TEMA 4: ELEMENTE CONDIȚIONAL E TEHNOLOGICE CARE [625730]

TEMA 4: ELEMENTE CONDIȚIONAL E TEHNOLOGICE CARE
INFLUENȚEAZĂ PRODUC ȚIA INDIVIDUALĂ DE L APTE

4.1 . ELEMENTE COND IȚIONALE TEHNOLOGIC E DEPENDENTE DE
TEHNICA DE NUTRIȚI E

Hrănirea.
Furajarea este cel mai important factor de exploatare în determinarea cantitativă, calitativă
și economică a producției de lapte motiv pentru care acest element tehnic esențial trebuie
abordat de la simplu la complex în funcție de nivelul mediu zilnic și pe lactație al producției de
lapte . Hrănirea este un elem ent condițional esențial și hotărâtor pentru exteriorizarea
potențialului biologic de producție, regimul de hrănire influențează producția de lapte atât sub
raportul perioadei reproductive, cât și în cea direct sau efectiv productivă. Producția de lapte a
vacilor este determinată în principal de cantitatea și calitatea hranei, laptele fiind secretat pe baza
componenților chimici din nutrețurile consumate, care ajung în uger prin intermediul sângelui.
Contribuția energiei din hrana consumată la realizarea pr oducției de 20 -30 kg lapte/zi este de 55 –
65%, a proteinei de 78 -85%, iar al vitaminelor și substanțelor minerale de 20 -30%.
În perioada de creștere și dezvoltare sau preproductivă (de investiție), regimul de hrănire
influențează dinamica acestor procese a tât în viața intrauterină, cât și postnatal în perioada
prepuberă, pubertate și postpubertate. Ca urmare, în viața intrauterină se impune asigurarea
organismului matern a unui regim alimentar echilibrat sub raport proteic, energetic, mineral și
vitaminic, ceea ce conduce la obținerea unor produși cu platformă biologică favorabilă
procesului ulterior de creștere și dezvoltare. În acest sens, subliniem că performanțele de creștere
în viața postuterină sunt direct proporționale cu masa corporală la naștere.
Pentru rentabilizarea activității de creștere a vacilor de lapte se impune ca rațiile furajere
administrate să fie bine echilibrate cantitativ și calitativ iar la vacile cu producții performante,
începând de la pragul productiv de 30 kg lapte/zi, trebuie să întocmim o rație complexă bine
gândită și optimizată în detaliu (pe baza analizei de detaliu a furajelor componente din rație)
încât rația să se transforme în rețetă. Astfel rezultă importanța fundamentală a furajării vacilor de
lapte prin care fermierul trebuie să asigure în proporțiile necesare toate elementele nutritive
necesare (energie, proteină, săruri minerale, vitamine) iar furajele care alcătuiesc rația trebuie să

fie variată și de bună calitate, administrate la timp, într -o ordine precis stabilit ă și potrivite cu
funcționalitatea complexului gastric.
La stabilirea rațiilor pentru vaci se are în vedere necesarul de substanță uscată și fibrele
utile, valoarea energetică, aportul proteic, săruri minerale, vitamine, aminoacizi, macro și
microelemente. În acest sens, consumul de substanță uscată se stabilește în funcție de nivelul
producției și capacitatea animalelor de consum a substanței uscate, care este influențată atât de
nivelul productiv cât și de o serie de factori, cum sunt:
– capacitatea tubul ui digestiv care, la aceeași greutate corporală, diferă de la un individ la
altul
– însușirile individuale , fiind vaci bune și rele consumatoare;
– nivelul producției , este minim la începutul lactației, crește până în luna 3 -4, după care
scade treptat spre sfârșitul lactației;
– starea fiziologică a vacii , în lactație consumul este mai mare cu până la 30 -35%
comparativ cu perioada repausului mamar;
– modul de administrare , influențează consumul care este mai mare în cazul administrării
la discreție a hr anei decât în tainuri fixe, dar și de nivelul și modul de prelucrare a tainurilor;
– temperatura mediului ambiant , crește consumul la temperaturi mai scăzute la valori
nesemnificative, dar scade simțitor la temperaturi mai ridicate de 250C și semnificativ la
temperaturi peste 300C;
– conținutul în proteine și minerale , influențează dezvoltarea și activitatea simbionților
rumenali, Ph -ul rumenal, gradul și viteza de digerare a furajelor, tranzitul digestiv și implicit
consumul de furaje;
– concentrația energetică a rației , asigurarea cerințelor mari de energie ale organismului
în cazul producțiilor mari de lapte, stimulează consumul de substanță uscată și impun mărirea
concentrației energetice a rației (prin creșterea ponderii furajelor concentrate/l lap te produs);
– felul nutrețului , momentul recoltării și nivelul de celuloză (sub 25%), influențează
consumul prin gradul de digestibilitate precum și calitățile gustative, dar reduce într -o oarecare
masură producția de furaj la hectar prin recoltarea mai de timpuriu a furajelor.
– forma de conservare , din același furaj se ingeră o cantitate mai mare de substanță uscată
sub formă de fân, semifân, decât sub formă murată (siloz, semisiloz).

