Televiziunea Mijloc DE Manipulare In Masa
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I. INFORMAȚIA
1.1 Cuvântul informație?
1.2 Greseli informaționale
1.3 Culturalizarea fară manipulare
CAPITOLUL II. MANIPULAREA INFORMAȚIONALĂ
2.1 Tipuri de manipulare
2.2 Presa, a-IV-a putere în stat
2.3 Fară manipulare în televiziune
CAPITOLUL III. UTILIZATORII DE INFORMAȚIE
3.1 Mijloacele de comunicare în masă
3.2 Universul informational
3.3 Educarea maselor fara manipulare
CAPITOLUL IV. STUDIU DE CAZ
TELEVIZIUNEA MIJLOC DE MANIPULARE ÎN MASĂ
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Am ales acesta temă datorită numărului mare de idei care îl cuprinde dar și datorită unei idei de bază comunicării și anume contradicția într-un schimb de păreri .
Comunicarea este cea mai puternică unealtă care se poate folosi într-un dialog deschis pentru câștigarea orcarui argument dar și pentru direcția pe care o poate lua schimbul de idei fundamentale.
Din câte putem observă că simpli spectatori că un dialog deschis presupune o comunicare activă între doi sau mai mulți participanți ,care focalizează credințele interlocutorilor despre ce a fost ,ceea ce este ,sau ce ar trebui să fie ,cu aceentele prezentului ,o anumită idee.
Că exemplu al dialogului putem face referire la „Tallk show”, acesta presupune așa cum precizează scriitorul de origine franceză „Noel Nel” în pubilcatia din 1990 „La debut televize” această este „discuții amabile de salon fără asperități și fără profunzime”.
Desigur că se poate argumenta că în epoca contemporană, talk show-ul este deja omniprezent ,datorită acesibilitati tehnologiei moderne și rapidități informației .Sigur dacă ar fii să aruncăm o privire asupra televizorului și a canalelor acesibile astăzi ne confruntăm cu talk show-uri puțin educaționale și mai mult comerciale. Aceasă paradigmă este din păcate tot mai des întâlnită datorită lipsei de creativitate dar și a cerinței media actuale.
Spre deosebire de anii 80 când există doar TVR-ul că televiziune principala unde se găseau doar niște oameni care schimbau păreri și idei pe linie în acest scop. La vremea respectivă se dorea o educare a maselor prin intermediul televizorului, spre deosebire de perioada democrației instalată după anul 1989, unde progresul este din ce în ce mai axat pe formarea propriilor idei aducerea de argumente viabile și ifluentarea unor păreri spre finalitate și logică utilă unei dscuti cu sens rațional.
Deci se poate spune că informația televizată din perioada noastră, accesul la informație este mult mai acesibil celor care își doresc acest lucru și care apoi să genereze discuții formatoare de opinie.
Generația noastră nu duce lipsa informației atât de accesibilă mai ales după anul 1989, când democrația și libertatea de exprimare începea să își facă loc în sfera comunicării fără cenzură, iar ideea de a susține o și a argumenta o părere a fost pentru societatea în care trăim.
Ideea de individualism și susținerea unui argument logic este primordial în meseria formatorilor de opinie ,desinformarea fiind cea mai gravă încălcare a dreptului la liberă exprimare.
Această idee de individualism ar trebui să fie prezența în orice tip de comunicare a informației ,care are că scop influențarea și educarea maselor.
În final putem argumenta că prin ori ce informație adresată maselor publice are loc un mic exercițiu al democrației authentice .În mare parte un schimb de ideii contradictorii nu poate decât să facă această comunicare o idée universal utilă ceea ce ajută la atingerea scopului final și anume distribuirea informației.
CAPITOLUL I. INFORMAȚIA
1.1 Cuvântul informație?
Cuvântul informație – a fost preluat din latină (informatio) prin intermediul limbii franceze (information) – este polisemantic, putând capătă mai multe semnificații, care sunt determinate de domeniile foarte variate în care acesta este folosit. În afară înțelesurilor din limbajul comun, el are și alte sensuri, atribuite, fie prin definirea să că termen științific sau tehnic, fie că și concept în cadrul unor ramuri ale filosofiei sau al unor științe și tehnologii al căror obiect de studiu este.
Termenul informație este legat și de un proces informațional dar și de rezultatul acestui proces precum și de unele fenomene specifice (fenomenul informațional, explozia informațională, etc.).
Nici una din definițiile și conceptele existente pentru informație nu sunt unanim acceptate, fapt ce produce ambiguități, confuzii, și uneori chiar pierderi economice. "Informație" este unul din cuvintele cel mai des folosite, de foarte multe ori abuziv.
Diferite discipline științifice acordă mai multe înțelesuri acestui termen , sau îi asociază omonime incoerente. Cu toate că de câteva decenii omenirea a pășit în era informațională, iar societatea a trecut de la societatea informațională la cunoaștere. Cuvântul informație este folosit adesea fără a da atenția cuvenită diferitelor sensuri pe care le poate capăta.
În limbajul cotidian, unanim acceptat de majoritatea locuitorilor globului indiferent de limbajul folosit, prin informație se înțelege:
• faptele și opiniile ințelese și obținute în decursul vieții de zi cu zi direct de la o altă persoana, mass-media, baze de date electronice sau din toate tipurile de fenomene ce pot fi observate din mediul înconjurător.
• cunoștințe comunicate de alte persone sau obținute prin investigații proprii ori cercetări personale, cunoștințe acumulate prin lecturare, rapoarte despre evenimente recente sau necunoscute anterior, articole din presa, sau din telejurnale; cunoștințe dobândite prin studiere și instruire; cunoștințe acumulate prin experiență sau prin observații directe.
Sensul original al cuvântului vizează în principal aspectul comunicativ și în același timp, calitativ. În ultimul timp în limba româna au aparut sensuri noi cuvintelor:
Fiecare dintre elementele experienței , sau ale unui concept, în raport cu cunoștințele prealabile, pot fii explicate in unul dintre semnificatile conceptului:
• acțiunea cuiva de informare sau de comunicare a cunoștințelor,( noutăți, lămuriri, vești, știri, îndrumări, precizări etc.), unei persoane și rezultatul ei.
• mesaj, veste, comunicare, știre, care pune pe cineva la curent cu o situație nouă sau mai veche, dar de care acesta nu avea știință înainte de a fi informat.
1.2 Greseli informaționale
Dezvoltarea relațiilor si implementarea lor de piață au condiționat transformarea informației într-o marfă specifică. Cu ajutorul unei astfel de marfă, de valoare înaltă se realizează tranzactii.
Este important faptul că în orice subiect economic în activitatea proprie sunt efectuate operațiuni de colectare, înregistrare, stocare, prelucrare și transmitere de informație. Pretutindeni s-au dezvoltat sisteme informatice, care au ca scop realizarea funcțiilor informationale pentru a ajuta utilizatorii, individuali cât și colectivi.
Se analizează modelul tridimensional al opozițiunilor informaționale în cadrul cărora se disting trei tipuri de nivele care pot fi clasificate si în scopuri ale infractorilor informaționali:
• date personale;
• informații corporative, care caracterizează concurență dintre corporații în vederea obținerii secretelor comerciale;
• informații globale, referitoare la reacțiile ramurilor industriei, economiilor diferitelor regiuni, țări, continente.
Opoziția informațională – reprezintă acțiuni orientate la atingerea superiorității informaționale cu ajutorul nimicirii informației și sistemelor informatice ale concurenților și asigurării securității resurselor informaționale personale. Parte componentă a opoziției informaționale este terorismul informațional, care poate fi definit ca un complex de abuzuri intenționate cu sistemele informaționale, cu rețelele și componentele lor în scopul realizării acțiunilor teroriste .
În țările tehnologic dezvoltate există "ilegalitatea computerizată", în cadrul căreia se evidențiază trei grupe de specialiști:
• hackerii, care dețin cunoștințe vaste în domeniul tehnologiilor informaționale și care le utilizează în scopul primirii accesului nesancționat și realizării acțiunilor ilicite asupra resurselor informaționale.
• Pirații, care se specializează în distrugerea protecției de copiere a asigurării programate licențiate .
În ultima perioada a secolului XX, creșterea gradului de informatizare a proceselor industriale precum și creșterea gradului de utilizare a acestora pentru rezolvarea problemelor umane. Acest fapt a făcut ca informația să fie considerată o resursă economică, egală cu alte resurse cum ar fi forta de munca, materia primă și capitalul social.
Această viziune, scoate în evidență posiblitatea de înbunătațire a raportului cost-eficientă în multe procese fizice sau cognitive datorita folosirii informatiei. Ca resursă individuală și socială, informația are câteva caracteristici ce o deosebesc de noțiunea tradițională de resursă economică. Spre deosebire de alte resurse economice, informația este practic nelimitată, având limite impuse doar de timp.
Această caracteristică, provine din faptul că informația, ca resursă economică difuzata natural , are rata de reproducere a informației mai mare decât rata de consum iar informația nu suferă schimbări în cadrul tranzacțiilor.
În același timp, informația este comprimabila, atât sintactic cât și semantic. Calitatea informatiei de a se substitui altor resurse economice, cum ar fi, transferul cu viteză mare, și abilitatea ei de a avantaja detinatorul acestuia, stau la baza remodelării unor industrii sociale și politice.
Preocuparea socială privind administrarea resurselor informaționale s-a extins în domeniul tradițional al bibliotecilor, al arhivelor , instituțională și guvernamentală în ceea ce a căpătat numele de : managementul resurselor informaționale.
A doua percepție a informației, este: serviciu de prima necesitate, care a determinat dezvoltarea unui nou segment de economie națională in intreaga lume : sectorul de servicii informatice, beneficiaza de avantajele proprietăților informației, construind o percepție a utilității și valorii sale individuale și sociale, acest sector furnizează o largă gamă de produse și servicii informatice.
1.3 Culturalizarea fară manipulare
În ultimii ani, atenția specialiștilor s-a îndreptat tot mai mult spre cultura informației, cultura digitalã si cultura rețelelor. Dar inainte de a discuta despre aceste culturi, este necesar sã ne familiarizăm mai întâi cu conceptul de cultură tradiționalã în domeniul informãrii, care presupune utilizarea efectivã a resurselor tradiționale de bibliotecã. Deci, care sunt abilitãțile necesare pentru accesul la colecțiile tipãrite?
În primul rând, abilitãți de citire, cunoaștere a instrumentelor de acces și abilitatea de a evalua critic atât instrumentele de acces, cât și materialele regãsite cu ajutorul acestor instrumente. Două elemente sunt importante aici: instruirea utilizatorilor în legãturã cu interpretarea diferitelor elemente de informație din catalogul pe fișe și instruirea în privința obținerii informației din periodice, prin diferite instrumente de acces precum indexurile pe subiecte.
Această pune accentul pe abilitatea utilizatorilor de a evalua critic informația prin prisma autenticitãții, a valorii și a caracterului sãu adecvat pentru procesul de rezolvare a problemelor.
Desigur că toate elementele necesare unei verificari concerte si corecte trebuie să se regasească în cultura informației. Cultură digitalãnecesită si alte abilități ca de exemplu, flexibilitate și adaptabilitate.
Cultura informației a fost definitã că "abilitatea de a localiza, evalua și utiliza în mod efectiv informația necesară". S-a spus chiar cã "este abilitatea de a supravietui în secolul al XXI-lea". .
Aici trebuie sã intervinã specialiștii domeniului care sã-i asiste pe utilizatori sau sã-i instruiascã în privința unei metode sistematice de evaluare a fiabilitãții surselor. Printre cie să se regasească în cultura informației. Cultură digitalãnecesită si alte abilități ca de exemplu, flexibilitate și adaptabilitate.
Cultura informației a fost definitã că "abilitatea de a localiza, evalua și utiliza în mod efectiv informația necesară". S-a spus chiar cã "este abilitatea de a supravietui în secolul al XXI-lea". .
Aici trebuie sã intervinã specialiștii domeniului care sã-i asiste pe utilizatori sau sã-i instruiascã în privința unei metode sistematice de evaluare a fiabilitãții surselor. Printre criteriile de evaluare a conținutului informațional ar trebui sã se numere: mediul autoritãții care emite informațiile, valoarea și stabilitatea informației și dacă site-ul oferă un conținut nou sau o reflectare a unor conținuturi vechi.
Gilster flosește o definiție a culturii digitale care înseamnã "dobândirea abilitãții de a înțelege și utiliza informația în formate multiple dintr-o gamã largã de surse atunci când este prezentatã prin intermediul calculatorului".
Cultură informației bazatã pe tehnologia de rețea într-un mediu în rețea a fost denumitã cultură rețelelor și definitã drept "abilitatea de a identifica, accesa și utiliza informație electronicã din rețeaua informațională".
Un lucru cert este că, în mediul informațional în rețea, rolul bibliotecarului devine mai complex, la sarcinile sale tradiționale adãugandu-se acum administrarea, regãsirea, analiză, organizarea și punerea la dispoziția utilizatorilor a informației din rețea, bibliotecarul acționând nu numai în calitate de intermediar, ci și că partener al cadrelor didactice în scopul educãrii utilizatorilor ,studenți pentru cultură rețelelor.
Spre deosebire de cultură post-Internet putem spune că aceata necesită extinderea abilitãților de a evalua informația, iar adaptabilitatea este caracteristica cea mai importantã pentru utilizarea eficientă a instrumentelor digitale.
Dezvoltãrile tehnologice,în continuã schimbare ale utilizatorilor determinã o restructurare a bibliotecilor, a modului în care aceștia își desfãsoarã activitatea. În prezent, acestia ,au fost siliți datorită numarului mare de avansăari tehnologice, sa îsi schimbe modul în care prelucrează o informatie.
Bibliotecile asa cum am mai spus ,fie ele digitale sau cele tradiționale pot juca diverse roluri în educația studenților sau a maselor care îsi doresc acest lucru. Dintre acestea, foarte importante se dovedesc contribuțile pe care bibliotecile le pot avea în dezvoltarea de instrumente de învãtare și de acces la informație. Acestea din urmă pot, de asemenea, sã ofere sprijin pentru utilizarea resurselor de informare din rețea și pentru crearea unor oportunitãți privind activitãțile de învãtare. Aceste două direcții se înscriu în rolul pe care bibliotecile îl pot juca în domeniul educației la distantã prin intermediul rețelelor.
În ultimul timp în cadrul universităților se poate observa o nouă tendință de a manevra și indruma studenții spre o noua acesare mai eficientă a informației,tocmai pentru a face față cerințelor tehnologice actuale.
Acest proces constituie faptul cã, pentru realizarea acestuia este necesarã formarea de echipe care sã includã cadre didactice, profesioniști din domeniul informãrii, specialiști în noile tehnologii ale informației și specialiști în pedagogiecee. Se conturează astfel posibilitatea de a facilita integrarea informației electronice în curriculum și de a oferi expertiză pe care o dețin în cadrul activitãților de predare.
Învãtarea bazatã pe resurse cucerește tot mai mult teren și își dovedește avantajele. Dar nu trebuie uitat cã această trebuie sã se bazeze pe acces la toate tipurile de resurse informaționale, atât tradiționale, cât și moderne, astfel, depind și de implicarea furnizorilor de informație.
În spațiul scandinav se poate constată cã bibliotecile au înțeles faptul cã trebuie sã-și asume un rol în inițierea activitãților în echipã cu instituțiile de învãtãmânt și în introducerea programelor de calitate privind cultură informației la nivelul universitãților. Scopul cursurilor este sã-i facã pe studenți sã inteleagã și sã-și asume responsabilitatea pentru ceea ce învățã, sã-i ajute sã dobandeascã abilitãți sporite de a gândi critic și independent și de a rezolva diversele probleme cu care se confruntã și sã le ofere instrumente necesare pentru educația permanentã.
Pe continentul nord-american s-a observat ca anumite parteneriate facilitează acesul studenților la informație prin dobandirea de noi echipamente dar și de profesionalismul care este oferit de echipe profesioniste de acesare a informației.
Prezentãm în cele ce urmeazã trei exemple de astfel de parteneriate:
Arcadă informației la Universitatea din Iowa, care constã într-un efort de colaborare între biblioteci, oficiul pentru tehnologia informației și facultãți. Este o facilitate proiectatã pentru a sprijini utilizarea serviciilor electronice în cercetare, predare și în învãtarea independentã.Include un angajament formal pentru cooperare si comunicare si functioneazã de la începutul anilor 1990.
– Cursul interdisciplinar de Aplicații pe Calculator de la Colegiul Hunter, care se bazeazã pe eforturile de cooperare între un bibliotecar și un profesor pentru a preda studenților aplicațiile pe calculator.
S-au avut în vedere nevoile utilizatorilor de a accesa resurse autentice și utile, că și nevoia de a interpreta și aplică rezultatele și, în acest sens, a fost realizat un studiu în cadrul unui liceu din California. O echipã formatã din membrii instituției, cadre didactice și bibliotecari, au urmãrit problemele pe care elevii le întâmpinau în accesarea și evaluarea informației.
Apoi, a fost stabilit un grup de studiu al cãrui scop a fost "sã îmbunãtãteascã competență elevilor privind cultură informației prin dezvoltarea unui repertoriu de strategii de cercetare, prin evaluarea criticã a informațiilor, prin sintetizarea și partajarea informației în modalitãți creative semnificative, prin încorporarea tehnologiei în procesul de instruire".
