TEMA: Cercetarea La Fața Locului În Cazul Furturilor Din Locuință Cuprins Introducere Noțiuni generale de criminalistică Definiții și obiectivele… [309178]

UNIVERSITATEA TRANSILVANIA din BRAȘOV

FACULTATEA DE DREPT

PROGRAMUL DE STUDII DREPT

LUCRARE DE LICENȚA

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:

Prof. univ. dr. Aron Ioan

Autor:

Runceanu Marian Sebastian

BRAȘOV

2017

UNIVERSITATEA TRANSILVANIA din BRAȘOV

FACULTATEA DE DREPT

PROGRAMUL DE STUDII DREPT

DISCIPLINA: Criminalistică

TEMA: [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat]-contaminarea

Activitățile întreprinse de responsabilul cu activitățile criminalistice (Reac)

Genurile fotografiei judiciare la fața locului

Metodica cercetării furturilor din locuință

Locul și timpul săvârșirii furtului;

Modul de operare folosit pentru săvârșirea infracțiunilor;

Bunurile, valorile care au fost sustrase

Făptuitorii și contribuția fiecăruia la săvârșirea infracțiunii;

Destinația bunurilor și valorilor sustrase și posibilitatea recuperării prejudiciului cauzat;

Existența concursului de infracțiuni;

[anonimizat].

[anonimizat], scule și dispozitive folosite la forțare sistemelor de închidere/asigurare.

[anonimizat], ridicarea, [anonimizat].

Anexă planșa fotografică furt din locuință

Concluzii

Introducere

Materia criminalisticii ocupă un loc însemnat în formarea profesională a [anonimizat] ([anonimizat], avocați, notari, [anonimizat].).

Deși, la o [anonimizat] a [anonimizat] ([anonimizat], Criminologia) scopului de soluționare a [anonimizat]. [anonimizat], a [anonimizat], în care stabilirea drepturilor și obligațiilor subiecților de drept să nu fie condiționate de verificarea regularității unor înscrisuri.

[anonimizat] a [anonimizat], [anonimizat] (fizică, chimie, matematică șa.) dar și umaniste (filosofie, psihologie, logică), aprofundarea disciplinei contribuie la îmbogățirea unei culturi generale indispensabile unui bun jurist.

Capitolul I

Noțiuni generale de criminalistică

Definiții și obiectivele criminalisticii

Într-o accepțiune mai largă, criminalistica este definită ca știința care are drept obiect cercetarea mijloacelor și elaborarea metodelor pentru strângerea, fixarea și examinarea probelor judiciare, în vederea descoperirii infracțiunilor și infractorilor, precum și găsirea unor procedee de prevenire a infracțiunilor.

Apariția acestei științe – la sfârșitul secolului XIX-lea și începutul secolului al XX-lea și s-a datorat progresului fără precedent înregistrat de cunoașterea umană în toate domeniile, dar mai ales necesității folosirii descoperirii geniului uman în lupta împotriva criminalității în continuă creștere.

Criminalistica a fost privită de întemeietorul ei, ca o știință de sine stătătoare, având menirea de a servi scopului nobil de aflare al adevărului în procesul judiciar, prin descoperirea infracțiunilor și identificarea autorilor acestora.

În literatura juridică, fără a nega caracterul ei de știință, numeroși autori s-au preocupat de stabilirea caracterului acesteia, precum și de denumirea pe care trebuie să o poarte.

Întrucât mijloacele și procedeele oferite de noua știință erau folosite îndeosebi de către poliție, criminalistica a fost cunoscută sub denumirea de „poliție științifică” sau „poliție tehnică”. Referitor la caracterul ei, chiar întemeietorul criminalisticii o consideră „o știință a stărilor de fapt în procesul penal”.

Ca știință de sine stătătoare, criminalistica are un obiect de studiu propriu și un domeniu de cercetare bine limitate, folosind în acest sens metode specifice. Ea își creează mijloace tehnice și metode proprii de lucru pe baza cuceririlor științifice sau, după caz, adaptează dezvoltă și perfecționează altele, din diverse domenii ale științei – chimie, fizică, fizică nucleară, matematică, biologie, antropologie, medicină etc.

Principalele laturi ale obiectului științei criminalistice pot fi grupate astfel:

elaborarea și folosirea de metode și mijloace tehnico-științifice necesare cercetării urmelor infracțiunilor, respectiv urme create de om, de instrumente, de arme de foc, de mijloace de transport, de fenomene fizico-chimice, în scopul identificării persoanelor sau obiectelor care le-au creat.

preluarea din alte domenii ale științei și adaptarea la nevoile specifice a unor metode și mijloace de examinare – chimie, fizică, medicină legală, psihologie, logică, informatică ș.a., în vederea obținerii de probe necesare descoperirii infracțiunilor și cercetării infractorilor.

elaborarea de procedee tactice pentru efectuarea unor acte de urmărire penală necesare desfășurării pe baze științifice a activității de cercetare penală.

elaborarea metodicii de cercetare a diferitelor genuri de infracțiuni, prin studierea practicii judiciare, valorificarea și generalizarea experienței pozitive a organelor de urmărire penală.

elaborarea și folosirea unor metode și mijloace tehnico-tactice necesare împiedicării săvârșirii infracțiunii sau producerii urmărilor acestora.

stabilirea cauzelor care au determinat și condițiilor care au favorizat săvârșirea infracțiunilor și inițierea măsurilor de prevenire necesare.

asigurarea operativității și eficienței în descoperirea și probarea infracțiunilor, identificarea și dovedirea vinovăției făptuitorilor cu repercusiuni benefice asupra activității de prevenire.

Știința criminalistică este structurată pe trei părți: tehnica criminalistică, tactica criminalistică și metodica cercetării diferitelor genuri de infracțiuni.

Tehnica criminalistică cuprinde totalitatea metodelor științifice și a mijloacelor tehnice necesare descoperirii, fixării ridicării, examinării și interpretării urmelor și a mijloacelor materiale de probă, efectuării constatării tehnico-științifice și a expertizelor. Ea are un câmp vast de acțiune, incluzând fotografia și filmul judiciar, dactiloscopia, garfoscopia, traseologia, balistica judiciară, antropologia judiciară ș.a.

La rândul ei tactica criminalistică cuprinde principiile generale ce stau la baza tuturor activităților de urmărire penală și tactica desfășurării diferitelor activități concrete – cercetarea la fața locului, percheziția, reținerea sau arestarea, ascultarea învinuitului sau inculpatului, ascultarea martorilor, confruntarea, reconstituirea ș.a.

Metodica criminalistică este definită ca parte a criminalisticii care se ocupă cu particularitățile cercetării diferitelor genuri de infracțiuni, ținându-se seama de regulile generale ale tehnicii și tacticii criminalistice.

Începutul și dezvoltarea criminalisticii românești

Și în țara noastra,  înca  din cele mai vechi timpuri, oamenii au fost preocupați de apărarea drepturilor și intereselor lor, luând măsuri pertinente epocii respective, împotriva acelora care atentau la  valorile lor, pe care prin faptele lor nesabuite, le puneau in primejdie. O prima formă de protecție a societății a reprezentat-o editarea unor legi care prevedeau sancțiuni pentru cei vinovați.

Pe parcursul trecerii timpului, viața a demonstrat însă că numai normele de drept nu erau suficiente, fiind nevoie de crearea unui mod de acțiune care să permită descoperirea actului ilicit si a celor care-l comiteau.

Aceasta, cu atat mai mult cu cat secolele XIX si XX au cunoscut și o accentuare a fenomenului infracțional.

În anul 1895, în România s-a înființat Serviciul de identificare judiciară, care folosea fișe antripometrice, cu fotografii față și profil, precum și amprentele primelor patru degete de la mâna dreaptă. Cum sistemul antropometric s-a dovedit a fi destul de greoi și imprecis au fost căutate alte mijloace tehnico-științifice de indetificare, ajungțndu-se în scurt timp la dactiloscopie.

Profesorul dr. Mina Minovici, în baz unor experimente efectuate imp de cinsprezece ani, obținute în anul 1909 primele rezultate în identificarea infractorilor pe baza urmelor digitale. O contribuție substanțială la clasificarea decadactilară a amprentelor digitale ale infractorilor condamnați a avut-o și dr. Andrei Ionescu, care a obișnuit rezultate superioare anilor precedenți în identificarea dactiloscopică, adaptând în România metoda lui Juan Vucetich.

Ulterior, a Constanța, s-a înființat o secție de identificare dactiloscopică. Pe parcursul câtorva decenii, până la 1945, au apărut în domeniul dactiloscopiei lucrări de înaltă ținută științifică, cum sunt „Dactiloscopia în serviciul justișiei”, „O pagină din trecutul dactiloscopiei” și „Manual de dactiloscopie”, toate scrise de dr. Valentin Sava.

Concomitent cu investigașiile din domeniul dactiloscopiei s-a intensificat cercetarea științifică și în alte domenii ale criminalisticii, ăn special în direcția examinării tehnice a documentelor și a indentificării persoanei după scris. Pe baza acestor cercetări, în anul 1900, dr. Stefan Minovici a tipărit lucrarea „Falsurilor în documente și fotografia ăn serviciul justiției”. Același autor a publicat în anul 1915 invenția „Aparat general macro și microfotografic pentru identificarea grafică și a falsurilor în înscrisuri”.

În anul 1904 prof. dr. Nicolae Minovici elaborează primul tratat de medicină legală din România, în carul căriua sunt cupinse o serie de probleme din criminalistică, cum ar fi importanța procesului de identificare, metodele fotografiei judiciare, a cercetării urmelor digitale și plantare, a urmelor de încălțăminte etc.

Criminalistica apare ca o punte de legătură între realitatea faptelor infracționale, ale căror descoperire și identificare trebuie făcută cu metode tot mai perfecționate, și procesul penal care în baza probelor se află adevărul în fiecare caz aparte.

Încercarea de a se da o definiție cât mai exactă și mai curprinzătoare a criminalisticii a preocupat cercetători din diferite ramuri ale științei, întemeietorul ei, Hans Gros, a numit-o „o știință a starilor de fapt din procesul penal”.

În literatura de specialitate, noțiunea de criminalistică are uneori un conținut foarte restrțns, fiind integrată în criminologie, iar alteori are un sens foarte larg, curprinzând medicina legală, psihologia judiciară etc.

Tendințele de restrângere nu de extindere a coninutului acestei noțiuni sunt criticabile, nefundamentate științific. Oricare ar fi întinderea acestei noțiuni, este de necontestat faptul că această disciplină constituie o știință autonomă, având strânse legături cu alte științe.

Investigarea locului faptei – noțiuni generale

O activitate importantă, care contribuie la realizarea scopului procesului penal, în vederea stabilirii adevărului și în care se înscrie, este și cercetarea locului faptei. În practica judiciară și în literatura de specialitate, inclusiv în cea străină, se folosește un termen, care are un conținut mai larg, respectiv investigarea criminalistica la locul faptei.

Conform prevederilor C. proc. Pen., „cercetarea la fața locului se efectuează atunci când este necesar să se facă constatări cu privire la situația locului săvârșirii infracțiunii să se stabilească poziția și starea mijloacelor materiale de probă și împrejurările în care infracțiunea a fost săvârșită”.

Practica judiciară ne-a demonstrat că principalele caracteristice ale cercetării la fața locului sunt:

– fiind o activitate inițială, în sensul că ori de câte ori natura faptei săvârșite impune efectuarea de constatări cu privire la situația locului săvârșirii infracțiunii, descoperirii și fixării urmelor acesteia, stabilirii poziției și a stării mijloacelor materiale de probă, ori a împrejurărilor în care a fost săvârșită infracțiunea, cercetarea la fața locului precede în timp toate celelalte activități.

– activitatea de investigare a locului faptei are un caracter imediat, urgența efectuării acesteia este cerută de faptul că orice întârziere duce la modificarea ambianței locului faptei, la pierderea sau distrugerea din motive obiective sau subiective, a urmelor și a mijloacelor materiale de probă, cu urmări dintre cele mai dăunătoare pentru desfășurarea ulterioară a cercetărilor.

