fericiri (1:3, 14:13, 16:15, 19:9, 20:6, 22:7, 10, 14) și folosirea de șapte ori a expresiei „oameni din orice seminție, de orice limbă, din orice norod și de orice neam” (5:9, 7:9, 10:11, 11:9, 13:7, 14:6, 17:5).

Având în vedere această preocupare pentru numărul șapte ca simbol, Aune împarte cartea în felul următor:

„1. Prolog (1:1-8)

2. Cele șapte mesaje către biserici (1:9 – 3:22)

3. Cela șapte sigilii (4:1 – 8:5)

4. Cele șapte trâmbițe (8:2 – 11:19)

5. Cele șapte viziuni nenumerotate (12:1 – 15:4)

6. Cele șapte sfere (15:1 – 16:21)

7. Cele șapte viziuni nenumerotate (19:11 – 21:8)

8. Epilog (22:6-21) ”

Structura Scrisorilor către cele șapte biserici

Cele șapte scrisori către biserici sunt scrise în aceeași formă. Strucrura mesajelor poate fi împărțită în șapte secțiuni, în felul următor: destinatar, prezentarea lui Cristos, aprecieri, mustrare, avertizare, îndemn și promisiune. Tabelul următor prezintă modul în care se structura prezentată se regăsește în mesajele către biserici.

Acest format se vede foarte clar la bisericile: Efes, Pergam, Tiatira și Sardes. La celelate biserici lipsește câte o secțiune. Dacă la biserica din Laodiceea lipsește aprecierea și sunt prezente toate celelalte, la bisericile din Smirna și Filadelfia nu se găsește nici o mustrare.

Aceste scrisori pot fi împărțite în mai multe moduri. Stancu Dragomir le împarte în două grupe în funcție de modul în care sunt aranjate promisiunile și îndemnurile. După acest mod de împărțire se pot vedea în prima grupă bisericile: Efes, Smirna și Pergam, biserici în care îndemnurile sunt puse înaintea promisiunilor, iar în a doua grup se găsesc: Tiatira, Sardes, Filadelfia și Laodiceea, unde promisiunile sunt puse înaintea îndemnurilor.

Pe de altă parte, Ioan Pop și Ilie Sorițău împart mesajele către biserici în trei secțiuni, în funcție de credincioșia pe care Cristos o afirmă despre biserică. În acest sens, aceștia afirmă că în prima grupă se află Filadelfia și Smirna, biserici care au fost lăudate, dar nu au avut parte de nici un reproș. În a doua grupă se află biseiricile Efes, Pergam și Tiatira, biserici care au fost lăudate și la care s-au făcut reproșuri, iar în a treia secțiune se află Sardes și Laodiceea, cărora nu li se fac laude, ci au parte numai de mustrări.

Evaluări interpretative istorice

Mesajul către cele șapte biserici a fost interpretat în mai multe moduri de către teologi. Pentru o interpretare corectă trebuie să privim asupra câtorva reguli de interpretarea a celor șapte scrisori adresate bisericilor din Asia Mică. Richard Brooks afirmă că sunt patru reguli esențiale pentru interpretarea scrisorilor.

În primul rând, scrisorile au fost adresate către șapte biserici pământene. Bisericile menționate în capitolele 2 și trei sunt biserici reale care au existat în diferite regiuni din Asia Mică. Unii afirmă că cele șapte biserici reprezintă doar un procedeu literar, dar acest lucru trebuie respins pentru că bisericile prezentate au fost reale, alcătuite din creștini adevărați, care au experimentat atât bucuria cât și descurajarea. În același timp trebuie afirmat că aceste biserici prezentate nu sunt singurele din Asia Mică, dar au fost alese de Cristos pentru ca să le fie trimise mesajul Său, care rămâne valabil pentru orice creștin.

În al doilea rând, bisericile locale reprezintă biserica lui Cristos din toate timpurile. În acest sens trebuie afirmat că mesajul transmis către oricare biserică se adresează și bisericilor din această perioadă, în aceeași măsură. Chiar dacă principala țintă pentru care au fost scrise au fost bisericile locale, totuși, mesajul are un caracter atemporal și vorbește bisericilor din orice perioadă.

În al treilea rând, scrisorile sunt lecții spirituale oferite bisericii de către Cristos. Atât fiecare scrisoare adresată bisericii, cât și întreaga carte Apocalipsa prezintă diferite lecții pe care le transmite Cristos credincioșilor. Unii au considerat că mesajul către cele șapte biserici au avut ca scop doar transmiterea unor lecții pentru bisericile din primul secol, dar care nu mai au nici un corespondent pentru alte perioade. Alții au considerat că fiecare biserică reprezintă o perioadă de timp din istoria bisericii, iar mesajul transmis are corespondent doar în acea perioadă.

În al patrulea rând trebuie afirmat faptul că scrisorile au o structură clară. Chiar dacă mulți afirmă că în interiorul scrisorilor este un amalgam de informații, fără nici o structură, trebuie să afirmăm că fiecare scrisoare este pusă într-un anumit șablon. Fiecare scrisoare cuprinde destinatarul și o imagine a expeditorului, cuprinde laude, avertismente și promisiuni.

În următoarele subcapitole se va face o prezentare a modurilor în care au fost interpretate cele șapte mesaje către biserici. În acest sens se va privi asupra interpretării că mesajele către biserici reprezintă economii ale bisericii, stadii ale bisericii și biserici istorice reale.

Economii ale bisericii

Stadii ale bisericii

Mesajul către cele șapte biserici este inserat între două viziuni pe care le are Ioan. Mesajul bisericii apare între viziunea lui Cristos în mijlocul celor șapte sfeșnice de aur și viziunea celor 24 de bătrâni care stăteau împrejurul scaunului de domnie. Clarence afirmă că a doua viziunea reprezintă biserica glorificată, iar mesajul către biserici arată biserica în istorie, de aceea afirmă că bisericile reprezintă perioade ale bisericii în istorie.

Biserici istorici reale

Perspective generale asupra celor șapte biserici

Acest capitol prezintă cele șapte biserici cărora se adresează Cristos în Apocalipsa.

Efes

Mesajul lui Cristos s-a adresat unor biserici locale, de aceea este necesar să se înțeleagă și contextul în care trăiau credincioșii în timpul lui Ioan. Efesul era unul dintre orașele proeminente din lumea antică, fiind cel mai mare oraș din provincia romană Asia Mică. Acesta avea aproximativ 225.000 de locuitori, fiind centrul comercial din Asia Mică.

Efesul era cel mai mare oraș din Asia Mică, fiind și cel mai important orașe dintre cele șapte, chiar dacă Pergam era capitala Asiei Mici. Acesta avea o poziție geografică foarte bună, întinzându-se pe malul mării Egee, lângă râul Caister. Mai mult decât atât, Efesul avea cele mai bune căi de transport și de comunicații, deoarece avea un port renumit, fiind adaptat și pentru corăbii mari, dar în același timp avea șosele care făceau legătura cu cele mai importante cetăți din Asia Mică, de pe continent și chiar cu Roma.

Acesta era și cel mai bogat oraș deoarece era un un renumit centru comercial. Chiar din timpul Imperiului Grecesc, Efesul era un mare centru comercial, dar odată cu venirea Imperiului Roman, acesta a înflorit. Efesul a rămas un oraș independent în timpul Imperiului Roman, datorită fidelității pe care o avea față de Roma. Acesta avea dreptul la autoguvernare și să creeze o constituție proprie, dar din oraș nu lipsea garnizoana romană. Odată cu aceast beneficiu, Efesul avea și anumite responsabilități cu privire la guvernatorii provinciali, cărora trebuia să le ofere parade și petreceri atunci când făceau vizite în oraș. Tot în acest sens, în Efes se găseau două temple pentru Cultul cezarului și un stadion pe care se ținea jocul olimpic la care participau oameni din întreaga provincie. Pe lângă acestea, în oraș se mai găsea un teatru colosal cu un diametru de 152 de metri și cu o capacitate de 24.000 de locuri. În oraș mai era și biblioteca lui Celsus, vrăjmaș înfocat și denigrator al creștinilor.

Cu toate că sunt atâtea lucruri impunătoare în oraș, nici un loc nu era mai important decât Templul zeiței Diana. Această zeitate a fost luată de greci de la anatolieni. Dacă la anatolieni se numea Artemis, nume pe care îl păstrează și romanii, grecii îl transformă în „Diana”. Diana devine cea mai mare zeitate, fiind considerată mama tuturor zeilor din Asia Mică. Imaginea zeiței era considerată una dintre cele mai sacre imagini din lumea antică, fiind zeița fertilității. Efesul era cel mai important loc al cultului zeiței Diana, aici fiind și Templul Dianei care este considerat una dintre cele șapte minuni ale lumii antice. Acest templu a fost construit timp de 220 de ani și era lung de 130 de metri, lat de 70 de metri și având 120 de coloane de 20 de metri. Acest sanctuar era lucrat cu măiestrie, având foarte mult aur pe pereți și coloane, iar acoperișul fiind din lemn de chiparos.

Efesul era cel mai prosper oraș din provincia Asiei Mici, dar în același timp era cel mai idolatru și imoral loc. Având o populație foarte variată, în oraș era o foarte largă gamă de ideologii. Templul Dianei era punctul central în care se petreceau cele mai multe acte de imoralitate. În jurul templului se comiteau cele mai multe crime datorită coloanelor care îi ajutau pe ucigași să poată lua oamenii prin surprindere, iar în același timp, în interiorul templului se practica prostituția sacră, la fel ca în templul Afroditei din Corint.

Efesul putea fi considerat cel mai greu loc în care credincioși ar fi putut merge. Biserica din Efes a fost fondată de doi creștini, Aquila și Priscila, care nu erau din Efes. Aceștia au venit din Corint împreună cu apostolul Pavel și chiar după plecare lui Pavel în Antiohia, aceștia au rămas în Efes. Chiar dacă ar fi putut fi considerat un loc foarte greu, totuși în acest loc a luat ființă o biserică prosperă. După doi sau trei ani după ce a plecat din Efes, Pavel se întoarce ca să predice și să dea învățătură credincioșilor care erau deja în Efes. Nu există alte evidențe că apostolul Pavel ar mai fi mers în alte orașe din provincie, de aceea lucrarea sa din Efes a devenit centrul evanghelistic din întreaga provincie.

Înainte de a preciza problemele bisericii, Cristos apreciază biserica din Efes. Aprecierea bisericii începe cu precizarea că faptele sunt cunoscute de Cristos. Aprecierea acestei bisericii este formulată într-un mod poetic și indică spre trei lucruri bune pe care le fac credincioșii. Aceștia au dat dovadă de osteneală în lucrare, putere de discernere a lucrurilor și răbdare în suferință. Aceste lucruri arată mai mult decât niște fapte făcute din când în când, ci mai degrabă exprimă un mod de viață.

Ioan folosește cuvântul grecesc „kopos” pentru a scoate în evidență munca grea pe care au dus-o credincioșii din Efes. Acest cuvânt poate fi tradus și prin efort, osteneală sau trudă. Aceștia au dus cu rigurozitate o muncă grea care ducea la istovire și cu toate acestea nu s-au oprit.

