Televiziunea Important Mijloc de Comunicare In Masa

Istoricul televiziunii pe plan mondial…………………………..…………………………..…..…5

Istoricul televiziunii în România………………………………………………………..….7

CAPITOLUL II

TELEVIZIUNEA PUBLICĂ ȘI TELEVIZIUNEA PRIVATĂ ÎN ROMÂNIA…………….18

2.1 Generalități………………………………………………………………………………..…18

2.2 Particularitățile televiziunii publice și ale celei

private în România; asemănări, diferențe………………………………….……………………19

CAPITOLUL III

STUDIU DE CAZ – ISTORIA UNEI TELEVIZIUNI

PRIVATE ROMÂNEȘTI: PRO TV…………………………………………………………………………………22

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

Cuvânt introductiv

Termenul de mass-media, uneori formulat ca media, este o expresie originară din limba engleză, folosită la plural, care a fost preluată și în română, având traducerea și semnificația „medii (de comunicare) de masă”.

Cuvântul se poate folosi eventual și la singular, când se spune în engleză medium și în românește „un mediu”. De exemplu, pentru a-și face reclamăsau a promova un anumt produs, serviciu etc., o anumită firmă sau companie utilizează ca mediu de mase în special televiziunea. Un at exemplu ar fi acela în care ne referim, bunăoară la evenimente trassmise în mass-media românească sau străină.

Media (sau: mediile de mase) cuprinde toate sursele/mediile de informație publice care ajung la un număr foarte mare de persoane, ca de exemplu televiziune, radio, Internet, presă inclusiv aparițiile periodice ca ziare, reviste sau foiletoane. Aceasta presupune că produsul respectiv este ușor de obținut și are un preț accesibil pentru toate grupurile sociale

Tema lucrării de față a fost aleasă sub influența și fascinația pe care o reprezintă unul dintre cele mai răspândite și mai populare mijloace de comunicare în masă, televiziunea, care poate sta alaături de presa scrisă și de radio. Ele servesc ca principale medii de informare dar, din nefericire, și de dezinformare, prin intermediul TV informația eronată involuntar sau voluntar putând ajunge lesne la indivizi și au impact major asupra formării opiniei publice și chiar a unor mentalități sociale. Mediatizarea opiniilor poate avea atât impact pozitiv, cât și negativ asupra societății.

În ziua de astăzi, diversificarea și perfecționarea dispozitivelor de trasmisie și receptare TV înlesnesc și modalitățile de influențare și manipulare a maselor prin simpla prezentare, într-o anumită lumină, a unor idei, principii, opinii, puncte de vedere aparținând unor indivizi sau unororganizații. De fapt, cea mai bună cale de manipulare a indivizilor – în special cei tineri – este prin prezentarea repetată a unor astfel de idei, principii etc. prinintermediul știrilor,filmelor, clipurilor publicitare etc.

În ultimele decenii, odată cu dezvoltarea mijloacelor tehnice, au luat un avânt deosebit televiziunile comerciale, la concurenț directă cu cele publice pe care, cumva, au reușit să le acapareze. Prin modul de organizare a grilei de programe, televiziunile comerciale au un impact mai amre asupra publicului larg decât cele publice, mai ales prin reclamele – unori agresive – la anumite produse sau servicii de care indivizii nu au neaparat nevoie sau promovând anumite puncte de vedere care nu aparțin individului, dar i se inoculează ca și cum ar fi ale lui, determinând modul acestuia de a mânca, a se îmbrăca, a face sport, chiar de a gândi și simți. Astăzi este aproape de neconceput ca într-o gospodărie să nu existe măcarun aparat de recepție TV, mai ales acolo unde presa scrisă ajunge mai greu sau este mai ușor de supus cenzurii.

CAPITOLUL I

SCURT ISTORIC AL TELEVIZIUNII,

IMPORTANT MIJLOC DE COMUNICARE ÎN MASĂ

Istoria televiziunii apare ca un corolar al eforturilor a numeroși inventatori și ingineri din mai multe țări ale lumii (Marea Britanie, Franța, Statele Unite ale Americii, Japonia etc.) care au pus bazele și au contribuit la apariția primului televizor și ulterior la apariția televiziunii încă din anii 1870.

Începuturile sistemului de televiziune au avut ca bază așa-zisa „paradigmă” electromecanică. Conform acesteia, televiziunea este posibilă datorită unei trasături unice a sistemului de percepție uman, numit persistența imaginii. Așadar, ochii umani continuă sa vadă o imagine pentru înca o fracțiune de secundă, după ce aceasta a dispărut din câmpuul vizual. Pentru transmiterea sunetelor și a imaginilor, televiziunea apelează la un ansamblu de trei tehnici fundamentale clasice: fotoelectricitatea, analiza imaginii punct cu punct și linie cu linie și undele hertziene.

Istoricul televiziunii pe plan mondial

Astfel, în anul 1873, Willoughby Smith (1828 – 1891) descoperă fenomenul fotoconductivității seleniului, ceea ce a dus la inventarea primei celule fotoelectrice. Patru ani mai târziu, în 1877, George R. Carey (1881 – ?) creeaza telectroscopul, un aparat conceput să proiecteze o imagine către un punct aflat la distanță. Acest aparat este primul prototip de televiziune și care a fost perfecționat ulterior, mai ales după apariția telefoniei în 1876.

Prima demonstrație publică a televizorului o face John Logie Baird (1888 – 1946) la Londra, la data de 25 martie 1925. Baird a realizat un sistem de redare a 12,5 imagini pe secundă pe un ecran cu o rezoluție de numai 30 de linii. Imaginile alb-negru erau însă capabile să redea o siluetă în mișcare, iar rezoluția era suficient de înaltă încât sa poată reda lizibil portretul unei persoane. Ca urmare a realizării sale, Baird înființează și prima societate de televiziune din lume, Television Limited.