– cercetarea la fața locului este o activitate obligatorie, deoarece perceperea nemijlocită a situației de la locul faptei nu poate fi înlocuită prin nici o altă activitate.

– de regulă activitatea de cercetare la fața locului nu se poate repeta. O dată efectuată, locul faptei suferă modificări, fiind puțin probabil ca, la repetarea ei, să se obțină rezultate scontate. Dar, trebuie precizat că, în anumite situații, cercetarea la fața locului mai poate fi repetată, în special în următoarele cazuri:

– cercetarea inițială s-a desfășurat în condiții atmosferice și de vizibilitate improprii.

– nu a fost cunoscută întreaga întindere a locului faptei și aceasta nu a putut fi corect delimitată.

Din studiile și documentările efectuate, rezultă că, organele de urmărire penală acordă cea mai mare atenție pregătirii și desfășurării locului faptei, considerându-le partea cea mai importantă a instrumentării unei cauze penale.

Cercetarea la fața locului este o activitate complexă, de durată, care solicită exactitate, calm, perseverență, eforturi și uneori chiar sacrificii pentru realizarea scopului pe care-l urmărește. Constituindu-se de cele mai multe ori ca o activitate laborioasă, cercetarea la fața locului solicită intens atenția celor care o efectuează. Fără a exclude factorii perturbatori ai atenției: mediul ambiental, instalarea oboselii, scăderea interesului, a motivației, este necesar ca aceasta să fie distribuită în mod egal pe toată durata executării activității. Indiferent de condițiile în care se desfășoară de tabloul inițial oferit de locul unde s-ar consuma evenimentul, în efectuarea acestei activități nu trebuie să se pornească pe idei preconcepute. Nu trebuie omis nici un moment că absolut toate versiunile sunt posibile, elaborate în cauză, nu au nici o valoare, atât timp cât nu au fost verificate și confirmate de rezultatul activităților întreprinse în cauză; numai în acest mod se creează premisa obținerii probelor utile cauzei, a realizării unei concordanțe depline între versiunile elaborate și ceea ce s-a petrecut în realitate.

Pe plan teoretic cercetarea la fața locului parcurge două faze și anume : faza statică și faza dinamică. Această distincție între cele două faze ale cercetării, are un caracter convențional, în sensul că nu trebuie privită ca ceva rigid. În raport cu multitudinea și diversitatea situațiilor legate de împrejurările comiterii faptei, pot apărea cazuri când unele activități în faza statică se execută în faza dinamică și invers.

De altfel, literatura de specialitate este unanimă în a aprecia caracterul convențional al distincției dintre faza statică și faza dinamică a cercetării la fața locului, reliefându-se faptul că acestea se pot întrepătrunde în raport cu specificul particularitățile locului cercetat.

Locul faptei – locul săvârșirii infracțiunii, probele și mijloacele materiale de probă

Locul faptei – arealul unde s-a desfășurat sau se presupune că s-a desfășurat o activitate ilicită, total sau parțial, ori locul unde s-a produs rezultatul acesteia, inclusiv zonele în care s-au produs catastrofe sau dezastre. Locul faptei nu este strict limitat la locația incidentului, ci include și zonele unde au fost comise acte relevante înainte sau după comiterea infracțiunii. În cuprinsul prezentului document, locul faptei mai este denumit câmp infracțional și perimetru infracțional.

Proba reprezintă orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoasterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei.

Mijloacele materiale de probă sunt atât obiectele care conțin sau poartă o urmă a faptei săvârșite, cât și alte obiecte care pot servi la aflarea adevărului. De asemenea sunt mijloace materiale de probă obiectele care au fost folosite ori au fost destinate la săvârșirea infracțiunii, precum și obiectele care sunt produsul infracțiunii.

Importanța mijloacelor materiale de probă constă în faptul că acești „martori muți”, cum au fost numiși sugestiv, știu să „vorbească” și să dea indicații uneori mai exacte și mai complete decât martorii adevărați.

Mijloacele materiale de probă au și avantajul incontestabil că nu pot fi suspectate de rea-credință. Aceasta nu exclude posibilitatea ca unele mijloace materiale de probă să fie contrafăcute ori alterate de către cei interesați, în scopul dezinfprmării organului de cercetare penală și orientării anchetei pe piste greșite.

Mijloacele materiale de probă sunt destinate să servească la flarea adevărului în cauză, respectiv la identificarea făptuitorului, stabilirea tuturor împrejurărilor în care s-a ăvârșit infracțiunea, dovedirea vinovăției, inclusiv a mobilului și scopul comiterii faptei ș.a.

Folosirea mijloacelor materiale de probă trebuie să se facă numai în cadrul procesului penal, adică după ce s-a dispus începrea urmăririi penale în cauză.

După criteriul legal în categoria mijloacelor materiale de probă se includ următoarele:

Mijloacele materiale propriu-zise, adică obiectele care conțin urme de orice fel ale săvțrșirii infraciunii, precum și obiectele care poartă urme privitoare la faptă și făptuitor, inclusiv obiectele uitate sau abandonate de făptuitor la locul săvârșirii infracțiunii.

Mijloacele materiale asimilate, prin acestea înțelegându-se orice obicet, caredeși nu conțin sau poartă urme ale faptei, au legătură cu aceasta ori cu împrejurările ce au procedat, însoțit sau succedatat săvârșirea infracțiunii.

Corpurile delicte, reprezentând fie mijloace folosite la săvârșirea infracțiunii, fie produsul activității ilicite, ie obiectele obținute în urma comiterii faptei ori destinate să servească la săvârșirea ei.

În legătură cu destinația mijloacelor de probă, regula generală este că obiectele se restituie persoanelor cărora le aparțin, cu excepția situației când sunt supuse confiscării speciale.

De aceea mijloacele de prob sunt realiti extraprocesuale ce capt caracter de categorie juridic prin reglementarea folosirii lor n procesul penal.

n raport cu obiectul probaiunii mijloacele de prob au urmtoarele scopuri:

stabilirea tuturor elementelor ce formeaz obiectul material al infraciunii;

elucidarea tuturor mprejurărilor din care rezultă vinovția sau nevinovăția învinuitului ori inculpatului ;

evidenierea circumstanelor care agraveaz ori atenueaz vinovăția învinuitului sau inculpatului ;

determinare consecințelor infraciunii , atât pentru asigurarea unei încadrri juridice corespunzătoare a faptei , cât și pentru stabilirea despăgubirilor ce vor fi acordate persoanei vtmate ;

obinerea unor date referitoare la fptuitor – cunoașterea învinuitului sau inculpatului, lămurirea mobilului și scopului faptei comise, atitudinea infractorului, după săvârșirea faptei, gradul de cultură, trăsăturile de ordin psiho-comportamental, etc. – necesare la stabilirea și dozarea pedepsei;

stabilirea factorilor care au generat, nlesnit sau favorizat svrirea infraciunii, n vederea lurii msurilor de prevenire.

Cadrul mijloacelor de prob este prevzut n Capitolele I i II , Titlul III, din Codul de procedur penal al Romniei i cuprinde :

mijloacele de prob orale :

– declaraiile nvinuitului sau inculpatului ;

– declaraiile păii vătămate, prii civile i ale prii responsabile civilmente ;

– declarațiile martorilor ;

– confruntarea ;

– prezentarea pentru recunoatere .

mijloacele de probă scrise ;

mijloacele materiale de probă :

– obiecte ce conin sau poart urmele infracțiunii ;

– obiectele folosite sau care au fost destinate s serveasc la săvârirea unei fapte de natură penală ;

– obiecte “produs al activitii infracționale “;

– orice alte obiecte care pot contribui la aflarea adevrului n cauz ;

mijloacele de prob tehnice :

– constatarea tehnico-tiinific i constatarea medico-legal

– expertizele .

mijloacele auxiliare de prob i procedee de probaiune :

– cercetarea la faa locului ;

– constatarea infraciunii flagrante ;

– percheziie ;

– ridicarea de obiecte i nscrisuri;

Capitolul II

Cercetarea la fața locului

Cercetarea la fața locului se înscrie printre activitățile de bază ce contribuie în mod substanțial la aflarea adevărului în cauză, de ea depinzând lămurirea problemelor referitoare la faptele și împrejurările acesteia, inclusiv cu privire la persoana făptuitorului.

Nu de puține ori, această activitate se constituie în unica modalitate de obținere a probelor și mijloacelor materiale de probă, cel puțin în prima fază a cercetărilor.

Cercetarea la fața locului este așadar o activitate complexă de căutare, localizare, descoperire, relevare, documentare/fixare, ridicare/colectare, ambalare și transport a probelor descoperite la locul faptei. De modul cum este desfărșurată această activitate depinde în mare măsură documentarea cu succes a cazului.

Cercetarea locului faptei face obiectul unor probleme deosebit de importante legate de competența organelor judiciare care o efetuează, de natura sa juridică, de corelația ce trebuie ă existe în efectuarea sa, între prevederile procesuale pe de o parte, iar pe altă parte de condițiile și miloacele în care se consemnează rezultatele sale.

Importanța cercetării locului faptei este subliniată în literatura de specialitate, atât cea procesuală cât și criminalistică, marea majoritate a autorilor fiind de acord că ne aflăm în fața unui procedeu probator cu adâncă semnificație în aflarea adăvărului.

Locul săvârșirii infracțiunii este cel mai bogat în urme sau indicii referitoare la fapta penală, la autorul acesteia și împrejurările în care a fot comisă. Așa se poate explica de ce această activitate de cercetare la fața locului servește nu numai la decoperirea urmelor sau la suprinderea acestor împrejurări de natură să conducă la identificarea infractorului, ci și la cunoasterea nemijlocită de către procuror, intanța de judecată sau apărător a locului respectiv.

Efectuată la timp, atent și cu profesionalism cercetarea locuui faptei duce la lămurirea numeroaselor probleme ce apar pe parcursulinstrumentării cauzei penale, cum ar fi:

descoperirea unor umre care să demonstreze că s-a comis o infracțiune.

căile folosite de infractori pentru a pătrunde și a părăsi locul unde s-a comis infracțiunea.

activitățile desfășurate de făptuitori la locul faptei și intrumentele sau obiectele folosite la comiterea infracțiunii.

locurile pe unde s-au deplasat autorii infracțiunii, obiectele atinse și numărul făptuitorilor.

bunurile și valorile ce au fost sustrase.

persoanele care pot da relații despre comiterea infracțiunii (martori, victime etc.)

cauzele condițiile și împrejurările care au determinat sau favorizat comiterea infracțiunii.

Fixarea locului faptei

Activitatea de fixare se referă la locul faptei, la probe sau mijloace materiale de probă și cumulează activitățile de :

realizarea fotografiilor de orientare, schiță ale obiectelor principale și de detaliu, utilizând aparate fotografice cu film sau digitale și repere/etaloane metrice în condiții de lumină naturală sau artificială.

videofilmarea pe bandă magnetică sau suport digital.

realizarea schițelor – desenelor la scară.

descrierea în cuprinsul procesului-verbal de cercetare la fața locului.

Videofilmarea și schița/desenul, sunt procedee suplimentare de fixare și se realizează numai atunci când natura evenimentului și complexitatea locului faptei o impun.

Contaminarea, Inter-contaminarea

Contaminarea este impurificarea unor probe cu diverși contaminanți externi care nu au legătură cu proba (chimici, biologici etc), obțințndu-se o probă cu caracteristicile tuturor agenților contaminanți, alături de structura sa originală. Exemplific în acest sens contaminarea cupraf de cărbune a unei probe biologice aflate pe sol.

Inter-contaminarea este procesul prin care se realizează un schimb de material (biologic, fizic, chimic etc), între două sau mai multe probe individualizate, obținându-se la final probe care nu mai permit individualizarea sau care generează un amestec incompativil determinării. Exemplu – ca urmare a ambalării în același colet a hainelor victimei, ridicate de la fața locului, și a autorului, cu posibilitatea venirii în direct a acestora, nu se mai poate stabilii dacă probele prezentate pe haine provin în urma contactului victimă-autor, cu ocazia infracțiunii sau ca urmare a contactului dintre haine în interiorul coletului.

