Televiziunea Un Manipulator DE Opinii

Introducere

Sunt lucruri pe care le spui ca sa-i convingi pe altii de ideile tale… unele le poti folosi in viata de zi cu zi, altele la locul de munca, altele in viata de zi cu zi… dar exista unele care sunt alcatuite din idei si fraze bine formulate, care actioneaza de cele mai multe ori intr-un mod irational asupra subiectului-tinta si cu care ai sanse mult mai mari de reusita. Despre comportamente și atitudini ale consumatorului s-au scris și spus multe, dar nu s-a ajuns nici pînă acum la un punct comun. De ce? Pentru că oamenii sînt imprevizibili. Fiecare visăm să avem piața sub control, să trasăm anumite linii de evoluție și să avem previzionarele cît mai realiste.

Acestea sunt tehnicile de persuasiune, pe care e bine sa le cunosti, indiferent de ce parte a baricadei te gasesti – fie ca tu vrei sa convingi pe cineva, fie ca cineva incearca sa te convinga pe tine. Succesul aplicarii unei strategii depinde de situatie, unele functionand mai bine decat altele pe un anumit scenariu; dar totul depinde im cea mai mare masura de modul cat mai discret in care le folosesti.

      Una dintre cele mai simple tehnici este cea a distorsiunii temporale. Cateodata cel mai bun mod de a influenta persoana-tinta este ca sa te comporti ca si cum ceea ce vrei tu sa obtii de la aceasta, s-a si intamplat. Este foarte util ca sa te referi la o decizie pe care respectivul incearca sa o ia, ca si cum ar fi deja facuta; vorbeste-i ca si cum ti-ar fi acceptat deja propunerea, si ca i-ar fi facut chiar si placere. De asemeni, asocierea de imagini placute cu folosirea timpului trecut face ca propunerea sa fie irezistibila.

      Este stiut ca oamenii simt nevoia de a rasplati favorurile care le-au fost oferite. Un favor poate declansa sentimente de indatorire, si ca rezultat, apare la subiect o mare nevoie de a se elibera de povara psihologica a datoriei. Pentru a realiza aceasta eliberare, oamenii devin mai doritori sa intoarca favorul, chiar unul mai mare decat cel pe care l-a primit.

      Principiul reciprocitatii consta in nevoia de a rasplati un favor, fie el cerut sau nu, imediat dupa acceptarea acestuia. Aceasta caracteristica umana transcede orice diferente culturale sau rasiale, indiferent si de natura respectivului favor (care poate fi orice, de la un simplu zambet pana la munca fizica sau mici atentii). Acest principiu este usor de folosit: ofera ceva, si asteapta-te (sau da o idee despre cum) sa fii rasplatit. O alta modalitate eficienta de folosire a acestui principiu este metoda "usii-n nas". Aceasta este mai puternica decat simpla oferire a unui dar si asteptarea unui alt dar in schimb; este in acelasi timp si mult mai subtila! Aceasta este o metoda in doi timpi. Un mod de a creste sansele pentru a se obtine o favoare, este sa ceri mai intai o alta favoare, de aceeasi natura ca si cea la care dorim sa ajungem, dar mult mai mare decat aceasta. In mod sigur, aceasta prima cerinta va fi refuzata, din cauza ca este mult prea mare. Dupa acest refuz, cererea va fi micsorata la cea de-a doua, cea reala. Statistic, aceasta din urma are 95% sanse de a fi acordata. Acest lucru se intampla deoarece normele culturale dicteaza ca in schimbul unei concesii, trebuie sa faci o alta concesie. Deoarece reduci prima cerinta la una mai mica, faci o concesie, iar subiectul-tinta va fi indemnat sa faca si el o concesie, si atunci va aproba cea de-a doua cerere. Aceasta metoda functioneaza foarte bine pentru ca normele culturale tind sa depaseasca chiar si logica.

      Un alt principiu util este cel al angajamentului si concordantei. Oamenii vor face aproape orice incercand sa pastreze ideile care sunt in concordanta cu cele pe care le-au avut anterior. Cand vor lua public o atitudine, toate actiunile ulterioare vor fi in concordanta cu atitudinea manifestata anterior. Comportamentele neconcordante produc tensiuni psihice, pe care individul incearca sa le evite cu orice cost; deci va face orice ca sa se arate solidar cu actiunile sale anterioare. Acest principiu este folosit de metoda "piciorului in prag". Pentru a obtine realizarea unei cereri, este nevoie doar sa lansezi mai inainte o serie de doua-trei alte cereri mai mici, de aceeasi natura cu cea reala. Aceste cereri mai mici sunt atat de putin importante, incat este imposibil sa fie refuzate. Din cauza ca a acceptat aceste cereri mai mici, persoana respectiva este conditionata mental sa accepte si ultima si cea mai mare dintre cerinte. Se realizeaza astfel conditionarea persoanei in a fi in concordanta cu comportamentele sale anterioare.

       Oamenii fac frecvent unele lucruri pentru ca ei cred intr-un anumit adevar despre ei insisi. Un atribut intern al felului lor de a fi cauzeaza anumite tipuri de comportament. Daca cineva isi atribuie intern o caracteristica, va face tot ceea ce este specific unui om care are acea caracteristica. Daca seful ii va spune angajatului ca il considera o persoana competenta si care lucreaza mult, angajatul isi va atribui inconstient caracteristica de om care lucreaza mult, si se va comporta ca atare. Iata cum pana si o simpla declaratie poate conduce la surprize!

       Spre deosebire de celelalte metode, nu are mai multe etape si nu se bazeaza pe acrobatii verbale. Ea functioneaza pentru ca in mod deschis oferi concesii, manifesti dorinta de a asculta si validezi ideile subiectului-tinta. Acesta are libertatea de a decide; iar tu nu ii ingreunezi gandirea cu un nor de ceturi verbale. Este cea mai etica dintre toate tehnicile de persuasiune discutate anterior, dar in acelasi timp si cea care necesita cel mai mult timp pentru a fi realizata.

Trebuie spus că grație presei, în general, grație televiziunii, în particular suntem tot mai bine informați. Avem acum o informație la care nici nu visau cei care trăiau acum 100 sau chiar acum 50 de ani. Suntem niște oameni mult mai bine informați și, în același timp, suntem niște oameni mult mai bine manipulați. Cu cît e mai multă informație, cu atit e mai multă manipulare. Aș spune, cu cît este mai multă democrație, cu atît e mai multă manipulare. Suntem mult mai liberi decît acum 100 de ani, mult mai deschiși, mult mai diferențiați. Este, în același timp, o societate tot mai tensionată. Tot mai liberi, dar tot mai mult manipulați. Libertatea acesta tinde să devină tot mai mult anarhie. Trăim într-o epocă în care valorile se pulverizează. Acum se manipulează mult mai bine, fiindcă mijloacele sunt mult mai puternice, mai rafinate, decât se manipula în urmă cu 100 sau cu 300 de ani. Televiziunea reprezintă inevitabil piesa centrală.Despre manipularea opiniei publice prin intermediul televiziunii s-a vorbit și se va mai vorbit. De aceea mă ve-ți întreba de ce tocami această temă? Poate părea un lucru banal dar în momentul în care analizezi îți dai seama că ești de fapt într-un carusel care se tot învârte dar nu se oprește niciodată. Cineva îmi spunea „nu încerca să ma manipulezi cu pixul pe care îl ții în mână”. Nu credeam ca este posibil acest lucru, mi-au pus tot felul de întrebări și în cele din urmă am ajuns la concluzia că este adevărat. Mulți ar putea spune că nu este adevărat dar le dau recomandat să fie mai atenți pentru că există momente în care suntem manipulați fără să conștientizăm. În elaborarea lucrării am pornit de la trecerea în revistă a termenilor cheie: manipulare și opinie publică. Pe parcusul lucrării am prezentat tipurile de manipulare (mici, medii și mari) și impactul pe care îl au acestea, modul în care este transmisă informația prin intermediul mesajului audiovizual și a mesajului subliminal care acționează fără să ne dăm seama. Pentru a întelege care este rolul televiziunii trebuie să cunoaștem funcțiile acesteia cât și disfuncțiile. Ultimul capitol expune tehnicile folosite de televiziune pentru a influența opinia publică. Concluzia la care am ajuns în urma acestor documentări mi-au confirmat bănuielile. În ciuda faptului că sunt o jurnalistă în devenire, pot spune că rolul televiziunii asupra publicului poate fi în același timp benefică dar de cele mai multe ori manipularea duce la cazuri extreme, la luarea de decizii incorecte. Un subiect de meditatie pentru incheiere – moralitatea folosirii acestor tehnici de persuasiune (nu cumva acestea atenteaza la liberul arbitru al persoanei sau noi doar o "ajutam" sa ia o decizie, care, din "intamplare" coincide cu nevoile noastre?)bit. De aceea mă ve-ți întreba de ce tocami această temă? Poate părea un lucru banal dar în momentul în care analizezi îți dai seama că ești de fapt într-un carusel care se tot învârte dar nu se oprește niciodată. Cineva îmi spunea „nu încerca să ma manipulezi cu pixul pe care îl ții în mână”. Nu credeam ca este posibil acest lucru, mi-au pus tot felul de întrebări și în cele din urmă am ajuns la concluzia că este adevărat. Mulți ar putea spune că nu este adevărat dar le dau recomandat să fie mai atenți pentru că există momente în care suntem manipulați fără să conștientizăm. În elaborarea lucrării am pornit de la trecerea în revistă a termenilor cheie: manipulare și opinie publică. Pe parcusul lucrării am prezentat tipurile de manipulare (mici, medii și mari) și impactul pe care îl au acestea, modul în care este transmisă informația prin intermediul mesajului audiovizual și a mesajului subliminal care acționează fără să ne dăm seama. Pentru a întelege care este rolul televiziunii trebuie să cunoaștem funcțiile acesteia cât și disfuncțiile. Ultimul capitol expune tehnicile folosite de televiziune pentru a influența opinia publică. Concluzia la care am ajuns în urma acestor documentări mi-au confirmat bănuielile. În ciuda faptului că sunt o jurnalistă în devenire, pot spune că rolul televiziunii asupra publicului poate fi în același timp benefică dar de cele mai multe ori manipularea duce la cazuri extreme, la luarea de decizii incorecte. Un subiect de meditatie pentru incheiere – moralitatea folosirii acestor tehnici de persuasiune (nu cumva acestea atenteaza la liberul arbitru al persoanei sau noi doar o "ajutam" sa ia o decizie, care, din "intamplare" coincide cu nevoile noastre?)

=== Licenta ===

CUPRINS

Introducere 4

Capitolul I

Abordări conceptuale 7

1.1 Manipulare 7

1.2 Opinie publică 10

1.3 Tipuri de manipulări1 8

1.3.1 Manipulări mici 19

1.3.2 Manipulări medii 21

1.3.3 Manipulări mari 22

Capitolul II

Televiziunea ca mijloc de informare în masă 25

2.1 Metode de transmitere a informației 25

2.1.1 Mesajul audiovizual 26

2.1.2 Mesajul subliminal 31

2.1.3 Manipularea informației 33

2.2 Funcțiile televiziunii 35

2.2.1 Funcția de informare 41

2.2.2 Funcția educativă(de socializare) 42

2.2.3 Funcția de divertisment 44

2.2.4 Funcția de liant social 45

2.2.5 Funcția de a conferi status 45

2.2.6 Funcția de coeziune(de întărire a normelor sociale) 45

2.3 Disfuncții 46

2.3.1 Cronofogia 46

2.3.2 Vizionarea excesivă 47

2.3.3 Scăderea nivelului cultural 47

2.3.4 Disfuncția narcotică 49

2.3.5 Prezentarea de evenimente false 49

2.3.6 Receptarea mesajului 49

Capitolul III

Formele manipulării prin televiziune 51

3.1 Mijloacele de manipulare și efectele lor 51

3.1.1 Tehnica disimulării 52

3.1.2 Manipularea știrilor 53

3.1.3 Manipularea prin imagine 55

3.1.4 Manipularea prin încadraturi 56

3.1.5 Manipularea prin treceri 59

3.1.6 Manipularea prin montaj 60

3.1.7 Manipularea prin cenzură 60

3.1.8 Manipularea prin procesul „a ascunde arătând” 61

3.1.9 Manipularea prin charismă 62

3.1.10 Manipularea prin comentariul din off 62

3.1.11 Manipularea prin sunet 63

3.1.12 Manipularea prin culori 63

3.2 Manipularea în cadrul producțiilor de televiziune 64

3.3 Jurnaliștii, autori și marionete ale manipulării 66

Studiu de caz 70

Concluzie 86

Bibliografie/Webografie 88

INTRODUCERE

În  societatea  noastră actuală, haosul informațional creat se pare că a dus la realizarea unei mari „babilonii” . Am impresia că fiecare vorbește pe  limba  lui, oamenii, nu  se mai ascultă și nu se mai înteleg, fiecare încearcă să-și  impună  adevărul. În programele TV predomină știrile fără evenimente reale și divertismentul facil, pe alocuri trivial. Nu cred că imi aduc aminte să fi văzut de curând o emisiune care să indemne omul la o creație adevărată, care să incite într-adevăr. Putem viziona știri care îndeamnă la abuzuri și violență, scandaluri, vedete aflate in conflict. Cu toate că pare a fi un simplu mecanism economic, legat de cerere și ofertă nu este așa. Această cerere despre care se vorbește este un produs al manipulării perverse. Nu toti oamenii doresc să vadă, să audă și să citească ceea ce mass-media proliferează la ora actuală în societatea contemporană.

La sfîrșitul anului trecut, s-a lansat la București raportul de monitorizare cu privire la Româia, din seria „Televiziunea în Europa: reglementări, politici și independență”, realizat de Open Society Insitute (OSI) în colaborare cu Centrul de Jurnalism Independent. Raportul care se referă la anul 2004 este cel mai mare proiect al OSI incluzînd 20 de țări europene, iar una dintre concluziile sale este faptul că posturile de televiziune de la noi încă reprezintă o unealtă a intereselor politice și de afaceri. Poate și din această cauză, în ultimii ani, numărul românilor care nu mai au încredere în televiziune a crescut cu zece procente. Televiziunea reprezintă unul dintre cele mai puternice mecanisme de conectare a concepțiilor despre realitate. Cât de mult putem crede că ceea ce apare pe micul ecran este realitate și în ce măsură ne dam seama de influența exercitată asupra noastra? Acestea sunt câteva din motivele care m-au determinat să abordez această temă, oarecum vaga pentru mine până în momentul în care am ajuns să înțeleg ce este de fapt manipularea. Dacă mă veți întreba cum se definește acest concept, aș putea să răspund scurt: acțiunea de a influența prin mijloace specifice opinia publică. Sigur, puteți spune că este un subiect plictisitor care nu interesează dar cu cât intru mai mult în detalii cu atât găsesc o multitudine de idei care pot modifica comportamente și atitudini. Astfel datorită acțiunii lor tot mai dese, manipulările devin tot mai greu de observat. Nu ne dăm seama cine anume ne influențează și din ce parte se exercită, suntem tentați să credem că facem ceea ce vrem dar de fapt vrem ceea ce au hotărât alții că trebuie. Revoluția în direct, nu? Mineriadele. Poate să vina oricine și să spună că e adevărat ce s-a filmat acolo. Sigur că e adevărat, însă depinde ce extragi de acolo, din acea realitate.

Trebuie spus că grație presei, în general, grație televiziunii, în particular suntem tot mai bine informați. Avem acum o informație la care nici nu visau cei care trăiau acum 100 sau chiar acum 50 de ani. Suntem niște oameni mult mai bine informați și, în același timp, suntem niște oameni mult mai bine manipulați. Cu cît e mai multă informație, cu atit e mai multă manipulare. Aș spune, cu cît este mai multă democrație, cu atît e mai multă manipulare. Suntem mult mai liberi decît acum 100 de ani, mult mai deschiși, mult mai diferențiați. Este, în același timp, o societate tot mai tensionată. Tot mai liberi, dar tot mai mult manipulați. Libertatea acesta tinde să devină tot mai mult anarhie. Trăim într-o epocă în care valorile se pulverizează. Acum se manipulează mult mai bine, fiindcă mijloacele sunt mult mai puternice, mai rafinate, decât se manipula în urmă cu 100 sau cu 300 de ani. Televiziunea reprezintă inevitabil piesa centrală.

Despre manipularea opiniei publice prin intermediul televiziunii s-a vorbit și se va mai vorbit. De aceea mă ve-ți întreba de ce tocami această temă? Poate părea un lucru banal dar în momentul în care analizezi îți dai seama că ești de fapt într-un carusel care se tot învârte dar nu se oprește niciodată. Cineva îmi spunea „nu încerca să ma manipulezi cu pixul pe care îl ții în mână”. Nu credeam ca este posibil acest lucru, mi-au pus tot felul de întrebări și în cele din urmă am ajuns la concluzia că este adevărat. Mulți ar putea spune că nu este adevărat dar le dau recomandat să fie mai atenți pentru că există momente în care suntem manipulați fără să conștientizăm. În elaborarea lucrării am pornit de la trecerea în revistă a termenilor cheie: manipulare și opinie publică. Pe parcusul lucrării am prezentat tipurile de manipulare (mici, medii și mari) și impactul pe care îl au acestea, modul în care este transmisă informația prin intermediul mesajului audiovizual și a mesajului subliminal care acționează fără să ne dăm seama. Pentru a întelege care este rolul televiziunii trebuie să cunoaștem funcțiile acesteia cât și disfuncțiile. Ultimul capitol expune tehnicile folosite de televiziune pentru a influența opinia publică. Concluzia la care am ajuns în urma acestor documentări mi-au confirmat bănuielile. În ciuda faptului că sunt o jurnalistă în devenire, pot spune că rolul televiziunii asupra publicului poate fi în același timp benefică dar de cele mai multe ori manipularea duce la cazuri extreme, la luarea de decizii incorecte.

CAPITOLUL I

Abordări conceptuale

1.1 Manipulare

Sunt lucruri pe care le spui ca să-i convingi pe alții de ideile tale… unele le poți folosi în viața de zi cu zi, altele la locul de muncă, și cu totul altele când încerci să convingi un profesor că meriți o notă mai mare la examen dar există unele care sunt alcatuite din idei si fraze bine formulate, care actionează de cele mai multe ori într-un mod irațional asupra subiectului-tintă si cu care ai șanse mult mai mari de reușită. E bine să cunosti aceste tehnici, indiferent de ce parte a baricadei te găsești – fie că tu vrei să convingi pe cineva, fie că cineva încearcă să te convingă pe tine. Succesul aplicării unei strategii depinde de situație, unele funcționând mai bine decât altele pe un anumit scenariu; dar totul depinde în cea mai mare măsură de modul cît mai discret în care le folosești. Pentru a întelege cât mai bine aceste concepte: „manipulare” și „opinie publică”, am început prin definirea lor. Deși termenii sunt folosiți foarte des în ziua de astăzi pentru mulți dintre noi au o semnificație abstractă.

Conceptul de manipulare, care desemnează un proces de influență, apare de multe ori confuz, pentru că este asociat cu conceptul de condiționare și pentru că semnifică fie, în sens larg, o tehnică de schimbare forțată a conștiinței, fie, în sens restrâns, o modificare ilicită a informației. Manipularea se află în proximitatea sau chiar în slujba propagandei și, de asemenea, în proximitatea sau folosind persuasiunea. Ea poate să îmbrace forme ale relațiilor publice prin care se urmărește crearea la un individ, grup, clasă, a unor opinii eronate, bazate pe informații incorecte, a unor atitudini și acțiuni contrare intereselor lor.

Astfel prin manipulare întelegem acțiunea de a influența prin mijloace specifice opinia publică, astfel încât persoanele manipulate să aibă impresia că actionează conform ideilor și intereselor proprii. În realitate însă ele preiau o părere (argumentare, idee, evaluare) care nu le aparține, ci le-a fost indusă prin diferite mijloace. Iată câteva exemple: ziaristul care face un comentariu este foarte cunoscut, i se preia punctul de vedere pentru că este faimos, sau este de la un ziar sau de la o revistă de prestigiu, este la modă. Această situațe este efectul de prestigiu al mass-mediei. Ni se spune că majoritatea oamenilor cred lucrul respectiv. Noi nu vrem să fim mai prejos; nu avem tăria unei opinii separate. Este vorba de forța opiniei majoritare. Ni se spune că părinții au idei învechite. Tinerii știu ce vor. Noi suntem tineri și nu putem fi de acord cu cei bătrâni.

Manipularea mai poartă și numele de “violență simbolică”. Nu suntem bătuti, bruscați, forțați să credem sau să facem ceva. Cunoscându-se felul de a fi, specificul vârstei sau alte particularități, putem fi determinați să credem ceea ce o persoană sau un grup de persoane și-a propus să ne facă să credem. Dacă am fi întrebați cine ne-a influențat, am răspunde cu mândrie că nimeni. Pe asta mizează si cei care ne manipulează. Pe hotărârea noastră de a nu ne lăsa „duși de nas”, de a crede ceea ce vrem noi să credem. Din nefericire însă, în manipulare suntem aduși în situatia de a vrea ceea ce au hotărât alții că trebuie, astfel încât ei să-si atingă scopurile.

Iată cum este definită manipularea din punct de vedere sociologic: acțiunea de a determina un actor social(persoană, grup, colectivitate)să gândească și să acționeze într-un mod compatibil cu interesele inițiatorului, ci nu cu interesele sale, prin utilizarea unor tehnici de persuasiune care distorsionează intenționat adevărul, lăsând însă impresia libertații de gândire și de decizie. Spre deosebire de influență de tipul convingerii raționale, prin manipulare nu se urmarește înțelegerea mai corectă și mai profundă a situației ci inculcarea unei înțelegeri convenabile, recurgându-se la inducerea în eroare cu argumente falsificate. Intențiile reale ale celui care transmite mesajul rămân insesizabile primitorului acestuia. Din punct de vedere politic, manipularea reprezintă o formă de impunere a intereselor unei clase, grup, colectivități, nu prin mijloacele coerciției puterii ci prin cele ideologice, prin inducerea în eroare. Din acest motiv, recurgerea la manipulare în situațiile de divergență de interese devine tot mai frecventă în societatea actuală, manipularea reprezentând un instrument mai puternic decât utilizarea forței. H. Marcuse este autorul unei ample analize a manipulării considerând-o un instrument esențial al „societății industriale de masă”. El evidențiază formele particulare pe care manipularea le ia în diferitele sfere ale vieții sociale începând cu manipularea politică și sfârșind cu cea economică.

Astfel, vorbim de manipulare atunci când o anume situație socială este creată premeditat pentru a influența reacțiile și comportamentele manipulaților în sensul dorit de manipulator.

Fenomenele de manipulare nu sunt datorate direct cuvântului. Nu există o putere a cuvântului sau un impact al cuvântului asupra conduitei umane. Manipularea se produce prin construirea unei lumi de obiecte cognitive pentru actorul care va fi influențat. Arta celui care manipulează constă în construirea unei lumi de obiecte a căror punere în relație îl va conduce pe cel manipulat în mod obligatoriu spre îndeplinirea unei acțiuni cu semnificație pozitivă pentru el. Pe de altă parte această acțiune este chiar aceea intenționată și posibil de anticipat de către manipulator, grație cunoașterii situației și a obiectelor cognitive care să o declanșeze. Influențarea apare astfel ca un fenomen de mediere, în care actorii construiesc împreună o situație comună de referință, obiectele cognitive permitând, prin relația dintre ele, producerea acțiunii finale dorite. Pentru a fi eficientă, medierea trebuie să rămână invizibilă în ochii celui manipulat, iar manipularea trebuie să se facă fără știrea lui. Pentru a fi manipulat, trebuie să nu îți dai seama de acest lucru, însă dezvăluirea metodelor de influențare face din ce în ce mai dificilă realizarea respectivului deziderat al manipulatorilor.

Manipularea se face în mai multe feluri. Cele mai întâlnite sunt folosirea argumentelor falsificate sau folosirea unor adevăruri parțiale aranjate în secvențe false și combinarea mesajului cu acele elemente care fac apel la centrele emoționale non-raționale ale conștiinței umane. În timp ce prima formă de manipulare este grosieră și este folosită cu grupuri mari de oameni cu nivel coborât de inteligență și cultură, cea de-a doua este pusă în practică de profesioniști care încearcă să-i influențeze pe cei mai greu de indus în eroare cu minciuni relativ ușor de descoperit prin folosirea logicii, a bunului simț, al culturii și al informațiilor . Din păcate, și oamenii cei mai inteligenți sunt ușor de stimulat într-o anumită direcție prin acțiunea directă și calculată asupra centrelor menționate anterior. În ultimul timp, prin înmulțirea fantastică a surselor de informații s-a apelat din ce în ce mai puțin la manipularea prin propagarea de minciuni sau de construcții false care cuprind adevăruri parțiale și s-a folosit cea de-a doua tehnică, uneori în combinație cu prima. De ex. : un lucru(presupus de noi fals) spus de un copil într-o emisiune de știri (într-un reportaj) pare mult mai verosimil decât rostit într-un context asemănător de un matur. În ambele cazuri este vorba de transmiterea unei informații false, elementul care ajută la acceptarea lui fiind specific manipulării subliminale. Apelarea la stereotipul copiii sunt puri, ei nu prea mint decât învățați de cei mari existent la nivel inconștient, combinată cu stimularea centrilor de emoționare în fața unui copil fac mult mai ușor de transmis o informație falsă.

Spre deosebire de metodele de convingere rațională, prin manipulare nu se urmărește determinarea celuilalt de a înțelege mai corect și mai profund problema discutată ci, dimpotrivă, inocularea senzației de înțelegere(superficială) și obținerea unei reacții inconștiente, instinctuale, rezultat al eficacității mesajelor relaționale.

Opinia Publică

Atunci când vorbim despre opinie publică trebuie să avem în vedere faptul că avem de-a face cu un concept destul de vast. Putem pleca de la premisa că opinia publică „reprezintă acele păreri și comportamente pe care trebuie să le manifești în public, dacă nu vrei să te izolezi, sau pe care le poți manifesta public, fără pericolul de a te izola în domenii controversate, aflate în plină transformare, sau în zone de tensiune noi apărute” sau „opinia publică reprezintă un consens între membrii unei comunități sociale într-o problemă cu încărcătură afectivă, deci cu încărcătură valorică, consens pe care individul, cât și conducerea comunității trebuie să le respecte, măcar printr-un compromis în ceea ce privește comportamentul public, sub amenințarea sancțiunii de a fi eliminat din acea comunitate sau de a-și pierde statutul”. În cazul primei definiții avem de-a face cu o multime de comportamente și opinii cu care te poți izola iar în cazul celei de-a doua, se pune accentul pe opusul fricii de izolare, pe consensul social.

Opinia publică este definită de mulți autori ai vremii ca „un tribunal, care reflectă un bine comun și nu este un simplu compromis între multiplele interese individuale”. Substituind autoritatea credinței creștine și a tradițiilor, contestând ideea de ierarhie și sistem de valori, opinia publică se vrea, de la început, un produs raționalist, egalitarist și utilitarist.

Conceptul de opinie publică a fost folosit pentru prima dată în Franța, în secolul al XVIII-lea. Jean-Jeacques Rousseau este primul care a utilizat termenul de opinie publică în 1744. El consideră tradițiile si moravurile, drept acele bunuri ce trebuie apărate, în care s-a adunat ceea ce este mai bun dintr-un popor. Astfel pentru Jean-Jeacques Rossseau opinia publică este un fel de lege a cărei unealtă este cenzorul și pe care acesta o poate folosi după modelul principelui, doar în cazuri deosebite. Cenzorul este unealta pentru că el păzește morala, împiedicând ca opiniile să decadă si păstrâdu-le puritatea printr-o înteleaptă aplicare a legilor, dându-le uneori, dacă sunt șovăielnice, o anumită direcție. Această definiție apare în Contractul Social unde Rousseau imaginează „cenzorul” . Rousseau face distincția dintre la volonté générale și opinia publică. Voința generală este anunțată prin lege, anunțarea hotărârii pe care a luat-o opinia publică are loc prin cenzură. Am putea vorbi despre conceptul de volonté générale ca pe o confirmare a opiniei publice, consolidată de legile care derivă din ea și care nu sunt „nimic altceva decât o publicare fidelă a voinței generale”. Opinia, regina lumii, nu este supusă puterii regilor, ei înșiși sunt primii sclavi ai săi. Opinia în concepția lui Rousseau, are un caracter funest care constă în nevoia oamenilor de a ieși în evidență, nevoia de a se deosebi în mod pozitiv de ceilalți. Rousseau afirma că datorită acestei nevoi a oamenilor a început stricăciunea societății românești. Pentru a ajunge deasupra celorlalți, oamenii își produc reciproc neajunsuri astfel ei devin concurenți, dușmani sau mai degrabă rivali. Omul se scindează, după Rousseau în două ființe, în acela care este cu adevărat, conform naturii sale, cu interese, înclinații și nevoi reale, și într-un altul, care se formează sub jugul opiniei. El consideră că nevoia imperioasă de a consuma este un efect al opiniei publice. Datorită faptului că omul nu poate să trăiască izolat, este silit să caute o soluție de mijloc, să intre în jugul opiniei și aceasta din cauza naturii vulnerabile, ceea ce îl face să depindă de judecat celorlalți.

La patru decenii după ce Jean-Jacques Rousseau a început să folosească conceptul de opinion publique, îl găsim într-un roman celebru, Legăturile primejdioase de Choderlos de Laclos, apărut în 1782. Pasajul din roman se referă la corespondența dintre o doamnă rafinată și o tânără. Doamna o sfătuiește pe tânără să evite compania unui bărbat cu o reputație proastă: „îl considerați capabil de o schimbare în bine; să presupunem că minunea s-a petrecut deja, dar nu i-ar rămâne potrivnică opinia publică? Acest lucru nu este de ajuns ca să vă revizuiți relația cu el”. Aici opinia publică apare ca instanță de judecată în sfere cu totul străine de politică.

Conceptul devine din ce in ce mai difuz, de aceea ne confruntăm cu o serie de definiții care să ilustreze mecanismele acestui proces. În 1950, omul de știinta Harwood Childs a reușit să adune circa cincizeci de definiții întalnite în studiile pe această temă. W. Philips Davison, profesor de Jurnalism la Universitatea Columbia, își începea articolul Public Opinion, cu afirmația: „Nu există o definiție unanim acceptată pentru opinia publică. Totuși uzul acestui concept se extinde tot mai mult. Opinia publică nu este denumirea a ceva, ci o clasificare a mai multor lucruri…". Aceste lucruri reprezintă de fapt mulțimea care se află în continuă schimbare.

Iată ce scrie istoricul german, Herman Oncken în legătură cu conceptul de opinie publică: „Cine vrea să-l stabilească și să îl înteleagă își dă seama imediat că are de-a face cu o ființă cu o mie de chipuri și în același timp schematică, lipsită de orice forță și în același timp surprinzător de eficientă…Lucrurile schimbatoare nu pot fi înțelese prin simpla lor închidere într-o formulă…”. Cele două definiții au în comun acelasi aspect al opiniei publice și anume un complex de preferințe exprimate de un număr semnificativ de persoane cu privire la o problemă de importanță generală. Definițiile date opiniei publice merg pâna la a o compara cu o stare de agregare. Într-adevăr dacă stăm bine să ne gandim că opinia publică nu este doar domeniul unor indivizi desemnați să critice, al sferei publice cu atribuții politice, în ea suntem implicati cu toții.

Din punct de vedere sociologic, opinia publică este un ansamblu de convingeri si trăiri afective manifestate cu o intensitate relativ mare de membrii unui grup sau unei comunități față de un anumit domeniu de importanță socială majoră. Forma de manifestare depinde de gradul de cristalizare a opiniei individuale și colective, de intensitatea motivațiilor, de toleranța socială față de posibilitatea de exprimare. Exprimarea poate fi verbală, iconică(afișe, manifeste), si nonverbală. Nu se poate vorbi de opinie publică in general ci numai cu referință la un domeniu de conținut. Se pot identifica manifestări si orientări ale opiniei publice față de programe, personalități sau partide politice, etc. Obiectul opiniei publice poate lua forme diverse, constând în probleme, inițative, idei, fapte sau evenimente sociale, economice, politice, de strictă actualitate în raport cu care se manifestă activ sau sunt implicate interesele oamenilor. Pot exista divergențe de opinii în raport cu același subiect. În cazul unei legi, valori, model tradițional, nu se poate vorbi de opinie publică (preexistența acordului general). Obiectul opiniei publice trebuie să fie real, actual si concret. Populația reprezintă publicul. Opinia publică nu este suma opiniilor individuale ci rezultă din activizarea atitudinilor, intereselor, a cunostiințelor și convingerilor în relațiile interpersonale în cadrul publicului. Opinia publică poate fi influentată, formată sau schimbată .

Potrivit științelor psiho-sociale, opinia publică este un fenomen psiho-social care desemnează aprecierile de valoare ale unui anumit public la un moment dat asupra unor chestiuni concrete, controversate si actuale din viața sau mai mare de oameni la o anumită opinie exprimată public, dă nastere opiniei publice care nu este de natură materială ci spirituală, reflectând existența socială obiectivă si influentând-o direct. Opinia publică nu este o formă a conștiinței sociale ci o manifestare complexă a conștiinței sociale în care regăsim structurate și exprimate în mod concret elemente aparținând tuturor formelor conștiinței sociale raportate la un fapt concret, devenit obiect de opinie. Termenul are adesea accepțiuni ilegitime în domeniul jurnalistic, atunci când se vorbește despre el ca un subiect gramatical al unui verb activ: gândeste, simte, voiește, informează. În acest caz opinia publică este identificată cu noțiunea de public, adică cu subiecții opiniilor care într-adevăr se informează, gândesc, au sentimente, discută, exprimă păreri similare sau opuse și prin acestea contribuie la crearea unor curente de opinie publică, de intensități si durate diferite. opinia publică reprezintă o atitudine dominantă printre membrii unui grup determinat asupra unei chestiuni, însotită de conștiința clară sau difuză ca aceeași atitudine le este comună. J. Stoetzel si A. Girard defineau, în 1973, opinia publică drept rezultatul proceselor interpersonale complexe care se produc în conștiințe, în legatură cu structurile sociale și cu funcționarea instituțiilor sociale. Ca manifestare de conștiință, opinia publică este determinată de factori sociali, obiectivi, de datele existenței sociale si este condiționată de factori psihosociali. Un rol deosebit de important în formarea și orientarea curentelor de opinie publică îl au procesele intermediare, rolul liderilor de opinie, al relațiilor și conversațiilor.

Din perspectivă filosofică, opinia publică, este o manifestare in actu a conștiinței sociale care se exprimă în atitudinile adoptate în diverse probleme de viață ale unor grupuri sau colectivități umane. Ea poate cuprinde sfere diferite, de la grupuri mici la ansamblul unei națiuni sau chiar la scară internațională. Opinia publică are o determinare de ordin obiectiv (structura sociologică a grupului, sisteme de valori și norme dominante în grup, faptele sociale ce devin obiect de opinie) și condiționari subiective (conștiința individuală, influențele grupurilor si liderilor de opinie, prestigiul și autoritatea acestora, motivațiile personale și colective, mentalitățile, stările de spirit, etc.). Ramura socială care studiaza opinia publică folosește tehnicile anchetelor statistice, prin sondaje organizate cu ajutorul unor rețele de anchetatori care se specializează în cercetarea opiniei publice, în special politice, precum și a opiniei referitoare la fenomenele pieței sau ale culturii de masă. De asemenea studiază si tehnicile de formare, orientare si dirijare a opiniei publice prin reclamă, agitație si propagandă. Kant afirma că faptul de a avea o opinie reprezintă o judecată insuficientă, atât din punct de vedere subiectiv cât și obiectiv.

Interpretarea termenului de public este la fel de complexă ca și a termenului de opinie. Habermas constată că „uzul lingvistic al termenului de „public” și „caracter public” trădează o multitudine de sensuri concurente”. Termenul de public cuprinde mai multe sensuri: juridic, politologic si social-psihologic. În sens juridic, termenul pune accent pe ceea ce este deschis, accesibil tuturor și domeniul privat, care are de-a face cu latinescul privare, a separa ceva, a însuși ceva. În conceptele juridice de „drept public” și „putere publică” se exprimă relația cu statul. Individul are posibilitatea de a-si exercita puterea prin intermediul organelor statului iar legile si reglementările pot fi impuse prin „puterea publică”. Elementul „public” din opinie publică trebuie să aibă un sens înrudit și în același timp diferit. Anumiți teoreticieni ai dreptului precum Ihering și Holtzendorff, s-au ocupat de puterea opiniei publice de a impune indivizilor norme, moravuri. În sens social-psihologic, pe lângă spațiul interior, în care își manifestă sentimentele, individul duce o existență expusă, orientată spre exterior, deschisă spre colectivitate. Această expunere este determintă de teama de izolare. Teama de izolare a individului, nevoia sa de a fi acceptat și cerința de a se conforma unor opinii și comportamente stabilite, acceptate unanim, pe de altă parte, conservă o ordine existentă.

Tocqueville înțelege prin opinie publică „majoritate numerică”: deși condițiile de trai sunt inegale iar oamenii sunt diferiți unii de ceilalți, există întotdeauna câteva persoane luminate, învățate și cu o putere spirituală mare, pe de-o parte și o masă neștiutoare și limitată, pe de altă parte. Oamenii care trăiesc în epoci aristocratice tind, în mod natural, să își aleagă drept fir călăuzitor al propriilor opinii gândirea superioară a unui individ sau a unei clase, fiind puțin tentați să recunoască infailibilitatea maselor. Situația contrară apare în perioadele de egalitarism. Cu cât mai egali și mai asemănători devin cetățenii, cu atât mai redusă devine tendința individului de a crede orbește o persoană sau clasă. Înclinația de a da crezare masei crește, în final opinia publică fiind cea care îi conduce pe oameni. În vremuri de egalitate, oamenii, din cauza asemănării dintre ei, nu își acordă reciproc încredere, dar aceeași asemănare le insuflă o încredere aproape nelimitată în judecata societății. Astfel, li se pare improbabil ca adevărul să nu se afle de partea marii majorități, fiindcă toți sunt înzestrați cu aceeași putință de judecată.

Definirea opiniei publice apare și la marii filosofi ai Antichității, Platon și Socrate. Pentru Platon opinia este mai întunecată decât cunoașterea dar mai luminoasă decât necunoașterea. Ea se află între intervalul cuprins între cele două. Socrate afirma că opinia nu este lipsită de valoare ci doar are o poziție intermediară. Opinia publică își face simțită prezența fie atunci când o persoană încalcă niște reguli, acolo unde există o nesiguranță în ceea ce privește modul cum trebuie interpretate regulile fie atunci când izbucnește un conflict sau trebuie luată o decizie în legatură cu acțiuni ori procedee viitoare. Este de ajuns să te îmbraci cu un costum roșu la o înmormântare ca să îți dai seama că încă mai există opinie publică. Trebuie să întelegem realitatea opiniei publice ca fiind legată de un anumit spațiu si de o anumită epocă. Conceptul nu apare în Vechiul Testament, cu toate că regelui David îi era predestinată relația cu opinia publică. Sfâșierea hainelor și postul ținut până la apusul soarelui pentru a-și arăta durerea pricinuită de uciderea unui adversar de temut, fac parte dintre acțiunile simbolice care sunt mai eficiente pentru câștigarea opiniei publice decât orice cuvânt.