În același an, pe data de 13 iunie, americanul Charles Jenkins (1867 – 1934) demonstrează public trasmisia sincronizată a unei imagini și a sunetului, după ce ani de zile a experimentat cu imagini în mișcare și s-a străduit să pună la punct un dispozitiv propriu de proiecție a unor astfel de imagini, aparat pe care l-a numit fantoscop (1890).

Sistemele realizate de cei doi pionieri ai televiziunii erau însă de natură mecanică și, în timp, a apărut și ideea unei televiziuni electronice. Doi inventatori independenți au pus însă bazele sistemului de televiziune propriu-zis, Philo Farnsworth (1906 – 1971) și Vladimir Kosmich Zworykin (1888 – 1982). În anul 1927, Farnsworth transmite primele imagini electronice in laboratorul sau aflat la San Francisco. Imaginile erau, de fapt, o linie neagră care era doar rotită, pentru a putea demonstra ca televiziunea este capabilă să înregistreze și să reproducă mișcarea acesteia. Pentru redarea acestor imagini, el utiliza o invenție proprie, prima telecameră electronică, cu 400 de linii în loc de 60. Zvorykin este cel care, în același an, a inventat cinescopul, primul tub catodic de recepție și ulterior, în anul 1931, tubul analizator al camerei.

La 14 iulie 1930 se transmite în premieră, în Marea Britanie, o piesa de teatru televizată, aceasta fiind difuzata de către canalul BBC de la studiourile lui J.L. Baird din Londra. Pe 1 mai 1931 se difuzează prima nuntă filmată prin intermediul stației W2XCR din New York, S.U.A. Pe atunci, standardul de transmisie (de tip mecanic, însă) era asigurată la o rezoluție de 48 de linii, respectiv 60 de linii la o viteză de 15 cadre pe secundă, respectiv 20 cadre pe secundă.

Primii pași în televiziunea publică au fost făcuți tot de către Marea Britanie prin inaugurarea postului oficial BBC (Corporația Britanică de Radiodifuzare) în anul 1936, cu o emisie de 12 ore de programe pe săptămână. Abia după trei ani, în 1939, televiziunea a fost introdusă și în Statele Unite ale Americii. Însă, deținerea în locuință a unui receptor TV era un adevărat privilegiu, iar numărul persoanelor care și-l puteau permite era foarte redus sau cel puțin așa se vehicula în acea perioadă. Tocmai din acest motiv, transmisia discursului președintelui american Theodore Roosevelt din același an a fost recepționată de foarte puțini, ulterior Comisia Federală de Comunicații (FCC) dând aprobarea oficială pentru televiziunea de largă folosință în anul 1941, perioadă în care a fost înregistrat un număr de 5.000 de televizoare (în special la New York), existând posibilitatea emisiei regulate de până la 3 ore pe zi. Datorită legalizării transmisiei televizate (o adaptare a legislației radioului deja existente) prin efortul FCC, anul 1941 este socotit unul de cotitură în evoluția televiziunii în S.U.A., aceasta devenind practic o industrie în sine.

Declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial a atras după sine supendarea evoluției televiziunii, dar un fapt pozitiv a fost îmbunătățirea radicală a tehnologiei electronice de transmisie din rațiuni militare, ceea ce a condus implicit și la perfecționarea tehnologiei de fabricare a televizoarelor. După încheierea războiului, situația s-a îmbunătățit vizibil și pentru populație, un televizor putând fi practic achiziționat de către orice persoană cu un nivel de trai mediu. Numărul stațiilor a crescut în ritm alert, de la 6 – 8 în 1945 la 98 în 1950,

În anul 1948 în S.U.A. s-a pus serios problema găsirii de soluții pentru evitarea eventualelor interferențelor apărute între transmisiile radio și cele TV, însă s-a descoperit că două stații puteau transmite practic pe același canal dacă exista o distanță suficient de mare între ele. În plus, FCC a „înghețat”, până în anul 1952, acordarea de licențe diverselor canale de televiziune deja aflate în concurență până la definitivarea unui plan general de distribuție corectă a canalelor și, pe cât posibil, fără probleme tehnice deosebite pe timpul emisiilor.

După terminarea celui de-al Doilea Razboi Mondial, vânzarea televizoarelor avea să crească într-un ritm alert, astfel ca, in 1951, in S.U.A. existau 10 televizoare la un număr de 100 de locuitori, devansând Marea Britanie unde se găseau 3 televizoare la acelasi număr de locuitori. Cu alte cuvinte, dacă în 1945 existau 10.000 de receptoare TV, în 1951 existau deja peste 4.000.000. Tot în 1951 apare televiziunea și în țări considerate ca făcînd parte din lumea a III-a precum Cuba, Mexic sau Brazilia.

Un receptor TV obișnuit avea un tub cinescopic cu vid și un ecran cu suprafață relativ mică, având aproximativ dimensiunea A5 a paginii de hârtie. Prețul unui astfel de televizor era în jur de 300 de dolari, echivalentul a 1.000 de dolari astăzi, persoanele cu venituri mari putând să-și achiziționeze și aparate cu ecran mai mare, la un preț pe măsură, practic valoarea a două televizoare fiind echivalentul valorii unui autoturism.

După anul 1975, prima țară care preluat piața americană de televizoare a fost Japonia, ei introducând strategia vânzării de televizoare de calitate la un preț redus. Între timp, tehnologia de transmisie prin cablu coaxial a fost îmbunătățită simțitor, la începutul anilor ț80 existând și posibilitatea abonării și aderarea la anumite pachete de programe TV contra unei taxe. Principalul dezavantaj era că sistemele de transmisie prin cablu nu ofereau – cum s-a crezut – o mai mare complexitate a programelor față de sistemele clasice de televiziune, ci doar mai multe; în plus, pe canalele prin cablu se transmiteau de regulă și calupuri de publicitate (din cauza politicii de finanțare a acestor canale) adresate unui nivel mediu socio-economic și care deveneau agasante, mai ales în cazul trasmiterii de filme și seriale, existând o concurență acerbă între firmele care își promovau produsele.