Activitățile întreprinse de responsabilul cu activitățile criminalistice (ReAc)

Responsabilul cu activitățile criminalistice este ofișerul sau agentul de poliție din cadrul birourilor de investigare tehnico-științifică a locului faptei, birourilor și formațiunilor criminalistice de la polițiile municipale și orășenești care au menționate în fișa postului și atribuții de cercetare la fața locului (CFL).

În situația în care sunt prezenți minim 2 criminaliști la fața locului, ReAc va fi criminalistul cu cea mai mare funcție, grad și/sau experiență în domeniu.

Responsabilul cu activitățile criminalistice are următoarele atribuții:

stabilește perimetrul locului faptei și procedează la marcarea acestuia folosind stegulețe, benzi de restricționare, conuri de semnalizare etc.

stabilește și marchează traseul de acces în câmpul infracțional.

stabilește punctul de începere a examinărilor sau prioritatea examinării probelor (în funcție de condițiile de mediu, de pericolul de deteriorare/dispariție etc).

stabilește oportunitatea și momentul când poate fi folosit cîinele de urmă, în ansabmblul și secvențialitatea activităților din câmpul infracțional.

coordonează și desfășoară activitățile criminalistice (căutarea, fixarea, ridicarea, ambalarea, sigilarea, etichetarea urmelor și a mijloacelor materiale de probă).

la finalizarea activităților specifice CFL, predă șeful echipei de cercetare la fața locului (SeCFL) toate probele și mijloacele materiale de brobă, însoțite de fișele de custodie, cu excepția urmelor papilare, obiectele potențial purtătoare de urme papilare, precum și a probelor care sunt ude sau umede și care necesită uscarea (de exemplu obiecte vestimentare). După realizarea operțiunilor de laborator necesare (uscare și ambalare, relevare și riicare a urmelor papilare), predă SeCFL toate probele și mijloacele materiale de probă aflate în custodia sa, împreună cu fișele de custodie aferente.

În situația relevării și ridicării de urme papilare de pe obiectele ridicate de la fașa locului și tratate în condiții de laborator, menționează în planșa foto cu aspete de la fața locului, procedeele aplicate în laborator, valoarea de identificare și dacă rămân în evidență în urma excluderilor.

La întoarcerea la sediul unității ReAc înregistrează și completează în registrul de evidență, a deplasărilor la fața locului activiățile desfășurate, întocmește planșă fotografică și o trimite SeCFL.

Genurile fotografiei judiciare la fața locului.

Fotografia judiciară este o subramură a tehnicii criminalistice având o foarte mare aplicabilitate atât în investigarea locului faptei cât și în examinarea probelor provenite din câmpul infracțiunii și penale (de exemplu, cercetarea la fața locului, percheziția, reconstituirea ș.a.) rolul său fiind acela de a completa și de a ilustra cele consemnate în procesele verbale întocmite cu asemenea ocazii. De asemenea, fotografia judiciară joacă un rol însemnat în realizarea unor baze de date ale poliției judiciare.

Astfel, fotografia judiciară operativă poate fi:

fotografia efectuată la fața locului;

fotografia semnalmentelor;

fotografia de fixare a altor activități specifice cercetării judiciare;

În cazul fotografiei efectuate la fața locului se vor executa mai multe fotografii urmărind să surprindă locul cercetat având în vedere necesitatea de a se păstra vizual locul respectiv, poziția principalelor obiecte, detalii ale urmelor ș.a. Aceste fotografii se execută de la general la particular:

Fotografia de orientare – se execută în faza statică și trebuie să cuprindă pe lângă locul faptei și anumite repere fixe, particularități ale topografiei locului care să poată permite localizarea.

Fotografia de orientare are menirea de a fixa întregul loc al faptei, împreună cu împrejurimile acestuia. Fotografia de orientare trebuie să redea:

poziționarea locului faptei față de elementele naturale ori fixe din teren;

accesul spre locul faptei și elementele topografice care au favorizat pătrunderea la locul faptei sau părăsirea acestuia, în măsura în care acest lucru este posibil;

Punctele de reper, respectiv acele elemente relativ stabile din zonă, se iau în raport cu configurația locului unde se efectuează investigarea. Astfel, în loc deschis, ca puncte de reper pot fi luate anumite clădiri, poduri, borne kilometrice, stâlpi, indicatoare etc. În locurile închise punctele de reper vor consta din exteriorul clădirii încadrat de construcțiile din vecinătate, strada, intrarea în imobil etc. Nu se iau puncte de reper obiecte a căror poziționare este temporară ( autovehicule, grămezi de nisip, corturi etc.).

Aceasta se poate realiza prin următoarele procedee de fotografiere: procedeul fotografierii unitare, pe direcții încrucișate sau panoramic liniar/circular.

Fotografia unitară.

Foto nr. 1: Imobilul situat pe strada Nicolae Grigorescu, nr 16, sector 1, București. Săgețile indică ușa de acces în imobil și poarta curții acestuia.

Fotografia de pe direcții încrucișate

Foto nr.1

Foto nr. 2

Foto nr. 1-2: Aspecte de pe strada Ion Vlaicu, din București, sectorul 2. Săgețile indică imobilul cu nr. 11.

În funcție de detaliile ce trebuie reproduse pe peliculă, indiferent de natura locului cercetat se impune luarea mai multor imagini, efectuându-se fotografia panoramica.

Panoramică liniară

Foto nr. 1: Intersecția B-dului Chișinău cu strada Matei Corvin, unde a avut loc accidentul.

Panoramică circulară

Foto nr. 1: Incinta societății comerciale FN, din minicipiul Iași. Săgeata indică ușa de acces.

Fotografia schită – se execută în faza statică a investigării și redă locul faptei fără împrejurimi, având rolul de a ilustra exact locul unde s-a comis fapta sau secvențe ale acesteia, și amplasarea în spațiu a obiectelor principale și ale urmelor, cu tot ce are caracteristic.

Pentru realizarea fotografiei schiță, criminalistul trebuie să numeroteze fiecare urmă și obiect principal, iar atunci când se impune se întinde banda decimetrică. Acest aspect prezintă importanță, deoarece la consemnarea și descrierea în procesul-verbal sunt indicate numerele cu care au fost marcate în fotografia schiță urmele și obiectele, precum și poziționarea lor.

De multe ori, printr-o fotografie schiță bine executată se poate ilustra tot locul faptei.

Fotografia schiță se poate realiza prin toate procedeele de fotografiere inclusiv fotografierea la scară.

Fotografia schița unitară

Foto nr. 1: Terasa restaurantului FN, unde a fost descoperit cadavrul numitului V.I. (nr. 1). Cu plăcuțe (jetoane) numerotate sunt marcate următoarele:

Nr. 2-5 – urmede de încălțăminte decoperite la fața locului.

Nr. 6-9 – obiectele existente lângă cadavru.

Nr. 10 – o pată de culoare brun-roșcat cu aspect sanguin.

Săgeata indică locul de unde s-au ridicat două urme papilare.

Fotografia schiță pe sectoare – se folosește în aceleași situații ca la fotografia panoramică, dar la o scară mai redusă.

Foto nr. 1. Foto nr. 2

Foto nr. 1-2: Aspecte din bucătăria locuinței. Plăcuțele cu nr. 5 și 6 indică locurile de unde se reclamă lipsa unor bijuterii din aur. Săgeata indică locul de unde a fost ridicată o urmă papilară.

Fotografia de pe poziții contrare – este folosită în cazul în care trebuie reținute caracteristici ale locului sau ale obiectului, ale spațiului, privite de pe poziții opuse.

Foto nr. 1

Foto nr. 2

Foto nr. 1-2: Gangul unde este amplasată casa de amanet. Săgețile indică ușa de acces.

Fotografia la scară

Foto nr. 1: Fereastra de pe latura de est a clădirii, al cărei geam a fost găsit spart. Fereastra este situată la 2,5 m față de sol.

Fotografia obiectelor principale – redă imaginea la scară a obiectelor din câmpul infracțional.

Prin obiecte principale, în sens criminalistic, se înțeleg obiectele de care s-a folosit făptuitorul la comiterea faptei, cele care sunt produs al infracțiunii ori care poartă urme ale comiterii infracțiunii (ex. instrumente de spargere, cadavrele, armele etc.)

Reguli de respectat:

se numerotează obiectul în ordinea descoperirii;

axul optic al obiectivului aparatului trebuie să fie orientat perpendicular pe obiectul fotografiat;

iluminarea va fi uniformă, evitându-se producerea de umbre;

paralel cu una din laturile obiectului și la o distanță de aprox. 1 cm se așează o unitate de măsură (centimetru de croitorie, metru de tamplarie, riglă gradată etc), în același plan cu suprafața obiectului ce urmează să fie ilustrată.

Fotografia de detaliu – fotografierea la locul faptei se încheie cu surprinderea unor detalii care reprezintă interes pentru cercetări, precum: locul de patrundere a glonțului în corpul victimei, leziunea produsă de cuțit sau topor. Pentru ca fotografia să redea cât mai fidel gravitatea leziunilor produse, dimensiunile și forma lor, alaturi de suprafata fotografiată trebuie sa se așeze o linie gradată. urmă forțare butuc yală

CAPITOLUL III

METODICA CERCETĂRII FURTULUI DIN LOCUINȚE

3.1 Considerații generale

Furtul din locuințe este o infracțiune cu un pericol social ridicat întrucât, pe lângă pagubele pricinuite patrimoniului, lezează grav și relațiile sociale care ocrotesc viața, integritatea corporală și sănătatea persoanelor.

Schimbările petrecute în societatea românească au determinat restructurarea tuturor sferelor vieții economico-sociale. În mod firesc măsurile preconizate privind reorganizarea întregii activități economice și-au găsit reflectarea și în plan legislativ, actuala lege penală nefăcând nici o distincție – sub aspectul tratamentului juridic – între faptele îndreptate împotriva proprietății publice și cele care aduc atingere proprietății private.

Noțiunea de "patrimoniu" din dreptul penal are același înțeles cu noțiunea similară din dreptul civil, cuprinzând toate drepturile reale, toate drepturile cu caracter patrimonial și toate obligațiile privind entități care sunt susceptibile de a fi evaluate economic, precum și orice situație care prezintă chiar numai o aparență de drept.

Reunirea într-un singur titlu a infracțiunilor contra proprietății – denumite generic "Infracțiuni contra patrimoniului" – a avut menirea de a alinia prevederile legii penale la dispozițiile cuprinse în Constituție, în sensul eliminării tratamentului juridic, discriminatoriului – după cum faptele de natură penală erau îndreptate împotriva "avutului obștesc" sau "avutului personal", iar, pe de altă parte, a pus capăt opiniilor contradictorii generate de sfera de aplicabilitate a noțiunii de "avut obștesc".

În conformitate cu prevederile constituționale, tipologia de bază a sistemului proprietății este dată de proprietatea publică și cea privată, deosebirile fundamentale și caracteristicile acestora fiind legate de titularul proprietății, de obiectul și de regimul juridic diferit.

Proprietatea publică aparține statului sau unităților administrativ-teritoriale: comuna, orașul, municipiul și județul. Potrivit concepției consacrate în dreptul constituțional comparat, referitor la titularul proprietății, statul nu cuprinde și unități administrativ-teritoriale, ci numai autoritățile publice. Prin urmare, statul și unitățile administrativ-teritoriale sunt în exclusivitate titularii proprietății publice.

Mai mult, pornind de la considerentul că proprietatea privată poate aparține oricărui subiect de drept, rezultă că atât statul, cât și unitățile administrativ-teritoriale pot fi și titulare ale unui astfel de drept. Privită prin această prismă, poziția acestora – din punct de vedere juridic – este similară cu poziția oricărui alt titular, proprietatea privată fiind ocrotită în mod egal de lege.

