Tema Iubirii In Lirica Eminesciana

TEMA IUBIRII ÎN LIRICA EMINESCIANĂ

CUPRINS

Introducere

Capitolul I. Romantismul vârstelor eminesciene

I.1. Prima vârstă – Iubirea adolescentină

I.2. A doua vârstă – Iubirea duală

I.3. A treia vârstă – Iubirea la maturitate

Capitolul II. Teme și motive romantice în lirica eminesciană

II.1. Teme romantice

II.1.1. Tema Cosmogonică

II.1.2. Tema Geniului

II.1.3. Tema Dublului

II.1.4. Tema Regnului vegetal

II.2. Motive romantice

II.2.1. Motivul mării

II.2.2. Motivul pădurii

II.2.3. Motivul melancoliei

II.2.4. Motivul lunii

II.3. Principiul feminin în lirica eminesciană

Capitolul III. Tema iubirii în lirica eminesciană

III.1. Romantismul liricii eminesciene

III.2. Poezia iubirii și a naturii

III.3. Eminescu între vis și realitate

III.4. Eminescu și folclorul

Concluzii

Referințe bibliografice

Abstrat

INTRODUCERE

Tema iubirii este cea mai des întâlnită temă a literaturii, având o vastă circulație atât în literatura română, cât și în cea universală, fiind întemeiată pe nevoia ardentă de eliberare a sufletului si a sentimentelor profunde ale eului.

Poet național și universal, creator al unei opere care străbate timpul, Mihai Eminescu este în literatura română cel mai important scriitor romantic, fiind supranumit ,,luceafărul poeziei românești”, dar și pe plan internațional, reușind să îmbogațească trăsăturile romantismului prin elementele noi ale creației sale. Prin marele poet romantic, poezia română contemporană, ce se naște sub însemnul romantismului, atinge cel mai înalt moment liric, de o importanță excepțională.

În studiul său intitulat Eminescu, criticul Tudor Vianu afirma faptul că marele poet Eminescu reprezintă ,,marele subiect al literaturii românești. Opera lui poate fi comparată cu o cetate puternică a cărei cucerire cere pregătiri numeroase, un asediu răbdător, o măsurare îndelungată a puterilor, un avînt pornit de departe”.

Între marile teme, caracteristice creației lui Eminescu, împreună cu meditația asupra existenței, cu tema timpului și a istoriei, slăvirea iubirii ocupă un loc extrem de important în lirica sa. Izvorâte din sensibilitatea senină și admirabilă a poetului, din nostalgia lui caracteristică, și totodată, din neîncetata lui sete de plenitudine, iubirea și dragostea de natură se reunesc în poezia lui Eminescu, constituind o temă unitară care-i dezvoltă și-i completează universul liric, de o măreție și originalitate uluitoare, și de o neîntreruptă și irevocabilă contemporaneitate estetică.

Între înzestrările fundamentale ale lui Eminescu, ,,farmecul limbajului”, după cum considera Titu Maiorescu, a fost esențial în rapida pătrundere a operei lui spre sensibilitatea publică. Până la Eminescu, limba română nu a sunat niciodată atât de echilibrată, naturală, și integră, poetul reușind să creeze astfel impresia unei naturaleți desăvârșite.

Lucrarea de față își propune să identifice și să evidențieze felul în care este ilustrată tema iubirii în lirica eminesciană, scoțând în evidență faptul că iubirea la Eminescu reprezintă un ideal, o aspirație, în care poetul descoperă armonia sufletelor și frumusețea universului, percepând iubirea ca pe un ,,sentiment întemeietor pe care se construiește întreaga existență a omului”.

Alegerea acestei teme s-a bazat pe faptul că poetul romantic a cuprins în opera sa aspecte diverse ale sentimentului de iubire, astfel, lucrarea fiind structurată în trei capitole care surprind sentimentul iubirii în ipostaze diferite, bazându-se pe recitirea criticii literare.

Primul capitol își propune să surprindă iubirea în funcție de romantismul vârstelor eminesciene, prin trei etape diferite, așa cum le-a delimitat Petru Mihai Gorcea în studiul său critic Eminescu: Iubirea adolescentină, Iubirea duală și Iubirea la maturitate, etape care ilustrează evoluția poetului romantic în căutarea unei formule tipic eminesciene. De asemenea, un motiv foarte important l-a constituit interesul pe care l-a stârnit tema iubirii, în special tema iubirii absolute asupra cititorilor, care la Eminescu poate fi pe deplin împlinită doar dincolo de moarte. Acest capitol își propune să realizeze o paralelă între poemele reprezentative ale marelui poet, scoțând în avidență astfel faptul că poetul percepe iubirea ca pe o salvare a sufletului, femeia reprezentând mijlocul prin care poetul poate recupera ,,paradisul pierdut”.

Cel de-al doilea capitol, intitulat Teme și motive romantice în lirica eminesciană, își propune să analizeze principalele teme și motive întâlnite în opera marelui poet romantic, acestea impresionând prin varietatea și profunzimea prin care sunt abordate. De asemenea, capitolul își propune să trateze Principiul feminin în lirica eminesciană, tema feminității reprezentând un subiect foarte des întâlnit în literatura veche, dar și în cea contemporană, demonstrându-se astfel faptul că existența bărbatului gravitează de fapt în jurul femeii, fără de care paradisul pierdut al poetului ar fi imposibil de recuperat, prezența feminină fiind de foarte multe ori asociată cu o semidivinitate.

Cel de-al treilea capitol, intitulat Tema iubirii în lirica eminesciană, își propune să demonstreze faptul că în viziunea lui Eminescu iubirea nu cunoaște limite, aceasta putând să se materializeze chiar și dincolo de moarte, natura acupând un loc extrem de important, dovedindu-se a fi singurul martor al exprimării celor celor mai profunde sentimente de iubire, acceptat de către poet. De asemenea, capitolul își propune să analizeze multitudinea de semnificații care se regăsesc în vis, acesta constituind un alt spațiu în care iubirea poate fi pe deplin împlinită. Strânsa legătură a poemelor marelui poet romantic cu folclorul va ocupa de asemenea un loc important în această lucrare, care-și propune să demonstreze și faptul că Eminescu reprezintă un ,,folclorist de tip modern” al literaturii române.

I. ROMANTISMUL VÂRSTELOR EMINESCIENE

I.1. Prima vârstă – Iubirea adolescentină.

În lirica eminesciană, iubirea reprezintă pentru poet o formă esențială de manifestare a personalității sale deosebite, fiind sentimentul care îl însuflețește, îl exaltează și-l proiectează în eternitate, fiind singura cale de împlinire și de progresie spirituală.

Alături de tema iubirii, natura este o temă permanentă, care se află în consonanță cu iubirea, aceasta reprezentând o stare de spirit, înfățișarea ei fiind relaționată cu sentimentul, astfel putându-se explica faptul că iubirea la Eminescu poate fi împlinită doar într-un cadru natural feeric de basm.

După cum observă criticul Petru Mihai Gorcea în opera Eminescu, lirica eminesciană concentrează în evoluția sa trei perioade/vârste, cuprinse între anii ,,1866-1883”, perioadă în care se întâmplă fenomene caracteristice celor trei generații poetice de la începutul și mijlocul secolului al XIX-lea. Poetul evoluează foarte rapid, și în doar patru ani de la debut, atinge una dintre cele mai înalte culmi ale creației sale.

De asemenea criticul Rosa Del Conte afirmă faptul că odată cu opera lui Mihai Eminescu ,,romantismul romanesc depășește faza sentimentalismului elegiac și a acelei pietas eroice, pentru a deveni expresia unei exigențe propriu-zis metafizice: problemă ce se convertește în pathos, neliniște ce se domolește în glasul poeziei”.

Prima perioadă a liricii eminesciene reprezintă etapa de tinerețe și este marcată de retorica romantic pașoptistă, în care iubirea este percepută ca un ideal care se va transforma mai târziu într-un sentiment contrar, care permite îndrăgostitului farmecul dualității din care eul liric va renaște sau va fi învins în lupta sa pentru absolut. Omul care se dovedește a fi o ființă trecătoare, se află în centrul liricii de tinerețe în ipostaza de căutare a unei căi de acces spre eternitate pe care o va gasi în iubirea împlinită, într-un cadru misterios și protector, ferit de temporalitate. Natura este ocrotitoare, fiind cea care apără și completează iubirea îndrăgostiților însetați de o singurătate în doi, oferindu-le un refugiu din calea vieții monotone care îngroapă sufletul omului în efemeritate.

Poeziile din această perioadă urmează un scenariu romantic, având în prim-plan sufletul înfocat și însetat de absolut al eului. Poemele romantice și în acelaș timp reprezentative ale acestei perioade sunt: De-aș avea…, O călărire în zori, Speranța, Misterele nopții, și Amorul unei marmure.

Criticul Garabet Ibrăileanu afirmă faptul că: ,,Aceste poezii, ziceam eu, nu numai că sunt mai slabe decît cele de la Venere și Madonă încoace, dar nici nu sînt eminesciene nici ca fond, nici ca formă. În aceste poezii Eminescu imită scriitorii anteriori și mai cu seamă pe Bolintineanu etc”.

Poemul De-aș avea a fost scris în toamna anului 1865, poem care a impresionat prin ingenuitatea versurilor, fiind extrem de elocvent în simplitatea sa. Este evident faptul ca încă de la frageda vârstă de cincisprezece ani, poetul are parte de ,,tulburări erotice”, care aparțin unor vagi și grațioase fantezii nevinovate.

Încă din primele versuri iubita este asemănată cu o floare, însă iubirea nu este altceva decât frumusețe și prietenie, interioară și exterioară în acelaș timp, un cântec de dragoste juvenilă care se joacă în natură:

De-aș avea și eu o floare

Mândră, dulce, răpitoare,

Ca și florile din mai,

Fiice dulce-a unui plai,

Plai rîzînd cu iarba verde,

Ce se leagănă, se pierde,

Undoind încetișor,

Șoptind șoapte de amor.

Poetul se dovedește a fi un copil visător, care nu cunoaște despărțirea sau durerea unei eventuale tragedii cum ar fi fost moartea iubitei, sentiment care va fi simțit ulterior de către poet. El trăiește încă în paradisul unei vârste infantile, însă odată cu crearea acestui poem, autorul se pregătește pentru un moment viitor al existenței. Eul trece printr-o fază a dorinței incipiente de iubire, exprimată la modul conditional-optativ, un mod al dorinței, în cazul de față al dorinței de avea o iubită care să-i împărtășească aceleași pure sentimente de iubire.

În ceea ce privește poemul O călărire în zori, acesta reprezintă un poem de factură romantică, fiind caracterizat de către criticul Petru Mihai Gorcea ca fiind ,,cel mai interesant dintre cele paisprezece publicate in perioada 1866-1869”. La fel ca și în poemul De-aș avea, figura feminină apare într-un vis, ca fiind adormită, indicând astfel starea de ,,latență a dorinței erotice”, în care eul nu este capabil să facă diferența dintre vis și realitate, dintre inconștient și conștient.

Eul își face apariția sub înfățișarea unui călăreț care poartă în brațele sale o făptură feminină, ea reprezentând iubita care este dornică de a dărui la rândul ei iubire:

Pe câmp se văd două ființe ușoare

Săltinde pe-un cal,

Pe care le-ncinge de flutură-n boare

Subțire voal.

Iubirea dintre cei doi îndrăgostiți devine imposibilă din cauza faptului că legătura trupească în care se află este anulată prin două reprezentări a căror simbolistică dispare prin faptul că iubita din brațele călărețului doarme iar somnul iubitei aparține unei lumi care se află la granița dintre real și ireal, iar pe de altă parte, cântecul călărețului conține imagini infantile, demonstrând astfel că este strâns legat de obsesia sânului matern, dând dovadă de imaturitate:

I-adoarme pe sânu-I, se leagănă-n brațe

În tandre visări,

Pe când ca profume pe blânda ei față

Plutesc sărutări.

În poemul Misterele nopții publicat în anul 1866, întâlnim o iubire juvenilă între doi îndrăgostiți, care sunt asemănați de această dată cu ,,doi îngeri” care ,,cântă-n plângeri”, a căror iubire este imposibilă prin condiția lor. Întâlnirea dintre cei doi se produce in cadrul natural ,,într-un cuib de turturele”, unde viețuitoarele naturii le sunt martori, îndrăgostiții aflându-se sub protecția razelor de lună:

Iar doi îngeri cântă-n pli aparține unei lumi care se află la granița dintre real și ireal, iar pe de altă parte, cântecul călărețului conține imagini infantile, demonstrând astfel că este strâns legat de obsesia sânului matern, dând dovadă de imaturitate:

I-adoarme pe sânu-I, se leagănă-n brațe

În tandre visări,

Pe când ca profume pe blânda ei față

Plutesc sărutări.

În poemul Misterele nopții publicat în anul 1866, întâlnim o iubire juvenilă între doi îndrăgostiți, care sunt asemănați de această dată cu ,,doi îngeri” care ,,cântă-n plângeri”, a căror iubire este imposibilă prin condiția lor. Întâlnirea dintre cei doi se produce in cadrul natural ,,într-un cuib de turturele”, unde viețuitoarele naturii le sunt martori, îndrăgostiții aflându-se sub protecția razelor de lună:

Iar doi îngeri cântă-n plângeri,

Plâng în noapte dureros,

Și se sting ca două stele,

Care-n nuntă, ușurele,

Se cunun căzânde jos.

Spre deosebire de cele trei poeme ale scriitorului romantic, apariția poemului Speranța publicat in revista Familia în anul 1866, vine cu o meditație pe tema vieții și totodată a speranței, care potențează ipostazele implicate, inclusiv pe cea a morții.

Simetria construcției prin repetarea primei strofe în finalul poeziei lasă o poartă deschisă vieții și totodată tristeții, durerii, lacrimilor și iubirii neîmplinite:

Cum mângâie dulce, alină ușor

Speranța pe toți muritorii!

Tristețe, durere și lacrimi, amor

Azilul își află în sânu-i de dor

Și pier, cum de boare pier norii.

Speranța reprezintă cuvântul cheie în acest poem, care apare uneori și anaforic, devenind laitmotivul poeziei în penultima strofă:

Speranța-a lor frunte-nsenină,

Speranța cea dulce de plată în cer.

Apare un sentiment de admirație pentru maica ,,ce strânge pruncuțu-i la sân”, marinarii ,,pe mare umblând”, și în final pentru toți muritorii. Așadar, se poate observa faptul că iubirea pentru un personaj feminin lipsește din acest poem, însă, speranța este cea care-i nutrește dorința pentru ,,amor”.

Odată cu apariția poemului Amorul unei marmure publicat în revista Familia în anul 1868, vom întâlni un text care reflectă trăirile eului într-un sens dublu și anume ,,o mărturie a complexității sufletești a celui ce iubește, dar și o percepție individualizată, personală, a iubitei”. Spre deosebire de ,,sentimentele cuminți” din poemul Speranța, aici întâlnim un tânăr nestăpânit la nivelul imaginației care se concentrează pe propria ființă.

Eul, înflăcărat de un eros epidermic, iși dorește să fie un rege asirian, Satana, sau chiar însuși Dumnezeu în cea de-a doua strofă, exprimându-și astfel tumultoasele sentimente:

De ce nu sunt un rege să sfarm cu-a mea durere,

De ce nu sunt Satana, de ce nu-s Dumnezeu.

Strigătul de disperare al eului este asemuit cu ,,leul care rage”, cu ,,oceanul furtunos”, cu ,,norii care se confesează prin fulgere de foc”, iar amorul este descris ca fiind dureros și cumplit, fiind cel care-i zdrobește sufletul:

Un leu pustiei rage turbarea lui fugindă,

Un ocean se-mbată pe-al vânturilor joc,

Și norii-și spun în tunet durerea lor mugindă

Gândirile de foc.

Sentimentele eului sunt mărturisite în mod direct, scoțând în evidență apetitul erotic printr-o multitudine de comparații neobișnuite într-o strofă ,,făcută dintr-o cascadă de comparații menite să ilustreze legătura de nedesfăcut, prin iubire, între o serie de obiecte și subiecte, culminează cu relația dintre copil și vis”:

Și te iubesc, copilă, cum repedea junie

Iubește-n ochi de flăcări al zilelor noroc,

Iubesc precum iubește pe-o alba vijelie

Un ocean de foc.

Sentimentele de pură iubire nu-i sunt împărtășite, la fel ca în majoritatea poeziilor din etapa de tinerețe, iubita fiind continuu căutată, aceasta fiind asemănată cu o marmură în titlul poemului, iar în final cu o icoană, motiv pentru care eul se simte singur, exprimându-și astfel dorința de a-și schimba condiția de simplu tânăr îndrăgostit. Criticul Zoe Dumitrescu Bușulenga afirmă faptul că ,,dispariția iubitei accentuează starea de rebeliune titanică, întărește și așa destul de acutul deși obscur încă sentiment al unei solitudini iremediabile, al unei separări nedrepte, al unei decăderi dintr-o stare superioară”, ceea ce se întâmplă de fapt și în acest poem.