Credincioșii din Efes erau buni cunoscători ai doctrinelor și nu se lăsau păcăliți de orice fel de învățătură. Aceștia erau statornici în tot ce făceau, fiind fideli adevărului și rezistând la orice fel de opresiune din partea celor necredincioși. Această biserică era văzută foarte bine din afară pentru că era prosperă și pentru că era corectă în tot ce făcea. Efesenii s-au dăruit pentru semenii lor, au răbdat suferința și au păstrat sfințeniat, dar cu toate acestea, în momentul când Cristos privește la inima lor găsește o problemă foarte mare. Aceștia erau gata să rabde suferința și să se împotrivească acelora care aduc o învățătură greșită, dar pierd dragostea și aprecierea față de Cristos care i-a răscumpărat. Această biserică a devenit o biserică robot, pentru că erau gata să facă tot ce era nevoie indiferent de prețul pe care trebuiau să îl plătească, dar pierd dragostea dintâi.

Aurel Micurescu afirmă în cartea „El vine pe nori!” că dragostea dintâi este o experiență de dragoste fierbinte și entuziasm care îi caracterizează pe oameni în momentul întâlnirii cu Cristos. În acest sens, dragostea trebuie să fie motorul care pune toate celelate fapte în mișcare.

Autorul folosește termenul „aphekes” când vorbește despre părăsirea dragostei care exprimă o abandonare totală a dragostei de la început. Limbajul folosit pentru pierderea dragostei este unul foarte sugestiv și se poate referi atât la dragostea față de Dumnezeu, cât și la dragostea față de oameni. Cei care argumentează pentru pierderea dragostei față de Dumnezeu folosesc textul din Ieremia 2:2, unde Dumnezeu îi acuză pe cei din Israel că nu-L mai iubesc ca la început. Totuși cei mai mulți comentatori afirmă că ar fi vorba despre o pierdere a dragosti față de semeni. În acest sens, se argumentează că virtuțile lăudate în versetele 2 și 3 presupun dragoste față de Cristos.

Robert Mounce afirmă în cartea sa „Revelation” că dragostea dintâi pe care au pierdut-o cei din Efes se referă atât la dragostea față de Dumnezeu, cât și la dragostea față de semeni. În acest sens, se poate afirma că nu poate exista dragoste de Dumnezeu, dacă nu există și dragoste față de oameni. În prima sa epistolă, Ioan afirmă că nimeni nu poate să spună că Îl iubește pe Dumnezeu pe care nu-L vede și să nu iubească pe oamenii pe care-i vede.

Smirna

Orașul Smirna era mai vechi decât Roma. Acest oraș era unul dintre cele mai frumoase orașe din lume, avâd o istorie plină de ascensiuni și căderi. Fiind fondat de coloniștii greci în jurul anului 1000 înainte de Cristos, acesta a fost distrus în 627 înainte de Alyattes, împăratul Lidiei, iar trei secole a fost doar un grupuleț de sate. Orașul a fost reconstruit de Lysimachus, unul din succesorii lui Alexandru cel Mare. În timpul Imperiului Roman, Smirna a fost cea mai loial oraș.

Orașul avea o poziție geografică foarte frumoasă, fiind așezată pe malul unui golf din marea Egee. Acesta era la 60 de kilometri de Efesul(adăugare). Prin interiorul ei treceau drumurile principale care făceau legătura dintre ținuturile Lidia și Frigia. Smirna era cel mai frumos oraș, nu doar construcțiilor, ci era înconjurat de un loc extraordinar. Portul, câmpia și colinele din jurul orașului erau pline de temple și clădiri publice care îi măreau și mai mult faima și frumusețea. În acea zonă era și o climă foarte frumoasă care făcea din oraș un loc în care lumea să dorească să locuiască. În timpul verii, un vânt din vest numit zefir, adia într-un mod permanent, aducând răcoare dinspre mare înspre oraș. Acest vânt totuși avea și un dezavantaj, pentru că seca apele din jurul Smirnei.

Acest oraș era unul model, având străzi largi și o arhitectură frumoasă, care îi aduceau titlul de „podoabă a Asiei”. Chiar dacă nu era la fel de mare ca Efesul, totuși în Smirna era aproape 200.000 de locuitori, fiind un rival al Efesului în ce privește titlul de prim oraș al provinciei. Smirna era un mare centru cultural, având ca vârf de lancie școlile de medicină și de știință. În oraș se mai găsea și stadionul în care se țineau jocurile olimpice anuale și un teatru de 20.000 de locuitori, fiind pe locul doi în Asia Mică, după Efes.

În acest oraș, religiile păgâne erau aproape la fel de întâlnite ca în Efes sau Pergam. Dealul Pagos avea un vârf rotund unde erau construite o mulțime de temple pe o stradă circulară care se numea „Strada de aur”. Pe această stradă se găseau templul lui Zeus, al lui Apolo, al lui Nemesis, al Afroditei, al lui Asclepius, cel al Cybelei și multe altele. Aceste temple construite după o arhitectură avansată pentru acea perioadă acopereau dealul pagos în forma unui cerc și încununau frumusețea orașului, de aceea locul acela se mai numea și „Cununa Smirnei”.

Cele mai multe orașe aveau temple în cinstea zeiței Roma, pentru care nu era nevoie de nici o aprobare din partea senatului și a imperatorului Roman. În Smirna au fost construit și două temple pentru Cultul Cezarului. Pentru construirea acestor două temple, conducătorii Smirnei au apelat la Tiberiu pentru primirea acestor autorizații. După construirea acestor două temple, cei din Smirna au ținut cu strictețe Cultul Cezarului, pentru ei fiind o onoare să poată avea în interiorul orașului un asemenea templu.

În interirul Bibliei nu se găsește nici o referire la biserica din Smirna în afară de pasajul din Apocalipsa, cu toate acestea, istoria bisericii spune că apostolul Pavel a înființat biserica din Smirna în a treia călătorie misionară. Această biserică este prezentată de Cristos ca fiind o biserică unde necazul și suferința sunt prezente din plin, dar cu toate aceste credincioșii au rămas aproape de Domnul. În acest sens, Cristos prezintă biserica din Smirna ca trecând prin trei încercări grele.

În primul rând, se spune despre biserică faptul că e săracă, dar cu toate acestea este bogată. Pentru cuvântul sărăcie, în limba greacă se foloseau două cuvinte: „penia” care arată starea unui om care nu mai are nimic mai mult decât strictul necesar și „ptocheia” care arată un om care se află într-o sărăcie absolută, nemaiavând nici lucruri necesare supraviețuirii. În acest pasaj este folosit termenul „ptocheia”, care îi prezintă pe credincioșii din Smirna ca nemaiavând nici lucrurile necesare supraviețuirii. Această sărăcie a bisericii a venit din mai multe motive.

Credincișii din Smirna aparțineau în mare parte unei pături sociale dintre cei mai de jos, iar în acea perioadă, sclavii și oamenii cei mai de jos ai societății se luptau pentru supraviețuire, pentru că de multe ori nu aveau nici ce mânca. Pe lângă acest aspect, cei care deveneau creștini erau dați afară de la serviciu. Negustorii din acea perioadă erau organizați în bresle care aveau ca scop câștigarea unui profit mai mare și distracție prin petrecerile pe care le organizau. Pentru că se țineau în temple, la aceste petreceri organizate de negustori erau anumite ritualuri și ceremonii religioase prin care se invocau zei și se aduceau jertfe în cinstea lor. Creștinii nu puteau să ia parte la astfel de manifestații și de aceea erau conducătorii breslelor cereau cu atât mai mult participarea la aceste mese, iar neparticiparea aducea cu sine scoaterea din breaslă și pierderea serviciului. Mai mult decât atât, creștinii nici nu puteau să lucreze în particular, pentru că breslele aveau legi prin care interziceau lucrul în particular.

Pe lângă aceste opresiuni din partea breslelor de negustori, creștinii nu puteau să facă nici un fel de comerț pentru că, odată cu venerearea Cultului Cezarului, toți oamenii trebuiau să meargă odată pe an ca să se închine la templul cezarului, iar cei care nu mergeau să se închine la templu nu primeau adeverință să poată face comerț. Mai mult decât atât, credincioșilor li se confiscau averile și puteau fi jefuiți de oricine pentru că nu făceau parte din cei care i se închină cezarului.

În al doilea rând, credincioșilor din Smirna li se spune faptul că v-or fi batjocoriți. Pe lângă faptul că li se fură averile și orice bun material pe care îl aveau, credincioșii erau contestați de evrei că nu fac parte din poporul lui Dumnezeu. Cristos îi încredințează pe cei din Smirna că problema de care sunt atacați de cei din jur nu vine din cauza lor. În acest sens spune că problema se află la cei care doar poartă numele de iudeu, dar viața nu atestă acel lucru. Mai mult decât atât, afirmă că batjocoritorii sunt niște urmași ai Satanei și nu ai lui lui Dumnezeu.

În al treilea rând, bisericii i se spune că unii din credincioși v-or fi întemnițați. În perioada în care a scris Ioan, întemnițarea nu era un mod de primire a pedepsei, ci era doar așteptarea zilei în care va veni judecata. De cele mai multe ori, întemnițarea unui creștin era o așteptare a zilei în care venea sentința de condamnare la moarte.

Pergam

Orașul Pergam era așezat pe un deal conic, stâncos și prăpăstios. Acest deal era înalt de 300 de metri deasupra nivelului mării Egee, iar de pe dealul acoperit cu clădiri mari se vedea marea Egee. Orașul era construit pe o adevărată fortificație naturală, fiind foarte ușoară apărarea împotriva invadatorilor. Pergamul se afla în regiunea Misia, fiind la 70 de kilometri la nord de Smirna.

Chiar dacă Efesul era cel mai mare oraș, iar Smirna cel mai frumos, Pergam era capitala provinciei. Acest oraș era important încă din secolul patru înainte de Cristos, atunci când Alexandru cel Mare l-a ocupat și a ales să depoziteze în acest loc cea mai mare parte a averii. După moartea lui Lysimah, unul din generalii lui Alexandru, Philaterus a luat toată averea și s-a proclamat rege. După acest eveniment Smirna a devenit capitala plină de bogăție a Seleuciei. Pergam a rămas capitala Asiei mici, fiind și un oraș independent pe vremea romanilor.

Pergamul nu era un centru comercial, cum erau Efesul sau Smirna, pentru că nu avea ieșire la mare și nici nu treceau prin oraș șosele principale, dar acesta era un important loc cultural. În Pergam se găsea o bibliotecă importantă, o universitate și multe teatre reunite. Biblioteca din Pergam avea aproximativ 200.000 de suluri, fiind a doua Bibliotecă după cea din Alexandria. În interiorul orașului era un ameste între temple păgâne, universități și reședințe regale ce îi dădeau orașului un aer de autoritate și superioritate.

Din punct de vedere al păgânismului și al idolatriei, acest oraș era unul dintre cele mai rele orașe dintre cele șapte. Faptul că se spune despre Pergam că acolo este „scaunul de domnie al Satanei” și că acolo „locuiește Satana” arată întunericul gros și negru în care trăiau oamenii. Sunt foarte multe motive pentru care Pergamul a fost numit locul unde își are reședința Satan.