În legătură cu obiectul proprietății publice trebuie precizat faptul că bunurile ce-1 constituie sunt expres prevăzute în Legea fundamentală, respectiv "bogățiile de orice natură ale subsolului, căile de comunicație, spațiul aerian, apele cu potențial energetic valorificabil și acele ce pot fi folosite în interes public, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental, precum și altele bunuri stabilite de lege. Cu alte cuvinte, ca expresia a caracterului public al proprietății, bunurile menționate nu pot face decât obiectul acesteia, fiind excluse de la proprietatea privată. Pentru a putea fi exploatate privat, bunurile proprietate publică pot fi închiriate sau concesionate.

De asemenea, trebuie reținut faptul că deși inviolabilitatea proprietății publice nu este expres prevăzută în Constituție, acest lucru rezultă neîndoielnic, atât din caracterul său exclusiv, cât și caracterul inalienabil al acesteia.

Spre deosebire de proprietatea publică, proprietatea privată nu este exclusivă, titular al acestui drept putând fi orice subiect de drept: persoane fizice, organizații sociale comerciale, regii autonome asociații cu scopul lucrativ, fundații etc. – , statul, unitățile administrativ – teritoriale – comuna, orașul, municipiul, județul -, cetățeni străini sau apatrizi. În altă ordine de idei, proprietatea privată nu este limitată, excepție făcând, bineînțeles, bunurile ce formează obiectul exclusiv al proprietății publice.

Concluzionând, se poate afirma că, în cadrul sistemului proprietății, proprietatea privată constituie regula, cea publică fiind excepția. Pe de altă parte, ținând cont de faptul că proprietatea privată consacră libertatea persoanei din punct de vedere economic, ea stă la baza economiei de piață și justifică regimul special de protecție – statuar atât în normele constituționale, cât și în dispozițiile legii penale.

Protejarea și dezvoltarea patrimoniului constituite o necesitate obiectivă, în apărarea sa folosindu-se mijloace multiple, atât extrajuridice, cât și juridice. Din punct de vedere al reglementărilor legii penale, relațiile sociale de ordin patrimonial, a căror formare, desfășurare și dezvoltare sunt asigurate prin ocrotirea și garantarea proprietății constituie obiectul juridic generic al ocrotirii contra infracțiunilor îndreptate împotriva patrimoniului.

Ca manifestare ce prezintă pericol social, furtul este fapta oricărei persoane care fără drept, ia un lucru mobil din detenția sau posesia altei persoane, în scopul de a și-1 însuși pe nedrept. De fapt, furtul reprezintă forma tipică a infracțiunilor patrimoniale ce se realizează prin acțiune de sustragere. Legea nu folosește denumirea de " furt simplu ". Dar atâta timp cât există infracțiunea distinctă de furt calificat, din punct de vedere terminologic această denumire se impune. Elementul material al infracțiunii de furt constă în acțiunea de luare a unui bun mobil din posesia sau detenția unei persoane. Prin "a lua" se înțelege a scoate bunul din sfera de stăpânire a persoanei în posesia sau detenția căreia se găsea sau trebuia să se găsească.

Acțiunea de luare este realizată din moment ce prin schimbarea situației de fapt anterioară a bunului acesta nu se mai află la dispoziția celui care a săvârșit infracțiunea.

Prin urmare , pentru existența infracțiunii de furt trebuie îndeplinite cumulativ următoarele cerințe esențiale :

lucrul sustras să fie un bun mobil,

bunul să se fi aflat în posesia sau detenția unei alte persoane,

luarea bunului să se fi făcut fără consimțământul celui deposedat.

Din punct de vedere al legii penale, termenii de " posesie " și de " detenție " au înțelesul de simplă stăpânire de fapt . Nu are nici un fel de relevanță dacă cel ce avea stăpânire de fapt a bunului era sau nu proprietar sau titular al vreunui de a poseda sau de a deține . Pe de altă parte , cerința ca bunul să se afle în " posesia " sau detenția "altuia" este îndeplinită chiar și atunci când bunul s-ar găsi ocazional sau temporar în mâinile făptuitorului. Aceasta deoarece, simplul contact material, simpla manipulare a unui bun nu conferă nici posesia, nici detenția bunului respectiv.

Variantă a infracțiunii de furt, conținutul constitutiv al furtului calificat – considerat de lege ca reprezentând un grad generic de pericol social mai ridicat – presupune aceleași elemente componente, cerințe , singura deosebire fiind existența unui element substanțial.

Furtul săvârșit prin violențe sau amenințări, ori prin punerea victimei în stare de inconștiență sau neputința de a se apăra, precum și furtul urmat de întrebuințarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului sustras, înlăturarea urmelor infracțiunii ori pentru ca făptuitorul să-și asigure scăparea, constituie infracțiunea de tâlhărie, fie în forma simplă fie în forme agravante – când fapta s-a săvârșit în toiul nopții , într-un loc public sau într-un mijloc de transport, de două sau mai multe persoane împreună, de către o persoană având asupra sa o armă sau substanță narcotică, de către o persoană mascată, deghizată ori travestită, din locuință ori când fapta a avut ca urmare vătămarea corporală gravă sau moartea victimei, precum și în cazul în care tâlhăria a produs consecințe deosebit de grave, sau o perturbare deosebit de gravă a activității cauzată unui organ de stat, unei instituții, regii autonome , societăți comerciale , altei persoane juridice ori unei persoane fizice .

Probleme pe care trebuie să le lămurească cercetarea

Având în vedere formele pe care le îmbracă infracțiunile de furt și tâlhărie, varietatea modalităților de comitere, frecvența cu care se săvârșesc și prejudiciile cauzate, organele de urmărire penală au datoria să analizeze, în detaliu, fiecare cauză în parte, să stabilească problemele pe care trebuie să le lămurească cercetarea și, pe această bază, să desfășoare activitățile specifice pentru administrarea probelor.

Sesizate despre săvârșirea unor astfel de fapte, organele de urmărire penală trebuie să lămurească:

1. Locul și timpul săvârșirii furtului sau tâlhăriei;

2. Modul de operare folosit pentru săvârșirea infracțiunilor;

3. Bunurile, valorile care au fost sustrase și persoana prejudiciată, precum și celelalte urmări ale săvârșirii infracțiunii;

4. Făptuitorii și contribuția fiecăruia la săvârșirea infracțiunii;

5. Destinația bunurilor și valorilor sustrase și posibilitatea recuperării prejudiciului cauzat;

6. Existența concursului de infracțiuni;

7. Condițiile și împrejurările care au determinat, favorizat sau înlesnit săvârșirea furtului din locuințe.

Locul și timpul săvârșirii furtului

Lămurirea acestei probleme prezintă importanță din mai multe considerente:

a) Locul faptei oferă cele mai multe posibilități pentru identificarea, relevarea, fixarea ridicarea urmelor și a mijloacelor materiale de probă, interpretarea și valorificarea acestora în scopul elucidării diverselor împrejurări ale cauzei;

b) Cunoașterea timpului și locului săvârșirii furtului sau tâlhăriei constituite un indiciu valoros pentru formarea corectă a cercului de bănuință.

În raport cu locul unde s-a desfășurat activitatea infracțională, organele de urmărire penală trebuie să-și îndrepte în primul rând atenția asupra persoanelor ce domiciliază, își au reședința ori își desfășoară activitatea în apropierea acestuia sau în zona limitrofă. De asemenea, vor fi incluse în cercul de bănuiți persoanele ce frecventează anumite locuri din zonă, care își au anturajul sau cercul de prieteni în vecinătatea locului unde s-a comis fapta. Este evident că, în primul rând, în cercul de bănuiți vor fi incluse persoanele cu trecut infracțional ori predispuse să comită fapte de natură penală – cunoscuți infractori, condamnați contravențional, elemente parazitare, gazdele de infractori, tăinuitori, minori fugiți din centrele de reeducare ori proveniți din familii dezorganizate ș.a . Nu este lipsit de importanță să semnalăm faptul că o activitate calificată – ce implică conlucrarea dintre organele de politie – reclamă organizarea activității de culegere de informații, prioritar, în zona unde s-a desfășurat activitatea ilicită, imediat după sesizare și efectuarea cercetării la fața locului.

c) Cunoașterea locului unde s-a desfășurat activitatea ilicită și, în principal, a timpului constituie punctul de plecare în identificarea martorilor. Este vorba atât de martorii oculari, cât și de alte categorii de persoane ce pot furniza date legate de activitățile desfășurate de făptuitori – înainte, în timpul și după comiterea faptei -, locurile unde au fost ascunse bunurile sau valorile sustrase, locurile și persoanele care au valorificat produsele infracțiunii ș.a.

d) Pornind de la locul și timpul săvârșirii furtului sau tâlhăriei organele de urmărire penală au posibilitatea – prin activități uluitoare – să verifice declarațiile martorilor și ale părții vătămate.

Astfel se poate stabili dacă martorii ascultați în cazul s-au aflat ori nu în locul și la care susțin că au petrecut cele relatate, apreciindu-se dacă în condițiile date – distanță, luminozitate etc. – aveau posibilitatea să vadă și să audă faptele și împrejurările comiterii infracțiunii și, pe această bază, să se sesizeze posibilele erori de percepere. După cum, organele de urmărire penală au posibilitatea să aprecieze buna sau reaua-credință a martorilor, interesul pe care aceștia l-ar avea, eventual, în cauză.

În același sens, se va putea aprecia veridicitatea declarațiilor persoanei vătămate cu privirea la posibilitatea pe care le-a avut de a reține semnalmentele făptuitorului și deci, de a-l putea recunoaște în situația în care l-ar fi prezentat.

e) Odată cunoscut locul și timpul săvârșirii infracțiunii, există posibilitatea să se stabilească activitățile desfășurate de învinuit sau inculpat în perioada critică, iar prin activitățile de urmărire penală desfășurate să se administreze probatoriile necesare în vederea înlăturării "alibiurilor" invocate de către făptuitori.

f) Pe de altă parte, cunoașterea locului și timpului săvârșirii furtului sau tâlhăriei oferă organelor de urmărire penală posibilitatea de a verifica dacă bunurile sau valorile – despre care victima pretinde că a fost deposedată – se aflau sau nu în patrimoniul persoanei fizice sau juridice în momentul în care a fost sesizată săvârșirea infracțiunii.

Practica organelor judiciare semnalează – destul de frecvent – cazuri când unii gestionari reclamă că li s-au sustras mult mai multe bunuri și valori decât în realitate, încercând în felul acesta să acopere lipsurile preexistente în gestiune. S-au întâlnit situații când cei puși să gestioneze sau să administreze bunurile au recurs la înscenarea furtului sau tâlhăriei pentru a "justifica" delapidări sau neglijențe săvârșite anterior. Deși mai rar, în practică s-au întâlnit și persoane fizice care, încercând să obțină o desdăunare mai mare au exagerat urmările faptei a căror victime au fost.

g) Importanța stabilirii locului și timpului săvârșirii infracțiunii se explică și prin faptul că face posibilă darea în urmărire operativă a bunurilor și valorilor sustrase.

În prima fază a cercetărilor atenția organelor de urmărire penală va fi îndreptată, fără îndoială, spre locurile unde, de obicei, se valorifică astfel de bunuri – piețe, târguri, oboare, gări, autogări, talciocuri etc. – situate în zona unde a fost comis furtul sau tâlhăria.

h) Luarea operativă a măsurilor de identificare, urmărire și prindere a făptuitorilor își are punctul de plecare tot în cunoașterea locului și timpului în care s-a comis infracțiunea.

Analizând și interpretând corect urmele descoperite la fața locului, stabilind direcția în care s-a deplasat autorul faptei – de exemplu, in cazul furtului unui autovehicul -, acesta poate fi prins pe itinerarul de deplasare.

i). Nu în ultimul rând, din punct de vedere al importanței și implicațiilor sale -, în funcție de locul și timpul săvârșirii infracțiunii se asigură o încadrare juridică corespunzătoare.