– forma de administrare , tocarea, măcinarea și brichetarea fibroasel or măresc consumul.
Tocarea și măcinarea reduc efortul de rumegare, măresc suprafața de contact cu simbionții
rumenali, favorizând tranzitul rumenal și o staționare mai lungă la nivel intestinal, mărindu -se
astfel gradul de absorbție a substanțelor nutriti ve.
Vacile bune producătoare de lapte pot realiza, printr -un consum mai mare de substanță
uscată/100 kg masă vie, producții mai mari de 10 l lapte/zi fără adaus de concentrate până la
valori de 15 -17 kg lapte/zi (vezi producții de 5.500 kg lapte pe lactați e la vaci crescute pe
păsune, în Alpii elvețieni la 1500 m fără adaos de concentrate), în timp ce la cele slab productive
se impune introducerea de concentrate în rație și la o producție de 10 litri, aspect neeconomic, nu
este fezabil și este exclus tehnol ogic în creșterea vacilor pentru producția de lapte.
Cele mai bune nutrețuri pentru vacile de lapte în timpul verii sunt nutrețul verde (lucerna,
porumbul, borceagul, ș.a.) și iarba de pe pășune atunci când se adoptă sistemul de hrănire
sezonier. În timpu l iernii, în funcție de zona de creștere și posibilitățile de care dispune ferma,
pot fi folosite: semifânul de lucernă sau de amestecuri de ierburi perene (graminee și
leguminoase), semisilozul de ierburi, silozul de porumb recoltat în faza de lapte -ceară , acestea
fiind furajele de bază pentru orice crescător de vaci specializate pentru lapte (fibros, siloz,
concentrate).
În rația vacilor de lapte trebuie să intre obligatoriu nutrețuri fibrose (pentru rumegare)
care asigură fibrele utile neutre (NDF), ac ide (ADF) dar cu mai puțină lignină (LDF), dintre
fibroase cele mai bune sunt: fânul natural, fânurile provenite de pe pajiștile cultivate cu
amestecuri de gaminee și leguminoase și fânul de lucernă sau de trifoi. De asemenea, indiferent
de sezon la vacile cu producții bune și foarte bune de lapte trebuie să li se asigure și concentrate
administrate fie sub formă de furaj combinat, sau sub formă de amestecuri formate din: șroturi de
soia și floarea soarelui, uruială de triticale, orz, de porumb, de mazăre f urajeră, tărâțe de grâu la
care se adaugă premixuri vitamino -minerale și adjuvanți de optimizare și corecție digestie, gen
drojdia de bere sau glicerina alimentară.
Subnutriția (subfurajarea) are un efect imediat și accentuat depresiv asupra producției de
lapte iar gradul de reducere al producției de lapte este influențat de severitatea restricțiilor
furajere, de durata subfurajării și de condiția în care se găsesc va cile pe timpul subnutriției.
Deficiențele de furajare, chiar pe perioade scurte de timp (câteva zile) fac ca revenirea la
producția inițială să fie lentă sau chiar să nu se mai atingă nivelul anterior de producție, mai ales

dacă vacile se află în a doua p arte a lactației.
Adăparea. Apa reprezintă principala componentă chimică a organismului și în același timp
este un element de bază în sinteza laptelui (conținutul laptelui în apă fiind de 87,5%). C a urmare
a rolului acesteia în procesele metabolice specifi ce și conținutului foarte ridicat în apă al laptelui,
alimentarea cu apă reprezintă un element condițional foarte important de influență a producției
de lapte.
Menținerea stării de sănătate a efectivelor și obținerea unor producții mari de lapte impune
asigurarea apei potabile (proaspătă, limpede, inodoră, cu pH neutru și ușor mineralizată) la
discreție (prin adăpători automate) și la o temperatură care să nu scadă sub 100C dar să se
încadreze în limitele de 15 -180C indiferent de sezon și temperatura mediu lui ambiant.
Apa are un important rol epidemiologic, putând fi sursa de contaminare cu unele boli
transmisibile cum sunt: parazitozele, pasteureloza, febra aftoasă, tuberculoza, leptospiroza iar
algele prezente în apă modifică gustul, culoarea și mirosul a cesteia.
Se consideră că necesarul de apă pentru o vacă în lactație este de 4 – 6 litri / kg substanță
uscată (SU) ingerată. Neasigurarea apei potabile în cantități suficiente și la o temperatură
potrivită (12 – 16 °C) determină reducerea apetitului, a ing estei de furaje și, implicit, a producției
de lapte.
Consumul de apă trebuie asigurat la discreție, modalitate care conduce la obținerea unei
producții cu 3 -5% mai mare față de situația adăpării de 2 -3 ori pe zi. Carența apei duce la
diminuarea producției cu 10 -20% fără să ne referim la un grad pronunțat și prelungit de însetare,
ceea ce se consideră ca abiologic.