Primul motiv pentru care s-a afirmat despre oraș că e locul unde are reședința Satan a fost faptul că acolo se aflau temple și altare păgâne foarte importante. În Pergam era altarul lui Zeus. Acest altar era construit sub forma uni tron și era înalt de 35 de metri. Această sculptură era foarte renumită în perioada antică reprezentând biruința zeilor greci, cu Zeus ca fiid comandantul suprem și uriași. Pe acest altar se ardeau jertfe neîncetat, iar cine se opunea să aducă jertfe pe acest altar era ucis pentru că se credea că aduc profanare asupra zeului suprem.

Pe lângă acest altar, acolo se venera cultul zeiței Atena. Această zeiță era foarte apreciată în Pergam, pentru că era considerată ca fiind fica lui Zeus și fiind zeița înțelepciunii. Pe lângă aceasta, Atena era considerată și cea care îi apăra pe greci, iar în același timp o venerau pentru că se credea că au ajuns un popor așa de înțelept datorită acesteia. Fiecare locuitor era obligat să aducă jertfe și la templul zeiței Atena, iar cine nu aducea era condamnat la moarte pentru faptul că nu e patriot.

În apropierea orașului era templul lui Asclepius. Acesta era considerat ca fiind zeul orașului și cel mai mare zeu al vindecării. În jurul templului se aflau cele mai renumite spitale din Pergam, dar vindecare venea nu de la zeul Asclepius, ci de la preoții acestuia care se îndeletniceau cu medicina. Orice om care venea să se interneze în vreun spital din Pergam trebuia să meargă întâi să se închine la templul lui Asclepius. Cei mai mulți bolnavi dormeau seara în templu lăsând șerpi neveninoși să se târască peste ei, crezând că e unul dintre cele mai bune leacuri. Creștinii respingeau foarte mult acest zeu pentru că era reprezentat printr-un șarpe care era înfășurat în jurul unei prăjini și pentru că era numit Asclepis Mântuitorul. Locuitorii orașului dădeau vina pe creștini că sunt cauza bolilor, pentru că nu au adus jertfe zeului Asclepius, de fiecare dată când o epidemie lovea orașul.

Fiind capitala Asiei Mici, în Pergan se afla și reședința Cultului Cezarului. În templul cezarului din acest loc trebuiau să vină o dată pe an toți locuitorii din Asia Mică pentru a arde tămâie în cinstea cezarului și pentru a se închina chipului acestuia. Cei care nu se supuneau acestor ceremonii care aveau loc la templul lui cezar, erau uciși pentru că erau considerați ca fiind neloiali împăratului.

Al doilea motiv pentru care Pergamul era numit locul de reședință al Satanei a fost faptul că în acest loc puterea ispitelor era foarte mare. Mulți dintre păgânii care s-au convertit la creștinism în acest loc erau atrași din nou înspre petrecerile și patimile vechi. Aceștia credeau că a fi liber în Cristos înseamnă să fii liber să alegi dacă vrei sau nu vrei să păcătuiești, iar a fi păzit prin har înseamnă a face orice pentru că nu se poate întâmpla nimic. Pe lângă acestea, aceștia mai credeau că doar duhul este bun, de aceea poți face orice vrei cu trupul pentru că el oricum este rău. De la aceste învățături pe care le aveau, nicolaiții au considerat că nu este nimic rău să participi la mesele oferite idolilor.

În Pergam se întâmplau lucruri mai urâte decât în Efes și în Smirna. Guvernatorii din provincii se împărțeau în două clase: cei care aveau dreptul de „ius gladi”, dreptul asupra vieții și asupra morții oamenilor din cetate și cei care nu aveau acest drept. Aici, guvernatorii aveau dreptul asupra vieții și asupra morții supușilor lor. Deoarece guvernatorii au uneltit împotriva creștinilor și aveau dreptul săi ucidă, Cristos s-a prezentat ca Cel care ține în mână sabia cu două tăișuri. Pe lângă această problemă care vine din exterior, biserica avea în interiorul ei câțiva care erau de acord cu trăirile nicolaiților, fapt care putea duce toată biserica în rătăcire.

Despre biserica din Pergam nu se găsesc referini nici în Faptele Apostolilor și nici un alt apostol în afară de Ioan nu face referire la biserica din acest loc. După prezentarea lui Cristos, mesajul către biserica din Pergam începe prin a-i consola pe creștinii de acolo. Cristos afirmă că știe locul în care se află și cunoaște împrejurările în care se găsesc. Cu toate că se află într-un loc așa de greu, totuși credincioșii din Pergam nu s-au lepădat de Numele lui Isus și de credința creștină. Cristos îi apreciază pentru că în cele mai grele momente au rezistat tentației de a se lepăda de credință. Comentatorii biblici afirmă că momentul morții lui Antipa a fost un moment foarte greu pentru biserica din Pergam pentru că acesta a fost episcop al bisericii din acel loc. Moartea liderului din acel loc a fost un șoc pentru întreaga comunitate, mai ales din prisma faptului că a murit în urma unui comunicat oficial. Cu toate că nu a fost singurul care a murit în acel timp, totuși moartea acestua a fost cel mai pregnant moment.

Pe lângă cuvintele de apreciere pe care le are față de credincioși, Cristos mustră această biserică pentru că au căutat să își îndulcească soarta și au făcut pact cu idolatria sperând că pot să meargă în două bărci. Aceștia au scăpat de unele chinuri, dar acest fapt a adus cu sine degradarea lentă a bisericii. Chiar dacă la început ar fi putut părea un lucru bun faptul că nu mai sunt martirizați, totuși acest lucru a adus cu sine decăderea spirituală. În această biserică s-a căutat împăcarea luminii cu întunericul sau a cerului cu iadului, când aceste lucruri nu se pot împăca niciodată. Pentru descrierea stării în care se aflau cei din Pergam, Cristos a folosit imaginea lui Balaam din Vechiul Testament. La fel cum Balaam a căzut tot mai mult în păcat, tot astfel și biserica din Pergam a acceptat un mic compromis, care duce imediat la o pierdere a mărturiei.

Tiatira

Tiatira era așezată pe valea Hermus, pe unde curgea râul Caicus. Prin interiorul orașului trecea o șosea principală care venea din Efes, Smorna și Pergam și ducea spre Sardes, Filadelfia, Laodiceea și Bizanț. Acest oraș se afla la jumătatea distanței dintre Pergam și Sardes, fiind la 50 de kilometri distanță de ambele.

Acest oraș era un mare centru comercial, iar cei mai mulți oameni din oraș făceau negoț. Orașul era foarte prosper nu doar datorită negoțului, ci și datorită zonei fertile pe care era așezat. Aici erau și multe ateliere care se ocupau cu prelucrarea bronzului și lânii și inului, dar și cu vopsirea materialelor de purpură, o slujbă care era foarte căutată și foarte bine plătită.

Din punct de vedere al religiilor păgâne, Tiatira nu era cunoscută pentru temple sale. Cu toate acestea, în acest loc se găsea un edificiu al Artemisei, sau Diana și multe temple mai mici. Tiatira are în același timp un altar special dedicat ghicitului în palmă și în cărți, practicat de unele femei din oraș.

Unii comentatori biblici afirmă că biserica din Tiatira a fost întemeiată de Lidia care a depus mărturie în fața oamenilor din cetatea în care trăia. Această biserică era una înfloritoare. Cristos apreciază faptele acesteia care au crescut odată cu trecerea timpului. Privind la faptul că celelalte biserici au ajuns într-o perioadă de apostazie, iar toate faptele scădeau, această biserică are o mărturie minunată, nu doar prin faptul că a păstrat ce avea la început, ci mai mult decât atât, faptele creștinilor din acest loc erau tot mai multe și tot mai mari. Această biserică nu a obosit în facerea binelui și putea concura în slujiri cu o biserică mare ca și Efesul, dar mai mult decât atât, era și o biserică în care nu s-a pierdut dragostea. Totuși dificultatea cea mai mare pentru o astfel de biserică este cât de mult trebuie să accepte și cât de mult trebuie să condamne acțiunile unei societăți păgâne.

Biserica din Tiatira a crescut pe toate cele nivele cerute de Cristos oricărui creștin: credință, nădejde și dragoste. Credincioșii erau plini de slujire care izvora din credința că Isus îi va răslplăti, se osteneau din dragostea pe care o purtau pentru ceilalți semeni ai lor și răbdarea lor nu a încetat datorită speranței pe care o aveau. Foarte interesant este și faptul că această biserică este lăudată mai mult decât bisericile Smirna și Filadelfia, cărora nu li se aduce nici o mustrare.

Cu toate că au atâtea calități care merită apreciate, totuși Cristos scoate la iveală o problemă gravă din interiorul bisericii. Biserica este criticată pentru faptul că este prea îngăduitoare cu acea femeie care se numește proorociță și îi înșeală pea oameni, îndeamnându-i la păcat. Aceasta îi sfătuia pe oameni să meargă și să participe la ritualurile pe care le făceau comercianții, doar ca să nu fie dați afară dintr-o breaslă. Cu privire la identitatea aceste femei care a fost numite Izabela au fost cel puțin trei interpretări.

Unii cosideră că Izabela era soția pastorului din Tiatira. Fiindcă toți comentatorii biblici au fost de acord asupra faptului că acesată femeie avea influență mare asupra celor din biserică se poate crede că făcea parte din cei care erau în fruntea bisericii. Pe lângă acest argument, în unele manuscrise textul este „ten gynaika soy Izabel” care poare însemna și „soția ta, Izabela”, fapt care duce la concluzia că ar fi fost soția pastorului.

Alții cred că Izabela ar fi Lidia. În favoarea acestui argument se spune că Lidia după ce a fost convertită prin intermediul lui Pavel, s-a întors în orașul natal unde a întemeiat biserica din acest loc. Datorită faptului că a întemeiat această biserică și a faptului că a fost implicată activ în viața bisericii, aceasta s-a bucurat de o popularitate și și-a atribuit numele de proorociță. După o vreme, când Domițian a impus închinarea la zei, ca să poată continua slujba prosperă pe care o avea, aceasta a hotărât să schimbe adevărul Scripturii în favoarea folosului material. Totuși această opinie este greu de crezut prin faptul că Pavel a întâlnit-o din pe aceasta în a doua călătorie misionară, iar aceasta avea aproximativ 30 de ani. Dacă a doua călătorie misionară a fost în anul 52 și mesajul către biserica din Tiatira a fost scris în anul 95, atunci Lidia ar fi avut 73 de ani și e greu de crezut că ar fi acea Izabela care trăia în desfrâu.

A treia interpretare spune că Izabela ar fi fost o ghichitoare sau o preoteasă a zeiței Artemis care s-a convertit. Comentatorii care sunt de acord cu această opinie spun că în acea perioadă era în Tiatira o ghicitoare renumită care s-a convertit și datorită renumelui pe care îl avea a continuat să practice ambele credințe. Pe lângă aceasta se poate interpreta că ar fi o preoteasă a zeiței Artemida, care s-a pocăit cu adevărat și prin aceasta a ajuns să aibă influență în biserică, iar odată cu verdictul dat de Domițian, aceasta a fost atrasă în vechile ei vicii. Mai mult decât atât, în momentul în care a văzut că ceilalți nu o mai privesc cu încântare, și-a luat numele de proorociță pentru a avea și mai mare autoritate asupra credincioșilor.