Un prim eveniment important în istoria televiziunii l-a constituit transmisia încoronării reginei Elisabeta a II-a a Marii Britanii în ziua de 2 iunie 1953. Această încoronare a fost și primul eveniment transmis în direct de televiziune în mai multe țări europene, ulterior retransmis și în Statele Unite. Așadar, televiziunea a dat ocazie întregii planete să participe la același eveniment, făcând posibil începutul unei standardizări a programelor de televiziune. După acest eveniment important, televiziunea, prezentă de acum tot mai mult în casele oamenilor, a devenit un adevărat simbol, alături de automobil, al „societății de consum”, cererea tot mai mare pe piață a receptoarelor TV făcând ca numărul televizoarelor deținute de populație să crească de la an la an, atingând cifra de 1 milion în 1952 în Marea Britanie, urmată în 1957 de către Germania și apoi, în 1958, de Franța. Astfel, în numai șase ani (1964), un număr de aproape 60 de milioane de televizoare erau instalate în locuințele unor persoane particulare din Statele Unite ale Americii, iar în 1980 se depășește impresionantul număr de 80 milioane de televizoare deținute la domiciliu, în majoritatea caselor existând un televizor color. Totodată, s-a accentuat și concurența televiziunii publice cu celelalte mijloace de comunicare în masă precum cinematograful și teatrul, care rămăseseră cele mai populare dintre genurile tradiționale de divertisment. Practic, televiziunea devine împreună cu radioul un factor determinant al unui nou tip de cultură, cea audiovizuală, contribuind decisiv la dezvoltarea culturii globale contemporane.

Principalele moduri de divertisment de după de-al Doilea Razboi Mondial, despre care am amintit anterior – teatrul si cinematograful – au început sa-și piardă întrucâtva din popularitate. De exemplu, în anul 1964 un adult din S.U.A. sau Marea Britanie mergea la cinematograf, în medie, de 30 de ori pe an, in zilele noastre televiziunea devenind cel mai mare mijloc de divertisment, devansând cu mult cinematografia și arta dramatică care își asigură, totuși, publicul lor fidel, mai ales că profită din plin de noile tehnologii ale zilelor noastre. De asemenea, au existat temeri mai ales după ce s-a dezvoltat tehnologia din spatele videocasetofonului, apărut în 1956 și perfecționat continuu până la începutul anilor ’90. Videocasetofonul permitea înregistrarea de către cei care nu aveau acces la anumite canale TV a emisiunilor acestora, ceea ce a dus și la un preț pe măsură al acestor aparate (aproximativ 800 de dolari), prohibitiv pentru mulți consumatori care și l-ar fi dorit acasă. Specialiștii japonezi au intervenit în momentul în care piața era scandalizată de incompatibilitatea tehnologiilor VCR (video casette recorder), ei ajungând să le standardizeze, în anul 1977 înregistrându-se peste 200.000 de dispozitive vândute, iar profitul mergând în special către Japonia. Nu a fost decât un pas spre noi scandaluri legate de încălcarea drepturilor de autor (copyright) prin reproducerea ilegală de materiale video sau de temerile producătorilor de filme de la Hollywood față de reducerea încasărilor de la casele de bilete, întrucât se considera că oamenii aveau posibilitatea să înregistreze filmele pentru a le viziona acasă. De asemenea, furnizorii de publicitate televizată se temeau că videocasetofoanele le permiteau consumatorilor să deruleze casetele în timpul înregistrărilor, evitând astfel reclamele. Firma japoneză Sony, o autoritate în domeniul producției de videocasetofoane, a câștigat procesele intentate de către americani, invocând argumentul că un consumator TV poate înregistra orice își dorește pentru uzul propriu, fără să încalce drepturile de autor. Totuși, către sfârșitul aanilor ’80, Sony a pierdut teren în fața noului concurent Matsushita, corporație japoneză care a pus la punct sistemul VHS (video home system – „sistem video pentru acasă”) care permitea înregistrarea a nu mai puțin de 6 ore de material video, față de sistemul clasic de 3. Rata achiziționării unui videocasetofon s-a accelerat, fenomen care – după cum am văzut – îl cunoscuse televiziunea în anii ’50. Practic, nu era neobișnuit ca un consumator să solicite achiziționarea unui televizor împreună cu un videocasetofon, în scurt timp apărând și receptoare TV cu videorecorder încorporat. Acest aspect a fost stimulat și de apariția centrelor de închiriere a casetelor video, utile mai ales acelora care nu își permiteau să frecventeze un cinematograf sau pur și simplu își doreau vizionarea filmului preferat în intimitatea căminului, mai ales în țările unde vizionarea acestora în public era interzisă. Apariția unei piețe negre de firme care piratau casete video, în special cu filme, era inevitabilă, existând eforturi considerabile de a descuraja aceste practici și care se mențin și astăzi în privința piratării materialelor audio-video care sunt lesne convertibile în format electronic.

În ciuda progreselor înregistrate de japonezi, în domeniul televiziunii S.U.A. rămâne o autoritate redutabilă, întrucât resursele de care dispun posturile de televiziune americane sunt de 4 ori mai mari decât cele ale omoloagelor din Japonia, a doua piață in domeniu și de 12 ori mai mari decât ale franței, de exemplu. Acest avantaj le-a permis americanilor să investească mai mult într-un episod al unui serial, decât putea investi întreaga cinematografie europeană într-un film de lung-metraj obișnuit, sau să transmită în direct anumite evenimente dispunând de mai mulți comentatori pe o rețea decât avea în total un post european cu renume. Din politici concurențiale, în Europa a aparut organismul numt EBU (Uniunea European de Radiodifuziune), cu sediul în Elveția, având scopul de a reglementa și facilita schimburile de programe, și de a negocia, în numele țărilor membre, contractele de retransmitere a evenimentelor televizate care au loc în afara zonei europene. Ocazia s-a ivit în anul 1955 când, pornind de la deviza de a reuni țările europei member EBU în jurul unui program deschis cu scop de divertsiment, directorul general al televiziunii elvețiene, Marcel Bezençon, a venit cu idea organizării unui concurs internațional de muzică (inspirit de Festivalul de la Sanremo) care să fie transmis simultan, printr-un system de micronde (nu apăruse televiziunea prin satelit) în toate țările acestei uniuni. Proiectul, sub numele de „Eurovision Grand Prix”, a fost adoptat în Consiliul General al EBU (Roma, 19 octombrie 1955). Prima ediție a concursului a avut loc la Lugano (Elveția) în 1956, el fiind organizat anual de atunci și continuă și în prezent. Deși denumirea de „Eurovision” se referă la rețeaua amintită, ea este echivalentă cu celebrul eveniment muical.