Evaluând nivelul abilitãților pe care elevii le aveau, au fost detectate și zonele care necesitau atenție: evaluarea site-urilor web, determinarea călitãții și credibilitãții informației, utilizarea surselor de referințe specializate, compararea diferitelor surse care tratau același subiect, redactarea lucrãrilor de cercetare într-o modalitate sistematicã, citarea surselor în mod corect, crearea bibliografiilor adnotate, evitarea plagiatului etc.
S-a constatat cã și profesorii aveau nevoie sã-și îmbunãtãteascã instruirea în aceastã zonã, iar printre soluțiile formulate în urmă rezultatelor studiului s-au numãraț: dezvoltarea unei secvențe de instruire privind cultură informației pe parcursul curriculum-ului; dezvoltarea și instituirea unor standarde de cercetare și a unor modele de citare, că și dezvoltarea curriculum-ului și a asistenței pentru a-i sprijini pe elevi sã devinã mai instruiți în ceea ce privește cultură informației.
Orice analizã a abilitãților de informare trebuie sã plece de la douã aspecte: de ce sunt importante aceste abilitãți și cum pot fi ele definite.
O definire a abilitãților de informare ar trebui sã aibã în vedere atât abilitãți precum cele de a fi capabil sã utilizezi o informație, sã întreprinzi o cercetare la orice adâncime sau complexitate și sã demonstrezi aceste lucruri prin intermediul cautărilor și referințelor la materialele respective, cât și abilitãți legate de înțelegerea modului în care informația este produsã în lumea modernã, de evaluarea criticã a conținutului și a validitãții informației, apoi anumite idei practice despre cum este achiziționatã, administratã, diseminatã și exploatatã informația în lumea actualã, în special cunoștințe despre cum anumite grupuri profesionale utilizeazã informația la locul de muncã (în afaceri, în lumea culturii și a artelor).
La nivelul structurilor infodocumentare britanice s-a putut observă în ultimii ani o extindere a activitãților în domeniul dezvoltãrii abilitãților de informare, deoarece cercetãrile au arãtat cã, adesea, studenții pãrãsesc universitãțile fãrã abilitãțile necesare pentru a se descurcă într-o societate bazatã pe informație. Este limpede că dacă nu știi să folosești sau să detii o informație ești astfel mult mai ușor de manipulat.În urma unei analize complexe a literaturii de specialitate, în ceea ce priveste cultura informației se observa :
1. abilitatea de a recunoaște nevoia de informare.
2. abilitatea de a distinge modalitãți în care "lipsa" de informare poate fi abordatã:
– cunoașterea tipurilor corespunzãtoare de resurse, atât tipãrite, cât și non-tipãrite;
– selecția resurselor cele mai adecvate;
– abilitatea de a înțelege aspecte care afecteazã accesibilitatea surselor.
3. abilitatea de a construi strategii pentru a localiza informația:
– pentru a dezvoltă o metodã sistematicã adecvatã nevoii;
– pentru a înțelege principiile construirii și generãrii bazelor de date.
4. abilitatea de a localiza și accesa informația:
– pentru a dezvoltă tehnici de cãutare corespunzãtoare;
– pentru a utiliza tehnologiile informației și comunicãrii, inclusiv rețele universitare internaționale;
– pentru a utiliza servicii de indexare și rezumare adecvate, indexuri și baze de date de cîtãri;
– pentru a utiliza metode de informare curentã.
5. abilitatea de a compară și evalua informația obținutã din diferite surse:
– înțelegere a aspectelor ce țin de autoritate;
– înțelegere a procesului de recenzare în editarea științificã;
– extragere adecvatã a informației care corespunde nevoii de informare.
6. abilitatea de a organiza, aplică și comunica informația altor persoane în modalitãți corespunzãtoare situației:
– sã se citeze referințele bibliografice în proiecte, teze etc.;
– sã se construiascã un sistem bibliografic personal;
– sã se comunice efectiv utilizând mijlocul adecvat;
– sã se inteleagã aspecte legate de copyright și plagiat.
7. abilitatea de a sintetiza și construi pe baza informației existente, contribuind la crearea de cunoaștere nouã.
CAPITOLUL II. MANIPULAREA INFORMAȚIONALĂ
2.1 Tipuri de manipulare
Prin subinformare înțelegem informarea insuficientă și incompletă. Ea poate apărea din mai multe motive, dar cel mai important dintre acestea îl constituie prezentarea unui text incomplet. Dacă excludem din start posibilitatea că jurnalistul să fie pus, la modul conștient, în slujba unor interese străine de instituția de presă în care își desfășoară activitatea, atunci singurele explicații posibile pentru publicarea de texte incomplete sunt fie lipsa de profesionalism a acestuia, fie alocarea unui timp insuficient pentru elaborarea materialului informativ.
Subinformarea se poate manifestă și din cauza unor politici editoriale incorecte provocate de conflictul de interese sau prin selectarea greșită a subiectelor ce vor fi difuzate. Dar "fie că discutăm despre un text incomplet izolat sau despre un întreg sistem media, rezultatele sunt clare și inevitabile: ocultarea informației ce poate fi importantă pentru public, conduce invariabil la o scară de valori eronată, până la decizii eronate ale publicului".Spre deosebire de subinformare, suprainformarea se produce doar la nivelul instituțiilor de presă. Este ceea ce teoria americană a presei denumește generic drept "pack journalism". Suprainformarea este un exces de informare în legătură cu anumite subiecte în detrimentul altora mai importante.
În acest mod, subiectele cu adevărat relevante pentru public sunt lăsate în umbră, iar locul lor pe primele pagini ale ziarelor și în buletinele informative radiodifuzate sau televizate este luat de informații obscure. Prezentarea excesivă a detaliilor nesemnificative, acapararea timpului de emisie cu știri axate pe senzațional și implicit alterarea treptată a preferințelor audienței, constituie un teren fertil pentru o manipulare permanentă, pe scară largă.
Subinformarea și suprainformarea sunt două fenomene interdependente, care coexistă și se generează reciproc. O suprainformare provoacă de fapt o subinformare, iar o subinformare într-un subiect important lasă locul în buletinele de știri suprainformarii. Pară-informarea și pseudo-informarea conduc și ele, finalmente, către subinformare. "Pară-informarea se construiește prin senzaționalism, acolo unde el nu există " , iar pseudo-informarea se referă mai ales la publicitatea mascată. Alături de aceste modalități alterate de informare, amestecarea informației cu divertismentul conduce spre deformarea așteptărilor publicului de la programele difuzate.
În timp, se creează un adevărat cerc vicios din care nu mai există scăpare, pentru că emisiunile care se bucură de o mare audiență și deci aduc beneficii economice, vor fi menținute în grilă de programe chiar dacă, conținutul lor educativ și informațional se apropie de zero. Așa cum deja am exemplificat, în peisajul actual al presei mondiale există două categorii de oameni implicați în creația "produselor" jurnalistice.
Prima categorie este formată din proprietarii instituțiilor de presă, iar a două din jurnaliști. Finanțatorii sunt interesați în principal de latura economică a presei, adică de obținerea de profit, iar jurnaliștii sunt de cele mai multe ori constrânși să asigure rentabilitatea instituției în care lucrează, chiar dacă trebuie să se abată de la normele deontologice universal acceptate. În aceste condiții, responsabilitatea jurnalistului față de public dispare, iar componentă educativ-informațională a presei devine aproape inexistentă.
În postura de receptori ai mesajelor transmise de mass-media se află miliarde de oameni răspândiți în toate colțurile lumii. Indiferent de naționalitate, cultură sau religie, aceștia sunt bombardați cu o mulțime de informații prin intermediul radioului, televiziunii sau presei scrise.Astfel, marea majoritate a populației planetei se vede expusă unui format jurnalistic din ce în ce mai omogen, în ciuda diversității programelor, iar specializarea tot mai accentuată a acestora fragmentează potențialul public global în fracțiuni, din ce în ce mai mici și mai izolate, care vor recepta mereu același tip de mesaj, construit în funcție de preferințele lor deja stabilite.
Ascultătorul, telespectatorul, cititorul sau utilizatorul de Internet recepționează zilnic o sumedenie de informații din diverse surse, dar, în mod paradoxal, el nu devine mai informat devine mai degrabă dezinformat,și acest lucru se întâmplă din cauza agresiunii informaționale la care este expus. Cele mai multe dintre informații nu au nici o importantă pentru receptor, iar numărul lor mare conduce la suprainformare și implicit la subinformare.
Agresiunea informațională generează confuzie, banalizează evenimentele importante și îl privează pe om de privilegiul de a alege în deplină cunoștință de cauza. Noțiuni precum adevăr, minciună, bine sau rău au dobândit deja sensuri relative. Agresiunea informațională, prin efectele sale, înlesnește misiunea manipulării în masă. O populație dezorientată și al cărei nivel de cultură se reduce la câteva informații facile preluate din mass-media devine o țintă vulnerabilă pentru abilii manipulatori.
Un public agresat informațional va acordă o mai mare importantă aparențelor și, din comoditate, va avea tendința de a-și însuși, în lipsa unei judecați critice, diverse idei prefabricate cu scopul de a-l manipula. Cu alte cuvinte, agresiunea informațională este cea care pregătește terenul pentru manipulare.
Chiar dacă încercarea de cunoaștere a realității așa cum este ea se poate dovedi adeseori extrem de dificilă, iar uneori aproape imposibilă, este inacceptabil pentru o minte lucidă să accepte, fără spirit critic, imaginile propuse de canalele mass-media. Totuși, acest lucru se întâmplă acum, în zilele noastre, și afectează toate relațiile interumane. De aceea, "guvernele vor inventa, fără îndoială, minciuni mai sofisticate prin care să-și justifice acțiunile în propriul interes și să manipuleze mijloacele de informare. Își vor înteți, de asemenea, eforturile de propagandă pentru a-și îmbunătăți imaginea globală.
Dar dacă asemenea eforturi dau greș, ar putea suferi penalități economice semnificative pentru acte care nemulțumesc restul lumii".
În aceste condiții, conflictele viitorului se vor purta pe un teren foarte puțin cunoscut și extrem de imprevizibil, cel puțin pentru neinițiați. Peisajul actual al mass-media la scară globală este unul care înfățișează oportunități nelimitate pentru manipulare.
Chiar dacă din totdeauna au existat și acțiuni subversive, în trecut majoritatea neînțelegerilor dintre state erau rezolvate exclusiv prin războaie și dueluri deschise. Astăzi dimpotrivă, conflictele se rezolva mai ales prin ocultarea informației reale față de adversar, fapt ce îl pune pe acesta în imposibilitatea de a se apară. Victoria poate fi astfel obținută cu un consum nesemnificativ de resurse și cu costuri minime.
Un rol esențial în acest joc îl are influențarea maselor și asigurarea bunăvoinței "opiniei globale". Odată câștigată simpatia marii majorități a populației globului pământesc, agresorul poate recurge la orice mijloace de acțiune, pentru că toate vor apărea legitime în ochii miliardelor de spectatori, și acesta poate fi obținută doar prin manipularea mijloacelor de comunicare în masă și deci a jurnaliștilor, precum și a celorlalți factori decizionali ce activează în domeniul mass-media.
Componentă economică a presei favorizează manipularea, și adeseori cei implicați în construirea de mesaje jurnalistice uită din această cauza de responsabilitatea pe care o au față de public. Iar cum consumul de informație a devenit, mai nou, o necesitate pentru mulți dintre noi, agresiunea informațională, o veritabilă componentă a cotidianului, în față căreia suntem expuși ne transformă în ținte vulnerabile în față manipulării.
"Virtuțile extraordinare ale mass-media se constituie, paradoxal, în tot atâtea puncte nevralgice, iar dependență tot mai mare a omului de ceea ce îi oferă mijloacele de informare în masă reprezintă o ocazie propice și pentru manipularea informației. Iar prin această este posibil să fie schimbate atitudinile, convingerile, trăirile și comportamentul oamenilor fără a apela la mijloace violente; o realitate de ordinul evidenței poate capătă cu totul alte dimensiuni față de cele care îi sunt proprii; albul se poate transformă pe neobservate în negru și acesta în alb."
2.2 Presa, a-IV-a putere în stat
Mass-media a fost deseori considerată "cea de-a patra putere" în stat (alături de executiv, legislativ și justiție), iar democrațiile moderne au fost poreclite "democrații mass-media". Dar ce se ascunde în spatele acestor considerații? Care este puterea reală de care dispune mass-media? Cum pot fi descrise funcțiile acesteia în contextul cooperării cu celelalte organisme din cadrul sistemului intermediar și mai ales cu partidele politice?
Politică ar fi de neconceput în statele moderne de astăzi fără mass-media. Altfel decât în vechea Atena, cetățenii nu se mai adună pe agora pentru a dezbate asupra deciziilor ce urmează a fi luate.
Politică este prezentată prin intermediul mass-media. Ceea ce știm despre politică din țară noastră am aflat de cele mai multe ori prin intermediul televizorului, al radioului și al ziarelor. Mass-media ocupă prin urmare un rol central în cadrul sistemului intermediar.
Asociațiile și partidele au o activitate publică, ele încearcă permanent să facă uz de mass-media. Acesta este un alt argument care arată cât de strâns conectate și interdependente sunt aceste părți ale sistemului intermediar.
Parlamentul era numit de toți Prima Putere. Înțelepții din partide și-au scris viziunile sub formă unor preafrumoase programe, mesaje lor către popor ,și când a venit vremea, poporul a ales cel mai bun dintre aceste programe; iar acest partid a preluat puterea pentru patru ani, conducând țară așa cum promisese. Guvernul purta numele de A Două Putere, și pentru că totul să fie cât mai drept, justiția a devenit cea de a Treia Putere, care avea grijă că nimeni să nu însele pe nimeni și pentru că cetățenii din orașe și din provincie să afle ce avea de gând să facă guvernul, dar să măsoare și propunerile opoziției din parlament, a trebuit să existe și presă.Media servea deci ca a–IV-a putere în stat, servind astfel micului public informații care erau spre dezavantajul și dezinformarea populatiei, și mai degraba ca un temei de bună folosire înspre manipulare.
Pe scurt: Mass-media a început să se înțeleagă că heralzi și cronicari, că păstrători ai valorilor democratice servesc ca și pastrătorii de informație și erau cei care dețineau puterea.
Astfel încât ei s-au auto-intitulat cu mândrie a patra putere, cu toate că acest lucru nu stătea deloc așa scris în Constituție.
Cam asta ar fi epoca de aur a democrației, când totul mai era încă atât de simplu. Guvernul conducea țară, opoziția era mereu împotriva, curțile de justiție aplanau toate conflictele, iar presă aducea la cunoștință publicului »all the news that fit to print« (așa sună celebrul moto care tronează pe prima pagină a New York Times), pentru că acesta să știe cum mai stau treburile.
Mass-media oferea o emisie de știri, opinii și divertisment; ea nu mai este interesată decât de cote de audiență. La ora asta domnește "jurnalismul pe bani", politicienii vorbind chiar despre un "jurnalism de troacă". Mass-media prezintă astăzi numai știri despre persoane, spectacole și scandaluri, ea vorbește despre ceea ce astăzi este considerat a fi politică simbolică, nu și despre lumea reală în care trăim.
Mass-media și-a păstrat redacțiile de știri, acestea trebuie să contribuie cu propria cota de "infotainment". Justiția îi urmărește pe toți fără nici un rezultat sau da verdicte neesențiale.
Mass-media se constituie într-un sistem propriu, având drept componente organice publicul, producătorii și distribuitorii de mesaje, sistemele de control și gestiune, condițiile socio-istorice interne sau externe în raport cu o comunitate umană – grup, stat, națiune, cu omenirea în întregul sau. Una dintre premisele sau condițiile mondializării o reprezintă expansiunea și perfecționarea tehnologică a mijloacelor de comunicare. Mass-Media este o nevoie umană continuă, care a evoluat din punct de vedere al mijloacelor materiale, dar și al strategiilor, scopurilor și conținutului mesajelor și este o denumire generală a tuturor mijloacelor de informare în masă. Aceste mijloace sunt variate: presă sau mijloacele electronice de informare (televizor, radio, rețele de calculatoare). Dezvoltarea acestora a dus la o răspândire pe scară largă a informației. Această dezvoltare este rezultatul dorinței oamenilor de a fi informați. Acestea ocupă primele locuri că popularitate, deoarece informația este transmisă ușor individului. Din păcate, acestea sunt și principalele mijloace de dezinformare, pentru că informația greșită poate să ajungă rapid la indivizi.
"Politică simbolică nu este nimic nou. Aș dori totuși să va îndrept atenția pe numărul mare de schimbările concrete și mici, dar importante. Pentru că revoluțiile adevărate sunt cu mult mai rare decât cred protagoniștii acestora. Ce se întâmplă de fapt între partide, mass-media și public?"
Modelul top-down pleacă de la ipoteza că actorii politici din cadrul partidelor și guvernelor influențează prin deciziile lor lumea reală, înregistrând feed-backul populației și elaborând pe baza acestuia ordinea politică a zilei, pentru a o da mai apoi mai departe către mass-media care, la rândul ei, o prezintă publicului larg.