Așa cum în Efes, unii trăiau în faptele Nicolaiților, iar în Pergam, unii țineau învățătura Nicolaiților și a lui Balaam, tot astfel, în Tiatira erau unii amăgiți de învățătura idolatră și imorală a Izabelei. Credincioșii din Tiatira nu au făcut nimic împotriva acestei învățături false și au lăsat-o să se propage. Faptele Izabelei sunt caracterizate de imoralitate fizică dar și spirituală și mai mult decât atât, aceasta este caracterizată de o mândrie oarbă, prin care se credea mai presus decât apostolii.

Sardes

Orașul Sardes era construit pe platoul unui deal înalt de 500 de metri. Acesta era un punct strategic foarte important, fiind o mare fortăreață. Era înconjurat de adâncimi stâncoase care erau imposibil de trecut prin escaladare, ceea ce îl făcea foarte bine apărat de orice asediere.

Acest oraș se afla la intersecția a cinci șosele principale din Lidia și făcea legătura părții de est, cu partea de vest din Asia Mică. Sardes se afla la 50 de kilometri de Tiatira și la aproximativ 80 de kilometri nord est de Efes, fiind aflat în Valeaa Hermus. Acesta era un oraș luxos și un mare centru comercial și era plin de bogăție, datorită râului Paotolus care izvora dintr-un strat aurifer și care curgea prin oraș. Acest râu purta aurul sub formă de nisip, iar locuitorii orașului s-au îmbogățit foarte mult din strângerea aurului și din prelucrarea acestuia. Mai mult decât atât, în Sardes s-au bătut și primele monede de aur în perioada lui Croesus.

Sardesul era plin de religii păgâne numite „religiile misterelor”. În oraș era templul extraordinar Artemidei. Cu toate că poartă același nume cu zeița Artemis a Efesului, totuși aceste două zeități se diferențiază într-un mod clar. Zeița Artemis a Efesului era zeița dragostei și a procreării, în timp ce Artemida era considerată zeița vindecărilor miraculoase, a vânatului și a protejării câmpiilor și animalelor.

În interiorul Bibliei nu se mai găsește o altă referire la Sardes, decât în acest loc. Despre originea bisericii nu se știe nimic în mod concret. Apostolul Pavel a predicat în a doua călătorie misionară în multe locuri și se poate să fi ajuns și în Sardes.

Bisericii din Sardes nu i se aduce nici o laudă, ci chiar de la început este condamnată de faptele pe care le face. Spre deosebire de biserica din Smirna care era săracă în toate cele materiale, dar totuși fiind considerată bogată, această biserică avea doar o reputație bună, dar privirea lui Cristos vede că este moartă. Singura apreciere este pentru un mic grup din biserică, care au fost gata să plătească prețul și să nu își păteze hainele.

John Alexander consideră că această biserică s-a încrezut prea mult în sine, datorită poziției ei strategice, la fel cum a făcut-o și cetatea în care se afla, dar acest lucru nu le-a fost de nici un folos. La fel cum cetatea a fost distrusă de inamici tocmai în locul în care nu au vegheat, tot astfel și biserica a fost înșelată și a ajuns moartă.

Această biserică se complace din ce în ce mai mult în păcat, cu toate că pretindeau a fi copii ai lui Dumnezeu. În acest oraș înfloritor, unde petrecerile deveneau din ce în ce mai extravagante, creștinii au fost ademeniți să trăiască o viață duplicitară și au căzut testul. După ce și-au permis să-și murdărească haina albă oferită de Cristos, creștinii din Sardes au fost gata să fie și neloiali lui Dumnezeu, aducând jertfe pe altarele zeilor.

Biserica din acest loc se afla în apropiere de templul zeiței Artemis. Mărimea clădirii și locul în care a fost construită arată cât de puternică și vie era la început biserica din Sardes. Influența bisericii a făcut posibilă construirea unei asemenea construcții impunătoare, devenind modelul bisericilor din Asia Mică. Orice vizitator al Sardesului era impresionat de biserica vie din acel loc pentru că era plină de dinamism și pentru era o biserică foarte darnică. Cu toate acestea, idolatria și imoralitatea din oraș a pus imediat stăpânire pe creștini, care și-au păstrat reputația, dar au trăit fără nici un respect față de nume de creștin.

Această biserică a devenit foarte obișnuită cu templele păgâne și în același timp era o biserică pe placul cezarului. Aceștia și-au putut continua activitățile pe care le făceau înaintea poruncii pe care a dat-o Domițian, care interzicea negustoria întrei cei care nu venerau cezarul. Creștinii din acest loc au fost gata să jertfească tămâie pe altarele zeilor și în același timp să meargă în clădirea impunătoare pe care o aveau în oraș și să facă slujbe în cinstea lui Cristos. Această biserică a ajuns să fie pe placul tuturor, dar nu mai era pe placul lui Cristos, care a numit-o biserica moartă.

Filadelfia

Orașul Filadelfia se afla într-o vale largă, sub muntele Tmolus, ce se deschidea către o câmpie întinsă. Orașul era construit pe un platou mare. Filadelfia se afla pe șoseaua principala a Asiei Mici, la 32 de kilometri sud est de Sardes. Acest oraș era construit la întâlnirea a trei regiuni: Misia, Lidia și Frigia și purta numele de „Poarta Estului”.

Platoul pe care era așezat orașul Filadelfia era într-o zonă în care era o mare activitate seismică. Timp de 20 de ani cutremurele au chinuit orașul, iar oamenii nu mai doreau să rămână în oraș, ci își făceau corturi și locuiau în afara orașului de frică să nu se prăbușească vreo clădire pe ei. În anul 17 după Cristos a avut loc un cutremur care a distrus Filadelfia în totalitate, dar orașul a fost reconstruit până în 90 după Cristos.

Datorită locului în care se afla, în Filadelfia s-a dezvoltat o puternică zonă viticolă. Aici se creșteau struguri de tot felul, care au dus la prosperitatea orașului. Pământul care era foarte bun a făcut ca oamenii din cetate să se direcționeze către agricultură în cea mai mare parte.

În oraș erau prezente multe zeități, printre care și Apolo, care avea un templu măreț. Cu toate aceste, principalul zeu al orașului era Dionysos. Acesta era zeul fructelor și în special al viței de vie. Acest zeu era foarte venerat pentru că era considerat ca fiind Fiul lui Zeus, dar în același timp pentru că era zeul care dădea roadele și care mai era considerat și ca fiind zeul petrecerilor vesele.

Începuturile bisericii din Filadelfia sunt necunoscute. Nu se știe cine a înființat biserica și nici la ce dată a fost înființată, dar influența creștinilor din oraș s-a făcut simțită multă vreme. Chiar de la începutul formării bisericii, această biserică a avut de suferit din partea prigonitorilor iudei care erau stabiliți în oraș.Aceștia au fost persecutată din mai multe direcții.

În primul rând erau persecutați de cei care făceau parte din sinagogile evreiești. Comentatorii biblici afirmă că în oraș erau stabiliți foarte mulți evrei zeloși pentru religia lor, care erau gata să îi prigonească pe creștini în orice loc îi întâlneau și chiar în zilele pe care ei le considerau sfinte. Aceștia nu doar că îi prigoneau pe creștini, dar instigau întreaga cetate împotriva creștinilor. Cel mai greu moment al bisericii din Filadelfia a fost momentul în care evreii plini de înverșunare îi duceau în fața celor care îi persecutau cu atâta cruzime. Faptul că Isus îi demască pe acești evrei, arată faptul că biserica nu s-a oprit până în acel moment din vestirea evangheliei, chiar dacă întâmpinau multe cazne. Mai mult decât atât, Cristos afirmă că puterea acestei biserici nu este foarte mare, dar totuși, lucrul de apreciat este că ei nu s-au oprit, ci au luptat cu toată puterea puțină pe care o aveau.

În al doilea rând aceștia au fost persecutați de religiile păgâne și de urmașii cultului cezarului. Dacă evreii doar îi aduceau în fața autorităților și îi învinuiau cu tot felul de acuzații, aceștia nu se opreau doar la a-i duce în fața autorităților, ci îi jefuiau și prigoneau în orice moment. Acești persecutori erau gata să ucidă pe orice creștin care nu voia să ardă tămâie pe altarul zeului lor.

Cu toate că treceau prin prigoană tot mai aspră creștinii din Filadelfia au fost gata să asculte de Cristos în tot ce au făcut. Această biserică nu este mustrată în nici un fel și este lăudată în mai multe privințe.

În primul rând, biserica din Filadelfia este lăudată pentru că au fost martori ai lui Cristos indiferent de cost. Această biserică a fost caracterizată de un spirit misionar foarte puternic. Cristos afirmă că a deschis o ușă pe care nimeni nu o va putea închide, arătând faptul că în acel loc era o oportunitate extraordinară pentru vestirea evangheliei în toată zona Frigiei. Acestă oportunitate se putea închide dacă apărea un război, dar Cristos a afirmat că ușa nu o va închide nimeni.

În al doilea rând, se poate observa faptul că biserica din Filadelfia cu toate că avea puțină putere, s-a supus Cuvântului lui Cristos și în momentele când era mai ușor să nege autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu. Această biserică se diferențiază de biserica din Tiatira, care se complăcea în tradiții și neglijând autoritatea Cuvântului lui Cristos și de biserica din Sardes care trăia doar din faima ei trecută. Cu toate că nu avea potențialul acestor două biserici, biserica din Filadelfia a fost gata să se jertfească întru-totul pentru Numele lui Cristos.

În al treilea rând, credincioșii din Filadelfia sunt lăudați pentru credincioșia pe care o arată față de persoana lui Cristos. Pe lângă faptul că stăteau sub autoritatea cuvântului lui Cristos, aceștia nu au tăgăduit numele lui Cristos, căruia îi datorau totul. Spre deosebire de bisericile pline de faimă ca și Sardes sau Efes, această biserică a respectat sfințenia lui Isus și au trăit în conformitatea cu ceea ce era Acesta pentru ei.

Această biserică a fost lăudată în multe privințe pentru că a rămas nezguduită în credința ei. Credincioșii din Filadelfia au înțeles că pentru Cristos se merită să nu accepte compromisuri sau să trăiască pe placul oamenilor. Acești credincioși au crezut în fiecare moment de autoritatea pe care o are Cristos și nu s-au lăsat cu nimic clintiți de pe cale.

În mesajul către biserica din Filadelfia se poate observa că Isus nu se oprește doar să îi laude pe credinicioși de dovada plină de patos care au maifestat-o față de El, ci îi mustră pe cei din comunitatea iudaică. Conflictul dintre iudei și creștini a fost unul foarte aprig pentru că și evreii și creștinii se credeau poporul lui Dumnezeu. Pe de o parte, evreii credeau că aparțin poporului lui Dumnezeu pentru că sunt fii lui Avraam, iar pe de altă parte, creștinii credeau că aparțin poporului lui Dumnezeu pentru că au fost împăcați cu Dumnezeu prin jertfa lui Cristos.