4.2. TEHNOLOGIA DE H RĂNIRE A VACILOR DE LAPTE

Analiza elementelor tehnice care condiționează producția de lapte cu referire la hrănire și
alimentația cu apă scoate în evidență necesitatea cunoașterii detaliate în contextul general al
tehnologiei de creștere a vacilor de lapte a tehnicii de hrănire și adăpare, acestea fiind
elementele esențiale de influență în nivelul și costul producției de lapte dar care trebuie abordate
diferențat ca și complexitate în funcție de nivelul productiv (vacă cu producție de 12 -17 kg/zi
comparativ cu 30 -45 l lapte/zi, res pectiv 3.500 -5.200 kg și 9.100 -13.700 kg lapte/305 zile)
Tehnologia completă și complexă de creștere a vacilor de lapte trebuie să facă referire la

totalitatea secvențelor tehnologice care vizează tehnica de hrănire, întreținere și îngrijire,
caredacă su nt asigurate la nivel tehnologic și organizatoric optim să conducă și să faciliteze
exteriorizarea la nivel maxim a potențialului de producție al acestora.
Din punct de vedere tehnologic în creșterea bovinelor se diferențiază diferite sisteme de
creștere în funcție de condițiile de potențial agricol zonal și cele zoo -economice specifice
existente la un moment dat, dar care se adaptează particularităților biologice caracteristice
fiecărei populații.
Tehnologia de hrănire este definită de forma și succe siunea în care sunt administrate
sortimentele de furaje pe parcursul anului în hrana vacilor de lapte. În acest sens în practica
hrănirii vacilor de lapte pe plan mondial se întâlnesc:
– tehnologia de hrănire diferențiată sezonier;
– tehnologia de hrănire unisortimentală pe întreg parcursul anului sau hrănirea din stoc.
Hrănirea diferențiată sezonier este cea mai larg răspândită pe plan mondial, la noi
practicându -se aproape în exclusivitate. Ea constă în schimbarea sortimentului de furaje din rația
vacilor de lapte în funcție de sezon, vara administrându -se în principal nutrețuri verzi de pe
pajiștile naturale sau cultivate, iar iarna fibroase și suculente în stare proaspătă sau conservate
prin însilozare.
Această tehnologie asigură condiții mai favorabile și avantajoase de întreținere, reducând
cheltuielile de recoltare, conservare și depozitare a furajelor. În plus, prin mișcarea zilnică pe
care o fac vacile vara pe pășune, prin compoziția mai bogată a nutrețului verde în vitamine și
proteine și efectul la ctogen al acestuia se favorizează obținerea unor producții mai mari și
economice și a unor performanțe productive superioare. Ca dezavantaj, în hrănirea diferențiată
sezonier se întâmpină dificultăți în asigurarea ritmică cu furaje pe timp ploios (orientar ea spre
semifân și semisiloz) și se favorizează degradarea mai rapidă a pajiștilor cultivate și lucernierelor
prin recoltarea și transportul mecanizat al nutrețului verde pe timp nefavorabil.
Tehnologia de hrănire din stoc, cu toate că asigură uniformitat e și continuitate în furajare
pe întreg parcursul anului, necesită recoltarea, conservarea și depozitarea furajelor care se
administrează vacilor în sezonul de vară, toate furajele stocate vor fi utilizate la producerea
zilnică a amestecului furajer unic ( AFU) cu ajutorul utilajelor de tip remorcă tehnologică.
Din aceste considerente, problematica generală de exploatare a vacilor de lapte, indiferent
de sistem, trebuie filtrată și adaptată aplicativ diferențiat în fiecare unitate productivă în funcție

de particularitățile menționate, deoarece nu există o tehnologice unică cu aplicabilitate și cu
valabilitate strict identică pentru toate cazurile. Această situație se datorește existenței în sine a
unui număr foarte mare de elemente condiționale de influ ență, oricare din aceste elemente
determinând influențe și particularități ce nu pot fi tratate decât în totalitatea lor.
Tehnologia de hrănire a vacilor de lapte constituie unul dintre principalii factori
tehnologici de exploatare ce influențează produ cția și care prezintă particularități aparte,
determinate de specificul hrănirii, de organizarea și practica acesteia, diferențiată pe sezoane.