În prezent, televiziunea este oferită prin redare analogică (o forma primară a transmisiei), digitală sau sau de înaltă rezoluție – high definition (HD) – cu variante și standarde care continuă să se îmbunătățească de la an la an. Sunetul a devenit în timp tot mai clar, nemaifiind mono, ci stereo, ulterior digital sau HD sorround. Alături de posibilitatea vizionării a unui număr aproape nelimitat de canale TV, atât pe televizoarele „clasice” cât și pe dispozitivele electronice tip telefon mobil, tabletă digitală etc., transmisia în imagine și sunet de înaltă definiție asigură atuurile popularității de care se bucură astăzi televiziunea. Astfel, aceasta a devenit un fenomen socio-cultural deloc de neglijat, cu implicații în diverse sfere ale vieții sociale și economice (educație, economie, sănătate etc.).

Istoricul televiziunii în România

În peisajul românesc, televiziunea și-a făcut simțită prezența încă de la începuturile sale pe plan mondial. Deși apare în timpul celor două războaie mondiale, o perioadă cu un context nu tocmai propice pentru dezvoltarea științifică, atât pentru spațiul românesc, dar și pentru cel european, televiziunea ca fenomen de masă reușește să se dezvolte și să se impună în fața altor medii de informare cum ar fi presa scrisă sau radioul.

Mai concret, televiziunea a pătruns în România încă din perioada în care aceasta era într-un stadiu incipient și experimental în toată lumea. Astfel, după reușita britanicului J.L. Baird din anul 1926 de a transmite semnale de televiziune prin unde radio (la peste 40 de ani după primele experimente publice ale lui Ayrton și Perry), și în alte țări precum Franța, U.R.S.S. și Germania încep să emită diverse servicii experimentale de televiziune pe unde medii (UM) care, fie și numai teoretic, puteau fi recepționate și în anumite zone ale României.

În România, primele teste și experiențe concrete de laborator în domeniul transmisiei la distanță a imaginilor apar în anul de cotitură 1928. În acest an, fizicianul și inginerul George Cristescu publică prima lucrare științifică din România despre televiziune și propune un sistem nou de explorare a imaginii TV, realizând și anumite experimente inedite în acest sens. Ssitemul pus la punct de el era totuși un sistem de televiziune mecanică.

În 1935 inginerul Sergiu Condrea propune o metodă de reducere a benzilor laterale de frecvență a semnalelor de televiziune prin transmisia exclusivă a punctelor mobile ale imaginilor.

În anii '30 au fost publicate mai multe lucrări de popularizare, în paralel cu articole în revistele de specialitate: „Televiziunea” (Constantin Săulescu, Felix Popp, 1936), „Televiziunea și alte înfăptuiri în legătură cu electricitatea” (Mihai Konteschweller, 1938).

Tot din aceeași perioadă datează și primele transmisiuni experimentale făcute în România.

La data de 30 octombrie 1937, inginerul Cristian Musceleanu a prezentat în cadrul Facultății de Științe din București o instalație de televiziune pusă la dispoziție de către celebra firmă olandeză Philips. Camera de luat vederi a instalației era echipată cu un disc marca Nipkow, care oferea o rezoluție de 45 linii la o frecvență de 12,5 cadre pe secundă, iar receptorul era echipat cu un tub catodic cu diametrul de 7 cm. Emițătorul de televiziune avea o putere de 200 W și lucra pe lungimea de undă de 80 m. În seara de 14 noiembrie 1937, Cristian Musceleanu a susținut o conferință publică în sala Atheneului Român, în care a prezentat publicului conceptul de televiziune, făcând totodată și demonstrații cu instalația concepută de către Facultatea de Științe din București, practic prima emisiune de televiziune realizată în țara noastră, în accepția pe care o putem atribui astăzi termenului.

În mai 1938, Philips introduce în România o stație de televiziune modernă, integral electronică, în cadrul expoziției „Luna Bucureștilor”. De data aceasta, camera era echipată cu un iconoscop, iar receptorul Model VI avea un tub catodic care putea proiecta imaginea pe un ecran de 40 × 50 cm. Rezoluția imaginii era de 405 linii, iar emițătorul, aflat într-un camion, avea puterea de 50 W. Potrivit presei din acea vreme, echipamentele valorau în total 40 de milioane de lei, iar transportul și instalarea lor a costat 2 milioane de lei. Publicul vizitator avea posibilitatea să asiste la lucrările studioului de televiziune și chiarsă se lase filmat, urmând ca transmisia să aibă loc simultan într-o sală de recepție, bineînțeles contra unei taxe speciale. Receptorul stației era prevăzut cu un tub catodic.

În 1939, o altă firmă cu renume, Telefunken din Germania, a prezentat un alt sistem de televiziune: transmisia realizată prin cablu. Camera video filma în direct din Sala Dalles din București.

Din nefericire, izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial și venirea ulterioară a comuniștilor la conducerea țării a decalat cu ani buni evoluția firească a televiziunii românești.

Abia începând cu anul 1953 a fost conceput și construit primul emițător de televiziune românesc, pe baza documentației sovietice, în laboratorul de cercetări de telecomunicații al Ministerului Poștelor și Telecomunicațiilor. Emițătorul de 400 W, în alb-negru, a fost conceput de către un colectiv de specialiști condus de către profesorul Alexandru Spătaru, fiind format din inginerii Grigore Antonescu, Octav Gheorghiu, Adrian Gheron, Nicolae Luncescu, Gheorghe Răducanu și tehnicienii Traian Anghel, Simion Grigorescu, Ștefan Stanef.