Modelul mediocrației implică faptul că mass-media este o parte esențială din procesul de formare a opiniei publice, putând influență astfel și programul politic. Mass-media înregistrează reacțiile populației la deciziile politice din viață reală și le refracteaza atât asupra lumii politice, cât și asupra publicului.
Modelul bottom-up postulează că publicul – cetățenii, alegătorii, opinia publică, poporul etc. – este cel care înregistrează problemele din lumea reală, influențând astfel opinia publică și astfel și mass-media. Publicul este cel care își imprimă, atât direct cât și indirect, opiniile asupra deciziilor luate de politicieni și partide asupra mass-mediei.
Modelul biotop pleacă de la ipoteza strânsei interdependente dintre oamenii politici și mass-media, publicul având doar un rol de spectator.Libertatea informației: premisa și expresie a democrației.
Democrația trăiește din lupta dintre opiniile divergente. Ea are nevoie în general, la toate nivelele societății – în familie și la școală, în asociații și la serviciu – de un anumit climat social care să favorizeze discutarea deschisă a divergențelor de opinie. Acțiunile, care trebuie să fie mereu deschise criticilor, nu trebuie să pornească de la directive care nu se bazează pe discuții și motivații prealabile, ci care pleacă de la argumente solide.
Este de la sine înțeles că aceste dezbateri trebuie să aibă loc în public. Ce ar mai avea de câștigat opoziția, dacă criticile sale la adresa guvernului ar rămâne ascunse după uși ferecate? Argumentele lor nu ar mai avea nici un efect, pentru că opoziția nu poate exercită presiuni asupra conducerii decât în momentul în care, prin critică publică, poate influență alegătorii. De abia când un partid la putere se vede amenințat de niște alegeri care s-ar putea sfârși neașteptat, abia atunci va lua în serios criticile opozitei, alegătorii devenind astfel un fel de arbitrii între putere și opoziție.
Dar pentru că alegătorii sunt cei vizați în această competiție dintre partide, partidele trebuie să ajungă cumva la ei. Premisa unei opoziții solide este de aceea șansă de a putea reprezenta în mod liber și public propriile convingeri. Pe de cealaltă parte, și partidele la putere sunt obligate, pentru a-și păstra poziția, să contribuie la formarea opiniei publice, punând la dispoziția acesteia propriile lor perspective și convingeri.
Funcția de control, de critică și de stimulare nu revine însă doar opoziției parlamentare, ci întregii opinii publice. Caracterul public este determinat, în primul rând, de faptul că oricine își poate aduce aportul la formarea opiniilor. Toți trebuie să aibă posibilitatea să strângă informații și să contribuie la formarea opiniei publice. Pe de altă parte, conceptul de "opinie publică" presupune și că obiectul acesteia este de natură publică, și nu privată.
De sfera publică aparțin prin urmare toți cetățenii unui stat sau asociațiile de cetățeni dintr-un stat preocupați de soarta societății care își exprimă preocupările în mod public sub formă de critici și atitudini de respingere sau de aprobare, încercând astfel să influențeze procesul de formare a voinței politice. Ei constituie opinia publică. Dar pentru că într-o societate pluralistă există de regulă mai multe opinii în ceea ce privește sfera publică, nu va există niciodată o singură opinie publică general valabilă, ci mai multe.
Caracterul public al structurii democratice iese la iveală tocmai din această poziție independența, aflată la polul opus aparatului statal. În democrație, toți au dreptul să-și exprime în mod liber opiniile politice. Prin acest lucru nu se înțelege că fiecare dintre noi are dreptul să-și aibă propriile opinii personale. Opiniile proprii sunt mai mult, ele sunt fundamentul pe care este clădită participarea activă la viață publică.
În acest punct, dreptul de liberă formare și exprimare a opiniilor se află în cea mai strânsă legătură cu dreptul la liberă întrunire și asociație, precum și cu libertatea presei și a audiovizualului. Aceste drepturi au relevanță politică, pentru că fără ele, dreptul de a participa la formarea opiniei publice nu ar mai putea fi realizat. Un singur individ nu poate să facă propagandă personală pentru opiniile sale în cadrul procesului de formare a opiniei publice. Opiniile lui vor capătă relevanță politică doar atunci când vor fi amplificate prin intermediul presei scrise, a radioului și televiziunii. În statele moderne, dezbaterile publice ar fi de neconceput fără instrumentarul mijloacelor de comunicare în masă. Așadar, dreptul fiecărui individ de a lua parte la formarea opiniei publice este urmat îndeaproape de necesitatea că mijloacele de comunicare în masă să fie libere de orice constrângere statală.
Conducerea unui stat nu trebuie să poată interveni în conținuturile ziarelor sau a programelor de radio sau de televiziune. Partidele la putere nu trebuie să renunțe la utilizarea mijloacelor moderne de comunicare în masă pentru a-și explică politică, dar ele trebuie să facă acest lucru adoptând rolul de simplu partener al altor partide în cadrul procesului de formare a opiniei publice, fără să pretindă să ocupe o poziție privilegiată. Atunci când puterea are ceva de spus, opoziției trebuie să i se dea posibilitatea să ia și ea cuvântul.
Libertatea presei nu este asigurată doar de blocarea intervențiilor puterii sau de interzicerea cenzurii. Instanțele publice trebuie să se asigure și de faptul că nici o parte a societății nu va prelua monopolul asupra opiniei publice. Pentru că pericolul ascuns de mijloacele moderne de comunicare în masă este evident. Ele permit că informațiile să fie transmise unui număr mare de telespectatori, ascultători sau cititori, fără că toată populația să abia accesul asigurat la aceste mijloace de comunicare în masă. Există oameni care nu au bani nici de un ziar.
Datorită progreselor tehnologice s-a ajuns la o concentrare crescută a tirajelor ziarelor, astfel încât diversitatea opiniilor s-a limitat în mod sensibil. Iar acest proces nu prea mai poate fi inversat. Ziarele "bune" trebuie să se bucure de o anumită amploare. Organele legislative au rolul să împiedice formarea monopolurilor; acolo unde aceste monopoluri există, ele trebuie ținute sub control. Statul trebuie să se asigure că în redacțiile ziarelor este respectat prin statut dreptul la liberă exprimare al ziariștilor.
Din fericire, aceleași noi procedee de tipărire și multiplicare au dus și la creșterea numărului diversității publicațiilor regionale și locale, lucru care a condus la creșterea posibilităților de răspândire a informațiilor și comentariilor cu iz politic. Răspândirea aparatelor de multiplicat a devenit astfel un factor politic de prim rang.
și mai greu poate fi evitată apariția monopolurilor în domeniul radioului și al televiziunii. Investițiile de capital necesare precum și avantajele tehnice pe care le au aceste medii permit că orice grupare să își poată găsi audiență în eter sau în față ecranului TV. De aceea, peste tot în acest domeniu au fost create reglementări care să asigure că toate atitudinile prezente în societate să poată fi proiectate și în eter sau pe ecranul televizoarelor. Procesul de formare a opiniei publice trebuie să decurgă, mai ales în radio și televiziune, într-o manieră pluralistă, necesitând un control strict al încercărilor de manipulare venite din partea grupărilor aflate la putere.
Cine dorește să își exercite dreptul la libertatea opiniilor trebuie să aibă posibilitatea de a fi informat cu privire la lucrurile de care este interesat. Nu poți să-ți formezi propriile judecați dacă nu știi despre ce este vorba. Cine este de acord cu conceptul de cetățean activ politic care participa la formarea opiniei publice, acceptându-l că sursă suverană a autorității statale, trebuie să îl informeze pe acesta asupra tuturor deciziilor politice care urmează a fi luate. Această este cealaltă fațetă a libertății presei și a opiniilor. Toate lucrurile de interes public pe care trebuie să le cunoască cetățenii pentru a-și putea formă judecați politice justificate trebuie discutate în mod public.
Nu vom putea însă niciodată defini exact lucrurile de interes public. Aici este vorba mai degrabă de stilul, bunul-plac și autodisciplina ziariștilor și mai puțin de reglementările legale. Bineînțeles că mulți ziariști vor profita de libertățile care le sunt oferite, mai ales atunci când dezvăluie detalii din viață unui om politic. Totuși, cei care își vor depăși atribuțiile în mod exagerat vor fi pedepsiți conform legilor în vigoare.
Cine pune preț pe informație va trebui să ia în calcul și problemele care se pot ivi că urmare a abuzului de libertăți. Statul trebuie să se ferească să apeleze la cenzură pentru a preveni comiterea unor astfel de abuzuri, pentru că astfel, libertatea presei s-ar putea cutremură din temelii. Pentru că – după cum a scris Karl Jaspers – "este incert dacă adevărul iese la iveală prin uzul libertății. Sigur este însă că prin cenzură, adevărul este pervertit".
Doar în aceste condiții se poate formă o opinie publică liberă, care să emită critici, să controleze și să dea impulsuri. Numai într-o sfera publică funcțională oamenii își pot contura judecați valabile, devenind capabili să-și dovedească importantă politică în cadrul și în afară alegerilor. Democrația și dezbaterile publice libere sunt două fațete ale aceluiași lucru.
Opiniile nu se mai formează aproape deloc în mod spontan, ele sunt de cele mai multe ori create. Puterea, partidele și asociațiile au o »activitate publică«. Societatea pluralistă ia la cunoștință o sumedenie de opinii publice, deseori controverse. Cine emite pretenția că redă și reprezintă publică valabilă, dorind să impună politicului anumite linii directoare, este suspectat că prin apelul făcut la această unica opinie publică dorește să dea o amploare necuvenită propriilor sale interese. Pentru că doar printr-un dialog real, care să pună față în față opiniile divergente, se poate ajunge la o "adevărată" opinie publică.
Liniile directoare din politică sunt formulate în cadrul societății pluraliste mai puțin prin intermediul dezbaterilor publice sau de către o opinie publică exprimată la unison. Ele apar de obicei că expresie a unei serii de compromisuri care trebuie făcute de diferitele puteri socio-politice din stat.
Parlamentul nu mai este astăzi așa cum era el înfățișat în teoria burgheză, o adunare de persoane care discuta, care în cadrul unor discuții libere găsesc soluții pentru binele comunității, el este ultima instanța, locul în care sunt fixate compromisurile dintre forțele sociale și revendicările comunității. Astăzi, opinia publică nu mai este dominată de aportul la discuții al unor indivizi care reprezintă anumite interese politice, ci de luările de poziție ale puterii, partidelor și asociațiilor.
Deciziile nu se iau însă pe "piață" acestor informări publice, ele sunt deseori negociate în spatele ușilor închise, astfel încât opinia publică nu mai poate înregistra decât rezultatele finale. Totuși nu trebuie subestimată puterea de influență adesea covârșitoare pe care o au anumiți oameni politici, jurnaliști sau analiști importanți asupra procesului de formare a opiniei publice.
Doar acele regimuri care se supun atenției opiniei publice iau în serios maturitatea politică a cetățenilor lor. și pentru că atât partidele cât și asociațiile sunt astăzi parte din autoritatea publică, și ele trebuie să se deschidă în față opiniei publice. Astăzi nu trebuie să se mai discute doar la nivelul alegătorilor și în parlament, ci mai ales în cadrul și între partide și asociații, inițiative civile și mișcări sociale. În față reflectoarelor, altfel ar putea stă lucrurile în ceea ce privește partidele și asociațiile. Bineînțeles că democrația modernă nu poate fi consolidată doar prin intermediul publicitatii.
Democrația, partidele și asociațiile au nevoie să între în sfera publică, accesibilă tuturor. Aici, un rol central în cadrul democrației îl joacă presă, radioul și televiziunea, iar ele pot îndeplini acest rol doar dacă prin intermediul lor, controversele publice și diversitatea opiniilor ies în mod clar la lumina.
Astfel, cetățeanul reușește să își modeleze comunitatea, democrația reușind să-și înfigă rădăcinile adânc în națiune. Opinia publică este instrumentul care controlează întreagă mașinărie politică. Comunitatea, care se bucură de acordul de principiu dintre instanțele decizionale și opinia publică, a găsit acel fundament democratic, pe baza căruia poate fi desfășurată o politică liberală și consecvență.
2.3 Fară manipulare în televiziune
Cultură epocii în care trăim este relaționată de media. Cultură imaginii care s-a dezvoltat în modernitate presupune interrelationarea imaginii, sunetului și cuvântului în forme care creează structuri semnificative. Cultură media se distinge prin varietatea ei îmbogățită necontenit prin noi ameliorări tehnologice, penetrarea ei în cele mai intime spații ale antropologiei cotidianului, ale experiențelor individuale și colective. Legătură dintre cultura media și cultura de tip industrial, tehno-cultură, este evidență prin replicarea unor modele de producere și reproducere care se regăsesc în mass-media.
Cultură a imaginii, cultură media se adresează unui public foarte larg, purtând în consecință o diversitate de mesaje care nu se pot înscrie într-un singur tipar. Este dificil să clasificăm cultură media într-un model care să fie recunoscut în diversitatea sa, cultură media nu își propune o asemenea organizare, ci după cum se poate ilustra prin varietatea ei de forme, se orientează spre replicarea imediată, de aceea poate mai puțin tipologizata a ramurilor ei.
Ceea ce nu înseamnă că datorită caracterului ei de masă, cultură media nu este distinctă prin specificitatea ei, pentru atingerea căreia se respectă formule, coduri și un limbaj adecvat. Faptul că media se adresează tuturor are o deosebită importantă pentru modelarea imaginarului colectiv și individual, dacă ar fi să ne referim doar la nevoia de informare, precum și la capacitatea mereu augmentată de comentariu a informației pe care presă scrisă și cea audio-vizuală o deține în prezent. Specializarea survenită în capacitatea de informare a unui public global în cazul televiziunilor internaționale, implicit accesul la standarde internaționale de informare și comunicare au condus la crearea unul alt tip de audiență culturală, ale cărei așteptări sunt formate, modelate și trebuiesc deservite profesional.
Cultură media a dezvoltat de asemenea o latură a divertismentului care se găsește implicit în calitatea și rețetele de fabricare a informației, precum și crearea modului de obiectivare al realității transmise audienței. Există un spectator al culturii media, dispus să preia totalitatea mesajelor care sunt puse în circulație, să reproducă fidel conținutul cultural și de divertisment al unei asemenea informări și modelări, și astfel să trăiască și să acționeze în conformitate cu aceste standarde de viață uniformizate și reproductibile. Artizanatul culturii tradiționale, în care mesajul cultural era girat de o personalitate ori de o școală a fost depășit.
Media a înființat un managerialism cultural care provine din faptul că direcționarea culturii în această arie de interes a unei majorități de spectatori, este dată de obținerea de profit. Spectatorul unei asemenea culturi este un consumator, cultură media media se poate caracteriza în diversitatea ei de consumatorism, de impunerea unor standarde mai relaxate ori mai acute de consumatorism cultural. Datorită faptului că media are disponibilitatea de acces pe care a dezvoltat-o prin progresul și fiabilitatea tehnologiei, precum și gradului de audiență, cultură media produce o pedagogie culturală diferită de cultură tradițională, denumită de analiștii culturali "înaltă" ori de elită. Trăsăturile acestei pedagogii se remarcă prin unificarea diferențelor care există între indivizi, printr-un grad sporit de conformism și de fabricare a consensului cultural, dar nu numai, datorat emoționalității pe care cultura media o "redescoperă", readucând-o din condiția de marginalitate la care au condamnat-o constrângerile societății postmoderne.
Recâștigarea dreptului la emoționalitate ni se pare unul din atuurile culturii media, desigur fiind vorba de cultivarea unei emotionalitati direcționate, conforme și conformiste, controlată de modele, personaje, mituri, eroi ai culturii media care se distribuie în filme, seriale, talk-show-ri. Prezența emoționalității în imagologia culturală media demonstrează că emotionalitatea a fost și continuă să fie reprimată de constrângerile unui cotidian orientat spre eficientă și capitalizare economică ori simbolică, iar pe de altă parte emotionalitatea produsă de managerii culturali este una artificială, îndreptată spre potențarea efectelor de senzațional, adică de ridicare al interesului cu nu importă ce mijloace, de multe ori cu cele ce se apropie de limita tolerabilă.
De fapt în multe ocazii cultura media a transferat limita cenzurabilă, bucurându-se de câștigarea unor libertăți care au fost consfințite de acceptarea majorității audienței. Câștigarea acestei majorități este mult mai importantă decât alte considerente ale culturii înalte, de pildă, apartenența la idealurile eroice, naționale, de rasă, între diferite grupuri ale societății. Din acest unghi, există un mesaj democratic al culturii de masă, prin invitarea tuturor celor ce se revendică de la această cultură să participe la păstrarea și îmbogățirea ei.
Modalitatea de reproducere a evenimentului în "realitatea" să, de fapt descrierea interpretativă a respectivei realități, ni se pare o caracteristică a culturii media care produce evenimente prin mediatizare. Modul de prezentare a evenimentului, de orice natură ar fir acesta, creează iluzia unei participări active a audienței care este transportată oricare punct al globului pentru a fi martoră în viteză cu care se produc aceste evenimente la producerea și subminarea semnificațiilor acordate evenimentelor.