Așadar, prima etapă a liricii eminesciene este caracterizată printr-un univers liric în care imaginea angelică a iubitei se intersectează cu imaginea uneori demonică a iubitului, această imagine nefiind altceva decât un pretext pentru a putea scoate în evidență prin contrast adevăratul chip al iubitului care la fel ca și ființa feminină către care aspiră, are un chip angelic.

I.2. A doua vârstă – Iubirea duală.

A doua etapă a liricii eminesciene reprezintă o primă încercare de analiză a idealurilor și sentimentelor de dezamăgire profundă întrevăzute anterior. Eminescu se revoltă împotriva lumii incapabile să-l înțeleagă, impotriva piedicilor pe care o lume mărginită le așază în calea dorinței de afirmare a sentimentelor omului. Poemele reprezentative ale acestei perioade sunt: Venere și Madonă, Noaptea, Sara pe deal, Floare albastră și Lacul.

Tudor Vianu afirmă faptul că pentru a doua vârstă/epoca tinereții:

,,motivele preponderente sînt, pe de o parte, îmbinarea dintre revoluționarismul libertar și reflecția sceptică asupra lumii și vieții, iar pe de altă parte, suferința iubirii dezamăgite unită cu liniștea cucerită prin iubire. Lirica socială, filozofică și erotica sînt așadar din primul moment categoriile de căpetenie ale poeziei lui Eminescu”, scoțând în evidență faptul că la fel ca și în prima etapă, poetul suferă din pricina unei iubiri neîmplinite.

Poemul Venere și Madonă a apărut în anul 1872, fiind publicat în revista Convorbiri literare. Tema dominantă este dragostea, primând sentimentul de venerație pe care poetul îl aduce iubirii, văzut în mai multe ipostaze: femeia terestră, serafică și femeia demon. Este un poem de tinerețe în care eul se contrazice la idea elogiului feminității din incipitul poeziei în care apare ,,Venera”(considerată zeița iubirii la romani), iar Madona fiind considerată femeia ideală pentru ca este pură și sfântă. Apare astfel o antiteză între cele două tipuri de femei: Venera, care este frumoasă dar infidelă soțului său, reprezentând tipul femeii adulterine, pe când Madona reprezintă exact opusul:

Venere, marmură caldă, ochi de piatră ce scânteie,

Braț molatic ca gândirea unui împărat poet,

Tu ai fost divinizarea frumuseții de femeie,

A femeiei, ce și astăzi, tot frumoasă o revăd.

…………………………………………………………….

Și-a creat pe pânza goală pe Madona Dumnezeie,

Cu diademă de stele, cu surâsul bland, vergin,

Fața pală-n raze blonde, chip de înger, dar femeie,

Căci femeia-i prototipul îngerilor din senin.

Poetul reproduce în prima parte a poemului portretul Madonei care are o ,,diademă de stele”, ,,surâsul bland”, ,,fața pală-n raze blonde, chip de înger, dar femeie”, pe când în partea a doua, Venera este numită ,,femeie stearpă, fără suflet, fără foc”, ,,crudă” sau ,,bacantă”. Odată cu aceste învinuiri care i se aduc, inima iubitei este cuprinsă de suferință, motiv pentru care aceasta este surprinsă plângând în ultima parte a poeziei. Eul înțelege faptul că ,,a fost crudă-nvinuirea” cerându-și iertare și sărutându-i mâinile, totodată reușind să o accepte exact așa cum este, considerând-o sfântă.

Poemul Noaptea, la fel ca și Veneră și Madonă, a fost publicat în anul 1871, în revista Convorbiri literare. Este poemul în care încep să se contureze câteva dintre constantele și motivele liricii romantice de mai târziu. Atmosfera este este una caldă și plăcută, în care ,,vânăt arde focul”, dând astfel senzația de protecție, specifică tabloului intim eminescian și totodată specific unei iubiri romantice.

Iubita își face apariția într-un mod neașteptat în spațiul care emană senzualitate, însă de data aceasta nu mai este descrisă ca fiind rece, ci eul liric observă faptul că brațele-i sunt ,,moi”, ,,rotunde”, și ,,parfumate”. O scenă tipică a eroticii eminesciene este înviorată de săruturile și dezmierdările jucăușe ale iubitei, eul îndemnând-o la bucuriile dragostei atâta timp cât cei doi sunt încă tineri:

O! desmiardă, pân’ ce fruntea-mi este netedă și lină,

O! desmiardă, pân’-ești jună ca lumina cea din soare,

Pân’-ești clară ca o rouă, pân-ești dulce ca o floare,

Pân’ nu-i fața mea zbârcită, pân’ nu-i inima batrână.

Reiese din aceste versuri faptul că poetul se teme de o îmbătrânire timpurie și de asemenea enormitatea timpului îl sperie, făcând din acestea o obsesie. Iubirea se dovedește a fi una încă imatură, în care cei doi îndrăgostiți își comunică prin surâs sentimentele: Și surâzi, cum râde visul într-o inimă-ndrăgită, cei doi tinzând astfel spre o iubire profundă care se asociază cu evadarea în vis.

Poemul Sara pe deal a fost scris de Mihai Eminescu în perioada 1871-1872, fiind publicat abia în 1885 în revista Convorbiri literare. Titlul ales este specific pastelului, ,,sara” precizând timpul, iar ,,pe deal”, precizând locul, constituindu-se astfel cadrul natural în care urmează ca cei doi îndrăgostiți să își manifeste iubirea, un topos sacru de contingență cosmică, predilect pentru visare și pentru evadarea din spațiul restrictiv unde predomină starea de tristețe. Criticul Zoe Dumitrescu-Bușulenga afirmă faptul că ,,Aci, iubitul sau iubita, el sau ea, așteaptă, într-o starede benefică tensiune, ora de har a întâlnirii, în anotimpul înflorit al erosului”.

Tema poemului este constituită din aspirația poetului pentru o dragoste ideală, dragoste care este imaginată într-un cadru natural romantic. Versurile ilustrează intensitatea sentimentelor de iubire și totodată dorința celor doi îndrăgostiți de a se împlini prin iubire.

Asemenea unui cântec de dragoste, poemul reflectă puternica emoție a poetului, care așteaptă cu nerăbdare ca amurgul să se revarse, pentru a-și întâlni iubita, pe deal, sub un salcâm:

Sara pe deal buciumul sună cu jale

Turmele-l urc, stele le scapără-n cale,

Apele plâng, clar izvorând în fântâne,

Sub un salcâm, dragă, m-aștepți tu pe mine.

Salcâmul nu este ales întâmplător, acesta fiind considerat un arbore sacru, fiind întâlnit foarte des în poemele sale, acesta fiind părtaș la idila dintre cei doi îndrăgostiți, iubirea lor devenind astfel protejată.

Se observă cadrul vast al decorului rustic în care clipa se întrepătrunde cu eternitatea, sub vraja lunii, poetul scoțând în evidență faptul că elementele cosmice li se alătură celor doi îndrăgostiți, astfel lumina stelelor ,,le scapără-n cale”, apele ,,clar izvorând în fântâne”, în timp ce iubita îl așteaptă sub un salcâm, cu inima plină de dor. Astfel, fenomenele și aspectele din natură se răsfrâng adâng în sufletele celor doi îndrăgostiți.

Ochii iubitei sunt ,,mari”, aceasta căutând melancolic luna printre frunzișul salcâmului, apariția stelelor umplându-i fruntea de gânduri și pieptul de dor, în același fel, ,,sara pe deal”, cu toate elementele ei scăldate în lumina lunii, reușește să sădească și mai profund sentimentele de iubire în sufletul poetului, care se apropie de iubita sa.

Elementele cosmice, care asistă la iubirea idilică, ,,luna și stelele”, ,,nourii și vântul” sunt cele care o învăluie cu protecție, lărgind astfel pe scara imensității scena iubirii care se limitează la un cadru pământesc în general. Sentimentele de iubire, pure și de o intensitate incendiară, tind să depășească orice granițe, înălțându-se astfel spre elementele cosmice, spre cerul nemuritor. Astfel, ,,superba imagine finală, de o puritate și un hieratism rar, se datorește precipitării unei fantezii înfierbîntate spre un viitor care se va opri în loc pentru a prelungi infinit presupusa clipă de dragoste”:

Ne-om răzima capetele unul de altul

Și surîzînd vom adormi sub înaltul,

Vechiul salcîm.

În ceea ce privește poemul Floare albastră, acesta reprezintă o meditație pe tema iubirii, o idilă care se desfășoară într-un cadru feeric, în care visul romantic prefigurează peisajul. Poemul a fost publicat în anul 1873, în revista Convorbiri literare, având un motiv romantic, ,,floarea albastră”, care reprezintă de fapt ,,viața”, fiind semnificativ pentru psihologia erotică a poetului. Sursa de inspirație a acestui poem o reprezintă mitul romantic al florii albastre, acest mit fiind preluat din opera scriitorului german Novalis care face referire la dorința de a atinge un ideal, în cazul de față idealul fiind reprezentat de iubire, floarea albastră fiind o ,,metaforă pentru iubită.

Tema poemului o constituie, la fel ca în foarte multe dintre poemele sale din lirica de tinerețe, aspirația spre perfecțiune, spre iubirea ideală, care nu poate fi împlinită, după cum se exprimă și ultimul vers al poemului: Totuși este trist în lume.

Poemul este alcătuit din patru secvențe lirice, două care ilustrează monologul liric al fetei îndrăgostite, celelalte două ilustrând monologul lirico-filozofic al poetului. În primele trei strofe, domeniul cunoașterii este cel care primează, mai ales în cea de-a treia strofă în care se sugerează izolarea vastului spirit, care nu își poate realiza idealurile într-o lume pământească. Perspectiva iubirii este deschisă de către fată în următoarele strofe, fiind cea ,,care are aici inițiativa și care plămadă de puritate și senzualitate, caută să-l atragă spre erosul teluric pe care-l evocă în invitația plină de patos, într-o lume edenică”:

Hai în codrul cu verdeață,

Und-izoare plâng în vale,

Stânca sta să se prevale

În prăpastia măreață.

Prin folosirea pronumelui personal la persoana I, eul liric își face simțită prezența, dând astfel senzația că cei doi îndrăgostiți trăiesc de fapt într-o poveste evocată: ,,eu”, ,,albastra-mi”, ,,iubirea noastră” și a verbelor la indicativ: ,,eu am râs”, ,,n-am zis”, ,,stam”. De asemenea, aceste detalii sunt completate de câteva exclamații meditative: Ah! Ea spuse adevărul, Ce frumoasă, ce nebună, E albastra-mi, dulce floare!, Floare-albastră! Floare-albastră!, demonstrând astfel că povestea este pusă într-o ramă, într-o altă poveste.

Poemul respectă un scenariu eminescian care începe odată cu chemarea eului în mijlocul naturii, continuând cu un joc al iubirii care se va sfârși cu despărțirea. Universul în care eul liric este atras, este unul extrem de tentant, elementele universului fiind descrise prin intermediul epitetelor: ,,prăpastia măreață”, ,,bolta senină”, ,,trestia lină”, și personificările ,,Und-izvoare plâng în vale”, alcătuind astfel un peisaj paradisiac, în care își fac apariția motivele romantice ,,teiul” și ,,luna”. Toate aceste elemente vin în antiteză cu cadrul sugerat în începutul poemului unde ,,stelele și norii”, ,,întunecata mare și piramidele-nvechite” alcătuiesc un peisaj care este incompatibil cu jocul de iubire al celor doi îndrăgostiți. Iubita se află și ea în antiteză cu eul, ea fiind descrisă ca fiind ,,roșie ca mărul”, reprezentând astfel o prezență vie, spre deosebire de iubit, care are o imagine palidă.

În finalul poeziei este prezentat sfârșitul posibilei povești de iubire prin tonul meditativ al strofelor în care eul meditează asupra timpului care se dovedește a fi unul ireversibil, timp care nu îi mai poate readuce iubirea pierdută. Astfel, iubita capătă semnificația florii albastre și dispare, odată cu ea stingându-se și iubirea neîmplinită. În ultima strofă eul își strigă în zadar iubita, clipa de fericire dovedindu-se a fi una pierdută.

Și te-ai dus, dulce minune,

Ș-a murit iubirea noastră

Floare-albastră! floare-albastră!…

Totuși este trist în lume!

Apariția repetiției ,,Floare-albastră! Floare albastră!” nu face altceva decât să sublinieze și mai mult intensitatea tristeții trăite de către eul liric, intensitate care este generată de contrastul dintre realitate și iluzie. De asemenea, folosirea adverbului de mod din ultimul vers, ,,totuși”, adverb cu înțeles concesiv, concentrează foarte bine drama îndrăgostitului, venind ca o concluzie în ceea ce privește o iubire neîmplinită, în cazul de față.

În concluzie, poemul Floare albastră reprezintă una dintre cele mai importante capodopere ale liricii eminesciene de tinerețe în care se regăsesc marile teme și idei poetice care se vor regăsi mai târziu și în Luceafărul.

Poemul Lacul a fost publicat în revista Convorbiri literare, în ultimul an al acestei etape și anume în anul 1876. Este un poem specific temei romantice, o idilă cu elemente de pastel în care dragostea și natura se îngemănează într-o atmosferă specifică sentimentului dominant ,,dragostea”, cu toate aspirațiile și în acelaș timp cu toate neîmplinirile ei, în care ,,fantezia suplinește realul deficitar construind imaginea întîlnirii posibile și călătoria pe ape”.

În incipitul poeziei sunt exprimate emoțiile poetului determinate de așteptarea iubitei, natura fiind cea care participă și care apără în acelaș timp visul poetului:

Lacul norilor albastru

Nuferi galbeni îl încarcă;

Tresărind în cercuri albe

El cutremură o barcă.

Și eu trec de-alung de maluri,

Parc-ascult și parc-aștept

Ea din trestii să răsară

Și să-mi cadă lin pe piept;

Se observă o atmosferă calmă, potențatoare a unui vis erotic, în care natura este statică și ușor tensionată de sentimentul iubirii care stăpânește întreaga ființă a personajului liric. Natura poartă de asemenea amprentele unor trei dimensiuni diferite, spațiu, timp și mișcare, dimensiuni care se concentrează asupra unui singur element dominant, și anume lacul, care are două conotații în acest poem: una potențatoare a iubirii și cealaltă a thanatosului, prin atracția ființelor din adâncurile sale. Fiind înconjurat de codrii, acesta devine un ,,ochi al pământului”, o oglindă cosmică în care se oglindește cerul albastru, fiind acoperit de ,,nuferi galbeni” care ,,îl încarcă”, astfel fiind generată o materie generatoare de reverie. Mai târziu, vântul este cel care își va face apariția prin amplitudini sonore, reușind astfel să tulbure și să învolbureze liniștea lacului, sugerând astfel fluiditatea visului:

Să sărim în luntrea mică,

Îngânați de glas de ape,

Și să scap din mână cârma,

Și lopețile să-mi scape;

Să plutim cuprinși de farmec

Sub lumina blândei lune –

Vântu-n trestii lin foșnească,

Unduioasa apă sune!

Iubitul așteaptă ,,luntrea mică”, ce plutește deasupra apelor, la fel ca într-un nou început, apariția iubitei eterice, întreaga acțiune bazându-se pe folosirea verbelor la conjunctiv, care sunt dominante în întreagul poem: ,,să răsară”, ,,să-mi cadă lin pe piept”, ,,să scap din mână cârma”, ,,să plutim cuprinși de farmec”, Vântu-n trestii lin foșnească,/ Unduioasa apă sune!. Toate aceste verbe înalță nota de verosimilitate a visului, determinând astfel o liniște a naturii, favorabilă sentimentului de iubire care este aflat sub semnul visului, al diafanului și al imaterialității.

În ultima strofă, visul de iubire ia sfârșit, eul liric trezindu-se intr-o realitate tristă și dureroasă, realizând astfel că totul a fost în zadar. Poetul rămâne profund dezamăgit, singur și trist în acelaș decor care nu mai este la fel de bogat, cum este regăsit în incipitul poemului:

Dar nu vine… Singuratic

În zadar suspin și sufăr

Lângă lacul cel albastru

Încărcat cu flori de nufăr.

În concluzie, a doua etapă a liricii eminesciene se caracterizează prin faptul că iubirea este văzută ca o salvare a sufletului, iubita devenind acum o prezență cu ajutorul căreia poetul recuperează paradisul pierdut.

I.3. A treia vârstă – Iubirea la maturitate.

A treia etapă a liricii eminesciene reprezintă faza unei maturități și a unei desăvârșiri artistice depline, în care sunt scrise un număr foarte mare de poezii, foarte multe dintre ele fiind concepute și chiar aduse în formă definitivă în perioada precedentă, explicându-se astfel asemănarea dintre ultimele două etape. În poeziile care aparțin acestei perioade întâlnim un poet cu atitudini diferite, poate fi romantic și melancolic dar în acelaș timp poate deveni misogin, eul liric renunțând să mai creadă în iubire. O altă atitudine este dată de luminozitatea farmecului iubirii regăsite, în care femeia îl conduce către pierzanie în unele poezii, dar dovedindu-se ca fiind în cele din urmă salvarea sufletului său.