Laodiceea

Laodiceea era construită într-o vale numită Lycus. Aceasta se afla la 60 de kilometri, sud-est de Filadelfia și la 150 de kilometri la est de Efes. Laodiceea se afla la jumătatea distanșei dintre Ieropole și Colose, orașe construite pe malurile râului Lycus.

Orașul a fost un important centru comercial al vremii, fiind în apropierea a trei drumuri principale. Prima șosea făcea legătura Efesului cu Siria, fiind considerat și cel mai important drum din Asia Mică. Al doilea drum care trecea prin Laodiceea era, drumul circular al Asiei Mici, care se întindea de la Pergam, Tiatira, Sardes și Ieropole, până la Colose, Pisidia, Pamfilia și coasta Perga. Al treilea drum venea din estl Cariei și ducea spre Frigia. Datorită acestor drumuri, Laodiceea a fost printre cele mai mari centre comerciale, dar în același timp era un important punct strategic, fiind și cea mai mare fortăreață a lumii antice.

Orașul Laodiceea a fost un mare centru industrial prin faptul că în zona sa se găseau o rasă de oi care aveau lâna violet spre negru și din ele se făceau țesături moi și lucioase. Pe lângă acestea, în oraș se produceau și covoare și pânză de in.

Acesta a fost și un mare centru financiar, fiind considerat centrul bancar al Asiei mici, dar și un mare centru medical, având printre cei mai buni medici la acea oră. Pe lângă cei mai buni medici, orașul se putea bucura și de izvoare termale. Aceste izvoare erau foarte recunoscute la acea vreme pentru puterea lor medicală. Cu toate că acea apă era foarte bună pentru tratament, totuși oamenii puteau cu greu să bea acea apă când era caldă sau rece, dar când era călduță, dădea imediat o stare de vomă.

Apa care curgea din aceste izvoare termale a făcut ca platoul care era în jurul orașului să se facă alb din cauza sodiului și le aducea mereu aminte laodicienilor de apa neplăcută la gust. Apa a fost un neajuns al acestora, de aceea au construit un apeduct prin care să poată aduce în interiorul orașului apă potabilă. În timpul verii, totuși apa se încălzea și ajungea în oraș călduță, de aceea laodicienii urau în totalitate apa călduță și o voiau ori caldă pentru băi termale, ori rece pentru a putea fi băută.

Comentatorii biblici afirmă că este posibil ca biserica din Laodiceea să fi fost întemeiată de Epafra pe care-l menționează Pavel în Coloseni 1:7. Acesta a mărturisit evanghelia în apropiere de Colose, oraș care era în vecinătatea orașelor Laodiceea și Hieropolis.

Din ceea ce afirmă Cristos despre această biserică se poate înțelege că începutul ei a fost unul glorios ca și al bisericilor din Efes sau Colose. Faptul că biserica avea impresia despre sine că este bogată, arată faptul că această biserică a fost la un moment dat în acest fel, dar în perioada în care a scris Ioan mesajul către biserică, aceasta avea în minte imaginea care a avut-o în vremurile bune. Această biserică a fost cea mai aspru criticată de către Cristos, nefiind lăudată în nici o privință. Credincioșii din Laodiceea au fost atrași de calea de mijloc.

Pentru cerința lui Dumnezeu de a fi „în clocot” este folosit cuvântul grecesc „zetos” care poate însemna și fervent, înflăcărat, înfocat sau arzător. Aceștia nu îndeplinesc aceată cerință a lui Dumnezeu fiind atrași de o stare confortabilă, arătată prin cuvântul căldicel. Înfocarea acestor creștini a dispărut și apărea tot mai mult doar o formă de evlavie, dar nu cea autentică.

Pe lângă această stare de a fi în clocot pentru Domnul, Cristos afirmă că sunt două stări care nu plac Domnului. Prima stare spirituală prezentată de Cristos bisericii din Laodiceea este exprimată prin grecescul „psychros” care poate fi tradus prin „rece ca gheața”. Această stare îi simbolizează pe cei care sunt reci față de Cristos și față de cuvântul Său, așa cum a fost și Pavel înainte de întâlnirea de pe drumul Damascului. A doua stare spirituală care nu place Domnului este exprimată prin grecescul „chliaros” care arată o „apă călduță”. Această imagine e foarte sugestivă pentru credincioșii din Laodiceea care știau starea pe care o produce apa călduță. În prezentarea orașului Laodiceea s-a putut observa faptul că în oraș erau izvoare care erau foarte benefice pentru trup, dar care nu aveau o apă bună de băut și aveau un gust și un miros greu de suportat. Cu toate acestea, când apa era rece sau în clocot ea putea fi folosită, fără ca să producă o stare neplăcută. Pentru a avea mai multă apă potabilă s-au făcut niște conducte care să transporte apa de la alte izvoare, totuși când apa ajungea călduță nu mai era bună de băut și produceau o stare de vomă, fiind la gust și miros ca apa care era în oraș.

Orașul Laodiceea era considerat orașul bancherilor, iar credincioșii din acest loc se credeau și ei bogați, dar nu au luat în seamă faptul că Domnul le cunoștea adevăratele nevoi spirituale pe care le aveau. Orașul mai era și un cunoscut loc în care se fabricau veșminte de valoare, dar creștinilor nu erau conștienți de goliciunea lor înaintea lui Dumnezeu. Pe lângă acestea, în oraș era un renumit spital în care se vindecau bolile de ochii și cu toate acestea creștinii au ajuns să fie orbi din punct de vedere spiritual.

Creștinii din Laodiceea se înșelau având o părere foarte bună despre ei. Aceștia nu au fost persecutați și este posibil ca celelalte biserici să o privească bine deoarece era influentă și neavând probleme cu resursele materiale. Cu toate aceste, când Domnul pune termometrul Său și măsoară starea bisericii, nu face decât să îi conștientizeze de amăgirea în care au ajuns.

Prezentarea lui Cristos cu privire la biserică este cu totul opusă la ceea ce credeau ei. Cristos îi prezintă pe credincioșii din Laodiceea prin trei cuvinte grecești: „talaiporos” care înseamnă chinuit sau necăjit, „eleeinos” care înseamnă vrednic de milă și „ptochos” care arată o sărăcie lucie. Când credincioșii afirmau despre ei că sunt bogați și că nu duc lipsă de nimic, Cristos afirmă că au sufletele chinuite, vrednice de milă și sărace în totalitate.

CONDIȚII PENTRU PRIMIREA RĂSPLĂTIRII

Efes

După ce prezintă situația din biserica din Efes, prezentând lucrurile de apreciat și mustrările, Cristos oferă soluția la problemă. Soluția dată bisericii este o poruncă în trei etape. Aceștia trebuie să își amintească de unde au căzut, să se pocăiască și să se întoarcă la faptele dintâi.

Autorul folosește un imperativ prezent când le spune porunca lui Cristos să își amintească de unde au căzut arătând spre o acțiune urgentă, care trebuie făcută imediat, iar apoi folosește un imperativ la aoris când le spune că trebuie să se pocăiacă sugerând o atitudine continuă de rupere față de ceea ce este greșit. Pocăința reprezintă într-un aspect lucruri pe care cel credincios nu trebuie să le mai facă, dar în același timp reprezintă și anumite lucruri pe care cel credincios trebuie să le facă. În acest sens, dacă a doua poruncă reprezintă mai mult lucruri pe care cel credincios nu trebuie să le facă, a treia poruncă reprezintă lucrurile pe care trebuie să le facă.

Oferirea soluției pentru cei din Efes aduce cu sine și o avertizare față de cei care nu sunt gata să se pocăiască. Avertizarea adusă de Cristos celor din Efes este una foarte dură și implică sfeșnicul din acel loc. Cristos afirmă că dacă biserica nu își va schimba lucrurile care i-au fost cerute, atunci sfeșnicul va fi luat din acel loc. Comentatorii biblici afirmă că datorită faptului că cei din Efes nu și-au revizuit comportamentul, biserica din Efes a dispărut foarte repede, iar în scurt timp în oraș au mai rămas doar trei credincioși care erau așa de ignoranți față de religie, încât nici nu au auzit de apostolul Pavel sau de apostolul Ioan.

Smirna

Bisericii din Smirna nu i se spune nici o mustrare. Această biserică trecea prin multe încercări și cu toate acestea țineau sus standardul Evangheliei. Credincioșilor din Smirna li se spune și faptul că v-or avea de suferit timp de zece zile. Cu privire la simbolul celor zece zile sunt mai mute interpretări. Unii afirmă că cele zece zile îi reprezintă pe următorii zece împărați romani care au persecutat biserica. Alții cred că expresia „zece zile” face referire la o periodă scurtă de încercare și strâmtorare, conform textului din Daniel 1:12-14. Cei mai mulți comentatori afirmă totuși că expresia face referire la o perioadă de un an. Aceștia afirmă că după scrierea celor șapte scrisori a mai durat un an și Domițian a fost ucis, iar implinirea celor scrise a fost imediat văzută.

Trecând prin multe încercări, creștinii din Sardes puteau să înceapă să se teamă de persecuțiile care se aspreau din ce în ce mai mult, de aceea Cristos le spune să nu le fie frică de cele care urmează să se întâmple. Din pricina faptului că tot mai mulți credincioși deveneau martiri, unii din biserică puteau să renunțe la jumătatea drumului. Pentru această problemă, Cristos le spune că răsplata o v-or primi cei care v-or fi credincioși până la capăt. În acest context apare foarte interesantă antiteza care este folosită de Cristos care oferă „Cununa vieții” celor care suferă „până la moarte”. Imaginea „cununii vieții” face trimitere spre jocurile olimpice care erau prezente și în Smirna. Câștigătorii jocurilor olimpice primeau o cunună de lauri, iar în acest context Isus spune că toți cei care duc lupta până la capăt vor fi răsplătiți.

Pergam

Biserica din Pergam a ajuns să trăiască într-un amestec între lucruri bune și idolatrie, iar soluția propusă pentru ei a fost pocăința. Deși doar o mică parte dintre cei din biserica din Pergam au trăit în fapte care nu erau după voia Domnului, totuși întreaga biserică a fost mustrată pentru că a tolerat să pătrundă în mijlocul ei oameni neevlavioși. Pocăința cerută în acest loc înseamnă o despărțire de tot ce e compromis. Pe lângă despărțire de compromis biserica trebuia să se îndepărteze de toți cei care aleg să nu fie radicali în totalitate cu lucrurile care aduc necinste Numelui lui Cristos.

Pe lângă cerința pocăinței care li se cere celor din Pergam, Cristos le spune și ce se va întâmpla în caz că nu v-or asculta de porunca Sa. Timpul pentru pocăință pentru cei din Sardes era scurt de aceea Cristos a afirmar că venirea judecății peste ei va fi curând și îi va judeca pe cei care nu se pocăiesc. Cu toate că judecata va veni asupra tuturo credincioșilor din Pergam, totuși cuvântul accentuează și spune că războiul se va purta cu cei care nu se pocăiesc și nu cu toți credincioșii.