Nu se poate contesta că "mediatizarea" nu este un proces de importantă, în sine cultural, dar insistență cu care audiență culturală dorește ca procesul de mediatizare să suplinească interpretarea personală a dus pe mulți analiști, începând cu membrii școlii de la Frankfurt să pună sub semnul îndoielii autenticitatea mesajului cultural al mass-media.
Ideea că prin mass-media are loc o manipulare concertată de interese obscure a majorității consumatorilor de cultură, că în general aceștia nu mai au posibilitatea de a distinge realitatea de imaginile fictive care o construiesc în laboratoarele media, este adesea dezbătută. Este discutabil dacă se pot alege soluții radicale în această privința, fie de condamnare a manipulării prin mass-media, fie de subliniere a reacțiilor unice, personalizate ale membrilor societații.
Media oferă un teren bogat pentru susținerea unor reacții personale, chiar dacă marea masă a audienței alunecă și se conformează susținerii unui consens realizabil fără o idealitate a transcendentului, acela al producerii și reproducerii trăsăturilor de cultură de masă pe care cultură media o deține. Consecințele pe termen lung a obedienței față de standardele unei culturi de masă se recunosc în cultivarea unei emotionalitati agresive, melodramatice, care recurge la șabloane pentru a fi mai rapid percepută și diseminată.
Audiență culturii de masă se recunoaște că fiind aparte față de cea a unei culturi înalte, ori de elită, tot mai restrânse, prin simbolurile acordate culturii propriu-zise. Cultură nu mai aparține unor grupuri reduse, a unei clase, ci pretinde a aparține unei majorități până acum neîntrecute că număr de consumatori. Este totuși discutabil dacă apartenența consumatorilor poate fi identificată ori considerată credibilă că atare, ori este doar o jucare de roluri pe care cultură de masă o oferă consumatorilor. O trăsătură care a amplificat participarea a unor categorii diferite de spectatori este cea a distanțării de responsabilitate actului cultural.
Acesta este considerat a se încadra într-o marja mai largă a divertismentului, devreme ce nu mai deține trăsăturile limitative ale culturii înalte, iar în acest caz, spectatorul se complace în a juca cât mai multe roluri. Cultură media a transferat catarsisul din sfera limitată a specificității ei, pe seama unei emotionalitati accesibile și violente, neprelucrate simbolic, redate că evidență a unei vieți "reale", pentru a asigura accesibilitatea formelor de difuziune culturală. Viabilitatea acestor forme este mult mai efemeră decât formele culturii tradiționale, dar pe de altă parte, cultură media inovează într-un ritm rapid, reproducând formule ale culturii tradiționale.
Cultura mediei initiaza o noua alfabetizare culturala si dispune de o noua împartire a spatiului privat vs. spatiul public. Despre noua alfabetizare pe care a initiat-o cultura media s-au vehiculat numeroase opinii partizane, în sensul că "nouă" cultură, ori cultură de masă ar determina o desprindere de tradiția culturală, și ar pava drumul spre manipularea consumatorilor prin chiar răspândirea în absența de standarde, care a atras de altfel numeroase critici.
Alfabetizarea culturală începe însă de la împletirea mijloacelor de propagare culturală, de la ceea diseminarea altor mijloace de atragere a individului spre audiență, de satisfacere a impulsurilor sale, și prin acestea de extrovertire. Nouă alfabetizare culturală înseamnă o distribuire diferită a timpului liber, pe care îl ocupă într-un mod organizat, dând individului impresia de participare socială virtuală, devreme ce timpul folosit pentru participare este progresiv mai extins. Inițierea consumatorului în noutatea culturii media este relativ ușoară, difuzată rapid, cerută în cele din urmă de progresul tehnologic, așadar oricine pretinde că se poate izola de nevoia alfabetizării, își creează dificultăți de adaptare pentru lumea viitoare.
Cu atât mai mult cu cât alfabetizarea în cultură media înseamnă garantarea accesului la procesele de simbolizare ale lumii actuale, procese la care participa o adevărată "industrie" imagologică, factorii de crearea și difuzare a opiniei. Nevoile create pentru consumul de cultură media sunt cele care trec pe primul plan aceste nevoi sunt considerate în primul rând culturale, datorită faptului că participarea la actele culturii de masă îi înarmează pe consumatori nu doar cu un anume grad de informații, ci mai ales cu conștiința că manifestările culturii de masă sunt cele care depind de voință lor, fapt de altfel contestabil, și că alegerea unei manifestări față de altă ( că în felul în care distribuit un meniu de programe tv) este relativ egală din punct de vedere al formării.
Consumatorul de cultură de masă are impresia unei alegeri virtuale egale că valoarea în oricare sens s-ar îndrepta, totul poate fi la fel de folositor, deoarece totul poate fi conținut în formulă culturii de masă. Alfabetizarea poate fi înțeleasă și în sensul de a rămâne la un nivel de permanentă inițiere pe care consumatorul să îl poată testa de fiecare dată cu emoția noutății. Cultură de masă nu își permite cel puțin deocamdată să transforme mijloacele ei în centre de răspândire a unor cunoștințe specializate. Modificarea spațiului public este obiectiv îndatorată culturii media. Pe de o parte disponibilitatea consumatorului de a acordă tot mai mult timp fizic audienței culturale de masă și tot mai puțin timp petrecut în societatea reală a oamenilor.
Pe de altă parte, flexibilitatea consumatorului care nu mai depinde de constrângeri severe, îl determina să urmeze tot mai aproape modelele distribuite de cultură de masă, datorită presiunii popularității acestora, transformată în consens al bunului gust, mondenității, în cele din urmă, eroism, model de reușită. Spațiul public invadează pe cel privat, iar formă adoptată este cea a seducției, a imaginii. Chiar dacă anumite imagini nu plac ori nu convin, dorința de a avea imagini despre lume, despre sine că și despre celălalt este imposibil de substituit în modernitate.
Omul are nevoie de imagine, că premisa a educării, comunicării și comprehensiunii sale. Este important să vedem, însă, că și spațiul privat, considerat un loc greu accesibil, cel puțin în epoca premodernă, se deschide imaginii, prin cultivarea jurnalelor ori scrierilor intime care produc o serie de imagini despre omului eliberat de dominația religiei ori ideologiei. Spațiul privat al omului de azi este tot mai mult prefabricat de cel public, liniile de despărțire dintre cele două spații fiind relativ șterse. Din ingerință spațiului public cu cel privat se pot trage concluzii privind construcția de identități determinată de influență culturii de masă. Datorită vulnerabilității ideii însăși de identitate, a căutării autenticității, cât și de faptul că evoluția societății postmoderne cere reformularea identității, cultură media poate oferi modele care își capătă popularitatea ori sunt infirmate de alegerea publicului. De la profesiunile de justițiar la cele de sportiv, identitățile sunt într-un continuu proces de tranziție.
CAPITOLUL III. UTILIZATORII DE INFORMAȚIE
3.1 Mijloacele de comunicare în masă
Lui Harol Laswell i se datorează schemă clasică a comunicării: "Cine?; Ce spune?; Prin ce canal?; Cui?; Cu ce efect?" , reductibilă la cvintetul: emițător – mesaj – mijloc de comunicare – receptor – efect.
În 1946 Laswell introduce întrebarea suplimentară: "Cum poate fi măsurat efectul?" și ulterior apar în teoria comunicării și întrebările: "În numele cui? ", "Pentru cine se comunica? " și "Cu ce scop se comunica?".
Modelul Laswell bazat pe studiul comportamentelor structurează domeniile analizelor comunicării, după cum urmează:
– analiză medium-urilor informaționale (canale, tehnologii);
– analiză mesajelor – a conținutului comunicării;
– analiză de control asupra instituțiilor care inițiază, dirijează, organizează mijlocirea comunicării (mijloacele de comunicare);
– analiză audienței (structura publicului și receptarea mesajului); analiză micro- și macro-efectelor comunicării de masă.
Conceptul de informație prezintă următoarele aspecte: aspectul sintactic, aspectul semantic (semnificația prin prisma convențiilor sociale), informația semantică intențională (sensul atribuit de emițător) și informația semantică realizată (sensul decelat de receptor) . În dimensiunile pieței informației și a interesului, sunt distinse rolurile de emițător și respectiv de receptor, precum și distribuția rolurilor între mass-media, publicitate (sfera politicului și economicului) și public.
Ansamblul informațional nu este reductibil doar la mass-media: mediul social (grupurile formale și informale), comunicarea intră- și extra-grup (telefon, SMS, e-mail), precum și informația on-line adăugându-se ansamblului de mijloace de informare / comunicare ale societății post-industriale.
Funcțiile mass-mediei sunt: monitorizarea realității social-politice pentru relatarea evenimentelor petrecute, interpretarea sensurilor profunde ale evenimentelor, de socializare (Laswell), manipularea conștientă a procesului politic (Graber), de divertisment (Wright), de a conferi un statut, prestigiu, de a consolida normele sociale (Lazarsfeld, Merton), de mobilizare, articulare și coagulare a unor opinii care nu dispun de alte vehicule comunicationale .
Bordewijk și Van Kaam indică următoarea matrice a comunicării care relaționează comunicarea dintre instituții și individ. Accesibilitatea mediatică prezintă de asemenea semnificații distincte: caracterul de inteligibilitate a mesajului trebuie să prevaleze pentru că forță și intensitatea mesajului să nu se deprecieze.
Un alt element interesant al comunicării este acela al denotațiilor și conotațiilor. Dacă denotațiile constituie "un surplus semantic", uneori multiplu și variabil – denotații secundare, conotațiile sunt semnificații transcendente, care depășesc sfera proxima a denotațiilor și ating dimensiuni simbolice complexe specifice domeniului analizat și necesită evaluări generale sau variabile.
Stancu Serb analizează formele de abatere de la informarea strict obiectivă, clasificandu-le în : persuasiune, manipulare, dezinformare și intoxicare, mijloace folosite și în propagandă de război.
Ion Bucheru deosebește : manipularea punctuală, semi-punctuală și de durata și amintește procedee specifice de manipulare prin televiziune: utilizarea posibilităților montajului pentru transformarea afirmației în negație și invers, contopirea unor elemente incompatibile și distonanțe (sunetul și imaginea se contrazic), minimizarea evenimentului prin plasarea să încadrată de evenimente minore, refuzul de reflectare a unei anumite realități, asocierea unor evenimente, instituții și persoane cu elemente din cea mai joasă zona valorica.
Din posibilitățile de difuzare a informațiilor tendențioase, Ion Bucheru precizează cele mai frecvent întâlnite: dozajul de adevăr și minciună (prezentarea unui contra-adevăr neverificabil), valorificarea accidentului în detrimentul esențialului (estompat savant), comparații nejustificate (citate trunchiate), exagerarea apocaliptică de fapte lipsite de importantă, sarcasm și persiflare pentru slăbirea adevărului, etichetarea interlocutorului asociindu-l unui sistem de idei ce poate fi mai ușor respins decât argumentele dezbătute, etc.
Un alt aspect interesant în analiză persuasiunii îl reprezintă următorul set de aspecte: sleeper effect-ul (legat de consolidarea în timp a unora dintre opinii exprimate și prin persuasiune, fără posibilitate însă de generalizare), argumentele pro modelează opiniile scepticilor, în timp ce argumentele pro și contra modelează opiniile optimiștilor, timpul conservă ce s-a spus și nu cine a spus și convertirea opiniei individuale debutează cu enunțarea unei noi opinii și nu cu distrugerea acelei vechi .
Pentru eficientă comunicării sunt necesare elemente care să stârnească interesul, altfel spus, producerea de mesaje mediatice trebuie să corespundă interesului publicului și să îmbine elemente cunoscute cu elemente având caracter inedit (suprapunerea celor două repertorii limitează interesul; consumul mediatic revendică noutatea). Teorii privind macro-efectele comunicării de masă:
Teoria spiralei tăcerii ("Schweigespirale"): pornește de la dependență opiniei individuale de opinia dominantă exprimată de mass-media. Elisabeth Noelle-Neumann sintetizează astfel teoria: societatea amenință cu izolarea pe devianți, indivizii se tem mai mult de izolare decât de eroare, indivizii evaluează climatul favorabil sau defavorabil a propriei opinii, evaluarea conduce la un comportament acțional (exprimarea opiniei sau păstrarea în secret a opiniilor).
Indivizii care expun punctul de vedere dominant îl împărtășesc cu ușurință, în timp ce indivizii care nu împărtășesc această opinie se închid în tăcere, de teamă izolării.
E. Noelle-Neumann apreciază că există un procent de circa 20% de indivizi care își exprimă convingerile cu fermitate chiar și dacă acestea sunt contrare opiniei dominante. Astfel, opinia publică reprezintă din această perspectiva opinia ce poate fi declarată public fără risc de izolare și care induce comportamente acționale.
Prin analiză efectelor televiziunii sunt definiți termenii de cumulare (omniprezentă repetitivă mediatică… picătură chinezească), de consonanță (alinierea la curente de opinii), și de caracter public al informației (aprobă – vorbește; dezaprobă – tace).
Multiple aspecte sunt considerate meritorii în această teorie, chiar dacă în sine teoria este contestată sau contestabilă că speculativă și imposibil de generalizat: dezvăluirea unor elemente ale comportamentului individual, sublinierea tendinței de uniformizare a mesajelor mediatice, realitatea efectelor mediatice, favorizarea integrării sociale (izolarea "devianților" sau reducerea lor la tăcere ar naște coeziune socială, precum și invers, opinia considerată minoritară crește în intensitate și se impune în detrimentul opiniei dominante speculate de mass-media, ceea ce de asemenea induce coeziune socială).
Spirală tăcerii nu semnifică apriori o schimbare reală a intențiilor de vot în procesul electoral (deși se constată și un asemenea fenomen), ci mai degrabă o disimulare a opiniilor individuale în față asaltului opiniilor vehiculate de mass-media și de aderenții acestor opinii. Atunci când este însă vorba de o schimbare a opiniei de vot și ea reprezintă o racordare la opinia dominantă nu ar fi vorba de ralierea cu câștigătorul ("trenul victoriei"), ci de teamă de izolare și corelarea intenției cu nevoia de armonizare cu propriul grup social. Interesant este faptul că indiferent de practică votului, după vot alegătorii preferă să pretindă că au votat cu partidul câștigător.
Justificarea nu trebuie găsită în încercarea alegătorului de a sări în trenul victoriei, ci mai degrabă în tendința de disimulare și nesiguranță pe care intervievatul o conservă în continuare.
Noelle-Neumann consideră că influență este reciprocă: "Tonalitatea media precede o modificare în ceea ce privește evaluarea climatului opiniei, care, la rândul sau, precede o modificare a atitudinilor. Comportamentul – disponibilitatea de a vorbi – se adaptează evaluării climatului opiniei, dar și invers, influențează evaluările climatului opiniei, în cadrul unui proces de interacțiune care creează spirală".
Teoria spiralei tăcerii este alăturată teoriei "bandwagon" (ralierea la câștigător) și teoriei ignoranței cumulate a lui Scheff (dificultățile de exprimare izolează, creând impresii de apartenența la deviantă). Mecanismul spiralei tăcerii este totodată considerat procesul de consolidare a unei opinii fundamentate pe valori perene, contrar opiniei exprimate de mass-media și percepută că dominantă. Fenomenul spiralei tăcerii este o reacție la schimbările care intervin în climatul opiniei.
Sondarea opiniei publice de manieră de a evidenția lipsa disponibilității la sinceritate și a tendinței de disimulare, prin confirmarea sensului întrebărilor, poate fi realizată prin întrebări deschise menite să câștige încrederea interlocutorului și sub protecția anonimatului, acesta să capete treptat încrederea în a-și exprimă o opinie contrară curentului dominant. Aplicabilă Germaniei, fostelor țări comuniste, teoria spiralei tăcerii permite constatarea că sondarea opiniei publice reprezintă, în climate sociale traumatizate, o sfidare continuă.
Teoria agenda-setting: media nu poate fi desprinsă din contextul societal, astfel, rolul mass-mediei este unul de filtrare a problematicii și de stabilire a priorităților. Teoria vizează o mass-media responsabilă și activă (chiar de manieră unui "activism" media). Reversul este atunci când filtrarea mesajelor este impusă de politic, ceea ce induce modificări de ordin cognitiv la nivel individual.
Rolul mijloacelor de comunicare în masă este acela de a ridică probleme de dezbatere cetățenilor și politicienilor, ierarhizând deci problematicile în funcție de prioritatea și importantă socială. Uneori, logică industriei de consum a comunicării diferă față de stringentă realității, mass-media repliindu-se din necesitatea conservării interesului și implicit a dependenței publicului consumator față de aceste priorități reale. De regulă, însă, mass-media impune agenda și nu invers.
Cercetătorii fenomenului au diferențiat :
– agenda intrapersonală (subiecte de importantă exclusiv personală);
– agenda interpersonală (subiecte de importantă generală);
– agenda comunității (subiecte de interes general).
DeFleur și Lowery consideră : faptul că mass-media semnalează o problema, o tema, că realizează o construcție complexă de informații în jurul subiectului respectiv ar conduce la formarea sau chiar la schimbarea atitudinilor, ceea ce influențează implicit și comportamentul acțional.