În ceea ce privește termenii mitologici, Ioana Em. Petrescu, în studiul său afirmă faptul că aceștia ,,vor reapărea, frecvent, în poezia de maturitate; ei nu vor mai avea însă, acolo, o funcție decorativă, ci o greutate semantică proprie – și asta nu doar atunci când vor fi utilizați pentru reconstituirea spiritului unor vârste mitice (așa cum se întâmplă în Memento mori), ci și atunci când vor funcționa ca termen secund al unei comparații”.

Poemele reprezentative ale acestei perioade sunt: Atât de fragedă, De cîte ori, iubito…, Și dacă, Scrisoarea V și Luceafărul.

Poemul Atât de fragedă a fost publicat în revista Convorbiri literare în anul 1879. Este un poem de factură romantică în care poetul pune în evidență puritatea și frumusețea iubitei, apelând la comparații atât din lumea vegetală, cât și din cea angelică:

Atât de fragedă, te-asameni

Cu floarea albă de cireș,

Și ca un înger dintre oameni

În calea vieții mele ieși.

Titlul reprezintă un epitet cu valoare de superlativ care face referire la fragilitatea iubitei care este asemănată cu ,,floarea albă de cireș”, sugerând astfel că ființa umană este trecătoare și neputincioasă în fața timpului ireversibil.

Dualitatea trăsăturilor iubitei este continuată și în următoarele strofe în care iubita își face apariția în planul terestru, însă aceasta se află sub semnul unei plutiri imateriale:

Abia atingi covorul moale,

Mătasa sună sub picior,

Și de la creștet pîn-în poale

Plutești ca visul de ușor.

Poemul se dovedește astfel a fi unul erotic spiritualizat, în care îngeresc-senzuala figură a iubitei evoluează în viziunea poetului spre o imaterialitate mistică. De asemenea este regăsită în poem iubirea platonică, fără speranțe, explicându-se astfel transferul poveștii de iubire într-o lume a visului și a neîmplinirii:

O, vis ferice de iubire,

Mireasă blândă din povești,

Nu mai zîmbi! A ta zîmbire

Mi-arată cît de dulce ești.

Astfel, iubirea pare a fi una împlinită în plan real dar care se dovedește a fi la limita demonicului prin simbolistica gesturilor erotice.

Criticul Paul Dugneanu afirmă faptul că ,,în aceeași măsură și sentimentele poetului, deși cresc în intensitate, se purifică și se înnobilează prin ideea penitenței și a adorației”, exemplificându-și afirmația prin versurile:

Că te-am zărit e a mea vină

Și vecinic n-o să mi-o mai iert,

Spăși-voi visul de lumină

Tinzîndu-mi dreapta în deșert.

Iubita este cea care dobândește ,,însușiri hieratice, ideale, criza dionisiacă a iubirii fiind numai trecătoare și repede reprimată”. Este asemănată cu un ,,vis ferice de iubire”, care ,,întunecă” privirea îndrăgostitului ,,cu-a farmecului noapte” și dragostea e ,,vis de lumină”. Depărtarea este cea care face imposibilă iubirea dintre cei doi, devenind ireversibilă până în momentul în care ,,icoana iubitei se înscrie în lumea de neatins a ființelor sacre, identificată cu a ,,pururi verginei Marii”.

Ș-o să-mi răsai ca o icoană

A pururi verginei Marii,

Pe fruntea ta purtînd coroană –

Unde te duci? Cînd o sa vii?

Astfel poemul este transformat într-o rugă către o ființă intangibilă, în care se amestecă sentimentele contradictorii puternice: ,,încântare în fața frumuseții feminine ideale, iluzia împlinirii visului erotic, regretul că a întâlnit o ființă inaccesibilă, devenit vină mistică, remușcarea finală, tradusă în indecizie, în speranță: Unde te duci? Cînd ai să vii?”.

În ceea ce privește poemul De câte ori, iubito…, apărut în anul 1879 în revista Convorbiri literare, acesta reprezintă o meditație elegiacă pe tema iubirii deja pierdute, în care moartea apare ca o amenințare neiertătoare, conferindu-i astfel poveștii de dragoste o dimensiune tragică:

,,De câte ori, iubito, de noi mi-aduc aminte,

Oceanul cel de gheață mi-apare înainte:

Pe bolta alburie o stea nu se arată,

Departe doară luna cea galbenă – o pată;

Este un poem al regretului și al reproșului în care poetul protestează împotriva sorții potrivnice, care secătuiește de conținut simbolurile iubirii: natura frustă și protectoare a iubirii este înlocuită cu ,,oceanul cel de gheață”, bolta care în poemul ,,Sara pe deal” este descrisă ca fiind ,,senină și clară”, apare acum încețoșată, ,,alburie”, iar luna devine ca cea a simboliștilor ,,galbenă – o pată”.

Deasupra întinderii oceanului de gheață luminat de razele galbene ale lunii se zărește o pasăre obosită care se pierde de perechea ei care zboară înainte cu stolul, astfel, gândul morții fiind cel care o cuprinde:

Nici rău nu-i pare-acuma, nici bine nu… ea moare,

Visându-se-ntr-o clipă cu anii înapoi.

De fapt, pasărea nu reprezintă altceva decât moartea sufletului poetului, de care iubita se îndepărtează, având senzația pustiului de gheață al existenței însingurate:

Suntem tot mai departe deolaltă amândoi,

Din ce în ce mai singur mă-ntunec și îngheț,

Cînd tu te pierzi în zarea eternei dimineți.

Se observă astfel întunecarea finală a timpului care cuprinde chipul poetului, spre deosebire de imaginea iubitei care este acum transfigurată într-o pasăre pereche, care se pierde ,,în zarea eternei dimineți”, păstrând astfel amintirea unei pure iubiri, nealterate.

Poemul Și dacă a fost publicat în revista Familia în anul 1883, textul său fiind unul foarte concis, având forma unei rememorări indirecte, prin ,,semnele” naturii și a iubirii de altădată. Este remarcat paralelismul strofelor, prin care, ,,sub semnul deschiderii ipotetice ,,și dacă” a spațiului poetic, se introduc simetric trei planuri distincte ale reflecției lirice, deplin coordonate, având toate o singură temă: amintirea perpetuă a chipului ființei iubite, prin oglindire în simboluri ale eternității”.

Elementele naturii participă empatic la construirea universului imaginar, astfel, poemul constituindu-se pe seama aceluiaș timp probabil, în care iubita lipsește, natura devenind o prezență mângâietoare:

Și dacă ramuri bat în geam

Și se cutremur plopii,

E ca în mine să te am

Și-ncet să te apropii.

Din punct de vedere semantic, Ioana Em. Petrescu afirmă faptul că ,,relația celor două planuri rămâne aceeași: existența fermă a naturii, ,,realitatea”ei, se repercutează asupra spațiului sufletesc, liber de orice conținut ferm (l-am numit ,,ireal”), într-un fel de transfer de realitate”.

Mai întâi este reprezentat spațiul terestru, cu zbatere de ramuri și tremurul plopilor, elemente care declanșează apropierea de câmpul amintirii. Și în strofa a doua este prezent un tablou din natură care tulbură sufletul îndrăgostitului. Stelele și luna sunt cele care transmit luminozitate, iar vântul care mișcă ramurile este cel care dinamizează atmosfera, însă cu toate acestea, nota de ireal a poemului nu dispare, determinându-l pe poet să mediteze la drama sa existențială și sufletească:

Și dacă norii deși se duc

De iese-n luciu luna,

E ca aminte să-mi aduc

De tine-ntotdeauna.

Romanticul Mihai Eminescu a scris în această perioadă și o serie de ,,scrisori” în care este exprimată concepția sa despre lume și în același timp concepția despre viață, în care apare protestul său romantic împotriva scepticismului contemporanilor, revolta împotriva viciilor societății care nu făceau altceva decât să urâțească adevărata față a acesteia.

Dintre cele cinci ,,scrisori” care posedă un puternic caracter satiric, Scrisoarea V, redactată în anul 1881 și publicată postum în 1890 în revista Convorbiri literare, reprezintă poemul în care Eminescu își exprimă stările interioare profunde în care primează aspirația pentru o iubire ideală, femeia dovedindu-se a fi cea care degradează acest sentiment, astfel poetul rămânând și de această dată nefericit și neînțeles. Astfel, ,,filozofia iubirii-durată, care stă la inima pesimiștilor romantici sau schopenhauerieni, se aliază aici cu o filozofie a iubirii atemporale care se impune în conștiința de sine, dacă putem spune, în absolutul valorilor”.

Sursa principală a viziunii poetului din acest poem este reprezentată de ființa feminină care se află în cazul de față în strânsă legătură cu biblia, uriașul Samson fiind cel care își mărturisește existența sentimentelor de iubire pentru Dalila, femeia care-l va trăda:

Biblia ne povestește de Samson, cum că muierea,

Când dormea, tăindu-i părul, i-a luat toată puterea

De l-au prins apoi dușmanii, l-au legat și i-au scos ochii,

Ca dovadă de ce suflet stă în piepții unei rochii…

Astfel, eul liric își exprimă sentimentele de reproș, aducând acuze la adresa femeii trădătoare care se dovedește a fi neschimbată peste ani, ea fiind cea care stăpânește frumusețea, bărbații fiind ademeniți de către aceasta, nereușind însă să realizeze ,,ce suflet stă în piepții unei rochii”.

Poemul vine ca un strigăt de apărare a tinerilor naivi cu scopul de a-i ocroti și în acelaș timp de a-i avertiza să nu cadă pradă frumuseții unei femei, tineri care se dovedesc de fapt a fi ,,plini de visuri”, motiv pentru care într-un cadru romantic, la ceas de seară, când luna străjuiește așezarea cu ,,scut de aur” și pătează aleele înverzite cu ,,dungi misterioase de umbră”, aceștia cad pradă farmecelor ei.

În viziunea poetului, ,,doamna” este caracterizată ca având o ,,minte scurtă” și ,,haine lungi”, gura fiindu-i ,,ucigașă”, scoțând în evidență inferioritatea intelectuală a femeii și totodată viclenia acesteia, frumusețea fiind singura care îi asigură reușita, conducându-l astfel pe barbat spre pierzanie, acesta fiind îmbătat cu ,,feeria unui mîndru vis de vară”:

Nu uita că doamna are minte scurtă, haine lungi.

Te îmbeți de feeria unui mîndru vis de vară,

Care-n tine se petrece…

De asemenea, eul îl îndeamnă pe îndrăgostit să-și pună problema preocupărilor făpturii feminine, aceasta nefiind interesată decât de ,,panglice, de volane și de mode”, spre deosebire de tânărul a cărui inimă ,,bate-n ritmul sfînt al unei ode…”, motiv pentru care acesta trebuie să se ferească de farmecul femeiesc:

Când vezi piatra ce simte nici durerea și nici mila –

De ai inimă și minte – feri în lături, e Dalila!

Dalila reprezintă ,,personajul” feminin care apare în ultimul vers, apariția acesteia fiind cea care-l face pe tânăr să mediteze la condiția femeii și în același timp la consecințele tragice suportate de bărbat din pricina unei iubiri neîmpărtășite în totalitate.

În acest poem, femeia este cea care și-a pierdut atributele ei de idealizare decăzând într-o lume măruntă și monotonă, de foarte multe ori vulgară, ducând la o stare sufletească elegiacă în care eul condamnă idealul care apare acum decăzut din vechile lui funcțiuni.

În ceea ce privește poemul Luceafărul, acesta a fost publicat în revista Convorbiri literare, în anul 1883, reprezentând o adevărată capodoperă a poetului, care a generat de-a lungul timpului o cantitate impresionantă de interpretări critice. Inspirat din basmul popular românesc Fata în grădina de aur, Luceafărul a devenit un poem filozofic în care tema romantică a omului de geniu primește o strălucire desăvârșită.

Din punct de vedere structural, poemul alegoric este alcătuit din 98 de strofe cu o evoluție epică concretă, însă cu o multitudine de semnificații pe care nici un critic nu nu a reușit să le analizeze în toată profunzimea lor. Este poemul în care Eminescu, prin formația sa filozofică și literară duce pe cele mai înalte culmi teme și motive de largă circulație: ,,zborul intemporal”, ,,fortuna labilis”, ,,relativitatea timpului și a spațiului”, ,,dragostea”, ,,visul” și ,,natura”.

Acest vast poem cu o multitudine de viziuni lirice profunde se ridică pe o schemă epică simplă, fiind structurat în patru tablouri într-un spațiu atemporal care implică încă de la început spații mai puțin obișnuite. Criticul George Călinescu afirmă faptul că:

,,Teoria schopenhaueriană a genialității a făcut-o Eminescu. Astrul trăiește într-o sferă superioară, de unde se smulge cu greu, și e firesc să nu poată fi înțeles de o femeie, dată fiind, participial, lipsa de genialitate a acesteia. Criza sexuală a geniului se vindecă repede, și Luceafărul rămâne mai departe în lumea lui, ca subiect cunoscător”.

Pe de altă parte însă, poemul Luceafărul ,,tratează o încercare de operație alchemică Cătălinei”, ființa pământeană care dorește a-și depăși condiția de simplă muritoare, dorind astfel să se transporte într-un spațiu superior existențial, neputând însă suporta desprinderea de teluric.

În prima parte a poemului întâlnim o poveste fantastică de iubire între geniul Luceafăr și fata de împărat, iubire percepută ca o atracție a extremelor: fata de împărat este cea care aspiră spre absolut iar Luceafărul dorește să cunoască concretul, astfel criticul Rosa del Conte face o afirmație pertinentă în ceea ce-i privește pe cei doi protagoniști:

,,Ca în splendidul mit platonic, în centrul căderii astrului, pe care o cere copila îndrăgostită și pe care astrul însuși o va invoca de la Demiurg, stă ,,iubirea”, căruia cel divin este dispus să-și sacrifice nemurirea și în care materia intuiește – chiar dacă apoi se va înspăimânta de însuși nostalgia sa celestă sau metafizică – că-și va putea găsi mântuirea”,

astfel, poemul reia tema iubirii dintre două ființe aparținând unor lumi diferite, fata aparținând unui spațiu limitat:

Și era una la părinți

Și mândră-n toate cele,

Cum e fecioara între sfinți

Și luna între stele.

o altă lume fiind una nesfârșită pentru care timpul, spațiul și moartea nu există:

Noi nu avem nici timp, nici loc

Și nu cunoaștem moarte.

Provenind din lumi diferite, fata de împărat aspirând spre înalt, iar Luceafărul fiind cel care coboară spre o lume inferioară condiției sale, cei doi protagoniști se determină reciproc la un transfer de atribute: tinzând la condiția genialității, fata se salvează de disprețul de tip schopenhauerian, pe când Luceafărul încearcă să se împlinească prin iubire.:

Îl vede azi, îl vede mîni,

Astfel dorința-i gata;

El iar privind de săptămâni,

Îi cade dragă fata.

Este vizibil faptul că ,,în simfonia poemei, tonul major predominant are aici un avînt pe tema creativității. Față de îngustul orizont al eroticii nedespărțite de moarte, se desfășoară un crescendo de afirmare bărbătească a unor valori supreme. Erotica este aici covîrșită de eroică”.

Oglinda subțire a visului reprezintă limita dintre cele două lumi, un motiv prin excelență romantic care le permite celor doi protagoniști să se poată vedea, fata fiind cea care apelează la o invocație magică, rostită de două ori identic, înscriindu-se astfel în tipologia oglinzii magice:

Cobori în jos, luceafăr blând,

Alunecând pe-o rază,

Pătrunde-n casă și în gând

Și vieața-mi luminează!

Cu toate acestea, apropierea dintre cele două lumi se află mereu sub semnul limitelor inevitabile. Fata de împărat – Cătălina, nu își va putea depăși niciodată condiția terestră, forța gravitică fiind cea care o ține înlănțuită în spațiul terestru limitat, pe când Luceafărul nu se poate elibera de povara nemuririi, Părintele ceresc fiind cel care subliniază acest lucru:

Hyperion, ce din genuni

Răsai c-o-ntreagă lume,

Nu cere semne și minuni

Care n-au chip și nume.

………………………………..

Iar tu Hyperion rămâi,

Oriunde ai apune.

Acesta este motivul pentru care metamorfozele sale în planul terestru, ca răspuns la chemarea pătimașă a fetei, dar și ca impuls erotic propriu, își păstrează aura de lumină originară, lumina fiind cea care îi marchează chipul demonic, în care părul este descris ca fiind ,,de aur moale”, scoțându-i în evidență strălucirea demonică a ochilor. Chipul Luceafărului este proiectat în apele oglinzii care-i accentuează culorile, dându-i astfel o paloare ireală, serafică, ce i se arată fetei în vis:

Iar umbra feței străvezii

E albă ca de ceară

Un mort frumos, cu ochii vii

Ce scânteie-n afară.