Opinia publică trebuie înțeleasă ca raționalitate, cu funcții de coagulare a opiniei individuale și de luare a deciziei în democrație. În același timp ea trebuie înțeleasă și ca instanță de control social, cu funcție de menținere a coeziunii sociale și de asigurare a unui grad de consens suficient pentru acțiuni si decizii. Totuși ea își menține încă din Antichitate sensul de „formă de control social”.

Elisabeth Noelle-Neumann vorbește despre spirala tăcerii în sensul că aceia care tac vor fi ma puțin reprezentați în pubșic și de aceea vor tăcea și mai mult prinși în această spirală a tăcerii, chiar dacă sunt majoritari, în timp ce aceia care împărtășesc opinia identificată de mass-media ca dominantă se vor exprima cu mai multă putere. Ideea acestei teorii se rezumă după Neumann, la următoarele tendințe:

Dacă o majoritate este considerată minoritate atunci în viitor va cunoaște un declin;

Minoritate percepută ca majoritate va înregistra un proces de extindere;

Dacă membrii unei majorități nu prevăd, nu au încredere în menținerea opiniei majoritare în viitor opinia respectivă va cunoaște o tendință de scădere, va intra în declin;

Dacă două grupuri se deosebesc net în ceea ce privește disponibilitatea de a-și exprima punctul de vedere, acela a cărui disponibilitate este mai puternică va deveni, în timp, dominant.

Handley Cantril propune câteva legi în încercarea de a schimba opinia publică:

Opinia publică este sensibilă la evenimente importante;

Evenimentele cu o magnitudine neobișnuită sunt mai susceptibile să modifice temporar opinia publică, de la o extremă la alta. Opinia va deveni slăbită atunci când implicațiile evenimentului vor fi văzute în perspectivă;

Opinia este determinată, în general, mai degrabă de evenimente decât de cuvinte, exceptând cazul în care cuvintele ar fi interpretate drep „evenimente” în sine;

Declarațiile verbale și prezentările unor planuri de acțiune au o importanță maximă atunci când opinia este nestructurată, când oamenii sunt ușor de sugestionat și caută interpretări care provin de la surse credibile;

În principiu, opinia publică nu anticipează problemele ci doar reacționează la ele;

Din punct de vedere psihologic, opinia este determinată, în principal, de propriile interese. Evenimentele, vorbele sau orice alți stimuli afectează opinia doar în măsura în care relațiile dintre acestea și propriile interese sunt evidente;

Opiniile nu rămân coagulate pentru perioade lungi de timp dacă oamenii nu simt că le sunt implicate propriile intere într-un mod acut sau dacă opiniile nu sunt susținute și de evenimente;

Odată implicate interesele proprii, opinia nu mai este ușor de schimbat;

Când propriile interese sunt implicate, opinia publică în democrație, este mai probabil să se formeze înaintea politicilor oficiale;

Când o opinie este susținută de o formațiune lejer majoritară sau când opinia nu este structurată solid, un fapt îndeplinit tinde să schimbe opinia în direcția acceptării;

În momente critice, oamenii devin mai sensibili la cât de adecvată este conducerea lor, dacă au încredere în ea, vor fi gata să îi încredințeze responsabilități mai mari decât cele uzuale, dacă nu au încredere, vor fi mai puțin toleranți decât de obicei;

Oamenii sunt mai puțin refractari la deciziile critice luate de liderii lor dacă simt că, într-un fel, iau și ei parte la respectivele decizii;

Oamenii au mai multe opinii și au tendința de a forma opinii cu mai multă ușurință cu privire la scopuri, decât la metodele necesare pentru a-și atinge acele scopuri;

Opinia publică, la fel ca opinia individuală, este argumentată de dorință. Iar când opinia se bazează mai mult pe dorință decât pe informație, este probabil să demonstreze schimbări rapide, o dată cu evenimentele;

Dimensiunile psihologice importante ale opiniei sunt direcția, intensitatea, amploarea și profunzimea.

1.3 Tipuri de manipulări

Aspecte care par banale, nesemnificative, pot determina schimbări majore în comportamentul persoanei aflate intr-o anumită situație socială. Cuvinte, etichete, lozinci, semne, regulamente, legi și într-o mare măsură prezența celorlalți sunt factori cu o mare putere de influență asupra individului, dirijându-i reacțiile și comportamentul uneori fără ca respectivul să își dea seama. Manipulările pot fi clasificate în funcție de diverse criterii: Profesorul Philip Zimbardo, de la Universitatea Stanford, California, utilizează drept criterii amplitudinea modificărilor efectuate într-o anumită situație socială. Trebuie remarcat faptul că deși vorbim despre manipulări mici, medii și mari, consecințele pe care le au acestea nu au o corespondență strictă cu amplitudinea modificărilor inițiale. Spre exemplu schimbări mici pot avea consecințe majore și invers.

Manipulări mici

Acestea sunt obținute prin modificări minore ale situației sociale, pot avea, uneori, efecte surprinzător de ample. Un exemplu îl reprezintă donațiile care pot crește simțitor când cererea este însoțită de un mic serviciu, aparent nesemnificativ, de un apel la binecuvântarea cerească. Cerșetorii utilizează nenunmărate trucuri pentru a stimula spiritul caritabil al trecătorilor. La cerșit sunt trimiși mai ales copii deubrăcați, iarna, plângând vara, uneori mutilați intenționat pentru a spori mila cetățenilor. Sume importante sunt plătite celor care compun versurile și muzica unor cântece deosebit de lacrimogene, gen: „Fără mamă, fără tată…”

În 1966, Scott Fraser și Jonathan Freedman au imaginat un experiment care a demonstrat obiectivitatea unor asemenea tehnici de manipulare minore. Într-un cartier obișnuit, casele au fost luate la rând și fiecărui proprietar i s-a propus instalarea, în fața curții sale, a unui panou imens pe care scria „Conduceți cu Prudență”. Deși s-a făcut apel la spiritul lor civic, numai 17% au accepatat să își umbrească gazonul. O altă grupă de experimentatori s-au deplasat într-o altă zonă a cartierului și au colindat casele, cerându-le proprietarilor să semneze o petiție în favoarea introducerii unor reguli stricte de circulație preventivă. Aproape toți au acceptat să își depună semnătura pe un act ce nu le atrăgea vreo obligație. Două săptămâni mai târziu, echipa a vizitat din nou proprietarii ce semnaseră petiția, propunându-le instalarea. De data aceasta procentul celor care au acceptat a fost de trei ori mai mare decât în primul caz. Concluzia la care au ajuns experimentatorii este că pentru a determina oamenii să accepte o concesie majoră, este convenabil să li se prezinte mai întâi o cerere nesemnificativă, dar de aceeași natură, căreia aproape fiecare îi va da curs, pentru ca abia după aceea să se vină cu cererea avută în vedere de la bun început. Astfel șansele de reușită se vor tripla folosind tehnica pe care psihologii o numesc „piciorul în ușă”.

Manipulările mici pot avea și efecte de o extremă gravitate la nivelul întregii societăți. Bogdan Ficeac oferă drept exemplu iminenta criză de pâine pe care Televiziunea Română a prezentat-o mai multe zile la rând. S-a indus astfel un sentiment de panică la nivelul întregii societăți. Câteva zile mai târziu oamenii au răsuflat ușurați, aflând, tot de la televiziune că guvernul a rezolvat situația prin acceptarea unor importuri de grâu. Mult mai târziu au început să apară în presă materiale privind substratul ocult al afacerii. Criza fusese artificial creată pentru a justifica masivele importuri, aducătoare de comisioane fabuloase, pentru cei care le-au derulat. Păstrarea deliberată a televiziunii ca unic mijloc de informare pentru marea majoritate a cetățenilor, lucru ce a făcut, între altele, posibilă inducerea panicii generale prin comunicate privind iminenta criză de pâine, nu mai intră în categoria manipulărilor minore, ci a celor de anvergură. Opusă tehnicii despre care aminteam mai sus, Piciorul în Ușă, este „Trântitul Ușii în Față”. Astfel oamenii sunt determinați să accepte o anume concesie, prezentându-li-se în prealabil o cerere mult mai mare, de aceeași natură, care are toate șansele să fie refuzată. Abia după aceea se vine cu cererea avută de la bun început. Aceasta are toate șansele de a fi acceptată, deoarece prin comparație cu solicitarea inacceptabilă de dinainte, pare foarte rezonabilă. În 1975, psihologul Robert Cialdini și colegii săi au imaginat un experiment menit să analizeze efectul acestei tehnici. Ei i-au întrebat pe elevii unui colegiu dacă acceptă să însoțească și să supravegheze un grup de copii handicapați, timp de două ore, într-o vizită la grădina zoologică. Numai 16% dintre cei întrebați au acceptat. Unui alt grup de elevi i s-a prezentat, în prealabil o propunere mult mai amplă. „…în mod obișnuit recrutăm voluntari dintre elevi, pentru a lucra, fără plată, în calitate de consilieri, la Centrul de Detenție a Minorilor”, a spus experimentatorul. Apoi a continuat „serviciul constă în două ore de muncă pe săptămână, timp de doi ani, cine se oferă?”. Cum era de așteptat nimeni nu a acceptat oferta pe o perioadă atât de lungă, ceea ce a determinat experimentatorul să facă o a doua propunere, cea referitoare la însoțirea copiilor handicapați. Circa 50% dintre elevi au acceptat. În cazul ambelor tehnici, șansele de obținere a unei concesii au crescut de trei ori în comparație cu cazurile în care cererea a fost normală.

Manipulări medii

Se referă la modificări importante ale situațiilor sociale, cu efecte care uneori depășesc în mod dramatic așteptările, tocmai că enorma putere de influențare a situațiilor sociale asupra comportamentului uman este subevaluată în cele mai multe cazuri. În cadrul manipulărilor medii identificam câteva tehnici de manipulare. Revoluția română reprezintă un material faptic de excepție pentru identificarea nenumăratelor tehnici de manipulare ce au funcționat perfect, începând cu războiul radio-electric și sfârșind cu rolul decisiv al televiziunii în magnetizarea maselor. Singurul lucru care lipsește este identificarea clară a celor care și-au imaginat și au pus în funcțiune acest mecanism. Însa chiar menținerea unei permanente încordări reprezintă o tactică menită să vulnerabilizeze individul și să îl facă mult mai ușor de manipulat. Pe lângă tehnicile menite să inducă sentimentul de supunere față de autorități sau, dimpotrivă, să declanșeze revolte puternice, alte exemple de manipulări medii pot fi și cele prin care se urmărește dezumanizarea victimelor sau dezindividualizarea atacatorilor, în vederea încurajării spiritului agresiv. În principal tehnicile de dezumanizare a inamicului se utilizează pentru a face posibilă exterminarea acestuia fără ezitări și fără remușcări din partea executanților, majoritatea proveniți dintre oamenii obișnuiți. Metodele utilizate în propaganda de dezumanizare e inamicului constau în impunerea prin mass-media a unor caricaturi oribile, a unor sloganuri agresive, a unor materiale de presă falsificate. Dezindividualizarea este mult mai simplă dar cu efecte la fel de șocante. Pierderea identității are rolul de a face individul mai ușor de manipulat.

Cercetătorul Brian Mullen a publicat în 1986 rezultatul cercetărilor făcute asupra a șaizeci de cazuri de linșaj, săvârșite în SUA între 1899 și 1946. Cruzimea era cu atât mai mare cu cât creștea numărul participanților la asasinatul colectiv.

În 1973, Robert Watson, a efectuat un studiu asupra a 24 de culturi, în ceea ce privește caracteristicile lor etnografice. S-a dovedit că războinicii care iși schimbă înfățișarea, vopsindu-și chipul sau corpul, ori punându-și măști inainte de a pleca la luptă, comit mult mai multe acte de sadism, asasinate, mutilări, decât cei care nu se maschează.

Un alt exemplu al manipulărilor medii îl constituie dosarele CIA referitoare la experimentele strict secrete a controlare a minții umane. Programul MK-ULTRA, inițiat la câteva decenii după sfârșitul celui de-al doilea razboi mondial, constă în experimentarea unor tehnologii neconvenționale, precum hipnoya, stimularea electrică a creierului sau administrarea de droguri , respectiv LSD, pentru a obține un control total asupra gândirii și comportamentului subiecților.

Manipulări mari

Sunt reprezentate de influența întregii culturi în mijlocul căreia viețuiește individul. Sistemul de valori, comportamentul, felul de a gândi al individului sunt determinate în primul rând de normele scrise și nescrise ale societății în care trăiește, de subculturile cu care vine în contact. Neglijând această permanență și uriașă influență, individul poate face mult mai ușor judecăți greșite sau poate fi lesne de manipulat.

În acest timp trebuie observatcă tocmai datorită acțiunii continue a manipulărilor mari asupra noastră, prezența lor a devenit ceva obișnuit, fiind mult mai dificil de identificat. Pentru foarte mulți este mai ușor de remarcat o manipulare minoră, de genul „trucurilor electorale”, spre exemplu, decât una majoră, cum ar fi, de pildă, faptul că rolul școlii de a transmite elevilor un bagaj de cunoștiințe cât mai mare are o importanță secundară în comparație cu celelalte scopuri, prin care copilul, adolescentul de mai târziu este antrenat pentru a se integra în respectiva societate. Conform psihologului elvețian Jean Piaget, școala îl obișnuiește pe elev cu spiritul de subordonare față de autorități, simțul responsabilități, necesitatea respectării unui program strict, spiritul de competiție.

Manipulările majore stau la baza răspândirii diferitelor curente de opinie, formează tradiții și obiceiuri, conturează mentalități, determină curente „la modă”.

Specialiștii americani în psiholigia socială comparată, au efectuat câteva experimente relevante, referitoare la diferența de mentalitate dintre americani și japonezi. Același chestionar a fost împărțit unui grup de studenți americani și un grup de studenți japonezi. Una dintre întrebari era: „Câte lucruri bune și câte lucruri rele ați făcut în viață?”. În răspunsul studenților americani numărul faptelor bune era mult mai ridicat, în schimb în răspunsurile studenților japonezi erau relativ egale. Americanii au răspuns imediat în schimb studenții japonezi au avut nevoie de mai mult timp de gândire. Nu există un adevăr absolut conform căruia să se afirme că o mentalitate este mai bună decât alta. Singura evaluare posibilă poate fi făcută avându-se în vedere efectele respectivelor mentalități asupra dezvoltării sociale, dar și individuale din cadrul unui anumit tip de societate. În rest, toate celelalte interpretări nu pot fi decât subiective. Studiul mentalităților este necesar și pentru stabilirea unor contacte interumane. De exemplu: cunoscându-se obiceiurile, tradițiile, felul de a gândi și de a se comporta al partenerilor, unii oameni de afaceri pot ghida negocierile în așa fel încât să obțină un profit maxim.

Un efect destul de grav al manipulări exercitate prin integrarea individului într-un anumit sistem este „fenomenul de anomie”, ce apare în cazul seismelor social-politice de anvergură, atunci când întregul sistem de valori, de concepții și standarde sociale se prăbușesc brusc. Anomia desemnează un fenomen social anormal, patologic, generat de lipsa de reguli morale și juridice menite să organizeze viața economică și socială. Lipsa acestor norme se resimte la nivelul omului obișnuit prin apariția și accentuarea unui sentiment de insecuritate, difuză, de teamă permanentă, ce duce la acțiuni revendicative în paralel cu creșterea agresivității. Cu alte cuvinte, o întreagă societate devine bolnavă atunci când regullile, tradițiile și legile se modifică brusc, dispar sau se întârzie înlocuirea lor în timp. Lipsiți de vechiul sistem de valori prin care se raportau permanent la situațiile sociale, oamenii devin vulnerabili și dezinteresați.

Analiza manipulărilor de anvergură nu are numai menirea de a avertiza individul asupra presiunilor ce îi determină comportamentul și modul de gândire dar poate oferi și soluții benefice în cazul unor situații de criză. Este vorba de soluții reale, care să modifice structurile sistemelor sociale, în așa fel încât să fie favorabile tututor categoriilorde oameni și nu de acele rezolvări false, în interesul grupului aflat la putere, concretizate în reeducarea, pedepsirea, încărcarea, discriminarea, excluderea celor care nu se comportă conform normelor impuse. În societățile moderne, cu adevărat democratice, acuzarea victimelor a devenit anacronică. Alcoolicii, săracii, șomerii nu pot fi făcuți vinovați în întregime de situația în care se află. În primul rând trebuie identificate cauzele sociale ale sărăciei, ale lipsei de locuri de muncă sau ale împrejurilor ce îi determină pe oameni să bea sau să se drogheze. Doar acționând asupra cauzelor se poate diminua amploarea unor flageluri precum sărăcia, șomajul, alcoolismul sau consumul de droguri.

CAPITOLUL II

Televiziunea ca mijloc de informare în masă

„…Televiziunea este prima cultură cu adevărat democratică – prima cultură disponibilă tuturor și guvernată în totalitate de ceea ce vor oamenii. Cel mai înspăimântător lucru este însă ceea ce vor oamenii…”

Clive Barnes

Metode de transmitere a informației

Televiziunea reprezintă o tehnologie care produce obiecte culturale: iconemele. O dată cu ea apare un medium capabil să transforme cultura, apt să fondeze un limbaj pe semnele iconice substituite semnelor arbitrare. Societatea folosește televiziunea ca pe un traducător care transformă limbajul cultural abstract într-un limbaj iconic, fară a altera codurile abstracte. Televiziunea îndeplinește în societatea actuală doua roluri: de medium și de mediator. În calitate de medium îi revine funcția de informare iar în calitate de mediator, prea funcția de mediere.

Preocuparea pentru impactul integral al televiziunii asupra imaginii noastre despre lume și a felului în care gândim despre lume și acționăm în ea nu poate ocoli celebra expresie a lui Marshall McLuhan: „mediul este mesajul”. Noua teorie a lui Mc Luhan, paradigma tehnologică asupra mass-media, pornește de la ideea că acestea nu sunt doar instrumente, canale de transmitere a informației, ci mediumuri reprezentând ele însele mesajul. Acestea, prin natura și specificul tehnologiei lor și a modului de percepție pe care îl solicită, înrâuresc modul de receptare a mesajului și efectele globale ale comunicării . Sinteză, „mediul este mesajul” înseamnă că, oricât de explicit ar fi mesajul mass-media, influența sa cea mai puternică asupra spectatorului este exercitată de felul și de forma în care este transmis el și nu de „conținutul” său, adică acel aspect al mesajului care poate fi exprimat ca o serie de afirmații despre pretinsul subiect al mesajului. Dacă imaginea pe care o are cineva despre lume se datorează cu precădere televiziunii, lumea cunoscută va fi aproape sigur una constituită din cadre ce nu durează decât o clipă, de episoade fără legături reciproce și izolate în sine, evenimente produse și plănuite de indivizi marcați de mobiluri ușor de recunoscut, familiale, indivizi ajutați de experți competenți să-și descopere adevăratele nevoi, calea de a le satisface și modelul fericirii. McLuhan declara: „Doresc să subliniez încă o dată o idee fundamentală: societățile au fost modelate mai degrabă de natura mijloacelor de comunicare între oameni decât de conținutul comunicării. Tot ce înseamnă tehnologie are proprietatea atingerii lui Midas: ori de câte ori societatea dezvoltă o extensie a ei, toate celelalte funcții ale acelei societăți au tendința să sufere mutații pentru a se adapta la noua formă; de îndată ce o nouă tehnologie a pătruns în societate, ea se impregnează în fiecare instituție a societății respective. O tehnologie nouă este prin urmare un agent revoluționar. Constatăm acest fapt astăzi prin mijloacele electrice; tot astfel, în urmă cu mai multe mii de ani, inventarea alfabetului fonetic a însemnat o revoluție la fel de vastă și de profundă prin consecințele ei asupra omului.”

Tot el afirma: „Daca vrei să înțelegi natura televiziunii, fă un inventar complet al tuturor lucrurilor care s-au schimbat în ultimii 12 ani în îmbrăcăminte, în comportamentul social, în gusturile pentru programe.”

Mesajul audiovizual

„De cele mai multe ori, efectul mesajelor transmise populaței este mult mai puternic dacă ele folosesc ca intermediar ștafetele de opinie: instituții, indivizi, cărora, conștient sau nu, majoritatea populației le acordă încrederea și credibilitatea acordată unor lideri de opinie“, spune un analist român.

Există o seamă de trăsături care definesc în mod obligatoriu orice mesaj TV, ca urmare a faptului că ele țin de însăși natura mediului televizual.

Senzaționalul cultivat în mod obsesiv de televiziune îl face pe telespectator să caute și să aprecieze în viață numai ceea ce poartă emblema extraordinarului, ceea ce produce emoție, incită simțurile sau mișcă orgoliul. Totul trebuie să fie șocant, uimitor, spectaculos pentru a atrage atenția omului contemporan. Pe acest fond, viața obișnuită, simplă creeză sentimentul frustrării și al neîmplinirii. Este foarte important să înțelegem că mesajul poate fi corect dar transmis incorect, poate fi simplu, dar poate deveni complicat prin transmiterea sa într-un anumit mod, poate avea un scop sigur, identificat și susținut dar poate avea efecte neașteptate prin transformările suferite în procesul transmiterii sale. Iată un exemplu simplu pe care îl propune Radu Herjeu : „dacă stau drept, serios și vă spun că mărul este un fruct, veți considera, în cel mai bun caz, că vreau să vă transmit banalități stupide. Dar dacă voi sta în cap, îmbrăcat într-un sari, voi râde ca un disperat și vă voi spune că mărul e un fruct, spectacolul pe care vi-l voi oferi nu vă va mai permite să asimilați mesajul meu ci vă va direcționa atenția și concentrarea asupra modului de comunicare, efectul obținut fiind direct legat de acesta și nu de conținutul mesajului”. Este una dintre caracteristicile televiziunii, care o deosebește de celelalte mijloace mass-media. Este singurul mod de transmisie viu, care imită realitatea, astfel încât e foarte ușor să creeeze un ambient care să te extragă din mediul tău obișnuit și să te transpună într-o pseudorealitate, în care mesajele vor avea viața lor și se vor supune regulilor irealului. Irealul este direct dependent de senzațiile noastre, este o creație a senzațiilor noastre și nu a rațiunii noastre.

Pentru a putea explica impactul pe care le au mesajele transmise de micile ecrane asupra publicului trebuie avute în vedere caracteristicile lor specifice: cantitatea mesajului, capacitatea sa de acoperire, viteza de transmitere și impactul extraordinar.

Începând din deceniul al VIII-lea, oferta canalelor de televiziune a depășit-o pe cea a presei scrise, numărând un public din ce în ce mai numeros. În Statele Unite sunt 30 de canale alternative cu emisie non-stop. În țările europene occidentale au apărut pe lângă televiziunile naționale de stat, numeroase posturi private. În ultimii ani, internaționalizarea mesajului televizat, datorită transmiterii sale prin cablu și satelit, a înmulțit considerabil oferta de programe, contribuind la diversificarea opțiunilor(posturile TV internaționale având sute de milioane de receptori potențiali zilnici). În Romania, în ultimii nouă ani a crescut semnificativ cantitatea ofertei din domeniul audiovizual. Confom datelor oferite de Comisia Națională de Statistică, televizorul este în România unul dintre bunurile cele mai dorite de către populație. După 1990, urmărirea posturilor de televiziune a inregistrat o creștere spectaculoasă. Mesajul audiovizual poate fi receptat în aproape orice loc public sau privat din lume, capacitatea de răspândire fiind maximă. Astfel, mesajul audiovizual se înscrie în tipul de mesaj agresiv care se insinuează nu doar în timpul liber al individului, ci și la locul de muncă și în intimitatea sa, creîndu-i obișnuințe până aproape de dependență. Un alt indicator care relevă impactul și importanța micului ecran asupra individului este durata medie a telerecepției zilnice, care în țara noastră, potrivit ultimelor sondaje de opinie, se situează la cinci ore pe zi. Răspândirea și atenția care este acordată mesajului audiovizual se datorează și altor factori:

mesajul televizat nu depinde de o rețea de difuzare deoarece rețelele prin cablu și satelit au internaționalizat semnalul TV;

datorită sunetului, mesajul audiovizual poate fi receptat concomitent cu derularea altor activități, munca fizică, gospodărească, etc;

mesajul audiovizual poate fi receptat de orice persoană, indiferent de caracteristicile biologice și fizice;

mesajul audiovizual creează receptorului senzația că se află în mijlocul evenimentelor;

datorită teletextului, indivizii pot afla informații utile din diverse domenii, chiar dacă nu au urmărit în continuu programele de televiziune sau nu găsesc informațiile dorite în tronsonul orar la care se vizionează anumite emisiuni.

Mesajul audiovizual are doua atuuri majore; nu depinde de furnizori și ajunge primul la receptori. Emisia Tv este non-stop, orice eveniment putând fi reflectat, în funcție de importanța pe care o prezintă sau care i se atribuie, in trei moduri:

să fie redactat, introdus și prezentat într-unul din buletinele informative ale zilei, dimineața, la prânz și seara;

să fie difuzat imediat ce informația a ajuns la redacție prin întreruperea programului obișnui din acel moment ți introducerea unui „flash” sau a unei ediții informtive speciale;

derularea evenimentului să fie transmisă în direct la televizor. Astfel se realizează conectarea unor mase largi de oameni la trăirea „pe viu” a unor fapte și evenimente.

Mesajul televizat se bazează pe imagine. Astfel mesajul acționează nu numai asupra capacității umane de a afla și înțelege rațional, ci mai ales asupra palierului afectiv, stârnind o gama largă de sentimente. De exemplu, recepția unui simplu anunț făcut de o crainică poate fi influențată de o multitudine de factori care se combină: valențele textului, expresivitatea mimicii, modulațiile vocii, trăirea afectivă a crainicei, precum și cea indusă; același anunț capătă însă cu totul altă putere de influențare dacă este citit dintr-un ziar. Astfel, informația propriu-zisă este cel puțin dublată de forța de persuasiune prin impact emoțional direct a spectacolului. Acest fapt generează apariția vedetelor de televiziune, care ajung populare pentru că sunt apropiate de receptori, deoarece sunt zilnic lângă ei, devenind „prezențe” permanente în cămine. Uneori, anumite personaje, chiar necunoscute, pot deveni legendare și pot intra în constiința publică prin capacitatea micului ecran de a conecta o mare masă de oameni la același eveniment.

Orice mesaj din imagini adresat unei mase de destinatari se găsește astfel „saturat” de o pluralitate de semnificații și de încărcături emoționale eterogene, care se vor distribui prin publicul de asemenea eterogen al receptorilor în manieră diversă și dificil previzibilă. Deoarece, fiecare mesaj, plin de ambiguitate din cauza polisemiei și, mai ales al polivalenței afective, solicită din partea fiecăruia dintre receptorii săi o operație de decriptare interpretativă care comandă asimilarea sa: operație care mobilizează imaginarul și afectivitatea proprii psihismului individual al spectatorului, pentru a filtra și a trage fluxul de imagini care îi este transmis, a le selecționa și integra pe cele care intră în rezonanță cu reprezentările constitutive ale imago-ului său, pentru a-l alimenta.

Puterea, influența și fascinația micului ecran sunt atât de mari încâ au ajuns să determine știrile din ziare; nici o știre a jurnaliștilor din presa scrisă nu are același impact dacă nu este reluată, promovată de televiziune. Controlul și manipularea presei scrise sunt cu atât mai evidente cu cât tot mai mulți prezentatori ocupă funcții de conducere în presa scrisă și asigură astfel circulația informației.

Acțiunile colective cresc sau descresc în ochii opiniei publice în funcție de importanța acordată evenimentului de către posturile de televiziune. Specialiștii în psihologia mulțimilor consideră că fenomenul televiziunii poate avea consecințe greu de calculat. În anumite condiții, canalul audiovizual poate deveni un factor direct de putere. În condiții de confuzie, televizorul poate fi un element coordonator, chiar dacă există pericolul de a induce panică și confuzie în mod voit sau neintenționat.

Procesul Watergate a fost unul dintre evenimentele care i-a adus televiziunii glorie, deși scandalul a fost inițiat de ziarul Washington Post. Timp de un an, capul de afiș al oricărui buletin de știri a fost ținut de personajele implicate și de detaliile acestei afaceri.

Moartea prințesei Diana a dat televiziunii din nou ocazia să iși etaleze atuurile în captarea interesului public și în transformarea unui eveniment în tragedie națională. În vara anului 1997, oamenii din întreaga lume au urmărit prin intermediul micului ecran întreaga desfășurare a funeraliilor „Reginei inimilor”și au împărtășit durerea familiei regale britanice.

Modul în care personalitățile pot influența și schimba conduitele umane constituie un obiect de studiu pentru cercetători. Putem vorbi despre cazul referitor la arestarea în 1994 a celebrului sportiv american O.J. Simpson sub învinuirea de crimă, care a determinat imediat creșterea numărului de apeluri la hot-line-urile la care se raportau violențele domestice din Los Angeles cu 80%. Un eveniment asemanător s-a petrecut în 1991: la doar câteva minute după ce faimosul Magic Johnson a anunțat oficial la TV că a fost depistat seropozitiv, apelurile cetățenilor la linia fierbinte a Fundației Francisco AIDS au crescut de 15 ori față de rata obișnuită.

Impactul televiziunii este relevant și în cazul creșterii sau descreșterii prestigiului unei companii, nu doar în cel al imaginii unei personalității. Un exemplu recent este cel al scăderii dramatice a vânzărilor de băuturi răcoritoare produse de compania Coca-Cola în urma intens mediatizatului scandal al dioxinei.

Analizele sociologice arată că nu condițiile structurale determină modul de desfășurare a anumitor practici, ele doar le creeză cadrul. Școala, familia, mediul și prietenii sunt elementele care orientează și dezvoltă practicile culturale de loisir. Schimbările fundamentale ale preferințelor față de practicile de loisir(timp liber) ale românilor, dupa 1990, se datorează în principal creșteri și diversificării oportunităților de loisir. În condițiile în care numărul cititorilor înscriși la bibliotecă a crescut foarte puțin, numărul spectatorilor la reprezentațiile de cinema, teatru, operă sau concerte de muzică clasică a scăzut simțitor. Cea mai mare scădere o înregistrează frecventarea cinematografului, datorită ponderii mari ocupate de emisiunile de televiziune în cadrul timpului liber al indivizilor.

2.1.2 Mesajul subliminal

Potrivit teoriei matematice a comunicării, elaborată de Shannon și Weaver, mesajul vine dintr-o sursă transmisă de un emițător, printr-un canal și este primită la destinație de un receptor. Pe parcurs, mesajul se completează cu alte informații, provenite din alte surse. Dar, în realitate, un mesaj se modifică substanțial în procesul comunicării.

Se poate spune că în transmiterea unui mesaj există ca certitudine doar intenția. Pe traseul pe care îl parcurge, mesajul intră în transformare și cu atât mai mult, dacă se îndreaptă spre conștient, iese de sub control și pătrunde într-un mediu care își are prioritățile sale.

Cu aproape patru decenii în urmă, James Vicary, patronul unei firme comerciale din New Jersey, l-a convins pe proprietarul unui cinematograf să încerce o nouă metodă pentru impulsionarea vânyărilor Coca-Cola și de floricele de porumb, consumate în mod curent de spectatorii din sală. În timpul proiecției, pe ecran apăreau flash-uri inobservabile în mod conștient da reținute de subconștientul spectatorilor cu două tipuri de mesaje: „Beți Coca-Cola și mâncați floricele de porumb!”. În urma experimentului, Vicary a declarat că vânzările la băuturile nealcoolice au crescut cu 58%, iar cele de floricele de porumb cu 18%. Afirmațiile lui au declanșat un adevărat scandal. Unele ziare i-au prezentat inițiativa ca descoperire a secolului, altele l-au acuzat de manipulare a spectatorilor. Comisia Federală a Comunicațiilor a interzis difuzarea unor astfel de mesaje subliminale, la radio sau televiziune. Și totuși, experimentele efectuate ulterior nu au confirmat eficiența acestui gen de manipulare.

În privința efectului pe care îl au mesajele subliminale auditive, psihologul Anthony Grenwald a efectuat în 1981 un experiment simplu dar edificator. El a convocat două tipuri de subiecți; cei din primul grup vroiau să își îmbunățățească memoria în timp ce componenții celui de-al doilea grup erau interesați în ridicare nivelului de respect față de propria lor persoană. Ambele grupuri au fost puse să asculte casete cu mesaje subliminale. Însă, în secret, Greenwald a schimbat benzile între ele. La sfârșitului experimentului, fiecare subiect a fost rugat să aprecieze efectul pe care l-au avut ședințele de ascultare asupra propriilor lor așteptari. Absolut toți au declarat că simt progrese semnificative. Evident, deși experimentul a dovedit fara urmă de îndoială că efectul mesajelor subliminale este minim sau chiar nul, progresele semnalate de subiecți s-au datorat autosugestiei.

Efecte mult mai semnificative în sensul manipulării consumatorului îl au reclamele evidente precum și afișele sau clipurile publicitare de la televiziune sau radio. De foarte multe ori, clienții, sub efectul unor astfel de reclame în avalanșă, cumpără lucruri, de care, odată ajunși acasă își dau seama că nu aveau nevoie. În Statele Unite ale Americii, nemulțumirea cumpărătorilor puși în asemenea situație a ajuns la un moment dat, explozivă. Ei au dat în judecată Guvernul pentru faptul că permite cascadele de reclame care îi fac să cumpere produse care nu le sunt necesare. Pentru a-i împăca și pe producători și pe consumatori, a fost dată imediat o lege conforn căreia fiecare cumpărător poate returna orice obiect achiziționat(cu excepția produselor perisabile și a altor categorii foarte bine delimitate)în termen de 30 de zile și va primi înapoi întreaga contravaloare. Legea nu a reprezentat o lovitură prea mare la adresa producătorilor deoarece efectul reclamelor este atât de puternic încât procentul celor care returnează lucrurile este nesemnificativ pentru totalul vânzărilor.

Legea Publicitatii (148/2000) prevede în articolul 6:

Se interzice publicitatea care:

este inșelătoare;

este subliminală;

prejudiciază respectul pentru demnitatea umană și morală publică;

include discriminări bazate pe rasă, sex, limbă, origine, origine socială, identitate etnică sau naționalitate;

atentează la convingerile religioase sau politice;

aduce prejudicii imaginii, onoarei, demnității și vieții particulare a persoanelor;

exploatează superstițiile, credulitatea sau frica persoanelor;

prejudiciază securitatea persoanelor sau incită la violență;

încurajează un comportament care prejudiciază mediul înconjurător.

Manipularea informației

Televiziunea se adresează, „vorbește” întâi imaginarului și afectivului; fuzionând toate etapele reprezentării simbolice ale realului „diferit” în spectacolul „trăit în direct”, ea privilegiază comuniunea și senzația „la cald” asupra informației și reflectarea „la rece”, și suprimă ruptura semiotică legată de distanța dintre real și înregistrarea sau reprezentarea sa.

Manipularea informației se referă la prezentarea propagandei drept informație și a informației drept obiectivă. Informația tendențioasă poate fabrica opinia curentă printr-o serie de procedee identificate de Gerard Namer: selectarea informațiilor, amputarea informației, modificarea contextului(prin izolarea informației de contextul ei real), combinarea informației cu altele care nu au nici o legătură cu ea, dar care o descalifică, crearea unui fals context fabricat, subliniind ceea ce este secundar în defavoarea esențialului, difuzarea știrilor false care se fac ecoul rumorii imaginare lent dezmințite, „normalizarea” evenimentelor spontane și prezentarea lor în cei mai familiari termeni, prezentarea conflictelor și scandalurilor în termeni aleși cu grijă de către instanțele politice implicate, făcându-se o analiză minimă a istoriei și a contextului instituțional în care se întâmplă evenimentele.

Umberto Eco, într-o polemică cu televiziunea italiană, stabilea cele zece „reguli” ale manipulării informației politice prin televiziune, reguli utilizate frecvent pe canalele TV. Iată care sunt acestea:

se comentează ceea ce se așteaptă și ce trebuie comentat;

informația cu adevărat orientată, de obicei informația favorabilă, nu are nevoie de comentariu, ea se sprijină doar pe alegerea adejectivelor potrivite și pe un subtil joc al contrastelor;

folosirea „artei tăcerii”, adică informațiile care nu convin, sau informațiile jenante, sunt eliminate;

așezarea știrii incomode acolo unde nimeni nu se mai așteaptă, difuzarea ei astfel încât să nu o mai urmărească nimeni(când informația se epuizează rapid iar telespectatorul ascultă mai mult vocea prezentatorului);

folosirea unui jargon economic sau sociologic sofisticat, ceea ce duce la o regulă sau un „truc” de genul: „de ce vorbești simplu când poți să te exprimi complicat?”;

concurența cu presa tipărită impune regula de a nu da informația completă decât dacă ziarele au difuzat-o deja;

regula supunerii la putere presupune ca postul de televiziune să nu se compromită, prin informațiile transmise, dacă guvernul este deja compromis;

regula „punerii în valoare” înseamnă a nu prezenta decât oral, fără imagini, știrile importante și a-și face o obligație din a filma ceea ce nu prezintă nici un interes;

prezentarea evenimentelor semnificative doar dacă au loc în străinătate;

ultima regulă a manipulării prin televiziune presupune că masca de obiectivitate a informației manipulate o preface în ceva plictisitor și neinteligibil, care poate conduce la depolitizarea cetățenilor.

Scopul manipulării informației îl reprezintă servirea propriilor interese care, de cele mai multe ori, coincid sau sunt parte a unor interese mai largi economice și financiare ce aparțin, de obicei, unor instituții puternice, politice sau economice.

2.2 Funcțiile televiziunii

Este evident că apariția, dezvoltarea și efectele televiziunii n-au trecut necercetate de sociologi, psihologi. De-a lungul timpului, o mulțime de teorii au încercat să explice care sunt mecanismele de producere a legăturilor dintre telespectator și televiziune, care sunt caracteristicile acestui mijloc de informare în masă care fac din el cel mai puternic instrument de influențare a opiniei publice. Este greu să construiești o teorie pertinentă despre televiziune, în primul rând din cauza imposibilității creării unui sistem de valori pur, necontaminat de televiziune. Cu alte cuvinte, nu avem un observator neutru, neimplicat în procesul de producere a irealului care să-l poată descrie cu obiectivitate.

Cea mai interesantă teorie despre televiziune este cea a lui Fiske și Hartley, care se bazează pe conceptul de televiziune bardică. Această teorie își începe construcția de la ideea că fiecare telespectator decodifică codurile din programul pe care-l urmărește, nu numai pe baza propriei sale experiențe de viață, nivel de inteligență și educație, dar și pe baza convențiilor culturale acceptate de societatea în care trăiește. Acest punct de vedere este corect, chiar dacă în zilele noastre programele de televiziune devin din ce în ce mai interculturale și acceptate în multe țări, diferite din punct de vedere cultural. Așadar, din ce în ce mai mult, producătorii de programe de televiziune folosesc coduri mai degrabă universale decât locale, lucru care dovedește apariția unor șabloane culturale mondiale din cauza, în special, a uniformizării intelectuale și a influenței unui singur centru de putere economic.