Teoria agenda-setting a plecat de la Lippmann, care aprecia că indivizii sunt dependenți de informația de presă, chiar dacă între realitate și prezentarea mediatică există distorsiuni. De aceea, semnalele presei aduc pe agenda publicului și a politicienilor anumite priorități care, altfel, ar fi intrat pe liste de așteptare. Propagandă de război americană din timpul celui de-al doilea război mondial a permis continuarea cercetărilor. Astfel, Lewin a arătat pașii schimbării opiniei și comportamentului: dezghețarea, schimbarea, înghețarea.
Alți autori apreciază că, dacă schimbarea de atitudini și comportamente prin influență mass-media este discutabilă, importantă focalizării pe eveniment nu poate fi însă contestată. McCombs și Shaw au semnalat corespondență dintre importantă acordată unor evenimente de către mass-media și public. Drept urmare, tratarea subiectelor corespunde marjei de interes pe care publicul o manifestă. Desigur, poate fi invocată și dependență consumatorului de informație și dorința de a cunoaște un subiect până la epuizare, ceea ce naște nevoia de informație suplimentară, construită piramidal.
De fapt, curiozitatea este comună atât pentru reporter, cât și pentru public. Cel ce lucrează în branșă știe ce se cere, el însuși bazându-se pe opiniile individuale proxime și stabilindu-și prioritățile în funcție de solicitările rezonabile ale publicului. Dimensiunea complexității realității sociale este astfel oglindită prin intermediul vectorilor comunicării. Referitor la procesul electoral, se consideră că publicitatea electorală nu reușește să capteze atenția cetățenilor.
Opinia individuală se consolidează mai degrabă prin dezbateri informale ale cetățenilor, iar numărul celor ce se lasă antrenați de astfel de discuții crește pe măsură ce momentul alegerilor se apropie. Cele două agende (respectiv agenda media și agenda cetățenilor) înregistrează în mod normal o ușoară defazare, cetățenii dezbat problematica la o anumită distanță după producerea evenimentelor și mai ales, cu deosebire, după reflectarea lor în mass-media.
Există o dependență evidență a consumatorului de informație, mai ales din mediul urban, de mesajul mediatic (televizat, Internet). Simultan, individul resimte nevoia de orientare. Mass-media devine astfel purtătorul de cuvânt a intentionalitatii cetățeanului. Două criterii sunt definite pentru a semnala creșterea în intensitate a unui subiect: atenția TV este maximă și subiectul captează progresiv interesul.
Făcând referire la campania electorală, DeFleur și Lowery au indicat că în preajma alegerilor consumul mediatic crește simultan cu diferențierea alegătorilor după apartenența la un grup social (sau exemplul României, după vârstă). Presă răspunde propriului sau public, așa cum televiziunea încearcă să nuanțeze propriul mesaj. Unii cercetători consideră că sunt situații când presă scrisă joacă un alt rol mediatic decât televiziunea (opus acesteia). Creșterea consumului mediatic induce intensificarea comunicării interpersonale și implicit nevoia de informație. Astfel, agendarea cetățenilor depinde de caracteristicile lor specifice și de cota de interes acordată subiectului. Teoria agenda-setting privește cu prioritate informația politică sau de politici publice și procesul electoral sau contextul de interes cetățenesc cu specific local.
Pentru probleme ce nu privesc sfera politică, opțiunea devine dificilă, interesul se menține cu dificultate, receptorul resimtind nevoia de informare și prin surse alternative (de regulă presă scrisă sau pagină web a ziarului sau a postului de televiziune) sau, din contra, manifestând dezinteres pentru problema și abținându-se să exprime sau să formuleze un punct de vedere. Există situații când excesul de informație deservește cauza pe care o promovează (mesajul mediat impus de politic).
Teoria prăpastiei cognitive și a creșterii diferențiale a cunoașterii : nevoia de informare induce creșterea gradului de cunoaștere. De aici și diferența de necesitate a consumului mediatic, direct proporțională cu nivelul de educație, de regulă. Pentru persoanele cu un nivel de cunoaștere mai ridicat, profitul de cunoaștere prin consum mediatic este ridicat.
De unde, o suma de dependențe evidențiate astfel: persoanele cu un nivel de educație mai ridicat au o competență de comunicare și de asimilare a comunicării mai dezvoltată, decalajul de informare crește exponențial pentru persoanele mai bine informate față de cele cu un nivel scăzut de informare, dimensiunea comunicării interpersonale are rol de sporire a nivelului de cunoaștere (persoanele mai informate expun un punct personal de vedere asupra problemelor de interes), selectivitatea crește (absorbția unei informații slabe calitativ nu mai prezintă interes pentru o persoană informată), extinderea surselor de informare mediatică.
Totuși, este de semnalat faptul că, pentru subiecte de interes general, nivelul de educație nu mai este atât de revelator. De asemenea, sunt situații când interesul pentru un subiect nu indică neapărat și un nivel de educație sporit.
3.2 Universul informațional
Lumea informației este un spațiu special de resurse, ce caută să-și definească modelele de stabilitate relativă, deși mâine acestea vor intră într-o nouă etapă de schimbare. Astfel, fenomenul informațional, prin structurile și relațiile contemporane, va traversa toate tipurile de criză.
Un sistem informațional echilibrat și eficient face că toate comunitățile umane să împărtășească nevoia de prosperitate, să aspire la creșterea calității cercetării și să abordeze modern diferite componente ale productivității. Structurile biblioteconomice sunt, de asemenea, supuse schimbărilor, nu se recunosc vechile repere, evoluția lor este uluitoare, însumând activități diverse și făcând subiectul unor discuții controversate, considerate din unghiuri extreme.
Pentru unii, "bibliotecile sunt la răscruce", iar pentru alții "biblioteca de mâine este moartea bibliotecilor". Este nevoie, așadar, de crearea unei noi identități pentru biblioteci. Pentru această, un rol important îl are comunicarea generalizată, într-un univers bazat pe structuri deschise și flexibile, care să îmbine retrospectivă cu prospectivă, făcând din biblioteca un instrument extrem de important pentru conservarea gândirii umane.
Avem nevoie, însă, de un management modern și competent, care să evite o schimbare necontrolată și să aibă în vedere o stare de echilibru pozitiv în circuitele comunicării. În încercarea de a redefini biblioteca se ține seama de "idealul cantitativ", devenit o noțiune irațională, logică acumulării ridicând probleme imposibil de rezolvat. Însă nu se poate renunță la ideea de "optim cantitativ" care trebuie interpretată doar în strânsă relație cu un optim calitativ.
Dezvoltarea uluitoare a Internetului și a programelor de informatizare a structurilor poate duce de asemenea la criză, datorită faptului că permanent se impun modificări și readaptări în utilizarea resurselor și fructificarea potențialului nou creat, noile tehnologii electronice contribuind la esențializarea lecturii, imprimandu-i mai multă mobilitate.
Un factor puternic de criză este, în mod sigur, viitorul, în ciuda faptului că așteptările și obiectivele globalizării sunt bine conturate, iar analiză proiecțiilor din trecut a confirmat, în linii mari, ritmurile de dezvoltare ale formelor comunicării. Nevoia de informație a devenit generală, iar ritmurile progresului impun, că unică postura, pe cea de utilizator de informații, prin care omul contemporan poate controla dimensiunea informațională a existenței. Însă fluxul de informații nu asigura, în mod necesar, progresul cunoașterii, iar ritmul noilor tehnologii ar putea conduce la un public săturat, dar ignorant.
Una dintre zonele pline de neprevăzut a crizei utilizatorilor este accesul la informație, operarea cu concepte noi, dezvoltarea și complexitatea rețelelor informatice, accesul la baze de date virtuale, toate acestea ducând la debusolarea unor categorii de cititori deprinși cu modul tradițional de lucru. La cele de mai sus se adaugă – în viziunea autorului – criză profesiilor infodocumentare, care poate avea toate dimensiunile posibile, în timp și spațiu, atingând o dinamică terminologică extrem de intensă, însă numai activitatea de cercetare poate oferi șansă integrării acestor profesii într-o structura unitară.
Cu un scop bine definit că fiind dobândirea excelenței în activitatea bibliotecii publice, planificarea strategică aduce unele avantaje cum ar fi:
a) informații pentru procesul decizional;
b) informații pentru repartizarea resurselor;
c) atenuarea unor crize;
d) încurajarea creativității personalului și cooperarea, etc.
Tehnologiile informaționale au influențat profund existența noastră și au în ultimul timp un impact tot mai mare asupra activității din biblioteci. Este prezentat nivelul la care s-a ajuns la acest moment din punct de vedere al interconectării calculatoarelor (Internet) și facilitățile pe care acest fenomen le aduce în planul legăturii la resursele informaționale. Printre beneficiile introducerii tehnologiilor informaționale în biblioteci se evidențiază evoluția spre o biblioteca a viitorului în care se pune accent pe cunoaștere și comunicare, resurse fundamentale pentru o era a economiei informației. Potențialul dezvoltat prin prisma evoluției domeniului informațional în biblioteci trebuie pus în valoare printr-o modificare a structurilor organizaționale și prin alegerea unei conduite manageriale adecvate.
Informația electronică nu va înlocui documentele tipărite, ci va susține și va extinde explozia de informații, va crește longevitatea datelor. Tot aici este abordată și problema selecției documentelor pentru achiziții. Chiar dacă biblioteca trebuie să posede documentația cea mai completă posibil, se disting totuși și categorii de documente care suscită probleme privind achiziționarea sau difuzarea lor spre lectură (lucrări ce propagă ideologii extremiste, de un anumit nivel moral, etc.).
În această relație un factor important este experiență personală a utilizatorului, având un impact deosebit asupra formării percepției. Experiență personală este influențată de alți factori: educație, familie, mediul de activitate, presă, televiziunea, etc. S-a remarcat o percepție pozitivă din partea utilizatorilor asupra serviciilor informatizate. În viitor, percepția publicului asupra serviciilor oferite de biblioteca se va schimbă, propulsând-o în poziția de centru cultural al comunității.
Un rol important în formarea percepțiilor și a expectantei utilizatorilor îl are personalul bibliotecii, comportamentul profesional adecvat al acestuia. În capitolul cinci este prezentată automatizarea proceselor specifice bibliotecii: circulația, catalogarea, achiziții, controlul serialelor, împrumutul interbibliotecar și accesul publicului la alte servicii. Automatizarea este văzută că o formă nouă de a extinde controlul asupra activității bibliotecare, de a o îmbunătăți și de a obține o gama cât mai largă de servicii pentru public.
Pe lângă avantajele realizării acestor sisteme interconectate sunt ridicate și problemele de standardizare și securitate ce apar. Alte probleme ce apar în acest caz sunt: bugetul, filtrarea informațiilor, digitizarea resurselor, competență personalului bibliotecii. Era digitală va aduce în prim plan: transferul electronic de informații, fuzionarea resurselor informaționale, colaborarea internațională pentru informarea unei audiențe globale. Deja sunt conturate concepte cum ar fi: colecțiile virtuale, biblioteca hibridă, că rezultat al îmbinării a ceea este biblioteca și a ideilor noi ale acestei ere.
3.3 Educarea maselor fara manipulare
În ultimele decenii, educația utilizatorilor s-a conturat că o nouã zonã de intensã cercetare și, de asemenea, că o zonã de noi responsabilitãți pentru biblioteci și pentru specialiștii din domeniul informãrii. Întreagă comunitate de utilizatori ai structurilor infodocumentare se confruntã cu o cantitate de informații în permanentã creștere și toatã această masã de informații este difuzatã și este disponibilã pe diverse suporturi: pe hârtie, pe CD-ROM-uri, online etc. Aceste aspecte îi pun adesea în dificultate pe utilizatori atunci când ei cautã informații.
Din acest motiv, structurile infodocumentare trebuie sã acorde în prezent o atenție tot mai mare educației utilizatorilor, mai exact educației utilizatorilor pentru cultură informației. Literatură domeniului a consacrat în ultimul timp spații ample pentru prezentarea celor mai recente abordãri ale acestui subiect. Au fost realizate, de asemenea, multe instrumente care oferã posibilitatea de a învãta despre sursele de informare relevante și despre modalitãțile de accesare a acestora. Termeni foarte des vehiculați în lucrãrile de specialitate sunt: comportamentul utilizatorilor, nevoile utilizatorilor, programe de instruire, cultură informației, cultură informației digitale, cultură rețelelor, practici informaționale, abilitãți de informare etc.
Extraordinară dezvoltare cunoscutã de tehnologiile informãrii și comunicãrii a schimbat aproape radical societatea în care trãim și, implicit, mediul în care își desfãsoarã activitatea structurile infodocumentare. Mediul electronic are consecințe și asupra rolului profesionalismului din domeniul informãrii, dar și asupra pregãtîrîi pe care aceștia trebuie sã o aibã. Ei trebuie sã ținã pasul cu mediul informațional aflat într-o continuã și rapidã schimbare, sã facã fătã nevoilor privind educația continuã.
În general, abilitãțile necesare pe piață muncii în momentul actual sunt destul de diferite de cele din trecut. În domeniul biblioteconomiei și științei informãrii, tehnologia informației a determinat în mod continuu o serie de schimbãri în privința pregãtîrîi specialiștilor. Abilitãțile de manipulare a tehnologiilor multimedia și de lucru cu resurse în rețea sunt foarte solicitate.
Nevoile și comportamentul utilizatorilor s-au aflat mereu în atenția profesioniștilor domeniului, dar acestor aspecte care necesitã mult studiu li se adaugã astãzi noi elemente aduse în scenã de schimbãrile tehnologice: programe de instruire în utilizarea resurselor electronice, formarea abilitãților privind tehnologia informației, cunoștințe de evaluare a colecțiilor electronice.
Diversitatea suporturilor, creșterea cantitativã a colecțiilor de documente, sistemele de regãsire și ultimele modalitãți de transfer al informației sunt elemente care pun numeroase probleme în procesul de cãutare a informației și care impun necesitatea educației utilizatorilor.
Acest aspect a fost înțeles la nivelul structurilor infodocumentare de foarte multã vreme. Unele instituții au întreprins acțiuni în aceastã direcție incã de acum câteva decenii, acțiuni care fie continuã și în prezent, fie au fost întrerupte pe parcurs din cauza lipsei de personal, de resurse financiare și de condiții organizatorice. Prin anii 1990, s-a accentuat insã nevoia de a desfãsură acțiuni destinate educației utilizatorilor, datoritã dificultãților pe care aceștia le-au întâmpinat în utilizarea informațiilor în format modern. Astãzi, este un lucru cert cã formarea utilizatorilor constituie o nevoie permanentã și existã numeroase indicii cã, în viitor, lucrurile vor stă la fel în aceastã privintã. Este necesar sã se sublinieze faptul cã educația utilizatorilor trebuie perceputã că un mijloc de a ajunge la un anumit scop și nu că un scop în sine.
Despre acest concept s-a scris și s-a discutat mult, dar, în general, a fost definit că "orice efort sau program care va ghida și instrui utilizatorii actuali și potențiali în mod individual sau colectiv, cu scopul de a facilita recunoașterea propriilor nevoi de informare, formularea acestor nevoi, utilizarea efectivã și eficientã a serviciilor de informare, că și evaluarea acestor servicii" (definiție formulatã de Jacques Tocatlian, fost Director al Programului General de Informare al UNESCO). În linii mari, educația utilizatorilor include câteva zone interconectate: informarea utilizatorilor, orientarea în bibliotecã, instruirea bibliograficã și profilul utilizatorilor.
Obiectivele unui program în acest sens ar trebui stabilite în funcție de ultimele dezvoltãri în domeniu și avându-se în vedere nevoile de instruire ale utilizatorilor. Îmbunãtãtirea programului se poate realiza în urmă evaluãrii acestuia. Cele mai avantajoase modalitãți de instruire sunt considerate a fi demonstrația, abordarea practicã, foarte importante de dobândit de cãtre utilizatori fiind elementele de bazã privind folosirea sistemului de regãsire a informației.
Insã, înainte de a iniția programe de educație a utilizatorilor, structurile infodocumentare trebuie sã se preocupe de instruirea propriului personal în privința folosirii noilor echipamente și a noilor modalitãți de a desfãsură cercetãri ale literaturii.
Hans Raj Chopra a subliniat importantă pregãtîrîi utilizatorilor în vederea utilizãrii noilor tehnologii și a propus, în urmă analizei rezultatelor unei anchete pe care a desfãșurat-o printre aproximativ 150 de specialiști din India de Nord, câteva zone esențiale care ar trebui sã fie acoperite de un program de instruire:
– infrastructură tehnologiilor informației (elemente de bazã legate de software și hardware, servicii de bibliotecã și informare bazate pe tehnologia informației, automatizarea bibliotecilor);
– tehnologia telecomunicațiilor (elemente de bazã privind rețelele, poștă electronicã, poștă vocalã, tehnică teleconferintelor, multimedia);
– editarea electronicã;
– CD-ROM-urile și bazele de date DVD (baze de date bibliografice, numerice, full-text);
– crearea de surse de informare electronice (design Web, catalogarea surselor electronice, elemente de bazã legate de HTML și JAVA);
– serviciile de informare bazate pe Internet (publicații electronice, navigare în rețea, motoare de cãutare, servicii de baze de date bazate pe Web);
– sursele electronice online de informare (baze de date online, bãnci de date online, cãutarea literaturii online);
– bibliotecile electronice (conceptul de biblioteci electronice/ biblioteci digitale/ biblioteci virtuale; avantajele și dezavantajele lor);
– analiză cost-beneficiu (economia cãutãrii online în comparație cu cãutarea în baze de date pe CD-ROM);
– crearea de baze de date indigene (metodologii și tehnici, probleme și perspective);
– accesul public online la cataloage (OPAC, MARC).