În ceea ce privește aparițiile demonice ale lui Hyperion, Tudor Vianu afirmă faptul că:

,,în prima lui întrupare Hyperion îi poate apărea Cătălinei ca un înger, iar în cea de-a doua ca un demon, vrea să spună că prima impresie falsă este corectată de cea de-a doua, în care se manifestă cu adevărat natura demonică a personajului miraculos”.

Astfel se face că Hyperion, întrupându-se din cer și din mare devine stăpânul mărilor în al cărui regat își cheamă iubita, însă apropierea Cătălinei de răceala apelor subliniază incompatibilitatea comunicării erotice. Cătălina este cea care nu poate suporta și în acelaș timp nu poate înțelege accederea în spațiile oferite de către Luceafăr nici măcar în momentul în care acesta dorește s-o transforme într-o stea. În ceea ce privește inadaptarea Cătălinei la o ,,nouă lume”, criticul Edgar Papu afirmă faptul că: ,,De aceea, ochiul Luceafărului o îngheață pe Cătălina, nerezistentă nici la simpla intuiție personificată a răcelii astrale, unde dimpotrivă, poetul identifică adevăratul său mediu”.

Cătălina este cea care se prinde într-un scenariu erotic, în timp ce Luceafărul, acum devenit tânărul Cătălin, reprezintă o întrupare erotică reală, ,,viclean copil de casă”, ,,paj”, ,,băiat din flori și de pripas”, ipostaze care îi asigură un confort sufletesc după o iubire pustiitoare. De asemenea, el este cel care o eliberează de povara unei iubiri magice:

Hai ș-om fugi în lume,

Doar ni s-or pierde urmele

…………………………………….

Vei pierde dorul de părinți

Și visul de luceferi.

În partea a treia poemului, este surprinsă călătoria Luceafărului în Cosmos, în sferele cerești, pentru a-i cere dezlegarea de veșnicie Părintelui ceresc, zborul său fiind de o măreție uluitoare. Fiind împătimit de iubire, Luceafărul îi cere Atotputernicului ,,izvor de viață și dătător de moarte”, să-l dezlege de ,,veșnicia neagră”, și să-l facă muritor ca pe orice alt pământean, pentru a se putea bucura astfel de viața și multdorita ,,oră de iubire”:

Și pentru toate dă-mi în schimb

O oră de iubire…

În ultima parte a poemului, cele două cadre, atât terestru, cât și cosmic, descriu fericirea omului prin iubire și totodată revelația pe care o trăiește Luceafărul în ceea ce privește cele două lumi. Pe de o parte atmosfera este una feerică și senzuală, iar pe de altă parte distantă și rațională, în care dialogul nu mai este posibil, replicile constituindu-se la nivele de înțelegere diferite. Astfel, replica finală a Luceafărului, în care fata pământeană este numită ,,chip de lut”, ,,nu mai are nici un echivoc”, ea nereprezentând altceva decât o amară concluzie asupra tragismului ființei umane, ,,care izgonită în timpul originar, din Paradis, nu mai poate accede la actele primordiale ale creației”:

Ce-ți pasă ție, chip de lut

Dac-oi fi eu sau altul?

În concluzie, se poate spune faptul că poemul Luceafărul reprezintă opera supremă a poetului, fiind o meditație în ceea ce privește destinul omului în lume, văzut ca o ființă solitară și nefericită, opusă omului comun. Astfel, în acest poem, ,,Eminescu pare să ratifice dogma tradițională după care natura umană e marcată de păcatul original care cere ispășire”.

Eminescu demonstrează prin poemele publicate în această perioadă faptul că în viziunea sa, iubirea reprezintă în ultimă instanță un principiu universal și cosmic în acelaș timp, pe care se sprijină consonanța lumii, fiind centrul care pune în mișcare Soarele și celelalte elemente ale universului. Poemele se dovedesc a fi unele pesimiste și melancolice, cu note obscure și întunecate, cu unele ușoare accente de misoginism întâlnite cel mai des în poemul Scrisoarea V și în Luceafărul, în care pierderea iubirii reprezintă ieșirea din concordanța cosmică, stârnind întrebări și în acelaș timp stări sufletești dureroase și profunde.

Spre deosebire de celelalte două perioade, în care cei doi îndrăgostiți se încadrează în perioada începutului de lume, în această perioadă lipsa iubirii echivalează cu o întoarcere în haosul precosmic, ființa iubita refuzând iubirea, creând astfel o distrugere în ordinea cosmică.

Metrica poemelor eminesciene se dovedește a fi diferită în funcție de perioadele în care au fost scrise, aceasta confirmând ,,existența a două linii de direcție: poezia de iubire a tinereții exprimată în vers trohaic, cea a maturității, în metru iambic. În fapt, pe linia ascendentă se situează acea ascendență a poeziei de dragoste în care aspirația spre cuplu are o putere irezistibilă”.

II. TEME ȘI MOTIVE ROMANTICE ÎN LIRICA EMINESCIANĂ

II.1. Teme romantice.

În lirica eminesciană se regăsesc o multitudine de teme și motive romantice, de proveniență europeană, acestea impresionând prin varietatea și profunzimea prin care sunt abordate, continuând să însoțească demersul creator al marelui poet până la sfârșitul creației, lirica sa reușind să depășească în acest fel ,,canoanele unui singur curent literar”.

II.1.1. Tema Cosmogonică.

Una dintre cele mai importante teme romantice ale liricii eminesciene este Tema Cosmogonică, numită la criticul George Călinescu Facere și desfacere, viziunea cosmogonică eminesciană fiind romantică prin proporțiile gigantice ale spațiului și ale timpului universal, în antiteză cu ființa umană derizorie și muritoare. În romantism cosmogonia reprezintă o temă foarte des întâlnită: ,,Tema cosmogonică e așa de curent romantică, încât merită doar să relevăm la Eminescu tipurile ei. Literar vorbind cosmogoniile sînt niște mituri care întrevăd începutul, plastic, prin analogie cu procesele de germinație terestră”.

Poemul reprezentativ pentru această temă este Scrisoarea I(1881), poem alcătuit dintr-o cosmogonie încadrată de două meditații: una pe tema sorții geniului, iar cealaltă pe tema destinului uman. În primul tablou al poemului este prezentat un cadru nocturn romantic, în care misterioasa lumină a lunii se revarsă peste o lume născută dintr-un vis al neființei. Privită de sus, această priveliște scoate în evidență mai multe ipostaze ale existenței umane:

Vezi pe-un rege ce-mpânzește globu-n planuri pe un veac,

Cînd la ziua cea de mîine abia cuget-un sărac…

Deși trepte osebite le-au ieșit din urma sorții,

Deopotrivă-i stăpânește raza ta și geniul morții.

Ideea romantică a succesiunii generațiilor, a devenirii și a morții universale străbate acest întreg poem prin faptul că nimeni nu se poate opune destinului tragic al omenirii, nici Universul, care și el este sortit pieirii, ,,peste mii de veacuri”, nici Timpul, care se va transforma într-o eternitate moartă, iar în final nici măcar Geniul, care trăiește tragedia unei minți uriașe îngrădită de timpul prea scurt al vieții unui om.

Episodul cosmogonic (care apare în versurile 36-86), cuprinde o mulțime de elemente romantice. George Călinescu observă mai întâi o viziune mitologică a Genezei, timpul anterior nașterii primei planete, La-nceput, pe când ființa nu era, nici neființa, vers care echivalează cu formula de început a basmului, A fost odată…; de asemenea, tabloul uriașului hău întunecat, în care Ființa, Neființa și Nepătrunsul par a fi niște divinități. Tot de factură romantică este și și viziunea gigantică a Cosmosului, în care rotirea lentă a planetelor dau impresia unei muzici siderale. De asemenea, prin folosirea unei antiteze romantice, poetul caracterizează ființele umane ca fiind proiectate pe fundalul eternității: Ci-ntr-o clipă gându-l duce mii de veacuri înainte; oamenii sunt caracterizați ca fiind efemere muști de-o zi, care trăiesc pe o planetă minusculă.

II.1.2. Tema Geniului.

Tema omului de geniu este una dintre cele mai reprezentative teme romantice, fiind introdusă pentru prima oară în literatură de către romantici. În lirica eminesciană, în poemele Luceafărul, Glossă, Odă(în metru antic), Scrisoarea I este întâlnit ,,eroul titan”, și ,,eroul demon” în care apar ideile filozofice despre geniu, timp și spațiu. În viziunea lui Eminescu, oamenii în general, în special cei superiori/geniali, reprezintă ,,probleme pe care și le pune universul, iar viețile lor încercări de dezlegări”, astfel viața omului nesemnificând altceva decât o eternă incertitudine. În studiul său, criticul George Călinescu afirmă faptul că ,,este limpede că << nebunia>> romantică reprezintă o noțiune sinonimă cu genialitatea. Geniul este, vorbind schellingian, spiritul care se ține într-un contact mai strâns cu divinul, microcosmosul cel mai luminat de macrocosm”.

În poemul Luceafărul este întâlnită fata de împărat care aspiră către un astru strălucitor, dorință deloc întâmplătoare, fata dorind de fapt o depășire a condiției sale de muritoare. Fata invocă pe Luceafăr spre a deveni un singur spirit, încercând o comuniune la nivel cosmic, comuniune care nu va putea fi niciodată împlinită. De asemenea secvența iubirii se desfășoară și în cadrul terestru, unde fata de împărat devine Cătălina care este îndrăgostită de ,,pajul Cătălin”. În acest caz, analogia numelor scoate în evidență asemănarea ființelor pământești care sunt incapabile să atingă superioritatea. Ultima strofă a poemului este cea care scoate cel mai bine în evidență diferența dintre omul obișnuit și geniu:

Trăind în cercul vostru strîmt

Norocul vi-l petrece,

Ci eu în lumea mea mă simt

Nemuritor și rece.

Geniul-Luceafăr va rămâne astfel ,,nemuritor” în planul gândirii, dar ,,rece” în ceea ce privește iubirea, soarta Luceafărului rămânând aceeași, acesta rătăcind permanent în univers, după cum o cere soarta sa comună cu a geniului. Astfel se poate afirma faptul că ,,geniul este omul superior neînțeles de contemporani, osîndit la o suferință inerentă esenței sale. Nu altfel este Luceafărul, a cărui dramă traduce cu fidelitate considerațiile lui Schhopenhauer asupra destinului omului excepțional”, conștiința geniului beneficiind de o libertate deplină doar în timp și spațiu.

Tema geniului se regăsește de asemenea și în Scrisoarea I, în care poetul își exprimă concepția despre sensul universului prin intermediul bătrânului dascăl, prin perspectiva acestuia înfățișând teorii despre nașterea, evoluția și posibilul sfârșit al universului. Astfel, omul de geniu este cel care suferă de două ori pe pământ:

,,mai întîi este singurul ce depășește iluzia naivă în care se complac termenii săi. Apoi, el știe că mesajul său este pierdut pentru totdeauna. El este singurul care ia cunoștință de deșertăciune și de neant și, din lipsa celorlalți oameni, această luare de cunoștință nu este decît ultima zădărnicie și se află ea însăși condamnată la neant”:

Și pe toți ce-n astă lume sunt supuși puterii sorții

Deopotrivă-i stăpînește raza ta și geniul morții!

II.1.3. Tema Dublului.

Din perspectiva dublului, ,,romantismul se caracterizează prin inconsistența eului, care e un subiect oniric și infantil, neseparat încă de obiect. De aceea fenomenul de confuzie între cele două planuri e frecvent”. Dualitatea eroului eminescian și nu numai, nu se manifestă doar în relație cu divinitatea sau cu lumea exterioară, aceasta manifestându-se în principal în însuși eroul liricii eminesciene.

Dublul poate fi vizibil, dar și ascuns. Spre exemplu, eroul poate fi vizibil prin forma fratelui geamăn care îi ia locul celuilalt frate geamăn. Astfel, eroul Brig-Belu din poemul Gemenii, care reprezintă o umbra negativă pentru fratele său Sarmis, își va pierde umbra (partea senină), pe Sarmis, transormându-se astfel într-o ființă infirmă din punct de vedere afectiv:

Pe cînd c-un om în lanțuri de-i frate chiar, ce-mi pasă

Dacă-l împing în lături? O cale luminoasă

Nainte-mi se deschide? L-am dat deci la o parte,

De-ale virtuții bunuri să aibă singur parte.

Pe de altă parte, ,,Brig-Belu și Sarmis ca gemeni trebuie să fie asemănători, oricum există între ei o legătură <<magnetică>> în virtutea căreia reprezintă o singură unitate organică. Astfel, atunci când Brig-Belu lovește cu pumnalul pe Sarmis, cade mort el însuși”.

De asemenea tema dublului este întâlnită și în poemul Luceafărul, unde Hyperion este atât vizibil, cât și invizibil, acesta reprezentând motivul principal pentru care ființa pământeană este incapabilă să-l înțeleagă, acesta reușind să fie de fapt invizibil în planul terestru: Dac-oi fi eu sau altul?.

În acest poem se poate face referire la conceptele de Anima și Animus, concepte care au apărut în lucrarea lui C. G. Jung, intitulată În lumea arhetipurilor. Anima reprezintă unul dintre arhetipurile foarte des invocate de către Jung, acesta făcând referire la ,,dimensiunea feminină inconștientă din fiecare bărbat”. În ceea ce privește conceptul de Animus, acesta reprezintă ,,pandantul animei la nivelul psihicului feminine. El desemnează dimensiunea masculină din orice femeie: tendințele autoritare, convingerile de ordin spiritual, etc. Așa cum Anima poate fi numită arhetipul vieții, animus poate fi înțeles și ca arhetip al sensului”.

Așadar, în ceea ce privește poemul Luceafărul, aceste concepte se revelează în visul fetei. În momentul în care aceasta adoarme, Luceafărul i se arată prin vis, acesta fiind de fapt propriul suflet al fetei, dar în proiecție masculină. Așadar, Luceafărul reprezintă de fapt conceptul de Animus, iar fata conceptul de Anima, concepte care fac posibilă apropierea dintre spatial terestru și cel cosmic, însă doar în vis.

II.1.4. Tema regnului vegetal.

Regnul vegetal reprezintă de asemenea o temă romantică foarte importantă în lirica eminesciană, tema fiind analizată în profunzime de către criticul George Călinescu: ,,Ceea ce se numește de obicei natură, adică aspecte geologice, fauna și flora, se găsesc la Eminescu sub un chip foarte elementar. Nu coloarea, nu varietatea sînt notele esențiale, ci dimensiunea, sau, ca să zicem așa, cantitatea. Aceasta este hotărîtă prin puterea de a intimida conștiința, de a o anula”. Spre exemplu, în poemul Azi e zi întîi de mai, natura este asemănată cu ,,Edenul”, fiind un loc al ,,sexualității”, motiv pentru care poetul își cheamă acolo iubita:

Întreb munții cei înalți,

De la rîuri eu te cer,

De-au văzut cumva ascuns

Al vieții-mi giuvaer.

Flora eminesciană nu este descrisă ca fiind bogată, însă ea este cea care ,,înfrînge spiritual prin intensitate”. În lirica poetului romantic, întotdeauna este observată existența unui lac sau a unei ape, pădurea fiind mereu în apropiere, ,,rezemată pe prospecțiunea munților, iarba e vegetalul obișnuit, însă o iarbă de lună, narcotică, în care n-a călcat picior de om”. Astfel, în poemul O, rămîi…, este întîlnită o iarbă foarte înaltă în care stau ascunse ,,animale silvestre de mari proporții”, cum sunt cerbii, poetul fiind surprins meditând asupra trecerii ireversibile a timpului, exprimându-și sentimentele de regret:

Și prin vuietul de valuri,

Prin mișcarea naltei ierbi,

Eu te fac s-auzi în taină

Mersul cîrdului de cerbi.

………………………………

Unde ești, copilărie,

Cu pădurea ta cu tot?

Odată cu acest poem este întâlnită fața protectoare a pădurii, ,,atotștiutoare, încercând să împiedice ieșirea copilului din vîrsta de aur trăită în mijlocul ei, și să-l ferească astfel de intrarea sub semnul crud al destinului”.

De cele mai multe ori, iarba este întâlnită în pădure, locul în care vegetația este necutreierată, deoarece pentru poet ,,însușirea de căpetenie a vegetalului e să crească într-una”, la fel ca și sentimentele de iubire, poetul dorindu-și ca acestea să crească neîncetat în intensitate.

II.2. Motive romantice.

În ceea ce privește motivele romantice ale liricii eminesciene, după cum observă criticul Zoe Dumitrescu-Bușulenga:

,,Universul eminescian este acela al motivelor a căror bogăție și diversitate trădează calitatea cerului din care coboară. La Eminescu, multitudinea motivelor care ar face extrem de dificilă întocmirea unui catalog, dezvăluie o apartenență preponderentă la tipul de sensibilitate și fantezie creatoare romantică. Eminescu readuce din străfunduri inițiatice motivele grave, fundamentale, legate de soarta cosmosului mare și a celui mic și le îmbracă în veșmintele unui context romantic”.