Televiziunea funcționează ca un ritual social prin care fiecare individ se simte integrat în societate. Prin televiziune, telespectatorul simte că împărtășește aceleași valori culturale ca și vecinul său. Televiziunea, după această teorie, trece peste deosebirile individuale. Televiziunea este singura care are acest rol, și îl folosește frecvent. Televiziunea folosește cel mai frecvent și în mod evident absența diferențelor dintre indivizi, datorită educației din școală. Ea doar perpetuează și întărește această coincidență dintre modul de a gândi și a înțelege cuvântul al oamenilor.

Iată care sunt, în opinia celor doi, funcțiile bardice ale televiziunii:

mediator al limbajului. Televiziunea transformă diferitele tipuri de limbaj într-unul singur, ușor de înțeles de majoritatea oamenilor. Ea transformă percepțiile noastre obișnuite într-un sistem specializat de limbaj;

structurează mesajul în funcție de nevoile culturii respective și ale oamenilor. Textele sunt concepute a fi din ce în ce mai simple, pentru a fi acceptate de toată lumea. Dar fiecare program are propriul său limbaj, în funcție de nivelul cultural și educațional al privitorilor. Nu putem vorbi despre o singură cultură ci despre diferitele nivele de înțelegere de către telespectatori a codurilor transmise;

ocupă centrul culturii sale . Acest lucru se întâmplă deoarece este singură în cadrul culturii sale, și este în competiție doar cu ea însăși. Chiar dacă televiziunea a luat-o mult înaintea cărților sau filmelor, există multe țări în care ea n-a ocupat încă centrul culturii. În plus, este adesea privită ca un outsider pe tărâmul cultural. Totuși, este adevărat că televiziunea răspunde nevoii resimțite a unui centru comun;

este orală. Codurile sale sunt mai puțin elaborate decât cele folosite în mesajele scrise. Mesajul este mai simplificat și mai ușor de înțeles. Aici există o problemă. Mulți analiști, printre care și cei doi, pierd din vedere importanța imaginii, care este un fel de cuvânt. Să ne gândim la semnele japoneze. Nu sunt ele cuvinte și imagini în același timp ? Nu cred că televiziunea poate fi privită doar ca un mod oral de a transmite imagini. Foarte des, mesajul oral este acoperit sau își pierde unele din coduri din cauza imaginilor, dar mai ales din cauza mijloacelor tehnice utilizate pentru a reuni imaginile ( estetica televiziunii ). De exemplu, o succesiune rapidă de tăieturi pe imagine va distrage atenția privitorului de la mesajul transmis oral. Nu putem vorbi despre această caracteristică a televiziunii fără a o pune în legătură cu imaginea, care este cuvânt. și codurile din mesajul scris se nasc prin succesiunea cuvintelor, exact ca și codurile de televiziune, create de succesiunea imaginilor;

este pozitivă și dinamică. În decursul ultimilor ani putem observa o schimbare a subiectelor programelor. Multe din așa-numitele răspunsuri inadecvate la realitate sunt prezentate acum mai des ca fiind un rezultat al atitudinii societății în confruntarea cu unii oameni. Televiziunea nu este mai dinamică decât mesajul scris. Trebuie să treacă mult timp până când un subiect nou este abordat într-un mod nou de către producătorii de televiziune. Televiziunea este la fel de dinamică ca și societatea. Televiziunea se modifică doar după ce este sigură că societatea este pregătită pentru această transformare, care își are motorul în ea însăși. Doar reflectă schimbările care au loc în valorile culturale și le ajută să fie împărtășite de toți privitorii;

lucrează cu mituri. Acestea sunt selectate și combinate în secvențe, denumite mitologii. Articularea lor nu este înțeleasă în mod conștient de către privitor, și totuși ele sunt comunicate cu succes. Ele apar sub forma convențiilor vizuale și de cunoaștere, părerilor apriori despre natura realității, pe care, în majoritatea timpului, o cultură se mulțumește să le lase nepătate, fără a le pune sub semnul îndoielii. Acest lucru este foarte adevărat, dar televiziunea este de asemenea un creator de mituri. Majoritatea programelor încearcă să creeze și să întărească unele mituri care devin comune doar pentru privitorii acelui program. Astăzi, este foarte greu să spui care mit este cultural și care este o invenție a televiziunii. Cred că majoritatea miturilor sunt creații ale televiziunii. Ea creează mituri pentru a se legitima ca fiind centrul culturii și pentru a atrage spectatorii cu succesul său. Așadar, unul din cele mai puternice mijloace prin care convențiile de organizare suferă profunde transformări este televiziunea.

Fiske și Hartley au enumerat 7 roluri ale televiziunii, ca mijloc de comunicare în masă.

Articularea principalelor linii ale consensului cultural stabilit asupra naturii realității. În urma cercetărilor efectuate s-a dovedit faptul că televiziunea este unul din cele mai puternice mecanisme de conectare a concepțiilor despre realitate. Oamenii nu fac un efort deosebit să lege diferitele idei și să le pună într-un sistem coerent de gândire. Acesta este unul din rolurile televiziunii : să pună în practică un mod simplu de realizare a conexiunilor și să ignore fiecare întrebare care necesită un răspuns care deviază de la linia stabilită;

Implicarea fiecărui membru al culturii în sistemele sale dominante de valori. Valorile culturale nu mai sunt în mod necesar dominante în viața reală, ci în realitatea înfățișată de televiziune. Deoarece individul nu mai găsește aceleași valori în jurul său, el încearcă să descopere aceste valori în programele de televiziune. El este fericit când se gândește că toți privitorii acelor programe au împărtășit aceleași valori, chiar dacă acest lucru nu este întotdeauna adevărat;

Aprecierea, explicarea, interpretarea și justificarea acțiunilor reprezentanților individuali ai culturii în acea lume. Atragerea indivizilor de la o pură excentricitate la o poziție social-centrală;

Asigurarea culturii de caracterul său adecvat la lume prin afirmarea și confirmarea ideologiilor sale, într-o implicare activă în practică și într-o lume potențial imprevizibilă. Aici, analiza ar trebui reactualizată pentru că în ultima vreme din ce în ce mai multe programe de televiziune prezintă eșecul unor vechi convenții și moduri de gândire;

Prezentarea oricăror nepotriviri în percepția culturii despre ea însăși. Acesta este unul dintre cele mai importante roluri ale televiziunii : să pună în centrul atenției oamenii și valorile care nu cadrează cu linia oficială. Din nefericire, televiziunea trebuie să se schimbe periodic în funcție de schimbările reale din mintea oamenilor și să prezinte o fostă inadvertență ca un element prezent în linia culturală. Uneori continuă să prezinte ceva ca fiind inadecvat, chiar dacă majoritatea privitorilor l-au acceptat în viața reală ca fiind adecvat. Sau, periodic, prezintă în programele sale unele lucruri inadecvate, demult uitate de către oameni;

Convingerea publicului că statutul și identitatea lor ca indivizi sunt garantate de cultură în general. Din contră, cred că televiziunea încearcă să-i facă pe indivizi să creadă că ei nu pot exista ca indivizi, ci ca părți ale întregului sistem. Dar un individ este de obicei el însuși un sistem;

Transmiterea unui sentiment al apartenenței culturale. Mulți oameni se uită la un program doar pentru că știu că se uită și alții la el. Ei nu vor să fie outsideri a doua zi la birou sau la școală, când ceilalți discută acel program. Ei au impresia că sunt membri ai aceluiași sistem de vreme ce pot vorbi despre același program.

În urma acestori constatări ajungem la concluzia că televiziunea este o „oglindă mișcătoare”, așa cum o numea Radu Herjeu. Uneori păstrează imaginile mult timp după ce au dispărut și uneori reflectă imagini noi, înainte de nașterea lor în conștiința reală a oamenilor. Foarte des, o comunicare reușită este o negociere între public și mesajul transmis de către televiziune. În aceasta constă frumusețea televiziunii. Ei transmit ce vor ei dar nu sunt niciodată siguri că noi vom înțelege ce vor ei să înțelegem.

„Așa cum toate organismele trăiesc în anumite medii specializate, la care se adaptează și care le determină integral viața, tot astfel, ființele umane trăiesc, în mare parte într-un ocean de cuvinte. Diferența constă în aceea că mediul uman este, în mare măsură, creat de om. Secretăm cuvinte în jur așa cum eliminăm bioxid de carbon, și astfel creăm un mediu semnatic invizibil, care face parte din existența noastră și este la fel de important ca și mediul fizic. Conținutul mediului verbal nu reflectă numai pasiv complexa realitate socială, politică și economică ci și interacționează cu acestea. Pe măsură ce mediul nostru semantic încorporează produsele verbale secretate în cadrul său, el devine deopotrivă mai bogat și mai poluat, iar aceste schimbări sunt, în mare, răspunzătoare de cursul istoriei umane”. Prin metafora de care vorbește Rapoport întelegem că suntem creați, cât și susținuți de limba pe care o vorbim. Suntem produsul mediului semantic pe care l-am creat colectiv.

Televiziunea reprezintă astăzi cel mai popular mijloc de informare în masă, deși putem spune că este apreciată mai mult ca sursă de distracții și de cultură decât ca vector informațional. Umberto Eco spunea: „Televiziunea este o instituție care îi culturalizează pe proști si îi imbecilizează pe cei deștepți”. Adevărul se află undeva între cele două extreme. Giovanni Sartori are o atitudine vehemente la adresa televiziunii. Potrivit acestuia televiziunea a acționat negativ asupra omului transformându-l într-un animal văzător, care pune accentul nu pe cuvintele transmise ci pe imagini. „Televiziunea devine principalul mijloc de informare și pentru majoritatea oamenilor singurul”. Acest lucru duce la incultură, ziarele, cărțile nu își mai au rostul. Cultura aparține celor puțini în schimb cultura audio-vizuală aparține celor mulți . Televiziunea aduce progres, adică îmbunătățește o stare de lucruri preexistente. Dar ne întrebăm, în ce sens se află în progres?, televiziunea face rău dar face și bine, nu trebuie lăudată dar nici condamnată. Ea produce imagini dar anuleză concepte. Fiske și Hartley afirmă că perspectiva semiotică și culturală asupra televiziunii este o prioritate care revine sociologiei comunicării în masă, care s-a dezvoltat mai ales în Statele Unite. Această tradiție a modelat felul în care cei mai mulți dintre noi privim televiziunea. Este vorba de o tradiție academică pentru că, deși multe dintre primele teorii privind efectele televiziunii asupra audienței au fost modificate, extinse sau discreditate, cercetările ulterioare nu le-au înlocuit integral, ci au construit pe premisele conținute de acestea. Iată câteva din aceste premise: individualizarea, abstractizarea și funcționalismul;

Individualizarea presupune o relație individuală între comunicator și spectatorul individual, justificată de referirea la modelul comunicării directe, față în față. Această premisă care nu ține cont de faptul că răspunsul individual este determinat cultural, a făcut ca telespectatorul să fie privit ca un individ cu anumite necesități psihologice, pe care comunicatorul încearcă să le satisfacă. Astfel televiziunea este privită ca un mijloc de comunicare care satisface necesitățile telespectatorului;

Abstractizarea. Necesitățile psihologice individuale sunt, în mare parte, aceleași, indiferent de societate sau cultura căreia individul aparține. Cultura poate fi considerată unul dintre factorii care influențează aceste necesități. Această abordare tinde să neglijeze procesele istorice, culturile regionale, diferențele economice, în favoarea unor necesități psihologice generale;

Funcționalismul. Conform acestei abordări telespectatorii folosesc televiziunea pentru a-și satisface necesitățile psihologice, într-un mod mai mult sau mai puțin conștient și activ. Analiza funcțională se concentrează asupra relațiilor dintre diferitele părți ale unui sistem, pentru a pune în evidență cum funcționează acestea și care sunt funcțiile lor. În ceaa ce privește televiziunea, relațiile dintre spectatorul individual, comunicator, canalele folosite și o serie de factori externi ținând de experiența socială și culturală a privitorului, care pot fi identificați, toate acestea sunt descrise în termenii efectelor reciproce.

Corina Crișan analizează 6 funcții pe care televiziunea le îndeplinește.

Funcția de informare

Reprezintă cea mai importantă funcție deoarece fluxul continuu de informații din întreaga lume îi ajută pe indivizi să afle ultimele știri(informații locale, naționale, politice, culturale, sociale), care pot influența viața.

Această informare înseamnă a furniza știri de interes național. Putem fi informați despre evenimente. Și cu toate acestea trebuie să întelegem că informația nu ne face să întelegem: ne poate informa despre multe lucruri dar pe care noi să nu le putem întelege. Multe informații sunt de importanță diferită, unele nu sunt relevante. Altele sunt în mod obiectiv importante pentru că sunt menite să formeze o opinie publică despre problemele de interes public. În acest caz putem vorbi despre sub-informare care reprezintă o informare insuficientă, care sărăcește prea mult știrea care o dă și dezinformarea care nu este altceva decât distorsiunea informației, prezentarea de știri deformate, care induc publicul în eroare. Manipularea distorsionată reflectă o deformație profesională, criteriul de selectare al informațiilor este foarte important. Informația care primează este cea mai fimlabilă, estfel dacă nu există filmare nu există știre. „televiziunea trebuie să facă să se vadă”. Dar intrebarea este: ce anume să se vadă, copii care fug de acasă, povești lacrimogene. Toate acestea însă nu pot fi considerate informații. Uneori evenimentele sunt fabricate pentru și de televiziune. Să ne gândim că în țări precum Franța și Anglia încă mai există buletine serioase care nu pun atât de mult accentul pe imagini. Informațiile care primează în România sunt cele care au impact asupra cititorului și care crează anumite sentimente, violențe, împușcături, cutremure, etc.

În anumite situații are o importanță deosebită. Este vorba de calamitățile naturale sau dezastrele provocate de conflictele interumane. În aceste condiții televiziunea poate ajuta eficient, prin dirijarea echipelor de intervenție și de voluntari spre punctele critice, prin sfătuirea populației în privința măsurilor urgente ce trebuie luate în anumite situații, mobilizarea populației.

În ceea ce privește aspectele negative acestea apar atunci când informația nu este transmisă cu obiectivitate, când diversi factori îi influențează continutul, când evenimente de importanță deosebită sunt tratate egal, dar și când datele furnizate de canalul audiovizual sunt minimalizate sau ignorate de public.

2.2.2 Funcția educativă(de socializare)

Canalul audiovizual răspunde unei largi game de necesități spirituale. El dimensionează continuu universul de cunoaștere al receptorilor, influențându-le și inoculându-le valori, opinii, concepții, convingerii, atitudini, comportamente. Televiziunea preia și difuzează mesaje care dublează acțiunea specifică a instituțiilor sociale care funcționează pe tărâmul culturii, educației. Numeroasele studii sociologice au demonstrat faptul ca tinerii petrec mai mult timp în fața televizorului decât media populației.. Chiar mai mult, 45% învață cum să comunice cu părinții despre problemele lor. În ceea ce privește această funcție, televiziunea acționează astfel:

Are o valoare cognitivă, gama largă de programe, din cele mai variate domenii, devedind astfel o sursă importantă de lărgire a orizontului de cunoaștere. Imaginea îndeplinește deseori rolul de concretizare a unor noțiuni oferite de școală, fixând astfel idei, personaje, evenimente, creîndu-le o semnificație mai mare.

Televiziunea reprezintă un factor de civism care intervine în problemele societății. Investighează și ilustrează diverse atitudini, organizează dezbateri asupra unor probleme controversate pentru aducerea la cunoștiință a publicului astfel încât aceștia sa își poată foma o opinie. Ea are un rol important în ceea ce privește remodelarea opiniilor și comportamentelor.

Totodată este un difuzor de cultură. Oamenii de cultură au posibilitatea să își ilustreze cronicile și aprecierile cu fragmente din spectacol, completând informația comunicată cu dovezi vizuale.

Totuși, în țările cu o producție cinematografică redusă, inundarea pieții cu producții străine, comerciale, poate duce la „deznaționalizarea” culturală a publicului, la „colonizarea” lui culturală. Televiziunea este singura instituție care a înlăturat granițele dintre cunoștințele, modul de gândire ale copiilor și părinților, dintre cele ale oamenilor din diferite civilizații și culturi. Astfel s-a reușit performanța de a strânge toate grupurile sociale în aceeași sferă informațională, astfel subiecte care înainte erau considerate tabu fac parte dintr-un dialog public.

Criticii afirmă că acest progres informațional are un aspect negativ în sensul că tinerii își pierd devreme naivitatea sfecifică vârstei și pot ceda mai ușor diverselor tentații(fumat, droguri).

Funcția de divertisment

Această funcție se poate exercita în modalități variate, în funcție de diversitatea contextelor culturale și a nivelurilor de dezvoltare fiind legată de ămbunătățirea calității vieții.

Televiziunea răspunde cel mai bine nevoilor oamenilor de conectare, de loisir sau catharsis, poate oferi spectacole de toate tipurile(de la sportive până la cele cele coregrafice de la cele cinematografice la cele electorale), devenind astfel cel mai ieftin mijloc de divertisment dar și principalul. Nu trebuie uitat că una din funcțiile televiziunii, ca de altfel a mass-media în general, este cea culturalizatoare. În zilele noastre, această funcție este „ascunsă” cu cea de divertisment care, în cele mai multe posturi TV, predomină. Ca urmare, publicul își formează gustul astfel încât loisir-ul va ocupa un loc fruntaș în detrimentul culturii, ceea ce pe termen lung nu va constitui un beneficiu pentru receptor. Odată cu apariția televiziunilor private, s-au importat programe de succes în alte țări, dar care adaptate la piața media românească, nu sunt altceva decât forme fără fond. Ele evidențiază subcultura, propun pseudo-valori și exploatează uneori sentimentele oamenilor, cu efectul formării gustului prost al audienței. Conceptul de „cultură mediatică” definește în esență o cultură a divertismentului, o simplificare a formelor culturale ce sunt reduse, condensate, repovestite și resemnificate. Mass-media, în special televiziunea, creează această cultură, încetează a fi un canal prin care se transmit celelalte componente culturale și devin ele insele un sistem cultural în sine. Un mesaj artistic, cultural, odată devenit emisiune TV, cunoaște obligatoriu un procent de degradare în planul receptării.

S-a spus de multe ori că televiziunea nu oferă divertisment ci tratează evenimentele în forma divertismentului, făcând din spectacol ținta finală în detrimentul realizării unei informări corecte și oneste.

Funcția de liant social

Transmiterea în direct a unui eveniment face ca acesta să să se dilate iar opina publică se transformă într-o cutie de rezonanță în care ecourile evenimentului îi asigură acestuia amplificarea. Astfel, televiziunea are rolul de a asigura legăturile sociale în societatea individualistă de masă.

Funcția de a conferi status

Mijloacele mediatice conferă legitimitate și importanță unor idei, persoane, mișcări sociale. Astazi putem spune că televiziunea a devenit un mijloc de validare a știrilor, dragostei, succesului, politicienilor, dezastrelor. În acest sens, M. R. Real spune metaforic că televiziunea este un science-fiction realitate deoarece permite vizionarea oricărui vis.

Patrick Champagne consideră că televizorul a devenit arbitrul accesului la viața socială și politică. El pleacă de la explozia de consilieri de comunicare din zilele noastre care au devenit indispensabili politicienilor, mișcărilor sociale și sindicatele în cazul necesității obținerii unor revendicări. Astfel televiziunea devine singurul lobby capabil să scoată grupurile din anonimat și să le conducă acolo unde vor să ajungă.

Funcția de coeziune(de întărire a normelor sociale)

Această funcție se realizează prin faptul că televiziunea expune judecății opiniei publice orice abatere de la aceste norme. DeFleur, autorul normelor culturale afirma că, comportamentul individului este ghidat de percepția sa asupranormelor culturale. Astfel micul ecran îi întărește telespectatorului impresiile asupra normelor culturale. Televiziunea are un impact masiv în impunerea modei, a frumuseții; potrivit sondajelor, 57% din receptori consideră că festivitatea de decernare a premiilor Oscar este cel mai mare spectacol din lume al modei și frumuseții.

2. 3 Disfuncții

Cercetătorii mesajului televizat au semnalat încă din anii `70 apariția unor fenomene care afectează opinia publică. Unii sociologii consideră televiziunea ca principală cauză a deteriorării valorilor morale tradiționale, a liberalizării moravurilor, amplorii infracționalității. Sociologul H. Marcuse, consideră că televiziunea are ca efect crearea și satisfacea unor false nevoi spirituale, uniformizează personalitățile, opiniile și gusturile umane. „Televiziunea tâmpește”. Nimic mai adevarat. Dar, pe lângă consumatori, are același efect și asupra celor care o produc.

2.3.1 Cronofagia

Majoritatea cercetătorilor au evidențiat faptul, că, în ultimii ani, oamenii își consumă timpul liber vizionând programele de televiziune. În urma sondajeleor de opinie s-a constat faptul că oamenii acordă zilnic 4 ore vizionării TV.

Însă petrecerea unui timp tot mai îndelungat în fața micului ecran are consecințe negative asupra comunicării și relațiilor interumane. Astfel scade timpul acordat prietenilor, familiei. Consumul excesiv al programelor de televiziune cultivă comoditatea, sedentarismul, izolarea. De asemenea afectează practicile tradiționale precum, lectura, vizionarea spectacolelor de cinema, teatru.

Vizionarea excesivă

Această disfuncție are drept efect inducerea pasivității în receptarea oricărui tip de mesaj. Mecanismul constă în scăderea participării intelectual-imaginative a telespectatorilor, chiar dacă implicare afectivă este mare. Echipa de profesioniști oferă de-a gata receptorilor fapte, interpretarea lor și o viziune asupra lor, în acest fel telespectatorii nu sunt obligați sa judece sau să își imagineze. Din aceste motive, specialiștii au definit canalul audiovizual drept un „mediu rece”. Vizionarea îndelungată conduce la creșterea inerției și pasivității. De aceea pentru a atrage atenția și interesul receptorilor, canalele de televiziune oferă bonificații și premii. Sondajele efectuate au demonstrat că 45% din indivizi vor să urmărească un film doar dacă a fost recompensat cu un premiu Oscar.

Totodată, vizionarea în exces a programelor de televiziune scade capacitatea de concentrare, creativitatea. Conform rezultatelor unui studiu realizat de Institutul Național pentru Sănătate Publică din SUA asupra corelației dintre performanțele elevilor la învățătură și gradul în care aceștia urmăresc zilnic programele de televiziune, copii care au declarat că se uită frecvent la micul ecran aveau note mai mici decât cei care nu priveau atât de des. G. Gerbner sugera că urmărirea programelor de televiziune cauzează creșterea agresivității comportamentale.

Scăderea nivelului cultural

Televiziunea prin însăși existența ei promovează unele modele culturale submediocre. Acest lucru se datorează presiunilor unor factori decisivi, care coordonează programarea și managementul oricărui post de televiziune, extinderea programelor, scăderea timpului alocat selecției, insuficiența timpului pentru realizarea unor producții de valoare, goana după audiență(cererea este mai ridicată pentru producțiile de tip spectacol sau de o valoare mai mică).

Sociologii sunt îngrijorați de influența pe care o are televiziunea asupra culturii. Ei sunt de acord că televiziunea a determinat dezvoltarea pe orizontală a culturii dar au dubii serioase în privința intențiilor acesteia de a ajuta dezvoltarea culturii în profunzime. Ei merg până acolo până la a acuza televiziunea de stânjenirea culturii, și nu de ajutarea ei. Televiziunea nu ajută dezvoltarea culturii în ceea ce are ea mai bun și mai profund prin cultivarea unei atitudini mentale serioase și analitice, a unei filosofii de viață atotcuprinzătoare, bine informate și coerente. În schimb, spun sociologii, televiziunea și cinematografia induc o apropiere de artă simplistă, superconvențională și stereotipă și o privire asemănătoare asupra vieții sociale și a condiției umane în general. Studii sociologice au demonstrat că în țările industrializate, televiziunea a înlocuit cărțile ca sursă porincipală de educare și informare.

De asemenea specialiștii consideră că televiziunea a creat această „cultură mediatică” care reduce formele culturale și încetează să mai fie un canal de transmisie a celorlalte componente ale culturii. Devine astfel un sistem cultural care îl modelează pe cel autentic.

O caracteristică importantă a culturii mediatice, este, că în condițiile în care la televizor se transmite fără nici o modificare un spectacol, o dată televizat, mesajul artistic este degradat. Acest lucru se explică prin faptul că spre deosebire de spectacolul din sala de teatru, care presupune o pregătire prealabilă, micul ecran elimină aceste condiționări, transformând totul într-o receptare comodă, de moment. Astfel, televizorul devine un loc în care se regăsesc non-valorile care sunt respinse de instituțiile culturale tradiționale.

Disfuncția narcotică

În acest caz se vorbește despre faptul că televiziunea induce izolarea emoțională și individuală receptorilor, oferindu-le de fapt experiențe care par reale. M. Doerken a denumit această abilitate, în 1983, „disfuncție narcotică”, care are aceleași efecte ca și ale unui drog. Acest lucru pare a fi soluția ideală, de moment dar care crează dependență pe parcurs.

Prezentarea de evenimente false

Fenomenul se datorează lăcomiei televizunii de a fabrica evenimente și totodată de a da naștere unor vedete în scopul de a atrage audiența sau de a se impune în fața celorlalte posturi TV. Să luam spre exemplu un buletin de știri, putem observa cu ușurință ordinea prezentării unui eveniment. Pentru a atrage telespectatorii, producătorii exagerează mai mult decât este nevoie evenimentul, lăsând deoparte acele știri care într-adevăr au o anumită importanță.

Receptarea mesajului

Mesajul promovat de televiziune nu poate fi fixat spre deosebire de cel tipărit. În timpul transmiterii mesajului telespectatorii pot desfașura alte activități, privind doar o parte a mesajului. Asfel nemaiavând posibilitatea reluării de la început, mesajul este înteles parțial sau chiar eronat. O altă caracteristică este faptul că, pentru un individ, cu cât cantitatea de mesaj este mai mare sau îi depășește posibilitățile de telerecepție(ținând cont de ofertele concomitente de program existente pe piață, nimeni nu poate să vizioneze tot ceea ce se difuzează), cu atât mesajul are mai puține șanse de a ajunge la receptor. Astfel, dezvoltarea cantității mesajului limitează eficiența acestuia, pentru o perecpție chiar minimă a acestuia fiind necesară repetarea lui de mai multe ori(ex. clipurile publicitare).

Difuzarea oricărui mesaj va fi în duncție de „bogăția” sa în relație și în funcție de „sărăcia” sa în informație, raportul de proporționalitate invers între cele două componente ale sale care îi oferă cele mai bune șanse de a fi apropiat prin destinatarii săi, care îl vor relua la rândul lor și îi vor asigura reproducerea. Putem spune că cel care merge cel mai bine este cel care i se împrumută cel mai ușor apropierii-reproducerii de către fiecare dintre destinatarii săi.

CAPITOLUL III

Formele manipulării prin televiziune

Mijloacele de manipulare și efectele lor

Marshal McLuhan, Rene Berger, Henri Wald, susțin că omul zilelor noastre gândește conform mijloacelor de comunicare. Georges Friedmann afirmă că: „mijloacele de informare în masă sunt capabile să susțină difuziunea informațiilor, să trezească curiozități, interese, dar în același timp sunt capabile să îl manipuleze și să îl degradeze”. Televiziunea a devenit un mecanism care conferă sens și semnificație unei lumi lipsite de sens și semnificație.

Fenomenul manipulării nu a apărut în comunicarea de masă în același timp cu televiziunea dar dezvoltarea canalului audiovizual a ridicat această problemă la un nivel ridicat. Prin anumite tehnici de manipulare, televiziunea poate crea pericole sociale. Televiziunea are o ideologie proprie pe care se străduiește s-o transmită telespectatorilor săi pentru a-și ocupa și consolida locul de garant social obiectiv, unul dintre centrele de putere și decizie esențiale ale unei societăți.

Voi începe prin a prezenta metodele identificate de Radu Herjeu. După cum afirmam mai sus prin manipulare se urmărește inducerea senzației de întelegere și obținerea unor reacții din partea receptorilor în urma mesajului transmis. Folosirea unui limbaj popular, simplu, indiferent de gradul de instrucție , îl fac să aibă senzația că înțelege în profunzime problema discutată și să acționeze în consecință. Oamenii sunt incapabili de multe ori să-și susțină cu argumente părerile, îi admiră pe cei care pot s-o facă și acest sentiment le influențează capacitatea de a surprinde falsitatea ipotezei pe care s-a bazat întregul raționament.

Tehnica disimulării

Tehnica disimulării care se realizează astfel:

Sublinierea pluralismului părerilor într-o dezbatere. Majoritatea moderatorilor încercă sa aducă în platou, în jurul mesei cât mai mulți exponenți ai problemei astfel încât telespectatorii sî aiba posibilitatea de a alege dintre diversele opinii. Inocularea acestor idee face mai usoară posibilitatea de manipulare a celui care urmărește acest lucru. Oamenii politici buni vor accepta cu mai mare plăcere o confruntare cu un adversar decât prezența singur în fața realizatorului;

Mutarea centrului de greutate. Constă în deplasarea centrului de greutate de pe subiect pe obiectivitatea dezbaterii lui. Uneori se folosește opoziția măruntă, pe elemente de amănunt nesemnificativ pentru a se abate atenția de la adevăratele contradicții;

Exacerbarea rolului garanților sociali. Invitarea în platou a unui politician, specialist într-un anumit domeniu. Accentul pus pe calitatea lui de profesionist duce la diminuarea percepției lui ca om politic și, implicit, implicat subiectiv în subiectul pe care îl dezbate. Folosirea unor analiști politici cu orientări politice cunoscute și accentuarea calității lor de analiști și mai puțin pe cea de politician duce la crearea senzației de obiectivitate, astfel, adevărurile rostite de un analist sunt mult mai ușor acceptate;

Realizatorul este întotdeauna de partea telespectatorului. Uneori duritatea unui moderator are drept scop principal determinarea invitatului de a spune adevărul, chiar dacă incomod. De cele mai multe ori, agresivitatea sa are drept scop convingerea telespectatorilor că el este neutru și obiectiv, singurul lui scop fiind lămurirea lor. Surprinși de agresivitatea întrebării, telespectatorii au tendința de a considera răspunsul dat ca adevărat și nu ca pe o folosire inteligentă a elementelor întrebării anticipate;

Transferul de specializare. În televiziunile din România se practică invitarea unor personalități pentru a dezbate subiecte din domenii cu care nu sunt familiari. Telespectatorul va privi cu interes, afirmarea concepțiilor invitatului despre subiectul abordat și va da o mai mică atenție replicilor colaterale, ironiilor îndreptate spre adversarii acestuia din alt domeniu. Considerate a avea importanță minimă în contextul abordării subiectului elementele colaterale pătrund mult mai ușor în subconștientul telespectatorului decât dacă ar fi fost lansate într-o altfel de emisiune. De ex. ironiile politice ale lui Adrian Năstase intercalate în cadrul unor dezbateri pe marginea vânătorii vor fi mult mai ușor acceptate de un vânător, chiar dacă, în mod obișnuit, acestuia nu-i plac glumele lui și-l consideră un arogant.

Există o metodă de disimulare a manipulării extrem de periculoasă folosirea unor tehnici de manipulare vizibile pentru a ascunde o manipulare mult mai subtilă. În general, această tehnică este folosită de cei care nu-și pot ascunde opiniile. Folosirea exagerată a argumentelor în favoarea sau defavoarea unei poziții duce la respingerea sau acceptarea acelei poziții în mod instinctual.

Universul informațional se dilată continuu, excedând posibilitatea de cuprindere în mass-media a noutăților întregii lumi. Superabundența de știri face ca fiecare să găsească ce dorește, ce îi convine politicii sale informaționale „obiectivă” sau „subiectivă”. Sauvy surprindea această situație: „libertatea de a informa este înainte de toate libertatea de a ascunde. A da știri false ar fi absurd, când este atât de ușor să deformezi realitatea”.

Manipularea știrilor

Obiectictivitatea jurnaliștilor fost pentru multă vreme un subiect de discuție. Astăzi se mai discută despre acest subiect pentru a recunoaște că nu există obiectivitate. Cum să faci ca un eveniment să fie „trăit”, așa cum s-a produs, după ce a trecut prin atâtea filtre: martorii, poveștirile lor, încărcătura emoțională a evenimentului, pentru ca apoi să fie prezentat publicului. De aceea astăzi se vorbește tot mai mult despre imparțialitate, incoruptibilitate, cinste. Colette Beauchamps afirma: „a sparge mitul obiectivității înseamnă în același timp a sparge mitul imparțialității presei…Imparțialitatea, în sensul de neutralitate, e un mit comod ce servește la justificare abordărilor jurnalistice care reduc orice problemă la o confruntare”.

Emisiunile destinate informării publicului, emisiunile de știri, sunt cele mai sensibile în încercarea de manipulare a telespectatorilor. Știrile sunt considerate fi obiective. De aceea, manipularea se poate realiza extrem de ușor. Iată câteva dintre tehnicile utilizate:

Selectarea știrilor. Știrile sunt clasificate in funcție de: importanța lor, interesul pe care îl poartă telespectatorii subiectului sau pe care îl poate trezi acesta, interesul pe care îl poartă știrilor cel ce le selectează. În absența unui profesionalism sau în prezența unor interese puternice cel care are această putere va selecta în special acele știri care îi vor servi interesele;

Conceperea știrilor. Știrile sunt concepute încât să poată fi asimilate cu ușurință de telespectatori. Sunt simple, accesibile, cu tonalități ușor optimiste sau pesimiste, în funcție de senzația care trebuie transmisă telespectatorului;

Plasarea știrilor. O știre care deschide jurnalul va fi considerată mai adevărată pentru că va ficonsiderată mai importantă.O știre plasată în mijlocul jurnalului va beneficia de o importanță mai mică în ochii telespectatorilor. De asemenea, plasarea unei știri după calupul publicitar îi va diminua din seriozitate;

Titlurile știrii. Mai nou se folosesc titluri și pentru știrile care apar în jurnalele de televiziune. Ele ar trebui să fie o sinteză a conținutului informației. Pentru a atrage atenția telespectatorului se folosesc formule bombastice, adeseori exagerate. De multe ori titlul prezintă o concluzie posibilă și nu arată și celelalte opțiuni;

Alegerea amănuntelor. Este foarte greu să prezinți într-un scurt buletin de știri întreaga desfășurare și istorie a unui eveniment complex și deosebit de important. De aceea, este necesară selectarea acelor amănunte care pot fi susținute cu informații și imagini. Vor fi eliminate acele elemente neclarificate sau care ar necesita un spațiu extrem de mare pentru lămurire și se folosesc în special acele amănunte ușor de prezentat și de explicat și care se încadrează perfect în desfășurarea evenimentului;

Selecția imaginilor. Se vor alege acele imagini care vor da greutate informațiilor.

Henri Pierre Cathala surprinde câteva tipuri de manipulare a adevărului :

amestecarea jumătăților de adevăr cu jumătăți de minciună;

minciuna gogonată, fascinantă pentru spiritele paradoxale;

contraadevărul, imposibil de verificat din cauza lipsei martorilor;

omisiunea unor elemente;

valorificarea amănuntelor neesențiale, în detrimentul esenței;

comparații forțate, de multe ori poetice și amuzante;

exagerarea;

folosirea ironiei sau a sarcasmului atunci când se vorbește despre adevăr;

etichetarea interlocutorului și atribuirea unei apartenețe la un anumit sistem de idei, considerat negativ de către telespectatori dar fără legătură cu subiectul discutat.

3.1.3 Manipularea prin imagine

Nu întotdeauna imaginea surprinsă prin intermediul aparatului de filmat conține elemente în mișcare, astfel se poate obține senzația de mișcare, de dinamism prin schimbarea încadraturilor și prin mișcările camerei. Prin tipurile de încadratură folosite, prin schimbarea lor și prin mișcările camerei se pot crea telespectatorului senzații care să influențeze percepția elementelor prezentate și să obțină o reacție dorită de realizator. Este cazul redactării știrilor, filmarea și montarea unui material, majoritatea încadraturilor și a mișcărilor camerei sunt întâmplătoare, ținând mai mult de criterii estetice decât de intenția operatorului sau a editorului de montaj de a manipula. Reacția telespectatorilor poate varia în funcție de modul în care a fost surprinsă și apoi transmisă o imagine. Este foarte important pentru un operator bun să știe ce elemente trebuie să scoată în evidență pentru a trezii anumite senzații telespectatorului.

Elementele de prezentare a imaginilor pot părea un simplu accesoriu neimportant. Am putea spune că, cu cât telespectatorul este mai neavizat și mai neatent în ceea ce privește tehnica de producere și montare a imaginilor, cu atât cresc șansele ca acestea să aibă un rol important în perceperea într-un anumit mod a subiectului materialului. Astfel se explică de ce o suită de imagini care nu descriu decât un fapt banal, un eveniment sau o persoană care ne-ar lăsa indiferenți în viața reală, reușesc să ne capteze atenția și să ne dea senzația de interesant în timp ce alte imagini, filmate și montate într-un anumit mod scad importanța subiectului abordat până la a o reduce la 0, prin plictisirea telespectatorilor.

Imaginii îi este specifică producerea așa numitului „efect real”, imaginea ne face să vedem și să credem în existența a ceea ce ne arată.

3.1.4 Manipularea prin încadraturi

Încadratura se caracterizează prin distanța aparentă dintre camera de filmare de subiect și, implicit, prin diferența dintre cantitățile de elemente componente ale subiectului care apar în cadru. În funcție de planul folosit la încadrarea subiectului putem transmite telespectatorilor senzația receptării unor informații suplimentare față de cele existente în imagine. Cu alte cuvinte, folosirea unei anumite încadraturi determină transmiterea către telespectator a unui mesaj relațional. Din motive tehnice, de standardizare și estetice, se folosesc în toată lumea 4 tipuri de încadraturi. Există și filme de artă caracterizate prin încadraturi neșablonarde, dar acestea sunt ca poeziile suprarealiste, din care fiecare înțelege ceea ce poate sau vrea. Cele 4 încadraturi oficiale sunt : gros-planul, prim-planul, planul mediu și planul general.