În procesul de formare a competențelor de informare în societate, bibliotecile au potențialul pentru a deveni instituții de importantã fundamentalã, dar ele trebuie sã acorde o mai mare atenție acestor aspecte legate de instruirea utilizatorilor și sã dezvolte abordãrile existente într-o manierã sistematicã.
De exemplu, în Germania, extinderea activitãților privind educația utilizatorilor și dezvoltarea bibliotecilor că centre de informare se numãrã printre noile responsabilitãți ale bibliotecarilor. În aceastã țarã, activitãți promitãtoare în direcția formãrii utilizatorilor au fost inițiate în urmã cu aproximativ trei decenii, dar foarte puține au fost realizate sau încununate de succes, în parte datoritã resurselor insuficiente și lipsei unei dezvoltãri sistematice și susținute a sarcinilor de predare în biblioteci. În anii 1980, aceste activitãți au fost reduse în aproape toate bibliotecile, dar la începutul anilor 1990 au apãrut noi acțiuni determinate în principal de nevoile sporite ale utilizatorilor pentru asistentã în utilizarea noilor sisteme de informare electronice.
Cursurile de educație a utilizatorilor s-au concentrat pe transmiterea abilitãților de folosire a anumitor sisteme de informare și adesea ele se bazau pe manualul producãtorului respectivului sistem și erau repetate la anumite intervale de timp. Homann arătã cã cel mai important avantaj al acestei educații pragmatice a utilizatorilor a fost nivelul relativ scãzut al cheltuielilor cu personalul și organizarea, cheltuieli necesare pentru realizarea cursurilor, dar creșterea numãrului sistemelor de informare disponibile și schimbãrile frecvente ale interfetelor cu utilizatorii au determinat apariția unor cereri numeroase pentru programe de instruire și astfel au ieșit la ivealã și dezavantajele. Pe lista acestora din urmã s-au adãugat și potențialul motivațional scãzut și lipsa posibilitãților de coordonare didacticã între diferitele cursuri.
În momentul actual, se dorește o îmbunãtãtire a educației utilizatorilor în bibliotecile germane, prin orientarea activitãților spre noi concepte pedagogice și spre dezvoltãri strãine. Noile abordãri sunt influențate de factori precum: teoria curriculum-ului, modelele anglo-americane de culturã a informației, metodele de predare / învãtare centrate pe cei care învățã, metodele și tehnicile de învãtare online.
În continuare, prezentãm douã programe recente, dezvoltate în spațiul german:
– La Biblioteca Universitãții din Heidelberg a fost pusã în aplicare o acțiune de predare modularã ale cãrei caracteristici sunt urmãtoarele: unitãțile de predare sunt mici (1-2 ore), module de predare sunt integrate în curriculum, se poate beneficia de instruire suplimentarã online, a fost adoptat un model dinamic de culturã a informației care oferã o bazã pentru dezvoltarea și reflectarea activitãților de predare.
– Un alt exemplu este cel oferit de Departamentul de Biblioteconomie și Informare de la Universitatea de științe Aplicate din Hamburg, unde a fost dezvoltatã o abordare orientatã spre proiecte. Caracteristică principalã a acestei abordãri este utilizarea de probleme sau interese tematice individuale că puncte de plecare pentru declanșarea proceselor de învãtare și, astfel, deprinderea competențelor privind cultură informației poate fi integratã unor conținuturi din alte domenii precum economie sau istorie. Cel care predã are un rol pasiv, limitându-se la asistență la cerere. Participanții trebuie sã fie activi și sunt principalii responsabili pentru strategiile adoptate și rezultatele obținute.
La nivel internațional au apãrut o serie de inițiative individuale privind dezvoltarea educației utilizatorilor și se poate observă o îmbunãtãtire a activitãților de predare desfãsurate de biblioteci, dar se simte nevoia unui sprijin instituționalizat din partea organizațiilor specializate din domeniu.
CAPITOLUL IV. STUDIU DE CAZ
TELEVIZIUNEA MIJLOC DE MANIPULARE ÎN MASĂ
Fenomenul manipulării nu a apărut în comunicarea de masă o dată cu televiziunea, însă dezvoltarea canalului audiovizual a ridicat această problema la cote fără precedent. Prin diverse tehnici de manipulare, televiziunea poate crea adevărate pericole sociale.
Principalele forme de abatere de la informarea obiectivă sunt:
– persuasiunea
– dezinformarea
– intoxicarea
– manipularea
Persuasiunea este acțiunea prin care autorul unui mesaj susține o idee, încercând să convingă auditoriul. Persuasiunea nu conține intenționalitate negativă (nu ascunde fapte, ci le evidențiază doar pe cele favorabile); ea ține de forță argumentării, de puterea de convingere a vorbitorului, de modul în care acesta este capabil să-și pună într-o lumina cât mai bună ideea susținută. Datorită structurii sale complexe și a limbajului specific, care îmbină forță cuvântului cu atuurile artei actoricești (tonul, mimica, expresivitatea mișcării), televiziunea are cel mai persuasiv tip de mesaj dintre toate mijloacele de comunicare în masă.
Dezinformarea
Prin dezinformare se înțelege suprimarea brutală a oricărei obiectivități (și chiar credibilități) a mesajului. Se consideră dezinformare orice intervenție asupra elementelor de baza ale unui proces comunicațional care modifică deliberat mesajele vehiculate cu scopul de a determina în rândul receptorilor anumite atitudini și reacții dorite. În cazul dezinformării, nu se mai folosește subtilitatea și poate să nu mai existe iluzia de corectitudine.
Țintele dezinformării sunt în special liderii de opinie, care pot influență decizional și acțional grupurile din care fac parte. Dezinformarea comunicațională poate fi punctuală (printr-o știre sau emisiune anume) sau de durata (susținută).
Instrumentul principal al dezinformării este cenzură. Această împarte, după criteriile impuse de autorități, toate componentele și semnalele realității precum și interpretările faptelor în două categorii: difuzabile și nedifuzabile, distorsionând în mod brutal realitatea.
Dezinformarea este specifică regimurilor politice totalitariste (fasciste, comuniste, dictatoriale), dar poate fi întâlnită și în regimurile democratice. Aici, însă, există concurență (celelalte posturi de televiziune sau jurnaliștii independenți free-lancer) care poate dezvălui culisele nevăzute și poate provoca scandaluri răsunătoare, care pot culmina chiar cu răsturnarea guvernării (de exemplu afacerea Watergate).
Intoxicarea
Formă de dezinformare, intoxicarea constă fie în suprasaturarea surselor cu informație falsă, în blocarea canalelor de comunicare cu mesaje mincinoase, diversioniste, fie pentru a pregăti opinia publică pentru o lovitură de proporții, fie pentru a discredita un mesaj corect așteptat. Instrumentele sale de baza sunt zvonurile, bârfele și comunicatele tendențioase. Intoxicarea este operația de "anesteziere" a publicului în scopul acceptării unei diversiuni majore sau pentru a-l face neîncrezător, ostil în față unui adevăr care urmează a fi comunicat. Prin intermediul televiziunii, intoxicarea poate produce adevărate războaie ale imaginii, din care iese învingător cel care a investit cel mai mult în propria să imagine și care a sabotat cel mai bine imaginea celuilalt.
Exemplul cel mai apropiat în acest sens îl reprezintă modurile în care au fost mediatizate de către combatanți conflictele etnice și războaiele din fosta Iugoslavie.
Televiziunea sârbă a produs un clip în care portretele lui Bill Clinton, Madeleine Albright, Tony Blair, Hitler erau mixate pe fondul zvasticii naziste, peste care scria Criminali de Război.
Manipularea
Manipularea este varianta malefică a persuasiunii, fiind caracterizată de intenționalitate negativă cu bună știință. Parafrazându-l pe celebrul armator grec Aristotel Onasis, se poate spune că "secretul manipulării este de a deține numai tu informații". Prin diferite tactici (încălcarea normelor deontologice, ascunderea, trunchierea sau deformarea faptelor obiective), mesajul este transformat în minciună (totală sau parțială), realitatea fiind astfel distorsionată.
Micul ecran are o forță manipulatoare cu atât mai mare cu cât se bazează pe credibilitatea conferită de imagine (ceea ce omul a văzut la televizor cu ochii lui este considerat a fi veridic).
Toate tehnicile de manipulare a indivizilor urmăresc declanșarea și amplificarea proceselor de influențare a gândirii umane, având drept scopuri finale:
– modificarea comportamentului indivizilor
– integrarea lor în grup
– inducerea sentimentelor de supunere necondiționată față de autorități.
Goebbels, conducătorul campaniei de creare și promovare a imaginii lui Hitler și a noii rase de arieni, a fost unul din cei mai buni specialiști în domeniul intoxicării opiniei publice prin intermediul presei și al cinematografiei. Pentru a le insuflă cetățenilor necesitatea de a susține nazismul și de a distruge evreii, el a impus proiectarea în toate cinematografele din Germania doar a documentarelor și a știrilor ce îi promovau ideile sale propagandistice, interzicând difuzarea oricăror altor filme și limitând spectatorilor astfel posibilitatea de a face comparații ce puteau fi dăunătoare ideologiei sale.
În acest fel, Goebbels urmarea să obțină controlul total asupra modului de gândire, comportamentului și asupra sentimentelor indivizilor, supunerea lor instinctivă și necondiționată în față autorităților precum și crearea unui tip de cetățean incapabil să ia decizii de unul singur.
Procesul de recreare completă a unui individ este extrem de complex, el fiind axat pe trei coordonate:
– obținerea controlului asupra comportamentului sau (prin uniforme, limbaj de lemn);
– obținerea controlului asupra gândirii sale (prin ideologia promovată);
– obținerea controlului asupra sentimentelor sale (prin manipularea emoțiilor individului și restrângerea spectrului sau emoțional, fiind folosite drept instrumente : vină, frică, șantajul, redefinirea sentimentelor).
Un exemplu de "vină istorică" îl constituie cel al poporului german, care a fost în totalitate blamat pentru masacrele comise de către naziști în timpul celui de-al doilea război mondial.
Cel mai elocvent exemplu al puterii mass-media și al modului în care manipularea opiniei publice a fost ridicată la nivel de "artă" îl constituie cel al Companiei "Ruder& Finn Global Political Affairs", companie specializată în intoxicarea și manipularea opiniei publice mondiale la cererea unui guvern, stat sau partid politic anume care plătește pentru campanie.
Scopul acestei instituții este construirea sau redefinirea imaginii unor conflicte internaționale în special prin intermediul televiziunilor, a imaginii unor popoare sau etnii în funcție de dorințele și interesele clientului. în 1993, compania a lucrat pentru Croația, Bosnia-Herțegovina și opoziția din provincia Kosovo și, într-o perioada de 18 luni, le-a creat o imagine internațională puternică și extrem de favorabilă. Campania dusă a fost de mare amploare și, contra unor sume uriașe, a inclus obținerea și mediatizarea opiniilor favorabile ale celor mai înalți și importanți demnitari, oameni de afaceri și lideri de opinie din lume (de talia președintelui SUA).
Întrebat dacă propriile sale credințe și datoria de a spune adevărul că jurnalist nu intră în conflict cu ideile mediatizate, directorul acestei companii, James Harff, și-a justificat acțiunile cu mult cinism:"Suntem profesioniști. Am fost angajați să facem ceva și am făcut. Nu suntem plătiți că să fim morali."
În viziunea cercetărilor din domeniul psihologiei sociale există numeroase modalități de educare a indivizilor pentru a putea rezistă manipulării care au toate la baza analiză strategiilor de remodelare a gândirii. Astfel, individul trebuie întâi avertizat să cunoască mecanismele de manipulare ale diverselor instituții și sisteme pentru că mai apoi să poată să reziste dezinformării și presiunii exercitate și să nu le cadă victima.
Rezistență individului se poate face pe mai multe cai. Aparent, soluția cea mai sigură constă în izolarea totală a individului față de societate. Însă omul este în primul rând o ființă socială, deci această soluție nu poate fi generalizată tuturor indivizilor. O alternativă mai rezonabilă izolării este cea prin care individul continuă să trăiască în societate, dar se detașează emoțional de anumite aspecte ale vieții.Neajunsul detașării constă în pierderea suportului social și afectiv al familiei și prietenilor, fapt ce amplifică sentimentul de singurătate ce poate genera manifestări de tip paranoic. Deoarece detașarea de societate, pentru a evita orice contact prin intermediul căruia am putea fi manipulați, e imposibilă iar, pe de altă parte, implicarea totală, sinceră și pasională în viață socială ne face vulnerabili la influență artizanilor manipulării, singură soluție viabilă rămâne adoptarea unei poziții de mijloc, de alternare a celor două stări (astfel că perioadele de trăire la cote înalte să fie urmate de intervale scurte de detașare, ce pot fi făcute seară sau după încheierea orelor de serviciu).
Strategiile de rezistență la manipulare constau în:
1) Identificarea discontinuităților (niciodată marile minciuni nu sunt perfecte, au ceva în neregulă iar apariția disonanței cognitive este unul din cele mai bune semnale de alarmă);
2) Observarea normalității aparențe (cele mai eficiente tehnici de manipulare se bazează pe crearea unei aparențe de normalizate obiectivă prin controlul informației). În cazul accidentului nuclear de la Cernobal, spre exemplu, autoritățile au refuzat să ofere informații opiniei publice și, chiar și atunci când dezastrul n-a mai putut fi ascuns, au încercat să-l minimalizeze prin emiterea de comunicate false. Testarea cazurilor se poate face printr-o minoră încălcare a regulilor impuse, pentru a observă consecințele; dacă reacția e disproporționat de mare și de violență, atunci înseamnă că "ceva nu este în regulă".
3) Sesizarea falsei similarități. Artizanii manipulării nu se mulțumesc doar cu controlul total al victimelor; ei încearcă să li se facă indispensabili și de încredere, le captează atenția, afecțiunea și respectul pentru a-i putea influență apoi mai eficient. Pentru a evita căderea în cursa lor, este necesară analizarea cu atenție a comportamentului noului "prieten", pentru a vedea dacă supralicitează într-un anumit context sau o direcție anume, dacă există vreo diferența între ceea ce spune și ceea ce face cu adevărat.
4) Identificarea competenței aparențe. Foarte mulți manipulatori își creează cu atenție o imagine de oameni puternici, competenți, siguri pe ei, pentru a-i intimida pe cei cu care vin în contact, pentru a-i putea fascina și subjuga și mai tare pe novici. Pentru a le evita intențiile, e bine să nu cedăm presiunii exercitate de manipulator și să așteptăm un timp pentru a judecă situația "la rece".
5) Sesizarea confuziei cognitive (pentru a ascunde realitatea și obiectivele sale, manipulatorul apelează frecvent la analogii false, distorsiuni semantice, etichetări retorice, rescrierea istoriei). Soluția în acest caz constă în clarificarea înțelesurilor și a situațiilor neclare.
6) Sesizarea confuziei emoționale (manipulatorul exploatează cele mai ascunse temeri și dorințe ale individului, vine în întâmpinarea nevoilor emoționale ale acestuia pentru a-l cuceri și apoi subjuga). De exemplu, în regimurile totalitare erau exploatate sentimentele de vinovatei și se practică șantajul. Soluția constă în detașare, în analiză lucidă a situației la cel mai mic semn de disconfort psihic resimțit, în evitarea dezvăluirii gândurilor intime necunoscuților, în evitarea tentațiilor.
7) Jocul "de-a alegerea" (apare în cazul în care manipulatorii, asemeni unor vânzători buni, nu se mulțumesc doar să îi determine pe clienți să le cumpere unul din produsele oferite de ei, ci continuă discuția cu ei pentru a crea o legătură subtilă cu aceștia în scopul de a-i convinge că au făcut cea mai bună alegere și că să-i determine să le devină clienți permanenți).
8) Gândirea de grup (succesul manipulatorilor pe scară largă depinde în primul rând de modul în care individul a fost cufundat în anonimatul masei de manevră. De aceea, indivizilor li se induce sentimentul fidelității necondiționate față de grupul lor social care e "bun", iar restul lumii e alcătuit din "răi", "ticăloși". Manipularea reușește în condițiile în care se realizează controlul informațiilor concomitent cu izolarea grupului de orice contact extern. Soluția constă, în acest caz, în realizarea dialogului, a schimburilor libere de idei, în recunoașterea greșelilor, în conștientizarea faptului că în viață nu există "alb" și "negru", ci diverse nuanțe).
9) Structuri impersonale (rezistență colectivă e mult mai eficientă decât opoziția individuală, o minoritate putând lupta mult mai eficient împotriva majorității decât un singur individ. Dacă o minoritate poate determina puterea să accepte unele concesii, acest lucru îi sporește prestigiul).