Potrivit legii, fapta se consideră săvârșită în "loc public" atunci când a fost comisă într-un loc care, prin natura și destinația lui, este întotdeauna accesibil publicului, indiferent dacă este prezentă sau nu vreo persoană în acel loc, în acel moment.

Furtul comis pe o șosea sau stradă, în timpul nopții, va fi considerat calificat sub aspectul ambelor agravante, aplicate cumulativ. În schimb, având în vedere numai locul faptei, nu va fî calificat furtul săvârșit într-o curte, garaj sau alt loc care nu era accesibil publicului.

Practica judiciară este constantă în a aprecia că săvârșirea furtului în timpul nopții este aplicabilă ori de câte ori se dovedește că fapta a fost comisă într-o asemenea perioadă, existența ei nefiind condiționată nici de caracterul public al locului faptei, nici de absența luminii sau de clandestinitatea pătrunderii în locul respectiv.

j) În sfârșit, lămurirea problemei locului și timpului săvârșirii furtului oferă posibilitatea evidențierii cauzelor, condițiilor și împrejurărilor care au determinat sau favorizat săvârșirea faptelor și, în consecință, luării măsurilor de prevenire corespunzătoare.

2. Modul de operare folosit pentru săvârșirea infracțiunilor

Lămurirea problemei modului de operare folosit reprezintă, fără îndoială, una din sarcinile esențiale ale cercetării. Furtul poate fi comis într-o multitudine de modalități normative și faptice.

Organele de urmărire penală trebuie să lămurească dacă furtul s-a comis în una dintre împrejurările ce duc la calificarea faptei – furtul a fost săvârșit de două sau mai multe persoane împreună, de o persoană având asupra sa o armă sau o substanță narcotică, prin efracție, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a unei chei mincinoase.

Faptul că infractorul avea asupra sa o armă sau substanță narcotică este de natură să confere faptei un grad sporit de pericol, întrucât făptuitorul se simte încurajat să comită infracțiunea datorită mijloacelor pe care le are asupra sa și pe care le-ar putea folosi la nevoie. Sub acest aspect, folosirea efectivă a armei sau substanței narcotice, transformă furtul în tâlhărie, motiv pentru care probarea acestei împrejurări nu este posibilă decât în cazul constatării infracțiunii flagrante.

Cât privește efracția, escaladarea, folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a unei chei mincinoase, împrejurările ce duc la calificarea furtului se referă fie la violarea închizătorilor – încuietorilor, fie la violarea îngrădirilor – de la intrarea într-o locuință sau organizație socială, magazine, pivniță etc. -, cât și interioare – de la dulapuri, uși, case de bani ș.a. Ele pot fi violate în modalitățile arătate: efracție, folosirea unei chei adevărate ori întrebuințarea unei chei mincinoase, false, potrivite.

La rândul lor îngrădirile se violează prin escaladare și uneori prin spargere-efracție. Pentru a putea reține aceste împrejurări, organele de urmărire penală trebuie să stabilească dacă furtul a fost săvârșit prin folosirea acestor procedee sau mijloace, simpla constatare că făptuitorul avea asupra sa mijloacele de efracție, escaladare sau chei veritabile ori false nefiind suficientă pentru reținerea acestei împrejuri calificate.

Infracțiunile de furt pot fi săvârșite în diverse modalități, fie normative, decurgând din dispozițiile incriminatoare, fie faptice, când privesc particularizări concrete. Aceste infracțiuni prezintă cele mai numeroase și variate posibilități de realizare, cu particularități ce duc, în mod firesc, la existența unui bogat cadru de modalități ale infracțiunii, aproape imposibil de enumerat.

Importanța cunoașterii modului în care făptuitorul a intrat în posesia bunurilor sau valorilor este evidențiată și prin aceea că oferă posibilitatea determinării activităților specifice care urmează a fi întreprinse pentru administrarea probelor, astfel:

a) Cunoscând modul de operare, organele de urmărire penală vor proceda, de îndată, la formarea cercului de bănuiți. În primul rând vor fi avute în vedere persoanele care anterior au mai comis astfel de fapte, folosind același mod de operare. Faptul că prin activitățile specifice efectuate sunt descoperite asupra persoanelor bănuite sau la domiciliul acestora instrumentele folosite – sau care ar putea fi folosite la comiterea faptei – constituie premisa demascării făptuitorului. Raportarea modului de operare la cercul de bănuiți, duce la restrângerea acestuia, cu implicație directă asupra operativității finalizării cauzei.

b) Lămurirea modului de operare prezintă importanță deosebită și sub aspectul asigurării unei încadrări juridice a faptei.

Escaladarea, efracția încuietorilor, spargerea geamurilor, folosirea unei chei adevărate sau a unei chei mincinoase etc. sunt, așa cum s-a arătat, tot atâtea elemente ce duc la calificarea furtului. Practica juridică a statuat faptul că efracția încuietorilor sau ușilor trebuie înțeleasă în sensul că asupra lor s-a exercitat o violență ce duce, în mod firesc, la degradarea acestora.

O asemenea activitate, inclusiv rezultatul produs este încă absorbită de infracțiunea de furt calificat. Astfel spus, prin efracție se înțelege spargerea, ruperea, forțarea, degradarea, distrugerea, smulgerea, găurirea, topirea, pilirea etc., adică orice acțiune de punere a lor – tot prin violență –în stare de a face posibilă intrarea infractorului în acel loc. Astfel, dacă pentru a pătrunde într-un depozit – de unde a sustras mai multe bunuri – inculpatul a înlăturat plasa de sârmă ce acoperea fereastra, furtul se consideră săvârșit prin efracție. De asemenea, trebuie reținut că prin cheie mincinoasă nu se înțelege neapărat o cheie asemănătoare celei adevărate. Acesta, deoarece legiuitorul a înțeles să pedepsească mai aspru furtul comis prin folosirea unei chei mincinoase, având în vedere, îndemânarea infractorului de a confecționa cheia mincinoasă și nici asemănarea acesteia cu una adevărată, ci împrejurarea că el a violat încuietoarea menită să asigure o protecție sporită bunurilor asigurate. În caz de escaladare, aceasta poate fi reținută ca agravantă numai dacă a reprezentat pentru făptuitor un mijloc de realizare a infracțiunii, nu și în situația în care a constituit un mijloc de îndepărtare de la locul săvârșirii faptei.

c) Cunoașterea modului de operare folosit la comiterea furtului determină luarea operativă a măsurilor de identificare și ridicare a obiectelor ce au servit la comiterea faptei.

Nu de puține ori, în practică apar situații când, pentru a putea comite furtul și, mai ales, pentru a transporta bunurile, făptuitorii se folosesc de mijloace de transport – fie cu tracțiune mecanică, fie cu tracțiune animală.

Pentru a se putea face aplicarea prevederilor legale privind confiscarea “lucrurilor ce au servit la săvârșirea infracțiunii" este necesar ca lucrul în cauză să fi fost folosit la realizarea acțiunii ce caracterizează latura obiectivă a infracțiunii. Totodată, trebuie realizată cerința ca bunul respectiv să aparțină făptuitorului.

În acest sens s-a pronunțat și practica juridică considerând că, în situația în care inculpatul a fost cercetat pentru complicitate la infracțiunea de furt calificat, constând în aceea că a ajutat pe alții să fure diverse bunuri transportând produsul infracțiunii cu autoturismul proprietate personală, organului de urmărire penală îi revenea obligația de a ridica, în vederea confiscării, autoturismul în cauză.

S-ar părea la prima vedere că soluția menționată este incompatibilă cu prevederile Legii fundamentale, care statuează expres că averea dobândită ilicit nu se confiscă, instituind și prezumția caracterului licit dobândirii averii. Considerăm că prevederile de mai sus se referă doar la imposibilitatea confiscării averii ca pedeapsă complimentară – abrogată de actuala legislație -, alăturată pedepsei principale. Situația pe care o discutăm se încadrează în prevederile legii privind confiscarea specială, ca măsură de siguranță și nu constituie pedeapsă complimentară – fiind vorba de "lucrurile care au servit sau au fost destinate să servească la săvârșirea infracțiunii.

3. Bunurile, valorile care au fost sustrase și persoana prejudiciată, precum și celelalte urmări ale săvârșirii infracțiunii

Bunurile și valorile ce formează obiectul activității ilicite îmbracă o diversitate de forme și tipuri. Lămurirea acestei probleme se impune, pe de o parte pentru a putea stabili natura bunurilor obiect al infracțiunii, cuantumul prejudiciului cauzat proprietății și consecințele acestuia, iar pe de altă parte, pentru a stabili urmările faptei asupra vieții, integrității corporale sau sănătății victimei infracțiunii.

Determinarea bunurilor sustrase este necesară pentru:

darea acestora în urmărire;

identificarea lor asupra făptuitorilor ori altor persoane care au intrat în posesia lor;

restabilirea situației anterioare prin restituirea lucrurilor părți vătămate;

verificarea dacă bunurile sau valorile reclamate ca furate se găseau în patrimoniul persoanei fizice în momentul comiterii furtului;

aprecierea dacă pretențiile civile formulate sunt justificate, ori cei păgubiți încearcă să obțină o despăgubire mai mare decât li s-ar cuveni de drept;

corecta individualizare a faptei și reliefarea cauzei, condițiilor, împrejurărilor care au favorizat săvârșirea infracțiunii;

asigurarea unei încadrări juridice corespunzătoare, ținând cont de faptul că formele agravate ale furtului sunt condiționate de consecințele deosebit de grave care s-au produs prin fapta ilicită.

În practica de urmărire penală s-au întâlnit situații când asupra unor persoane cercetate au fost descoperite bunuri și valori pe care acestea nu le-au putut justifica. Problema stabilirii persoanei păgubite ridică probleme deosebite datorate, în principal, faptul că cei prejudiciați sesizează organele de urmărire penală de pe raza unde își au domiciliul sau reședința.

Alteori, persoanele vătămate nu sesizează organele de urmărire penală despre comiterea faptei. Cunoscând că în cazul furtului acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, organele de urmărire penală trebuie să depună toate diligențele pentru identificarea persoanei fizice în patrimoniul căreia s-a produs paguba. Mai mult, în raport cu persoana păgubită, în unele cazuri se stabilește competența organelor îndrituite să efectueze cercetarea și judecarea cauzei.

De mai multe ori infractorii sunt prinși de alte organe de urmărire penală decât cele sesizate despre săvârșirea infracțiunii. Prin activitățile desfășurate, aceste organe descoperă bunurile și valorile provenite din furt, obțin recunoașterile făptuitorilor, dar nu dispun de plângerile celor vătămați. De aici necesitatea conlucrării permanente dintre organele de urmărire penală pentru identificarea tuturor plângerilor, precum și a cauzelor penale în care autorii nu au fost încă descoperiți. Sub aspectul finalității judiciare, conlucrarea dintre organele judiciare este de natură să ducă – pe lângă identificarea persoanei vătămate – și la stabilirea tuturor furturilor comise de infractorul sau grupul de infractori cercetați.

Lămurirea cuantumului prejudiciului cauzat prezintă relevanță sub aspectul consecințelor pe care le-a produs fapta, în funcție de acestea apreciindu-se formele agravate ale furtului, respectiv consecințele deosebit de grave, cu toate implicațiile ce decurg din acestea. În cazul infracțiunii de furt – pe lângă aspectele menționate – organele de urmărire penală trebuie să lămurească existența leziunilor pe corpul victimei, natura acestora, mecanismul de formare, data producerii lor, numărul de zile de îngrijiri mediale necesare pentru vindecare, sau alte consecințe – pierderea unui simț sau organ, slutirea, infirmitatea permanentă fizică sau psihică – data survenirii morții.

4. Făptuitorii și contribuția fiecăruia la săvârșirea infracțiunii

Această problemă se pune, îndeosebi, în cazul furturilor săvârșite de grupuri de infractori, ce au comis timp îndelungat mai multe infracțiuni de acest gen.