Gros-planul. Este încadrare foarte de aproape a subiectului, astfel încât sunt vizibile detalii care, în mod normal, cu vederea liberă, nu ar fi observabile. Gros-planul se folosește în special pentru a întări sau pentru a contrazice o afirmație făcută de subiectul uman sau pentru a confirma sau nu afirmația despre un obiect sau altă persoană. Cele mai des încadrate astfel sunt mâinile și ochii. Se spune că și ochii și mâinile te trădează, cu alte cuvinte sunt acele elemente care pot fi foarte greu controlate mental și astfel, prin observarea lor, se pot trage concluzii despre ceea ce gândește cu adevărat persoana în cauză, dacă minte sau nu atunci când face o afirmație, dacă este tensionată sau calmă, preocupată sau nu. Este absolut clar că prezentarea în gros-plan a unor ochi frumoși, limpezi și mari va transmite telespectatorului senzația de sinceritate, de inocență, de credibilitate. Astfel, o afirmație făcută de persoana în cauză este mult mai ușor acceptată și considerată veridică de către telespectator, chiar dacă, în condiții normale, ar avea dubii. Mâinile sunt un alt element prezentat des prin gros-planuri. Mâini care se freacă sau se strâng dau senzația de nesiguranță. Dacă mișcarea este accentuată, putem avea ideea de nervozitate. Mâini așezate calm , în poală, ne pot da senzația de simplitate dar și de profunzime. Mâini care se agită prin aer dau senzația unui om expansiv, care vrea să spună mai multe decât are capacitatea într-un timp limitat sau care vrea să impună prin gesturi o idee insuficient exprimată prin cuvinte.

Prim-planul. Este încadrarea care prezintă o persoană de la torace în sus fără a i se vedea mâinile. Folosirea acestui cadru are drept scop sublinierea afirmațiilor acestei persoane, prin transmiterea ideii că motivul pentru care se află în centrul imaginii, fiind mult mai clară și mai mare decât restul elementelor din imagine, este importanța ei. De exemplu, o declarație luată pe stradă are mult mai mare impact dacă persoana care o dă este filmată în prim-plan în timp ce restul trecătorilor se văd în planuri largi sau medii. Persoana filmată în prim-plan dă senzația de apropiere față de telespectator, ca și când ar fi un interlocutor din viața de zi cu zi. În cazul știrilor, prezentatorii versați vor folosi prim-planuri atunci când citesc știri interesante sau importante pentru telespectator și plan mediu atunci când citesc despre crime și catastrofe. Oamenii tind să asocieze chipul pe care îl văd cu informațiile transmise. De aceea, atunci când vorbesc, politicienii inteligenți vor folosi cadrele adecvate pentru a întări sau diminua importanța unei idei, pentru a crea o asociație între chipul său și o idee sau pentru a se disocia subtil de cele spuse.

Planul mediu. Cuprinde toată partea de deasupra taliei, inclusiv mâinile și palmele. Un rol important îl au hainele și gesturile făcute cu capul sau mâinile. Anumiți cercetători au dat o mare importanță mesajelor transmise de modul în care cineva își folosește mâinile. Palmele deschise în sus transmit ideea de sinceritate, în timp ce mâinile încrucișate pe piept dau senzația de atitudine de apărare.

O variantă a acestui cadru este planul american, folosit cu precădere de operatorii din țările anglofone. El cuprinde corpul unei persoane de la jumătatea distanței dintre genunchi și talie în sus. În cazul în care persoana încadrată stă pe scaun, se vede corpul de la nivelul genunchilor. În acest caz intră în joc și poziția genunchilor.

Folosirea cadrului mediu are rolul de a transmite o senzație de relaxare, de liniște, de calm, de importanță redusă a subiectului discutat sau de diminuare a contradicțiilor. În general, talk-show-rile care doresc să transmită senzația de destins folosesc metoda așezării invitaților pe fotolii sau canapele în timp ce la discuțiile cu aer de importanță, de dezbateri de idei esențiale, invitații stau pe scaun la masă pentru a se folosi în special prim-planurile și pentru a nu lăsa telespectatorii să fie distrași de alte elemente care pot apărea în cadru. Discursurile politice se țin la prim-plan, în timp ce întâlnirile politice se redau la plan-mediu.

Prin cele două tipuri de încadrare se poate manipula telespectatorul prin inducerea unor senzații care nu au legătură cu fondul problemei discutate. Astfel, personajul pozitiv va fi prezentat la prim-plan iar cel negativ la plan mediu. Astfel, telespectatorii vor da o importanță crescută personajului filmat de aproape în timp ce imaginea depărtată a celuilalt diminuând greutatea spuselor sale.

Planul general. Folosirea acestei încadraturi permite să vedem ambianța în care se desfășoară acțiunea dar, în același timp, avem posibilitatea să-i urmărim concomitent pe cei angajați în discuție, putând pune în balanță senzațiile date de gesturile lor. De obicei, planul general este folosit ca un cadru de legătură, având scopul de a detensiona pentru o clipă atmosfera. Discuțiile foarte încinse vor fi transmise printr-o succesiune de prim-planuri iar folosirea unui plan general are rolul de a da un respiro telespectatorului. Palnurile generale nu sunt folosite foarte des pentru că transmit telespectatorului senzația de detașare, dezinteres și de pasivitate. De foarte multe ori, folosirea excesivă a planurilor generale duce la plictiseală.

În cazul documentarelor, este recomandată folosirea cadrelor generale, dar și aici, ele trebuie intercalate cu grijă printre prim-planurile naratorului și gros-planurile cu detalii ale subiectului descris.

3.1.5 Manipularea prin treceri

Trecerea de la o imagine la alta se poate face, în principal prin două metode : transfocarea și panoramarea.

Transfocările. Constau în mișcarea lentilelor aparatului de filmat astfel încât un element al ansamblului filmat sau chiar întreg ansambul să dea senzația că se apropie sau se depărtează de telespectator. Un element extrem de important în acest artificiu tehnic este viteza cu care se face. Cu cât viteza crește, cu atât efectul este mai puternic. În principal, transfocarea este destinată transmiterea senzației de creștere a importanței subiectului discutat. Dacă în timp ce vorbește la plan mediu sau general, un personaj începe să se apropie de trelespectator el va da aceeași senzație ca atunci când, într-o discuție obișnuită, celălalt se apropie mai mult de tine pentru a-ți împărtăși ceva extrem de important. Dacă mișcarea este inversă, senzația este contrară, de diminuare a importanței celor spuse. Transfocarea înapoi este folosită pentru a încheia un material. Nu este recomandată folosirea excesivă a transfocărilor pentru a nu rupe ritmul prea des și a nu obosi telespectatorul. În cazul filmărilor de studio se folosesc transfocările lente. La știri, acestea sunt folosite în special înaintea publicității pentru a da o senzație mai puternică telespectatorului că merită să aștepte pentru că materialul de după publicitate va fi cu adevărat extrem de interesant. La talk-show-rile politice nu veți vedea prea des transfocări pentru că discuțiile sunt, de obicei extrem de dinamice.

Panoramarea. Este mișcarea obiectivului aparatului de filmat de sus în jos sau de la stânga la dreapta. Mișcarea are drept scop principal reliefarea relațiilor cauzale sau de alte natură între elementele subiectului filmat. Panoramarea permite introducerea în cadru a unor elemente noi a căror importanță este foarte mare dar pe care nu dorim s-o diminuăm prin lărgirea cadrului. Astfel, trecerea se face de la un tip de plan la același tip de încadratură.

Manipularea prin montaj

Există și în acest caz anumite reguli care țin de senzațiile estetice și nu de intenția celui care montează de a manipula. De exemplu nu se montează prim-plan după prim-plan pentru a nu avea așa-numita săritură de cadru.

Apare atunci când montajul este realizat în scopul de a defăima, de a pune într-o lumină nefavorabilă o persoană implicată într-un anumit eveniment. Se poate realiza prin eliminarea elementelor esențiale dintr-un discurs, prin lipirea unor porțiuni disparate, astfel încât mesajul obținut să fie diferit de cel inițial. La știri, trecerile de la un cadru la altul se fac prin tăietură, succesiunea agresivă a acestora dând senzația de dinamicitate, de actual. Un documentar sau o emisiune culturală va folosi trecerea de la un cadru la altul prin dizolv, adică prin ștergerea contururilor unei imagini concomitent cu apariția alteia, dând senzația continuității de semnificație.

Manipularea prin cenzură

Cu toate că încercă să fie obiectivă, televiziunea nu reușește, deoarece asupra sa acționeză o serie de factori. Accesul la televiziune are drep contrapondere pierderea autonomiei.

De cele mai multe ori, dezbaterile televizate se termină tocmai când participanții au ajuns în miezul problemei ori din lipsa spațiului de emisie, moderatorii iau cuvântul invitaților deși aceștia își continuă pledoaria. Dacă o problemă nu a fost suficient dezbătută, ea poate fii reluată într-o altă emisiune. Totuși există riscul ca problema să fie uitată sau conflicul poate fi aplanat.

În ceea ce privește investiția într-unal post privat de televiziune, acestea poate fi una strategică în plan politic deși, în general, posturile TV evită să susțina sau să facă pe față jocul unor partide politice. Patronii își pot impune punctul de vedere în politica postului pentru a asigura susținerea unui grup sau candidat politic.

Constrângerea economică apasă cel mai puternic asupra producțiilor de televiziune.Deși orice canal de televiziune are un proprietar: TVR-statul, ANTENA1 Corporația pentru artă și cultură INTACT, NBC-Concernul General Electric, coalițiile politice sau economice în care propeietarii sunt implicați, exercită cenzura cea mai puternică. Prin intermediul presiunii exercitate în lupta pentru atragerea audienței, prin presiunea exercitată de televiziune asupra jurnalistului, poderea constrâgerilor economice ajunge să apese asupra celorlalte canale mediatice, reușind să le impună subiecte cautate în mod specific de televiziune.

Manipularea prin procedeul „a ascunde arătând”

Manipularea prin televiziune se poate face și în direcție contrară, „a ascunde arătând”. De cele mai multe ori acest lucru se datorește jurnaliștilor cu diferite categorii de percepții. În prezentarea datelor în scopul realizării reportajului, ei mai fac încă o selecție peste selecția deja făcută cu scopul de a atrage și de a aduce senzaâionalul. Televiziunea pune în scenă un eveniment exagerându-i în același timp importanța și gravitatea sa. Ieșirea din anonimat se datorează cuvintelor, pentru că daca ne gandim bine pentru ca o imagine să atragă ea trebuie susținută de un limbaj care să șocheze. Cuvintele îi îndeamnă pe telespectatori sa interpreteze imaginile și evenimentele prezentate într-un anumit fel. Însă aceste cuvinte trebuie folosite cu grijă pentru că ele pot declanșa conflicte, pot induce anumite sentimente, ură, repulsie. Sociologii afrimă că producătorii de emisiuni vorbesc adesea fără să se gândească la cuvintele pe care le folosesc, fără să cântărească responsabilitățile pe care le implică. Jurnaliștii, în general, sunt interesați doar de ceea ce ei consideră că este interesant. Însă aceste lucruri pot fi banale pentru alții și invers.

Manipularea prin charismă

Sociologii au constat că una dintre cauzele care contribuie la crearea acestor situații de manipulare mediatică constă în farmecul pe care o degajă anumite persoane prezente pe micile ecrane. Charisma reprezintă un ansamblu de calități care țin de fizicul, limbajul, ținuta, tonul, expresia facială. În cazul prezentatorilor de televiziune, charisma este un atu indispensabil. În cazul personalițăților, analiștilor, ce se adresează publicului prin intermediul micului ecran, această lipsă, poate umbri valoare informațiilor deținute de aceștia.

J. F. Kennedy, a fost primul președinte mediatizat de televiziune la scară națională. Victoria acestuia în fața lui Nixon în alegerile din 1960, s-a datorat în cea mai mare parte charismei și discursurilor televizate. Nu de puține ori, charisma în combinație cu puterea canalului audiovizual au construit o imagine inversă realității: prezentarea lui Boris Eltîn pe micul ecran drept un dansator înfocat de rock pe când acesta suferise un infarct.

În țările occidentale, campaniile prezidențiale sunt confruntări între persoane, înfruntarea dintre candidați producându-se în spațiul televiziunii. Astfel candidatul devine interpretul charismatic al unui rol pregătit dinainte, cu mare atenție de către cei care se afla în spatele său, care îi sugerează gesturile, retorica, formulările pe care este de preferabil să le facă.

Manipularea prin comentariul din off

Acest tip de manipulare poate apărea în condițiile în care, pe fondul unor imagini corecte, comentariul exagerează, acuză și compromite persoane, grupuri politice, atribuie apartenența unor imagini filmate în alt loc altuia. Felul în care comentariile din off, pot manipula opinia publică este edificator în cazul Războuiului Rece și în cazul boicotărilo Jocurilor Olimpice. Studii asupra prezentării la televiziune a problemei boicotului SUA la Jocurile Olimpice de la Moscova au relevat specificitățile fiecărei televiziuni americane, în condițiile în care toate au acordat o atenție deosebită și largi spații e dezbateri, inserând imagini similare despre invazia Afganistanului de către trupele rusești. Efectle persuasiunii media au fost dramatice. Potrivit sondajelor efectuate de NBC Associated Press, bombardamentul continuu cu știri al canalelor de televiziune a schimbat radical, în decurs de trei săptămâni, poziția unei pătrimi din populația americană.

Manipularea prin sunet

Sunetul este extrem de important pentru senzațiile pe care vrem să le transmitem telespectatorilor. O succesiune rapidă de sunete duce la distragerea atenției de la imagine. Absența sunetului provoacă o concentrare a atenției la imagine. Sunetele extrem de puternice au darul de a trezi o reacție de respingere de către telespectator a informației obținute. Suprapunerea comentariului pe sunetul original al materialului are darul de a crește veridicitatea informațiilor prezentate. Uneori se folosește și muzica pentru a sublinia importanța unei informații. La știri acest procedeu se folosește foarte rar și numai în cazul reportajelor sau a știrilor soft.

Manipularea prin culori

Culorile au nu numai un rol estetic, de decorare a lumii înconjurătoare ci au și efecte extrem de puternice asupra psihicului nostru, asupra sentimentelor și emoțiiloe noastre, asupra stării de spirit și, evident, asupra modului în care recepționăm o informație. Există în întreaga lume o mulțime de institute care cercetează efectele culorilor asupra psihicului uman iar rezultatele au fost folosite în toate domeniile de activitate, în principal, pentru a ajuta omul să se integreze într-un anumit sistem. Evident că și televiziunea a profitat din plin de pe urma cercetărilor și a învățat să folosească toate culorile în scopurile pe care și le-a propus : informare, divertismnent, educare. De cele mai multe ori, telespectatorii sunt preocupați de folosirea culorilor din punct de vedere estetic, aprecierile lor fiind strict subiective și având la bază criterii superficiale. Ei fac judecăți de valoare asupra potrivirii culorii unui element de vestimentație cu aculoarea altuia, alegerea fericită sau nu a nuanței care pune în valoare tenul sau ochii moderatoarei, reușita estetică a combinării culorilor într-un decor. Aproape niciodată nu se întreabă de ce un studio de știri este decorat în albastru sau de ce mulți politicieni îmbracă cămăși bleu.

Manipularea în cadrul producțiilor de televiziune

Manipularea opiniei publice într-un talk show, documentar, anchetă, se poate face prin acordarea cuvântului reprezentanților unei parți implicate, sublinierea acțiunilor lor pozitive și minimalizarea faptelor benefice ale părții adverse. Această modalitate se folosește atunci când se vorbește despre o boală sau despre un fenomen social negativ.

Pierre Bourdieu realizează o clasificare a elementelor care participă la realizarea manipulării în cazul producțiilor de televiziune:

Moderatorul

Compoziția platoului

Scenariul

Moderatorul. El este cel care impune subiectul, dă cuvântul invitaților, astfel intervențiile sale sunt văzute ca fiind constrângătoare. De exemplu într-unul din Observatoarele de la Antena 1, când Victor Ionescu a fost invitat să participe în calitate de analist politic, fiind la acea vreme directorul departamentului de știri de la respectivul post, a putut fi observat în modul în care s-a desfășurat discuția. Studiile efectuate de sociologi, au demonstrat că de multe ori moderatorul pune întrebări care să îi satisfacă propria curiozitate. Moralismul moderatorilor rămâne un subiect de discutat. Adeseori aceștia susțin cu mult cinism discursuri pline de încărcătură morală, devenind asfet manipulatori de conștiințe acre se fac purtătorii de cuvânt ai unei morale care să impună telespectatorilor propria scală a valorilor.

Mimarea lipsei de timp constituie o altă strategie de manipulare. Moderatorul se folosește de ceas pentru a întrerupe invitații sau a le lua cuvântul atunci când se ajunge în miezul problemelor, dând alt curs discuției. Cu cât un moderator sau un lider de opinie are o credibilitate mai mare și un statut social mai ridicat, cu atât discrepanța dintre el și un invitat mai puțin cunoscut, chiar dacă este expert într-un domeniu, este mai mare. Moderatorul trebuie să nu uite că invitatul este cel care se află în atenția telespectatorilor, comunicarea înseamnă dialogul.

În încercarea de a cunoaște cât mai bine invitatul, moderatorul sau reporterul trebuie să parcurgă câteva tehnici. În primul rând trebuie sa se arâte interesat de părerile celui intervievat și să accepte expunerea acestora și să nu îl întrerupă prea devreme. În cazul unui invitat timid, moderatorul trebuie sa îl ajute în încercarea de a-și depăși emoțiile. Trebuie să impulsioneze dialogul și să ceară cât mai multe amănunte pentru întelegerea precisă a opiniei și părerilor interlocutorului și implicit verificarea ideilor sale. În televiziune există numeroase limitări și constrângeri, de șa cele temporale la cele aduse în discuție de participanți. Totuși avem două urechi și o singură gură, așa că este mai bine să ascultăm de două ori mai mult decât vorbim. Specialiștii în domeniu au ajuns la concluzia că fiecare moderator este bun în funcție de tipul de partener, de conjunctură. Pentru o dezbatere reușită trebuie să se țină seama de aceste caracteristici, ignorarea lor putând duce la eșec. În general, o dezbatere iese bine dacă ambii parteneri de discuție au același tip de personalitate.

Compoziția platoului. Reprezintă al doilea nivel la care se poate realiza manipularea în cazul producțiilor de televiziune. Acest aspect este determinant pentru modul de abordare al problemelor. Este persoane care nu sunt învitați, alții care refuză. Cercul de invitați înluențează modul de percepție al telespectatorilor, absența unei părți aflate la discuție are o mare importanță în constituirea percepției receptorilor. Compoziția platoului trebuie să ofere un echilibru democratic între părți. Talk-show-urile și dezbaterile televizate sunt nelipsite din programul oricărui post de televiziune. Moderatorii urmăresc aceeași schemă. Studiile efectuate au arătat că majoritatea invitaților merg la dezbateri în primul rând pentru a fi văzuți.

Scenariul. Pe baza scenariului, moderatorul conduce dezbaterea. Acesta poate să fie stabilit dinainte. În cazul în care moderatorul își trasează scenariul în urma discuțiilor pregătitoare cu participanții prezumtivi, prin care lasă loc și improvizației sau exprimării libere în timpul emisiunii, discuția poate să devieze într-un mod pericilos. Cu toate acestea nu trebuie uitate limitele politeții și menținerea unui limbaj adecvat.

Jurnaliștii, autori și marionete ai manipulării.Fuga de manipulare

Rolul celei de-a patra puteri este cu siguranță cel de a controla și critica celelalte trei puteri tradiționale. Poate face acest luccru într-o âară liberală, deoarece critica presei nu are funcții represive. Mijloacele de comunicare pot influența viața politică a țării numai prin crearea de opinii. În schimb puterile tradiționle nu pot controla și critica mass-media.

Jurnaliștii sunt de cele mai multe ori principalii actori ai manipulării. Aceștia propagă un mesaj manipulator atunci când o fac cu o întenție manipulatoare sau când sunt inconștient manipulați de către alte persoane. Rolul jurnaliștilor nu trebuie neglijat atunci când vorbim de procesul de manipulare. Există cazuri în care jurnaliștii au abuzat de puterea presei, a patra putere în stat. Puterea pe care le-o oferă mass-media jurnaliștilor îi face pe acestea să se bucure de o considerație disproporționată în raport cu meritele lor intelectuale. Jurnaliștii promovează politicienii, sociologii, analiștii ale căror afirmații se apropie cel mai mult de ceea ce gandesc aceștia. Totodată specialiștii încearcă să mențină relații cât mai amiabile pentru a-și asigura popularitatea.

De cele mai multe ori jurnaliștii nu își dau seama că sunt manipulați în aceeași măsură cu care ei manipulează. De multe ori, ei manipulează cu atât mai eficace cu cât sunt la rândul lor manipulați și cu cât sunt mai puțin conștienți de acest lucru. În cazul în care jurnaliștii se lasă conduși de interese sau dominați de subiectivismul indus de categoriile lor de percepție, reportajele lor pot să producă efecte neadevărate, exagerate. Spre exemplu greva studenților francezi din 1968. din dorința de a nu rata un eveniment aparent important, jurnaliștii francezi au exagerat gravitatea grevei, transfromând-o într-o știre extrem de importantă. Un alt exemplu îl constituie scandalurile prin care sunt demscate anumite fapte ale politicienilor sau ale unor persoane publice.

„Televiziunea este efemeră, episodică, concretă, particulară si dramatică”. Ea este capabilă de a modela comportamentul sau de a ne forma anumite atitudini, nu atât prin mesajul pe care îl transmite cât și prin elementele specifice atmosferei pe fondul căreia se desfășoară acțiunea. Telespectatorii se uită la o emisiunea de divertisment sau se implică în acțiunea unui film, neștiind că în acest timp, câteva mesaje subîntelese situațiilor create pe micul ecran, niște valori, le sunt transmise sau mai degrabă inoculate.

Presiunea tipurilor de manipulări enunțate mai sus, poate fi sesizată în cele mai neobișnuite secvențe ale vieții. Importanța acordată relațiilor interumane, supunerea față de regulile de grup, emoția produsă de recompense sociale minore precum un zâmbet, un compliment sau un gest reprezintă efectele manipulării, cu cât individul se preocupă mai mult de a nu fi luat drept incult, plictisitor sau lipsit de orice talent, cu atât el este mai ușo de manipulat de către cei care intenționat îi aduc astfel de preocupări pentru a-l distrage de la gândurile sale firești. Influența socială, de multe or, poate fi mai puternică decât influența exercitată în mod direct de manipulatori. De aceea aceștia imaginează strategii tocmai pentru crearea unor astfel de situații sociale, în care individul este supus presiunilor grupului din care face parte. El realizează din reflex că este mult mai ușor să te supui regullilor grupului decât să le încalci și se adaptează situației respective imitând comportamnetul celor din jur, fără a mai încerca să analizeze cu detașsare respectivele regului.

Cea mai sigură soluție de evitare a manipulării este construirea unui mesaj argumentativ. Acest tip de discurs reprezintă o modalitate sigură de rezista de și de afirmare a libertății de gândire. Dar se pare că acest discurs aproape că a dispărut din știrile de televiziune.

Oficialitățile sunt cele mai sensibile la opinia publică, folosindu-se frecvent de mass-media pentru a verifica reacțiile publicului privind anumite proiecte legislative pe care doresc să le propună.

Unii cercetători consideră că nu doar jurnaliștii ci și telespectatorii ar trebuie să fie conștienți cu privire la tehnicile de manipulare astfel încțt sa le poată evita. Cele mai eficiente tehnici de manipulare se bazează pe crearea unei aparențe de normalitate.

În raportul de activitate pe anul 1998, Comisia Națională a Audiovizualului, a acuzat televiziunea publică, dar si celelate teleleviziuni că promovează vulgaritatea și violența, precum și de faptul că, prin adoptarea unei grile de programe comerciale, încalcă revederile Legii 41 privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de Televiziune: „proliferarea telenovelelor până la dimensiunea unui fenomen social, pe de-o parte, a violenței și vulgarității, pe de altă parte, și nu în ultimul rănd, a concursurilor de perspicacitate prin telefon au afectat din ce în ce mai mult calitatea programelor de televiziune”. CNA protestează de asemenea față de videoclipurile care au atins cote alarmante. De aceea specialiștii în domeniul audiovizual consideră că trebuie să se impună anumiți facori de răspundere, începând cu organismele de stat până la instituțiile societăți civile. Datorită creșterii ponderii simbolice a televiziunii din ultimii ani și a concurenței, realizatorii s-au abordat un gen de producții care urmăresc senzaționalul, spectaculosul, extraordinarul. Aproape toate jurnalele de televiziune din întreaga lume încep cu știri de senzație care trezesc curiozitatea, însă nu necesită un anumit nivel de competență. Faptele diverse au ca efect rezumarea vieții la bârfă, urmăresc senzaționalul prin selectarea faptelor diverse acre sunt capabile să atragă atențiaa telespectatorilor prin flatarea instinctelor primare și a celor care au capacitatea de a provoca indignarea populației sau de a o imobiliza într-o acțiune colectivă.

Manipularea făcută intenționat de către jurnaliști poate fi combătută prin amplicarea unor sancțiuni mult mai aspre aplicate de conducerea posturilor de televiziune sau de asociațiile de jurnaliști profesioniști.

Conform eticii profesionale, trebuie respectat dreptul oricărui individ la o viață personală. Acte precum dezvăluirea de fapte jenante, intruziunea, punerea într-o umină falsă fiind condamnate. Reglementările internaționale stipulează să nu se difuzeze materialele jurnaliștilor implicați într-un partid politic referitor la mișcări și evenimente provocate de către acestea ori cele instigatoare la violență sau ură rasială, să nu se promoveze materiale pornografice și publicitatea subliminală.

În ceea ce privește etica jurnalistică, aceasta desemnează un ansamblu de reguli și norme care reglementează comportamentul jurnaliștilor față de public, față de sursele lor de informare, canalele mediatice pentru care lucrează și nu în ultimul rând față de societate. Aceasta se aplică doar la nivel de profesiune și se constituie într-un sistem de principii care pot fi sau nu rmate de către jurnaliști, în funcție de propriile considerente. Unele coduri jurnalistice susțin că realitatea trebuie redată așa cum este ea, fără o atenuare prealabilă în timp ce altele sunt de părere că posturile de televiziune care se fac vinovate de asemenea ultragii trebuie neapărat supuse sancțiunilor. Potrivit Codului Etic al Difuzării Știrilor redactat de Asociația Directorilor de Știri din Radio și Televiziune, responsabilitatea jurnalistului de radio su de televiziune este de a oferi publicului informații de interes, într-un mod cât mai exact. Potrivit acestui cod, presa americană nu a fost emancipată doar pentru a informa ci și pentru a face posibilă analiza de pe poziții independente a structurilor puterii din societate.

STUDIU DE CAZ

Evenimentele din ultimele luni au bulversat scena politică și nu numai. Cine ar fi crezut? Situația politică începe să se degradeze, ce am putea face? Să privim neputincioși în timp ce partidele își fac jocul? Tocmai de aceea a apărut votul ca sa putem alege ceea ce este mai bun pentru noi dar se pare ca acesta nu este decât un instrument aflat la îndemâna omului liber prin care, cel mai adesea, acesta își distruge țara și se umilește singur. Când oamenii nu mai ascultă de conducere e semn că au deja o altă conducere. Pedeapsa pe care o primești pentru că nu faci politică este faptul că ajungi să fii condus de oameni mai prost pregătiți decât tine. Iată ce spunea Murphy într-una din legile sale: „Orice este posibil daca nu știi despre ce vorbești.” Se vorbește de politicieni cinstiți dar gandiți-vă bine, singurul politician cinstit este acela care, odată ce l-ai cumpărat, reușește să facă ceea ce a promis. Politicienii sunt cununați cu adevărul dar, ca în atâtea căsnicii duc vieți separate. Aceștia se mulțumesc cu problemele pe care le avem, îi putem numi conservatori iar pe cei care încearcă să schimbe problemele mai vechi ăi putem numi liberali.

De multe ori trăim atât de prost încât nu ne putem imagina ceva mai rău însă politicienii întotdeauna pot. Guvernul pare asemenea unui bebeluș, la un capăt are o gură mare care înghite tot ce e bun iar la celălalt capăt face numai prostii, una după alta. Scopul unui mandat prezidențial nu este puterea sau conducerea lumii, ci amintirile, amintirile care sunt strănse într-un best-seller de care cu toții ne vom aminti.

Astfel ajungem la concluzia că România este o țară pe care cu cât o cunoști mai bine, cu atât o întelegi mai puțin. Nimic nu este mai periculos decat o idee care circulă singură prin prea multe capete goale.

O analiză lucidă a evenimentelor

„România nu e țara deciziilor rapide și nici a măsurilor radicale. Aici s-a născut și a crescut mare tranziția, aici e pămîntul în care se plantează și cresc inițiative dar numai pînă la jumătate, aici e locul unde încep multe și se sfîrșesc puține.”, afirma Robert Turcescu într-una din emisiunile sale difuzate pe Realitatea Tv.

„În situația în care, în pofida avizului Curții Constituționale, Parlamentul va vota suspendarea mea, în maxim cinci minute de la vot voi demisiona din funcție și voi chema în fața electoratului și pe cei care au generat un abuz constituțional…”, așa suna declarația pe care Traian Basescu a susținut-o pe 18 aprilie la Palatul Cotroceni, fără a ști care avea să fie continuarea și cel mai important cum avea să se termine tot acest circ. Electoratul este cel care, la urne, judecă „cine este mai potrivit: președintele României sau cine stie cine“.

Iată că a trecut o lună de atunci. Aș vrea să vă reamintesc cum a început totul pentru a vă putea face o idee despre faptul că nimic nu este întâmplator, totul se întâmplă cu un anumit scop.

În urma scandalului „Bilețelul”( Traian Băsescu a dat de înțeles că primul ministru l-ar fi rugat să intervină pe lângă procurori, la începutul anului 2005, în cazul omului de afaceri Dinu Patriciu, anchetat în dosarul Rompetrol), PSD a decis să declanșeze procedura de suspendare din funcție a președintelui Băsescu, pentru ca apoi să acționeze în Parlament pentru demiterea premirului Tăriceanu.

În urma acestei „crize politice și constituționale”, social-democrații au ajuns la concluzia că se impune debarcarea din funcție atât a președintelui Traian Basescu, cât și a premierului Călin Popescu Tăriceanu, pentru că „ambii sunt vinovați”: primul pentru crizele repetate de pe scena politică, al doilea pentru „încercarea de a influența justiția”. „Solicităm în mod ferm, public, demisia președintelui și a premierului. Avem în fața noastra un scandal politic care, în orice țară civilizată și democrată, ar fi condus automat la demisia primului-ministru făptuitor și a președintelui tăinuitor”. Aceasta a fost solicitarea PSD, enunțată de președintele partidului, Mircea Geoană.

„Autorul politic al actualei situații de criză”, „patron al sistemului oligarhic din România”, „președinte-jucător”, acestea sunt doar câteva din catalogările adresa te președintelui și pe care de altfel ne-am obisnuit să le auzim zi de zi la televizor.

Și iată că inevitabilul s-a produs, pe 19 aprilie se hotărăște…Parlamentul l-a suspendat pe Traian Băsescu din funcția de președinte al României. Pentru suspendare au votat 322 de parlamentari, 108 au fost împotrivă și s-au înregistrat 10 abțineri. Ziarele și televiziunile ne-au asaltat cu titluri precum: „Pentru prima oară în istoria României moderne, forul legislativ a decis să-l suspende pe președinte.”, „Parlamentul a decis – Băsescu suspendat!”. Reacțiile nu au întarziat să apară, populația fiind cea care l-a sprijinit pe Traian Băsescu în toată campania desfășurată.

În niciun regim politic deciziile nu sunt luate direct de către societate și nu putem concepe un regim care, într-un sens, să nu fie oligarhic. Raymond Aron afirma ca în toate regimurile politice cei care conduc în mod efectiv sunt puțini.

Dar tot el afirma că ceea ce se cere unei bune guvernări este ca deciziile să fie luate pentru societate. Astfel, în privința faptului ca regimul nostru politic este într-un anume sens oligarhic, suntem ok.

Totuși la noi, deciziile nu sunt luate pentru colectivitate, ci în favoarea oligarhilor uneori, direct împotriva societății. Exact situatia de față. Criza politică în care ne-a împins decizia celor 322 de parlamentari de a-l suspenda pe președinte, în ciuda faptului că nu există motive constituționale să o facă, este consecinta unui vot oligarhic, dat împotriva societății.

Decizia de suspendare a președintelui nu este în interesul societății cum s-a pretins și nu va rezolva nimic cum se spera.

Suspendarea unui președinte ales de majoritatea românilor în beneficiul unuia impus de doar 322 este un scandal. Încă odată este prezentă dovada clară că procedeele democratice pot fi folosite în favoarea puținora, prin nesocotirea multora și prin ignorarea binelui comun, pot fi îndreptate împotriva tuturor.

Televiziunea: înainte și după referendum

În plină campanie de organizare a referendumului din 19 mai, Parlamentul a intervinit acolo unde nu se pricepe, la împărtirea audienței pe posturile publice. CNA s-a grabit și a greșit, fără să-și dea seama că ar putea supăra forul legislativ, cel care-i votează Raportul anual. Televiziunile si radiourile comerciale au fost pregatite pentru ce e mai rău. Chiar daca n-o spun, TVR și SRR au fost ceva mai liniștite. Reperele campaniilor politice trecute ar trebui să ne pună pe gânduri. În 1996 nu existau reguli stricte. Partidele puteau insera o mulțime de informații și spoturi pe proprie răspundere în programele electorale. Canalele, puține în acea vreme, nu erau sancționate decât dacă nu respectau orele programate pentru campania electorala. Anul 2000 a adus criterii mult mai stricte, elaborate de un Consiliu al Audiovizualului mai organizat si mai profesionalizat. Mai ales în provincie au existat și monitorizări (destul de empirice), instructaje organizate de inspectorii CNA, dar și controale dure prin birocrație. Situația s-a înrăutățit în 2004. Analize privind strictețea regulilor campaniei, precum și asupra derulării acesteia sunt încă disponibile pe site-urile organizatiilor de protejare a jurnaliștilor sau de promovare a libertății presei. Concluzia acestora este că puterea de atunci putea influența orice canal media. În plus, trebuie să amintim că, numai cu câteva luni înaintea campaniilor din 2000 si din 2004, direcțiile județene de șomaj, munca, sănătate, pensii, finanțe declanșau controale la societățile de media ce operau frecvente de radio si televiziune. La pseudo-campania pentru referendumul din 2003, după care România s-a ales cu o nouă Constituție, nu au fost exprimate păreri anti, ci toate canalele media s-au implicat civic în informarea cetățenilor și scoaterea lor la vot. Singura miză a fost întrunirea conditiei de validare: prezenta a 50% din corpul electoral.

CNA a stabilit câteva precizari de preventie, pentru ca audiovizualul românesc sa nu sară calul în perioada de pâna la referendumul privind demiterea președintelui României. Acestea au fost votate cu unanimitate în Consiliu.

Decizia nr.369 din 23 aprilie 2007

Art. 1. – Reflectarea evenimentelor legate de referendum trebuie să respecte regulile privind informarea corectă, imparțialitatea și pluralismul de opinii din legislația audiovizuală.

Art. 2. – În emisiunile informative pot fi reflectate evenimente referitoare la referendum și pot fi prezentate modalitățile tehnice de organizare și desfășurare a acestuia.

Art. 3. – În cadrul emisiunilor de dezbatere, punctele de vedere pro și contra vor fi reflectate în mod egal.

Art. 4. – În cazul în care în emisiunile informative și de dezbatere se aduc acuzații de ordin penal sau moral unor persoane, sau în cazul în care astfel de acuzații pot prejudicia imaginea unor instituții se va difuza și punctul de vedere al celor vizați.

Art. 5. – În cazul în care radiodifuzorii vor primi cereri pentru dreptul la replică sau rectificare, răspunsul la astfel de solicitări se va da în maximum 24 de ore de la data primirii lor.

Art. 6. – În temeiul obligației de a informa corect publicul, până la încheierea referendumului, radiodifuzorii nu pot difuza consultări ale publicului prin intermediul sms-urilor, e-mail-urilor și al telefoniei fixe.

Art. 7. – Anchetele făcute pe stradă nu pot fi prezentate ca fiind reprezentative pentru opinia publică sau pentru un anumit grup social sau etnic și au obligația de a reflecta punctele de vedere aflate în divergență.

Art. 8. – Pe perioada campaniei pentru referendum nu pot fi difuzate clipuri publicitare care prezintă, în sens negativ sau pozitiv, un partid, un om politic sau un mesaj politic.

Art. 9. – Sondajele de opinie realizate de instituțiile de specialitate pot fi difuzate în condițiile respectării regulilor din Codul de reglementare a conținutului audiovizual; cu 24 de ore înainte de ziua de desfășurare a referendumului și până la închiderea votării nu pot fi difuzate sondaje de opinie.

Analizând comunicatul, putem trage concluzia că jurnaliștii din audiovizual ori sunt neprofesioniști, ori sunt răuvoitori:

Reflectarea evenimentelor legate de referendum trebuie să respecte regulile privind informarea corectă, imparțialitatea și pluralismul de opinii. (…) În cadrul emisiunilor de dezbatere, punctele de vedere pro si contra vor fi reflectate în mod egal. În cazul în care în emisiunile informative si de dezbatere se aduc acuzatii de ordin penal sau moral unor persoane sau în cazul în care astfel de acuzatii pot prejudicia imaginea unor institutii, se va difuza și punctul de vedere al celor vizați. În cazul în care radiodifuzorii vor primi cereri pentru dreptul la replica sau rectificare, răspunsul la astfel de solicitări se va da în maximum 24 de ore de la data primirii lor. În traducere, înseamnă, de fapt, că CNA instiga audiovizualul românesc la scandal. Dacă Geoana, de pildă, face o declarație, în mod obligatoriu jurnalistul trebuie să-l pârască la staff-ul de campanie al lui Basescu și, dacă nimeni de acolo nu are chef să răspundă, atunci intervenția lui Geoana nu intră. Descoperim și anomalii: Pe perioada campaniei pentru referendum nu pot fi difuzate clipuri publicitare care prezintă, în sens negativ sau pozitiv, un partid, un om politic sau un mesaj politic. Razvan Popescu, membru CNA, ne explică de-a dreptul că nu poate intra niciun fel de spot. El mai spune că toate posturile de radio și de televiziune sunt monitorizate 24 de ore din 24, unde se măsoară numarul de apariții pro si contra, fără să se țină seama de timpii acordati fiecarei opinii. Un lucru este bun: am eliminat riscurile de manipulare prin SMS-uri, e-mail-uri, telefoane în direct sau vox-pop-uri. Perioada următoare a fost una atipică și nu s-a aplicat decizia care obligă difuzorii de a acorda spațiu în buletinele informative în proportie de 33% pentru putere, opoziție și administrație.

Radio Romania și TVR au avut intotdeauna un comportament pro-putere. Să nu uitam că, în fiecare an, Parlamentul aprobă rapoartele de activitate ale celor doua instituții. Dacă raportul nu trece, Consiliul de Administrație al institutiei respective este demis, conform legii. Așa că nimeni nu-și dorește această catastrofă. Este adevărat că acum sunt alți oameni. Maria Toghină, președintele CA al Societății Române de Radiodifuziune, afirma că jurnaliștii din Radio România sunt profesioniști și, oricum, există Codul Deontologic, care este respectat. Orice precizare din partea CNA sau a Parlamentului este bine-venită. S-a recomandat echilibru, echidistanță și respectarea normelor legale. Ioana Mureșan, producător al jurnalelor de știri în TVR, răspunde: „normele CNA pentru campanie mi se par de bun-simț. Oricum, jurnaliștii din TVR le respectau și până acum. Vorbim de echilibru, imparțialitate, pluralism de opinii. Sigur, acum o sa fim si mai atenți pentru a respecta echilibrul de unu la unu, adică număr egal de păreri pro și contra”.