II.2.1. Motivul mării.

În lirica eminesciană, motivul mării este prezent în foarte multe dintre poeme, marea reprezentând o adâncă aspirație spre eliberarea sufletească și cunoaștere. Poetul romantic este cel care unește marea cu pământul, ,,ca două ipostaze ale aceleași aspirații omenești”, exprimându-și astfel dubla iubire pe care acesta o simte atât pentru pământ, cât și pentru mare. Din momentul în care apa apare în universul liricii eminesciene, aceasta este îmbogățită cu o mulțime de conotații. Spre exemplu, lacul este cel care ocupă primul loc în poezia poetului, un loc mai important decât izvorul, care de asemenea este foarte prezent.

În poemul Când marea…, sufletul poetului reprezintă de fapt ,,marea” care ,,turbează de valuri împinsă”, poetul exprimându-și astfel durerea și imposibilitatea de a se împlini prin iubire, ,,raza din ceruri venită” fiind de fapt iubita care va pieri în ,,fundul sălbatec al mării”, odată cu iubirea mult așteptată de către poet:

Ce caută raza din ceruri venită,

Din galbena steauă ce-aleargă prin cer,

Ce caută-n mare, în noaptea-i cernită

Und-razele pier?

De asemenea, in poemul Mai am un singur dor, poetul își exprimă dorința de a fi ,,lăsat să moară” la ,,marginea mării”, ceea ce reprezintă de fapt ,,un dor de reintegrare conjugat desăvârșit cu ritmurile mioritice la care se adaugă acelea ale mării, și care, de data aceasta, exprimă dominantele înseși ale unui subconștient colectiv”:

Mai am un singur dor:

În liniștea serii

Să mă lăsați să mor

La marginea mării;

în care sufletul său este protejat, ,,un Eden, care coboară sufletele, în care amintirea unei iubiri stinse se întoarce sub imaginea mării glaciale”.

II.2.2. Motivul pădurii.

Pe lângă motivul mării, motivul pădurii ocupă de asemenea un loc foarte important în lirica eminesciană, pădurea fiind cea care ,,constituie adesea o lume, cuprinzând ea însăși toate elementele cosmosului, oglindit în apele din adîncul, din mijlocul ei, în lacurile acelea rotunde atît de strîns corelate cu luna, dar și cu soarele și stelele, din care sorb lumină și eternitate și putere”.

Poetul își stabilește relația cu pădurea încă din copilărie, dovadă fiind poemul Fiind băiet, păduri cutreieram. Aici, pădurea se impune într-un peisaj edenic sub lumina razelor de lună, la care se adaugă mișcările și sunetele misterioase ale cetelor de cerbi care vestesc ,,o iminentă prezență superioară”, iar ,,o tînără crăiasă” de o frumusețe nemaiîntâlnită iese din ,,teiul vechi”:

Alături teiul vechi mi se deschide:

Din el ieși o tânără crăiasă,

Pluteau în lacrimi ochii-mi plini de vise,

Cu fruntea ei într-o maramă deasă.

Pădurea i s-a dezvăluit de timpuriu copilului ca fiind un loc transcendent, favorabil și protector în acelaș timp, în care visul se contopește cu realitatea, un loc magic care este accesibil doar celor inițiați.

De asemenea, poemul Povestea codrului, ,,închipuie o lume fabuloasă, așezată după tipicul unei curți medievale, într-o plenitudine de viață extinsă armonios, de la elementele cosmosului mare prinse în stemă, și până la armii grele de furnici” , în care împărăteasa pădure stăpânește peste acest tărâm fericit. În acest ținut de basm, îndrăgostitul își invită iubita cu o chemare plină de patos, beneficiind astfel de protecția pădurii:

Hai și noi la craiul, dragă,

Și să fim din nou copii,

Ca norocul și iubirea

Să ne pară jucării.

……………………………

Visul codrului de fagi

Astfel, pădurea ,,adăpostește doar pe cel ales, pe care-l recunoaște și căruia i se supune întotdeauna”, deoarece puterile lor sînt asemănătoare, misiunile lor suprapunându-se, ,,ca și cum pădurea ar fi însuflețită și s-ar comporta pur și simplu uman”.

II.2.3. Motivul melancoliei.

În ceea ce privește motivul melancoliei, criticul Zoe Dumitrescu-Bușulenga afirmă faptul că:

,,romancierul romîn a adîncit astfel enorm conceptul de melancolie în care regăsim, pe de o parte, o altă identificare, la alt nivel, între sceptic și demonic, iar pe de alta, capacitatea de a proiecta stările proprii asupra universului, printr-un proces de generalizare uimitoare dintr-un sentiment rar de unitate cu cosmosul, într-o operație ținînd de specificitatea viziunii sale despre lume”.

Acest motiv se regăsește în poemul Melancolie, poem în care poetul romantic este dominat de o stare melancolică, privind universul într-o manieră pesimistă, ,,într-un spațiu fizic tensional prin excelență, de respirație cosmică”. Astfel, este surprins nivelul ceresc cu elementele sale componente, ,,obișnuită recuzită romantică, într-o metaforă funerară, cu valoare escatologică”:

Părea că printre nouri s-a deschis o poartă,

Prin care trece albă regina nopții moartă.

O dormi, o dormi în pace printre făclii o mie

Și în mormânt albastru și-n pînze argintie.

Luna, care era până acum astrul care-i proteja pe tinerii îndrăgostiți, apare acum ca fiind ,,albă regina nopții moartă”, strângând în jurul său ,,o acumulare de comparații care arată un cer în degradare”, stelele fiind denumite acum ,,făclii o mie”, iar straniile luminozități ale cețurilor transparente ,,acele neguri albe, strălucite din alte poeme eminesciene” se transformă într-un giulgiu, ,,pînze argintie”. Astfel, universul este unul lipsit de viață care înregistrează trecerea ireversibilă și totodată distructivă a timpului, privirea poetului îndreptându-se spre biserică, singurul loc de salvare care poartă acum ,,aceleași atribute care marchează decăderea din sacru, sfîrșitul, degradarea, adică tristețea, pustietatea, ruinarea”:

Biserica-n ruină

Stă cuvioasă, tristă, pustie și bătrână,

Și prin ferestre sparte, prin uși țiuie vîntul –

Se pare că vrăjește și că-i auzi cuvîntul –

Năuntrul ei pe stîlpi-i, păreți, iconostas,

Abia conture triste și umbre au rămas;

Drept preot toarce-un greier un gînd fin și obscur,

Drept dascăl toacă cariul sub învechitul mur.

Tot acest tablou macabru se datorează melancoliei, stare firească a sufletului dezamăgit care duce la dispariția a tot ceea ce e omenesc, în care iubita nu mai apare, ea nemaifiind văzută ca un mijloc de salvare al sufletului poetului, care nu este acum decât ,,un cîmp neliniștit de umbre și semiconture fără consistență”.

Astfel, în această lamentare genială despre sufletul dezamăgit peste care domină sentimentul de melancolie, ,,sufletul nu mai zvâcnește în murmur poetic, ci asistă, aton, deși adînc știutor, la propria sa moarte”.

II.2.4. Motivul lunii.

Motivul lunii este unul dintre cele mai importante motive ale liricii eminesciene, luna fiind astrul care dispune de o multitudine de semnificații cu ajutorul cărora se construiește un cadru romantic fabulos, specific liricii eminesciene.

Spre deosebire de soare, care ,,sfîșie cu lumina lui divină cuibul nocturn al viselor”, luna este cea care protejează și totodată menține vie iubirea îndrăgostiților. Împreună cu celelalte elemente romantice ale cadrului natural, luna este cea care participă în mod direct la înfăptuirea unei atmosfere de vis, atmosferă care este cel mai des întâlnită în lirica poetului romantic.

Fiind un astru ocrotitor, tinerii îndrăgostiți sunt cei care așteaptă ca luna să se arate, fiind cea care le limpezește gândurile și sufletele, după cum reiese din versurile poemului Să fie sara-n asfințit:

Să fie sara-n asfințit

Și noaptea să înceapă

Răsaie luna liniștit

Și tremurând din apă

…………………………

Și să împrăștie scîntei

Cărările din crînguri,

În ploaia florilor de tei

Să stăm în umbra singuri.

De asemenea luna este și spectator, sub lumina razelor sale prinzând viață sentimente profunde de iubire, și totodată, poate fi surprins sfârșitul acestora, după cum reiese în poemul Scrisoarea V:

Pe cînd luna, scut de aur, strălucește prin alee

Și pătează umbra verde cu fantasticele-i dungi:

Nu uita că doamna are minte scurtă, haine lungi.

În poemul Lacul, este surprinsă oscilația temporală de la cerul albastru oglindit în adâncul apei la ,,lumina blîndei lune”, luna fiind cea care ,,sugerează alunecarea treptată în orizontul oniric, al visului” a celor doi îndrăgostiți:

Să plutim cuprinși de farmec

Sub lumina blîndei lune.

Luna este grandioasă, tainică și în acelaș timp neschimbată în poemul Sara pe deal, aceasta fiind părtașă la iubirea dintre cei doi îndrăgostiți, proiectându-i astfel într-un spațiu atemporal:

Luna pe cer trece-așa sfântă și clară,

Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară,

Stelele nascumezi pe bolta senină,

Pieptul de dor, fruntea de gînduri, ți-e plină.

Apariția lunei oscilează dinspre obișnuit spre enigmatic. Astfel, luna poate avea înfățișări schimbătoare, aceasta putând fi ,,sfîntă” în poemul Sara pe deal, dar și rece, aceasta rămânând imună la sentimentele îndrăgostiților în poemul Pe aceeași ulicioară:

Pe aceeași ulicioară

Bate luna în ferești,

Numai tu de după gratii

Vecinic nu te mai ivești!

……………………………..

Numai eu, rămas același,

Bat mereu același drum.

Astfel, în lirica eminesciană, luna este cea care deține o gamă bogată de semnificații, foarte importantă în constituirea unui cadru feeric, caracteristic liricii eminesciene.

Pe lângă multitudinea de teme și motive prezente în lirica eminesciană, criticul Eugen Simion identifică 8 mituri fundamentale în opera marelui poet, în Prefață la Mihai Eminescu, Opere, I. Poezii. Miturile posibile sunt următoarele: mitul nașterii și morții universului, (Scrisoarea I, Rugăciunea unui dac, Gemenii, Mureșanu, Memento mori), mitul istoriei, (Scrisoarea III, Scrisoarea IV, Epigonii, Împărat și proletar), mitul dascălului (înțeleptul, magul), (Rugăciunea unui dac, Gemenii, Andrei Mureșanu), mitul erotic (Somnoroase păsărele…, Pe lîngă plopii fără soț, Dorința, Lacul, Floare albastră, Sara pe deal), mitul oniric (Sărmanul Dionis), mitul întoarcerii la elemente (Fiind băiet, păduri cutreieram, O, rămîi, Revedere, Floare albastră, Dorința, Memento mori, Scrisoarea III, Mai am un singur dor), mitul creatorului (Luceafărul, Odă (în metru antic), Scrisoarea I), și mitul poetic.

Așadar, prezența temelor, a motivelor și a miturilor, nu face altceva decât să întărească unicitatea și subiectivismul liricii eminesciene care transmit de fapt o varietate de sentimente exprimate în mod direct de către poet.

.

II.3. Principiul feminin în lirica eminesciană.

În lirica eminesciană, personajul feminin reprezintă un subiect extrem de complex și delicat în acelaș timp, poetul romantic fiind cel care ,,cultivă cu precădere elementul feminin, care cuprinde principiul cunoașterii afective. Acest element devine agentul unității de nezdruncinat al operei sale, putînd fi identificat, același, și în trăirea, și în viziunea cosmică, și în componența lexicală a artei eminesciene”.

De obicei, poeții romanticii preferă să utilizeze elemente determinate feminin prin limbaj, datorită faptului că genul cuvântului care denumește este cel care sădește în jurul lor o aură afectivă mult mai puternică, astfel alcătuindu-se ,,substanța din care se hrănește lirismul”, în cadrul căreia se desprind două tipuri de semnificații: femininul care devine un principiu protector, care este întâlnit la Goethe în Faust, și femininul ca principiu salvator, ,,care prin iubire îl atrage pe om către zona supremei purificări”, întâlnit la Eminescu.

În lirica poetului romantic, natura reprezintă ipostaza feminității care nu este văzută ca o mamă protectoare, ci este văzută ca iubită, logodnică sau mireasă, identificându-se astfel într-o manieră afectivă raportul dintre poet și natură. Astfel, sunt observate multiplele elemente feminine care intră în alcătuirea naturii: ,,luna”, ,,steaua”, ,,floarea”, ,,pădurea”, ,,apa”, ,,valea”, ș.a., în relație cu puținele elemente masculine ,,soarele”, ,,muntele” și ,,codrul” care ,,concurează pădurea, se apropie și ele, prin amplul lor vocalism, de efectul feminismelor”.

În ceea ce privește astrul selenar ,,luna”, aceasta se află învestită de către poet cu demnități suverane, fiind văzută de cele mai multe ori în ipostaza de stăpână sau regină. Spre exemplu, în poemul Melancolie, luna este descrisă ca fiind ,,regina nopții moartă”, în Mortua est! este surprinsă ,,luna regină”, în Scrisoarea I, ,,stăpîn-a mării”, iar în Scrisoarea IV, aceasta apare ca un ,,disc stăpînitor de ape”.

Strălucirea cu care luna este înzestrată de către poet reprezintă de fapt unul dintre mijloacele de seducție ale femeii, astfel, elementul cosmic fiind ,,perceput de spiritul afectiv al lui Eminescu nu numai în feminitatea sa, ci și într-unul din aspectele erotice ale acestei feminități”. Astfel, în poemul Crăiasa din povești, în care iubirea este exprimată într-un mod direct, iubita este pusă din nou în ipostaza de regină sau crăiasă după cum o spune și titlul poemului:

Neguri albe, strălucite

Naște luna argintie,

Ea le scoate peste ape,

Le întinde pe cîmpie.

De asemenea, în ceea ce o privește pe Cătălina, fata de împărat din poemul Luceafărul, tocmai faptul că aceasta se trage ,,din rude mari împărătești” contribuie foarte mult la farmecul pe care îl deține, astfel ,,excelența sa dominatoare se află în mod expres raportată la suveranitatea de ordin cosmic a lunei”:

Și era una la părinți

Și mîndră-n toate cele,

Cum e Fecioara între sfinți

Și luna între stele.

Luminoasa apariție a lunii se va transforma într-o personificare defunctă în poemul Melancolie, în care luna apare ca fiind ,,regina nopții moartă”, la fel ca și în poemul Strigoii în care iubita va fi încadrată ,,de un pompos aparat mortuar”:

Între făclii de ceară, arzînd în șfeșnici mari,

E ’ntinsă ’n haine albe cu fața spre altar

Logodnica lui Arald, stăpîn peste Avari.

Motivul femeii care abia s-a stins din viață și care încă apare tot în ipostaza de iubită este întâlnit și în poemul Mortua est !, împreună cu elementul nelipsit al făcliei din cadru ,,făclie de veghe”:

Făclie de veghe pe umezi morminte,

……………………………………………………

Și totuși, țărînă frumoasă și moartă,

De racla ta răzim eu harfa mea spartă

Poetul urmărește de cele mai multe ori să scoată în evidență atracția ispititoare emanată de către femeie ,,evocînd-o tocmai cînd doarme”, astfel, în poemul Călin este întâlnită o fată adormită, imagine care reprezintă un adevărat izvor de tentații:

După pînza de păinjăn doarme fata de-mpărat,

Înecată de lumină stă întinsă în crivat…

Al ei chip se zugrăvește plin și alb: cu ochiu-l măsuri.

Se observă faptul că în acest poem fata de împărat apare aproape de fiecare dată în stare adormită, stare care este întreruptă de foarte puține momente de luciditate, poetul subliniind astfel puterea de atracție erotică a acesteia.

În poemul O, rămîi, ,,una din entitățile stihiale cele mai apropiate poetului”, și anume ,,pădurea”, reprezintă de fapt femeia dominată de o pasiunea arzătoare, care în cazul de față este îndrăgostită de poet:

O, rămîi, rămîi la mine,

Te iubesc atît de mult!

Ale tale doruri toate

Numai eu știu să le-ascult;

Aceleași cuvinte care se regăsesc în primul vers din poemul O, rămîi, fără nici o modificare, sunt folosite și de către fata de împărat care i se adresează lui Călin:

O, ramîi, rămîi la mine, tu, cu viers duios de foc,

Zburător cu plete negre, umbră fără de noroc.

În ambele poeme, promisiunile ,,cu sugestie de mreajă învăluitoare”, împreună cu mijloacele de seducție feminină se dovedesc a fi aceleași, pădurea fiind cea care-l ademenește pe poet cu promisiunile sale, ,,bolți asupră-mi clătinînd”, iar fata promițându-i iubitului că-i va ,,înlănțui gîtul cu părul bălai”.