4.2.1.Particularitățile și specificul digestiei la vacile de lapte

Particularitățile digestiei la rumegătoare sunt determinate de consumul unui volum mare
de furaje de natură vegetală care sunt supuse unor transformări chimice sub acțiunea
microsimibionților din prestomace. Această prezentare sumară are la bază structura anatomică a
tubului digestiv al animalului gazdă în care pe parcursul acestuia în faze și etape funcționale are
loc degradarea digestivă și metabolică a furajelor ingerate. Deși aceste furaje sunt administrate
sub formă solidă și lichidă, ca atare sau amestecuri furajere unice, acestea nu sunt direct
asimilabile, astfel degradarea substanțelor nutritive ingerate se face treptat și cumulativ prin
deplasarea acestora pe traiectul tubului digestiv și prin acțiunea complexă a microorganismelor
și diferitelor enzime prin care se realizează fluxul digestiei de la cea bucală la digestia
poligastrică precum și din intestinul subțire și gros.
În acest sens fibrele existente în furaje prin structura lor oferă plantelor rezistența și
rigiditatea, fiind principalul constituent al tulpinilor de iarb ă și al altor tulpini vegetale care odată
ingerate intră în procesul complex de digestie al rumegătoarelor pentru sinteza elementelor
esențiale necesare atât pentru întreținerea organismului propriu cât și pentru producție, astfel:
• Zaharurile complexe (celuloză, hemiceluloză) sunt captive în pereții celulelor vegetale și
rămân inaccesibile animalelor nerumegătoare.
• Pe de altă parte, populația microbiană care trăiește în reticulum și în rumen permite
vacii să obțină energie din fibr ă
Cunoașterea microflorei și microfaunei rumenale este foarte importantă, deoarece prin
schimbarea dietei se poate influența digestia în favoarea producției. Valorile optime ale pH -ului

ruminal sunt încadrate între valorile 6,2 -6,8, element deosebit de imp ortant în nutriția vacilor de
lapte care trebuie asigurat prin:
– efect tampon al salivei (bicarbonate);
– structura fibrei (60% din vaci rumegă la 2 ore dupa hrănire);
– constanța mare a producției de s aliva;
– fân de lucernă;
– hrănire de mai multe ori pe zi în tainuri echilibrate;
– rație optimă de concentrate.
Variațiile valorii pH -ului ruminal se datorează structurii rației, astfel că la o rație în care
celuloza reprezintă 12 -14% din sub stanța uscată, constituită din fân, siloz de porumb însilozat în
faza de ceară, pH -ul atinge valori de pâna la 8,5. Nutrețurile concentrate, rădăcinoasele și chiar
nutrețurile murate, bogate în apă, reduc secreția salivară, astfel încât pH -ul ruminal scade la
valori critice de 5,5. Atunci când trecerea la rații cu cantități mari de concentrate și rădăcinoase
se fac rapid, pH -ul se reduce la valori de 4,6 datorită transformării rapide a glucidelor ușor
fermentescibile în acid lactic, putând apărea procese de timpanism.
De asemenea, ordinea de administrare a furajelor și gradul de mărunțire al acestora sunt
importante în alimentația taurinelor supuse îngrășării. Astfel măcinarea și granularea fibroaselor
reduc rumegarea, pH -ul are valori de 6 -6,2 crește supr afața de atac pentru simbionții rumenali, se
mărește viteza tranzitului și prin aceasta crește ingesta zilnică.
Tractusul digestiv poligastric este reprezentat de patru compartimente, astfel:
Rumenul este de formă ovoidă ușor turtită dintr -o parte în alta fiind un compartiment de
fermentație naturală și reprezintă 80% din totalul prestomacelor. Rumenul este cel mai
voluminos compartiment pregastric la adult cu o capacitate de 200 -230 litri ce ocupă aproape
toată jumătatea stângă a cavități abdominale. Motri citatea ruminală este dată de frecvența
contracțiilor/minut și este influențată de mărimea și structura fibrei (valori normale – 4-5 cm).
Particulele furajere de dimensiuni mari sunt regurgitate și rumegate (8 -13 ore/zi), acestea fiind
dezintegrate mecan ic cu ajutorul efectului de tamponare al salivei (pH 8,2 -8,4), astfel în rumen
se degradează o mare cantitate de celuloză , 70 -75% din cantitatea ingerată în 24 ore.
Rețeaua este de formă aproximativ sferică și reprezintă un compartiment mai mic din
complexul gastric. Ea este localizată cranial față de rumen și comunică larg cu sacul rumenal
cranial și cu sacul rumenal dorsal prin orificiul reticulo – rumenal. Rețeaua comunică și cu