Posturile private generaliste bucureștene susțin că nu au fost afectate. Astfel, Andrada Burdalescu, director de știri la Europa FM, crede că intervenția CNA nu schimbă cu nimic structura programelor, deoarece jurnaliștii trebuie să-și facă meseria la standardele cunoscute. De altă parere este Radu Moraru, moderatorul talkshow-ului „Nașul” de la B1 TV: Nu-mi place când vine cineva și-mi spune ce trebuie să fac.

Dupa o prelucrare la CNA a realizatorilor de talkshow-uri și a șefilor departamentelor de știri, aceștia suflă și-n iaurt: Aura Titirigă, redactorul-șef al Antenei 3: „oricum, noi difuzăm toate opiniile partidelor politice, nu doar de dragul păstrării echilibrului între opiniile pro și contra, ci mai ales pentru că așa este corect din punct de vedere deontologic.” Pentru Antena 3 este aceeași situație pe care o regăsim și în campania electorală, pentru că regulile par aceleași. Singura diferență este faptul că emisiunile nu vor mai fi la fel de interactive ca până acum. Dispar televotingul, opiniile postate pe bloguri și voturile prin sms. În completare, Cătălin Popa, editor la Realitatea TV, spune: Am decis să inițiem campania Tu faci realitatea, care îndemna lumea să scrie trei dorințe, trei fapte care ar vrea să se întample și să ne schimbe viața pe un perete construit la Universitate și cu care vom merge prin toate marile orașe ale țării.

Și Agenția de Monitorizare a Presei are o părere: Răzvan Martin, coordonatorul programului pentru protejarea și promovarea dreptului la libera exprimare, Freeex, a declarat: „este trist ca CNA trebuie să reamintească reguli de bază ale jurnalismului, dar, ținând cont de carențele profesionale tot mai vizibile ale presei, găsim o justificare a deciziei privind protecția telespectatorului. Noi ne împotrivim atitudinii didactice și paternaliste, care excede competența legală a CNA”.

Timpii de antenă în cadrul campaniei pentru referendum au respectat algoritmul politic parlamentar, președintele suspendat putându-se adresa doar pe timpii cedați de un partid sau altul, a stabilit Comisia specială a Parlamentului. Comisia specială a Parlamentului constituită în vederea repartizării și monitorizării timpilor de antenă în cadrul campaniei pentru referendum a stabilit ca timpii de antena din cadrul emisiunilor specifice ale posturilor publice de radio si televiziune, în timpul campaniei pentru referendum, vor fi alocați conform algoritmului politic.

În aceste condiții, președintele Traian Băsescu a putut fi mediatizat, în emisiunile specifice dedicate partidelor de către posturile publice, doar în măsura în care unul sau altul dintre partide au cedat proprii timpi de antena.

În cauză au fost doar doua emisiuni, Tribuna partidelor și Antena partidelor, ale TVR si SRR, Comisia parlamentară decizând ca, pe timpul derulării campaniei pentru referendum, durata acestor emisiuni să fie dublată.

Consiliul Național al Audiovizualului a monitorizat principalele posturi de televiziune naționale în perioada desfașurarii campaniei pentru referendumul de demitere a președintelui suspendat Traian Basescu.

Posturile monitorizare au fost TVR 1, TVR 2, Pro TV (numai emisiunile de știri), Antena 1, Antena 2 și Antena 3 (știri și dezbateri), Realitatea TV, Prima TV, Național TV, B1 TV, N24 și OTV.

Monitorizarea s-a făcut în fiecare zi, iar în ședința din ziua următoare s-a analizat fiecare caz în parte. În acest context, CNA a avut pe toată perioada desfașurarii referndumului ședințe în fiecare zi, de la ora 10.00. Totuși au fost acordate multe somații.

În data de 7 mai 2007, membrii Consiliului Național al Audiovizualului au decis să sancționeze posturile de televiziune TVR 1 și Realitatea TV pentru încălcarea în cadrul emisiunilor de știri a prevederilor art. 1 din Decizia C.N.A. nr. 369/23.04.2007 pentru reflectarea pe posturile de radio și de televiziune a referendumului privind demiterea Președintelui României care stipulează: „Reflectarea evenimentelor legate de referendum trebuie să respecte regulile privind informarea corectă, imparțialitatea și pluralismul de opinii din legislația audiovizuală.”

Antena 1 a primit somație publică pentru încalcarea prevederilor art. 3 din Decizia nr. 369/2007 pentru reflectarea pe posturile de radio și de televiziune a referendumului privind demiterea Președintelui României. În cadrul emisiunilor de dezbatere, punctele de vedere pro și contra trebuie reflectate în mod egal. Membrii Consiliului au constatat că pe întreaga perioadă monitorizată, pe postul Antena 1 nu au fost respectate regulile privind informarea corectă, imparțialitatea și pluralismul de opinii în reflectarea evenimentelor legate de referendum.

Antena 2 a primit somație publică pentru încălcarea acelorași prevederi. În perioada 12-16 mai 2007, în emisiunile de dezbateri difuzate de post, punctele de vedere pro si contra demitere nu au fost reflectate în mod egal.

Postul MTV a primit somație publică pentru încalcarea regulilor privind difuzarea publicității, respectiv art. 27 (1, 4) din Legea Audiovizualului nr. 504/2002.

Realitatea TV a fost sancționată pentru că, în emisiunea Deschide România difuzată pe 13 mai 2007, au fost încălcate prevederile art. 71 (1, a) din Codul de reglementare a conținutului audiovizual care stipulează obligativitatea ca, în programele de știri și dezbateri să se asigure imparțialitatea, echilibrul, să fie favorizată libera formare a opiniilor „prin prezentarea principalelor puncte de vedere aflate în opoziție, în perioada în care problemele sunt în dezbatere publică”, prevederile art. 3 din Legea Audiovizualului nr. 504/2002 precum și pe cele ale art. 1 din Decizia nr. 369/23.04.2007 pentru reflectarea pe posturile de radio și de televiziune a referendumului privind demiterea Președintelui României.

Mix TV a primit somație pentru încălcarea art. 3 din Decizia nr. 369/2007: „În cadrul emisiunilor de dezbatere, punctele de vedere pro și contra vor fi reflectate în mod egal.”

Membrii Consiliului au decis să transmită postului Antena 3 o scrisoare de atenționare legată de limbajul inadecvat folosit de moderatorul Mircea Badea în emisiunea În gura presei. Conform Codului de reglementare a conținutului audiovizual realizatorii emisiunilor au obligația să nu permită invitaților să folosească un limbaj injurios sau să instige la violență împotriva altor persoane. Evident, nici moderatorul nu poate face excepție de la regulă.

De asemenea, CNA a mai trimis o adresă postului de televiziune cu profil muzical MTV România, în care i s-a cerut să difuzeze și opinii contrare celor exprimate la mitingurile de susținere pentru Traian Basescu. Postul MTV a transmis în ultimele zile mai multe imagini de la mitingurile de susținere pentru președintele suspendat Traian Basescu.

CNA a trimis de asemenea o adresă și postului OTV, prin care i s-a adus la cunoștiință faptul că pe perioada referendumului nu mai are dreptul să difuzeze conținutul SMS-urilor primite în timpul emisiunilor.

Circul a continuat, am asistat la fel și de talk-show-uri, dezabteri care adânceau tot mai mult această prăpastie. Am urmărit mitinguri la care s-au adus ofense, replici dure între membrii celor două tabere. A fost cea mai lungă campanie electorală din ultimi 17 ani pentru că nu a început de la suspendarea președintelui ci de la producerea bilețelului, din vara anului 2005. Avem un președinte care vrea ceva, un prim-ministru care este în cealaltă tabără și Parlamentul care a format un consens. Lumea s-a săturat de această temă, este epuizantă. Discuțiile de la televizor nu mai provoacă aceeași miză. Spre deosebire de alegerile obișnuite aici am avut de-a face cu o luptă a temelor politice, restrânse la elitele politice. Referendumul a avut un chip care a fost Traian Băsescu. El s-a identificat cu cel care pledează pentru cauza dreptății. S-a spus că numai în anul 2000 am avut de asemenea de ales între două răuri, Vadim Tudor și Ion Iliescu. După Revoluția din 1989, o revoluție televizată, iată ca am avut de-a face cu un moment decisiv pentru democrație. Sunt interpretări tendențioase ale unui lucru care ar trebui să existe ca atare: constituție și democrație.

A procedat televiziunea așa cum trebuia? A prezentat în mod obiectiv această campanie electorală despre care s-au spus atâtea? Obiectivitate nu înseamnă neapărat să aduci un invitat care îl insultă pe Băsescu și unul care îl laudă. Obiectivitate înseamnă să inviți persoane care emit păreri obiective. În prezent e un fel de falsă obiectivitate, în care dacă trei inși au spus de bine de Băsescu trebuie neapărat să aducem trei inși care spun de rău. S-a creat o falsă obiectivitate pentru că proporția este falsă. S-a manipulat prin simpla egalizare neobiectivă a părerilor. Cei care susțin o cauză nu sunt neapărat egali ca proporție cu cei ce o combat. Așa că soluția ar fi să fie invitate acele persoane care au dovedit că se pot detașa de evenimente și le pot analiza obiectiv.

Am urmărit cu stupoare „săptămâna patimilor” așa cum au numit-o cei de la Realitatea Tv încercând să imi dau seama ce se întâmplă cu acei oameni care vin și spun tot ce au pe sufletul, in speranța ca tot va ieși asa cum vor ei. În toată această perioadă ne-au bombardat cu insulte televizate aduse aduse de membrii celorlate tabere lui Traian Băsescu printre care care mai dure au fost cele lansate de Dan Voiculescu, Ion Iliescu și Mircea Geoană. O să vă reamintesc câteva dintre emisiunile care au dat trendul in cadrul acestei campanii: Pro și Contra Referendum difuzată pe Antena 1, Tu Decizi difuzată pe Realitatea Tv, Miezul Problemei difuzată pe N24, Foc Încrucișat difuzată pe Tvr1, și multe altele. Gabriel Liiceanu afirma intr-un talk-show difuzat pe Realitatea Tv, Ediție Specială: „Traian Băsescu este replica târzie la dezastrul istoric subteran perpetuat de peste 16 ani. Când apare un om care joacă cartea inteligent, România poate să facă doua lucruri și anume să treacă în rândul țărilor moderne sau în rândul celor sud-americane…”

Au fost destul de multe opinii care susțineau că Realitatea TV (televiziunea, site-ul) favorizează acțiunile lui Traian Băsescu prin informațiile pe care le oferă. Totuși de când urmăresc acest post de televiziune nu am reușit să pun degetul pe acea știre părtinitoare și să spun că este într-adevăr pro Băsescu. Mulți ar putea spune că frecvența mare de știri care au ca subiect acest personaj politic ar constitui o dovadă pentru ideea de partizanat. Cu toate acestea după cum puteți observa mai toate ziarele și televiziunile oferă știri cu Băsescu și asta în primul rând pentru că Președintele este foarte popular iar receptivitatea individului la o informație cu și despre Băsescu este mai mare(eu nu stiu dacă în perioada în care Becali aparea de 3 ori pe zi la tv, televiziunile erau neapărat pro-Becali). Știrea de la Realitatea Tv este acum acceptabilă. Ce lipsește este atitudinea pro democrație, pro capitalism cinstit bazat pe concurență. De-a lungul existenței postului au fost perioade de atitudini pro sau anti Băsescu. Singura atitudine pe care trebuie să o aibă o televiziune și presa în general este însă una de apărare și propagandă pentru democrație și capitalism cinstit, imparțialitate pentru politică. Imparțialitate se încearcă peste tot (chiar și la antene), dar atitudine în sensul bun al cuvantului nu prea existăi… rar și doar în cazuri sociale. O soluție ar fi ca toți redactorii să facă cursuri de democrație și capitalism, nimeni nu se naște învățat. În medie, prezintă știri obiective și în mod obiectiv. Nu a fost mereu așa, în timp însă a crescut. Dar nu poți ajunge la această concluzie dacă le urmărești, știrile și emisiunile, așteptând să rezoneze cu ceea ce e în propriul cap. Adică partizan cu propriile idei și dorințe. În vremuri de mare ardere fiecare susținător ajunge să ardă pentru susținut. Orice întrebare directă devine atac, orice cuvânt care cercetează devine cuțit. Ton, intonație, dicție, toate devin arme pro sau contra. E greu să-i împaci pe toți. E atât de evidentă asta, însă numai dacă-ți poți păstra luciditatea .

Manipularea Realitatea Tv se face prin intermediul oamenilor invitați, deci mai subtil decât celelate posturi care o fac și prin intermediul moderatorilor. Ea e mai subtilă și pentru faptul că pentru a oferi iluzia obiectivitații mai lasă și emisiuni sau din când în când invitați de o parere un pic mai contrarie. Eu cred că fiind un post de politică nu ar trebui să urmarească în primul rând obiectivitatea ci audiența. Înainte se adresa audienței de dreapta. Daca vrea să schimbe și să fie pentru susținătorii de stânga atunci trebuie să facă altfel emisiunile.

Mulți sunt de parere că Realitatea Tv nu face altceva decât să promoveze o ură crâncenă împotriva lu Băsescu. O primă dovadă ar fi acea imagine mare care acoperă fundalul dintre masa moderatoarei și masa invitaților. Uneori acest fundal are imagini și fotografii neutre care nu încearcă să inducă anumite mesaje subliminale.

Îmi aduc aminte de o emisiune care avea un fundal în care s-a creat un efect anti Băsescu. O să încerc să explic cum funcționează manipularea prin imagini: în stânga era premierul Tăriceanu, cu pumnul drept strâns îndreptat spre palma stângă deschisă. În dreapta, spre mijlocul ecranului era conturată cu alb umbra artificial creată, în programul de editare. O asemenea umbră avea si Băsescu. Mi s-a parut o coincidență ciudată deoarece pumnul lui Tariceanu se proptea la câțiva centimetrii de figura „umbrei” lui Băsescu. Și nu era orice fel de poză ci fusese aleasă una care prezenta un președinte nervos. Pozei lui i se opunea figura calmă, demnă a lui Tăriceanu. Cred că v-ați dat seama cât de ușor se poate manipula. Printr-o simplă imagine, efectul este maxim. Este clar un mesaj subliminal de atacare a imaginii lui Băsescu. De asemenea Tăriceanu este mereu în stânga iar Băsescu în dreapta, exact ca și în realitate. Un premier care se dă de dreapta dar de fapt este marioneta stângii și un președinte acuzat că ar fi de stânga dar de fapt tot ce face este de dreapta. Cred că cei de la Realitatea ar putea să își rafineze metodele de manipulare.

De asemenea m-a uimit în mod deosebit „prestația” lui Dan Voiculescu din cadrul emisiunii Tu decizi. Acesta s-a declarat contrariat de atitudinea moderatorilor, Corina Drăgotescu, Robert Turcescu și Andrei Georghe: „…la Realitatea TV, mercenarii au încercat să mă condamne în fața opiniei publice", a spus Voiculescu, completând că moderatorii au dat dovadă de lipsă de profesionalism pentru că au continuat discuțiile și după plecarea sa din emisiune. De asemenea, Dan Voiculescu a cerut CNA să se sesizeze. Să sesizeze ce anume? Domnule Voiculescu, reveniți-vă, s-au purtat cum nu se poate mai frumos cu dumneavoastra, ați dat-o în bară atunci când ați spus că sunteți stăpânul presei. În cadrul aceleași emisiuni, domnul Voiculescu i-a adresat foarte multe ”complimente” lui Traian Băsescu: „…este un demagog care vine și vorbește despre oligarhie. Oare România nu ar putea fi condusă de oameni ca noi…Băsescu rămâne acel om care nu dă doi bani pe nimeni. Va veni o zi când Traian Băsescu va plăti pentru că a mințit populația. În România oamenii sunt judecați după vorbe iar Băsescu are succes pentru că vorbește bine”. Și nu numai în cadrul acestei emisiuni, au mai fost si altele. Acesta a intervenit telefonic în emisiunea Știrea zilei realizată de Gabriela Vrânceanu Firea și în care a manifestat o atitudine insidioasă, agresivă față de afirmațiile doamnei Monica Macovei, invitata emisiunii. Atunci când Gabriele Vrânceanu Firea a încercat să echilibreze discuția și să respecte „regulile jocului”, prevăzute de legislația audiovizuală, Dan Voiculescu a admonestat-o, folosind un ton și un limbaj inadecvate exprimării în spațiul public, fapt ce ridică un mare semn de întrebare în legătură cu relațiile dintre patronat și ziariști.

Acest regretabil episod afectează independența editorială a postului Antena 3 și aduce prejudicii înseși libertății de exprimare.

Gestul lui Voiculescu capătă, din păcate, o semnificație specială în contextul în care a survenit chiar în ajunul Zilei Mondiale a Libertății Presei, ocazie cu care a fost publicat Raportul Freedom House unde România se plasează pe poziția 90 în clasamentul internațional al libertății presei.

În cadrul emisiunii Pro și Contra Referendum difuzată pe Antena 1, invitatul Corneliu Vadim Tudor a încercat să infecteze opinia publică cu injurii la adresa unor oameni care nu erau prezenți și nu se puteau apăra. Se pare că nu există acea echidistanță despre care se vorbea. Vorbim despre cineva care are zeci de licențe și care trebuie să-și respecte promisiunile făcute CNA, să rămână echidistant și nu să se folosească de aceste licente ca să arunce în cei care nu ai fac pe plac. Dacă o televiziune face afirmații gratuite, nedovedite, trebuie să fie amendată, somată, închisă. Nu poti să bagi pe post orice insultă care poate prejudicia pe cineva, fară dovezi ci fiindcă așa vrea Voiculescu. În spiritul profesionalismului și al legalității Dan Voiculescu ar trebui să renunțe la politică.

Nici Observatorul nu se lasă mai prejos. In cadrul acestuia poți viziona știri precum: legatura lui Traian Băsescu și Căsuneanu, cu influențarea gravă a opiniei publice. Se pare că cei doi ar avea legături oligarhice. Ne intrebăm: să fie oare Antena cea mai echidistantă televiziune? Se pare că sunt folosite aceleași mijloace ca și acum 17 ani.

O altă televiziune mult mai puțin interesată, Prima Tv, încearcă să facă o comparare care nu iese asa cum trebuie, compararea premierului Călin Popescu-Tăriceanu cu Stalin. Poate în ceea ce privește Antena, e vorba de o ancheta de presă și de fapte reale.

Un alt exemplu al echidistanței televiziunilor este TVR 1. Partidul Democrat a acuzat Televiziunea Publică că a încălcat grav principiului parității opiniilor în campania pentru referendum prin invitarea numai a lui Călin Popescu Tăriceanu în emisiunea Ediție specială de miercuri seara și-a anunțat că va reclama TVR la CNA. Călin Popescu Tăriceanu a cerut o emisiune specială, la oră de maximă audiență pe canalul TVR 1, pentru a-și putea lansa mesajele anti-prezidențiale, încălcând atât normele legale în vigoare. Ca președinte al unui partid politic, Călin Popescu Tăriceanu avea posibilitatea să-și exprime opiniile politice în cadrul oricăreia dintre emisiunile de dezbatere dedicate referendumului, pe care TVR le-a produs începand cu data de 3 mai.

Am urmărit emisiunea lui Bogdan Gamaleț Cauză și efect de pe N24. Mi s-a părut o emisiune destul de reușită în care Bogdan s-a dovedit a fi un moderator adevărat. N-a ținut partea nimănui, nici lui Valeriu Stoica și nici lui Ilie Sârbu. Pur și simplu a pus întrebări invitaților și a avut grijă ca cei doi să nu vorbească unul peste celălalt.

Un alt tip de manipulare pus în practica de televiziuni a fost prin intermediul mitingurilor, prezentarea numarului de participanți la mitingurile celor două tabere. Se pare că participanți au fost în număr mult mai mic decât au fost în realitate. Cel mai controversat a fost cel de la Craiova unde se pare că au participat aproximativ 30 000 de persoane. Însă realitatea este alta. A fost un miting de maxim 5000 – 6000 persoane. Cu indulgență. Mulți se aflau la cumpărături, sau în magazinele alimentare din jur. Terasele erau pline în timp ce vorbea Băsescu. Majoritatea au fost de la țară și foarte mulți țigani. Peste 30 %. Au fost camere de luat vederi pe blocurile din jur dar niciuna nu a prezentat mulțimea. Mulțimea a scandat: „Alo 322 , vrem președintele înapoi”, „Jos Tăriceanu”, „Băsescu nu ceda, țara e de partea ta”, „322 nu ne înving pe noi”, „322, ce-ați avut cu noi?”.

Totuși aceste mitinguri sunt triste. Împreună pentru a arăta iubirea față de conducător indiferent care este acesta. Numai în România și probabil în țările foste ale URSS vom mai vedea oameni care ies pentru a susține alesul. Sindicatele pentru probleme sociale nu scot în stradă decât câțiva oameni disperați. Lecția solidarității nu așa se vede mergând la mitinguri pentru că vin partidele. Toate practică acest tip de manipulare organizată și te încarcă în autocare. Câți brașoveni ies în stradă pentru situația de la tractorul ghimbav? Câți din orasele limitrofe vin să ii susțină pentru probleme care le afectează viața de zi cu zi? Păcat de poporul asta care se implică doar ca sa rezolve problemele politice de alcov și de modesta noastră solidaritate atunci când e vorba de vecinul de peste drum. Atunci vom putea vorbi de adevăratul simț civic. Până atunci suntem o gloată manipulată strașnic de cei mai buni vorbitori. Și apoi mai stau un rând și vin să ne anunțe: nu am putut face nimic. Nu m-au lăsat adversarii. Mai da-ți-mi un vot, un Parlament, un Guvern și vă arăt ce pot. Un pas până la partidul stat și conducătorul care ne spune: statul sunt eu.

După cum observați lucruri care la o primă vedere par simple pot schimba idei, opinii și chiar destine. Trebuie să privim în profunzime ceea ce se petrece în presa din România, știm cu toți că situația nu este roz.

CONCLUZIE

Iată ce spunea Thomas Jefferson spunea în 1787: „Daca aș avea putința de a hotărâ ce e mai bine, guvern fără ziare sau ziare fără guvern, n-aș sta nici o clipă pe gânduri: aș alege a doua variantă”. Părinții fondatori ai Constituției americane au stabilit că, pentru libertatea cetățeanului, presa este mai importantă decât guvernarea.

Televiziunea este un manipulator de opinii și asta o știm demult. Și totuși am înghițit adesea pe nemestecate păreri debitate cu aplomb de formatorii de opinie profesioniști care manipulează bursa opțiunilor politice și sociale în interesul lor sau al celor care îi plătesc. Putem afirma că formatorii de opinii sunt teribil de puternici.

Să ne gândim puțin care era starea televiziunii înainte de 1989, când exista doar un singur post de televiziune, Televiziunea Națională. Părinții noștrii erau obligați sa creadă ceea ce vedeau, nu mult, un buletin de știri și o emisiune precum Telenciclopedia. Și totuși exista manipulare…

Nu avem de unde să știm azi dacă felul în care încearcă să ne dirijeze președintele Băsescu va fi sau nu spre binele României. Nici un formator de opinie nu ne-a oferit informații clare despre influențele bune și rele exercitate de președinte asupra interesului național. Să sperăm încă odată că reușitele îi vor fi mai mari decât nereușitele. Speranțele sunt deșarte însă dacă, în politică, în justiție și în presă, vor domni tot interesele de grup.

Emisiunele televizate pe care le viziuonăm în fiecare seară dau tonul. Putem observa cum moderatorii încearcă să își spună punctul de vedere lăsând telespectatorul într-o totală ceață. Oare de ce mai există incitați, emisiunea s-ar putea rezuma la un monolog gen În gura presei, emisiune difuzată pe Antena 1 și prezentată de celebrul Mircea Badea. Într-adevăr, omul este foarte bun dar uneori emite idei care știe că nu sunt reale dar te face să crezi că așa este. Cristian Tudor Popescu transformă sistematic cel puțin jumătate din emisiunea Cap și pajură, de pe Realitatea TV, într-o înșirare a păcatelor băsesciene.

BIBLIOGRFIE/WEBOGRAFIE

Botez Victor, Informație, cunoaștere, acțiune, Ed. Politică, București, 1983.

Bucheru Ion, Fenomenul televiziunii, Ed. Fundatiei Romania Mare, București, 1997.

Coman Mihai, Mass-Media, Societate, Cultura, Ed. Univers, București, 1995.

Crișan Corina, Manipularea opiniei publice prin televiziune, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2000.

Cathala Henri-Pierre, Epoca dezinformării, Ed. Antet, București, 1991.

Drăgan Ion, Opinia publică, comunicarea de masă și propaganda, Ed. Științifică și enciclopedică, București, 1980.

Dobrescu Paul, Alina Bârgăoanu, Mass-Media și Societatea, Ed. SNSPA, București, 2001.

Eco Humberto, Cinci scrieri morale, Ed. Humanitas, București, 2005.

Fiske John, Hartlez John, Semnele televiziunii Ed. Institutul European, Iași, 2002.

Ficeac Bogdan, Tehnici de manipulare, Ed. Nemira, Bucuresti, 1996.

Grigorescu Dan, Aventura imaginii, Ed. Meridiane, Bucuresti, 1982.

Haineș Rosemarie, Televiziunea și reconfigurarea politicului, Ed. Polirom, Bucuresti, 2002.

Herjeu Radu, Oglinda mișcătoare. Televiziunea și societatea. Tehnici de propagandă, persuasiune și manipulare, Editura Fundației „România de Mâine”

București, 2000.

Horney Karen, Personalitatea nevrotică a epocii noastre, Ed, All, București, 1998.

Joule R. V., Beauvois J. L., Tratat de manipulare, Ed. Antet, București, 1997.

Kapferer Jean-Noel, Căile Persuasiunii , Ed. Comunicare.ro, București, 2002.

Lecomte Patrick, Comunicare, Televiziune, Democrație, Ed. Tritonic, București 2004.

Lull James, Mass-Media-Comunicare, manipulare prin informație, Ed. Antet, Oradea, 1999.

Mitrofan Gheorghe, Introducere în televiziune, Ed. Teora, București, 1993.

Mc Luhan Marshal, Mass-media sau mediul invizibil, Ed. Nemira, București, 1997.

Muchielli Alex, Arta de a manipula, Ed. Polirom, București, 2002.

Newson Doug, VanSlyke Turk Judz, Kruckerberg Dean, Totul despre Relații Publice, Ed. Polirom, Iași, 2003.

Noelle-Neumann Elisabeth, Spirala tăcerii, Ed. Comunicare.ro, București, 2004.

Noriega Sanchez J. L., Critica de la seduccion mediatica, Ed. Tecnos, Madrid, 1997.

Sartori Giovanni, Homo Videns, Ed. Humanitas, Bucuresti, 2005.

Selys Gerard, Minciuni Mass-Media, Ed. Scripta, București, 1992.

Stoiciu Andrei, Comunicarea politică. Cum se vând idei și oameni, Ed. Humanitas & Libra, București, 2000.

Ștefănescu Simona, Media și conflictele, Ed. Tritonic, București, 2004.

Vlăsceanu Lazar, Dicțonar de Sociologie, Ed. Babel, București, 1993.

Zara Ion, Televiziunea și cultura mediatică, Ed. Victor, București, 2000.

Zara Ion, Rus Cecilia, Imaginea și creatorii săi, Ed. Victor, București, 2000.

http://www.evz.ro/

http://old.jurnalul.ro/articol.php?id=49424

http://www.adev ărul.ro/

http://www.9am.ro/știri-revista-presei/

http://www.presamil.ro/

http://www.wwitv.com/

http://www.antena3.ro/

http://www.protv.ro/

http://www.tvr.ro/tvr1.php

http://www.realitatea.net/emisiuni.html

=== capitolul1 ===

CAPITOLUL I

Abordări conceptuale

1.1 Manipularea

Sunt lucruri pe care le spui ca să-i convingi pe alții de ideile tale… unele le poți folosi în viața de zi cu zi, altele la locul de muncă, și cu totul altele când încerci să convingi un profesor că meriți o notă mai mare la examen dar există unele care sunt alcatuite din idei si fraze bine formulate, care actionează de cele mai multe ori într-un mod irațional asupra subiectului-tintă si cu care ai șanse mult mai mari de reușită. E bine să cunosti aceste tehnici, indiferent de ce parte a baricadei te găsești – fie că tu vrei să convingi pe cineva, fie că cineva încearcă să te convingă pe tine. Succesul aplicării unei strategii depinde de situație, unele funcționând mai bine decât altele pe un anumit scenariu; dar totul depinde în cea mai mare măsură de modul cît mai discret în care le folosești. Pentru a întelege cât mai bine aceste concepte: „manipulare” și „opinie publică”, am început prin definirea lor. Deși termenii sunt folosiți foarte des în ziua de astăzi pentru mulți dintre noi au o semnificație abstractă.

Conceptul de manipulare, care desemnează un proces de influență, apare de multe ori confuz, pentru că este asociat cu conceptul de condiționare și pentru că semnifică fie, în sens larg, o tehnică de schimbare forțată a conștiinței, fie, în sens restrâns, o modificare ilicită a informației. Manipularea se află în proximitatea sau chiar în slujba propagandei și, de asemenea, în proximitatea sau folosind persuasiunea. Ea poate să îmbrace forme ale relațiilor publice prin care se urmărește crearea la un individ, grup, clasă, a unor opinii eronate, bazate pe informații incorecte, a unor atitudini și acțiuni contrare intereselor lor.

Astfel prin manipulare întelegem acțiunea de a influența prin mijloace specifice opinia publică, astfel încât persoanele manipulate să aibă impresia că actionează conform ideilor și intereselor proprii. În realitate însă ele preiau o părere (argumentare, idee, evaluare) care nu le aparține, ci le-a fost indusă prin diferite mijloace. Iată câteva exemple: ziaristul care face un comentariu este foarte cunoscut, i se preia punctul de vedere pentru că este faimos, sau este de la un ziar sau de la o revistă de prestigiu, este la modă. Această situațe este efectul de prestigiu al mass-mediei. Ni se spune că majoritatea oamenilor cred lucrul respectiv. Noi nu vrem să fim mai prejos; nu avem tăria unei opinii separate. Este vorba de forța opiniei majoritare. Ni se spune că părinții au idei învechite. Tinerii știu ce vor. Noi suntem tineri și nu putem fi de acord cu cei bătrâni.

Manipularea mai poartă și numele de “violență simbolică”. Nu suntem bătuti, bruscați, forțați să credem sau să facem ceva. Cunoscându-se felul de a fi, specificul vârstei sau alte particularități, putem fi determinați să credem ceea ce o persoană sau un grup de persoane și-a propus să ne facă să credem. Dacă am fi întrebați cine ne-a influențat, am răspunde cu mândrie că nimeni. Pe asta mizează si cei care ne manipulează. Pe hotărârea noastră de a nu ne lăsa „duși de nas”, de a crede ceea ce vrem noi să credem. Din nefericire însă, în manipulare suntem aduși în situatia de a vrea ceea ce au hotărât alții că trebuie, astfel încât ei să-si atingă scopurile.

Iată cum este definită manipularea din punct de vedere sociologic: acțiunea de a determina un actor social(persoană, grup, colectivitate)să gândească și să acționeze într-un mod compatibil cu interesele inițiatorului, ci nu cu interesele sale, prin utilizarea unor tehnici de persuasiune care distorsionează intenționat adevărul, lăsând însă impresia libertații de gândire și de decizie. Spre deosebire de influență de tipul convingerii raționale, prin manipulare nu se urmarește înțelegerea mai corectă și mai profundă a situației ci inculcarea unei înțelegeri convenabile, recurgându-se la inducerea în eroare cu argumente falsificate. Intențiile reale ale celui care transmite mesajul rămân insesizabile primitorului acestuia. Din punct de vedere politic, manipularea reprezintă o formă de impunere a intereselor unei clase, grup, colectivități, nu prin mijloacele coerciției puterii ci prin cele ideologice, prin inducerea în eroare. Din acest motiv, recurgerea la manipulare în situațiile de divergență de interese devine tot mai frecventă în societatea actuală, manipularea reprezentând un instrument mai puternic decât utilizarea forței. H. Marcuse este autorul unei ample analize a manipulării considerând-o un instrument esențial al „societății industriale de masă”. El evidențiază formele particulare pe care manipularea le ia în diferitele sfere ale vieții sociale începând cu manipularea politică și sfârșind cu cea economică.

Astfel, vorbim de manipulare atunci când o anume situație socială este creată premeditat pentru a influența reacțiile și comportamentele manipulaților în sensul dorit de manipulator.

Fenomenele de manipulare nu sunt datorate direct cuvântului. Nu există o putere a cuvântului sau un impact al cuvântului asupra conduitei umane. Manipularea se produce prin construirea unei lumi de obiecte cognitive pentru actorul care va fi influențat. Arta celui care manipulează constă în construirea unei lumi de obiecte a căror punere în relație îl va conduce pe cel manipulat în mod obligatoriu spre îndeplinirea unei acțiuni cu semnificație pozitivă pentru el. Pe de altă parte această acțiune este chiar aceea intenționată și posibil de anticipat de către manipulator, grație cunoașterii situației și a obiectelor cognitive care să o declanșeze. Influențarea apare astfel ca un fenomen de mediere, în care actorii construiesc împreună o situație comună de referință, obiectele cognitive permitând, prin relația dintre ele, producerea acțiunii finale dorite. Pentru a fi eficientă, medierea trebuie să rămână invizibilă în ochii celui manipulat, iar manipularea trebuie să se facă fără știrea lui. Pentru a fi manipulat, trebuie să nu îți dai seama de acest lucru, însă dezvăluirea metodelor de influențare face din ce în ce mai dificilă realizarea respectivului deziderat al manipulatorilor.

Manipularea se face în mai multe feluri. Cele mai întâlnite sunt folosirea argumentelor falsificate sau folosirea unor adevăruri parțiale aranjate în secvențe false și combinarea mesajului cu acele elemente care fac apel la centrele emoționale non-raționale ale conștiinței umane. În timp ce prima formă de manipulare este grosieră și este folosită cu grupuri mari de oameni cu nivel coborât de inteligență și cultură, cea de-a doua este pusă în practică de profesioniști care încearcă să-i influențeze pe cei mai greu de indus în eroare cu minciuni relativ ușor de descoperit prin folosirea logicii, a bunului simț, al culturii și al informațiilor . Din păcate, și oamenii cei mai inteligenți sunt ușor de stimulat într-o anumită direcție prin acțiunea directă și calculată asupra centrelor menționate anterior. În ultimul timp, prin înmulțirea fantastică a surselor de informații s-a apelat din ce în ce mai puțin la manipularea prin propagarea de minciuni sau de construcții false care cuprind adevăruri parțiale și s-a folosit cea de-a doua tehnică, uneori în combinație cu prima. De ex. : un lucru(presupus de noi fals) spus de un copil într-o emisiune de știri (într-un reportaj) pare mult mai verosimil decât rostit într-un context asemănător de un matur. În ambele cazuri este vorba de transmiterea unei informații false, elementul care ajută la acceptarea lui fiind specific manipulării subliminale. Apelarea la stereotipul copiii sunt puri, ei nu prea mint decât învățați de cei mari existent la nivel inconștient, combinată cu stimularea centrilor de emoționare în fața unui copil fac mult mai ușor de transmis o informație falsă.

Spre deosebire de metodele de convingere rațională, prin manipulare nu se urmărește determinarea celuilalt de a înțelege mai corect și mai profund problema discutată ci, dimpotrivă, inocularea senzației de înțelegere(superficială) și obținerea unei reacții inconștiente, instinctuale, rezultat al eficacității mesajelor relaționale.

Opinia Publică

Atunci când vorbim despre opinie publică trebuie să avem în vedere faptul că avem de-a face cu un concept destul de vast. Putem pleca de la premisa că opinia publică „reprezintă acele păreri și comportamente pe care trebuie să le manifești în public, dacă nu vrei să te izolezi, sau pe care le poți manifesta public, fără pericolul de a te izola în domenii controversate, aflate în plină transformare, sau în zone de tensiune noi apărute” sau „opinia publică reprezintă un consens între membrii unei comunități sociale într-o problemă cu încărcătură afectivă, deci cu încărcătură valorică, consens pe care individul, cât și conducerea comunității trebuie să le respecte, măcar printr-un compromis în ceea ce privește comportamentul public, sub amenințarea sancțiunii de a fi eliminat din acea comunitate sau de a-și pierde statutul”. În cazul primei definiții avem de-a face cu o multime de comportamente și opinii cu care te poți izola iar în cazul celei de-a doua, se pune accentul pe opusul fricii de izolare, pe consensul social.

Opinia publică este definită de mulți autori ai vremii ca „un tribunal, care reflectă un bine comun și nu este un simplu compromis între multiplele interese individuale”. Substituind autoritatea credinței creștine și a tradițiilor, contestând ideea de ierarhie și sistem de valori, opinia publică se vrea, de la început, un produs raționalist, egalitarist și utilitarist.

Conceptul de opinie publică a fost folosit pentru prima dată în Franța, în secolul al XVIII-lea. Jean-Jeacques Rousseau este primul care a utilizat termenul de opinie publică în 1744. El consideră tradițiile si moravurile, drept acele bunuri ce trebuie apărate, în care s-a adunat ceea ce este mai bun dintr-un popor. Astfel pentru Jean-Jeacques Rossseau opinia publică este un fel de lege a cărei unealtă este cenzorul și pe care acesta o poate folosi după modelul principelui, doar în cazuri deosebite. Cenzorul este unealta pentru că el păzește morala, împiedicând ca opiniile să decadă si păstrâdu-le puritatea printr-o înteleaptă aplicare a legilor, dându-le uneori, dacă sunt șovăielnice, o anumită direcție. Această definiție apare în Contractul Social unde Rousseau imaginează „cenzorul” . Rousseau face distincția dintre la volonté générale și opinia publică. Voința generală este anunțată prin lege, anunțarea hotărârii pe care a luat-o opinia publică are loc prin cenzură. Am putea vorbi despre conceptul de volonté générale ca pe o confirmare a opiniei publice, consolidată de legile care derivă din ea și care nu sunt „nimic altceva decât o publicare fidelă a voinței generale”. Opinia, regina lumii, nu este supusă puterii regilor, ei înșiși sunt primii sclavi ai săi. Opinia în concepția lui Rousseau, are un caracter funest care constă în nevoia oamenilor de a ieși în evidență, nevoia de a se deosebi în mod pozitiv de ceilalți. Rousseau afirma că datorită acestei nevoi a oamenilor a început stricăciunea societății românești. Pentru a ajunge deasupra celorlalți, oamenii își produc reciproc neajunsuri astfel ei devin concurenți, dușmani sau mai degrabă rivali. Omul se scindează, după Rousseau în două ființe, în acela care este cu adevărat, conform naturii sale, cu interese, înclinații și nevoi reale, și într-un altul, care se formează sub jugul opiniei. El consideră că nevoia imperioasă de a consuma este un efect al opiniei publice. Datorită faptului că omul nu poate să trăiască izolat, este silit să caute o soluție de mijloc, să intre în jugul opiniei și aceasta din cauza naturii vulnerabile, ceea ce îl face să depindă de judecat celorlalți.