În ianuarie 1955 a fost obținută prima imagine TV inteligibilă, iar până în vara aceluiași an stația a fost pusă la punct. Emițătorul pentru imagini a avut inițial puterea de 1 kW, dar ulterior aceasta a fost crescută la 2 kW, putând acoperi întreg Bucureștiul și împrejurimile. Stația a fost concepută pentru a transmite exclusiv imagini filmate în prealabil pe peliculă. Definiția imaginilor emise era de 320 de linii și 50 de semicadre întrețesute (interlaced) pe secundă.

Prima emisiune a stației experimentale din București s-a difuzat pe 21 august 1955, între orele 20:00 și 22:00, dată la care începe practic difuzarea regulată de transmisii TV. Cu un sfert de oră înaintea începerii emisiunii, a început să fie difuzată imaginea de identificare a stației, având pe fundal celebrul hit muzical la vremea respectivă „București, București, peste vreme să trăiești, mai voinic, mai frumos…”. La ora 20:00, pe micul ecran și-a făcut apariția prima crainică profesionistă, Cleo Stieber; aceasta și-a început discursul cu celebrele cuvinte: „Bună seara, dragi spectatori. Aici Stația experimentală de televiziune București. Începem primul nostru program…”. Au fost difuzate jurnalul de actualități nr. 31, o prezentare din „Tăunul”, documentarul „Asia sovietică”, desenul animat „Ursuleții” și alte filme. Deoarece stația dispunea de un singur videoproiector, pe durata schimbării filmelor existau pauze, în care se difuzau diafilme și muzică. Emisiile au continuat și în zilele de 22, 23 și 24 august 1955, cu alte filme. Programul începea la ora 19:00 și avea, de regulă, o durată de aproximativ de trei ore.

Totuși, prima emisiune profesionistă de televiziune din România a avut loc în noaptea de 31 decembrie 1956 spre 1 ianuarie 1957, din sediul inițial al Televiziunii de pe strada Molière, Nr. 2. (zona Floreasca).

Emisiunile TVR puteau fi recepționate pe un număr limitat de televizoare importate din U.R.S.S., (modele precum „Leningrad”, „Rubin” sau „Temp”), disponibile mai ales pentru oficialitățile de la București. Pentru publicul larg au fost amenajate săli de vizionare la magazinul „Electrotehnica” de pe Bulevardul Magheru, magazinul „Tehnometal” de pe Calea Victoriei, Cooperativa „Radio Progres” de pe Bulevardul Magheru, Muzeul Tehnic din Parcul Carol, la terenurile de tenis din Parcul Național, în parcul de distracții din parcul Herăstrău și la magazinul „Sport-Muzică” din strada Academiei. Ulterior, numărul acestora a sporit.

Până în noiembrie 1955, programele s-au difuzat cu intermitență. Începând cu data de 12 noiembrie, emisiunile au fost difuzate cu regularitate sâmbăta, între orele 19:00 și 21:00, transmițându-se câte un documentar și un film artistic. În decembrie 1955, emisiunile au fost extinse și în cursul săptămânii, special pentru a putea fi recepționate la expoziția „Aspecte ale construcției pașnice în U.R.S.S.”. Pe 28 și 29 decembrie a fost transmis filmul „Desfășurarea”, iar pe 30, 31 decembrie și 1 ianuarie 1956 au fost transmise documentarele „376 de zile”, „La Polul Nord”, „Maeștrii sportului”, „Schiorii sovietici”.

În anul 1956 emisiunile experimentale au constat în continuare din filme artistice și documentare, jurnale de actualități, desene animate etc. Stația experimentală de televiziune și-a încetat emisia odată cu înființarea postului public. Înregistrându-se creșterea volumului de programe, a devenit crainic al televiziunii carismaticul Florin Brătescu, celebru la acea vreme prin timbrul său vocal deosebit și cu mare priză la public (în special cel feminin). Ulterior, a fost angajată crainica Ioana Măgură, căsătorită Măgură-Bernard, mult mai cunoscută în calitate de crainică și realizatoare la Radio Europa Liberă între anii 1970 și 1995.

Cu ocazia desfășurării lucrărilor Congresului al II-lea al Partidului Muncitoresc Român (PMR), s-a decis oficial înființarea unui post public de televiziune până la sfârșitul anului 1956. Astfel, la data de 14 decembrie1956, pe turnul Casei Presei Libere a fost montată o antenă de 12 metri. Stația de emisie a fost instalată la etajele 11, 12 și 13 ale aceleiași clădiri, ea constând din utilaje furnizate în totalitate de către U.R.S.S. Puterea stației era de 15 kW, acoperind teritoriu pe o rază de peste 60 km. Legătura cu studiourile de televiziune din strada Molière se făcea printr-un cablu coaxial lung de 3,5 km.

Postul public de televiziune a fost inaugurat pe 31 decembrie 1956. Modelul instituției a fost preluat după modelul BBC, spectrul frecvențelor fiind limitat și realizându-se un program național standardizat. Prin acest demers, instituția televiziunii își asuma rolul deosebit de important de a servi interesului public și de a-și îdeplini o serie de obligații în ceea ce privește educația și informarea cetățenilor de toate vârstele.

Pentru o mai bună înțelegere a evoluției televiziunii în România, câteva detalii tehnice despre începuturile TVR sunt utile. Astfel, Studioul Național de Televiziune, amplasat în strada Molière nr. 2 din București, era locul din care se emitea prin intermediul emițătorului din fosta Casa Scînteii (actualmente Casa Presei Libere).