esofagul prin orificiul cardial, iar cu foiosul comunicarea rețelei se face prin orificiul reticulo –
omasal (partea distală a jgheabului esofagian) astfel conținutul din reticulum se amestecă cu al
rumenului aproape continuu (o dată pe minut). Ambele prestomace – deseori numite reticulo –
rumen – au în comun o populație densă de micro -organisme (bacterii, protozoare și fungi ).
Reticulum este ―intersecția‖ unde sunt sortate particulele care intră sau ies din rumen dar numai
particulele mici (< 1 -2 mm) și dense (> 1.2 g/ml) pot trece în cel de -al treilea prestomace (Foios).
Foioasul este cel de -al treilea compartiment așezat deasupra și la dreapta rețelei, între
rumen și ficat și este format dintr -un corp și un canal interior. Foiosul comunică cu rețeaua prin
orificiul reticulo – omasal și cu cheagul prin orificiul omaso – aboma sal, omasumul (foios) are
rolul de organ de tranziție între aceste două stomacuri. Acest compartiment nu este esențial,
lipsește la cămilă, lama și la alpaca (pseudorumegătoare).
Chiagul (abomasum) este stomacul propriu zis al rumegătoarelor. Organul este priform,
ușor curbat și alungit cranio – caudal, fiind situat în partea dreaptă și distal față de celelalte
compartimente ale complexului gastric. Prezintă o regiune fundică, un corp și o regiune p ilorică.
Orificiul piloric asigură comunicarea cheagului cu duodenul.
Conținutul ruminal este o masă heterogenă, niciodată complet evacuat, format din
particule de durități diferite, cele mai dense și sub formă fluidă se găsesc pe partea ventrală a
rumenul ui. Deasupra acestei mase se găsește masa lichidă și bula de gaze, în regiunea dorsală iar
masa microbiană este formată din particule de densități și dimensiuni diferite și are o valoare
totală de 5 -10% din conținutul ruminal (4 -7 kg), și 80 -90% apă. Aceas tă masă se formează în
absența oxigenului (O 2) și la temperaturi constante de 38 -420C, aceste condiții favorizează
dezvoltarea bacteriilor anaerobe și a protozoarelor care degradează celuloza, amidonul și alte
glucide cu formarea de AGV, hidrolizează și si ntetizează protidele necesare în dezvoltarea
bacteriilor, toți acești produși fiind utilizați de animalul gazdă.
Procentul de substanță uscată al conținutului ruminal la animalele normal furajate este
cuprins între 10 –15% din greutatea umedă.
Ph-ul conținutului ruminal se găsește de obicei aproape de neutralitate, între 5,8 -7, în
funcție de natura hranei și de perioada următoare hrănirii.
Infuzorii ruminali sunt incluși în următoarele două ordine:
– Ordinul Holotricha cuprinde genurile: Isotr icha și Dasytricha cu cili numeroși
repartizați pe toată suprafața corpului;

– Ordinul Oligotricha cuprinde genurile: Entodinium Diplodinium , Epidinium ,
Polyplastron , Ophryoscolex, cili repartizați doar pe unele zone ale suprafeței corporală;
Energia ta urinelor este asigurată din:
• 70 % – AGV de origine bacteriană
• 20 % – masa microbiană
• 10 % – nutrienti din hrana care au scapat de fermentatia microbiana
• Cea mai însemnată cantitate de energie în rumen există din metabolismul glucidelor
aceasta nu este stocată în totalitate în moleculele de ATP și respectiv în compușii
sintetizați de bacterii, încât o fracțiune se pierde sub formă de căldură, numită căldură de
fermentație (CF) produsă de activitatea bacteriană. Metabolizarea substanțelor organice
în rumen este însoțită de pierderi de energie sub două forme principale: energie calorică
de fermentație și energie de formare a CH4.
În procesul de digestie rumena lă se formaeză gaze prin așa numitul proces de gazogeneză,
30-50 l gaz/oră. Gazele se acumulează în rumen sub forma unei „bule de gaze” , aceasta fiind un
amaestec de gaze format din: CO 2-65,35%, CH 4-26,76%, H 2-0,18%, N 2-7%, SH 2O2-0,01%
(Mc Arthur și Mil timore) produse în majoritate în cursul metabolizării glucidelor. Se apreciază
că un animal de 500 kg cu un conținut ruminal de 70 kg produce mai mult de 2 litri gaze/minut.
 Formarea dioxidului de carbon: Este unul din produșii finali de degradare a glucidelor. El
provine din decarboxilările acizilor organici și din bicarbonații sosiți în rumen prin salivă și
prin transfer din plasma sanguină.
 Metanogeneza : Formarea metanului (30 -40% din gazul ruminal) în rumen poate constitui
o pierdere energetică importantă pentru rumegător (8%) din energia furajelor consumate,
întrucât acestea se elimină cu celelalte componente prin eructație.
Meteorismul : dacă receptorii din zona cardiei sunt acoperiți de conținut rum ino-reticular,
ca și în cazul furajării cu furaje verzi, e favorizată formarea unei mase spumoase ce umple
reteaua și rumenul cu blocarea eructației și apariția balonării animalelor (timpanism acut) care
poate duce la moartea animalului prin asfixie.
Motri citatea scăzută a rumenului care provoacă timpanism acut și acidoză este dată de
următoarele elemente:
• nivel ridicat al zaharidelor în hrana
• nu sunt destule fibre în rație