La patru decenii după ce Jean-Jacques Rousseau a început să folosească conceptul de opinion publique, îl găsim într-un roman celebru, Legăturile primejdioase de Choderlos de Laclos, apărut în 1782. Pasajul din roman se referă la corespondența dintre o doamnă rafinată și o tânără. Doamna o sfătuiește pe tânără să evite compania unui bărbat cu o reputație proastă: „îl considerați capabil de o schimbare în bine; să presupunem că minunea s-a petrecut deja, dar nu i-ar rămâne potrivnică opinia publică? Acest lucru nu este de ajuns ca să vă revizuiți relația cu el”. Aici opinia publică apare ca instanță de judecată în sfere cu totul străine de politică.

Conceptul devine din ce in ce mai difuz, de aceea ne confruntăm cu o serie de definiții care să ilustreze mecanismele acestui proces. În 1950, omul de știinta Harwood Childs a reușit să adune circa cincizeci de definiții întalnite în studiile pe această temă. W. Philips Davison, profesor de Jurnalism la Universitatea Columbia, își începea articolul Public Opinion, cu afirmația: „Nu există o definiție unanim acceptată pentru opinia publică. Totuși uzul acestui concept se extinde tot mai mult. Opinia publică nu este denumirea a ceva, ci o clasificare a mai multor lucruri…". Aceste lucruri reprezintă de fapt mulțimea care se află în continuă schimbare.

Iată ce scrie istoricul german, Herman Oncken în legătură cu conceptul de opinie publică: „Cine vrea să-l stabilească și să îl înteleagă își dă seama imediat că are de-a face cu o ființă cu o mie de chipuri și în același timp schematică, lipsită de orice forță și în același timp surprinzător de eficientă…Lucrurile schimbatoare nu pot fi înțelese prin simpla lor închidere într-o formulă…”. Cele două definiții au în comun acelasi aspect al opiniei publice și anume un complex de preferințe exprimate de un număr semnificativ de persoane cu privire la o problemă de importanță generală. Definițiile date opiniei publice merg pâna la a o compara cu o stare de agregare. Într-adevăr dacă stăm bine să ne gandim că opinia publică nu este doar domeniul unor indivizi desemnați să critice, al sferei publice cu atribuții politice, în ea suntem implicati cu toții.

Din punct de vedere sociologic, opinia publică este un ansamblu de convingeri si trăiri afective manifestate cu o intensitate relativ mare de membrii unui grup sau unei comunități față de un anumit domeniu de importanță socială majoră. Forma de manifestare depinde de gradul de cristalizare a opiniei individuale și colective, de intensitatea motivațiilor, de toleranța socială față de posibilitatea de exprimare. Exprimarea poate fi verbală, iconică(afișe, manifeste), si nonverbală. Nu se poate vorbi de opinie publică in general ci numai cu referință la un domeniu de conținut. Se pot identifica manifestări si orientări ale opiniei publice față de programe, personalități sau partide politice, etc. Obiectul opiniei publice poate lua forme diverse, constând în probleme, inițative, idei, fapte sau evenimente sociale, economice, politice, de strictă actualitate în raport cu care se manifestă activ sau sunt implicate interesele oamenilor. Pot exista divergențe de opinii în raport cu același subiect. În cazul unei legi, valori, model tradițional, nu se poate vorbi de opinie publică (preexistența acordului general). Obiectul opiniei publice trebuie să fie real, actual si concret. Populația reprezintă publicul. Opinia publică nu este suma opiniilor individuale ci rezultă din activizarea atitudinilor, intereselor, a cunostiințelor și convingerilor în relațiile interpersonale în cadrul publicului. Opinia publică poate fi influentată, formată sau schimbată .

Potrivit științelor psiho-sociale, opinia publică este un fenomen psiho-social care desemnează aprecierile de valoare ale unui anumit public la un moment dat asupra unor chestiuni concrete, controversate si actuale din viața sau mai mare de oameni la o anumită opinie exprimată public, dă nastere opiniei publice care nu este de natură materială ci spirituală, reflectând existența socială obiectivă si influentând-o direct. Opinia publică nu este o formă a conștiinței sociale ci o manifestare complexă a conștiinței sociale în care regăsim structurate și exprimate în mod concret elemente aparținând tuturor formelor conștiinței sociale raportate la un fapt concret, devenit obiect de opinie. Termenul are adesea accepțiuni ilegitime în domeniul jurnalistic, atunci când se vorbește despre el ca un subiect gramatical al unui verb activ: gândeste, simte, voiește, informează. În acest caz opinia publică este identificată cu noțiunea de public, adică cu subiecții opiniilor care într-adevăr se informează, gândesc, au sentimente, discută, exprimă păreri similare sau opuse și prin acestea contribuie la crearea unor curente de opinie publică, de intensități si durate diferite. opinia publică reprezintă o atitudine dominantă printre membrii unui grup determinat asupra unei chestiuni, însotită de conștiința clară sau difuză ca aceeași atitudine le este comună. J. Stoetzel si A. Girard defineau, în 1973, opinia publică drept rezultatul proceselor interpersonale complexe care se produc în conștiințe, în legatură cu structurile sociale și cu funcționarea instituțiilor sociale. Ca manifestare de conștiință, opinia publică este determinată de factori sociali, obiectivi, de datele existenței sociale si este condiționată de factori psihosociali. Un rol deosebit de important în formarea și orientarea curentelor de opinie publică îl au procesele intermediare, rolul liderilor de opinie, al relațiilor și conversațiilor.

Din perspectivă filosofică, opinia publică, este o manifestare in actu a conștiinței sociale care se exprimă în atitudinile adoptate în diverse probleme de viață ale unor grupuri sau colectivități umane. Ea poate cuprinde sfere diferite, de la grupuri mici la ansamblul unei națiuni sau chiar la scară internațională. Opinia publică are o determinare de ordin obiectiv (structura sociologică a grupului, sisteme de valori și norme dominante în grup, faptele sociale ce devin obiect de opinie) și condiționari subiective (conștiința individuală, influențele grupurilor si liderilor de opinie, prestigiul și autoritatea acestora, motivațiile personale și colective, mentalitățile, stările de spirit, etc.). Ramura socială care studiaza opinia publică folosește tehnicile anchetelor statistice, prin sondaje organizate cu ajutorul unor rețele de anchetatori care se specializează în cercetarea opiniei publice, în special politice, precum și a opiniei referitoare la fenomenele pieței sau ale culturii de masă. De asemenea studiază si tehnicile de formare, orientare si dirijare a opiniei publice prin reclamă, agitație si propagandă. Kant afirma că faptul de a avea o opinie reprezintă o judecată insuficientă, atât din punct de vedere subiectiv cât și obiectiv.

Interpretarea termenului de public este la fel de complexă ca și a termenului de opinie. Habermas constată că „uzul lingvistic al termenului de „public” și „caracter public” trădează o multitudine de sensuri concurente”. Termenul de public cuprinde mai multe sensuri: juridic, politologic si social-psihologic. În sens juridic, termenul pune accent pe ceea ce este deschis, accesibil tuturor și domeniul privat, care are de-a face cu latinescul privare, a separa ceva, a însuși ceva. În conceptele juridice de „drept public” și „putere publică” se exprimă relația cu statul. Individul are posibilitatea de a-si exercita puterea prin intermediul organelor statului iar legile si reglementările pot fi impuse prin „puterea publică”. Elementul „public” din opinie publică trebuie să aibă un sens înrudit și în același timp diferit. Anumiți teoreticieni ai dreptului precum Ihering și Holtzendorff, s-au ocupat de puterea opiniei publice de a impune indivizilor norme, moravuri. În sens social-psihologic, pe lângă spațiul interior, în care își manifestă sentimentele, individul duce o existență expusă, orientată spre exterior, deschisă spre colectivitate. Această expunere este determintă de teama de izolare. Teama de izolare a individului, nevoia sa de a fi acceptat și cerința de a se conforma unor opinii și comportamente stabilite, acceptate unanim, pe de altă parte, conservă o ordine existentă.

Tocqueville înțelege prin opinie publică „majoritate numerică”: deși condițiile de trai sunt inegale iar oamenii sunt diferiți unii de ceilalți, există întotdeauna câteva persoane luminate, învățate și cu o putere spirituală mare, pe de-o parte și o masă neștiutoare și limitată, pe de altă parte. Oamenii care trăiesc în epoci aristocratice tind, în mod natural, să își aleagă drept fir călăuzitor al propriilor opinii gândirea superioară a unui individ sau a unei clase, fiind puțin tentați să recunoască infailibilitatea maselor. Situația contrară apare în perioadele de egalitarism. Cu cât mai egali și mai asemănători devin cetățenii, cu atât mai redusă devine tendința individului de a crede orbește o persoană sau clasă. Înclinația de a da crezare masei crește, în final opinia publică fiind cea care îi conduce pe oameni. În vremuri de egalitate, oamenii, din cauza asemănării dintre ei, nu își acordă reciproc încredere, dar aceeași asemănare le insuflă o încredere aproape nelimitată în judecata societății. Astfel, li se pare improbabil ca adevărul să nu se afle de partea marii majorități, fiindcă toți sunt înzestrați cu aceeași putință de judecată.

Definirea opiniei publice apare și la marii filosofi ai Antichității, Platon și Socrate. Pentru Platon opinia este mai întunecată decât cunoașterea dar mai luminoasă decât necunoașterea. Ea se află între intervalul cuprins între cele două. Socrate afirma că opinia nu este lipsită de valoare ci doar are o poziție intermediară. Opinia publică își face simțită prezența fie atunci când o persoană încalcă niște reguli, acolo unde există o nesiguranță în ceea ce privește modul cum trebuie interpretate regulile fie atunci când izbucnește un conflict sau trebuie luată o decizie în legatură cu acțiuni ori procedee viitoare. Este de ajuns să te îmbraci cu un costum roșu la o înmormântare ca să îți dai seama că încă mai există opinie publică. Trebuie să întelegem realitatea opiniei publice ca fiind legată de un anumit spațiu si de o anumită epocă. Conceptul nu apare în Vechiul Testament, cu toate că regelui David îi era predestinată relația cu opinia publică. Sfâșierea hainelor și postul ținut până la apusul soarelui pentru a-și arăta durerea pricinuită de uciderea unui adversar de temut, fac parte dintre acțiunile simbolice care sunt mai eficiente pentru câștigarea opiniei publice decât orice cuvânt.

Opinia publică trebuie înțeleasă ca raționalitate, cu funcții de coagulare a opiniei individuale și de luare a deciziei în democrație. În același timp ea trebuie înțeleasă și ca instanță de control social, cu funcție de menținere a coeziunii sociale și de asigurare a unui grad de consens suficient pentru acțiuni si decizii. Totuși ea își menține încă din Antichitate sensul de „formă de control social”.

Elisabeth Noelle-Neumann vorbește despre spirala tăcerii în sensul că aceia care tac vor fi ma puțin reprezentați în pubșic și de aceea vor tăcea și mai mult prinși în această spirală a tăcerii, chiar dacă sunt majoritari, în timp ce aceia care împărtășesc opinia identificată de mass-media ca dominantă se vor exprima cu mai multă putere. Ideea acestei teorii se rezumă după Neumann, la următoarele tendințe:

Dacă o majoritate este considerată minoritate atunci în viitor va cunoaște un declin;

Minoritate percepută ca majoritate va înregistra un proces de extindere;

Dacă membrii unei majorități nu prevăd, nu au încredere în menținerea opiniei majoritare în viitor opinia respectivă va cunoaște o tendință de scădere, va intra în declin;

Dacă două grupuri se deosebesc net în ceea ce privește disponibilitatea de a-și exprima punctul de vedere, acela a cărui disponibilitate este mai puternică va deveni, în timp, dominant.

Handley Cantril propune câteva legi în încercarea de a schimba opinia publică:

Opinia publică este sensibilă la evenimente importante;

Evenimentele cu o magnitudine neobișnuită sunt mai susceptibile să modifice temporar opinia publică, de la o extremă la alta. Opinia va deveni slăbită atunci când implicațiile evenimentului vor fi văzute în perspectivă;

Opinia este determinată, în general, mai degrabă de evenimente decât de cuvinte, exceptând cazul în care cuvintele ar fi interpretate drep „evenimente” în sine;

Declarațiile verbale și prezentările unor planuri de acțiune au o importanță maximă atunci când opinia este nestructurată, când oamenii sunt ușor de sugestionat și caută interpretări care provin de la surse credibile;

În principiu, opinia publică nu anticipează problemele ci doar reacționează la ele;

Din punct de vedere psihologic, opinia este determinată, în principal, de propriile interese. Evenimentele, vorbele sau orice alți stimuli afectează opinia doar în măsura în care relațiile dintre acestea și propriile interese sunt evidente;

Opiniile nu rămân coagulate pentru perioade lungi de timp dacă oamenii nu simt că le sunt implicate propriile intere într-un mod acut sau dacă opiniile nu sunt susținute și de evenimente;

Odată implicate interesele proprii, opinia nu mai este ușor de schimbat;

Când propriile interese sunt implicate, opinia publică în democrație, este mai probabil să se formeze înaintea politicilor oficiale;

Când o opinie este susținută de o formațiune lejer majoritară sau când opinia nu este structurată solid, un fapt îndeplinit tinde să schimbe opinia în direcția acceptării;

În momente critice, oamenii devin mai sensibili la cât de adecvată este conducerea lor, dacă au încredere în ea, vor fi gata să îi încredințeze responsabilități mai mari decât cele uzuale, dacă nu au încredere, vor fi mai puțin toleranți decât de obicei;

Oamenii sunt mai puțin refractari la deciziile critice luate de liderii lor dacă simt că, într-un fel, iau și ei parte la respectivele decizii;

Oamenii au mai multe opinii și au tendința de a forma opinii cu mai multă ușurință cu privire la scopuri, decât la metodele necesare pentru a-și atinge acele scopuri;

Opinia publică, la fel ca opinia individuală, este argumentată de dorință. Iar când opinia se bazează mai mult pe dorință decât pe informație, este probabil să demonstreze schimbări rapide, o dată cu evenimentele;

Dimensiunile psihologice importante ale opiniei sunt direcția, intensitatea, amploarea și profunzimea.

1.3 Tipuri de manipulări

Aspecte care par banale, nesemnificative, pot determina schimbări majore în comportamentul persoanei aflate intr-o anumită situație socială. Cuvinte, etichete, lozinci, semne, regulamente, legi și într-o mare măsură prezența celorlalți sunt factori cu o mare putere de influență asupra individului, dirijându-i reacțiile și comportamentul uneori fără ca respectivul să își dea seama. Manipulările pot fi clasificate în funcție de diverse criterii: Profesorul Philip Zimbardo, de la Universitatea Stanford, California, utilizează drept criterii amplitudinea modificărilor efectuate într-o anumită situație socială. Trebuie remarcat faptul că deși vorbim despre manipulări mici, medii și mari, consecințele pe care le au acestea nu au o corespondență strictă cu amplitudinea modificărilor inițiale. Spre exemplu schimbări mici pot avea consecințe majore și invers.

Manipulări mici

Acestea sunt obținute prin modificări minore ale situației sociale, pot avea, uneori, efecte surprinzător de ample. Un exemplu îl reprezintă donațiile care pot crește simțitor când cererea este însoțită de un mic serviciu, aparent nesemnificativ, de un apel la binecuvântarea cerească. Cerșetorii utilizează nenunmărate trucuri pentru a stimula spiritul caritabil al trecătorilor. La cerșit sunt trimiși mai ales copii deubrăcați, iarna, plângând vara, uneori mutilați intenționat pentru a spori mila cetățenilor. Sume importante sunt plătite celor care compun versurile și muzica unor cântece deosebit de lacrimogene, gen: „Fără mamă, fără tată…”

În 1966, Scott Fraser și Jonathan Freedman au imaginat un experiment care a demonstrat obiectivitatea unor asemenea tehnici de manipulare minore. Într-un cartier obișnuit, casele au fost luate la rând și fiecărui proprietar i s-a propus instalarea, în fața curții sale, a unui panou imens pe care scria „Conduceți cu Prudență”. Deși s-a făcut apel la spiritul lor civic, numai 17% au accepatat să își umbrească gazonul. O altă grupă de experimentatori s-au deplasat într-o altă zonă a cartierului și au colindat casele, cerându-le proprietarilor să semneze o petiție în favoarea introducerii unor reguli stricte de circulație preventivă. Aproape toți au acceptat să își depună semnătura pe un act ce nu le atrăgea vreo obligație. Două săptămâni mai târziu, echipa a vizitat din nou proprietarii ce semnaseră petiția, propunându-le instalarea. De data aceasta procentul celor care au acceptat a fost de trei ori mai mare decât în primul caz. Concluzia la care au ajuns experimentatorii este că pentru a determina oamenii să accepte o concesie majoră, este convenabil să li se prezinte mai întâi o cerere nesemnificativă, dar de aceeași natură, căreia aproape fiecare îi va da curs, pentru ca abia după aceea să se vină cu cererea avută în vedere de la bun început. Astfel șansele de reușită se vor tripla folosind tehnica pe care psihologii o numesc „piciorul în ușă”.

Manipulările mici pot avea și efecte de o extremă gravitate la nivelul întregii societăți. Bogdan Ficeac oferă drept exemplu iminenta criză de pâine pe care Televiziunea Română a prezentat-o mai multe zile la rând. S-a indus astfel un sentiment de panică la nivelul întregii societăți. Câteva zile mai târziu oamenii au răsuflat ușurați, aflând, tot de la televiziune că guvernul a rezolvat situația prin acceptarea unor importuri de grâu. Mult mai târziu au început să apară în presă materiale privind substratul ocult al afacerii. Criza fusese artificial creată pentru a justifica masivele importuri, aducătoare de comisioane fabuloase, pentru cei care le-au derulat. Păstrarea deliberată a televiziunii ca unic mijloc de informare pentru marea majoritate a cetățenilor, lucru ce a făcut, între altele, posibilă inducerea panicii generale prin comunicate privind iminenta criză de pâine, nu mai intră în categoria manipulărilor minore, ci a celor de anvergură. Opusă tehnicii despre care aminteam mai sus, Piciorul în Ușă, este „Trântitul Ușii în Față”. Astfel oamenii sunt determinați să accepte o anume concesie, prezentându-li-se în prealabil o cerere mult mai mare, de aceeași natură, care are toate șansele să fie refuzată. Abia după aceea se vine cu cererea avută de la bun început. Aceasta are toate șansele de a fi acceptată, deoarece prin comparație cu solicitarea inacceptabilă de dinainte, pare foarte rezonabilă. În 1975, psihologul Robert Cialdini și colegii săi au imaginat un experiment menit să analizeze efectul acestei tehnici. Ei i-au întrebat pe elevii unui colegiu dacă acceptă să însoțească și să supravegheze un grup de copii handicapați, timp de două ore, într-o vizită la grădina zoologică. Numai 16% dintre cei întrebați au acceptat. Unui alt grup de elevi i s-a prezentat, în prealabil o propunere mult mai amplă. „…în mod obișnuit recrutăm voluntari dintre elevi, pentru a lucra, fără plată, în calitate de consilieri, la Centrul de Detenție a Minorilor”, a spus experimentatorul. Apoi a continuat „serviciul constă în două ore de muncă pe săptămână, timp de doi ani, cine se oferă?”. Cum era de așteptat nimeni nu a acceptat oferta pe o perioadă atât de lungă, ceea ce a determinat experimentatorul să facă o a doua propunere, cea referitoare la însoțirea copiilor handicapați. Circa 50% dintre elevi au acceptat. În cazul ambelor tehnici, șansele de obținere a unei concesii au crescut de trei ori în comparație cu cazurile în care cererea a fost normală.

Manipulări medii

Se referă la modificări importante ale situațiilor sociale, cu efecte care uneori depășesc în mod dramatic așteptările, tocmai că enorma putere de influențare a situațiilor sociale asupra comportamentului uman este subevaluată în cele mai multe cazuri. În cadrul manipulărilor medii identificam câteva tehnici de manipulare. Revoluția română reprezintă un material faptic de excepție pentru identificarea nenumăratelor tehnici de manipulare ce au funcționat perfect, începând cu războiul radio-electric și sfârșind cu rolul decisiv al televiziunii în magnetizarea maselor. Singurul lucru care lipsește este identificarea clară a celor care și-au imaginat și au pus în funcțiune acest mecanism. Însa chiar menținerea unei permanente încordări reprezintă o tactică menită să vulnerabilizeze individul și să îl facă mult mai ușor de manipulat. Pe lângă tehnicile menite să inducă sentimentul de supunere față de autorități sau, dimpotrivă, să declanșeze revolte puternice, alte exemple de manipulări medii pot fi și cele prin care se urmărește dezumanizarea victimelor sau dezindividualizarea atacatorilor, în vederea încurajării spiritului agresiv. În principal tehnicile de dezumanizare a inamicului se utilizează pentru a face posibilă exterminarea acestuia fără ezitări și fără remușcări din partea executanților, majoritatea proveniți dintre oamenii obișnuiți. Metodele utilizate în propaganda de dezumanizare e inamicului constau în impunerea prin mass-media a unor caricaturi oribile, a unor sloganuri agresive, a unor materiale de presă falsificate. Dezindividualizarea este mult mai simplă dar cu efecte la fel de șocante. Pierderea identității are rolul de a face individul mai ușor de manipulat.

Cercetătorul Brian Mullen a publicat în 1986 rezultatul cercetărilor făcute asupra a șaizeci de cazuri de linșaj, săvârșite în SUA între 1899 și 1946. Cruzimea era cu atât mai mare cu cât creștea numărul participanților la asasinatul colectiv.

În 1973, Robert Watson, a efectuat un studiu asupra a 24 de culturi, în ceea ce privește caracteristicile lor etnografice. S-a dovedit că războinicii care iși schimbă înfățișarea, vopsindu-și chipul sau corpul, ori punându-și măști inainte de a pleca la luptă, comit mult mai multe acte de sadism, asasinate, mutilări, decât cei care nu se maschează.

Un alt exemplu al manipulărilor medii îl constituie dosarele CIA referitoare la experimentele strict secrete a controlare a minții umane. Programul MK-ULTRA, inițiat la câteva decenii după sfârșitul celui de-al doilea razboi mondial, constă în experimentarea unor tehnologii neconvenționale, precum hipnoya, stimularea electrică a creierului sau administrarea de droguri , respectiv LSD, pentru a obține un control total asupra gândirii și comportamentului subiecților.

Manipulări mari

Sunt reprezentate de influența întregii culturi în mijlocul căreia viețuiește individul. Sistemul de valori, comportamentul, felul de a gândi al individului sunt determinate în primul rând de normele scrise și nescrise ale societății în care trăiește, de subculturile cu care vine în contact. Neglijând această permanență și uriașă influență, individul poate face mult mai ușor judecăți greșite sau poate fi lesne de manipulat.

În acest timp trebuie observatcă tocmai datorită acțiunii continue a manipulărilor mari asupra noastră, prezența lor a devenit ceva obișnuit, fiind mult mai dificil de identificat. Pentru foarte mulți este mai ușor de remarcat o manipulare minoră, de genul „trucurilor electorale”, spre exemplu, decât una majoră, cum ar fi, de pildă, faptul că rolul școlii de a transmite elevilor un bagaj de cunoștiințe cât mai mare are o importanță secundară în comparație cu celelalte scopuri, prin care copilul, adolescentul de mai târziu este antrenat pentru a se integra în respectiva societate. Conform psihologului elvețian Jean Piaget, școala îl obișnuiește pe elev cu spiritul de subordonare față de autorități, simțul responsabilități, necesitatea respectării unui program strict, spiritul de competiție.

Manipulările majore stau la baza răspândirii diferitelor curente de opinie, formează tradiții și obiceiuri, conturează mentalități, determină curente „la modă”.

Specialiștii americani în psiholigia socială comparată, au efectuat câteva experimente relevante, referitoare la diferența de mentalitate dintre americani și japonezi. Același chestionar a fost împărțit unui grup de studenți americani și un grup de studenți japonezi. Una dintre întrebari era: „Câte lucruri bune și câte lucruri rele ați făcut în viață?”. În răspunsul studenților americani numărul faptelor bune era mult mai ridicat, în schimb în răspunsurile studenților japonezi erau relativ egale. Americanii au răspuns imediat în schimb studenții japonezi au avut nevoie de mai mult timp de gândire. Nu există un adevăr absolut conform căruia să se afirme că o mentalitate este mai bună decât alta. Singura evaluare posibilă poate fi făcută avându-se în vedere efectele respectivelor mentalități asupra dezvoltării sociale, dar și individuale din cadrul unui anumit tip de societate. În rest, toate celelalte interpretări nu pot fi decât subiective. Studiul mentalităților este necesar și pentru stabilirea unor contacte interumane. De exemplu: cunoscându-se obiceiurile, tradițiile, felul de a gândi și de a se comporta al partenerilor, unii oameni de afaceri pot ghida negocierile în așa fel încât să obțină un profit maxim.

Un efect destul de grav al manipulări exercitate prin integrarea individului într-un anumit sistem este „fenomenul de anomie”, ce apare în cazul seismelor social-politice de anvergură, atunci când întregul sistem de valori, de concepții și standarde sociale se prăbușesc brusc. Anomia desemnează un fenomen social anormal, patologic, generat de lipsa de reguli morale și juridice menite să organizeze viața economică și socială. Lipsa acestor norme se resimte la nivelul omului obișnuit prin apariția și accentuarea unui sentiment de insecuritate, difuză, de teamă permanentă, ce duce la acțiuni revendicative în paralel cu creșterea agresivității. Cu alte cuvinte, o întreagă societate devine bolnavă atunci când regullile, tradițiile și legile se modifică brusc, dispar sau se întârzie înlocuirea lor în timp. Lipsiți de vechiul sistem de valori prin care se raportau permanent la situațiile sociale, oamenii devin vulnerabili și dezinteresați.

Analiza manipulărilor de anvergură nu are numai menirea de a avertiza individul asupra presiunilor ce îi determină comportamentul și modul de gândire dar poate oferi și soluții benefice în cazul unor situații de criză. Este vorba de soluții reale, care să modifice structurile sistemelor sociale, în așa fel încât să fie favorabile tututor categoriilorde oameni și nu de acele rezolvări false, în interesul grupului aflat la putere, concretizate în reeducarea, pedepsirea, încărcarea, discriminarea, excluderea celor care nu se comportă conform normelor impuse. În societățile moderne, cu adevărat democratice, acuzarea victimelor a devenit anacronică. Alcoolicii, săracii, șomerii nu pot fi făcuți vinovați în întregime de situația în care se află. În primul rând trebuie identificate cauzele sociale ale sărăciei, ale lipsei de locuri de muncă sau ale împrejurilor ce îi determină pe oameni să bea sau să se drogheze. Doar acționând asupra cauzelor se poate diminua amploarea unor flageluri precum sărăcia, șomajul, alcoolismul sau consumul de droguri.

=== capitolul2 ===

CAPITOLUL II

Televiziunea ca mijloc de informare în masă

„…Televiziunea este prima cultură cu adevărat democratică – prima cultură disponibilă tuturor și guvernată în totalitate de ceea ce vor oamenii. Cel mai înspăimântător lucru este însă ceea ce vor oamenii…”

Clive Barnes

Metode de transmitere a informației

Televiziunea reprezintă o tehnologie care produce obiecte culturale: iconemele. O dată cu ea apare un medium capabil să transforme cultura, apt să fondeze un limbaj pe semnele iconice substituite semnelor arbitrare. Societatea folosește televiziunea ca pe un traducător care transformă limbajul cultural abstract într-un limbaj iconic, fară a altera codurile abstracte. Televiziunea îndeplinește în societatea actuală doua roluri: de medium și de mediator. În calitate de medium îi revine funcția de informare iar în calitate de mediator, prea funcția de mediere.

Preocuparea pentru impactul integral al televiziunii asupra imaginii noastre despre lume și a felului în care gândim despre lume și acționăm în ea nu poate ocoli celebra expresie a lui Marshall McLuhan: „mediul este mesajul”. Noua teorie a lui Mc Luhan, paradigma tehnologică asupra mass-media, pornește de la ideea că acestea nu sunt doar instrumente, canale de transmitere a informației, ci mediumuri reprezentând ele însele mesajul. Acestea, prin natura și specificul tehnologiei lor și a modului de percepție pe care îl solicită, înrâuresc modul de receptare a mesajului și efectele globale ale comunicării . Sinteză, „mediul este mesajul” înseamnă că, oricât de explicit ar fi mesajul mass-media, influența sa cea mai puternică asupra spectatorului este exercitată de felul și de forma în care este transmis el și nu de „conținutul” său, adică acel aspect al mesajului care poate fi exprimat ca o serie de afirmații despre pretinsul subiect al mesajului. Dacă imaginea pe care o are cineva despre lume se datorează cu precădere televiziunii, lumea cunoscută va fi aproape sigur una constituită din cadre ce nu durează decât o clipă, de episoade fără legături reciproce și izolate în sine, evenimente produse și plănuite de indivizi marcați de mobiluri ușor de recunoscut, familiale, indivizi ajutați de experți competenți să-și descopere adevăratele nevoi, calea de a le satisface și modelul fericirii. McLuhan declara: „Doresc să subliniez încă o dată o idee fundamentală: societățile au fost modelate mai degrabă de natura mijloacelor de comunicare între oameni decât de conținutul comunicării. Tot ce înseamnă tehnologie are proprietatea atingerii lui Midas: ori de câte ori societatea dezvoltă o extensie a ei, toate celelalte funcții ale acelei societăți au tendința să sufere mutații pentru a se adapta la noua formă; de îndată ce o nouă tehnologie a pătruns în societate, ea se impregnează în fiecare instituție a societății respective. O tehnologie nouă este prin urmare un agent revoluționar. Constatăm acest fapt astăzi prin mijloacele electrice; tot astfel, în urmă cu mai multe mii de ani, inventarea alfabetului fonetic a însemnat o revoluție la fel de vastă și de profundă prin consecințele ei asupra omului.”

Tot el afirma: „Daca vrei să înțelegi natura televiziunii, fă un inventar complet al tuturor lucrurilor care s-au schimbat în ultimii 12 ani în îmbrăcăminte, în comportamentul social, în gusturile pentru programe.”

Mesajul audiovizual

„De cele mai multe ori, efectul mesajelor transmise populaței este mult mai puternic dacă ele folosesc ca intermediar ștafetele de opinie: instituții, indivizi, cărora, conștient sau nu, majoritatea populației le acordă încrederea și credibilitatea acordată unor lideri de opinie“, spune un analist român.

Există o seamă de trăsături care definesc în mod obligatoriu orice mesaj TV, ca urmare a faptului că ele țin de însăși natura mediului televizual.

Senzaționalul cultivat în mod obsesiv de televiziune îl face pe telespectator să caute și să aprecieze în viață numai ceea ce poartă emblema extraordinarului, ceea ce produce emoție, incită simțurile sau mișcă orgoliul. Totul trebuie să fie șocant, uimitor, spectaculos pentru a atrage atenția omului contemporan. Pe acest fond, viața obișnuită, simplă creeză sentimentul frustrării și al neîmplinirii. Este foarte important să înțelegem că mesajul poate fi corect dar transmis incorect, poate fi simplu, dar poate deveni complicat prin transmiterea sa într-un anumit mod, poate avea un scop sigur, identificat și susținut dar poate avea efecte neașteptate prin transformările suferite în procesul transmiterii sale. Iată un exemplu simplu pe care îl propune Radu Herjeu : „dacă stau drept, serios și vă spun că mărul este un fruct, veți considera, în cel mai bun caz, că vreau să vă transmit banalități stupide. Dar dacă voi sta în cap, îmbrăcat într-un sari, voi râde ca un disperat și vă voi spune că mărul e un fruct, spectacolul pe care vi-l voi oferi nu vă va mai permite să asimilați mesajul meu ci vă va direcționa atenția și concentrarea asupra modului de comunicare, efectul obținut fiind direct legat de acesta și nu de conținutul mesajului”. Este una dintre caracteristicile televiziunii, care o deosebește de celelalte mijloace mass-media. Este singurul mod de transmisie viu, care imită realitatea, astfel încât e foarte ușor să creeeze un ambient care să te extragă din mediul tău obișnuit și să te transpună într-o pseudorealitate, în care mesajele vor avea viața lor și se vor supune regulilor irealului. Irealul este direct dependent de senzațiile noastre, este o creație a senzațiilor noastre și nu a rațiunii noastre.

Pentru a putea explica impactul pe care le au mesajele transmise de micile ecrane asupra publicului trebuie avute în vedere caracteristicile lor specifice: cantitatea mesajului, capacitatea sa de acoperire, viteza de transmitere și impactul extraordinar.

Începând din deceniul al VIII-lea, oferta canalelor de televiziune a depășit-o pe cea a presei scrise, numărând un public din ce în ce mai numeros. În Statele Unite sunt 30 de canale alternative cu emisie non-stop. În țările europene occidentale au apărut pe lângă televiziunile naționale de stat, numeroase posturi private. În ultimii ani, internaționalizarea mesajului televizat, datorită transmiterii sale prin cablu și satelit, a înmulțit considerabil oferta de programe, contribuind la diversificarea opțiunilor(posturile TV internaționale având sute de milioane de receptori potențiali zilnici). În Romania, în ultimii nouă ani a crescut semnificativ cantitatea ofertei din domeniul audiovizual. Confom datelor oferite de Comisia Națională de Statistică, televizorul este în România unul dintre bunurile cele mai dorite de către populație. După 1990, urmărirea posturilor de televiziune a inregistrat o creștere spectaculoasă. Mesajul audiovizual poate fi receptat în aproape orice loc public sau privat din lume, capacitatea de răspândire fiind maximă. Astfel, mesajul audiovizual se înscrie în tipul de mesaj agresiv care se insinuează nu doar în timpul liber al individului, ci și la locul de muncă și în intimitatea sa, creîndu-i obișnuințe până aproape de dependență. Un alt indicator care relevă impactul și importanța micului ecran asupra individului este durata medie a telerecepției zilnice, care în țara noastră, potrivit ultimelor sondaje de opinie, se situează la cinci ore pe zi. Răspândirea și atenția care este acordată mesajului audiovizual se datorează și altor factori:

mesajul televizat nu depinde de o rețea de difuzare deoarece rețelele prin cablu și satelit au internaționalizat semnalul TV;

datorită sunetului, mesajul audiovizual poate fi receptat concomitent cu derularea altor activități, munca fizică, gospodărească, etc;

mesajul audiovizual poate fi receptat de orice persoană, indiferent de caracteristicile biologice și fizice;

mesajul audiovizual creează receptorului senzația că se află în mijlocul evenimentelor;

datorită teletextului, indivizii pot afla informații utile din diverse domenii, chiar dacă nu au urmărit în continuu programele de televiziune sau nu găsesc informațiile dorite în tronsonul orar la care se vizionează anumite emisiuni.

Mesajul audiovizual are doua atuuri majore; nu depinde de furnizori și ajunge primul la receptori. Emisia Tv este non-stop, orice eveniment putând fi reflectat, în funcție de importanța pe care o prezintă sau care i se atribuie, in trei moduri:

să fie redactat, introdus și prezentat într-unul din buletinele informative ale zilei, dimineața, la prânz și seara;

să fie difuzat imediat ce informația a ajuns la redacție prin întreruperea programului obișnui din acel moment ți introducerea unui „flash” sau a unei ediții informtive speciale;

derularea evenimentului să fie transmisă în direct la televizor. Astfel se realizează conectarea unor mase largi de oameni la trăirea „pe viu” a unor fapte și evenimente.

Mesajul televizat se bazează pe imagine. Astfel mesajul acționează nu numai asupra capacității umane de a afla și înțelege rațional, ci mai ales asupra palierului afectiv, stârnind o gama largă de sentimente. De exemplu, recepția unui simplu anunț făcut de o crainică poate fi influențată de o multitudine de factori care se combină: valențele textului, expresivitatea mimicii, modulațiile vocii, trăirea afectivă a crainicei, precum și cea indusă; același anunț capătă însă cu totul altă putere de influențare dacă este citit dintr-un ziar. Astfel, informația propriu-zisă este cel puțin dublată de forța de persuasiune prin impact emoțional direct a spectacolului. Acest fapt generează apariția vedetelor de televiziune, care ajung populare pentru că sunt apropiate de receptori, deoarece sunt zilnic lângă ei, devenind „prezențe” permanente în cămine. Uneori, anumite personaje, chiar necunoscute, pot deveni legendare și pot intra în constiința publică prin capacitatea micului ecran de a conecta o mare masă de oameni la același eveniment.

Orice mesaj din imagini adresat unei mase de destinatari se găsește astfel „saturat” de o pluralitate de semnificații și de încărcături emoționale eterogene, care se vor distribui prin publicul de asemenea eterogen al receptorilor în manieră diversă și dificil previzibilă. Deoarece, fiecare mesaj, plin de ambiguitate din cauza polisemiei și, mai ales al polivalenței afective, solicită din partea fiecăruia dintre receptorii săi o operație de decriptare interpretativă care comandă asimilarea sa: operație care mobilizează imaginarul și afectivitatea proprii psihismului individual al spectatorului, pentru a filtra și a trage fluxul de imagini care îi este transmis, a le selecționa și integra pe cele care intră în rezonanță cu reprezentările constitutive ale imago-ului său, pentru a-l alimenta.

Puterea, influența și fascinația micului ecran sunt atât de mari încâ au ajuns să determine știrile din ziare; nici o știre a jurnaliștilor din presa scrisă nu are același impact dacă nu este reluată, promovată de televiziune. Controlul și manipularea presei scrise sunt cu atât mai evidente cu cât tot mai mulți prezentatori ocupă funcții de conducere în presa scrisă și asigură astfel circulația informației.

Acțiunile colective cresc sau descresc în ochii opiniei publice în funcție de importanța acordată evenimentului de către posturile de televiziune. Specialiștii în psihologia mulțimilor consideră că fenomenul televiziunii poate avea consecințe greu de calculat. În anumite condiții, canalul audiovizual poate deveni un factor direct de putere. În condiții de confuzie, televizorul poate fi un element coordonator, chiar dacă există pericolul de a induce panică și confuzie în mod voit sau neintenționat.

Procesul Watergate a fost unul dintre evenimentele care i-a adus televiziunii glorie, deși scandalul a fost inițiat de ziarul Washington Post. Timp de un an, capul de afiș al oricărui buletin de știri a fost ținut de personajele implicate și de detaliile acestei afaceri.

Moartea prințesei Diana a dat televiziunii din nou ocazia să iși etaleze atuurile în captarea interesului public și în transformarea unui eveniment în tragedie națională. În vara anului 1997, oamenii din întreaga lume au urmărit prin intermediul micului ecran întreaga desfășurare a funeraliilor „Reginei inimilor”și au împărtășit durerea familiei regale britanice.