Anul 1957 aduce pentru televiziunea din România câteva premiere naționale: primul car de reportaj intră în dotarea TVR, se înființează o stație pentru recepția emisiunilor din exteriorul României, sunt efectuate două transmisii în direct a unor evenimente, primul fiind unul muzical – concertul din februarie al celebrului solist francez Ives Montand de la Sala Floreasca – iar cel de-al doilea un eveniment sportiv – meciul de rugby dintre echipa Angliei și cea a României (5 mai 1957). Emisia în această perioadă era efectuată cu ajutorul unui emițător de 22 kW, în standardul D, pe canalul 2 al Televiziunii Române. La 1 iunie al aceluiași an are loc și prima emisiune dedicată copiilor, de la Teatrul „Țăndărică”. Până la sfârșitul anului, emisia programelor TV va atinge cinci zile pe săptămână (luni, marți, joi și în week-end).

În luna martie 1959 începe difuzarea celei mai longevive emisiuni a TVR, „Emisiunea pentru sate”, devenită ulterior „Viața satului”. La 23 mai are loc prima difuzare a unei piese de teatru.

În anul 1960 se achiziționează cel de-al doilea car de reportaj, urmat de încă două în 1962.

Programele TV în acea perioadă erau transmise șase zile din șapte, cu o durată de aproximativ 4 ore pe zi, cu excepția duminicii când exista și un program matinal, dedicat telespectatorilor de toate vârstele.

În anul 1964 încep și primele experimente cu televiziunea în culori, dar prima transmisie color are loc abia în anul 1983, aspect asupra căruia vom reveni.

Televiziunea ajunge să acopere în 1965 aproximativ 40% din teritoriul țării, înregistrându-se un număr de 500.000 de abonați. Pe 21 aprilie își face apariția „Teleenciclopedia”, cea mai longevivă emisiune cu caracter cultural, axată pe filme documentare din domenii diverse. Actualmente, este transmisă pe canalul TVR 1 sâmbăta, începând cu ora 18:00.

În același an se renunță la emițătorul rusesc de pe „Casa Scînteii” în favoarea unuia modern, de fabricație elvețiană, cu o putere superioară.

Anul 1968 este cel al inaugurării noului sediu din Calea Dorobanților, păstrat până în prezent, constituit pe atunci din 3 studiouri de producție, 1 studio de știri, 1 studio pentru înregistrări muzicale și alte incinte cu facilități destinate producției și montajului. Se începe și emisia de programe TV de lunea, iar miercurea încep să fie difuzate filme artistice clasice sub genericul „Telecinemateca”. Se continuă testarea transmisiilor în culori, programul TV se diversifică mult, dar din cauza problemelor financiare se renunță temporar la acestea. Se începe și organizarea de către TVR a Festivalului „Cerbul de Aur” de la Brașov (desfășurat în perioada 5 – 10 martie), spectacol-concurs care reunește interpreți de muzică ușoară din toată lumea; el continuă până în anul 1971, urmat de o întrerupere de mai mulți ani, până la reluarea acestuia, în anul 1992. Ultima ediție a Festivalului are loc în anul 2009.

Interesul cetățenilor pentru această formă de comunicare în masă a fost deosebit în România, cifrele confirmând cererea crescută de televiziune, dar și existența unui număr din ce în ce mai mare de consumatori. Astfel, în 1965 numărul abonaților la serviciul public de televiziune ajungea la impresionanta cifră de 500.000, iar în anul 1970 la 1,5 milioane. O altă dovadă a interesului crescut pentru televiziune a fost și apariția în 1968 a programului 2 de televiziune, astfel că numărul orelor de program atingea cifra 100 la nivelul anului 1980. În acea perioadă, prin grija unor specialiști precum Nicolae Stanciu, calitatea imaginii transmise se menținea la cote înalte.

În anul 1978 încep să se resimtă primele efecte ale politicii de austeritate impuse de regimul Ceaușescu privind binecunoscuta „economie de energie”, spațiul de emisie dedicat programelor TVR începând să se diminueze. Din 1982 însă, orele de program încep să se reducă drastic, culminând în 1985 cu desființarea canalului 2 și limitarea canalului 1 la doar două și ulterior trei ore pe zi (de lunea până vinerea între orele 20:00 și 22:00).

Chiar dacă regimul comunist privea cu scepticism transmisia în culori, totuși conducerea Televiziunii Române de la acea vreme ia inițiativa de a testa televiziunea color în sistem PAL. După numeroase probe, ocazia se ivește la data de 23 august 1983, când Televiziunea Română realizează prima transmisie color oficială a paradei militare și a manifestațiilor aritistice cu ocazia Zilei Naționale de atunci, primită cu mare entuziasm de către publicul telespectator.

Din cauza cenzurii impuse de regimul politic comunist, dat fiind faptul că România a adoptat sistemul PAL contrar tuturor celorlalte țări din blocul comunist, inclusiv U.R.S.S. care adoptaseră sistemul SECAM (sistem asemănător cu PAL, dar cu dispozitiv analogic de memorare a liniei afișate anterior, pentru o stabilitate mai bună a imaginii) dar și din rațiuni economice, dezvoltarea televiziunii în culori se făcea cu mare dificultate. Prin urmare, o bună perioadă de timp s-au transmis programe „parțial-color”, în funcție de proveniența materialelor difuzate, de dotările tehnice (regiile de producție ale studiourilor mari erau încă alb-negru), dar mai ales în funcție de deciziile cu caracter politic ale regimului cominist aflat la putere.

Anul 1989 este un an important în istoria televiziunii din România, deoarece în luna decembrie TVR are ocazia de a transmite în direct unul din evenimentele majore ale istoriei recente a României, Revoluția anticomunistă română din 1989. Dintr-o altă perspectivă, acest eveniment este de maximă importanță pentru istoria acestei instituții, deoarece a devenit instantaneu un actor activ în aceste evenimente. Tot în această perioadă poate fi consemnată o primă măsură de rebranding a postului de televiziune de la înființarea sa: transformarea TVR în TVRL – Televiziunea Română Liberă.

La data de 19 februarie 1990, canalul 2 al TVR începe să reemită. Între 1990 și 1998 emit, pe rând, studiourile locale ale TVR: TVR Cluj, TVR Iași, TVR Timișoara, TVR Craiova.