În primul rând, importanța stabilirii făptuitorilor, a calității și contribuției fiecăruia la consumarea activității infracționale este determinată de necesitatea efectuării unei încadrări juridice corespunzătoare faptelor comise, premisă a administrării tuturor probatorilor și a asigurării tragerii la răspundere penală a celor vinovați, în raport de calitatea și contribuția avută. După cum este cunoscut, în funcție de numărul participanților, furtul poate fi sau nu calificat. Această agravantă operează atunci când fapta a fost săvârșită de două sau mai multe persoane împreună și ea presupune executarea unor acțiuni comune și simultane, care necesită prezența tuturor participanților la locul faptei, în momentul săvârșirii acesteia. Agravanta menționată nu este condiționată de aptitudinea tuturor participanților de a fi trași la răspundere penală; ea este incidență chiar dacă unul dintre făptuitori s-a aflat în eroare de fapt, neștiind că bunurile la a căror luare a cooperat – la cererea celorlalți participanți – nu aparțin acestora, ci unei persoane fizice sau organizații sociale.

Dacă se reține această agravantă în sarcina făptuitorilor, organul de urmărire penală nu mai poate face aplicarea legală referitoare la furtul săvârșit din trei sau mai multe persoane împreună. Cumulând cele două agravante ar înseamnă să se admită că una și aceeași împrejurare de fapt să poată constitui o cauză de dublă agravare a pedepsei.

Furtul săvârșit de un major împreună cu un minor constituie furt calificat – săvârșit de două persoane împreună – chiar dacă minorul nu răspunde penal. Conlucrarea mai multor făptuitori la comiterea aceleiași infracțiuni este de natură să determine un pericol sporit al faptei, indiferent dacă toți sau numai o parte din ei sunt responsabili. Mai mult într-o atare împrejurare operează și dispozițiile cu caracter agravant, respectiv săvârșirea infracțiunii de către un infractor major împreună cu un minor.

Sunt coautori la furt inculpații care au pătruns noaptea în magazia unui șantier de construcții de unde au sustras diferite materiale, indiferent dacă numai unul dintre ei a deschis magazia. Dacă unul dintre coautori au avut și inițiativa furtului, determinând pe ceilalți să comită fapta, vor răspunde numai în calitate de coautori, această activitate absorbind pe aceea de instigator.

Există infracțiune continuată de furt, săvârșită în coautorat, dacă inculpații s-au înțeles să sustragă unele piese – contactorii electrici -, chiar dacă nu au participat, concomitent, toți la toate furturile.

Pe de altă parte, acela care ajută pe inculpat la săvârșirea de acte de executare a furtului este complice la furt, chiar dacă autorul nu a reușit să consume infracțiunea.

Lămurind problemele legate de făptuitori, calitatea și contribuția la săvârșirea infracțiunilor, organul de urmărire penală trebuie să stabilească dacă sunt întrebuințate condițiile legale pentru a li se reține în sarcină și .infracțiunea de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni. De aici, necesitatea de a se lamuri și alte aspecte, vizând perioada de când făptuitorii acționează împreună, înțelegerile intervenite între ei, scopul constituirii în grup și rolul fiecăruia.

Pentru a exista această infracțiune trebuie să existe o întovărășire de oarecare durată, în vederea realizării unui scop infracțional comun, și nu o simplă înțelegere, întâmplătoare și spontană. De asemenea, pentru existența infracțiunii este suficient ca între făptuitori să fi intervenit un consens fără echivoc, privind constituirea și scopul asocierii, fapta consumându-se în momentul realizării acestui consens.

5. Destinația bunurilor și valorilor sustrase și posibilitatea recuperării prejudiciului cauzat

Recuperarea prejudiciului cauzat prin infracțiune reprezintă o sarcină de prim ordin pe care organele de urmărire penală trebuie să o urmărească pe toată durata cercetărilor. Din acest punct de vedere, cunoașterea destinației bunurilor și valorilor sustrase oferă posibilitatea descoperirii lor în locurile unde au fost ascunse sau depozitate ori asupra persoanelor ce au intrat – într-un mod sau altul – în posesia lor.

Lămurirea acestei probleme prezintă importanță din mai multe considerente:

oferă garanția restabilirii situației anterioare – prin restituirea lor persoanelor păgubite;

asigură, pe lângă repararea pagubei, și un important mijloc de probă .în dovedirea vinovăției făptuitorului;

permite stabilirea bunei sau relei-credințe a persoanelor care au achiziționat bunurile, reaua-credință constituind temei pentru extinderea cercetărilor și pentru alte fapte și făptuitori – complicitate, tăinuire.

practica judiciară a statuat că acela care primește, în mod obișnuit, pentru a ascunde sau valorifica, lucruri provenite din furturi repetate – săvârșite de o altă persoană – este complice, și nu tăinuitor; autorul a continuat să comită furturile numai cunoscând că are sprijinul moral și material al celui ce ascunde sau valorifică bunurile sustrase.

dă posibilitatea descoperirii și ridicării – pe lângă bunurile ce fac obiectul cauzei aflate la lucru – și a altor obiecte ori valori, provenite din furturi anterioare și a căror autori nu au fost încă descoperiți.

În fața organelor de urmărire penală se ridică și sarcina evaluării pagubelor produse prin furt.

6. Existența concursului de infracțiuni

De regulă infracțiunile de furt se săvârșesc în concurs cu alte infracțiuni de acest gen, cu infracțiuni la regimul circulației pe drumurile publice, la regimul armelor, munițiilor, substanțelor ori produselor toxice sau stupefiante.

În cazul săvârșirii unui furt prin efracție, escaladarea sau folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a unei chei mincinoase, dintr-o locuință, încăpere, dependință sau loc împrejmuit ținând de acestea, există o singură infracțiune – complexă – de furt calificat, violarea de domiciliu absorbindu-se în mod natural în conținutul acesteia.

Dacă făptuitorii au smuls, din diferite instalații, piese electronice sau dacă au sustras – prin efracție – din diverse puncte de alimentare cu energie electrică ale " CONEL ", contacte de argint industrial, ne aflăm în prezența unui concurs între infracțiunea de furt și cea de distrugere, respectiv între infracțiunea de furt și infracțiunea la regim instituit pentru metalele prețioase.

Tot sub aspectul tratat organele de urmărire penală trebuie să rețină în sarcina făptuitorilor – atunci când sunt întâlnite condițiile legale – alături de infracțiunea de furt și asocierea în vederea săvârșirii de infracțiuni.

7. Condițiile și împrejurările care au determinat, favorizat sau înlesnit săvârșirea furtului din locuințe

Clarificarea condițiilor și împrejurărilor care au favorizat săvârșirea furtului din locuințe este de natură să ofere organelor de urmărire penală posibilitatea realizării laturii preventive.

Cunoașterea acestor condiții și împrejurări favorizatoare este cerută – înainte de toate – de alegerea celor mai eficiente metode de combatere a infracțiunilor de acest gen. În acest sens, organele de urmărire penală pot folosi pe lângă mijloacele de prevenire cunoscute – dezbaterea unor cazuri prin mijloacele de informare în masă, propuneri pentru organizarea unor procese cu publicitate lărgită ș.a. – și alte modalități specifice: intensificarea măsurilor de pază, pregătirea antiinfracțională a populației, antrenarea la activitatea prevenită a salariaților organizațiilor sociale, desfășurarea operativă a unor activități de urmărire penală la un moment cât mai apropiat de cel al comiterii faptei ș.a.

Pentru clarificarea tuturor problemelor pe care le ridică cercetarea se impune cu necesitate cunoașterea detaliată a tuturor actelor normative, precum și a aspectelor rezultate din literatura de specialitate și practica pozitivă a organelor judiciare. Numai în acest mod se va putea asigura administrarea probatorilor complete, temeinice și legale, în raport cu specificul și particularitățile fiecărei cauze penale.

CAPITOLUL IV

Descrierea cercetării la fața locului în cazul furturilor din locuință

Pregătirea pentru cercetarea la fața locului: cuprinde o serie de activități și etape ce trebuie realizate în scopul asigurării deplasării cu operativitate la locul faptei și echipării cu mijloacele tehnice adecvate specificului faptei comise și a locației acesteia, respectiv:

prin grija șefilor compartimentelor de profil, mijloacele de transport și de tehnică criminalistică vor fi permanent pregătite pentru deplasare și în stare de optimă funcționare;

ReAC verifică dacă aparatura fotografică și de videofilmare este completă și suficientă și dacă funcționează în parametrii tehnici optimi;

dacă sunt necesare surse de iluminare, conform specificului locului faptei și al momentului zilei.

ReAC se documentează cu privire la condițiile de iluminare existente la fața locului, în special posibilitatea utilizării rețelei de curent electric;

care este specificul locației unde se află câmpul infracțional (în aer liber, în încăperi, teren viran) și care este întinderea acestuia pentru a se putea estima necesarul de personal și echipament; – dacă sunt necesare măsuri speciale de protecție a personalului, în funcție de specificul locului faptei, de condițiile atmosferice;

– dacă trusele criminalistice sunt echipate cu materialele și substanțele necesare tuturor categoriile de probe și mijloace materiale de probă inclusiv rechizite și materiale de scris;

Echipamente necesare pentru cercetarea la fața locului în cazul furturilor din locuință:

Substanțe chimice/instrumentar/aparatură

– Pensete

– Foarfeci

– Bisturiu

– Spatule

– Seringi

– Tampoane (recoltoare) sterile din bumbac

– Lupe

– Apă sterilă

– Soluție decontaminare NaClO 5%

– Surse de lumină cu lungime de undă variabilă (de tip Polilight)

– Aparatură fotografică și de videofilmare

– Cifre, litere, stegulețe de marcare

– Etaloane metrice și dispozitive de măsurare

– Ambalaje sterile cu dimensiuni diferite

– Etichete

Echipament de protecție

– vestimentație sterilă (costume de unică folosință sau sterilizabile, inclusiv pentru protecția încălțămintei);

– mănuși de unică folosință, sterile, fără pudră;

– mască de protecție pentru căile respiratorii;

– bonetă;

– ochelari de protecție.

Echipa de cercetare la fața locului este condusă de șeful echipei (SeCFL) – este care răspunde de întreaga activitate desfășurată și care are următoarele atribuții:

conduce și coordonează activitatea de cercetare la fața locului;

b) stabilește momentul începerii și cel al finalizării activităților specifice cercetării la fața locului, după consultarea cu ceilalți membri ai echipei; de asemenea, decide amânarea/ întreruperea/ reluarea cercetării la fața locului;

c) verifică dacă au fost luate primele măsuri conform art. 12 din prezentul ordin, corectitudinea/oportunitatea acestora și, după caz, dispune completarea acestora;

d) organizează împreună cu medicul legist verificarea stării victimelor, iar în caz de necesitate acordă acestora primul ajutor medical și ia măsuri pentru transportarea la cea mai apropiată unitate medicală, dacă măsurile de salvare nu au fost luate anterior;

e) solicită prezența la fața locului a unor specialiști/experți din alte domenii ori a unui personal suplimentar din cadrul forțelor de ordine publică pentru protejarea locului faptei și a membrilor echipei sau pentru activități extinse și conexe cercetării la fața locului;

f) primește de la responsabilul cu activități criminalistice probele și mijloacele materiale de probă colectate cu ocazia cercetării de la fața locului, atât la finalizarea cercetării, cât și după încheierea examinărilor suplimentare în laborator;

g) întocmește și redactează procesul-verbal de cercetare la fața locului în urma consultării cu membrii echipei;

h) este managerul de caz și gestionarul probelor.

Pentru cercetarea la fața locului a evenimentelor deosebit de grave, la inițiativa șefului echipei de cercetare la față locului, șefii unităților de poliție pot solicita sprijinul direcțiilor și serviciilor de specialitate din cadrul Inspectoratului General al Poliției Române, care, după analiza situației, pot dispune deplasarea unor specialiști sau alte măsuri concrete pentru rezolvarea cauzei.