Modul în care personalitățile pot influența și schimba conduitele umane constituie un obiect de studiu pentru cercetători. Putem vorbi despre cazul referitor la arestarea în 1994 a celebrului sportiv american O.J. Simpson sub învinuirea de crimă, care a determinat imediat creșterea numărului de apeluri la hot-line-urile la care se raportau violențele domestice din Los Angeles cu 80%. Un eveniment asemanător s-a petrecut în 1991: la doar câteva minute după ce faimosul Magic Johnson a anunțat oficial la TV că a fost depistat seropozitiv, apelurile cetățenilor la linia fierbinte a Fundației Francisco AIDS au crescut de 15 ori față de rata obișnuită.

Impactul televiziunii este relevant și în cazul creșterii sau descreșterii prestigiului unei companii, nu doar în cel al imaginii unei personalității. Un exemplu recent este cel al scăderii dramatice a vânzărilor de băuturi răcoritoare produse de compania Coca-Cola în urma intens mediatizatului scandal al dioxinei.

Analizele sociologice arată că nu condițiile structurale determină modul de desfășurare a anumitor practici, ele doar le creeză cadrul. Școala, familia, mediul și prietenii sunt elementele care orientează și dezvoltă practicile culturale de loisir. Schimbările fundamentale ale preferințelor față de practicile de loisir(timp liber) ale românilor, dupa 1990, se datorează în principal creșteri și diversificării oportunităților de loisir. În condițiile în care numărul cititorilor înscriși la bibliotecă a crescut foarte puțin, numărul spectatorilor la reprezentațiile de cinema, teatru, operă sau concerte de muzică clasică a scăzut simțitor. Cea mai mare scădere o înregistrează frecventarea cinematografului, datorită ponderii mari ocupate de emisiunile de televiziune în cadrul timpului liber al indivizilor.

2.1.2 Mesajul subliminal

Potrivit teoriei matematice a comunicării, elaborată de Shannon și Weaver, mesajul vine dintr-o sursă transmisă de un emițător, printr-un canal și este primită la destinație de un receptor. Pe parcurs, mesajul se completează cu alte informații, provenite din alte surse. Dar, în realitate, un mesaj se modifică substanțial în procesul comunicării.

Se poate spune că în transmiterea unui mesaj există ca certitudine doar intenția. Pe traseul pe care îl parcurge, mesajul intră în transformare și cu atât mai mult, dacă se îndreaptă spre conștient, iese de sub control și pătrunde într-un mediu care își are prioritățile sale.

Cu aproape patru decenii în urmă, James Vicary, patronul unei firme comerciale din New Jersey, l-a convins pe proprietarul unui cinematograf să încerce o nouă metodă pentru impulsionarea vânyărilor Coca-Cola și de floricele de porumb, consumate în mod curent de spectatorii din sală. În timpul proiecției, pe ecran apăreau flash-uri inobservabile în mod conștient da reținute de subconștientul spectatorilor cu două tipuri de mesaje: „Beți Coca-Cola și mâncați floricele de porumb!”. În urma experimentului, Vicary a declarat că vânzările la băuturile nealcoolice au crescut cu 58%, iar cele de floricele de porumb cu 18%. Afirmațiile lui au declanșat un adevărat scandal. Unele ziare i-au prezentat inițiativa ca descoperire a secolului, altele l-au acuzat de manipulare a spectatorilor. Comisia Federală a Comunicațiilor a interzis difuzarea unor astfel de mesaje subliminale, la radio sau televiziune. Și totuși, experimentele efectuate ulterior nu au confirmat eficiența acestui gen de manipulare.

În privința efectului pe care îl au mesajele subliminale auditive, psihologul Anthony Grenwald a efectuat în 1981 un experiment simplu dar edificator. El a convocat două tipuri de subiecți; cei din primul grup vroiau să își îmbunățățească memoria în timp ce componenții celui de-al doilea grup erau interesați în ridicare nivelului de respect față de propria lor persoană. Ambele grupuri au fost puse să asculte casete cu mesaje subliminale. Însă, în secret, Greenwald a schimbat benzile între ele. La sfârșitului experimentului, fiecare subiect a fost rugat să aprecieze efectul pe care l-au avut ședințele de ascultare asupra propriilor lor așteptari. Absolut toți au declarat că simt progrese semnificative. Evident, deși experimentul a dovedit fara urmă de îndoială că efectul mesajelor subliminale este minim sau chiar nul, progresele semnalate de subiecți s-au datorat autosugestiei.

Efecte mult mai semnificative în sensul manipulării consumatorului îl au reclamele evidente precum și afișele sau clipurile publicitare de la televiziune sau radio. De foarte multe ori, clienții, sub efectul unor astfel de reclame în avalanșă, cumpără lucruri, de care, odată ajunși acasă își dau seama că nu aveau nevoie. În Statele Unite ale Americii, nemulțumirea cumpărătorilor puși în asemenea situație a ajuns la un moment dat, explozivă. Ei au dat în judecată Guvernul pentru faptul că permite cascadele de reclame care îi fac să cumpere produse care nu le sunt necesare. Pentru a-i împăca și pe producători și pe consumatori, a fost dată imediat o lege conforn căreia fiecare cumpărător poate returna orice obiect achiziționat(cu excepția produselor perisabile și a altor categorii foarte bine delimitate)în termen de 30 de zile și va primi înapoi întreaga contravaloare. Legea nu a reprezentat o lovitură prea mare la adresa producătorilor deoarece efectul reclamelor este atât de puternic încât procentul celor care returnează lucrurile este nesemnificativ pentru totalul vânzărilor.

Legea Publicitatii (148/2000) prevede în articolul 6:

Se interzice publicitatea care:

este inșelătoare;

este subliminală;

prejudiciază respectul pentru demnitatea umană și morală publică;

include discriminări bazate pe rasă, sex, limbă, origine, origine socială, identitate etnică sau naționalitate;

atentează la convingerile religioase sau politice;

aduce prejudicii imaginii, onoarei, demnității și vieții particulare a persoanelor;

exploatează superstițiile, credulitatea sau frica persoanelor;

prejudiciază securitatea persoanelor sau incită la violență;

încurajează un comportament care prejudiciază mediul înconjurător.

Manipularea informației

Televiziunea se adresează, „vorbește” întâi imaginarului și afectivului; fuzionând toate etapele reprezentării simbolice ale realului „diferit” în spectacolul „trăit în direct”, ea privilegiază comuniunea și senzația „la cald” asupra informației și reflectarea „la rece”, și suprimă ruptura semiotică legată de distanța dintre real și înregistrarea sau reprezentarea sa.

Manipularea informației se referă la prezentarea propagandei drept informație și a informației drept obiectivă. Informația tendențioasă poate fabrica opinia curentă printr-o serie de procedee identificate de Gerard Namer: selectarea informațiilor, amputarea informației, modificarea contextului(prin izolarea informației de contextul ei real), combinarea informației cu altele care nu au nici o legătură cu ea, dar care o descalifică, crearea unui fals context fabricat, subliniind ceea ce este secundar în defavoarea esențialului, difuzarea știrilor false care se fac ecoul rumorii imaginare lent dezmințite, „normalizarea” evenimentelor spontane și prezentarea lor în cei mai familiari termeni, prezentarea conflictelor și scandalurilor în termeni aleși cu grijă de către instanțele politice implicate, făcându-se o analiză minimă a istoriei și a contextului instituțional în care se întâmplă evenimentele.

Umberto Eco, într-o polemică cu televiziunea italiană, stabilea cele zece „reguli” ale manipulării informației politice prin televiziune, reguli utilizate frecvent pe canalele TV. Iată care sunt acestea:

se comentează ceea ce se așteaptă și ce trebuie comentat;

informația cu adevărat orientată, de obicei informația favorabilă, nu are nevoie de comentariu, ea se sprijină doar pe alegerea adejectivelor potrivite și pe un subtil joc al contrastelor;

folosirea „artei tăcerii”, adică informațiile care nu convin, sau informațiile jenante, sunt eliminate;

așezarea știrii incomode acolo unde nimeni nu se mai așteaptă, difuzarea ei astfel încât să nu o mai urmărească nimeni(când informația se epuizează rapid iar telespectatorul ascultă mai mult vocea prezentatorului);

folosirea unui jargon economic sau sociologic sofisticat, ceea ce duce la o regulă sau un „truc” de genul: „de ce vorbești simplu când poți să te exprimi complicat?”;

concurența cu presa tipărită impune regula de a nu da informația completă decât dacă ziarele au difuzat-o deja;

regula supunerii la putere presupune ca postul de televiziune să nu se compromită, prin informațiile transmise, dacă guvernul este deja compromis;

regula „punerii în valoare” înseamnă a nu prezenta decât oral, fără imagini, știrile importante și a-și face o obligație din a filma ceea ce nu prezintă nici un interes;

prezentarea evenimentelor semnificative doar dacă au loc în străinătate;

ultima regulă a manipulării prin televiziune presupune că masca de obiectivitate a informației manipulate o preface în ceva plictisitor și neinteligibil, care poate conduce la depolitizarea cetățenilor.

Scopul manipulării informației îl reprezintă servirea propriilor interese care, de cele mai multe ori, coincid sau sunt parte a unor interese mai largi economice și financiare ce aparțin, de obicei, unor instituții puternice, politice sau economice.

2.2 Funcțiile televiziunii

Este evident că apariția, dezvoltarea și efectele televiziunii n-au trecut necercetate de sociologi, psihologi. De-a lungul timpului, o mulțime de teorii au încercat să explice care sunt mecanismele de producere a legăturilor dintre telespectator și televiziune, care sunt caracteristicile acestui mijloc de informare în masă care fac din el cel mai puternic instrument de influențare a opiniei publice. Este greu să construiești o teorie pertinentă despre televiziune, în primul rând din cauza imposibilității creării unui sistem de valori pur, necontaminat de televiziune. Cu alte cuvinte, nu avem un observator neutru, neimplicat în procesul de producere a irealului care să-l poată descrie cu obiectivitate.

Cea mai interesantă teorie despre televiziune este cea a lui Fiske și Hartley, care se bazează pe conceptul de televiziune bardică. Această teorie își începe construcția de la ideea că fiecare telespectator decodifică codurile din programul pe care-l urmărește, nu numai pe baza propriei sale experiențe de viață, nivel de inteligență și educație, dar și pe baza convențiilor culturale acceptate de societatea în care trăiește. Acest punct de vedere este corect, chiar dacă în zilele noastre programele de televiziune devin din ce în ce mai interculturale și acceptate în multe țări, diferite din punct de vedere cultural. Așadar, din ce în ce mai mult, producătorii de programe de televiziune folosesc coduri mai degrabă universale decât locale, lucru care dovedește apariția unor șabloane culturale mondiale din cauza, în special, a uniformizării intelectuale și a influenței unui singur centru de putere economic.

Televiziunea funcționează ca un ritual social prin care fiecare individ se simte integrat în societate. Prin televiziune, telespectatorul simte că împărtășește aceleași valori culturale ca și vecinul său. Televiziunea, după această teorie, trece peste deosebirile individuale. Televiziunea este singura care are acest rol, și îl folosește frecvent. Televiziunea folosește cel mai frecvent și în mod evident absența diferențelor dintre indivizi, datorită educației din școală. Ea doar perpetuează și întărește această coincidență dintre modul de a gândi și a înțelege cuvântul al oamenilor.

Iată care sunt, în opinia celor doi, funcțiile bardice ale televiziunii:

mediator al limbajului. Televiziunea transformă diferitele tipuri de limbaj într-unul singur, ușor de înțeles de majoritatea oamenilor. Ea transformă percepțiile noastre obișnuite într-un sistem specializat de limbaj;

structurează mesajul în funcție de nevoile culturii respective și ale oamenilor. Textele sunt concepute a fi din ce în ce mai simple, pentru a fi acceptate de toată lumea. Dar fiecare program are propriul său limbaj, în funcție de nivelul cultural și educațional al privitorilor. Nu putem vorbi despre o singură cultură ci despre diferitele nivele de înțelegere de către telespectatori a codurilor transmise;

ocupă centrul culturii sale . Acest lucru se întâmplă deoarece este singură în cadrul culturii sale, și este în competiție doar cu ea însăși. Chiar dacă televiziunea a luat-o mult înaintea cărților sau filmelor, există multe țări în care ea n-a ocupat încă centrul culturii. În plus, este adesea privită ca un outsider pe tărâmul cultural. Totuși, este adevărat că televiziunea răspunde nevoii resimțite a unui centru comun;

este orală. Codurile sale sunt mai puțin elaborate decât cele folosite în mesajele scrise. Mesajul este mai simplificat și mai ușor de înțeles. Aici există o problemă. Mulți analiști, printre care și cei doi, pierd din vedere importanța imaginii, care este un fel de cuvânt. Să ne gândim la semnele japoneze. Nu sunt ele cuvinte și imagini în același timp ? Nu cred că televiziunea poate fi privită doar ca un mod oral de a transmite imagini. Foarte des, mesajul oral este acoperit sau își pierde unele din coduri din cauza imaginilor, dar mai ales din cauza mijloacelor tehnice utilizate pentru a reuni imaginile ( estetica televiziunii ). De exemplu, o succesiune rapidă de tăieturi pe imagine va distrage atenția privitorului de la mesajul transmis oral. Nu putem vorbi despre această caracteristică a televiziunii fără a o pune în legătură cu imaginea, care este cuvânt. și codurile din mesajul scris se nasc prin succesiunea cuvintelor, exact ca și codurile de televiziune, create de succesiunea imaginilor;

este pozitivă și dinamică. În decursul ultimilor ani putem observa o schimbare a subiectelor programelor. Multe din așa-numitele răspunsuri inadecvate la realitate sunt prezentate acum mai des ca fiind un rezultat al atitudinii societății în confruntarea cu unii oameni. Televiziunea nu este mai dinamică decât mesajul scris. Trebuie să treacă mult timp până când un subiect nou este abordat într-un mod nou de către producătorii de televiziune. Televiziunea este la fel de dinamică ca și societatea. Televiziunea se modifică doar după ce este sigură că societatea este pregătită pentru această transformare, care își are motorul în ea însăși. Doar reflectă schimbările care au loc în valorile culturale și le ajută să fie împărtășite de toți privitorii;

lucrează cu mituri. Acestea sunt selectate și combinate în secvențe, denumite mitologii. Articularea lor nu este înțeleasă în mod conștient de către privitor, și totuși ele sunt comunicate cu succes. Ele apar sub forma convențiilor vizuale și de cunoaștere, părerilor apriori despre natura realității, pe care, în majoritatea timpului, o cultură se mulțumește să le lase nepătate, fără a le pune sub semnul îndoielii. Acest lucru este foarte adevărat, dar televiziunea este de asemenea un creator de mituri. Majoritatea programelor încearcă să creeze și să întărească unele mituri care devin comune doar pentru privitorii acelui program. Astăzi, este foarte greu să spui care mit este cultural și care este o invenție a televiziunii. Cred că majoritatea miturilor sunt creații ale televiziunii. Ea creează mituri pentru a se legitima ca fiind centrul culturii și pentru a atrage spectatorii cu succesul său. Așadar, unul din cele mai puternice mijloace prin care convențiile de organizare suferă profunde transformări este televiziunea.

Fiske și Hartley au enumerat 7 roluri ale televiziunii, ca mijloc de comunicare în masă.

Articularea principalelor linii ale consensului cultural stabilit asupra naturii realității. În urma cercetărilor efectuate s-a dovedit faptul că televiziunea este unul din cele mai puternice mecanisme de conectare a concepțiilor despre realitate. Oamenii nu fac un efort deosebit să lege diferitele idei și să le pună într-un sistem coerent de gândire. Acesta este unul din rolurile televiziunii : să pună în practică un mod simplu de realizare a conexiunilor și să ignore fiecare întrebare care necesită un răspuns care deviază de la linia stabilită;

Implicarea fiecărui membru al culturii în sistemele sale dominante de valori. Valorile culturale nu mai sunt în mod necesar dominante în viața reală, ci în realitatea înfățișată de televiziune. Deoarece individul nu mai găsește aceleași valori în jurul său, el încearcă să descopere aceste valori în programele de televiziune. El este fericit când se gândește că toți privitorii acelor programe au împărtășit aceleași valori, chiar dacă acest lucru nu este întotdeauna adevărat;

Aprecierea, explicarea, interpretarea și justificarea acțiunilor reprezentanților individuali ai culturii în acea lume. Atragerea indivizilor de la o pură excentricitate la o poziție social-centrală;

Asigurarea culturii de caracterul său adecvat la lume prin afirmarea și confirmarea ideologiilor sale, într-o implicare activă în practică și într-o lume potențial imprevizibilă. Aici, analiza ar trebui reactualizată pentru că în ultima vreme din ce în ce mai multe programe de televiziune prezintă eșecul unor vechi convenții și moduri de gândire;

Prezentarea oricăror nepotriviri în percepția culturii despre ea însăși. Acesta este unul dintre cele mai importante roluri ale televiziunii : să pună în centrul atenției oamenii și valorile care nu cadrează cu linia oficială. Din nefericire, televiziunea trebuie să se schimbe periodic în funcție de schimbările reale din mintea oamenilor și să prezinte o fostă inadvertență ca un element prezent în linia culturală. Uneori continuă să prezinte ceva ca fiind inadecvat, chiar dacă majoritatea privitorilor l-au acceptat în viața reală ca fiind adecvat. Sau, periodic, prezintă în programele sale unele lucruri inadecvate, demult uitate de către oameni;

Convingerea publicului că statutul și identitatea lor ca indivizi sunt garantate de cultură în general. Din contră, cred că televiziunea încearcă să-i facă pe indivizi să creadă că ei nu pot exista ca indivizi, ci ca părți ale întregului sistem. Dar un individ este de obicei el însuși un sistem;

Transmiterea unui sentiment al apartenenței culturale. Mulți oameni se uită la un program doar pentru că știu că se uită și alții la el. Ei nu vor să fie outsideri a doua zi la birou sau la școală, când ceilalți discută acel program. Ei au impresia că sunt membri ai aceluiași sistem de vreme ce pot vorbi despre același program.

În urma acestori constatări ajungem la concluzia că televiziunea este o „oglindă mișcătoare”, așa cum o numea Radu Herjeu. Uneori păstrează imaginile mult timp după ce au dispărut și uneori reflectă imagini noi, înainte de nașterea lor în conștiința reală a oamenilor. Foarte des, o comunicare reușită este o negociere între public și mesajul transmis de către televiziune. În aceasta constă frumusețea televiziunii. Ei transmit ce vor ei dar nu sunt niciodată siguri că noi vom înțelege ce vor ei să înțelegem.

„Așa cum toate organismele trăiesc în anumite medii specializate, la care se adaptează și care le determină integral viața, tot astfel, ființele umane trăiesc, în mare parte într-un ocean de cuvinte. Diferența constă în aceea că mediul uman este, în mare măsură, creat de om. Secretăm cuvinte în jur așa cum eliminăm bioxid de carbon, și astfel creăm un mediu semnatic invizibil, care face parte din existența noastră și este la fel de important ca și mediul fizic. Conținutul mediului verbal nu reflectă numai pasiv complexa realitate socială, politică și economică ci și interacționează cu acestea. Pe măsură ce mediul nostru semantic încorporează produsele verbale secretate în cadrul său, el devine deopotrivă mai bogat și mai poluat, iar aceste schimbări sunt, în mare, răspunzătoare de cursul istoriei umane”. Prin metafora de care vorbește Rapoport întelegem că suntem creați, cât și susținuți de limba pe care o vorbim. Suntem produsul mediului semantic pe care l-am creat colectiv.

Televiziunea reprezintă astăzi cel mai popular mijloc de informare în masă, deși putem spune că este apreciată mai mult ca sursă de distracții și de cultură decât ca vector informațional. Umberto Eco spunea: „Televiziunea este o instituție care îi culturalizează pe proști si îi imbecilizează pe cei deștepți”. Adevărul se află undeva între cele două extreme. Giovanni Sartori are o atitudine vehemente la adresa televiziunii. Potrivit acestuia televiziunea a acționat negativ asupra omului transformându-l într-un animal văzător, care pune accentul nu pe cuvintele transmise ci pe imagini. „Televiziunea devine principalul mijloc de informare și pentru majoritatea oamenilor singurul”. Acest lucru duce la incultură, ziarele, cărțile nu își mai au rostul. Cultura aparține celor puțini în schimb cultura audio-vizuală aparține celor mulți . Televiziunea aduce progres, adică îmbunătățește o stare de lucruri preexistente. Dar ne întrebăm, în ce sens se află în progres?, televiziunea face rău dar face și bine, nu trebuie lăudată dar nici condamnată. Ea produce imagini dar anuleză concepte. Fiske și Hartley afirmă că perspectiva semiotică și culturală asupra televiziunii este o prioritate care revine sociologiei comunicării în masă, care s-a dezvoltat mai ales în Statele Unite. Această tradiție a modelat felul în care cei mai mulți dintre noi privim televiziunea. Este vorba de o tradiție academică pentru că, deși multe dintre primele teorii privind efectele televiziunii asupra audienței au fost modificate, extinse sau discreditate, cercetările ulterioare nu le-au înlocuit integral, ci au construit pe premisele conținute de acestea. Iată câteva din aceste premise: individualizarea, abstractizarea și funcționalismul;

Individualizarea presupune o relație individuală între comunicator și spectatorul individual, justificată de referirea la modelul comunicării directe, față în față. Această premisă care nu ține cont de faptul că răspunsul individual este determinat cultural, a făcut ca telespectatorul să fie privit ca un individ cu anumite necesități psihologice, pe care comunicatorul încearcă să le satisfacă. Astfel televiziunea este privită ca un mijloc de comunicare care satisface necesitățile telespectatorului;

Abstractizarea. Necesitățile psihologice individuale sunt, în mare parte, aceleași, indiferent de societate sau cultura căreia individul aparține. Cultura poate fi considerată unul dintre factorii care influențează aceste necesități. Această abordare tinde să neglijeze procesele istorice, culturile regionale, diferențele economice, în favoarea unor necesități psihologice generale;

Funcționalismul. Conform acestei abordări telespectatorii folosesc televiziunea pentru a-și satisface necesitățile psihologice, într-un mod mai mult sau mai puțin conștient și activ. Analiza funcțională se concentrează asupra relațiilor dintre diferitele părți ale unui sistem, pentru a pune în evidență cum funcționează acestea și care sunt funcțiile lor. În ceaa ce privește televiziunea, relațiile dintre spectatorul individual, comunicator, canalele folosite și o serie de factori externi ținând de experiența socială și culturală a privitorului, care pot fi identificați, toate acestea sunt descrise în termenii efectelor reciproce.

Corina Crișan analizează 6 funcții pe care televiziunea le îndeplinește.

Funcția de informare

Reprezintă cea mai importantă funcție deoarece fluxul continuu de informații din întreaga lume îi ajută pe indivizi să afle ultimele știri(informații locale, naționale, politice, culturale, sociale), care pot influența viața.

Această informare înseamnă a furniza știri de interes național. Putem fi informați despre evenimente. Și cu toate acestea trebuie să întelegem că informația nu ne face să întelegem: ne poate informa despre multe lucruri dar pe care noi să nu le putem întelege. Multe informații sunt de importanță diferită, unele nu sunt relevante. Altele sunt în mod obiectiv importante pentru că sunt menite să formeze o opinie publică despre problemele de interes public. În acest caz putem vorbi despre sub-informare care reprezintă o informare insuficientă, care sărăcește prea mult știrea care o dă și dezinformarea care nu este altceva decât distorsiunea informației, prezentarea de știri deformate, care induc publicul în eroare. Manipularea distorsionată reflectă o deformație profesională, criteriul de selectare al informațiilor este foarte important. Informația care primează este cea mai fimlabilă, estfel dacă nu există filmare nu există știre. „televiziunea trebuie să facă să se vadă”. Dar intrebarea este: ce anume să se vadă, copii care fug de acasă, povești lacrimogene. Toate acestea însă nu pot fi considerate informații. Uneori evenimentele sunt fabricate pentru și de televiziune. Să ne gândim că în țări precum Franța și Anglia încă mai există buletine serioase care nu pun atât de mult accentul pe imagini. Informațiile care primează în România sunt cele care au impact asupra cititorului și care crează anumite sentimente, violențe, împușcături, cutremure, etc.

În anumite situații are o importanță deosebită. Este vorba de calamitățile naturale sau dezastrele provocate de conflictele interumane. În aceste condiții televiziunea poate ajuta eficient, prin dirijarea echipelor de intervenție și de voluntari spre punctele critice, prin sfătuirea populației în privința măsurilor urgente ce trebuie luate în anumite situații, mobilizarea populației.

În ceea ce privește aspectele negative acestea apar atunci când informația nu este transmisă cu obiectivitate, când diversi factori îi influențează continutul, când evenimente de importanță deosebită sunt tratate egal, dar și când datele furnizate de canalul audiovizual sunt minimalizate sau ignorate de public.

2.2.2 Funcția educativă(de socializare)

Canalul audiovizual răspunde unei largi game de necesități spirituale. El dimensionează continuu universul de cunoaștere al receptorilor, influențându-le și inoculându-le valori, opinii, concepții, convingerii, atitudini, comportamente. Televiziunea preia și difuzează mesaje care dublează acțiunea specifică a instituțiilor sociale care funcționează pe tărâmul culturii, educației. Numeroasele studii sociologice au demonstrat faptul ca tinerii petrec mai mult timp în fața televizorului decât media populației.. Chiar mai mult, 45% învață cum să comunice cu părinții despre problemele lor. În ceea ce privește această funcție, televiziunea acționează astfel:

Are o valoare cognitivă, gama largă de programe, din cele mai variate domenii, devedind astfel o sursă importantă de lărgire a orizontului de cunoaștere. Imaginea îndeplinește deseori rolul de concretizare a unor noțiuni oferite de școală, fixând astfel idei, personaje, evenimente, creîndu-le o semnificație mai mare.

Televiziunea reprezintă un factor de civism care intervine în problemele societății. Investighează și ilustrează diverse atitudini, organizează dezbateri asupra unor probleme controversate pentru aducerea la cunoștiință a publicului astfel încât aceștia sa își poată foma o opinie. Ea are un rol important în ceea ce privește remodelarea opiniilor și comportamentelor.

Totodată este un difuzor de cultură. Oamenii de cultură au posibilitatea să își ilustreze cronicile și aprecierile cu fragmente din spectacol, completând informația comunicată cu dovezi vizuale.

Totuși, în țările cu o producție cinematografică redusă, inundarea pieții cu producții străine, comerciale, poate duce la „deznaționalizarea” culturală a publicului, la „colonizarea” lui culturală. Televiziunea este singura instituție care a înlăturat granițele dintre cunoștințele, modul de gândire ale copiilor și părinților, dintre cele ale oamenilor din diferite civilizații și culturi. Astfel s-a reușit performanța de a strânge toate grupurile sociale în aceeași sferă informațională, astfel subiecte care înainte erau considerate tabu fac parte dintr-un dialog public.

Criticii afirmă că acest progres informațional are un aspect negativ în sensul că tinerii își pierd devreme naivitatea sfecifică vârstei și pot ceda mai ușor diverselor tentații(fumat, droguri).

Funcția de divertisment

Această funcție se poate exercita în modalități variate, în funcție de diversitatea contextelor culturale și a nivelurilor de dezvoltare fiind legată de ămbunătățirea calității vieții.

Televiziunea răspunde cel mai bine nevoilor oamenilor de conectare, de loisir sau catharsis, poate oferi spectacole de toate tipurile(de la sportive până la cele cele coregrafice de la cele cinematografice la cele electorale), devenind astfel cel mai ieftin mijloc de divertisment dar și principalul. Nu trebuie uitat că una din funcțiile televiziunii, ca de altfel a mass-media în general, este cea culturalizatoare. În zilele noastre, această funcție este „ascunsă” cu cea de divertisment care, în cele mai multe posturi TV, predomină. Ca urmare, publicul își formează gustul astfel încât loisir-ul va ocupa un loc fruntaș în detrimentul culturii, ceea ce pe termen lung nu va constitui un beneficiu pentru receptor. Odată cu apariția televiziunilor private, s-au importat programe de succes în alte țări, dar care adaptate la piața media românească, nu sunt altceva decât forme fără fond. Ele evidențiază subcultura, propun pseudo-valori și exploatează uneori sentimentele oamenilor, cu efectul formării gustului prost al audienței. Conceptul de „cultură mediatică” definește în esență o cultură a divertismentului, o simplificare a formelor culturale ce sunt reduse, condensate, repovestite și resemnificate. Mass-media, în special televiziunea, creează această cultură, încetează a fi un canal prin care se transmit celelalte componente culturale și devin ele insele un sistem cultural în sine. Un mesaj artistic, cultural, odată devenit emisiune TV, cunoaște obligatoriu un procent de degradare în planul receptării.

S-a spus de multe ori că televiziunea nu oferă divertisment ci tratează evenimentele în forma divertismentului, făcând din spectacol ținta finală în detrimentul realizării unei informări corecte și oneste.

Funcția de liant social

Transmiterea în direct a unui eveniment face ca acesta să să se dilate iar opina publică se transformă într-o cutie de rezonanță în care ecourile evenimentului îi asigură acestuia amplificarea. Astfel, televiziunea are rolul de a asigura legăturile sociale în societatea individualistă de masă.

Funcția de a conferi status

Mijloacele mediatice conferă legitimitate și importanță unor idei, persoane, mișcări sociale. Astazi putem spune că televiziunea a devenit un mijloc de validare a știrilor, dragostei, succesului, politicienilor, dezastrelor. În acest sens, M. R. Real spune metaforic că televiziunea este un science-fiction realitate deoarece permite vizionarea oricărui vis.

Patrick Champagne consideră că televizorul a devenit arbitrul accesului la viața socială și politică. El pleacă de la explozia de consilieri de comunicare din zilele noastre care au devenit indispensabili politicienilor, mișcărilor sociale și sindicatele în cazul necesității obținerii unor revendicări. Astfel televiziunea devine singurul lobby capabil să scoată grupurile din anonimat și să le conducă acolo unde vor să ajungă.

Funcția de coeziune(de întărire a normelor sociale)

Această funcție se realizează prin faptul că televiziunea expune judecății opiniei publice orice abatere de la aceste norme. DeFleur, autorul normelor culturale afirma că, comportamentul individului este ghidat de percepția sa asupranormelor culturale. Astfel micul ecran îi întărește telespectatorului impresiile asupra normelor culturale. Televiziunea are un impact masiv în impunerea modei, a frumuseții; potrivit sondajelor, 57% din receptori consideră că festivitatea de decernare a premiilor Oscar este cel mai mare spectacol din lume al modei și frumuseții.

2. 3 Disfuncții

Cercetătorii mesajului televizat au semnalat încă din anii `70 apariția unor fenomene care afectează opinia publică. Unii sociologii consideră televiziunea ca principală cauză a deteriorării valorilor morale tradiționale, a liberalizării moravurilor, amplorii infracționalității. Sociologul H. Marcuse, consideră că televiziunea are ca efect crearea și satisfacea unor false nevoi spirituale, uniformizează personalitățile, opiniile și gusturile umane. „Televiziunea tâmpește”. Nimic mai adevarat. Dar, pe lângă consumatori, are același efect și asupra celor care o produc.

2.3.1 Cronofagia

Majoritatea cercetătorilor au evidențiat faptul, că, în ultimii ani, oamenii își consumă timpul liber vizionând programele de televiziune. În urma sondajeleor de opinie s-a constat faptul că oamenii acordă zilnic 4 ore vizionării TV.

Însă petrecerea unui timp tot mai îndelungat în fața micului ecran are consecințe negative asupra comunicării și relațiilor interumane. Astfel scade timpul acordat prietenilor, familiei. Consumul excesiv al programelor de televiziune cultivă comoditatea, sedentarismul, izolarea. De asemenea afectează practicile tradiționale precum, lectura, vizionarea spectacolelor de cinema, teatru.

Vizionarea excesivă

Această disfuncție are drept efect inducerea pasivității în receptarea oricărui tip de mesaj. Mecanismul constă în scăderea participării intelectual-imaginative a telespectatorilor, chiar dacă implicare afectivă este mare. Echipa de profesioniști oferă de-a gata receptorilor fapte, interpretarea lor și o viziune asupra lor, în acest fel telespectatorii nu sunt obligați sa judece sau să își imagineze. Din aceste motive, specialiștii au definit canalul audiovizual drept un „mediu rece”. Vizionarea îndelungată conduce la creșterea inerției și pasivității. De aceea pentru a atrage atenția și interesul receptorilor, canalele de televiziune oferă bonificații și premii. Sondajele efectuate au demonstrat că 45% din indivizi vor să urmărească un film doar dacă a fost recompensat cu un premiu Oscar.

Totodată, vizionarea în exces a programelor de televiziune scade capacitatea de concentrare, creativitatea. Conform rezultatelor unui studiu realizat de Institutul Național pentru Sănătate Publică din SUA asupra corelației dintre performanțele elevilor la învățătură și gradul în care aceștia urmăresc zilnic programele de televiziune, copii care au declarat că se uită frecvent la micul ecran aveau note mai mici decât cei care nu priveau atât de des. G. Gerbner sugera că urmărirea programelor de televiziune cauzează creșterea agresivității comportamentale.

Scăderea nivelului cultural

Televiziunea prin însăși existența ei promovează unele modele culturale submediocre. Acest lucru se datorează presiunilor unor factori decisivi, care coordonează programarea și managementul oricărui post de televiziune, extinderea programelor, scăderea timpului alocat selecției, insuficiența timpului pentru realizarea unor producții de valoare, goana după audiență(cererea este mai ridicată pentru producțiile de tip spectacol sau de o valoare mai mică).

Sociologii sunt îngrijorați de influența pe care o are televiziunea asupra culturii. Ei sunt de acord că televiziunea a determinat dezvoltarea pe orizontală a culturii dar au dubii serioase în privința intențiilor acesteia de a ajuta dezvoltarea culturii în profunzime. Ei merg până acolo până la a acuza televiziunea de stânjenirea culturii, și nu de ajutarea ei. Televiziunea nu ajută dezvoltarea culturii în ceea ce are ea mai bun și mai profund prin cultivarea unei atitudini mentale serioase și analitice, a unei filosofii de viață atotcuprinzătoare, bine informate și coerente. În schimb, spun sociologii, televiziunea și cinematografia induc o apropiere de artă simplistă, superconvențională și stereotipă și o privire asemănătoare asupra vieții sociale și a condiției umane în general. Studii sociologice au demonstrat că în țările industrializate, televiziunea a înlocuit cărțile ca sursă porincipală de educare și informare.

De asemenea specialiștii consideră că televiziunea a creat această „cultură mediatică” care reduce formele culturale și încetează să mai fie un canal de transmisie a celorlalte componente ale culturii. Devine astfel un sistem cultural care îl modelează pe cel autentic.

O caracteristică importantă a culturii mediatice, este, că în condițiile în care la televizor se transmite fără nici o modificare un spectacol, o dată televizat, mesajul artistic este degradat. Acest lucru se explică prin faptul că spre deosebire de spectacolul din sala de teatru, care presupune o pregătire prealabilă, micul ecran elimină aceste condiționări, transformând totul într-o receptare comodă, de moment. Astfel, televizorul devine un loc în care se regăsesc non-valorile care sunt respinse de instituțiile culturale tradiționale.

Disfuncția narcotică

În acest caz se vorbește despre faptul că televiziunea induce izolarea emoțională și individuală receptorilor, oferindu-le de fapt experiențe care par reale. M. Doerken a denumit această abilitate, în 1983, „disfuncție narcotică”, care are aceleași efecte ca și ale unui drog. Acest lucru pare a fi soluția ideală, de moment dar care crează dependență pe parcurs.

Prezentarea de evenimente false

Fenomenul se datorează lăcomiei televizunii de a fabrica evenimente și totodată de a da naștere unor vedete în scopul de a atrage audiența sau de a se impune în fața celorlalte posturi TV. Să luam spre exemplu un buletin de știri, putem observa cu ușurință ordinea prezentării unui eveniment. Pentru a atrage telespectatorii, producătorii exagerează mai mult decât este nevoie evenimentul, lăsând deoparte acele știri care într-adevăr au o anumită importanță.

Receptarea mesajului

Mesajul promovat de televiziune nu poate fi fixat spre deosebire de cel tipărit. În timpul transmiterii mesajului telespectatorii pot desfașura alte activități, privind doar o parte a mesajului. Asfel nemaiavând posibilitatea reluării de la început, mesajul este înteles parțial sau chiar eronat. O altă caracteristică este faptul că, pentru un individ, cu cât cantitatea de mesaj este mai mare sau îi depășește posibilitățile de telerecepție(ținând cont de ofertele concomitente de program existente pe piață, nimeni nu poate să vizioneze tot ceea ce se difuzează), cu atât mesajul are mai puține șanse de a ajunge la receptor. Astfel, dezvoltarea cantității mesajului limitează eficiența acestuia, pentru o perecpție chiar minimă a acestuia fiind necesară repetarea lui de mai multe ori(ex. clipurile publicitare).

Difuzarea oricărui mesaj va fi în duncție de „bogăția” sa în relație și în funcție de „sărăcia” sa în informație, raportul de proporționalitate invers între cele două componente ale sale care îi oferă cele mai bune șanse de a fi apropiat prin destinatarii săi, care îl vor relua la rândul lor și îi vor asigura reproducerea. Putem spune că cel care merge cel mai bine este cel care i se împrumută cel mai ușor apropierii-reproducerii de către fiecare dintre destinatarii săi.

=== studiudecaz ===

Tinerii in media actuala

Studiu de caz: Curentul EMO

Curentul Emo a luat ființă la începutul anilor 90, fiind una dintre multele ramificații ale muzicii rock-hardcore. Încetul cu încetul celor care aderau la genul de muzica mai sus menționat li s-a atribuit denumirea de – emo kids. Un rol important în propagarea acestei noțiuni l-au avut jurnaliștii și în mod special postul de televiziune MTV.

Genul și cultura EMO

Formația RITES OF SPRING este fondatoarea emo, s-a înființat la începutul anilor '90. A apărut de nicăieri și a schimbat viețile oamenilor.Versurile emo sunt în general foarte poetice, cu o arie de la iubirea pierdută până la credințe religioase sau alte subiecte emoționante. Muzica emo ia naștere prin arpegiile ușoare ale chitarelor cu vocalize ușoare la care se dă drumul într-o orgestă de chitare distorsionate și duse după aceea din nou la partea ușoară. SUNNZ DAY REAL ESTATE apărută în Seattle în 1992 ,lansează în 1994 albumul DIARY, care a avut un real succes. Pe acest disc au folosit sunete calde și plăcute, ca bază din fiecare cântec curgând sentimente. Efectul este recomfortant și primar ca o mamă care își adoarme copilul, apoi dintr-o dată chitarele se dezlănțuiesc și dau un alt sens noțiunii de pace, în sentimente de frustare distructivă. Versurile și tempoul se unesc creând un abis de sentimente, cântatul trece de la șoaptă la urlet. Au definit muzica anilor 1990 cu un metal, punk și un rap nervos, care le reflectau sentimentele, frustrările, diperarea, speranțele. Din nevoia de emoție, sentiment, muzica adevărată a devenit scena urii și în final cea emo. NIRVANA a fost formația care a deschis lucrurile în Seattle, la începutul lui 1992 Nirvana a ajuns în vârful topurilor.