În 1994 prin Legea 41 din 17 iunie 1994 este înființată Societatea Română de Televiziune, un serviciu public autonom de interes național, independent editorial, prin reorganizarea structurală Radioteleviziunii Române. Prin această lege sunt preluate bunurile și personalul moștenite de la Televiziunea Română și se ia măsura despărțirii celor două instituții neseparate până în acel moment: radioul și televiziunea.

În anul 1995 intră în emisie și canalul TVR Internațional, iar în 2002 se lansează și canalul TVR Cultural. Pe 10 octombrie 2008 începe să emită canalul TVR3, prin satelit, fiind destinat transmisiilor regionale din țară. Între 2008și 2012, cu unele dificultăți, emite canalul TVR Info, devenit ulterior TVR News. Este o perioadă de criză în Televiziunea Română, audiența scăzând simțitor, au loc o serie de concedieri și schimbări în conducerea acesteia. Canalul TVR Cultural își încetează în mod nejustificat emisia, programele fiind preluate parțial de către TVR 2.

Anul 2011 aduce cu el și primele emisii în HD, culminând cu anul 2014, odată cu adoptarea transmisiei în format 16:9 și în sistemul analogic de transmisie, urmând ca din iunie 2015 Televiziunea Română să transmită în format digital, aspect care va fi discutat pe larg în capitolul al II-lea.

Schimbarea sistemului economico-politic din 1989 și-a pus cu putere amprenta și în domeniul audiovizualului românesc. Fiind un teren propice și neexploatat, acesta suferă schimbări evidente și de amploare după evenimentele din 1989. De la începutul anului 1992, anul apariției Legii audiovizualului și până în anul 2000, Consiliului Național al Audiovizualului (CNA) a acordat numeroase licențe TV pentru emisie terestre, licențe pentru transmisia programelor prin cablu și licențe pentru emisia prin satelit. O statistică realizată la sfârșitul anului 2004 prezintă astfel situația audiovizualului din România: 99 canale TV, 600 societăți de cablu, 9 posturi care emit prin satelit. Din cele 253 de licențe de emisie cele mai multe sunt acordate pentru posturi locale, conform statisticii din 2004 doar 3 județe neavând licențe pentru astfel de posturi: Călărași, Giurgiu și Ilfov.

În concluzie, TVR sau Societatea Română de Televiziune (SRTv) rămâne instituție de televiziune publică, emițând actualmente pe 5 canale: TVR1, TVR2, TVR3, TVR Internațional și TVR News. Versiunea în înaltă definiție, TVR HD, emite deopotrivă prin satelit și prin cablu de fibră optică. Actualmente, studiouri regionale se găsesc la Cluj-Napoca, Iași, Târgu Mureș, Timișoara și Craiova. Aceste studiouri asigură împreună transmisia canalului TVR 3.

În prezent în România există o multitudine de posturi TV comerciale private care acoperă o largă paletă de preferințe și răspund unor cereri dintre cele mai diverse. Astfel, există televiziuni generaliste, cu program diversificat, precum Antena 1, Pro TV, Prima TV, Național TV dar și televiziuni cu programe de nișă: știri – Antena 3, Realitatea TV, B1, N24, România TV, TVR News, Digi 24; televiziuni dedicate publicului feminin – Acasă, Euforia Lifestyle TV; televiziuni dedicate sporturilor – Sport.ro, Dolce Sport (1, 2, 3, 4), DIGI Sport (1, 2, 3); televiziuni dedicate iubitorilor muzicii – MTV România, U TV, Etno TV, Favorit TV, Hora TV, ZU TV etc. și o multitudine de canale private cu caracter regional sau local.

Pe data de 11 iunie 2014 a fost lansată platforma de satelit Orange TV (aparținând de operatorul de telefonie mobile Orange), televiziunile din oferta sa fiind retransmise prin intermediul companiei de sateliți SES și oferind telespectatorilor 100 de canale, 40 fiind în formatul HD, iar dintre acestea un număr de 26 sunt în premieră retransmise în România

În România, comparativ cu presa scrisă, unde toate fostele publicații au fost privatizate imediat după evenimentele din decembrie 1989, mediul audio-vizual a fost afectat de apariția acestor numeroase posturi private de radio și televiziune. La ora actuală, pe piața audiovizualului autohton exista mai multe zeci de posturi private de televiziune care tind să se grupeze în mari concerne de presă. Unele dintre cele mai bine cotate posturi de televiziune private, în afară de cele destinate aproape exclusiv știrilor, sunt PRO TV și Antena 1, care transmit prin satelit si pot fi receptate prin cablu în întreaga țară. Ambele posturi au deschis și stații locale, de asemenea receptabile prin rețelele de cablu.

Potrivit unui studiu realizat recent de către Centrul European de Jurnalism, peste 80% dintre familiile care locuiesc in București beneficiaza de cablu TV. De asemenea, sursa menționată susține că numarul de abonați pentru televiziunea prin cablu în România depășește cu 7% cifrele prezentate de țări dezvoltate precum Franța sau Marea Britanie. România are, în prezent, peste 700 de distribuitori de televiziune prin cablu, oferind abonaților lor acces la posturi de televiziune din România, Europa și Statele Unite ale Americii, alături de facilitățile oferite de conexiunea de mare viteză la Internet și telefonia digitală, toate în schimbul unei taxe accesibile pentru consumatori.

CAPITOLUL II

TELEVIZIUNEA PUBLICĂ ȘI

TELEVIZIUNEA PRIVATĂ ÎN ROMÂNIA

2.1 Generalități

Pentru început, sunt necesare anumite delimitări conceptuale, înainte de a trata în detaliu despre situația televiziunii publice în raport cu cele private de la noi din țară și a analiza îndeaproape fenomenul numit consum mass-media unde urmărirea emisiunilor televizate ocupă un loc deosebit de important.