Motivele ilustrate anterior sunt cele care scot în evidență ,,natura numai în ipostaza ei statică”, însă în foarte multe dintre poemele lui Eminescu, este surprinsă natura din perspectiva mișcării acesteia. Spre exemplu, în poemul Mai am un singur dor, este întâlnită luna care alunecă, în poemul Peste vîrfuri, ,,trece luna”, în Somnoroase păsărele ,,se ridică mîndra lună”, iar în Scrisoarea I ,,pe a lumii boltă luneci”, noaptea fiind privită și ea în poemul Misterele nopții din perspectiva miscării acesteia: ,,noaptea vine-ncetițor”, toate acestea reprezentând de fapt mișcarea reprezentativă a femeii iubite.

În studiul său Poezia lui Eminescu, Edgar Papu afirmă faptul că ,,aceeași factură, de bogată acumulare intensivă, oferă și alte exemple, în care se surprinde exclusivitatea femininului. Scrisoarea I excelează, strălucit în această privință”:

Căci perdelele-ntr-o parte cînd le dai și în odaie

Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie,

Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate…

Se observă faptul că doar în cele trei versuri, poetul romantic folosește nu mai puțin de șaisprezece forme feminine, care ,,împletesc toate armoniile vocalice a, ă, e, i”, Scrisoarea I reprezentând astfel o adevărată ,,mină în această privință, mai cu seamă către finalul ei”:

Peste cîte mii de valuri stăpînirea ta străbate

Cînd plutești pe mișcătoarea mărilor singurătate,

Și pe toți ce-n astă lume sunt supuși puterii sorții

Deopotrivă-i stăpînește raza ta și geniul morții!

De asemenea, și începutul poemului Luceafărul, urmează direcția specificului eminescian, acesta fiind alcătuit ,,exclusiv din forme flexionare feminine”:

A fost odată ca-n povești,

A fost ca niciodată,

Din rude mari împărătești,

O prea frumoasă fată.

Spre deosebire de acest început dominat de forme feminine, strofele următoare nu vor mai beneficia de această ,,notă integral feminină”, notele masculine fiind cele care vor domina poemul, poetul scoțând în evidență astfel superioritatea Luceafărului față de fata de împărat:

Din sînul vecinicului ieri

Trăiește azi ce moare,

Un soare de s-ar stinge-n cer

S-aprinde iarăși soare.

Prima strofă în care Cătălina nu este numită încă ,,chip de lut”, sintagmă în care sunt regăsite două masculine, ci din contră ,,mîndră-n toate cele”, sintagmă în care sunt regăsite trei feminine, scoate în evidență o fericire care se va dovedi în cele din urmă ca fiind amăgitoare.

În lirica eminesciană iubita este surprinsă în două ipostaze: ființa angelică și ființa demonică, ,,fiindcă ține pe om în legea ei aspră și pentru că dă vieții, prin dragoste, un gust de divinitate”, cele două ipostaze antitetice echilibrându-se în lirica din tinerețe a poetului. Spre exemplu, în poemul Venere și madonă, iubita poate îndeplini atât condiția de demon, cât și de ,,sîntă”:

Suflete, de-ai fi chiar demon, tu ești sîntă prin iubire,

Și ador pe acest demon cu ochi mari, cu părul blond.

În unele situații iubita primește numele femeii sfinte a creștinismului, după cum apare în versurile poemului Atît de fragedă…:

Ș-o să-mi răsai ca o icoană,

A pururi verginei Marii,

Pe fruntea ta purtînd coroană,

Unde te duci? Cînd o să vii?

Astfel, învinuită sau idealizată, adorată sau iubită, femeia reprezintă prezența cea mai des întâlnită din întreaga lirică eminesciană, aceasta raportându-se în principal la ideea de cuplu, existența bărbatului fiind cea care gravitează în jurul acesteia.

III. TEMA IUBIRII ÎN LIRICA EMINESCIANĂ.

III.1. Romantismul liricii eminesciene.

Romantismul reprezintă unul dintre cele mai importante curente literare ale literaturii lumii, acesta coexistând alături de clasicism și realism în literatura română. În studiul Principii de estetică, criticul George Călinescu ,,definește romantismul în antiteză cu clasicismul, evidențiind pregnant și convingător deosebirile dintre cele două curente literare care s-au manifestat predilect în literatură”. Astfel, spre deosebire de scriitorul clasic, care nu este deloc ieșit din comun, scriitorul romantic se afirmă printr-un caracter excepțional care se lasă copleșit de către frumusețile naturii, și care în acelaș timp beneficiază de spontaneitate și sinceritate în ceea ce privește exprimarea profundelor sale sentimente de iubire și admirație.

În ceea ce privește romantismul românesc, poetul romantic Mihai Eminescu este cel care a reprezentat într-o manieră excepțională acest curent, astfel fiind considerat ultimul mare romantic european.

La fel ca și poezia epică, poezia de dragoste a scriitorului cunoaște clipe de elan încrezător, aceasta îndreptându-se către o afirmare dinamică și deplină a eului, asistând astfel la o neașteptată ,,lărgire a orizontului său spațial”, încă nedesprinsă de viața primordială a naturii. Limbajul poetic se află într-o perfectă corespondență cu starea sufletească a poetului, acesta introducând în poeziile sale metafore grandioase, imagini plastice, expresii și ,,figuri revelatoare ale unui moment titanic de amprentă byroniană, pe care Eminescu l-a trăit, cel puțin ca poet, în personajele miturilor sale”.

În multe dintre poemele sale, mai cu seamă în Înger și demon și Strigoii, sentimentul de iubire este trăit ca un privilegiu distrugător al poetului care răsare din tulburata circumstanță a romantismului, acesta slăvind prin pasiune ,,voința de autoafirmare, vocația mesianică”. Poetul este cel care caută să găsească în jurul ființei feminine tremurul și umbra unor aripi nevăzute:

Ce-ți lipsește oare ție, blond copil cu-a ta mărire,

Cu de marmur-albă față și cu mînile de ceară,

……………………………………………………………………..

Ce-ți lipsește să fii înger – aripi lungi și constelate?

Demonia bărbatului din Înger și demon trezește în iubita lui ,,reflecția și sentimentul”: Ce puternic e – gîndi ea cu-amoroasă dulce spaimă!, pe când în Strigoii, iubirea sfidează moartea, ființa iubită fiind cea care găsește cuvintele de dragoste: Las’ să mă uit în ochi-ți ucizători de dulci. Așadar, este evident faptul că în poemul Înger și demon nu poate fi vorba de o iubire pasională care tulbură din adînc ființa, ci acea iubire pură, aducătoare de liniște.

În poemul Atît de fragedă, iubita este surprinsă la trecerea din spațiul concret într-un spațiu ireal, chipul acesteia transformându-se din ,,înger printre oameni” în ,,marmură” și ,,făptură de basm”, imagini proiectate ,,în sferele înalte ale absolutului spiritual, ale frumuseții axiologice”, iubita fiind astfel purificată prin spațiile succesive ale unei lumini integrale: ,,floare albă de cireș”, ,,înger”, ,,marmură”, ,,mireasă”. Iubirea este una imposibilă, interzisă, dar totodată ,,un obstacol fericit, care permite poetului să se simtă realmente condamnat la suferință”, obstacolul reprezentând de fapt o tortură pe care poetul și-o aplică singur:

Ș-o să-mi răsai ca o icoană

A pururi verginei Marii,

Pe fruntea ta purtînd coroană –

Unde te duci? Cînd o să vii?

În poemul Ce e amorul…, pe lângă faptul că se definește poetic termenul de ,,amor”, ,,apar în schimb toate elementele senzoriale, care nasc pasiunea și o întrețin”:

Te urmărește săptămîni –

Un pas făcut alene,

O dulce strîngerede mîini,

Un tremurat de gene.

Iubirea apare ca fiind lipsită de frământarea pasiunii, exprimând un sentiment intim, plin de afecțiune caldă și delicată în poemul Noaptea, la fel ca și în Floare Albastră, în care poetul își găsește salvarea tot în sentimentul de ,,iubire”. Și dragostea ,,fantomatică” din poemul Strigoii ține tot de sentimentul iubirii, însă aici fără posibilitatea de a se împlini:

Căci caii lor aleargă alăturea-nspumați,

Vorbind de-a lor iubire – iubire fără saț –

Ea se lăsase dulce și greu pe a lui braț.

În poemul Lasă-ți lumea ta uitată, este întâlnită o iubire feerică ce exprimă și bucurie în același timp. Cuplul de îndrăgostiți este surprins în pădure, pădurea fiind cea care trebuie s-o liniștească pe iubită, cuplul aflându-se astfel departe de lume, fiind ferit de orice contact nedorit, poetul exprimând cu insistență faptul că prezența altcuiva este intolerabilă:

Nime-n lume nu ne simte.

Nime-n lume nu ne-aude.

Nime-n lume nu ne vede.

Nime-n lume nu ne știe.

Pe de altă parte, în poemul Din valurile vremii… este întâlnită neputința poetului de a mai trăi din nou feeria iubirii, sentimentele de regret pentru amintirea femeii iubite care dispare ,,ca un vis în valurile vremii” fiind cele care primează:

Dar vai, un chip aievea nu ești, astfel de treci,

Și umbra ta se pierde în negurile reci,

De mă găsesc iar singur cu brațele în jos

În trista amintire a visului frumos.

În Scrisoarea V, sunt întâlnite foarte multe strofe care exprimă cu o mare putere lirică ,,decepția iubirii fără răspuns a unui geniu poetic, clipa unei revelații zadarnice rămasă neroditoare”:

În zadar boltita liră, ce din șapte coarde sună,

Tînguirea ta de moarte în cadențele-i adună;

În zadar în ochi avea-vei umbe mîndre din povești,

Precum iarna se așează flori de gheață pe ferești.

În poemul Eco, iubirea reprezintă o chemare a absolutului, ,,un dor pur”, care nu își mai are hotarele pe pământ, ci în universul cosmic:

Doresc ca să intru cu luna

În dome de nouri, ce pier –

,,Dorul” în esența lui cea mai pură este întâlnit și în poemul Peste vîrfuri, unde dorința de împlinire a iubirii pe pământ este imposibilă deoarece ,,a o atinge ar însemna a realiza absolutul”, dorință care intuiește de fapt că numai prin moarte iubirea poate fi desăvârșită.

Versurile de cel mai pur romantism se regăsesc în Scrisoarea I și Scrisoarea IV, însă ,,într-o sintaxă clasică, într-un figurativ în care apa, focul, vegetalul, inclusiv formele arhitectonice, transformă tabloul curent în spectacol de somptuozități flotante și străvezimi sonore”. Materia este cea care își pierde orânduit densitatea, și pe măsura avansării în zone rarefiate, totul pare abstract, impregnat de o voluptate a ,,indeterminării temporale”:

Și cu cît lumina-i dulce tot mai mult se lămurește,

Cu-atît valurile apei, cu-atît țărmul parcă crește. (Scrisoarea IV).

Mii pustiuri scînteiază sub luminata fecioară,

Și cîți codrii-ascund în umbră strălucire de izvoară!

…………………………………………………………………………

Străbătute de-al tău farmec ție singură-ți arăți! (Scrisoarea I).

În poemul Floare albastră, spațiul de idealitate în care iubita își face simțită prezența, întotdeauna în orizont, cu particularități romantice: ,,izvoare plîngînd în vale”, ,,stînci”, ,,lună” și ,,pădure”, reprezintă cadrul unui ,,fermecător pseudo-dialog”. Iubita este cea care monologhează spornic, imagine accentuată în a patra strofă de o menționare a poetului: Eu am rîs, n-am zis nimica…, aceasta intensificându-și dorința de a aduce pe pământ pe cel ,,cufundat în stele” și ,,în nori și-n ceruri nalte”. Însă, la nivelul neamului omenesc, afirmațiile iubitei au o susținere logică:

Nu căta în depărtare

Fericirea ta, iubite!

În cele din urmă, afirmațiile ei vor fi susținute și de către poetul romantic, care proiectat în oglinzi din ce în ce mai depărtate, reprezintă în viziunea celorlalți ,,o poziție abnormă”:

Ah! ea spuse adevărul.

……………………………..

Și te-ai dus dulce minune.

De asemenea, la Eminescu, melancolia reprezintă un exemplu în care legăturile sufletești ale particularității artistice marchează cea mai penetrantă stare de spirit romantică. Spre exemplu, poemele Melancolie, Stau în cerdacul tău, O, mamă…, și Scrisoarea IV, la fel ca și multe alte poeme, ,,marchează în perioada tîrzie radicalizarea romantică la Eminescu”. Așadar, lirismul nemediat, aprins în iubirea față de patrie, sau din erotică, este substituit de fapt în satiră. Cu îndârjirea puterii de viață cu care ar fi trebuit să trăiască ,,nemijlocitul sentiment de iubire, Eminescu înregistrează mutația energiilor sufletești în actul satirei”, sugerând astfel distanța psihică față de preromantism.

În poemul Odă (în metru antic), oda închinată Împăratului devine o odă închinată iubirii, morții, singurătății și indiferenței învingătoare și salvatoare în același timp. Aici, noțiunea morții legată de cea a iubirii nu înseamnă altceva decât o trimitere către ideea reînvierii, ,,pasărea Phoenix simbolizează speranța unei vieți recîștigate”:

Oare mai renasc luminos din el ca

Pasărea Phoenix?

În poemul Luceafărul este întâlnit nesațiul iubirii romantice care ,,se întrupează atît de bine în nostalgia care poartă inima omului către o stea, încît motivul se mai poate întîlni și altădată în poezia romantică”, de exemplu, în drama biblică a lui Byron, Cain, fecioara Adah i se va mărturisi lui Lucifer. La fel și Cătălina, cu aceeași durere în suflet ,,a unei iubiri despărțită de obiectul ei”, prin toată distanțarea dintre pământ și cer, își exprimă suferința:

Și tainic genele le plec

Căci mi le îm le plînsul

Cînd ale apei valuri trec

Călătorind spre dînsul.

Așadar, romantismul, ca stare de spirit nu cunoaște limite geografice, romantismul eminescian putându-se substitui numai pînă la un punct ,,liberei expansiuni”. Poetul romantic adaugă stării de spirit romantice o legătură românească liberă de a pătrunde și în trăirile artiștilor din alte generații, beneficiind de o originalitate autentică. Astfel, romantismului eminescian i se atribuie o serie de valori artistice, de proveniență sufletească, amintind suprarealiștilor ,,de ieșirea din orizontul solar, de somnia (semitrezia suprarealistă), de mitul lunii ca simbol al permanentei ieșiri din orizontul terestru și de a străbate la marile ritmuri ale lumii”.

III.2. Poezia iubirii și a naturii.

Pentru Mihai Eminescu, la fel ca și pentru alți mari poeți romantici, iubirea și natura reprezintă temele permanente aflate într-o continuă corespondență, datorită faptului că natura reprezintă o stare de spirit, un mediu prielnic și familiar, aflat într-o strânsă legătură cu sentimentul iubirii. Poetul romantic privește natura într-o viziune erotomorfă, ,,printr-o uniune sau cununie a sa cu componentele ei stihiale feminine, ceea ce se repercutează și în armonioasa configurație de flexiuni a combinațiilor sale lexicale”. Așa se explică faptul că iubirea poate fi una fericită doar într-un cadru natural fabulos, spre deosebire de iubirea neîmplinită, moment în care poetul trăiește un sentiment profund de dezamăgire, natura fiind foarte puțin conturată, de cele mai multe ori în nuanțe reci și întunecate.

Poetul romantic se simte atras atât de natura terestră, cât și de cea siderală, cea terestră fiind conturată precis, aceasta fiind surprinsă atât într-o ipostază ocrotitoare cât și într-una sălbatică, spre deosebire de cea siderală, care fascinează prin nemărginire și prin multitudinea elementelor cosmice. Peisajul terestru este cel care abundă în elemente vegetale (salcîmul, teiul, plopul, salcia), și acvatice (lacul, oceanul, marea, izvorul), acestea transformându-se în simboluri la nivelul discursului liric, în momentul în care poetul dorește să-și exteriorizeze sentimentele pure de iubire.

În studiul său intitulat Opera lui Mihai Eminescu, George Călinescu identifică patru ipostaze ale iubirii: iubirea paradiziacă prezentă în poemele Dorința, Lacul, Floare albastră și Sara pe deal, natura fiind înfățișată ca un eden terestru în care cei doi îndrăgostiți intră într-o stare de somnolență; iubirea demonică, după cum apare în Scrisoarea V, Înger și demon și Luceafărul, în care natura este stăpânită de o dezordine în care iubirea este imposibilă; erotica funerară în care cei doi îndrăgostiți aparțin unor lumi diferite, aceasta fiind prezentă în poeme ca Luceafărul, Strigoii și Gemenii, în care natura este descrisă ca fiind rece și fantasmagorică; și iubirea elegiacă, în care natura este izolată și copleșită de o singurătate apăsătoare, în care eul liric experimentează sentimentul trecerii în nonexistență, după cum apare în poemul De cîte ori iubito, Pe lîngă plopii fără soț, Departe sunt de tine.