Muzica este ceva care nu se schimbă peste noapte, evoluează lent, dar dramatic. Muzica avansează, deoarece artiștii împing limitele în mod constant, încercând să fie originali, diferiți. Niciun muzician autentic nu vrea să fie catalogat sau pus într-un sertar anume și de aceea, unele formați vor stereotipul emo. Sunt mult prea multe formații care au influențat genul emo, unele din ele sunt JIMMY EAT WORLD, SILVERSTEIN, PARAMORE, THE USED, THE GET UP KIDS.

CUM SE INDENTIFICĂ UN EMO-KIDS ?

Ascultătorii acestui gen de muzică au devenit emo-kids, felul în care se îmbracă a devenit emo-style, felul în care se machează, emo make-up și presupun că modul în care reactionează-emo-acting. EMOTIONAL a fost folosit pentru a descrie trupe precum A FIRE INSIDE,FALL OUT BOY,FUNERAL FUR A FRIEND.

Acestea au fost etichetate drept emo din diferite motive precum: ritmul cântecelor, semnificația versurilor, modul de a se îmbrăca sau machia a cântăreților. Mulți fani nu sunt de acord cu felul în care idolii lor sunt catalogați, negând cu desăvârșire faptul că aceștia ar cânta muzica emo.

Într-un interviu chiar GUY PICCIATTO, întrebat fiind cum se simte precum ''creatorul genului de muzica emo'' a răspuns; '' Nu recunosc această atribuție, întotdeauna am crezut că este cel mai retardat termen inventat. Știu că toate trupele urăsc să fie astfel etichetate, se simt ofensați. Dar sincer, consider că toate trupele din care am făcut parte au fost punk-rock. Pentru mine nu are absolut nici un sens.''

Termenul ''emo'' e deseori asociat stereotipic cu blugi strâmți, rupți, breton lung întins pe o parte a feței sau peste unul sau chiar amândoi ochii, negru sau închis la culoare. Poartă tricouri strâmte care de obicei au inscripționate pe ele numele unor trupe rock, lacrimi, curele cu ținte cu catarame, teniși de pânză în genul Conerse All Stars, adidași de skater sau alți papuci negri (în general vechi, ponosiți) ochelari cu ramă neagră groasă, eventual și o geantă lungă tip poștaș.

Această modă e uneori caracterizată ca fiind un simpu moft, un capriciu.

Recent trendul emo este asociat cu un stereotip ce constă în a fi emoțional, sensibil, timid, introvertit, anxios. Mai este asociat și cu stări de depresie, tendințe de auto-provocare de răni, chiar și sinucidere.

O definiție despre emo-kids spune că : ''Este o mixtură între un goth kid,un rock kid și un punk kid."

EMO Kid semnalmente
Se îmbracă exclusiv în negru, refuză orice urmă de drăgălășenie, sunt teribiliști și le place să-și picteze unghiile în negru – așa ar descrie una dintre sutele de definiții din The Urban Dictionary noțiunea de Emo Kid. O altă definiție spune că emo kid-ul e o amestecătură între un goth kid, un rock kid și un punk kid.

Importat din Occident, curentul are ca adepți tineri care se îmbracă în negru, nu zâmbesc, au coafuri ciudate, sunt depresivi și au la activ numeroase tentative de suicid.

ÎI întâlniți peste tot, pe stradă, la metrou sau adunați în grupulețe la Teatrul Național ori prin Piața Romană din București au piercinguri în buză și sprânceană, se îmbracă în negru cu dungi și pătrățele, au frizuri ciudate care, de obicei, le acoperă o jumatate din față, poartă podoabe sub formă de schelete și zeci de brățări.

Ei fac parte din noul val de adolescenți. Nu îi unește doar stilul vestimentar, ci și muzica pe care o ascultă, dar, mai ales, atitudinea față de viață: sunt retrași, depresivi, melancolici, antisociali și se crestează cu lama pe corp, iar unii dintre ei ajung chiar să se sinucidă. Ei sunt copiii emo, iar curentul, care a pătruns și la noi în țară de câțiva ani, adună din ce în ce mai mulți adepți din rândul celor aflați la o vârstă dificilă.

“Înseamnă să fii rupt de lume și mai tot timpul trist”
Se spune că adolescenții adoptă curentul emo în urma unei drame, o despărțire de persoana iubită, moartea cuiva drag sau după o mare depresie. În cele mai multe cazuri însă, își însușesc acest mod de viață pentru că îl observă la prieteni sau la cei din jur și simt că îi reprezintă.

Vor să fie emo și atunci începe marea lor transformare.

Au început să imbrace bluze în dungi sau în pătrățele, blugi strâmți, negri, și- au făcut două pierce-uri specifice emo, în partea de jos a buzei inferioare, și s-a tuns, lăsându-și șuvite de păr care aproape îi acoperă ochii. Acestea sunt însă aspecte superficiale, de fapt, emo înseamnă să fii rupt de lume și mai tot timpul trist. Muzica pe care o ascultă le întreține stările și este, bineînteles, emo sau ceea ce se cheamă screamo, un subgen al stilului emo în care, de obicei, se țipă. Formațiile lui favorite sunt From First to Last și From Autumn acest curent nu este un trend, ci un mod de viață, unul care nu este deloc ușor, pentru că are de luptat zi de zi cu prejudecățile celor din jur. Emo vine de la cuvântul “emoțional”, care înseamnă emoție. Rădăcinile lui vin din anii 80, când emo desemna un subgen al rockului. Pe parcursul anilor, capătă alte semnificații. Emo kids sunt o combinatie de goth kid, rock kid și punk kid, de la fiecare dintre aceste subgenuri preluând câte ceva, din muzică, stil și atitudine.

În Wikipedia sunt caracterizați drept “indivizi ce pot fi recunoscuți după ochii puternic conturați, coafurile rasta, părul ciufulit, de culoare neagră sau, eventual, în combinații cu unele culori “ce sar în ochi”. Poartă combinații ciudate de haine, pe care oamenii nu le poartă în general, și o geantă tip poștaș”.

De multe ori, aceste persoane au tendința să se urască, să se considere inferioare, toate culminând, uneori, cu tentative de sinucidere. “Emotional” a fost folosit pentru a descrie trupe precum: A Fire Inside, Fall Out Boy, Funeral for a Friend, My Chemical Romance, Panic! at the disco, Taking back Sunday. Despre mișcarea Emo știe aproape orice elev, pentru că fiecare are un coleg sau un prieten care a aderat la acest curent. Răspunsul celor care nu fac parte din acest curent a fost de fiecare dată însoțit de zâmbete sugestive, iar părerile, unanime: nu e bine să fii emo.

O evaluare a scenelor muzicale de la sfârșitul anilor '80 și începutul anilor '90 permite o determinare mai bună a rădăcinilor și influențelor care stau la baza subculturii emo și care continuă să o influențeze. Înainte de a înțelege de unde vine "emo" trebuie înțeles ce este astăzi. "Prefer să mă gândesc la el (emo) ca un punk rock care e mai melodic și introspectiv/depresiv decât hardcore, dar totuși cu tendințele de energie primară și furie".

Acest gen de muzică a creat o cultură mai avansată și de atunci a crescut continuu, de la începutul anilor '90. Majoritatea copiilor arată în felul următor: poartă ochelarii cu rama neagră, eșarfe lungi de culori închise. Este foarte ușor să stereotipezi un puști emo, deși, ironic, nu poți defini muzica emo. Cel mai bun mod de a descrie muzica emo este prin arpegiile ușoare ale chitarelor cu vocalize ușoare la care se dă drumul într-o orchestră de chitare distorsionate și aduse după aceea din nou la partea ușoară. Versurile emo sunt în general foarte poetice și au o arie de la iubirea pierdută până la credințe religioase sau alte subiecte emoționale. Totuși, emo acoperă în zilele noastre o mare varietate de formații, de la melodii ușoare ale celor de la "American Football" la melodii hard de la "At the drive in".

În acest studiu de caz am monitorizat mai multe emisiuni tv care au avut în discuție acest curent emo, site-uri, bloguri, forumuri ale adepților aestui gen. Rezultatul este acela de a demonstra că de fapt lor li se acorda destul de multă atenție, și că aceste canale media, influențează și trebuie să tragă un semnal de alarmă asupra acestui curent și asupra părinților care au astfel de copiii. În ultimul an de zile stilul EMO a luat o amploare destul de mare și vedem în jurul nostru foarte mulți tineri care după felul în care se îmbracă sau se comportă se identifică în acest curent.

În data de 14.05.2008 pe postul Acasă TV este dezbătut cazul Andradei fetița de numai 12 ani, care a ales să se despartă de această lume, copilul care s-a aruncat pe fereastă de la etajul zece. ‘’De ce este întrebarea care a tulburat o țară întreagă,acesta i-a fost destinul ? Nu cu siguranță,nu. Sufletul ei fragil a fost bruscat și frânt, Andrada a ajuns să creadă că lumea este urâtă, că oameni sunt răi iar viața o durere de nesuportat, n-a mai găsit repere, n-a mai găsit scăpare din propia suferință.’’ Afirmă Ioana Maria Moldovan într-una din emisiunile sale difuzate pe Acasa TV.

În emisiune sunt invitații: phihologul Mihaela Zaharia, câțiva colegii de școală și două vecine. Părinții erau despărtiți, fetița fiind crescută de la vârsta de 3 ani doar de mama ei. Băiatul pe care-l iubea o părăsise și ea nu a reușit să meargă mai departe. Colegii Andradei au spus că fata se purta ciudat, purta pe pantaloni suzete prinse cu ace de siguranță, se îmbracă în negru și se îndepărtase de ei.

Andrada făcea parte din curentul EMO KIDS o grupare în care mulți adolescenți își caută un refugiu, unde mulți dintre ei își găsesc prietenii care îi înteleg pentru că au același neliniști, dorințe, curiozități ca și ei.

Psihologul Mihaela Zaharia spune despre acest curent: ‘’Sunt tineri care văd viața într-un mod mai pesimist le dă un cadru în care acest mod de a privi lucrurile este valorizat, le dă lor o identitate și îi acceptă așa cum sunt. Cred că părinții ar trebui să comunice și mai mult cu copiii și profesorii, defapt întreaga societate. Cred că ar trebui să fie încurajați și părinții și oameni în general să accepte și să învete să accepte sentimentele copiilor chiar dacă le delimitează comportamentele. Să facă diferența între sentimentele și comportamentele lor. Din păcate oameni nu știu să înhibe un comportament înhibând în același timp sentimentul și emoția pe care copilul o trăiește.’’

Vecini spun despre Andrada că a fost o fată foarte respectoasă, tot ei mai spun că avea un prieten cu 4 ani mai mare care o părăsise de curând și că de 2 săptămâni era schimbată, mai supărată. Despre mama Andradei spun că era specială și că s-a ocupat în mod deosebit de fetiță. Ironia sorții face ca mama sa lucreze la Protecția copilului și cu toate astea n-a putut să-și ferească propia fiică de suferință și de gânduri negre.

De ce a simțit copila că este o povară pentru mama ei? Andrada nu mai este acum decât o amintire dureroasă pentru cei care au cunoscut-o și au iubit-o. Chiar înainte să-și ia viața fetița și-a făcut curat în cameră. Cu o zi înainte își sărutase și își înbrățișase mama, își luase rămas bun de la ea.

‘’Tragedia a stârnit și în rândul tinerilor un val de reacție,aproape toți au compătimit-o pe Andrada. Dacă fetița ar fi putut să vadă câți prieteni au venit s-o plângă ar fi înteles cât de mult a fost iubită. Ar fi simțit că într-adevar,viața e un dar de la Dumnezeu pe care nu trebuie să-l irosim!’’ Așa își închieie moderatoare Ioana Maria Moldovan emisinea Poveștiri adevărate.

E timpul să căutam adevăratul răspuns la întrebarea dureroasă ‘’de ce unii dintre copiii cu vârste tot mai fragede aleg să moară? ‘’ Poate pentru că adulții nu știu să comunice cu ei, nu au timp, nu au răbdare sau pur și simplu au uitat să vorbească de la suflet la suflet cu copii lor.

Dar alți adolescenți ca ea au nevoie de întelegere și iubire, au nevoie de noi, să deschidem ochii și inina acum, să ne privim copii să-i ascultăm mai în ales atunci când tac pentru că tăcerea lor este mai grăitoare decât toate cuvintele din lume și să nu uităm că ultimele cuvinte ale Andradei au fost scrise pentru mama ei:

‘’Te rog să mă ierti pentru tot răul pe care ți l-am făcut . Știu că sunt o povară pentru tine … Am făcut ceea ce trebuia să fac. Ai grije de tine. Te iubesc. “

EMO kids – Forum TVR

Dudu 05 iul 2008 Cluj

Am urmărit și eu emisiunea, am dat întamplator pe TVR 2 și am văzut ce se discuta despre curentul emo. A meritat să mă uit la emisiune dar totuși până acum de ce nimeni nu a vorbit despre ei? Dacă curentul ăsta a apărut în ani ’80 de când s-a sinucis fetița aia de 12 ani lumea a luat o întorsătura nașpa. Cine este de vină că atât de mulți tineri se sinucid? Părinții? Societatea? Părinții,categoric nu-i înteleg întotdeauna . Societatea nu-i întelege, îi respinge și îi cataloghează drept dezaxați . Ok, se zice la televizor că dacă poartă haine în pătrațele sau dungi, știu eu ce…sunt emo. Uitați-vă în jur .

Eu nu sunt emo dar am freza ca și ei a lor și din cauza asta lumea strigă după mine pe strada ; ‘’emo vreau să mă omor’’ toată lumea comentează . Mă imbrac ca și ei și ce are? Nu sunt tristă nu am depresii sunt veselă si îmi trăiesc viața. Dar mi se pare nedrept să se tot ia lumea de ei, ar trebui să-i cunoașteți cu adevărat. Eu cunosc mulți și eu nu mă consider emo, hai să fim realiști se difuzează pe unele posuri numai prosti. Oamenii buni nu mai judecați la prima vedere și mie îmi ziceau părinții mereu: ‘’Dacă umbli mereu cu teniși dacă îti iei haine delea’’ Dar acum am 17 ani și nu mai zic nimic, nu mai generalizați la prima vedere .

Sunt deacord că unii chiar exagerează sau unii o fac doar pentru a fi în pas cu moda, hai sa fim serioși ce rezolvi? La fel a fost și cu punkul cu rockul și uite că acuma e și cu emo dar întrebarea mea este dacă fata aia de 12 ani nu se sinucidea mai vorbea lumea mereu de curentul emo? Îi mai critica lumea atâta? Sunt și ei oameni ca noi!!!

Miruna 17 mai 2008 Brasov

Nu vom fi niciodată înțeleși de societate mulțumită presei. S-au spus numai neadevăruri pe anumite posturi de televiziune despre acest curent și asfel părinții au intrat în panică iar ceilalți privesc copiii emo ca pe niște ‘’ratați’’ însă nu sunt în cunostință de cauză ce e un emo dar totuși își dau cu părerea. Eu am urmărit emisiunea însă m-am ferit să o vadă și mama, pentru că nu știam ce reacție ar putea avea, nu ar fi putut înțelege. Oricum vă multumesc. Totuși ce ați dezbătut dumneavoastră este mult mai aproape de realitate decât ce se discută pe alte posturi de televiziune, unde au fost invitați niște minimaliști și 2 cocalari care se dădeau emo și se mascareau în emisiune. Unde mai punem că s-au luat la bătaie și normal că cei în necunoștință de cauză au crezut ca respectivi erau emo și uite cum se duce de râpă tot.

Keke 25 oct 2008 Bucuresti

Copii emo vor să iasa în evidență să arate că sunt diferiți și au ales să facă asta într-un mod care altora li se pare cel puțin trist.

Îsi exprimă cel mai bine sentimentele în poezii melancolice și depresive în care temele frecvente sunt viața ca durere, inima îndurerată, totul plecând de la faptul că sunt neînțeleși. Îi putem ajuta noi să comunice direct cu cei din jurul lor?

Realitatea TV

În emisiunea prezentată de Constantin Drăgan si Liliana Alexandru de la 17:18 în direct este dezbătut deasemenea cazul ‘’emo’’ unde este invitat Mihnea un tânăr student la facultatea de psihologie, acesta are freza specifică genului emo este îmbrăcat în negru vorbește despre acest curent ca fiind un bine cunoscător însă neagă faptul că ar face parte din acest curent. ‘’ S-a făcut o mare confuzie sunt emo cei adevărati și sunt emo cei falși, emo cei adevărați sunt niște persoane deosebite sunt persoane sensibile, sentimentale, emotive, romantice care pun mult preț pe dragoste nu sex. Sunt iubitoare de artă. De obicei sunt persoane nonconformiste pentru că își crează propiile sale concepții filozofice cu vedere la viață la existența umană” spune Mihnea despre curentul emo.

Constantin Drăgan intervine : ‘’Presupun că colegi tăi, prieteni îți spun emo pentru că văd că porți această etichetă, pentru felul în care te îmbraci …’’

‘’Da, ei văzându-mă astfel se așteaptă să fiu o persoană depresivă cu tente sinucigașe, să mă tai dar emo nu are treabă cu sinuciderea cu depresiile, într-adevăr sunt niște persoane mai pesimiste cu o gândire mai negativă ca să spun așa, așa spuneam și eu că lumea este foarte tristă, foarte urâtă e șocant să vezi ce se întâmplă în lumea asta.’’ La spusele adolescentului Liliana Alexandru moderatoarea emisiunii intervine : Nu ești prea tânar Mihnea să spui că lumea e urâtă și tristă? Invitatul, răspunzând : ’’Nu consider că trebuie să ai o anumită vârstă, întradevăr important e și experiența în viață dar până acum am adunat o anumită cunoaștere o experință în viață și consider că lumea este cu averarat urâtă.’’

Înainte de 1989 adolescenți își manifestau nemulțumirea prin blugi tăiați, părul lung

și muzica rock, toate astea erau adevărate acte de răzvrătire iar discuțiile libere se

purtau aproape în șoaptă. Tinerii de atunci sunt părinții de acum. Vremurile s-au

schimbat la fel și generațiile. Fenomenul ‘’emo’’ a ajuns să fie cunoscut și la noi

puști de 15, 16, 20 de ani și-au depășit părinții și au găsit alte căi de a-și manifesta

răzvrătirea.

În ultimi 17 ani numărul tinerilor care se sinucid s-a triplat fața de 1990 iar tendința

este în creștere. Specialișți spun că este o legătură între sinucideri și

droguri,internet și posturile tv și nu în ultimul rând în mediul lor de viață. Potrivit

statisticilor peste trei mii de tineri s-au sinucis anul trecut. Trei sferturi sunt băieți și

un sfert fete. Studiile arată că peste 90 la sută dintre tinerii care se sinucid au

diverse probleme psihice, lor li se adaugă și factori precum lipsă de

comunicare, orientarea sexuală, abuzurile sau progamele tv care au asupra unor

tineri o influență nefastă acestia culegând doar gesturi sau acțiunii negative

prezentate în filme, știrii, etc.

Tot în una din emisiunile prezentate de Constantin Drăgan și Liliana Alexandru pe

postul Realitatea Tv este invitată psihologul Cristina Căldăreșean care ne

informează cu privire la generația emo. ‘’ O altă formă, o nouă mișcare este

curentul emo. De la zece ani putem vorbi despre o intrare în adolescență, intrare

care este din ce în ce mai dificilă din mai multe puncte de vedere. Această mișcare

este de-a face parte dintr-un grup care are un specific diferit poate la extrema

grupului care a existat în ani 60 70. Acest grup are drept motto suferința

, tristețea, trăirea depresiei, manifestarea la exterior.’’ Surprinși moderatorii se

intreabă ‘’ Tristețe la un tânar de 12 ani – 14 ani, de unde atâta tristețe, ar trebui să

aibă numai bucurii ‘’ Psihologul Cristina Căldareșean explică ‘’ Noi aceste lucruri și

ne mirăm cum să fie trist? Cum să sufere? Această este percepția noastră din

păcate, există foarte multe lucruri în foarte multe famili care duc la trăiri cu care ei

nu se pot descurca. Acești tineri simt o nevoie de adera la acest grup și de-a arăta

într-un anumit fel așa cum arată și ceilalți din acest grup. În realitate vorbim

despre adolescenți care suferă, adolescenți care nu se pot adapta și care caută alți

adolescenți care seamănă cu ei. Până la urmă este firesc să intre într-un grup

unde se simte acceptat se simte în conformitate cu ceea ce este el.’’

Oricât am dori sa fim actuali și în corcondanță cu ceea ce se întâmplă

acum, suntem totuși departe de ceea ce simt copiii noștrii pentru că ei trăiesc la

modul propiu, nu trăiesc practic o teorie sau o filozofie și trăiesc pur și

simplu, trăiesc această mediatizare intensă, trăiesc aceste solicitări nenumărate din

partea părinților. Sunt părinți care s-au distanțat de copii lor care au foarte puțin

timp care se întâlnesc cu copii lor o oră pe zi sau doar weeke-end-ul dintr-o dată află

prin intermediul televiziunii de această generație ‘’emo’’ . Își recunosc copiii de

acasă cu frizura aceia ciudată, îmbrăcați în negru ajung poate să se întrebe dacă

copii lor or să se sinucidă? De aceea comunicarea este cheia, este foarte important

ca părinții acestor copii să comunice cu ei să își petreacă tot mai mult timp cu copii

lor ca să nu se ajungă la cazuri dramatice.

Știrile PRO TV

Prezentate de Monica Dascalul. Colegii Andradei ridică un colț din vălul misterului, Andrada făcea parte dintr-un grup de tineri emo iar în ultima vreme ar fi fost tot mai obsedată de gânduri negre. O adolescentă frumoasă, isteață de multe ori invidiată de copiii de vârsta ei a ajuns să-și pună capăt zilelor, ieri de după amiază în jurul de 16:30 într-un moment când fata trebuia să fie la școală a decis să renunte la viață, a lăsat în urmă și un bilet prin care își cerea scuze de la mama sa, se considera o povară pentru cea care i-a dat viață și tocmai de aceea spunea în billet adolescenta a decis să-și pună capăt zilelor. Colegi Andradei vorbesc despre relația mamă-fiică ca despre o relație destul de controversată, părinții s-au despărțit în urmă cu multă vreme iar fata a crescut împreună cu mama ei, relația dintre ele nefiind una dintre cele mai fericite. De alfel mulți își îndreaptă acum atenția spre școală crezând că acolo poate fi explicația acestui gest disperat. Însă profesorii de la școală cu care a învațat Andrada ne povestesc ca despre o elevă extrem de bine pregătită, inteligentă dar care obișnuia să iasă din tipare era o fată teribilistă mai ales că era una dintre adeptele curentului emo. Tot colegi Andradei care spun că o cunosc foarte bine, spun că în ultima vreme fata nu mai era fata pe care o cunoșteau, o fată cuminte ci că obișnuia să consume alcool și unii vorbesc chiar și despre droguri. Aceste detalii fiind verificate în curând de polițiști.

Fetița emo s-a omorât ca în clipul ei preferat:

‘’Esți pierdut în durere / Visezi sfârșitul / Pentru a o lua de la început ‘’ Așa sună versurile unei melodi cântatate de TOKIO HOTEL formația preferată Andradei Mocanescu. Gestul dramatic al adolescentei se pare că a fost copiat la indigo după cel al personajului ‘’Don’t jump’’ din videoclipul piesei.

O fată stă pe marginea unei cladirii foarte înalte a unui bloc, gândindu-se dacă să facă sau nu săritura în gol. Timp de câteva minute prin față i se derulează toate întâmplările nefericite din viață, de sus din ochii fetei cad lacrimi care lovesc șoseaua. Fata fiind foarte tristă, stă și se gândește la decizia care urmează s-o ia, dacă mai are rost să meargă mai departe sau să termine cu viața să-și pună capăt zilelor. La final, într-un gest suprem, i-a decizia să sară, face o săritură cu spatele ținând mâinile larg deschise.

E scenariul pereferat al Andradei, așa a simțit și a hotarât la o vârstă atât de

fragedă că este mai bine pentru ea și pentru mama ei care credea despre ea că este o povară. În ziua de luni, fata a interpretat rolul principal și a sărit în gol de la etajul 10. Povestea Andradei nu e tristă doar fiindcă s-a terminat pe un caldarâm gri, e tristă pentru că astăzi toți mai mulți tineri care sunt la vârsta la care schimbările de ordin emoțional pot să producă dezechilibre majore. Fumatul, băutura, tatuajele, accesoriile, încercarea de a fi cool sunt modalitațile lor de a face față tristeții, noul sentiment care le pătrunde în suflet .

Acest videoclip și multe altele ale formației Tokio Hotel și altor formații specifice genului emo sunt difuzate de posturile TV precum: M tv, U tv ,1 MUSIC CHANNEL,

posturi ascultate frecvent de tineri. Adolescenții nu doar ascultă muzica și adoptă și stilul vestimentar al soliștilor formației, au frizuri ciudate, sunt îmbrăcați în negru.

Medici spun că zeci de mii de tineri din România suferă de depresie. Depresie sau mimarea ei pentru că asa se poartă, face parte din stilul emo, îmbrățișat de fata de 12 ani. Peste tot în lume, moda emo a făcut deja zeci de victime. Pe acești tineri îi întâlnim peste tot, pe stradă, la metrou sau adunați în grupulețe la Teatrul National ori prin Piața Română din Bucuresti. Au piercinguri în buză și în sprânceană se îmbracă în negru, au frizuri ciudate care de obicei le acoperă jumătate din față, poartă podoabe sub formă de schelete, ei fac parte din noul val de adolescenți. Nu îi unește doar stilul vestimentar ci și muzica pe care o ascultă dar mai ales atitudinea față de viață: sunt retrași, depresivi, meloncolici, antisociali și se crestează cu lama pe corp iar unii dintre ei ajung să se sinucidă.

Ei sunt copiii emo iar curentul care a pătruns și la noi în țară de câțiva ani adună din ce în ce mai mulți adepți din rândul celor aflați la o vârstă dificilă. Se spune că adolescenții adoptă curentul emo în urma unei drame, o despărțire de persoana iubită, sau după o mare depresie în cele mai multe cazuri însă iși însușesc acest mod de viață pentru că îl observa la prieteni sau la cei din jur și simt că îi reprezintă, vor să fie emo, să fie la modă și atunci începe marea lor transformare.

Pentru Alex Aconstantinesei așa a fost: ‘’ Aveam 17 ani când am aflat despre

muzica emo și formația mea preferată Tokio Hotel de la un prieten. Am considerat

că mă reprezintă și am devenit emo.’’ A început să îmbrace bluze în dungi sau în

pătrațele, blugi strâmți negri, și-a făcut două piercinguri specifice genului emo în

partea de jos a buzei inferioare și s-a tuns lăsându-și șuvițe de păr care aproape îi

acoperă ochii.

Acestea sunt însă aspecte superficiale pentru că transformarea lui Alex a fost una

interioară. ‘’ De fapt emo înseamnă să fi rupt de lume și mai tot timpul trist .

Înseamnă să fi interiorizat să ții tot timpul în tine ce ai pe suflet. Eu cel puțin așa

sunt, mă regăsesc în muzica pe care o ascult ‘’ mărturisește băiatul.

Muzica emo pe care o ascultă le întreține stările, se mai numește ‘’screamo” un

subgen al stilului emo în acest gen de muzică se strigă, se țipă. Printre formațile lui

preferate se mai numără From First to Last și From Autumn. Pentru Alex acest

curent nu este un trend ci un mod de viață, unul care nu este deloc ușor pentru că

are de luptat zi de zi cu prejudecățile celor din jur.

La cei 13 ani ai săi Georgiana Zampieri crede că are foarte multi dușmani. Nu o

întelege nimeni, nu o acceptă nimeni și are destule probleme. Așa vede lucrulile

din banca clasei a V-a de la Liceul ‘’Jean Monnet’’ din capitală. A devenit emo

pentru că îi place stilul dar și penrtu că era îndragostită de cineva care nu-i dădea

atenție. ‘’ Sunt mai sensibilă decât ceilalți. Nu știu, plâng mai des ‘’ Georgia se

îmbracă mai mult în negru, are multe brățări metalice și neapărat poartă un cap de

mort la gât, podoabă specifică stilului. Ascultă screamo, muzică zgomotoasă care

spune ea că îi dă palpitați. Refuză să zâmbeasca și își face fotografi de sus ca toți

copiii emo. ‘’ Ne fotografiem așa de sus fară să zâmbim, să se vadă că suntem

triști.’’ spune Georgia. Părinții ei au rugat-o să se schimbe, mărturisește fata dar au

sfârșit prin a întelege. I-au promis că atunci când va împlinii 15 ani va avea voie să

își pună piercenguri în buză.

Maria este în clasa a VII- a la Liceul ‘’George Enescu’’ spune că a visat să aibă

acest stil de când era mică ’’ Țin minte că vedeam copiii emo pe stradă și îmi

spuneam așa o să fiu și eu când o să fiu mare ‘’ Maria este trendy poartă

conversii ( teneși) de emo și capul de mort la gât. Cu tristețea nu prea îi iese pentru

că ea are un zâmbet tare drăgălaș pe care îl ascunde stupid când trebuie să facă

poze. ‘’E greu să fi emo, ceilalți te critică, părinți îmi spun că sunt satanistă. Eu nu

sunt ca și ceilalți, care râd din orice, sunt alfel’’ spune afectat puștoaica. Are și

reviste pentru adolescenții în care sunt fotografiații niște copii din strainătate .

Statusul ei de messenger sună cam așa:

‘’I cut my self. Sometimes it kills the pain ( Mă tai. Uneori asta omoară durerea ) ‘’

Astfel de mărturisirii găsești pe forum unde copii emo postează ceea ce simt, pentru

unii dintre ei este doar o modă cum să fi cool în licee însă pentru uni a ajuns la

extreme. Nu moda este problema ci ceea ce fac acesți adolescenții. Cu cât se

taie mai mult, atât au mai mulți cercei, cu cât vorbesc mai mult despre sinucidere

cu atât mai mult sunt la modă sunt cool. Există pe internet filmulețe care te învață

cum să devi emo și care îți spun cât de emo ești! Acești tineri își exprimă durerea

prin acțiunile sale încercând să atragă atenția celor dragi. Psihologii sunt de

părere că parinți acestor tineri trebuie să accepte compromisuri,ceea ce se

întâmplă cu adolescenții nu este alceva decât ceea ce se întâmpla cu

părinții lor acum câțiva zeci de ani. O manifestare specifică vârstei care dacă

altădată purta alte nume,acum se numeste emo. Este vârsta la care caută o identificare, o personalitate.

Sandra Lepoiev psihoterapeut comentează fenomenul prin aceea că ‘’La pubertate

nevoia de apartenență la un grup e foarte mare la fel ca și dorința de unicitate.

Depresiile sunt de fapt manifestări specifice vârstei.Soluția pe care o vede

psihoterapeutul este ca parinti să-și înțeleagă copii. ’’ A-ți înțelege copilul nu

înseamnă să-i impui principiile tale expirate,ci să vorbesti cu el să vezi de unde

pornește problema ’’

COMUNITĂȚILE EMO

Una din cele mai cunoscute este chiar EMO-KIDS, dotat și cu un forum de discuții adresat tinerilor emo din România. Ar mai fi și EMO LOVE care are ca public-țintă persoanele vorbitoare de limba engleză.Un alt site frecventat este EMO LIFE,un site ce explică stilul de vestimentație și coafură al stilului emo.

Discuții:

''Și eu sunt EMO-KID și tot timpul mă tai din cauza părinților care nu comunică cu noi! ! r&bek@ a postat la data de 03.01.2009. 21:36

''Felul în care mă îmbrac este modul în care vreau să arat lumii că sunt aici,că exist,e un fel de manifest! angel a postat la data de 12.01.2009. 14:21

''Ați încercat vreodată să vă răniți când ați fost supărați sau când plângeți? eu,da. "

miki@ a postat la data de 07.01.2009. 17:18

Generația EMO degenerează ; O FETIȚĂ DE 12 ANI S-A SINICIS

Tragedia cumplită a avut loc în cartierul bucureștean Pantelimon.Fata a lăsat în urma ei o mamă împietrită de durere,multe semne de întrebare și un loc în banca de la școală.

Andrada era singură acasă, când a decis să moară. A scris înainte câteva rânduri în care a precizat că nu mai vrea sa fie o povară.De ceva vreme,copila nu mai avea o familie,părinți au decis să se despartă.Colegii spun despre ea că avea un iubit mai mare cu câțiva ani,care a părăsit-o și el de curând.

Andrada a venit luni mai devreme de la școală,la puțin timp după ce a intrat în apartament,s-a auzit o bubuitura puternică.Vecinii au văzut-o jos,prăbușită lângă zidul blocului.O mulțime de oameni șocați s-au strâns la locul tragediei. Gestul fetei pare tuturor de neînțeles.Crescută doar de mama,fata era cuminte si n-ar fi avut nici un motiv să se sinucidă,spun vecini,deasemenea ei confirmă faptul despre despărțirea recentă de un prieten,care a afectat-o destul de mult.

De asemenea,ea era adeptă a așa numitului curent EMO,care adună tineri interiorizați ce vorbesc despre moarte și trăiesc cu intensitate maximă depresivă,spun psihologii.Acești copii se consideră inferiori și au tendința să se urască,toate culminând uneori cu tentative de sinucidere,după cum se prezintă chiar comunitatea emo din România. Evenimentul 2008

O FETIȚĂ DE 13 ANI S-A SINUCIS

O anchetă făcută în Maidsdstone (Anglia) asupra morții unei fetițe în vârstă de 13 ani arată că micuța Hannah Bond s-a sinucis influnțată de muzica emo.

Atât mama copilei,cât și membrii echipei care a anchetat cazul sunt convinși de faptul că Hannah era o fană înrăită acestui gen de muzical,care a avut de-a face cu decesul ei. Anchetatori au descoperit că micuța Bond discuta adesea cu prietenii ei despre farmecul sinuciderii și că era obsedată de muzica trupei americane '' MY CHEMICAL ROMANCE''

De asemenea,ea avea postată pe pagina de pe Beboo poză cu o fată emo,cu tăieturi la încheitura mâinilor. Tatăl lui Hannah le-a povestit anchetatorilor că înainte de a se sinucide,fiica sa a mai avut tentative de a se automutila. Luată la întrebări,micuța i-a spus că asta face parte dintr-o ceremonie de inițiere emo.

Best muzic-ȘTIRI

INFLUENȚA FENOMENULUI EMO-KIDS

Termenul de ’’emo’’ vine de la emoțional care ne poate duce cu gândul la acele persoane ceva mai sensibile, afective și mai ușor de influențat.

EMO este,de fapt starea pe care o persoană,ce se consideră astfel o are datorită unor decepții peste care nu a putut trece (în cazul unora) sau datorită simplului fapt că ‘’filmul a fost prea frumos pentru a se termina astfel ‘’ sau a unor versuri ‘’ce deprima ‘’(în cazul altora)

Cert este că această stare nu apare doar de dragul de a fi ‘’emo’’ ci după cum au demonstrat și unii specialiști în domeniul psihologiei,de pe urma unor traume ce au modificat modul de a gândi,de a acționa.

Însă acest current ‘’EMO’’ e în mare voga și printre adolescenții din România, tinerii par lipsiți de respect de sine, antisociali.

Fie din teribilism fie din curiozitate unii experimentează senzații dure cum ar fi tăiatul venelor,mutilatul corpului asffel încât să rămână cicatricii cât mai vizibile ,până la sinucidere și totul din cauză că acești tineri nu sunt impliniți,fiind mereu în căutarea afecțiunii,a înțelegeri de către persoanele dragi lor,cum ar fi părinții,parteneri de viață.

Ce îi caracteiza pe adolescenții este faptul că sunt mereu deprimați și asta se vede clar în aspectul lor,poartă foarte mult negru de asemenea și în machiaj folosesc mult negru,ochii lor sunt puternic conturați cu negru,pentru a ascunde cearcănele din urma plânsului sau a oboselei și reflectă tristețea.

Starea pe care o simt acești tineri este creată de lipsa de neînțelegere și din muzica rock pe care o asculta în care își găsesc alinare,piesele sunt foarte triste ,deprimate ,unele din ele vorbesc și despre sentimente frumoase ,cum ar fi dragostea,însa mesajul este mereu unul trist .

Psihologul consideră că stilul „emo” este un nume modern a ceea ce se cheamă „criza de adolescență”. „În „criza de adolescență” se produc modificări biologice și psihologice importante, care schimbă fundamental copilul. Creștem foarte repede și mult în înălțime astfel că mușchii nu se pot dezvolta în același ritm și cei mai mulți adolescenți par slabi, stilul „păianjen”. Unora această schimbare fizică le crează complexe serioase de inferioritate! consideră psihologul Daniel David. „Dezvoltarea copilului nu este recunoscută de părinți”
Alții, dimpotrivă, din cauza unor schimbări hormonale bruște se îngrașă, și din nou este afectată imaginea de sine și mulțumirea cu propriul corp și persoană. Psihologic, copii ajung din punct de vedere mintal la nivelul complex al adultului, dar adesea această dezvoltare nu este recunoscută și înțeleasă de părinți, care îi tratează tot ca pe niște copii; în acest moment apar conflicte și probleme de comunicare cu părinții și cu cei apropiați; începe „rebeliunea”!
Astfel, un adolescent poate ajunge o persoană frustrată, nemulțumită, dornică să-și exprime independența și să obțină recunoaștere din partea celorlalți, totul însă pe un fond de nesiguranță și complexe. Alternanța între putere și slăbiciune, siguranță și nesiguranță, încredere și neîncredere, mulțumire și nemulțumire (până la ură și/sau depresie) este expresia luptei între „complexele de inferioritate” (normale în dezvoltare) și dorința de putere (de asemenea normală în dezvoltare)
”Emo” este o formă de exprimare a rebeliunii față de părinți”

Societatea tradițională făcea mai bine față acestor etape normale în dezvoltare (fără însă a elimina complet aceste „probleme asociate dezvoltării”) prin faptul că adesea comunitatea familială și societatea erau mai puțin individualiste și cu suportul social adecvat copii fie treceau mai ușor peste această etapă fie treceau în forme în care „rebeliunea” era mai puțin vizibilă social (eventual se exprima doar în familie). În societățile contemporane, unde individualismul a ajuns la cote foarte mari, copiii își crează ei propriile rețele sociale prin care încearcă să atragă atenția adulților și să-și exprime „rebeliunea”. Una dintre aceste forme de exprimare, care iată a prins, este stilul „Emo”!
În concluzie, stilul „Emo” este un nume care descrie „criza de adolescență” într-o societate contemporană mai individualistă; este o formă de legitimizare a adolescenților rebeli care doresc să atrag atenție adulților și societății că nu mai sunt copii și/sau că au nevoie de suportul/ajutorul lor printr-un parteneriat nou – nu unul de la adult la copil, ci de la adult la adult.