Sosirea la fața locului, stabilirea și protejarea câmpului infracțional

ReAC discută cu primul polițist la fața locului pentru stabilirea modificărilor ce au fost aduse locului faptei, de către cine, în ce scop, în ce mod; ce persoane au pătruns în locul faptei, care au fost măsurile întreprinse de primul polițist și rezultatul acestora;

ReAC își notează datele de identitate ale persoanelor care au intrat în contact cu probele sau au avut acces legitim la locul faptei, înainte și după comiterea faptei, pentru a li se putea ulterior preleva probe model de comparație în vederea excluderii;

În cazul producerii unor evenimente cu consecințe potențial periculoase (contaminare chimică, biologică, radiologică, pericol de prăbușire, explozie etc.) se va pătrunde în locul faptei doar după ce unitățile specializate vor îndepărta sursa de pericol. Personalul acestor unități de intervenție va fi instruit de către ReAC cu privire la necesitatea protejării probelor și a minimalizării efectelor intervenției.

ReAC, eventual și alți membrii ai echipei de cercetare, stabilește perimetrul câmpul infracțional, necesitatea împărțirii acestuia pe sectoare. Dacă întinderea locului faptei, volumul foarte mare de probe sau numărul mare de persoane implicate în cercetare o impun se vor stabili mai multe perimetre, respectiv interior, median și exterior;

Pătrunderea în locul faptei, pentru stabilirea traseului de acces, se face prin locurile unde probabilitatea de a se găsi probe este mică. Traseul de acces va fi examinat pentru descoperirea probelor prezente ;

SeCFL ia măsuri de protejare și de semnalizare a locului faptei precum și pentru limitarea accesului

– ReAC sau criminalistul desemnat de acesta, stabilește ce probe sunt în pericol de deteriorare sau distrugere și ia măsuri imediate de fixare și colectare ori conservare a acestora;

SeCFL este responsabil și se asigură că persoane neautorizate nu pătrund în locul faptei fără a avea permisiunea sa Nimeni nu este autorizat să pătrundă în locul faptei fără acceptul SeCFL și nu înainte de a se stabili/crea un traseu de acces de către ReAC și SeCFL.

Constituie excepții următoarele situații:

1. Acordarea primului ajutor și salvarea de vieți omenești;

2. Intervenția echipelor de pompieri/pirotehniști;

3. Intervenția echipelor de decontaminare nucleară, chimică, biologică

Activităție desfășurate în faza statică

– informarea preliminară cu privire la starea de fapt existentă la locul faptei, pregătirea mijloacelor tehnice și a echipamentelor necesare, constituirea echipei de CFL și deplasarea la fața locului.

– verificarea modului în care a acționat primul polițist prezent la fața locului. Stabilirea aspectelor care prezintă sau pot prezenta interes din punct de vedere al cercetării;

– determinarea modificărilor survenite asupra aspectului inițial al locului faptei;

– întocmirea listei cu persoanele care au avut acces legitim în locul faptei, înainte și după comiterea faptei, pentru a li se putea preleva probe model de comparație în vederea excluderii;

– luarea măsurilor pentru identificarea și stoparea eventualelor pericole care pot apărea.

Echipa de cercetare la fața locului pătrunde în locul faptei numai după ce personalul specializat (pompieri, personal de la compania de distribuție a gazului etc.) a îndepărtat sursa de pericol. Se vor căuta eventualele emanații de gaze ori alte substanțe nocive, având ca scop identificarea sursei și luarea măsurilor pentru stoparea emisiilor;

– stabilirea perimetrului locului faptei și, dacă se impune, sectorizarea lui. După ce se delimitează perimetrul locului faptei, acesta se protejează de intervenții neautorizate cu ajutorul polițiștilor și/sau echipamentelor speciale (de ex. bandă de interzicere a accesului);

– stabilirea traseului de acces în locul faptei și marcarea acestuia;

– după constatarea stării de fapt, stabilirea metodelor concrete de cercetare a probelor și a mijloacelor materiale de probă, fără atingerea și fără schimbarea poziției acestora;

– după caz solicitarea câinelui de urmă;

– examinarea preliminară a locului faptei și marcarea prin numere/litere a principalelor probe/mijloace materiale de probă. Se marchează doar aspectele vizibile cu ochiul liber, fără a produce vreo modificare locului faptei. Se protejează probele care sunt în pericol a fi deteriorate;

– cercetarea locului faptei în vederea descoperirii urmelor care să ateste modul de pătrundere în câmpul infracțional, respectiv de părăsire a acestuia (urme de forțare sau de spargere, de escaladare, urme materie, urme de încălțăminte, papilare, biologice etc.);

– este indicat ca în acest moment al fazei statice să se înceapă căutarea, relevarea, fixarea și protejarea probelor care se află pe podea/sol, pentru că acestea sunt în pericol a fi distruse de persoanele care pătrund în locul faptei. Acest fapt este valabil în special pentru urmele latente, invizibile cu ochiul liber;

– fixarea fotografică a locului faptei. Se vor realiza fotografii de orientare și schiță;

– efectuarea măsurătorilor și realizarea schiței/schițelor locului faptei;

– identificarea urmelor sau a obiectelor care pot fi folosite ca urmă odorizantă în vederea utilizării câinelui de urmărire, marcarea locurilor, a zonelor de acces pentru membrii echipei de cercetare;

– Verificarea posibilității ca accesul ori părăsirea locului să se fi făcut prin escaladare;

– stabilirea aspectelor „negative” și a neconcordanțelor care pot indica simularea comiterii faptei; de exemplu: absența urmelor de forțare la exterior și prezența acestora în interior, zăvorul sistemului de asigurare îndoit în sensul de deschidere a ușii/ferestrei, cioburi ale geamurilor găsite exclusiv în exterior, dispariția numai a unei părți din bani ori din bunuri de valoare aflate în același loc, imposibilitatea creării urmelor cu obiectul/instrumentul aflat în proximitatea acestora etc.

Activităție desfășurate în faza statică

– fixarea prin fotografiere metrică a obiectelor principale și a probelor;

– este indicat ca poziția obiectelor principale (de exemplu levier, seif, mobilă etc.) să fie marcată, de ex. cu cretă, pentru a se putea reconstitui cu ușurință poziția acestora după ce sunt ridicate sau mișcate;

– documentarea, colectarea/ridicarea probelor sau a mijloacelor de probă aflate pe sol și care sunt în pericol a fi distruse;

– verificarea sistemelor de închidere și de asigurare ale ușilor și ale ferestrelor. După caz, acestea vor fi ridicate pentru expertizare;

– ridicarea prin fotografiere și mulaj a urmelor de forțare;

– colectarea probelor model de comparat vopsea;

– căutarea, relevarea, fotografierea metrică de detaliu, ridicarea, ambalarea și sigilarea urmelor papilare descoperite la locul faptei;

– fixarea prin fotografii metrice, notarea poziției, descrierea, colectarea/ ridicarea, ambalarea și sigilarea tuturor probelor sau mijloacelor materiale de probă;

– identificarea martorilor oculari și a persoanelor care pot furniza date cu privire la semnalmentele făptuitorilor, în vederea întocmirii portretelor robot ale acestora.

Mențiuni

Căile de acces în și din locul faptei trebuie să fie examinate pentru identificarea urmelor papilare, a urmelor de încălțăminte, a urmelor de târâre, a obiectelor abandonate, cum ar fi unelte, îmbrăcăminte, case de marcat deschise etc.

Obstacolele de lângă clădire, cum ar fi garduri sau porți, trebuie să fie examinate pentru identificarea urmelor de sânge, a firelor de păr, a fibrelor textile, a urmelor de unelte etc. Când este posibil, se poate estima numărul suspecților după urmele de încălțăminte.

În situațiile în care autorul a pătruns pe un geam pe care l-a spart, de obicei acesta scoate cioburile din ramă și le depozitează în apropiere. Toate cioburile vor fi examinate pentru descoperirea urmelor papilare, a probelor biologice, a fibrelor textile, a firelor de păr etc. Aceste aspecte sunt valabile și pentru situațiile în care autorul a pătruns prin spargerea unui perete, a tavanului sau a podelei.

– Este posibil ca urme materie de la fața locului (pilitură de fier, mortar, fragmente de sticlă, particule de vopsea etc.) să fie transferate pe corpul/hainele autorului sau pe uneltele folosite de acesta.

Pentru a putea fi valorificate aceste urme, trebuie să fie colectate de la fața locului urme model de comparație.

– Vehiculul și locuința suspectului trebuie să fie percheziționate pentru găsirea unor bunuri furate, a unor instrumente de spargere sau a oricăror alte mijloace materiale de probă.

– Investigatorul trebuie să încerce să-și formeze o părere despre întregul loc al faptei pentru a determina dacă hoțul a fost sau nu familiar cu locul faptei. Dacă hoțul a sustras bunuri dintr-o locație neobișnuită fără să răvășească restul locației sau dacă cheile ascunse au fost folosite, se poate presupune că hoțul era familiarizat cu locația respectivă.

Tipuri de urme ce pot fi întâlnite în cazul furturilor din locuință.

Instrumente, scule și dispozitive folosite la forțare sistemelor de închidere/asigurare.

Literatura de specialitate foloseste aceasta denumire deoarece este foarte raspandita in practica organelor judiciare, insa aceasta sintagma are o sfera mult mai larga decat o indica denominatia. Astfel, prin instrumente de spargere intelegem o varietate foarte mare de obiecte: aparate adaptate sau special construite, precum si orice corp dur, folosite pentru a infrange rezistenta incuietorilor si a oricaror mijloace utilizate pentru protectia si paza bunurilor. In aceasta categoric de instrumente sunt incluse nu numai cele care folosesc la spargere, in acceptia proprie a cuvantului, ci si cele care folosesc la taiere apasare, topire etc.

De cele mai multe ori sunt folosite obiecte dure avute la indemana, dar si obiecte sau aparate adaptate ori special construite pentru savarsirea faptelor. In aceasta categoric sunt incluse ciocane, surubelnite, utilaje care folosesc flacara oxiacetilenica pentru topirea usilor din otel de la casele de bani sau chiar aparatura cu raze laser.

Clasificare – Multitudine si varietatea instrumentelor de spargere utilizate de infractori fac cu neputinta o clasificare atotcuprinzatoare a acestora dupa natura, forma sau destinatia lor. De aceea s-a acceptat o clasificare a urmelor in raport de modul in care actioneaza instrumentele asupra obstacolului intampinat si pe care o consideram a fi corespunzatoare. Potrivit acestui criteriu, urmele instrumentelor de spargere se clasifica in : urme de taiere, urme de frecare, urme de apasare, urme de lovire, precum și urme de ardere si topire.

Urmele de taiere se produc prin actiunea mecanica a obiectului creator de urme, care este mai dur si apt de a taia, a strapunge obstacolul asupra obiectului primitor de urma, care are o consistenta mai slaba si este capabil a pastra detaliile urmelor create, care au aspect de striatii paralele. Pozitia acestor striatii ne poate dovedi ca taierea s-a efectuat cu mana stanga sau cu mana dreapta. Urmele de taiere pot fi grupate dupa natura instrumentului folosit la taiere.

Dintr-o prima subgrupa fac parte: toporul, cutitul, dalta, care produc urme dinamice, in timp ce obiectul creator patrunde in masa obiectului primitor si detaseaza o portiune din acesta. Pe suprafata taiata de topor, cutit, dalta se vor imprima detaliile obiectului creator, sub forma de striatii paralele, cu valoare de identificare. Din a doua subgrupa fac parte urmele produse de diferite categorii de clesti sau foarfece. Aceste instrumente pot fi folosite la taiat tabla sau materiale textile.Urmele produse sunt de dimensiuni mai mici, mai greu de observat cu ochiul liber, msa ofera suficiente elemente pt.stabilirea apartenentei de grup, avand forme caracteristice si inconfundabile. Cele doua lame care actioneaza in directii opuse lasa urme care incep din exterirul obiectului primitor si sfarsesc in masa acestuia. La fiecare apasare pe manerul instrumentului se taie un fragment din obiectul primitor si, pt. a se continua taierea, trebuie ca operatorul sa schimbe pozitia foarfecelor, urmarind o linie dreapta, si sa apese din nou pe manere. La fiecare apasare, respectiv ridicare foarfecelului, in materialul textil sau tabla taiata ramane o urma caracteristica, sub forma de coada de randunica.