Tiatira

Biserica din Tiatira era greu încercată de cei din afara bisericii și în același timp era atacată și de oameni din biserică, de aceea Cristos când oferă soluția spune că nu vrea să adauge greutăți la povara pe care o au. Pentru că Dumnezeu cunoaște greutățile celor din Tiatira și nu îngăduie ca oamenii să fie ispitiți peste măsură de mult, Ioan afirmă că nu mai e nevoie de un nou set de reguli pe care să le îndeplinească pentru a fi răsplătiți, ci e îndeajuns să țină lucrurile bune pe care le practică. Această biserică avea din belsug ceea ce avea Efesul și anume dragostea față de oameni. Pe de altă parte, aceasta era corigentă la alte acțiuni la care biserica din Efes nu avea probleme. Biserica din acest loc nu a răspuns cu fermitate față de Izabela, care ducea tot mai mulți credincioși în rătăcire.

În interiorul acestei biserici erau formate două grupuri: cei care erau de partea Izabelei, luând parte împreună cu ea la toate păcatele murdare pe care Cristos le condamnă și cei care nu s-au lăsat înșelați și au continuat trăirea vieții creștine așa cum a cerut Cristos. Este foarte interesant de privit la faptul că Isus oferă o soluție sau o răsplată pentru fiecare categorie din această biserică.

Pentru Izabela, Cristos nu oferă nici o soluție, ci răsplata ei este o boală care să o facă să nu-i mai atragă pe copii lui Dumnezeu în păcat. Acesteia i s-a oferit șansa de a se pocăi de bună voie și nu a dorit acest lucru, de aceea era necesară o pedeapsă. În același timp, pentru cei care au luat parte împreună cu Izabela la toate adâncimile Satanei li se oferă ca soluție pocăința și în același timp se afirmă faptul că vor avea parte de o încercare grea, dacă nu își schimbă comportamentul.

Îndemnul pentru credincioșii care nu au cunoscut adâncimile Satanei constă într-o singură cerință. Aceștia trebuiau să țină cu tărie lucrurile bune pe care le aveau. Deoarece exista pericolul de a pierde lucrurile bune pe care le aveau, așa cum au pierdut cei din Efes dragostea dintâi, acestora li se cere să țină până la capăt acțiunile bune pe care le săvârșeau.

Sardes.

Cu toate că au ajuns să fie numiți biserica moartă, totuși Isus le oferă soluția la problema în care se găseau. Chiar dacă faptele lor nu erau desăvârșite, totuși Cristos dorește să îi trezească din moarte la viață. Soluția oferită de Cristos bisericii din Sardes constă într-o serie de avertizări și porunci pentru că judecata asupra bisericii este iminentă.

Prima poruncă pe care o dă Cristos acestei biserici este „veghează”. Acest cuvânt este folosit la imperativ și poate însemna mai degrabă „fii vigilet”. Această poruncă arată faptul că era necesar pentru credincioșii aceia să fie atenți la lucrurile pe care le făceau și să nu facă nici un lucru murdar prin care Satan dorea să îi atragă în ispită. Porunca vegheri pe care le-a oferit-o Cristos ca soluție credincioșilor din Sardes a fost foarte bine înțeleasă de aceștia pentru că au putut vedea în istoria lor un eveniment când din cauza nevegherii gardienilor orașul a avut mult de suferit.

A doua poruncă pe care o dă Cristos credincioșilor din Sardes este „întărește ce rămâne”. Imaginea oferită în acest loc este cea a străngerii vreascurilor care au fost împrăștiate, dar care trebuie puse împreună ca să nu se stingă focul care aproape se stinge. Creștinilor din Sardes li se cere prin această poruncă cel puțin două lucruri: ca minoritatea vie să îi trezească și pe cei morți și mai apoi să se întărească unii pe alții ca să poată continua lupta creștină.

Soluția oferită de Cristos arată o întoarcere la pocăința reală, iar finalul le prezintă ce se va întâmpla dacă nu își schimbă comportamentul după cercetarea Domnului. Acestei biserici i se cere să își aducă aminte mărturia și credința ei inițială și să o păstreze fără să o altereze prin modul lor de trăire. Ultimul îndemn este urmat de pedeapsa care e prezentată că v-a veni în momentul în care nu se așteaptă.

Filadelfia

Îndemnurile din acest mesaj se fac în vederea păstrării ceea ce au deja. Victoria era în mâna lor, dar credincioșii din Filadelfia trebuie să fie atenți și mai departe ca nu cumva să piardă cununa slavei. După un mesaj în care Cristos laudă și apreciază biserica de lupta pe care o duc pentru Domnul, Acesta îi sfătuiește să păstreze ceea ce au avut ca să nu piardă cununa. Spre deosebire de cei din Efes care au pierdut dragostea dintâi, credincioșii din Filadelfia au rămas statornici în orice lucru cerut de Dumnezeu, chiar dacă puterea lor nu era prea mare. Știind că amăgitorul caută în fiecare moment să îi înșele chiar și pe cei aleși, Cristos îi îndeamnă să fie atenți și vegheatori, ca nu cumva să piardă lucrurile bune pe care le-a apreciat.

Cristos îi încredințează că v-a reveni în curând și aceasta trebuie să îi încurajeze să lupte mai departe pentru că răsplata este aproape să vină. Acești credincioși erau gata de întâlnirea cu Domnul și nu au fost decât încurajați să păstreze până în momentul întâlnirii cu Domnul, credința și comportamentul pe care l-au avut din momentul întoarcerii la Domnul.

Laodiceea

Cu toate că în această biserică Isus nu a apreciat nici un lucru, totuși Isus caută să îi ridice dându-le sfaturi pentru ieșirea din starea în care au ajuns. Sfaturile Domnului sunt practice și sunt precise pentru problemele care sunt în acest loc.

Pentru început Domnul le cere să cumpere aur curățit prin foc, haine albe și alifie pentru ochi. Știind faptul că orașul era renumit în sistemul financiar, în producția de îmbrăcăminte și în medicamente, cerința lui Isus de a cumpăra de la El arată faptul că dorește din parte credincioșilor o încredere în El mai mare decât în resursele de bază ale orașului.

Mesajul de pocăință a lui Cristos către credincioșii din Laodiceea este unul foarte dur în ce privește abaterile și greșelile pe care le fac, dar este unul plin de dragoste în ce privește întoarcerea acestora. Ioan folosește verbul grecesc „philein” când vorbește de dragostea pe care o manifestă Cristos față de cei pe care îi pedepsește în vederea pocăinței. Cu toate că ar fi putut folosi grecescul „agape”, totuși este folosit „philein” care arată dragostea în cel mai cald și afectuos mod. Cristos afirmă prin aceasta că își exercită disciplina aspră față de cei care îi sunt foarte dragi. Verbul „eleqchein” care înseamnă a educa, a instrui sau a disciplina prin care Cristos spune că nu îi lasă pe cei care au greșit, nu arată doar o simplă mustrare, ci este o observație severă pe care Cristos o face pentru ca omul să își conștientizeze starea și să își recunoască păcatele. Verbul „eleqchein” exprimă cel mai eficient mod prin care omul este convins de vinovăția lui, asemănător cu cel din momentul când Natan a mers la David să îl mustre de păcatul său.

Soluția oferită de Cristos celor din Laodiceea este una foarte specifică și îi cheamă la apropiere de El. După o perioadă în care au ales să se compromită și să trăiască în libertatea căii de mijloc, aceștia sunt chemați să se pocăiască și să devină plini de râvnă.

CONȚINUTUL RĂSPLĂTIRII

Efes

Fiecare mesaj către cele șapte biserici se încheie cu promisiunea făcută biruitorilor. Promisiunea este făcută către cei care vor fi victorioși. Cuvântul folosit pentru a arăta cine sunt cei care au parte de promisiune este „nikonti”. Acest cuvânt poate fi folosit ca o metaforă pentru un atlet sau un militar care are biruință în alergarea sau lupta pe care o are de dus.

Promisiunea făcută biruitorilor din Efes este faptul că li se va da dreptul să mănânce din pomul vieții care se află în raiul lui Dumnezeu. Pomul vieții este menționat de patru ori în Apocalipsa. Precum textul din capitolul 2 cu versetul 7, unde apare mesajul către biserica din Efes, tot astfel și celelalte 3 texte prezintă faptul că premiul pentru creștinii victorioși este privilegiul de a mânca din fructele pomului vieții care se află în raiul lui Dumnezeu.

Conceptul despre pomul vieții apare prima dată în Geneza 2:9 și în Geneza 3:22 și are parte de o largă dezvoltare în întreaga tradiție iudaică. Referire la pomul vieții mai sunt făcute în Proverbe 3:18, 11:30, 13:12, 15:14, iar Ezechiel 47:12 sugerează faptul că rodul acestui pom va aduce vindecare celor care mănâncă. Scrierile apocaliptice care au fost scrise după texte prezentate mai sus conțin explicații despre pomul vieții care oferă credinincioșilor nemurirea (1 Enoh 25:5), este pus în templul lui Dumnezeu (1 Enoh 24:4) și rodul este răsplătirea celor aleși.

Comentatorii biblici interpretează „pomul vieții” în mai multe moduri. Henry Barclay Swete consideră că pomul vieții este oferit oamenilor care biruiesc și semnifică bucuria umanității răscumpărate. Wilfred Harringhton împreună cu Hemer, consideră că „pomul vieții” face referire la crucea lui Cristos pentru audiența primară, deoarece crucea este un loc de refugiu pentru cei care își plâng păcatul așa cum era copacul care marca azilul lui Artemis pentru criminali.

Azilul de la templul lui Artemis oferea criminalilor un loc de scăpare și creștea numărul de oameni care călcau legea. Astfel pomul a ajuns să fie simbolul salvării criminalilor. De cealaltă parte, pomul vieții care se află în raiul lui Dumnezeu e locul de scăpare pentru păcătoșii care au venit la Cristos pentru salvare.

Știind că raiul lui Dumnezeu era echivalentul Ierusalimului ceresc, unde nimic întinat nu va intra, credincioșii puteau înțelege faptul că prin pomul vieții care reprezintă crucea lui Cristos li s-a deschis drumul spre raiul lui Dumnezeu. Raiul lui Dumnezeu este locul de scăpare pentru păcătoșii iertați, aflat într-un contrast izbitor cu locul de salvare oferit de Artemis.

Smirna

Credincioșilor din Smirna li se fac două promisiuni dacă vor ieși biruitori. În primul rând li se spune că acelora care vor răbda până la sfârșit vor primi cununa vieții, iar în al doilea rând, biruitorilor li se spune că nu vor fi atinși de a doua moarte.

Cu toate că biserica din Smirna era greu încercată de persecuție și Cristos le-a spus că persecuția nu v-a mai dura mult, totuși în acea perioadă unii dintre ei vor muri, iar în acest context apare un paradox: cei care plătesc prețul până la moarte primesc o cunună a vieții. A fi credincios până la moarte poate însemna într-un context și a fi gata să mori pentru Cristos, deoarece moarte nu reprezintă eșec pentru ucenicii lui Cristos, ci biruință. Pentru un credincios să fie gata să devină martir pentru Cristos însemană testul final al credinței lui.