Natura îi este prietenă poetului, interesul acesteia pentru iubirea omului sau pentru ,,obiectul înflăcărării ei, a cărui frumusețe știe s-o prețuiască, este un motiv absorbit de Eminescu din depozitele adânci ale imaginației populare”.

De asemenea, natura este ,,în același timp pentru Eminescu sonoritate și lumină”, universul său acustic fiind alcătuind din șoapte, foșnete, îngânări din sunete pierdute, molcome și line, din torsul greierilor și al cariilor, ,,din baterea înceată a ramurilor și cutreierări de unde, din tot atîtea sunete cîte se potrivesc de fapt cu înțelegerea lumii ca o iluzie și cu dulcele și pasivul său sentiment de viață”. Așadar, în finalul poemului Povestea teiului, apare brusc susurul izvorului în momentul în care cîntecul cornului nu se mai aude:

Blîndu-i sunet se împarte

Peste văi împrăștiet,

Mai încet, tot mai încet,

Mai departe… mai departe…

……………………………………….

Sus în brazii de pe dealuri

Luna-n urmă ține strajă,

Iar izvorul, prins de vrajă,

Răsărea sunînd din valuri”.

Modul în care aceste două sunete apar unul după celălalt, expune o natură alcătuită din luciri străvezii, fiind însoțite de lumina lunii, aici resimțită ca o caracteristică generală a atmosferei. Această reuniune a luminii cu apa, reflectată ca o misterioasă înlănțuire a lor învăluită de pasiune, este exprimată de către poet și în poemul Lasă-ți lumea ta uitată, în care ,,frumoasa” se oglindește în apa luminată de razele lunii:

De-al tău chip el se pătrunde,

Ca oglinda îl alege –

Ce privești zîmbind în unde?

………………………………………..

Numai luna printre ceață

Varsă apelor văpaie,

În viziunea poetului, apa este la fel de importantă ca și lumina, apa fiind cea care ,,posedă în adevăr acel grad intermediar al transparenței care îngăduie luminii s-o străbată în întregime și să fie în acelaș timp reținută de ea”, ființa spirituală a luminii găsind astfel o cale spre a se materializa.

Relația dintre cadrul exterior și sentiment se află într-o strânsă legătură în poemul Pe aceeași ulicioară, permanența acestui cadru fiind în antiteză cu schimbarea din sufletul iubitei, creând astfel ,,puternica impresie a realității lui”, poetul fiind cel care cântă regretul unei iubiri apuse. Imaginea ,,ulicioarei” cu ,,pomi în floare” care-și întind crengile ,,peste zaplaz” luminate de razele lunii ,,care nu mai pot face ca zilele trecute să devină azi”, îl induc pe poet într-o stare melancolică generată de scurgerea timpului, stare foarte des întâlnită la Eminescu:

Și aceiași pomi în floare

Crengi întind peste zaplaz,

Numai zilele trecute

Nu le fac să fie azi.

Altul este al tău suflet,

Alții ochii tăi acum,

Numai eu, rămîn același

Bat mereu același drum.

Este foarte important faptul că acel cadru amăgitor, prezent în poemele idilice, scrise în perioada în care poetul a stat la Iași, lipsește cu desăvârșire. De această dată, natura este compusă din ,,reminiscențe care și-au pierdut caracterul lor de unicitate”. Înainte de a ajunge la această constatare plină de amărăciune, poetul rememorează zilele împlinite, evocând ,,umbra complice a boschetului plin de taină: cei doi îndrăgostiți, cuprinși de o fericire supremă, ignorau totul în jurul lor”:

Ah, subțire și gingașă

Tu pășeai încet, încet,

Dulce îmi veneai în umbra

Tăinuitului boschet.

Epitetele ,,subțire” și ,,gingașă” nu mai trezesc în sufletul poetului nici un fior, însă ele vor apărea și în poemul Călin, în care portretul iubitei rătăcește în universul basmului:

Al ei chip gingaș și tînăr de la cap pîn-la picioare (v. 60),

Și atîta de subțire, să o tai c-un fir de păr (v. 108).

De asemenea, ,,tânăra nevastă” este surprinsă aici dormind, în timp ce bordeiul acesteia ,,a intrat în mișcarea naturii”:

Un păpuc e într-o grindă, celălalt e după ușă,

Prin gunoi se primblă iute legănată o rățușcă,

Și pe-un țol orăcăiește un cocoș închis în cușcă,

Într-un colț e colbăită noduros rîșnița veche,

În cotlon toarce motanul peptănîndu-și o ureche.

În studiul său intitulat Eminescu, Aurel Petrescu afirma faptul că ,,la Eminescu, ca la oricare alt poet romantic, atracția față de realitatea ipostazată în natură, nu este decît atracția față de proiecția sufletească a poetului, asistînd astfel la un pur narcisism” în lirica sa. Într-o lume aparent hieratică, poetul se află într-o continuă mișcare, ,,sesizabilă numai într-un sistem anumit de referințe”, mișcare care în viziunea poetului coincide cu eternitatea. Așadar, natura eminesciană este de fapt ,,o ființă metafizică”, în care materia se află într-o ,,veșnică alcătuire”, după cum reiese din versurile poemului Revedere:

Ce mi-i vremea, cînd de veacuri

Stele-mi scînteie pe lacuri,

Că de-i vremea rea sau bună,

Vîntu-mi bate, frunza-mi sună;

În acest poem, codrul, marea, rîul și luna nu mai îndeplinesc condiția de fenomene ale naturii, fenomenul fiind de fapt omul. Se observă astfel faptul că la Eminescu, simțirea cuvioasă față de natură este întinsă ,,și asupra omului, dîndu-i acea sublimă neștire de propriul corp, făcîndu-l să privească procesele naturii cu nepăsare”. Astfel, este întâlnită tînăra văduvă din Ursitoarele, care își petrece viața într-o ,,căscioară” aflată într-o ,,pădure ascunsă”. Anotimpul surprins este iarna, zăpada fiind elementul principal ,,pe care nimeni n-o va da la o parte, din plăcerea poetică de a se lăsa în voia elementelor”:

În pădurea nepătrunsă,

O căscioară e ascunsă.

………………………………..

De nu-i pasă de zăpadă,

Care cade ș-o să cadă

Tot grămadă pe grămadă,

De-ntrece gardu-n ogradă?

Este foarte important faptul că natura se dovedește a fi ,,o martoră statornică a iubirii. Oricare dintre momentele ei de farmec și pace se întovărășește cu o încîntare absorbită din natură”. Așadar, de fiecare dată când iubirea nu este prezentă, natura dăinuiește în jurul poetului ca o prezență încurajatoare, iar în momentul în care aceasta s-a stins, natura este cea care îi reînvie acele sentimente. Situația în care ,,natura continuă să înflorească în jurul său cu eterna-i strălucire, pe cînd uitările inimii omenești sînt într-atît de ușoare, umple sufletul și mintea poetului cu o întrebare dureroasă și fără fund”. Astfel, se observă cât de strânsă este legătura dintre iubire și natură în lirica eminesciană, acestea ajungând a se contopi, moment în care ,,amănuntele vieții naturii, mișcări abia simțite ale ramurilor, luciri stelare, răsfrîngeri ale lunii, devin limbajul tainic, delicat și august al dragostei poetului”.

În poemul Și dacă ramuri bat în geam, poetul înfățișează o întreagă natură erotizată, ,,o pătrundere a tuturor înfățișărilor ei cu substanța iubirii”:

Și dacă stele bat în lac

Adîncu-i luminîndu-l,

E ca durerea mea s-o-mpac

Înseninîndu-mi gîndul.

Spre deosebire de natura erotizată, regăsită în versurile citate mai sus, în poemul O, mamă…, sentimentele îndurerate ale poetului se contopesc cu armonia naturii, aceasta alinându-i sentimentele îndurerate. Imaginea mamei reapare acum în gândurile poetului, ,,ca un remediu recucerit din copilărie, ca un refugiu în epoca în care viața era scutită de contrarietățile maturității”:

O, mamă, dulce mamă, din negura de vremi,

Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi;

Deasupra criptei negre a sfîntului mormînt

Se scutură salcîmii de toamnă și de vînt.

Din aceste versuri reiese faptul că poetul percepe natura ca pe o ,,emblemă a iubirii sale”. Aura sacră a naturii ,,a însoțit întotdeauna nu atât imaginea femeii iubite, cât a sentimentului tot mai intens, aproape nepământean”, conștiința unității dintre om și natură provocând astfel o ,,armonie existențială și poetică” în lirica eminesciană.

III.3. Eminescu între vis și realitate.

După cum aprecia criticul Zoe Dumitrescu-Bușulenga, ,,nevoia de vis a romanticilor a izvorât, firește, și din prea plinul funcției imaginative și dintr-o neistovită sete de cunoaștere totală, absolută, care-o împingea dincolo de marginile nesatisfăcătoare pentru ei ale schemelor raționale”. Pentru romantici, visul reprezenta o nouă lume, un ținut al deplinei libertăți, în care artistul romantic poate acționa ca un demiurg, ,,desfășurându-și nestingherit forțele creatoare”, eroul putând să se reintegreze astfel în universul cosmic. De asemenea, criticul I. Negoițescu afirma faptul că ,,în somn, romanticii cad ca într-o altă trezie, mai grea, mai originară, în care sufletul își recîștigă unanima substanță”.

În poemele scrise în perioada tinereții, visul este unul generator de iluzii, dor, tristețe, dar mai ales de speranță. Astfel, în poemul Ondina, visul apare în sintagme ca ,,dulci vise de-amor”, ,,vise dalbe”; ,,tandre visări”, în O călărire în zori, ,,visuri fericite”, în Din străinătate, ,,cu-a ei vise de amor, ca un vis de tainic dor”, în Misterele nopții, ,,ca visul e cîntarea”, în La Heliade, ,,ca visul ce se-mbină… cu o rază”, în poemul La o artistă. De asemenea, visul poate reprezenta în același timp aspirație, după cum reiese din versurile poeziei Din străinătate:

Visări misterioase, poetice șoptiri.

……………………………………………….

Visările juniei, visări de-un ideal.

……………………………………………….

În visuri fericite m-ar duce către nori.

În poemul Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie, insistența pe cuvântul ,,vis”, întărește puterea sentimentului național:

Vis de răzbunare negru ca mormîntul.

………………………………………………………

Visul tău de glorii falnic triumfînd.

……………………………………………………

Vis de vitejie, fală și mîndrie.

Se observă astfel faptul că marea frecvență a cuvântului ,,vis” ,,atrage totuși atenția asupra importanței lui în general în cadrul vieții interioare a poetului pentru care, încă de pe acum, ,,visul există” ca o stare familiară, în ciuda îngustimii ariei de semnificații”. În acest caz, tot criticul Zoe Dumitrescu-Bușulenga identifică două momente importante ale acestor stări generatoare de reverie, unul fiind întâlnit în poemul Amicului F.I., scrisă în anul 1869, ale cărei strofe exprimă pe de o parte însemnătatea ,,lumii naive a visurilor, pe de alta, reacția dureroasă, sentimentală în sens schillerian, față de pierderea ei”:

Visuri trecute, uscate flori,

Ce-ați fost viața vieții mele

Când vă urmam eu, căzînde stele,

Cum ochiul urmă un meteor.

Cel de-al doilea moment important în ceea ce privește semnificația visului se conturează tot în perioada anilor 1866-1869, perioadă în care poetul romantic învestește cu facultatea de a visa nu numai eroul liric și iubita, cât și o varietate de obiecte, ființe sau elemente care se dovedesc ,,apte de a trăi și a se înveșmînta în dimensiunea visului, care devine parcă treptat, o a patra dimensiune a cosmosului, un plan al tuturor întîlnirilor posibile”. Așadar, în poemul Cine-i, este întâlnită sintagma ,,al mării vis rebel”, ori ,,visul lebedei ori al luncii” după cum reiese din versul poemului La o artistă:

Cum lebăda viața ei toată visează un cîntec divin.

Semnificațiile visului capătă însă o mulțime de semnificații după anul 1870, acestea venind cu ,,explicații în tot mai complicatul și mai înaltul univers eminescian”. Poetul este cel care concluzionează faptul că viața nu este altceva decât un ținut al visului care se petrece de fapt sub o umbră a aparențelor, motiv pentru care acesta își pune foarte multe întrebări cu privire la universul realității, după cum o spun și versurile poemului Mortua est:

A fi! Nebunie și tristă și goală:

Urechea te minte și ochiul te-nșală;

Ce-un secol ne zice, ceilalți o dezic…

Decît un vis sarbăd, mai bine nimic.

De asemenea, poetul romantic percepe visul ca pe o convingere, după cum o spune și poemul Epigonii, în care acesta se cufundă în ,,universul de gîndiri al înaintașilor și în cel al modernilor, ca într-o mare de visuri”:

Cînd privesc zilele de-aur a scripturilor romîne,

Mă cufund ca într-o mare de visări dulci și senine

Și în jur parcă-mi colindă dulci și mîndre primăveri.

Foarte important este faptul că în lipsa visului, ,,lumea de noroi” din acest poem este caracterizată ca fiind infirmă, după cum o spun versurile:

Noi? Privirea scrutătoare ce nimica nu visează…

Ce tablourile minte, ce simțirea simulează.

În poemul Povestea magului călător, apare magul, care în dulceața visării, ,,se simte mângâiat de aripa unui înger, care aprinde în el chemarea steloaselor întinderi”, care la fel ca o ,,plîngere diafană, prin filtrele somnului își desfășoară undirea de ingenuitate și suavități ale gîndirii, astrologia nespusă”:

Aripa unui înger el simte că-l mîngîie

Și neteda lui frunte o-atinge tremurînd –

Și gîtu-acestui înger el vrea ca să-l cuprinză.

Cu el să zboare-n țara steloasă și întinsă.

Este evident faptul că în lirica eminesciană, visul reprezintă de fapt o poartă prin care eul liric intră într-o altă dimensiune, în cazul de față în lumea spirituală. Astfel, în poemul Memento mori, iasă la suprafață incompatibilitatea dintre lumea reală și cea spirituală, incompatibilitate care poate fi însă soluționată ,,numai printr-o cunoaștere de natură superioară, prin înțelegerea resorturilor ascunse care mișcă lumea”:

Timp, căci din din izvoru-ți curge a istoriei gîndire,

Poți răspunde la-ntrebarea ce pătrunde-a noastră fire,

La enigmele din care ne simțim a fi compuși?

În poemul Dorința, cei doi îndrăgostiți părasesc lumea reală tot prin intermediul visului, acțiune care vine de fapt ca o posibilitate de transpunere netulburată, într-o dimensiune în care totul se petrece într-o unitate armonioasă:

Vom visa un vis ferice,

Îngîna-ne-vor c-un cînt

Singuratece izvoare

Blînda batere de vînt.

Acest vis nu reprezintă altceva decât setea de repaus, de reintegrare a poetului în succesiunea naturii pierdute. Așadar, ,,căutarea unității prin visul care face punte între natură și îndrăgostiți înseamnă un moment de echilibru frumos al sufletului a cărui expansiune e pricinuită dar și temperată de iubire și de elementul feminin indispensabil”. Aici natura este cea care își încetinește ,,bătăile propriei vieți făcîndu-se auzită numai în cadențele îngînate, nedeslușite, chiar abia bănuite, ale unui uriaș cîntec de leagăn.

Lumea visului din lirica eminesciană este de fapt un univers bizar și obscur în același timp, ,,de somnambulism erotic”, vizibil la făpturile feminine din poemul Călin, dar și din Luceafărul. Astfel, somnul este cel care adăpostește iubirea de ,,frigul treaz al stării de conștiință”:

Ce tresari din vis deodată?

Tu auzi pășind în tindă –

E iubitul care vine

De mijloc să te cuprindă.

În poemul Luceafărul, visul reprezintă singura modalitate prin care comunicarea dintre cei doi îndrăgostiți este posibilă, aceasta înfăptuindu-se de sus în jos, între două universuri paralele, visul fiind unica poartă a imposibilei conexiuni. În momentul în care Luceafărul revarsă asupra Cătălinei lumina sa, acesta se introduce odată cu ea, ,,ca și cum ar fi o lampă aprinsă – în taină acelui somn pînă în străfundurile sale”:

Ea îl privea cu un surîs,

El tremura-n oglindă,

Căci o urma adînc în vis

De suflet să se prindă.

Astfel, Cătălina reacționează la acțiunea întreprinsă de către Luceafăr:

Iar ea vorbind cu el în somn –

Oftînd din greu suspină.

Aceeași reacție a fetei apare de asemenea și în poemul Călin, aceasta fiind surprinsă suspinând în momentul în care buzele-i sunt atinse, reacție care se socotește a fi aproape identică cu cea a Cătălinei:

Pune gura lui fierbinte pe-a ei buze ce suspină.

Așadar, este evident faptul că prin marele poet romantic, ,,se adaugă o nouă traiectorie și o recucerită dimensiune eroului romantic al literaturii universale, prins între cădere și salvare, și redempțiune”. Visul, cu multitudinile sale aspecte care ilustrează nelimitatele fețe ale sufletului romantic, trădează ca o oglindă fidelă contradicția esențială dintre real și ideal din gândirea poetului.