Elementele specifice diferitelor tipuri de producții de televiziune. Manipularea opiniei publice într-un talk-show, dezbatere, documentar, anchetă, în scopul părtinirii uneia dintre părțile implicate, se poate face prin darea cuvântului în majoritatea timpului reprezentanților acelei părți, acordarea acestora a dreptului de a avea intervenții mai lungi și într-un spațiu de prezentare mai larg, sublinierea acțiunilor lor pozitive și minimalizarea faptelor benefice ale părții adverse etc. Există trei elemente principale care concura la realizarea manipulării în cazul diverselor producții de televiziune:
a) Moderatorul
b) Compoziția platoului
c) Scenariul (discuției / emisiunii) Moderatorul
Primul nivel la care poate începe manipularea este cel al moderatorului. Intervențiile acestuia sunt văzute că fiind constrângătoare, deoarece moderatorul impune subiectul / tematică de discuție, dar și ia cuvântul invitaților, le acordă acestora o importantă diferită ce poate fi observată prin elemente de comunicare non-verbală (tonalitate: ton respectuos, disprețuitor, politicos, agasat etc). Studii făcute de sociologi au demonstrat faptul că, de multe ori, moderatorul, auto-definindu-se drept purtătorul de cuvânt al publicului, pune întrebări care să-i satisfacă doar propria curiozitate sau interesele sale, chestiunile ridicate nefiind interesante pentru majoritatea telespectatorilor.
Moralismul moderatorilor este, în multe cazuri, discutabil (Andre Gide spunea: "Cu sentimente duioase se poate face literatură proastă; cu aceleași sentimente, în schimb, se obține o audiență bună"). Acești moderatori au devenit manipulatori de conștiințe care se fac purtătorii de cuvânt ai unei morale tipic mic-burgheze ce spun telespectatorilor ce și cum să gândească, care impun receptorilor propria scala a valorilor.
O altă strategie de manipulare care poate fi abordată de moderator este mimarea lipsei de timp; el se folosește de ceas pentru a lua cuvântul invitaților sau pentru a-i întrerupe tocmai când se ajunge în miezul problemelor, astfel pierzându-se esență și chiar scopul dezbaterii. În cazul în care invitații sunt persoane neobișnuite, cu stresul din față camerelor de filmat (sunt emotive sau au nevoie de un anumit timp pentru a-și ordona și expune ideile), dacă acestora, în loc să fie ajutați de către moderator spre binele discuției, nu li se da cuvântul când trebuie, li se da când nu se așteaptă, sunt repeziți cu amenințarea lipsei de timp sau ce gesturi nerăbdătoare, pot să se piardă și să afirme lucruri contrar opiniilor lor.
Cu cât un moderator sau un lider de opinie are o credibilitate mai mare și un statut social mai ridicat (conturat de nivelul de salarizare, frecvența participărilor la talk-show-uri, numărul de relații cu VIP-uri etc.), cu atât discrepanța dintre el și un invitat mai puțin cunoscut, chiar dacă este expert într-un domeniu, este mai mare. Comunicarea înseamnă dialogul, în nici un caz monologul. Moderatorul sau reporterul trebuie să-și înfrâneze tendința de a ieși sau a se pune în evidență și să nu uite că, de fapt, invitatul este cel aflat în atenția privitorilor.
Compoziția platoului
Al doilea nivel la care se poate realiza manipularea în cazul producțiilor de televiziune – compoziția platoului – este determinant pentru modul de abordare al problemelor. Există indivizi care nu sunt invitați de nimeni, precum și persoane care refuză orice invitație. Modul în care este alcătuit cercul de invitați influențează inconștient modul de percepție al telespectatorilor, absența unuia sau a altuia dintre reprezentanții vreunei părți aflate la discuții având o mare importantă în construcția percepției privitorilor.
Manipularea prin prezentarea dezechilibrată a părților
Compoziția platoului ar trebui, teoretic, să ofere imaginea unui echilibru democratic între părți. Uneori însă, dreapta și stânga prezentatorului sunt folosite în scopul de a simboliza Dreapta și Stânga politică, iar dacă aceste două părți nu sunt egal reprezentate (fie la începutul emisiunii, fie pe parcursul ei se aduc mai mulți invitați și susținători de una dintre părți), se produce o deformare a percepției în favoarea uneia dintre grupări, distorsiune influențată nu de calitatea ci de numărul invitaților susținători.
Scenariul
Scenariul, pe baza căruia moderatorul conduce dezbaterea / emisiunea și arbitrează părțile poate să fie stabilit înaintea înregistrării (caz în care calitatea discuției poate fi afectată, încorsetată de rigiditatea scenariului). Nici cealaltă opțiune nu este, însă, lipsită de riscuri; în cazul în care moderatorul își trasează scenariul în linii mari în urmă discuțiilor pregătitoare cu participanții prezumtivi, prin care lasă loc și improvizației sau exprimării libere în timpul emisiunii, discuția poate să devieze într-un mod periculos. Oricum, nu trebuie uitată una din regulile tacite ale jocului și anume menținerea limbajului în limitele politeții.
Manipularea prin mijloace non-verbale de comunicare
Din ce în ce mai mulți indivizi studiază comportamentul semenilor lor, înainte de a intră în contact direct cu ei, pentru a află cât mai multe date, pentru a le cunoaște modul de acțiune și pentru a-și îmbunătăți relațiile.
Comunicarea non-verbală este un proces complex care include omul, mesajul, starea sufletească, mișcările trupului și cei cu care se intră în relație. Informațiile legate de această comunicare foarte complexă au ajuns să fie studiate și însușite de aproape toate persoanele publice sau aflate în funcții de conducere (fie manageri de întreprinderi, fie politicieni, vedete de cinema sau de televiziune). Principalele instrumente ale manipulării în dialoguri și negocieri sunt vocea, privirea, gesturile, poziția corpului (postura), distanță și buzele.
Deși pare contradictoriu, vocea este un element principal al comunicării non-verbale deoarece poate fi modulată pe o scară foarte largă. Vocea se compune din 3 elemente esențiale, care pot capătă un nivel de variație diferit în funcție de modul în care le folosim:
– ritmul (ce poate alterna de la încet la rapid)
– volumul (care poate varia de la mic la mare)
– tonul (a cărui gama oscilează de la ascuțit la grav).
De exemplu, la o persoană care folosește o voce cu un volum puternic, un ritm rapid și un ton grav, sensul mesajului pe care îl emite va fi încărcat de emoții negative, că mania sau agresivitatea. Pentru a excela în comunicarea non-verbală, trebuie să ne adaptăm vocea contextului momentului și față de interlocutor.
Potrivit specialiștilor, din totalul mesajelor, aproximativ 7 % sunt verbale (cuvintele), 38% sunt vocale (tonalitatea vocii, inflexiunea și alte sunete guturale) și 55% sunt mesaje non-verbale. Pentru transmiterea informațiilor este utilizată cu precădere comunicarea verbală, în timp ce canalul non-verbal este folosit pentru exprimarea atitudinii interpersonale și, uneori, pentru a înlocui mesajele verbale.
Impactul pe care elementele comunicării îl au în cadrul unui dialog sau al unei dezbateri este următorul: cuvintele au posibilitatea cea mai mare de control, însă au impact mai scăzut față de celelalte elemente; tonul vocii are un impact mai mare în cadrul procesului de comunicare iar posibilitatea de control este medie; simbolurile non-verbale au impactul cel mai mare în desfășurarea comunicării interpersonale dar și posibilitățile cele mai reduse de control.
Atât limbajul trupului cât și metalimbajul (cuvintele și expresiile care pot relevă adevăratele atitudini și gânduri ale unei persoane) pot trezi instinctul, intuiția, "al 7-lea simt", presimțirea că vorbitorul nu spune ceea ce gândește. Metalimbajul permite indivizilor să îi manipuleze pe alții fără că aceștia să-și dea seama. În conversațiile directe, efectul maxim al cuvintelor nu depășește 7%. Se spune că noi auzim jumătate din ceea ce se spune, ascultăm cu atenție jumătate din ce am auzit și ne amintim jumătate din ce am ascultat.
Un element de o mare importantă într-o dezbatere televizată îl reprezintă
formă și caracteristicile mobilierului din studio (mese, scaune) și modul de
așezare a participanților.
Apetitul publicului pentru "istoria instantanee" este un fapt bine cunoscut.
Însă doar cu puțin timp în urmă managerii și specialiștii în comunicare au început să se intereseze despre opiniile privitorilor referitoare la știrile televizate.
Un amplu sondaj internațional realizat de Gallup în 1986 a relevat următoarele fapte: – doar 1 din 4 subiecți consideră că marile instituții de știri (gen BBC sau NBC) sunt credibile; – 79% dintre indivizii intervievați cred că presă este "cu adevărat profesionistă" și că se preocupă să-și facă cât mai bine treaba.
Un sondaj similar, realizat cu 3 ani mai târziu (1989), a indicat anumite modificări în percepția publicului asupra modului în care televiziunea informează:
– doar 54% dintre cei chestionați au mai spus că reporterii prezintă informațiile în mod obiectiv; – 44% considerau că presă este frecvent neobiectiva;
– peste două treimi dintre ei (68%) au declarat că jurnaliștii tind să favorizeze întotdeauna una dintre părțile implicate într-un conflict;
– doar 33% erau de părere că presă este independența, majoritatea considerând că ea este influențată de persoanele sau grupurile politice puternice;
– 77% blamau mass-media că le invadează intimitatea.
Televiziunea nu este "oglindă societății" așa cum îi place să se autointituleze; asupra ei intervine un complex de factori care o determina să deformeze și să manipuleze (conștient sau nu) realitatea; din acest motiv o putem asemăna mai degrabă cu o oglindă aburită a societății. Mahatma Gandhi a surprins cel mai bine poziția de mijloc a telespectatorilor: "Nu vreau că locuința mea să fie înconjurată din toate părțile de ziduri și ferestre astupate. Vreau că toate culturile și cunoștințele din lume să fie aduse și să pătrundă în casă mea într-un mod cât se poate de liber, însă refuz să mă las purtat de valul vreuneia dintre ele.
CONCLUZII
Progresele care au avut loc în ultimul timp în majoritatea domeniilor cunoașterii au determinat transformãri complexe la nivelul societãții și al diverselor sale componente, inclusiv al structurilor infodocumentare. Dezvoltarea rapidã a tehnologiilor informãrii și comunicãrii a avut consecințe majore asupra activitãților din aceste structuri și a dus la o reconturare a misiunii lor în cadrul societãții.
Elementul cel mai important în toatã aceastã transformare este reprezentat de necesitatea de a acționa în vederea dezvoltãrii capacitãții utilizatorilor de a face fătã avalanșei de schimbãri. Conceptul de educație a utilizatorilor dominã majoritatea acțiunilor pe care bibliotecile le întreprind în aceastã direcție.
Educația pentru cultură informației este o responsabilitate a tuturor furnizorilor de informație. Este necesarã insã abordarea strategicã a acesteia și, de asemenea, colaborarea între specialiștii din structurile infodocumentare și experții din zona învãtãmantului, a tehnologiei și a altor discipline, pentru dezvoltarea unor programe care sã favorizeze cultură informației. Această trebuie vãzutã că un proces continuu care necesitã interacțiunea tuturor pãrtilor implicate.
Dacã în prezent se poate remarcă o amploare mai mare a acestor programe de educație a utilizatorilor la nivelul bibliotecilor din învãtãmânt, în viitor, se asteaptã punerea unui accent sporit pe cultură informației și în bibliotecile publice care au o responsabilitate majorã în domeniul educației adulților.
Societatea română experimentează în general aceleași tendințe că statele nou aderate la Comunitatea Europeană sau candidate la aderare. Aspectele specifice sunt de asemenea relevante. Cultură este un mare posesor de conținut în România la fel că peste tot în lume iar această implică eforturi de a utiliza acest conținut.
Există instituții dornice de a dezvoltă proiecte în această direcție dar acestea au nevoie de surse de finanțare pentru a atenua aspectele legate de "falia digitală", mai ales cele legate de accesul liber la instrumentele societății informaționale. De asemenea, tehnologia nu trebuie să neglijeze aspectele culturale pe măsură ce se răspândește pe seama scăderii costurilor. Există o nevoie crescândă că instituțiile culturale, în mod special muzeele, bibliotecile etc. să pășească în lumea digitală unde accesul poate fi nelimitat. Ușurând accesul la informație cu ajutorul noilor medii digitale nu se va înregistra o scădere a numărului de vizitatori ci din contra se va mari. Multimedia este un instrument indispensabil pentru educație iar producătorii români de Multimedia candidați la premiu au demonstrat interesul pentru acest tip de produs cultural.
Fiecare spațiu cultural are și un anumit specific. Subiecte tabu în anumite culturi stârnesc o savoare mediatică deosebită în alte spații culturale. Tendința de uniformizare mediatică provine de la faptul că adesea indivizii apelează la mass-media internațională, știrile de interes general, politic, ecologic sau cultural fiind canalizate și pe posturi de televiziune specializate accesibile prin cablul de televiziune.
Extinderea spațiului de comunicare interpersonală virtuală a născut un consum cultural și informațional prin intermediul e-mail-ului, a informației online și a forumurilor de dezbateri deschise. Explozia comunicației la distanță face că informarea să devină și mai facilă și liberă. Extinderea forumurilor de dezbatere crește schimbul de informații care, că nivel de informare, tinde să depășească nivelul de exprimare și detaliere al televiziunii sau presei scrise. Dependență de Internet și avalanșă informațională reprezintă o sfidare care accentuează prăpastia cognitivă.
Cei informați devin mai informați, cei dezinformați devin mai dezinformați. Într-o societate post-industrială în care informația capătă aceleași valențe precum capitalul sau resursele, apelul la mijloace moderne de comunicare interpersonală devine o necesitate. Efectele integrate ale acestor transformări fac abia acum obiectul cercetărilor sistematice și al conversiei în teorie.
Prin persuasiune înțelegem acțiunea de a convinge într-un mod sau altul pe cineva să facă sau să aleagă un lucru. Persoană care ia decizia o face de multe ori pe baza altor tipuri de argumente decât cele logice sau cele logico-corecte, fiind convinsă de "necesitatea" sau "importantă" aparență a acțiuni sau lucrului respectiv. În acest sens putem spune că reclamele sunt persuasive.
Ni se spune zilnic, în fel și chip, că ne trebuie un telefon mobil, un anume detergent, un anume medicament, produs cosmetic, o casetă, dar nu ni se demonstrează cu argumente acest fapt. Ce ne spun reclamele? Într-o formă simplă, directă, făcând apel cel mai adesea la trebuințele și la sensibilitatea noastră, ni se recomandă să consumăm ceva. Uneori însă reclamele nu argumentează ideea de a consumă acel produs; se întâmplă că ele să conțină și greșeli logice regretabile.
De exemplu, ni se spune că: X protejează împotriva cariilor pentru că gustul sau durează foarte mult. (Este evident că nu gustul ne protejează dantură. Y oferă un salariu pe viață timp de 25 de ani. (De ce 25 de ani este totuna cu viață? Dacă trăim mai mult?) Trebuie să bem Z pentru că un hoț a furat originalul și noi îl putem găsi consumând mai multă băutură răcoritoare. (Dacă a fost furat originalul, oare ce suntem invitați să bem?)
Alteori ni se dau îndemnuri nepoliticoase de tipul: Nu privi aici, cască ochi când cumperi! Îndemnul este lansat din partea unor organisme de protejare a consumatorilor. Este drept, greșeală lor nu este de argumentare, ci de adresare, denotând lipsa de respect pentru consumator.
Reclamă are însă efecte persuasive. Se spune că trăim într-o perioada de explozie informațională, că informația ne asaltează, fie că vrem, fie că nu vrem. A înțelege caracterul persuasiv al reclamelor face parte dintre instrumentele noastre de protecție împotriva comunismului, a proastei calități, a modei cu orice preț, a subjugări noastre de către producătorii de bunuri (alimente, de vestimentație, de divertisment în general).
Manipularea mai poartă și numele de "violență simbolică". Nu suntem bătuți, bruscati, forțați să credem sau să facem ceva. Cunoscându-se felul de a fi, specificul vârstei sau alte particularități, putem fi determinați să credem ceea ce o persoană sau un grup de persoane și-a propus să ne facă să credem. Dacă am fi întrebați cine ne-a influențat, am răspunde cu mândrie că nimeni. Pe asta mizează și cei care ne manipulează. Pe hotărârea noastră de a nu ne lasă "duși de nas", de a crede ceea ce vrem noi să credem.
Iată câteva exemple:
a) Ziaristul care face un comentariu este foarte cunoscut. I se preia punctul de vedere pentru că este faimos, sau este de la un ziar sau de la o revista de prestigiu. Este la modă. Această situație poartă numele de efect de prestigiu al mass-mediei.
b) b) Ni se spune că majoritatea oamenilor cred lucrul respectiv. Noi nu vrem să fim mai prejos; nu avem tăria unei opinii separate. Este vorba de forță opiniei majoritare.
c) Ni se spune că părinții au idei învechite. Tinerii știu ce vor. Noi suntem tineri și nu putem fi de acord cu cei bătrâni. Este vorba de folosirea unor mecanisme sau trăsături psihologice pentru a obține efectul dorit (de cele mai multe ori alegerea unor produse).