Limba greacă are pentru cuvântul „cunună” două sensuri exprimate în cuvintele „diadema” și „stephanos”. Diamema reprezintă coroană regală, iar stephanos are un sens mai larg reprezentând tot felul de cununi. Cuvântul diadema este folosit când se face referire la Isus pentru că El este cel care împărățește, fiind Domnul Domnilor. În acest pasaj se folosește cuvântul stephanos.

Stancu Dragomir afirmă despre credincioșii din Smirna că au cunoscut 11 feluri de cununi stephanos, care pot fi împărțite în trei categorii: cununi prezentate de autorii Scripturii, cununi oferite de oameni și locuri numite cununi. Din prima categorie fac parte: cununa vieții (Iacov 1:12), cununa dreptății (2 Timotei 4:7-8), cununa nevestejită (1 Corinteni 9:25) și cununa gloriei (1 Petru 5:4). Din a doua categorie fac parte: cununa victoriei la jocurile olimpice; cununa răsplătirii, pe care o primeau anumiți magistrați care își îndeplineau cu sârguință anumite sarcini; cununa bucuriei, fiind din flori și pe care o purtau grecii și romanii la anumire petreceri și ultima fiind cununa podoabei, care era purtată de popoarele păgâne când se închinau la zei. Din a treia categorie se poate menționa faptul că Asia Mică era numită „Cununa lumii”, pe lângă aceasta, Smirna era numită „ Cununa Asiei”, iar dealul templelor din Smirna era numit „Cununa Smirnei”.

Promisiunea că vor primi cununa vieții care li se face celor care sunt devotați până la capăt lui Cristos este una care nu se împlinește pe pământ, ci vine ulterior morții. Coroana este asociată cu regalitatea, preoția, binefăcători sau oameni victorioși în războaie, dar în acest context face referire specială la ritualuri de transformare, care inițiază ritualurile funerare. Metafora acordării acestei cununi post-mortem binefăcătorului nu apare doar în Apocalipsa 2:10, ci apare și în Evrei 2:9, unde Cristos este încoronat în glorie și onoare după ce a suferit moartea. Această promisiune înseamnă că ei vor domni veșnic. Această cunună este sun simbol al victorie supreme.

A doua promisiune reprezintă imunitate față de a doua moarte. A doua moarte înseamnă o moarte spirituală, o moarte eternă, care e în contrast cu moartea naturală a oamenilor de pe pământ. Aceasta reprezintă distrugerea în iazul cu foc a păcătoșilor care nu au venit la Cristos pentru salvare. Biruitorii aceștia pot fi uciși din punct de vedere fizic, care reprezintă prima moarte, dar nu pot fi uciși pentru eternitate, ce reprezintă a doua moarte.

Aceste două promisiuni sunt asemănătoare în înțeles cu promisiunea făcută bisericii din Efes. Așa cum, prin metafora pomului vieții, Cristos a promis viață veșnică și prezența lui Dumnezeu, tot astfel prin metafora cununii vieții se promite viață veșnică și accesul la prezența lui Dumnezeu.

Pergam

Credincioșii din Pergam au primit două promisiuni pentru a continua lupta creștină până la final. Prima promisiune este acea mană ascunsă care e oferită biruitorilor, iar a doua promisiune este o piatră albă care conține un nume nou pe care-l cunoaște doar cel care a primit piatra.

Mana ascunsă care e prezentată în aceste versete poate face referire la mana care a fost hrana zilnică a israeliților în perioada în care au umblat prin pustie, iar pe de altă parte poate face referire la Cuvântul lui Cristos care e asociat cu mana în Ioan 6. Charles afirmă că așa cum israeliții au fost momiți de către Balaam să păcătuiască, tot așa și credinicoșii din Pergam sunt tentați de succesorii spirituali ai lui Balaam, iar așa cum israeliții din vechime s-au hrănit cu o mană materială, tot așa și adevărații israeliți, făcând referire la poporul lui Dumnezeu se hrănesc cu o mană spirituală.

Ideea manei ascunse poate face referire la faptul că mana care era pusă în chivolut a fost ascunsă de către profetul Ieremia sau de către un înger în anul 568, când templul a fost distrus. Aune afirmă că ideea manei ascunse este problematică și sunt alte trei posibile interpretări. Prima interpretare afirmă că mana este ascunsă în sensul că este rezervată doar celor care vor intra în rai. A doua interpretare spune că mana este ascunsă pentru că este pusă într-un vas care stă în fața Domnului (Exod 16:32-36) și într-o zi v-a fi disponibilă pentru cei care vor fi considerați drepți prin Mesia. A treia interpretare susține că mana cerească face referire la Vechiul Testament și arată că aceasta va fi refăcută în cer pentru o viață eternă. Aune este de acord cu cea de-a treia interpretare care i se pare clară și arată că cei victorioși în Cristos vor primi viața eternă într-o închinare intimă înaintea lui Dumnezeu, care îi va aduce bucurie.

Cu privire la piatra albă care este oferită celor victorioși sunt mai multe interpretări. Hemer prezintă mai mulți referenți ai pietrei albe. Piatra albă poate face referire la: un giuvaier în tradiția iudaic; o aluzie la achitarea unui vinovat, care se vota cu o piatră albă; o piatră care simboliza admiterea într-un grup, sau care simboliza un legământ de prietenie; un amulet cu nume divin; o tăbliță primită de un gladiator șa eliberare; o aluzie la un proces al inițierii în slujba zeului Asklepios. Cea mai probabilă analogie este cea a inițierii în slujba unui zeu, pentru că exprimă și ideea că din acel moment zeul este cel care călăuzește viața și pentru că toate celelate analogii sunt doar parțiale.

Tiatira

În cele șapte mesaje către biserici se poate observa faptul că Isus a condamnat o serie de păcate de care membrii bisericii respective erau responsabili și pe de altă parte a oferit ca răsplată celor care rămân credincioși până la capăt câteva promisiuni. În această biserică Isus condamnă păcatele Izabelei și a adepților ei și a oferit două promisiuni celor care sunt gata să se pocăiască dacă fac parte din adepții Izabelei sau să țină învățătura dacă nu au cunoscut adâncimile Satanei.

Cristos face două promisiuni pentru credincioșii din Tiatira. În primul rând, Cristos oferă autoritate peste națiuni celor care vor îndeplini până la sfârșit lucrările Domnului, iar în al doilea rând, Cristos oferă luceafărul de dimineață. Promisiunea autorității față de națiuni se bazează pe autoritatea pe care a primit-o Cristos de la Tatăl. Promisiunea față de Cristos s-a împlinit, Acesta triumfând asupra lumii nu prin forță, așa cum sperau evreii, ci prin jertfa Sa de pe cruce, prin Evanghelia dragostei Sale și prin îndeplinirea planului lui Dumnezeu, nu printr-o conformare cu lumea.

Autoritatea care li se oferi celor care vor fi credincioși până la capăt este arătată și prin două simboluri. Aceste simboluri sunt sceptrul de fier și spargerea oalelor de lut cu sceptrul. Sceptrul este un simbol biblic care sugerează ideea de regalitate, autoritate și putere. Spargerea oalelor de lut cu sceptrul este o imagine foarte cunoscută pentru cei din perioada lui Ioan. Această imagine trecea prin fața oamenilor la fiecare încoronare, pentru că împăratului i se dădea sceptrul și i se punea în față mai multe vase de lut pe care erau scrise numele inamicilor și împăratul trebuia să le spargă. Spargerea vaselor dovedea faptul că împăratul îi va înfrânge pe toți inamicii poporului. Aceste două simboluri arată faptul că biserica împreună cu Isus va triumfa deasupra tuturor împotrivitorilor.

A doua promisiunea a lui Cristos este cea a oferirii luceafărului de dimineață. Cu privire la această expresie sunt mai multe opinii. În primul rând, luceafărul de dimineață este considerat ca fiind prima înviere. Cei care susțin aceată teorie afirmă că așa cum luceafărul este primul care apare după noapte, tot astfel și creștinii vor învia primii. În al doilea rând, luceafărul de dimineață este interpretat ca fiind înfrângerea lui Lucifer. Susținătorii acestei teorii spun că oferirea luceafărului de dimineață arată că Isus a oferit putere absolută asupra lui Satan care e numit luceafărul strălucitor care a căzut. În al treilea rând, luceafărul de dimineață este văzut ca fiind Cristos. Susținătorii acestei teorii spun că Isus și-a luat numele de „Luceafărul strălucitor de dimineață” în Apocalipsa 22:16. Susținătorii afirmă că Isus s-a oferit pe Sine celor din Tiatira ca promisiune. Această interpretare pare a fi cea mai clară deoarece, Biblia în prezintă pe Cristos și în profeția lui Balaam ca fiind o stea care se ridică.

Sardes

Biserica din Sardes a ajuns să fie o biserică în majoritate care și-a pierdut mărturia. Cu toate acestea, Cristos afirmă că mai sunt unele persoane care au rămas credincioase. Pentru această rămășiță credincioasă, Cristos are o primisune extraordinară. Cei care nu și-au pătat numele sunt vrednici și vor umbla împrenă cu Cristos îmbrăcați în haine albe.

Umblarea în haine albe împreună cu Cristos arată înspre bucuriea unei relații personale cu El. Umblarea cu Cristos din acest loc este pusă pe fondul a două tablouri: umblarea cu Dumnezeu, așa cum a făcut Enoh și umblarea cu Dumnezeu, ca privilegiu pe care îl primesc cei care îl ascultă pe Dumnezeu.

Craig Koester afirmă că purtarea hainei albe are mai multe sensuri în care poate fi interpretată. În primul rând, purtarea hainelor albe ar putea sugera puritate. Hainele albe sunt în contrast cu cei care și-au murdărit numele de creștin (Apocalipsa 3:4). Prin jertfa lui Cristos fiecare creștin își spală sufletul de păcatele pe care le-a săvârșit. Hainele albe semnifică chiar și pentru religiile păgâne purificare și curăție. În al doilea rând, purtarea hainelor albe semnifică sfințenie. Sfințenia înseamnă că omul se păstrează curat pentru a-I sluji lui Dumnezeu. Aceștia sunt curați și merg împreună cu Cristos. Așa cun Cristos este sfânt, tot așa și eu trebuie să se păstreze sfinți. În al treilea rând, purtarea hainelor albe sugerează onoare. Mulți au început lupta creștină, dar o parte nu și-a mânjit haina și pentru aceasta au parte de onoare din partea lui Dumnezeu.

David Ewert și William Barclay afirmă că purtarea hainelor albe sugerează victorie și festivitate, pe lângă puritate. Hainele albe sunt purtate de cele mai multe ori în momente speciale. Romanii purtau haine albe atunci când sărbătoreau o victorie, iar pe de altă parte anticii purtau hainele albe la diferite festivități.

Pe lângă aceste promisiuni, Cristos afirmă că nu le va șterge numele din cartea vieții și că le va mărturisi numele înaintea lui Dumnezeu. Scrierea numelui în cartea vieții este unul dintre cele mai mari privilegii ale unui creștin. Isus a spus în timpul în care era îmreună cu ucenicii să se bucure că numele lor sunt scrise în cartea vieții (Luca 10:20). A nu avea nume scris în cartea vieții înseamnă a fi aruncat în iazul cu foc (Apocalipsa 20:15).