Ambivalența visului, cu toate înțelesurile sale, atât în ceea ce privește somnul, cât și starea de trezie, ,,se repartizează cu o pondere inegală” în opera poetului. Somnul generator de reverie se dovedește a fi mult mai puternic în această creație, motiv pentru care Eminescu ,,rămîne pînă astăzi unul din cei mai mari poeți ai somnului pe care l-a dat literatura universală”.

III.4. Eminescu și folclorul.

În ceea ce privește folclorul în lirica eminesciană, criticul Aurel Petrescu afirmă faptul că ,,stamul autohton al romantismului eminescian nu merge numai în direcția literaturii culte. S-ar putea spune că această literatură intră în tradiția poetului numai după ce în mare parte ea însăși s-a nutrit din sevele folclorului, care se constituie ca un fond natural, din care creațiile candidate la perenitate se inspiră”. În general, scriitorii romantici, în cazul de față Eminescu, s-au alăturat instinctiv folclorului, înainte ca literatura populară să fie dezbătută de către etnografi și esteticieni, explicându-se astfel motivul pentru care ,,romanticii, și nu alții”, au descoperit frumusețea folclorului.

Așadar, sensurile care se desprind din apropierea față de folclor a poeților romantici sunt în număr de două: cel etnologic, prin înțelegerea miturilor, ,,a oamenilor care se încadrează și trăiesc vrînd-nevrînd în ele, de unde mai tîrziu coloratura națională a literaturilor populare și nuanțarea pe tot atît de națională a romantismelor ca stare de spirit”; cel estetic, romantismul reținând astfel prin acțiunea sa de redobândire estetică a miturilor, ,,de reconsiderare în ciuda desacralizării lor, cea mai viguroasă direcție estetizantă pe care a cunoscut-o omenirea. Literatura populară i-a apărut sub această lumină lui Eminescu”.

Pentru început, Mihai Eminescu adoptă o poziție declarată și pusă în practică, potrivit căreia poetul romantic, intrând în legătură cu literatura populară, trebuie să-i ofere acesteia ,,dreptul funcționalității integrale”. Debarasându-se de propria-i individualitate artistică, poetul romantic devine un folclorist de tip modern, sau mai bine spus, compune în limitele folclorului. Cel de-al doilea aspect este cel care ,,convine individualității romantice, deoarece așază folclorul la deriva funcției creatoare a artistului cult”.

În ceea ce privește inițierea folclorică a lui Eminescu, aceasta înaintează până la anii fragezi ai copilăriei, ca dovadă venind poemele sale de maturitate. Astfel, poemul Codru și salon însumează o mulțime de detalii ale ale paradisului natal, evocându-l în același timp, ,,îmbibat de toate miresmele și de toate ispitele edenului originar”. În valea Iosafatului, copilul începe să cunoască tainele naturii:

Mama-i știa atîtea povești, pe cîte fuse

Torsese în viață… deci ea l-au învățat

Să tîlcuiască semne și-a păsărilor spuse

Și murmura cuminte a rîului curat.

Încă de pe acum poetul trăiește revelația iubirii pretimpurii și totodată pierderea ei, exprimându-și profundele regrete:

Ce s-a-ntîmplat de-atuncea nu vrea să ție minte.

Destul că nu mai este… și chipul ei cel blînd,

Zîmbirea-i sfiicioasă și ochiul ei cuminte

Sunt duse fără urmă de pe acest pămînt.

În paralel cu această inițiere folclorică, instinctivă și întâmplătoare totodată, se concretizează și o inițiere sistematică, la care participă în mod egal, ,,predispozițiile tînărului peregrinar, deplasîndu-se, cînd singur, cînd în ansambluri teatrale, dintr-un colț de țară într-altul pe-ntinsul graiului romînesc, fie ambianța spirituală a epocii. Așadar, secolul al XIX-lea reprezintă prin excelență un secol al folclorului, anii de debut și de formare ai poetului desfășurându-se într-o perioadă în care ,,problemele creației populare preocupau toate conștiințele, fiind, în ce le privește, dominate de imensul prestigiu poetic al lui Vasile Alecsandri”.

Poemul Revedere reprezintă una dintre cele mai importante creații populare ale marelui poet, fiind un poem în care sunt îmbinate două planuri aflate în antiteză: al omului (ființa trecătoare) și al codrului (care este nemuritor). Originea folclorică în acest poem este reprezentată de motivul codrului, de consonanța dintre om și natură și mai ales de dialogul cu aceasta, scoțând în evidență relația strânsă dintre omul efemer și codru:

Codrule cu rîuri line,

Vreme trece, vreme vine,

Tu din tînăr precum ești

Tot mereu întinerești

În studiul său, Opera lui Eminescu, criticul George Călinescu afirmă faptul că ,,cea mai mare însușire a lui Eminescu este de a face poezii populare fără să imite și cu idei culte, de a se coborî la acel sublim impersonalism poporan”. Așadar, făcând referire la Miorița, în care ,,simplele determinațiuni naturale sînt ridicate deodată în sfera poetică prin metoda mitologică”, aici filozofia se îmbină cu mitologia populară , într-o formă care dă impresia unei linearități desăvârșite:

Ar tu de omor

Să nu le spui lor,

Să le spui curat

Că m-am însurat

Cu-o mîndră crăiasă,

A lumei mireasă;

Că la nunta mea

A căzut o stea;

În acest context ,,a lumei mireasă” este de fapt moartea, nunta făcându-se de fapt cu pământul, motiv pentru care din cer ,,a căzut o stea”, simbolizând îndepărtarea sufletului poetului, ideile sale fiind acum ,,învăluite în mituri pe care numai mama (simbol al naturii) le înțelege”, acestea fiind de fapt elemente care întăresc și mai mult apartenența Mioriței în lirica populară.

Așadar, după cum spunea criticul Perpessicius, creația populară este cea care l-a asistat îndeaproape pe Eminescu, contribuția sa folclorică înscriindu-se printre primele ale veacului său. ,,Într-însa, ca pentru un lung și dificil război, Eminescu a topit toate metalele, și ale înțelepciunii populare și ale propriei sale înțelepciuni și le-a prefăcut în arme de luptă. Dar, în cele din urmă, Bastilia feudală a fost răpusă”.

CONCLUZII

Lucrarea de față și-a propus să analizeze felul în care marele poet romantic Mihai Eminescu percepe iubirea în lirica sa, în funcție de perioadele în care aceasta a fost creată, și în același timp să ilustreze o altă valență a poemelor sale.

După analiza poemelor antume și postume ale poetului s-a ajuns la concluzia că toate au ca punct comun tema iubirii, aceasta dovedindu-se a fi un ideal, și în același timp sentimentul întemeietor pe care se construiește întreaga existență a omului.

Lucrarea a fost structurată pe trei capitole: Capitolul I – Romantismul vârstelor eminesciene, care cuprinde trei subcapitole: Prima vârstă – Iubirea adolescentină, A doua vârstă – Iubirea duală, și A treia vârstă – Iubirea la maturitate, cu aplicații asupra poemelor reprezentative fiecărei etape. Cel de-al doilea capitol, intitulat Teme și motive romantice în lirica eminesciană, cuprinde trei subcapitole, după cum urmează: Teme romantice, Motive romantice, și Principiul feminin în lirica eminesciană, analizând temele și motivele reprezentative, și de asemenea rolul pe care ființa feminină îl ocupă în lirica eminesciană. Cel de-al treilea capitol, Tema iubirii în lirica eminesciană, cuprinde patru subcapitole: Romantismul liricii eminesciene, Poezia iubirii și a naturii, Eminescu între vis și realitate și Eminescu și folclorul, analizând viziunea poetului în ceea ce privește iubirea, natura ocupând un loc primordial în relația dintre poet și iubită.

În primul capitol intitulat Romantismul vârstelor eminesciene, au fost analizate poemele reprezentative fiecărei etape ale liricii eminesciene, poeme care se dovedesc a fi de un romantism extrem de pur, care fulgeră adâncurile iraționale ale lumii și ale ființei. În acest capitol s-a urmărit evoluția marelui poet romantic, care în prima perioadă a creației sale se află în ipostaza căutării unei căi de acces spre eternitate, care va fi atinsă odată cu iubirea împlinită. Iubirea percepută ca un ideal la început, se va transforma într-un sentiment contrar în cea de-a doua etapă a liricii sale, poetul oscilând de la romantism și melancolie la note de reproș și chiar misoginism în cea de-a treia etapă, refuzând să mai creadă în iubire.

În cel de-al doilea capitol au fost analizate temele și motivele reprezentative ale liricii eminesciene, acestea impresionând prin diversitate și profunzime, și totodată întărind unicitatea și subiectivismul liricii eminesciene. De asemenea, este analizat felul în care poetul romantic percepe femeia în lirica sa, aceasta oscilând de la ființa angelică la cea demonică, cele două ipostaze antitetice echilibrându-se mai ales în poemele de început. Modelul feminin se dovedește a fi un reper fundamental în întreaga creație eminesciană, fără de care iubirea nu ar putea să atingă absolutul, motiv pentru care existența personajului masculin gravitează în jurul acesteia.

În ultimul capitol al acestei lucrări, Romantismul ocupă un loc primordial, Eminescu fiind cel care a ilustrat cu o deosebită măiestrie acest curent, beneficiind totodată de o originalitate autentică. Natura ocupă de asemenea un loc privilegiat în acest capitol, aflându-se într-o continuă corespondență cu iubirea, aceasta fiind surprinsă în viziunea poetului în diferite ipostaze, putând fi surprinsă atât în aspectul ei ocrotitor cât și în cel sălbatic. Tot aici se face referire la nevoia de vis a poetului romantic, în viziunea căruia viața nu este altceva decât un ținut al visului, acesta reprezentând de cele mai multe ori singura modalitate prin care comunicarea dintre cei doi îndrăgostiți poate fi posibilă. Nu în ultimul rând este analizată și inițierea folclorică a lui Eminescu, demonstrându-se astfel faptul că folclorul a reprezentat un izvor de inspirație în opera sa, poetul reușind să descopere frumusețea creației populare în esența ei.

În ceea ce privește materialele bibliografice studiate, acestea au fost variate, cu un conținut strâns legat de tema propusă, acestea fiind studiate cu mare atenție pentru a putea veni cu afirmații cât mai concludente în ceea ce privește tema iubirii în lirica eminesciană.

Literatura critică dedicată marelui poet romantic a fost parcursă cu deosebită atenție, pentru a putea selecta punctul de vedere al fiecărui critic, ideile acestora fiind analizate și tratate după o lectură aprofundată, fiind utilizate apoi în conținutul lucrării.

Lucrarea s-a dorit a fi cât mai amplă, să conțină cât mai multe noțiuni originale și să aducă lucruri noi legate de poemele analizate, dar și elemente interesante ce țin de temele și motivele romantice prezente în lirica eminesciană, de arhetipuri, cum ar fi arhetipurile foarte des invocate de către C. G. Jung, Anima și Animus.

BIBLIOGRAFIE

I. Bibliografia operei.

1. Eminescu, Mihai, POEZII, București, Editura Jurnalul Național, 2010.

II. Bibliografie de referință.

1. Caracostea, Dumitru, Arta Cuvîntului la Eminescu, Iași, Editura Junimea, 1980.

2. Călinescu, George, Opera lui Mihai Eminescu, vol. 1, București, Editura Minerva, 1970.

3. Ciopraga, Constantin, Poezia lui Eminescu, Iași, Editura Junimea, 1990.

4. Del Conte, Rosa, Eminescu sau despre Absolut, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2003.

5. Dugneanu, Paul, Mihai Eminescu-Poezii, București, Editura Albatros, 1990.

6. Dumitrescu, Bușulenga Zoe, Eminescu, Cultură și Creație, București, Editura Eminescu, 1976.

7. Gorcea, Petru Mihai, Eminescu, vol. 1, Pitești, EdituraParalela 45, 2001.

8. Gouillermou, Alain, Geneza interioară a poeziilor lui Eminescu, Iași, Editura Junimea, 1977.

9. Jung, C. G., În lumea arhetipurilor, București. Editura Jurnalul Literar, 1994.

10. Mincu, Marin, Mihai Eminescu. Luceafărul, Constanța, Editura Pontica, 1996.

11. Negoițescu, I., Poezia lui Eminescu, Editura pentru Literatură, Buburești, 1967.

12. Papu, Edgar, Poezia lui Eminescu, Iași, Editura Junimea, 1979.

13. Petrescu, Aurel, Eminescu. Originile Romantismului, București, Editura Albatros, 1983.

14. Petrescu, Em. Ioana, Eminescu și mutașiile poeziei românești, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1989.

15. Perpessicius, Eminesciana, București, Editura Minerva, 1989.

16. Pop, Ion, Dicționar analitic de opere literare românești, Cluj-Napoca, Editura Didactică și Pedagogică, 1999.

17. Popa, George, Spațiul poetic eminescian, Iași, Editura Junimea, 1982.

18. Scorpan, George, Mihai Eminescu, Iași, Editura Junimea, 1977.

19. Simion, Eugen, Prefață la Mihai Eminescu, Opere I, Poezii, București, Editura Univers Enciclopedic, 1999.

20. Soare, Hadrian, Soare, Gheorghe, Dramaturgia și Poezia, Pitești, Editura Carminis, 2003.

21. Vianu Tudor, Eminescu, Iași, Editura Junimea, 1974.

22. Voica, Adrian, Reverii sub tei, București, Editura Floare Albastră, 2006.

III. Bibliografie electronică.

1. https://ro.scribd.com/doc/50122513/tema-iubirii, februarie, 2015.

2. https://tomatutea.wordpress.com/2011/11/22-prezintă-elemente-ale-imaginarului-poetic.html, februarie, 2015.

3. https://ro.scribd.com/doc/56664338/TEma-geniului, februarie, 2015.

4. https://ro.scribd.com/doc/27914267/Romantismul-Si-Mihai-Eminescu, martie, 2015.

BIBLIOGRAFIE

I. Bibliografia operei.

1. Eminescu, Mihai, POEZII, București, Editura Jurnalul Național, 2010.

II. Bibliografie de referință.

1. Caracostea, Dumitru, Arta Cuvîntului la Eminescu, Iași, Editura Junimea, 1980.

2. Călinescu, George, Opera lui Mihai Eminescu, vol. 1, București, Editura Minerva, 1970.

3. Ciopraga, Constantin, Poezia lui Eminescu, Iași, Editura Junimea, 1990.

4. Del Conte, Rosa, Eminescu sau despre Absolut, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2003.

5. Dugneanu, Paul, Mihai Eminescu-Poezii, București, Editura Albatros, 1990.

6. Dumitrescu, Bușulenga Zoe, Eminescu, Cultură și Creație, București, Editura Eminescu, 1976.

7. Gorcea, Petru Mihai, Eminescu, vol. 1, Pitești, EdituraParalela 45, 2001.

8. Gouillermou, Alain, Geneza interioară a poeziilor lui Eminescu, Iași, Editura Junimea, 1977.

9. Jung, C. G., În lumea arhetipurilor, București. Editura Jurnalul Literar, 1994.

10. Mincu, Marin, Mihai Eminescu. Luceafărul, Constanța, Editura Pontica, 1996.

11. Negoițescu, I., Poezia lui Eminescu, Editura pentru Literatură, Buburești, 1967.

12. Papu, Edgar, Poezia lui Eminescu, Iași, Editura Junimea, 1979.

13. Petrescu, Aurel, Eminescu. Originile Romantismului, București, Editura Albatros, 1983.

14. Petrescu, Em. Ioana, Eminescu și mutașiile poeziei românești, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1989.

15. Perpessicius, Eminesciana, București, Editura Minerva, 1989.

16. Pop, Ion, Dicționar analitic de opere literare românești, Cluj-Napoca, Editura Didactică și Pedagogică, 1999.

17. Popa, George, Spațiul poetic eminescian, Iași, Editura Junimea, 1982.

18. Scorpan, George, Mihai Eminescu, Iași, Editura Junimea, 1977.

19. Simion, Eugen, Prefață la Mihai Eminescu, Opere I, Poezii, București, Editura Univers Enciclopedic, 1999.

20. Soare, Hadrian, Soare, Gheorghe, Dramaturgia și Poezia, Pitești, Editura Carminis, 2003.

21. Vianu Tudor, Eminescu, Iași, Editura Junimea, 1974.

22. Voica, Adrian, Reverii sub tei, București, Editura Floare Albastră, 2006.

III. Bibliografie electronică.

1. https://ro.scribd.com/doc/50122513/tema-iubirii, februarie, 2015.

2. https://tomatutea.wordpress.com/2011/11/22-prezintă-elemente-ale-imaginarului-poetic.html, februarie, 2015.

3. https://ro.scribd.com/doc/56664338/TEma-geniului, februarie, 2015.

4. https://ro.scribd.com/doc/27914267/Romantismul-Si-Mihai-Eminescu, martie, 2015.