• doza mare de concentrate administrate separat de rația de baz ă
• fermentație anormală
Degradarea glucidelor în rumen
• Degradarea mecanică :
– scidarea poliglucidelor în particule mici.
• Hidroliza extracelulară :
– scindarea poliglucidelor în: – mono și diglucide
Degradarea celulozei :
– realizată de bacteriile și protozoarele celulozolitice.
– celuloza este scindată până la stadiu de moleculă de glucoză;
– din degradarea hemicelulozelor rezultă hexoze, pe ntoze, acid galacturonic;
Amidonul este degradat în rumen, de o seamă de bacterii ce dețin amilază și
maltază, până la stadiul de glucoză.
• Metabolismul intracelular:
– produși final ai degradării glucidelor:
– acizi grași vola tili (AGV).
Acidul acetic, produs de un mare număr de specii, provine din piruvat și lactat, via acetil
CoA se transformă în acizi grași volatili cu implicare în grăsimea din lapte. Acidul propionic
provine în mare parte din acidul succinic, dar și din p iruvat, prin intermediul actil CoA, cu
transformare în glucoză și implicit în lactoză iar butiratul rezultă prin condensarea acetatului cu
influențe în grăsimea din lapte și corpi cetonici.
Digestia proteinelor în rumen
Azotul necesar în rația alimentară a vacii provine din aminoacizii care se găsesc în proteine
și în alte surse de azot neproteic (NPN). Bacteriile pot utiliza amoniacul si ureea ca surse de azot
pentru a construi aminoacizi iar în lipsa conversiei realizat e de bacterii, amoniacul și ureea ar fi
inutile vacii. Proteinele bacteriene sintetizate în rumen sunt digerate în intestinul subțire și
constituie principala sursă de aminoacizi pentru vacă.
• Proteinoliza este procesul care acționează prin enzimele prot eolitice de tip
endopeptidaze și exopeptidaze având ca rezultat peptide, aminoacizi și uree;
• Aminoacizi sunt încorporați în proteina bacteriană și ulterior degradați în AGV, NH3,
CO2, CH4;

Amoniacul: este principalul component azotat solubil din con ținutul rumenal ce
poate rezulta și din metabolizarea ureei, reducerea nitraților în nitriți, ritmul formării lui
fiind dependent de compoziția rației. La nivelul ficatului, amoniacul (toxic) servește la
sinteza ureei (mai puțin toxică). La majoritatea ani malelor ureea se elimină pe cale renală.
La rumegătoare însă, saliva reprezintă o cale importantă pentru excreția ureei. Prin salivă
ureea ajunge în rumen, unde este pusă din nou la dispoziția bacteriilor. Acest circuit al
azotului neproteic este cunoscut sub numele de ciclul rumeno -hepatic.
• Sinteza de proteină bacteriană :
 Sursa de azot pentru sinteza de proteină microbiană
 Sursa de carbon
 Sursa de energie
Digestia lipidelor în rumen
Plantele dispun de un conținut scăzut de lipide, încât aportul de lipide exogene pentru
rumegător este foarte redus.
Lipoliza : – Lipidele: – glicerol AGV
– acizi grași – aceștia se încorporează în celulele bacteriene și ale protozoarelor
Biohidrogenarea
 Acizi grași nesaturați – oleic, linoleic și linolenic, acid stearic
Numărul bacteriilor lipolitice și biohidrogenatoare este redus la animalele hrănite cu rații
bogate în concentrate cerealiere și mai ridicat în hrănirea cu fibroase.
Sinteza de lipide
 Microorganismele ruminale au proprietatea de a sintetiza lipide.
 Acizii grasi predominanți sunt cei din fosfolipidele membranale și acizii
grași neesterificați.
 Aceștia devin disponibili pentru gazdă în abomasum unde
microorganismele datorită pH -ului acid mor și vor fi supuse digestiei.

4.2.2. Cerințe de substanțe nutritive ale vacilor de lapte

În structurarea și administrarea rațiilor, trebuie să avem în vedere următoarele principale
elemente:

 Rațiile de hrană administrate;
 Hrănirea trebuie asigurată și menținută constant la nivelul cerințelor pe toată
durata anului;
 Rațiile de hrănire să fie alcătuite din nutrețuri cât mai variate și de foarte bună calitate;
 Nevoile de consum al vacilor să fie asigurate prin folosirea unei rații de bază, stabilită pentru
un anumit nivel productiv;
 Hrănirea vacilor trebuie asigurată pe baza unui plan judicios întocmit, care să țină seama de
resursele furajere și de calitatea acestora, având totdeauna în vedere un fond de rezervă de 10 –
20%.

4.2.3 Specificul hrănirii vacilor de lapte în varianta standard

Această variantă pe care am denumit -o standard, este recomadată să se aplice în practica
curentă de fermă pentru calcularea necesarului nutritiv și întocmirea raților pentru vacile cu
producții mici și mijlocii de lapte, proces tehnic care se poate face fără inconveniente în varia nta
simplificată care utilizează în calculațiile de substanță uscată (SU), necesarul energetic în
unitatea nutritivă (UN), necesarul proteic în (PD) și sărurile minerale.
În acest sens consideram că adoptarea metodei avansate de stabilire a necesarului nutritiv și
implicit al întocmirii rațiilor (rețeta) vacilor de lapte este oportună și necesară doar în ferme
specializate pentru producția de lapte care trec de pragul inferior situat la 7000 kg lapte/305 zile,
nivel specific pentru o fermă specializată pentru producția de lapte, dar unde producția zilnică de
lapte pe vacă mulsă poate să ajungă uzual la valori de peste 30 l lapte. Prin această metodă se
folosesc elemente tehnice specifice nutriției taurinelor exprimate în unitate de încărcare digestivă
lapte (UIDL), unitate nutritivă lapte (UNL), proteină digestibilă de origine intestinală (PDI) și
microbiană (PDIM), săruri minerale (macro și microelemente), asigurarea aminoaccizilor
esențiali în rație pentru fiecare litru de lapte produs.
Hrănirea vaci lor de lapte prezintă un specific aparte, determinat de însăși intensitatea
deosebită a metabolismului lor și care este direct pro porțional cu nivelul productiv al fiecărui
individ. În acest sens, este suficient să amintim, că față de o cantitate de 270 k g substanță uscată
cât are o vacă cu masa corporală de 600 kg (cu 45% S.U.), la o produc ție de 6500 kg lapte
(producție medie existentă în majoritatea statelor UE), numai prin acest produs se elimină de trei