Din nefericire însă, în manipulare suntem aduși în situația de a vrea ceea ce au hotărât alții că trebuie, astfel încât ei să-și atingă scopurile. Ce este de făcut, cum trebuie să procedăm pentru a rezistă persuasiunii sau manipulării?
1. Cereți argumente. Întrebați sau întrebați-va singuri de ce oare?
2. Analizați logic argumentele pe care le primiți.
3. Încercați să produceți contraargumente. Dacă ați reușit ,cântăriți-le și vedeți dacă sunt sau nu contradictorii.
4. Nu va grăbiți să decideți, dar nici nu tărăgăniți la nesfârșit luarea unei hotărâri.
5. Sfătuiți-va cu o persoană a cărei putere de decizie o apreciați.
6. Sfătuiți-va cu o persoană în care aveți încredere, chiar dacă nu știe multe lucruri în domeniul respectiv. Ea va cunoaște opțiunile, valorile și trebuințele și se poate "pune în pielea voastră".
7. Căutați cazuri asemănătoare. Istoria se repetă, deși mulți consideră că n-ar trebui sau că nu este așa
8. Nu toți cei care va sfătuiesc să faceți ceva vor să va manipuleze.
9. Nu toți care va determina să faceți ceva au și de câștigat de pe urmă acestui fapt.
10. Rareori părinții vor răul. Nu-i suspectați de manipulare. Dacă totuși o faceți, convingeți-va prin toate mijloacele că așa este. Discutați cu ei deschis asemenea probleme.
BIBLIOGRAFIE
Lucrări generale
Alemann, Ulrich von, Parteien und Medien în: O. Gabriel u.a. (ed.), Parteiendemokratie în Deutschland, BpB, Bonn, 1997
Waldemar Besson/Gotthard Jasper, Das Leitbild der modernen Demokratie. Bauelemente einer freiheitlichen Staatsordnung, BpB Bonn, 1990
Alexander, Jeffrey, C., Seideman, Steven, Cultură și societate. Dezbateri contemporane, Editura Institutul European, 2001
Anderson, Benedict, Comunități imaginate, Editura Integral,București, 2000
Antohi, Sorin, Civitas imaginalis, Editura Litera, Chișinău, 1994
Bainton, Toby, Information literacy and academic libraries: the SCONUL approach în 67thIFLA Council and General Conference Papers, Boston, 2001
Benko, Otto, Informație, eveniment, comunicare, Tipografia Universității, Timișoara 1988
Boia, Lucian, Pentru o istorie a imaginarului, Editura Humanitas, București, 2000
Boorstin, Daniel, Creatorii. O istorie a eroilor imaginației, Editura Meridiane, București, 2001
Bourdieu, Pierre, Spiritul practic, Editura Institutul European, București, 2000
Bucheru, Ion, Fenomenul Televiziune, Editura Fundației România de Mâine, București Chengren Hu,Network Literacy: New Task for Librarians on Users Education în: 62nd IFLA General Conference, Beijing, 1996
Chopra, Hans Raj, User education: training the librarians to use new technologies în the developing countries în 67th IFLA Council and General Conference Papers, Boston, 2001
Cuilenburg, Van J.J., Scholten, O., Noomen, G.W. știință comunicării, Editura Humanitas, București, 2000
DeFleur, Melvin L., Ball Rokeach, Sanda Teorii ale comunicării de masă, Editura Polirom, Iași, 1999, 1997
Dobrescu, Paul, Alina Bargaoanu – Mass-media – Puterea fără contraputere, Editura All, București, 2002
Durand, Gilbert, Structurile antropologice ale imaginarului, Editura Univers enciclopedic, 2000
Farmer, Lesley, Information literacy: a whole school reform approach în 67th IFLA Council and General Conference Papers, Boston, 2001
Ficeac, Bogdan, Tehnici de manipulare, Editura Nemira, București, 2001
Gilster, Paul. Digital Literacy. New York, John Wiley & Sons Inc., 1997
Hannelore B. Rader, Faculty-Librarian Collaboration în Building the Curriculum for the Millenium-the US Experience în Paper of the 64th IFLA General Conference, Amsterdam, 1998, Booket 1
Homann, Benno, Difficulties and new Approaches în User Eduction în Germany în 67th IFLA Council and General Conference Papers, Boston, 2001
Iacob, Dumitru, Cismaru, Diana Maria, Relațiile publice, eficientă prin comunicare, Editura comunicare.ro, București, 2003
Marcus, George, Fischer, Michael, Anthropology aș Cultural Critique, University of Chicago Press
McClure, Charles R. Network Literacy: A role for Libraries? în Information Technology and Libraries 13, 2 (June 1994 )
McQuail, Denis, Windahl, Sven, Modele ale comunicării – pentru studiul comunicării de masă, Editura Comunicare.ro, București, 2001
Meyer, G. R., The social organisation of the computer underground – Decalb, Illinois, 1989
Mielu, Zlate, Psihologia mecanismelor cognitive, Editura Polirom, Iași, 1999
Mucchielli, Alex, Dicționar al metodelor calitative în științele umane și sociale, Editura Polirom, Iași, 2002
Myoung Chung Wilson, To Dissect a Frog or Design an Elephant: Teaching Digital Information Literacy through the Library Gateway în: 63rd IFLA General Conference, Copenhagen, 1997, Booket 7
Lull, James Manipularea prin informație, Editura Antet XX Press, Filipești de Târg, Prahova, 2002
Părăuș, Mihaela, Tendințe manageriale în biblioteca publică, Iași, Editura Biblioteca Județeană "Gh. Asachi", 2001
Popescu, Cristian Florin, Practică jurnalismului de informare. Principii, reguli, provocări, , Editura Universității "Lucian Blaga", Sibiu, 1999
Rabinow, Paul, în Writing Culture, edited by James Cliufforf and George E. Marcus, Umiversity of California Press
Stan, Sonia Cristina, Manipularea prin presă Editura Humanitas, București, 2004
Stancu, Valentin, Stoica, M. Marcela, Stoica, Adrian, Relații publice, succes și credibilitate, Editura Concept Publishing, București, 1997
Stoica, Ion, Criză în structurile infodocumentare. Sensuri și semnificații contemporane, Constanța, Editura Ex Ponto, 2001
șerb, Stancu, Relații publice și comunicare, Editura Teora, București, 2000
Toffler, Alvin, Puterea în mișcare, Editura Antet, Iași, 1995
Tovoté, Christina, Customer or refined student? Reflections on the "Customer" Metaphor în the Academic Environment and the new Pedagogical Challenge to the Libraries and Librarians în 67th IFLA Council and General Conference Papers, Boston, 2001
Volkoff, Vladimir, Tratat de dezinformare, Editura Antet, Iași, Postfață Dr. Gh. Arădăvoaice
Wunenburger, Jean-Jacques, Filosofia imaginilor, Editura Polirom, Iași, 2004
Zanc, Ioan, Informație și comunicare. Aspecte psihologice și sociale. Editura Dacia, Cluj- Napoca, 2005
*** A progress report on information literacy: an update on the American Library Association Presidential Committee on Information Literacy: Final Report, March 1998
*** CIWARS Intelligence Report. Vol. 2. Issue 8, 1998
Periodice
Ciobotea, Radu "Publicul", Evenimentul Zilei de Vest, Luni, 5 Aprilie 2004
F.S, Vaccinare". antimanipulare, Evenimentul, Iași, 24 mai 2004
Jitea, Mihaela, Manual nou de "Competență în mass-media" Ziua, SOCIAL – Miercuri, 9 iunie 2004
Patrascanoiu, Alex, "Boală" manipulării nu se va mai extinde, Ziua de Vest, 5 aprilie 2004
Toma, Bianca, Pilula împotriva manipulării, Evenimentul Zilei de Vest, Duminică, 04 Aprilie 2004
Zanc, Ioan, Informație și putere, în Napoca Universitară, nr. 1-2, 1980, pp.5, 1 pag. (1980)
Zanc, Ioan, Informația socială, economie și societate informațională, în Revista de Filozofie, nr.5-6, 1990, pp.392-400, 9 pag. (1990)
Zanc, Ioan, Modalități de comunicare umană, în Tribună, nr. 14, 6-12 aprilie 1995, p.9, 1 pag. (1995 Zanc, Ioan, Iustin Lupu, Verbal și nonverbal în comunicarea umană, Studia Universitatis Babeș-Bolyai, Series Ephemerides, XLII, nr. 1/1997, pp. 89-115, 26 pag. (1997)
*** A fost lansat manualul "Competență în mass-media", București, 10 iun /Rompres/
*** "Competență în mass media", materie opționalã pentru clasele de liceu, BUCUREȘTI, 10 iun (MEDIAFAX)
*** COMPETENTÃ ÎN MASS-MEDIA, (Radio România Actualitãți, Ora: 13:00, 10 iunie 2004)
*** "Competență în mass-media" va fi predatã opțional în liceele din țarã, RADIO ROMÂNIA ACTUALITÃȚI(3 aprilie 2004)
*** Din toamna, liceenii vor învață care este rolul jurnalistului în presă și cum să se apere de manipularea prin publicitate și mass-media, Radio DeltaRFi, , joi, 10.06.2004, ora 13.00 / vineri, 11.06.2004, ora 7.30 și 9.00
*** Manual de antimanipulare, Elevii învață despre meseria de ziarist, România Liberă, Vineri 11 Iunie 2004
BIBLIOGRAFIE
Lucrări generale
Alemann, Ulrich von, Parteien und Medien în: O. Gabriel u.a. (ed.), Parteiendemokratie în Deutschland, BpB, Bonn, 1997
Waldemar Besson/Gotthard Jasper, Das Leitbild der modernen Demokratie. Bauelemente einer freiheitlichen Staatsordnung, BpB Bonn, 1990
Alexander, Jeffrey, C., Seideman, Steven, Cultură și societate. Dezbateri contemporane, Editura Institutul European, 2001
Anderson, Benedict, Comunități imaginate, Editura Integral,București, 2000
Antohi, Sorin, Civitas imaginalis, Editura Litera, Chișinău, 1994
Bainton, Toby, Information literacy and academic libraries: the SCONUL approach în 67thIFLA Council and General Conference Papers, Boston, 2001
Benko, Otto, Informație, eveniment, comunicare, Tipografia Universității, Timișoara 1988
Boia, Lucian, Pentru o istorie a imaginarului, Editura Humanitas, București, 2000
Boorstin, Daniel, Creatorii. O istorie a eroilor imaginației, Editura Meridiane, București, 2001
Bourdieu, Pierre, Spiritul practic, Editura Institutul European, București, 2000
Bucheru, Ion, Fenomenul Televiziune, Editura Fundației România de Mâine, București Chengren Hu,Network Literacy: New Task for Librarians on Users Education în: 62nd IFLA General Conference, Beijing, 1996
Chopra, Hans Raj, User education: training the librarians to use new technologies în the developing countries în 67th IFLA Council and General Conference Papers, Boston, 2001
Cuilenburg, Van J.J., Scholten, O., Noomen, G.W. știință comunicării, Editura Humanitas, București, 2000
DeFleur, Melvin L., Ball Rokeach, Sanda Teorii ale comunicării de masă, Editura Polirom, Iași, 1999, 1997
Dobrescu, Paul, Alina Bargaoanu – Mass-media – Puterea fără contraputere, Editura All, București, 2002
Durand, Gilbert, Structurile antropologice ale imaginarului, Editura Univers enciclopedic, 2000
Farmer, Lesley, Information literacy: a whole school reform approach în 67th IFLA Council and General Conference Papers, Boston, 2001
Ficeac, Bogdan, Tehnici de manipulare, Editura Nemira, București, 2001
Gilster, Paul. Digital Literacy. New York, John Wiley & Sons Inc., 1997
Hannelore B. Rader, Faculty-Librarian Collaboration în Building the Curriculum for the Millenium-the US Experience în Paper of the 64th IFLA General Conference, Amsterdam, 1998, Booket 1
Homann, Benno, Difficulties and new Approaches în User Eduction în Germany în 67th IFLA Council and General Conference Papers, Boston, 2001
Iacob, Dumitru, Cismaru, Diana Maria, Relațiile publice, eficientă prin comunicare, Editura comunicare.ro, București, 2003
Marcus, George, Fischer, Michael, Anthropology aș Cultural Critique, University of Chicago Press
McClure, Charles R. Network Literacy: A role for Libraries? în Information Technology and Libraries 13, 2 (June 1994 )
McQuail, Denis, Windahl, Sven, Modele ale comunicării – pentru studiul comunicării de masă, Editura Comunicare.ro, București, 2001
Meyer, G. R., The social organisation of the computer underground – Decalb, Illinois, 1989
Mielu, Zlate, Psihologia mecanismelor cognitive, Editura Polirom, Iași, 1999
Mucchielli, Alex, Dicționar al metodelor calitative în științele umane și sociale, Editura Polirom, Iași, 2002
Myoung Chung Wilson, To Dissect a Frog or Design an Elephant: Teaching Digital Information Literacy through the Library Gateway în: 63rd IFLA General Conference, Copenhagen, 1997, Booket 7
Lull, James Manipularea prin informație, Editura Antet XX Press, Filipești de Târg, Prahova, 2002
Părăuș, Mihaela, Tendințe manageriale în biblioteca publică, Iași, Editura Biblioteca Județeană "Gh. Asachi", 2001
Popescu, Cristian Florin, Practică jurnalismului de informare. Principii, reguli, provocări, , Editura Universității "Lucian Blaga", Sibiu, 1999
Rabinow, Paul, în Writing Culture, edited by James Cliufforf and George E. Marcus, Umiversity of California Press
Stan, Sonia Cristina, Manipularea prin presă Editura Humanitas, București, 2004
Stancu, Valentin, Stoica, M. Marcela, Stoica, Adrian, Relații publice, succes și credibilitate, Editura Concept Publishing, București, 1997
Stoica, Ion, Criză în structurile infodocumentare. Sensuri și semnificații contemporane, Constanța, Editura Ex Ponto, 2001
șerb, Stancu, Relații publice și comunicare, Editura Teora, București, 2000
Toffler, Alvin, Puterea în mișcare, Editura Antet, Iași, 1995
Tovoté, Christina, Customer or refined student? Reflections on the "Customer" Metaphor în the Academic Environment and the new Pedagogical Challenge to the Libraries and Librarians în 67th IFLA Council and General Conference Papers, Boston, 2001
Volkoff, Vladimir, Tratat de dezinformare, Editura Antet, Iași, Postfață Dr. Gh. Arădăvoaice
Wunenburger, Jean-Jacques, Filosofia imaginilor, Editura Polirom, Iași, 2004
Zanc, Ioan, Informație și comunicare. Aspecte psihologice și sociale. Editura Dacia, Cluj- Napoca, 2005
*** A progress report on information literacy: an update on the American Library Association Presidential Committee on Information Literacy: Final Report, March 1998
*** CIWARS Intelligence Report. Vol. 2. Issue 8, 1998
Periodice
Ciobotea, Radu "Publicul", Evenimentul Zilei de Vest, Luni, 5 Aprilie 2004
F.S, Vaccinare". antimanipulare, Evenimentul, Iași, 24 mai 2004
Jitea, Mihaela, Manual nou de "Competență în mass-media" Ziua, SOCIAL – Miercuri, 9 iunie 2004
Patrascanoiu, Alex, "Boală" manipulării nu se va mai extinde, Ziua de Vest, 5 aprilie 2004
Toma, Bianca, Pilula împotriva manipulării, Evenimentul Zilei de Vest, Duminică, 04 Aprilie 2004
Zanc, Ioan, Informație și putere, în Napoca Universitară, nr. 1-2, 1980, pp.5, 1 pag. (1980)
Zanc, Ioan, Informația socială, economie și societate informațională, în Revista de Filozofie, nr.5-6, 1990, pp.392-400, 9 pag. (1990)
Zanc, Ioan, Modalități de comunicare umană, în Tribună, nr. 14, 6-12 aprilie 1995, p.9, 1 pag. (1995 Zanc, Ioan, Iustin Lupu, Verbal și nonverbal în comunicarea umană, Studia Universitatis Babeș-Bolyai, Series Ephemerides, XLII, nr. 1/1997, pp. 89-115, 26 pag. (1997)
*** A fost lansat manualul "Competență în mass-media", București, 10 iun /Rompres/
*** "Competență în mass media", materie opționalã pentru clasele de liceu, BUCUREȘTI, 10 iun (MEDIAFAX)
*** COMPETENTÃ ÎN MASS-MEDIA, (Radio România Actualitãți, Ora: 13:00, 10 iunie 2004)
*** "Competență în mass-media" va fi predatã opțional în liceele din țarã, RADIO ROMÂNIA ACTUALITÃȚI(3 aprilie 2004)
*** Din toamna, liceenii vor învață care este rolul jurnalistului în presă și cum să se apere de manipularea prin publicitate și mass-media, Radio DeltaRFi, , joi, 10.06.2004, ora 13.00 / vineri, 11.06.2004, ora 7.30 și 9.00
*** Manual de antimanipulare, Elevii învață despre meseria de ziarist, România Liberă, Vineri 11 Iunie 2004
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Televiziunea Mijloc DE Manipulare In Masa (ID: 108268)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.