Faptul că Isus a spus că nu le va șterge numele credincioșilor din cartea vieții a pus multe persoane în încurcătură pentru că nu au știut cum să-l interpreteze. Dacă Isus șterge numele din cartea vieții atunci înseamnă că Isus a greșit prima dată când i-a scris, dar în același timp se poate pune întrebarea când este scris cineva în cartea vieții. Acest simbol arată o promisiune extraordinară pe care o face Cristos celor care nu și-au pătat hainele și așa cum aceștia s-au păstrat, tot așa și Cristos îi asigură că nu îi va uita.

Promisiunea mărturisirii înaintea lui Dumnezeu apare și în Evanghelii, unde Isus promite că îi va răsplăti pe cei care Îl vor mărturisi pe pământ. În Evanghelii și în Apocalipsa pentru cuvântul a mărturisi se folosește cuvântul grecesc „omologo” care înseamnă a recunoaște sau a nu ține ascuns. Isus le promite celor din Sardes că se vor plimba împreună cu El îmbrăcați în haine albe, că nu le va șterge numele din cartea vieții și că îi va mărturisii înaintea cerului pentru faptul că au rămas statornici.

Filadelfia

Biserica din Filadelfia primește mai multe promisiuni din partea lui Cristos. Pentru că au fost credincioși, membrii bisericii au primit promisiuni pentru acest pământ și promisiuni pentru viața veșnică. Pentru acest pământ, creștinilor le-a fost promis faptul că vor veni la ei cei care erau din sinagoga Satanei, pentru a se închina înaintea lor și le-a mai fost promisă protecția din partea lui Dumnezeu pentru ceasul încercării. Promisiunile pentru viața veșnică sunt prezentate în versetul 12, unde Cristos afirmă că îi va face pe biruitori un stîlp în Templul lui Dumnezeu și va scrie pe acest stâlp trei nume.

Promisiunea protecției lui Dumnezeu de ceasul încercării a primit mai multe interpretări de-a lungul timpului. Unii comentatori susțin faptul că ora încercării face referire la o prigoană iminentă care vine peste întreaga biserică, de care cei din Filadelfia vor fi scutiți. Alți comentatori afirmă că acestă imagine simbolizează faptul că cei credincioși din Filadelfia vor fi protejați de Cristos în momentul când El va reveni pentru a aduce judecată asupra lumii. Ioan Bunaciu consideră că ora încercării se referă la o perioadă de ispitire, iar Isus se angajează să-i păzească de ora ispitirii, așa cum s-a rugat și în Ioan 17:15.

Imaginea stâlpului care este pus în Templul lui Dumnezeu este una metaforică. În acest verset apare și o posibilă contradicție cu versetul 22 din capitolul 21. În capitolul 21, Ioan afirmă că în cetatea lui Dumnezeu nu este nici un templu pentru că Dumnezeu și Mielul sunt templul, iar în acest pasaj se afirmă faptul că biruitorii vor fi stâlpi în templu. Pavel folosește imaginea stâlpului pentru a arăta înspre liderul bisericii din Ierusalim, iar termenul „stuloi” mai este folosit pentru a arăta stâlpul și temelia adevărului. Creștinii nu vor fi făcuți o stană de piatră, ci acest simbol arată faptul că ei vor rămâne neclintiți. Pentru că în Filadelfia erau foarte multe cutremure și oamenii din cetate trebuiau să fugă afară din cetate și pentru că totul devenea instabil, Cristos le promite credincioșilor că ei nu vor mai fi mutați sau clintiți.

Promisiunea față de biserica din Filadelfia se încheie cu faptul că Isus va scrie pe fiecare stâlp trei nume escatologice. Numele lui Dumnezeu scris pe stâlp este o metaforă care arată că acea persoană este dedicată lui Dumnezeu. Inscripția numelui cetății lui Dumnezeu semnifică faptul că vor fi cetățeni ai orașului ceresc. Răsplata noului nume în tradiția biblică înseamnă schimbarea statutului sau a funcției pentru o cetate sau o schimbare de caracter, conduită sau statut al unui individ.

Laodiceea

Promisiunea făcută bisericii din Laodiceea este limitată celor ce vor birui. Pentru că este o biserică unde totul era făcut doar de fațadă, Cristos le arată soluția, iar apoi le prezintă răsplata de care vor avea parte toți cei care își vor schimba comportamentul. Biruitorii bisericii din Laodiceea li se promite că vor sta împreună cu Isus pe tronul Său.

Imaginea tronului lui Dumnezeu apare de mai multe ori în Scriptură și prezintă cel puțin trei lucruri. În primul rând, tronul lui Dumnezeu este prezentat pentru a arăta faptul că Isus va domni împreună cu Dumnezeu. După ce a Și-a dat viața ca să răscumpere neamul omenesc, Cel Preaînalt I-a acordat lui Isus loc pe tron. În al doilea rând, tronul lui Dumnezeu apare în spusele lui Isus când le-a promis ucenicilor că vor domni împreună cu El și vor judeca oamenii, conform textului din Matei 19:28 și Luca 22:30. În al treilea rând, tronul lui Dumnezeu este prezentat ca fiind o răsplată pentru cei credincioși.

Promisiunea șederii pe tronul lui Dumnezeu este cea mai mare promisiune care poate fi făcută unui om. Această promisiune este făcută specific pentru cei care vor fi biruitori în biserica din Laodiceea și în același timp, este o promisiune făcută pentru fiecare creștin în mod individual.

Concluzii

bibliografie

Alexander, John H. Apocalipsa Verset Cu Verset. Sibiu: Agape, 1993.

Aune, David Edward. Revelation: V. 52A. Revelation 1-5. Dallas: Word Books, 1997.

Barclay, William. The Revelation of John, Volume One. Louisville: Westminster John Knox Press, 1958.

Blount, Brian K. Revelation: A Commentary. Louisville: Westminster John Knox Press, 2009.

Bratcher, Robert G., and Howard A. Hatton. A Handbook on the Revelation to John. New York: United Bible Societies, 1993.

Bromiley, Geoffrey W. The International Standard Bible Encyclopedia. Michigan: Wm. B. Eerdmans Publishing, 1986.

Brookins, Larry A. Seven Things That God Hates and Seven Letters to Seven Churches. Bloomington: AuthorHouse, 2010.

Brooks, Richard. Vrednic Este Mielul Să Primească Slava – Comentariu Asupra Cărții Apocalipsa. Oradea: Făclia, 2003.

Bunaciu, Ioan. Gânduri Exegetice Asupra Cărții Apocalipsa. București: Uniunea comunităților creștine baptiste din Republica Socialistă România, 1989.

Byler, Ted. Taina Lui Hristos În Apocalipsa. Suceava: Christian Aid Ministries, 2011.

Cowles, Henry. The Revelation of John: With Notes, Critical, Explanatory, and Practical. New York: Appleton, 1871.

Daniels, T. Scott. Seven Deadly Spirits: The Message of Revelation’s Letters for Today’s Church. Michigan: Baker Academic, 2009.

Ewert, David. The Church Under Fire: Studies in Revelation. Kansas: Kindred Productions, 1988.

Fărăgău, Beniamin. Note Pe Apocalipsa. Cluj-Napoca: Logos, 1995.

Grünzweig, Fritz. Revelația Lui Ioan. Sibiu: Lumina Lumii, 2007.

Halley, Henry Hampton. Manual biblic: un comentariu biblic abreviat. Editura “Door of Hope,” 1983.

Harrington, Wilfrid J. Revelation. Minnesota: Liturgical Press, 2008.

Hemer, Colin J. The Letters to the Seven Churches of Asia in Their Local Setting. Sheffield: JSOT Press, 1986.

Hendriksen, William. More Than Conquerors: An Interpretation of the Book of Revelation. Baker Books, 1998.

Ladd, George Eldon. A Commentary on the Revelation of John. Michigan: Wm. B. Eerdmans Publishing, 1972.

Larkin, Clarence. The Book of Revelation. New York: Cosimo, Inc., 2007.

MacArthur, John. Revelation 1-11 MacArthur New Testament Commentary. Chicago: Moody Publishers, 1999.

———. Revelation: The Christian’s Ultimate Victory. Nashville: Thomas Nelson Inc, 2006.

Micurescu, Aurel P. El Vine Pe Nori!. Arad: Editura Multimedia, 1998.

Milner, Thomas. History of the Seven Churches of Asia: Their Rise, Progress and Declin. London: Holdsworth and Ball, 1832.

Morris, Henry. Biblical Creationism: What Each Book of the Bible Teaches about Creation and the Flood. New Leaf Publishing Group, 2000.

Morris, Leon. The Book of Revelation: An Introduction and Commentary. Michigan: Wm. B. Eerdmans Publishing, 1987.

Mounce, Robert H. The Book of Revelation. Michigan: Wm. B. Eerdmans Publishing, 1998.

Ramsay, William M. The Letters to the Seven Churches. Michigan: Baker Book House, 1979.

R, Koester, Craig. Revelation: A New Translation with Introduction and Commentary. New Haven: Yale University Press, 2014.

R. H. Charles. A Critical and Exegetical Commentary on the Revelation of St. John, Volume 1. New York: Charles Scribner’s Sons, 1920.

Ryken, Leland, James C. Wilhoit, and Tremper Longman III. Dictionary of Biblical Imagery. Ilinois: InterVarsity Press, 2010.

Savvas Agouridis. Comentariu La Apocalipsă. București: Bizantină, 1997.

Scott, Walter. Exposition of the Revelation of Jesus Christ. London: Pickering and Inglish, 2009.

Soritau, Ilie, and Ioan G. Pop. “Transdisciplinary Perspective through the Synergistic Communication on Faith in the Seven Letters of Revelation,” 2014. doi:10.13140/2.1.3981.1203.

Stancu, Dragomir. Studii asupra Apocalipsei, volumul 1. Deva: Cetate Deva, 2009.

Stott, John R. W. What Christ Thinks of the Church: An Exposition of Revelation 1-3. London: Word Publishing England, 1990.

Swete, Henry Barclay. Commentary on Revelation. Michigan: Kregel Publications, 1977.

Tenney, Merrill C. Interpreting Revelation. Michigan: Wm. B. Eerdmans Publishing, 1988.

———. Studiu Al Noului Testament. Michigan: Wm. B. Eerdmans Publishing, 1986.

Thompson, Leonard L. Abingdon New Testament Commentaries | Revelation. Nashvilles: Abingdon Press, 1998.

Trench, Richard Chenevix. Commentary on the Epistles to the Seven Churches in Asia: Revelation II. III. New York: Charles Scribner, 1862.

Walvoord, John F. The Revelation of Jesus Christ. Chicago: Moody Publishers, 1966.

Walvoord, John F, Roy B Zuck, and Dallas Theological Seminary. Comentariu al Noului Testament: o expunere a Scripturilor făcută de profesorii de las seminarul teologic Dallas. Arad, [Romania]: Fundatia E.B.E România și Editura Multimedia, 2005.

Wilcock, Michael. I Saw Heaven Opened: The Message of Revelation. Leicester: InterVarsity Press, 1975.