ori mai multă substanță uscată decât a propriei mase (812 kg S.U.) și de 3,7 ori mai mult la o
producție de 10 000 lapte (338 kg SU/masa corporală la 1250 kg SU din laptele produs), iar pe
viața productivă de peste 10 —30 ori. Cele menționate dovedesc un metabolism deosebit de activ,
care însă se poate regla numai în condiții raționale și echilibrate de întreți nere și de hrănire, orice
perturbare cauzată de exces sau carențe, ducând la devieri economice nefavorabile în exploatarea
vacilor de lapte.

4.2.4 Necesarul de substanțe nutritive pentru vacile de lapte în
varianta standard

Nevoile energetice. Necesarul pentru întreținerea funcțiilor vitale la vaci se stabilește în
funcție de masa lor corporală și care pentru 600 kg masă vie este în medie de 0,95 U.N., cu
limite între 0,9 -1,1 U.N. în funcție de dezvoltarea corporală, iar pentru producție, nevoile se sta –
bilesc în funcție de nivelul acesteia și de conținutul laptelui în grăsime. La necesarul astfel
stabilit, trebuie să se aibă în vedere starea fiziologică a animalului, astfel:
 pentru vacile tinere, la care dezvoltarea corporală încă nu este terminată, nevoile energetice se
suplimentează cu 4,5 -5 U.N. pentru 1 kg acumulare de masă, în funcție de vârstă, de
precocitate, de dezvol tarea corporală realizată și de vârsta primei fătări .
 în cazul vacilor în producție și gestante, necesarul de energie se suplimentează corespunzător
ritmului de dezvoltare specific fătului, gra duat crescând de la 0,3 U.N. în luna a IV -a de
gestație, la 2 U.N. în luna VII, premergătoare înțărcării;
 în caz ul când vacile sunt întreținute pe pășune, pentru mișcarea suplimentară pe care
acestea o fac în vederea agonisirii hranei, rația energetică se suplimentează cu 0,80 -0,85 U.N. în
cazul pășunilor bune și foarte bune, cu 1,50 —1,75 U.N. când pășunile sunt mijlociu productive
si cu circa 2,3 -2,6 U.N. pentru pășunile sărace și slab productive;
 de asemenea, în sezonul rece, în adăposturile în care temperatura se menține la valori joase
de aproape 0°C sau chiar mai puțin, valoarea rației de întreținere se supli mentează cu 1 -2 U.N.;
Nivelul proteic. Necesarul de proteină pentru întreținerea funcțiilor vitale este în medie de
0,6 g/kg masă vie și optim 0,65 -0,7 g/kg masă vie. Acest necesar poate fi suplimentat până la
100 g PD/zi/cap în cazul vacilor în stadiul ascendent al curbei de lactație. Pentru producerea a un
litru de lapte cu conținut de 4% grăsime, este nevoie în medie de 50 g P.D., cu nivel optim de 60
g P.D. În cazul vacilor tinere încă în creștere și pentru cele în stare de gestație, se asigură câte