Exista si o a treia subgrupa, din care fac parte burghiele suiuii sfredelele pt. strapuns metalul sau lemnul. Acestea produc urme caracteristice in masa obiectului primitor, dar au o valoare de identificare mai redusa.

b. Urmele de frecare se produc prin alunecarea obiectului creator pe suprafata obiectului primitor. Cela mai caracteristice urme de aceasta natura se produc prin actiunea sfredelelor, bomfaierelor sau pileleor. Detaliile urmelor produse pe suprafata obiectului primitor, apoi in masa acestuia, prezinta o valoare redusa de identificare.

De aceea se strange pilitura (cu ajutorul magnetilor) si rumegusul, pat. A se examina compozitia (reteta de fabricatie) pulberilor metalice rezultate din uzura acestora.

c. Urmele de apasare se produc prin apasarea obiectului creator pe suprafata obiectului primitor. Urmele formate reproduc detaliile obiectului creator, existente din procesul de fabricatie sau datorate uzurii. Sunt gasite la fata locului, in special la furturile din locuinte, din autoturisme etc., cand se folosesc rangi de fier, leviere, surubelnite sau alte corpuri dure. Prezinta o valoare de identificare mai redusa, pt. ca detaliile ob.creator sunt mai putin semnificative.

d. Urmele de lovire sunt intalnite la vitrinele magazinelor, geamurile locuintelor, parbrizele sau geamurile portierelor de la autoturisme. Obiectele care le-au produs nu lasa urme utile identificarii. De aceea, in cursul cercetarilor la fata locului se cauta chiar aceste obiecte pe care faptuitorii le abandoneaza, fiind preocupati de transportul bunurilor insusite si parasirea cat mai grabnica a locului faptei. Pt. a nu produce zgomote, faptuitorii aplica mai intai o banda adeziva pe sticla de geam, parbriz etc., apoi o lovesc cu obiectele avute la indemana. Uneori, aceste obiecte lasa imprimat conturul si forma lor, unele urme produse fiind utile pt. stabilirea apartenentei de grup a acestor obiecte.

e.Urmele de ardere si topire sunt produse de aparate cu flacara, care lasa urme specifice de ardere sau de topire a metalului de la sistemele de inchidere ori de la usile metalice ale caselor de bani. Sunt folosite utilaje care dezvolta temperaturi inalte, precum lampi cu flacara oxiacetilenica sau raze laser.

lustrez în următoarele fotografii o serie de instrumente folosite la forțarea sistemelor de închidere/asigurare.

Instrumente și dispozitive folosite la ruperea și acționarea sistemelor de asigurare

Prese folosite la extragerea sistemelor de asigurare

B. Urme papilare, plantare și plantare

Amprentele digitale, palmare și cele plantare sunt impresiuni ale reliefului crestelor papilare prezentate pe partea interioară a palmelor și pe tălpile picioarelor omului. Termenul de „amprente” este o denumire generică, însă în practică este utilizat cu două sensuri:

Urme papilare – sunt imprimări involuntare ale reliefului crestelor papilare pe obiectele din câmpul infracțional, și prezintă interes în scopul identificării acestora (stabilirii sursei de origine).

Impresiuni papilare – sunt imprimări voluntare ale reliefului crestelor papilare, pe fișe dactiloscopice, sau prelevate în format electronic, în scopul înregistrării și comparării acestora. Pentru efectuarea excluderii, relieful crestelor papilare al persoanelor care au avut acces legitim în perimetrul infracțiuniii este prelevat pe coli de hârtie A4.

Valoare probatorie – Amprentele permit identificarea unei persoane pe baza stabilirii caracteristicilor dactiloscopice coincidente.

Potrivit practicii internaționale în proceul stabiirii coincidenței caracteristicilor dactiloscopice se ține cont de forma, dimensiunea și plasamentul acestora.

Potrivit practicii judiciare din România, pentru stabilirea undei identificări dactiloscopice sunt necesare minim 12 caracteristici coincidente sau între 8 și 12, cu condiția ca acestea dun urmă să fie caracteristici care au în genereal o frecventă de apariție redusă în cuprinsul desenului papilar.

Clasificarea amprentelor este necesară pe de o parte pentru că oferă posibilitatea înregistrării acestora într-un mod sistematic așa cum este cazul celor existente în evidența Cazierului Judiciar, iar pe de altă parte permite identificarea autorului unei infracțiuni pe baza urmelor ridicate de la locul faptei.

Scopul examinării amprentelor papilare constă în:

Identificarea persoanelor care au pătruns în locul faptei și care au creat urme papilare prin manipularea/atingerea unor obiecte, documente, suprafețe înainte de cercetarea la fața locului. Acest proces include și „excluderea”, definită ca fiind acrivitatea de examinare dactiloscopică efectuată între urmele papilare provenind de la fața locului și impresiunile persoanelor care au avut acces legitim/justificat în câmpul infracțiunii, în scopul identificării acestora.

Determinarea unor conexiuni între fapte prin stabilirea unui profil papilar similar al urmelor analizate și o sursă comună, neatribuită.

Identificarea persoanelor condamnate, dispărute, a altor categorii de persoanelor, a cadarelor și a persoanelor cu identitate necunoscută prin indicarea factorului creator al impresiunilor examinate.

Descrierea generală a modului de creare a urmelor papilare:

În general, o urmă papilară se crează:

Ca rezultat al tranferului de substanțe biologice, cum ar fi transiprație sau sebum. Aceste urme papilare sunt de obicei latente, invizibile și trenuie să fie evidențiate folosinf metodele corespunzătoare. Acestea sunt cele mai cunoscute și cele mai comune tipuri de urme papialre.

Ca rezultat al transferului substanțelor de pre crestele pielii (altele decât sebumul și transpirația) pe obiectele din câmpul infracțional (imprimare prin transfer de la om la obiect), acestt gen de urme se numesc „de stratificare”.

Ca rezultat al transferului de substanțe de pe obiecte pe mâinile sau tălpile omului (cum ar fi vopsea, sțnge, colorant, mizerie etc – imprimare prin transfer de la biect la om), acest gen de urme papilare se numesc „de destratificare).

Ca rezultat al deformării în relief a suportului (urme papilare de adâncime), de exemplu în chit, silion, ceară etc.

Din punct de vedere al modului de formare acestea pot fi clasificate astfel: Urme statice – se formează prin contactul dintre suprafețele papilare și suprafețele atinse, astfel încât desenul papilar nu prezintă modificări determinate de alunecarea sau de mișcarea (frecarea) palmenlor sau a plantelor.

Urme dinamice – se formează ca urmarea producerii unei alunecări, mișcări (frecări) între suprafețele papilare și suprafețele atinse.

Căutarea urmelor: În timpul căutării urmelor papilare, reconstituirea mentală a evenimentelor joacă un rol important. În principiu, se începe cu metodele vizuale și se utilizează surse de iluminare cu lungimi de undă variabile (de tip Polilight). Lumina se dirijează sub un unghi de incidență și prin transparență, dacă suportul permite.

Se iau măsuri împotriva contaminării cu alte urme (nu numai urme papilare), dacă acest lucru este inevitabil, se înregistrează aceste urme pentru a putea fi ulterior examinate sau pentru a putea explica prezența lor în câmpul infracțional.

Purtarea mănușilor de protecție nu este întodeauna suficientă, deoarece materialul mănușilor din latex conține pori care pot permite transferul transpirației pe suprafețele obiectelor, existțnd riscul creării altor urme papilare, precum și distrugerea/deteriorarea celor existente. Este recomandat să se poarte două perrechi de mănuși din latex sau o pereche de mănuși din latex sub care este purtată o pereche de mănuși subțiri din bumbac.

Căutarea urmelor papilare

Căutarea și descoperirea urmelor de mâini este una din activitățile de bază ale cercetării locului faptei și se efectuează după o prealabilă orientare de ansablu asupra întregului loc ce trebuie să fie cercetat. Această căutare se face în funcție de două criterii:

Situația existentă la locul faptei, având în vedere faptul că trebuie reconstituit drumul parcurs de autor și activitățile desfășurate de acesta pentru a se stabili obstacolele pe care a trebuit să le depășească și obiectele pe care le-ar fi putut atinge.

Caracteristicile obiectelor aflate la locul faptei, ținând seama că obiectele netede reproduc fidel desenele papilare de pe suprafața palmelor.

În timpul căutărilor nu trebuie să se uită că există și altfel de probe, cum ar fi cele biologice, traseologice etc. Diferitele metode de utilizare pentru relevarea urmelor papilare pot deteriora aceste probe.

Forma și poziția urmelor papilare trebuie să fie documentate (schițe, fotografii, descriere etc). În situațiile în care este posibil, poziția mâinii/degetelor trebuie să fie indicată cu ajutorul săgeților. Pe cât posibil, orice urme create în secvență anatomică, care atestă prinderea unui obiect, trebuie să fie ridicate și ilustrate simultan, chiar dacă unele dintre ele sunt inapte pentru efectuarea comparațiilor.

În acest fel, pe de o parte se poate dovedi că obiectul a fost mișat/apucat, iar pe e altă parte, chiar dacă fiecare urmă nu conține 12 elemente, prin examinarea lor se poate realiza identificarea persoanei care le-a creat.

Relevarea urmelor papilare.

Relevarea este activitatea de punere în evidență a profilului papilar al unei urme latente, folosind metode/procedee specifice, în scopul fixării, ridicării, prelucrării și examinării ulterioare.

Procedura alească ca fiind cea mai potrivită pentru căutarea, relevarea, fixarea li ridicarea urmelor papilare depinde de o serie de factori, cum ar fi:

Natura suportului (absorbant sau neabsorbant, poros sau neporos).

Forma suportului (sferică, semisferică, neregulată etc).

Plasticitatea materialului suport (suportul cu plasticitate ridicată – de exemplu plastilină, care necestitp o abordare diferită față de suportul ceramic sau metalic).

Modul de formare al urmei (latentă, prin stratificare, destratificare).

Natura substanței din care este constituită urma (în cazul urmelor prin stratificare/destratificare).

Culoarea materialului.

Vechimea, presiunea, dinamicitatea urmei.

Condiții de mediu și ambient. Etc.

Relevarea urmelor papilare latente, folosind pulberi și pensule și ridicarea acestora

Metoda relevării urmelor papilare cu pulberi și pensule este cea mai veche și cea mai cunoscută metodă folosită pentru evidențierea urmelor papilare. Totuși pentru eficiența acestei metode este necesar ca suprafața suportului să nu fie umedă sau lipicioasă. Metoda nu este foarte sensibilă și de accea se aplică numai la urmele recente (interval de timp scurt între momentul comiterii faptei și momentul efectuării CFL).

Înainte de ridicarea urmelor papilare, toate urmele vor fi mai întâi fixate fotografic, folosind une telon metric, iar poziția acestora va fi notată, astfel încât să fie posibilă reconstruirea poziției.

Foliile pe care au fost transferate urmele papilare se individualizează, se menționează locul de unde au fost ridicate (pe spatele foliei), se ambalează în plicuri de hârtie și se sigilează.

C. Urme Biologice

Considerații privind urmele biologice.

Urmele biologice într-o accepțiune mai largă pot fi considerate fragmente de organisme vii, resturi de plante, spori, polen, insecte, larve de insecte și chiar microorganisme. Fiecare din aceste categoriid e urme au importanța în identificarea prezenței la locul faptei a persoanei suspecte, care prin transfer devinde purtător al acestor urme.

Această secțiune se descrie etapele necesare pentru descoperirea, recoltarea, conservarea, ambalarea și transportul probelor biologice, precum și a mijloacelor materiale de probă ridicate de la fața locului, în vederea extragerii unei cantități suficiente de ADN, pentru genotiparea judiciară a acestora și a identificării persoanei care le-a creat.