95—110 g P.D. pentru fiecare U.N cu care a fost suplimentată rația, 80 -160 g PD pentru
îmbunătățirea stării de întreținere, iar pentru întreți nerea pe pășune, sau în condiții de
temperatură mai scăzută, se asigură 60 -70 P.D./U.N.
Substanțe minerale. Dintre sărurile minerale ne cesare formării laptelui, interesează
îndeosebi microelementele reprezen tate de Ca, P. Na și CI., celelalte săruri minerale fiind în
general asigurate prin cantitățile ce se află obișnuit în nutrețuri, sau prin premixuri minera le când
acestea sunt deficitare în rație.
-Stabilirea necesarul mineral privind cerințele unei vaci de lapte în Ca, P și sare se pot stabili
dacă calculăm că pentru funcții vitale (întreținere) trebuie să se asigure 5 g Ca, 3 g P, 5 g sare și 0,5 g
Mg / 1 00 kgcorp și 3,5 g Ca, 2,5 g P, 2 g sare și 0,5 g Mg /1 1itru lapte. Necesarul de substanțe
minerale este posibil de calculat și prin alocarea pe UN stabilite în rația zilnică, astfel: 6,5 g Ca/UN,
4,5 g P, 5 g NaCl și 1,3 g Mg. Dacă s -a evaluat necesarul zilnic de SU (kg) ale unei vaci cerințele
în microelemente ale vacilor de lapte se stabilesc și după o altă regulă și anume se consideră că
acestea pot fi satisfăcute dacă se asigură la 1 kg SU rație următoarele nivele: 40 mg Fe, 30 mg
Mn, 40 mg Zn, 8 mg Cu, 0,3 mg Co, 0,15 mg I ș 0,15 mg Se.
Necesarul de vitamine. Cantitatea de vitamine din lapte este în legătură directă cu
cantitatea de vitamine și provitamine din hrana administrată, cu anotimpul și condițiile de în –
treținere a animalelor. Vitamina A, își are drept principală sursă de substanțele carotenoide din
nutrețuri, necesarul acesteia apreciindu -se la 30 mg caroten/100 kg. masă vie (sau 110 —120
U.I./kg masă vie) și de 25 mg caroten/ litru lapte produs. În ceea ce privește necesarul de
vitamină D, aceasta este pentru întreținere și pentru producție de 1000 —2000 U.I./100 kg masă
vie, respectiv 0,3 mg/kg masă vie, vitamina A (800 -1200 UI/kg SU) de vitamina E și de 20—30
mg, cât de fapt are în medie un litru de lapte.
Raporturi între principalii constituenți ai substanțelor nutritive, în toate cazurile este foarte
important ca la stabilirea nevoilor de substanțe nutritive în hrănirea vacilor de lapte, să se asigure
un raport cât mai favorabil între principalii componenț i ai acesteia, în mod deosebit având în
vedere cantitatea de lipide, raportul proteic, rapor tul între principalele elemente minerale și
astfel:
Necesarul de lipide , este de 0,4 g/kg masă vie, cu limite minime de 0,06 g și de maximum
0,6 g.
Raport protei c, dacă în practica curentă a hrănirii se asigură în general necesarul energetic,

pentru întreținerea funcțiilor vitale ale organis mului și pentru producția respectivă de lapte, rația
vacilor de lapte este în multe cazuri deficitară în proteine. Insuficie nța substanțelor proteice în
rație, constituie un factor care limitează producția de lapte, iar pentru a favoriza această
producție, rația trebuie să asigure un ra port proteic optim de 1:4,5 -1:6,5. Necesarul de proteine se
consideră corespunzător, când se asigură în rație 95 -110 g P.D./U.N. (în funcție de producția
zilnică de lapte). Ținând seama de conținutul mediu a proteinei din lapte în principalii
aminoacizi, necesarul acestora pentru producerea a unui litru lapte cu 3,3% proteină, este de 2,4
g lizi nă, 1,9 g triptofan, 0,9 g cistină, 1,75 g arginină și 1,25 g histidină.
Raportul calciu -fosfor , în structura rației, cel mai potrivit raport între calciu și fosfor este
de 1,5:1, cu limite de variații între 1:1 și 1,7: 1.
Raport sodiu -potasiu , cu rol în metabolismul apei și în asigurarea echilibrului acido -bazic
din organism, asimilarea sodiului și potasiului se realizează în condiții normale când raportul
dintre acestea este de 1:0,7.
Conținutul în celuloză, între conținutul în celuloză existentă în substanța uscată din rația
asigurată și digestibilitatea substan țelor organice din furajul administrat, se relevă o corelație
strânsă, ast fel, cu fiecare procent de celuloză, digestibilitatea substanțelor organice din nutreț
scade până la un conținut de 26% celuloză brută în medie cu circa 0,8%, peste acest nivel,
digestibilitatea scăzând apoi destul de vertiginos (față de un conținut de 26% celuloză, la 33%
sau 38% celu loză, digestibilitatea componentelor acesteia scade de la 81% la 65% și respectiv
51%) și direct proporțional cu impregnarea acesteia cu lignină (aspect subliniat de faptul că
digestibilitatea celulozei din nutre țurile verzi și din fânurile de foarte bună calitate este în
proporție de 60 -75%, față de numai 40 -50 % în cazul nutrețurilor gr osiere).
Necesarul de apă. Alimentația cu apă reprezintă un element indis pensabil pentru viața
animalului, a cărei administrare rațională con stituie un mijloc deosebit de influență a producției.
Consumul de apa variază, astfel o vacă poate consuma peste 100 litri apă pe zi, în funcție de:
– dezvoltarea corporală;
– de producție, pentru un litru lapte vacile au nevoie de 4 —5,5 l apă;
– de natura nutrețurilor administrate;
– de temperatura mediului ambiant;
-de cantitatea de substanțe proteice abso rbite;
-de nivelul umidității atmosferice;

– de conținutul ra ției în elemente diuretice.

BIBLIOGRAFIE

1. Onaciu Grigore (2016) Cresterea bovinelor, vol II, Manual didactic, Editura
Casa cartii de Stiinta, Cluj Napoca, Romania, ISBN 978 -606-17-1014 -0,