Din punct de vedere etimologic, cuvântul „televiziune” este o cobinație din grecescul tèle („departe”) și latinescu visio („vedere”), având literal semnificația de „a vedea de la distanță”. Prin urmare, televiziunea, numită în mod curent și TV, reprezintă un mod de comunicație la distanță – telecomunicație – ca și radioul, având în plus posibilitatea de a putea transmite către receptori nu numai sunetul, dar și imaginea în trei moduri: monocrom (în alb și negru), color și în trei dimensiuni (3D).

În mod curent, termenul de „televiziune” desemnează receptorul TV cu accesoriile aferente, programele de televiziune sau însuși mediul de transmisie televizată sau, cu alte cuvinte, desemnează deopotrivă un emițător, un receptor sau chiar un canal prin care se transmit emisiunile TV.

Televiziunea, istoricește vorbind, poate fi privită ca un fenomen socio-cultural reprezentativ al secolului XX și începutul secolului XXI. Astfel, după ce a servit ca formă brută de experiment la sfârșitul anilor ’20, a căpătat o mare popularitate în Marea Britanie și SUA, (deținerea unui receptor TV devenind un lucru obișnuit în casele unor persoane particulare), ajungându-se în anii 50 să devină principalul mediu de influențare a opiniei publice, fiind mult mai credibil și mai atractiv decât radioul și presa scrisă în acest sens. Ulterior, utilizarea receptoarelor TV a oferit în afară de recepționarea emisiunilor transmise, și posibilitatea urmăririi de materiale înregistrate pe diverse medii de stocare: bandă magnetică (casetă video VHS, începând cu anul 1976), DVD (disc magnetic compact de capacitate mai mare decât CD-ul, începând cu 1997), Disc Blue-Ray de înaltă definiție – HD (cu capacitate superioară DVD-ului, începând cu anul 2006); de asemenea, tehnologia actuală permite vizionarea materialelor video direct de pe carduri de memorie sau stick-uri (flash drive) sau chiar de pe dispozitive cu mediu de stocare precum PC-urile și laptopurile, telefoanele mobile tip smartphone, playerele iPod, tabletel electronice etc.

Odată cu evoluția aparaturii electronice, s-a dezvoltat și televiziunea, în anul 2010 punându-se bazele televiziunii digitale (fie publică, fie privată) și ulterior a celei de tip smart („inteligentă”), multe televiziuni publice și private beneficiind de posibilitatea de a transmite live / înregistrat emisiuni prin Internet atât evenimente speciale cât și programul de zi cu zi.

Prin urmare, televiziunea este un important mijoc de comunicare în masă (mass-media), ea difuzând, în speță, programe de divertisment (filme, piese de teatru, desene animate, muzică, sport, emisiuni umoristice, emisiuni de varietăți, concursuri), programe culturale (despre literatură, artă, religie, filme documentare, interviuri, talk-show-uri), reclame și nu în ultimul rând, știri.

Un studiu recent arăta că în anul 2013 un procent de aproape 80% din locuințele din întraga lume sunt dotate cu un aparat de recepție TV. Renunțarea la voluminoasele și greoaiele televizoare cu tub catodic (CRT), mari consumatoare de energie și trecerea într-o perioadă relativ scurtă la televizoarele cu ecran plat (eficiente prin volumul redus și consumul mic), de tip plasmă sau LCD (cu cristale lichide) și ulterior la televizoarele cu tehnologie LED (cu diode cu electroluminiscență) și, mai nou OLED (cu diode cu electroluminiscență organică), permițând nu numai crearea unor ecrane plate, dar și ecrane concave sau flexibile, în funcție de preferințele consumatorului și răspunzând și unor nevoi de ordin estetic, nu numai funcțional. Televizoarele din noua generație UHDTV (ultra-high-definition television) prezintă un contrast foarte înalt, o rezoluție a imaginii impresionantă (4K – peste 4000 de pixeli pe orizontală, ajungându-se azi chiar și la impresionanta valoare de 8000 de pixeli – 8K) și sunt capabile să redea imaginile în mișcare la o frecvență tot mai mare, impunând practic televiziunilor publice și private să se adapteze din mers acestei evoluții extrem de rapide.

Indiferent de evoluția ei în timp, televiziunea își păstrează trăsăturile definitorii care au consacrat-o: aceea de ansamblu de principii, metode și tehnici utilizate pentru transmiterea electrică / electronică pe un canal de comunicație a imaginilor în mișcare.

Am văzut în capitolul anterior că televiziunea – alături de radio – este apanajul perioade interbelice (deși primele principii au fost enunțate și aplicate încă din ultimele decade ale secolului XIX, iar prima transmisie TV propriu-zisă și-a făcut loc abia o jumătate de secol mai târziu), imediat după încetarea celui de-al Doilea Război Mondial cererea de receptoare TV din partea populației să crească semnificativ, inclusiv în țări considerate din lumea a III-a.

2.2 Particularitățile televiziunii publice și ale celei private în România;

asemănări, diferențe

În România, ziua de 31 decembrie 1956 rămâne în istorie ca data apariției televiziunii publice ce capital de stat cunoscută sub numele de Televiziunea Română. Modelul de funcționare la acea vreme era influențat de cel francez și de BBC, ceea ce comporta o reducere a frecvențelor de transmisie și standardizarea grilei de programe la nivel național. Până în anul 1968 Televiziunea Română transmitea pe un singur canal, TVR, de la acea dată începând să emită și canalul TVR 2 care, după cum s-a văzut în capitolul I, și-a încetat emisia în anul 1985 din rațiuni economice dictate de regimul lui Ceaușescu. A urmat Revoluția Română din Decembrie 1989, ceea ce a atras liberalizarea televiziunii publice din țara noastră (s-a încercat o schimbare de imagine a TVR, devenind pentru o perioadă TVRL, Televiziunea Română Liberă), din anul 1990 emisia canalului 2 fiind reluată, odată cu diversificarea programului și creșterea numărului de ore de transmisie (16:00 – 23:00).

În urma adoptării Legii nr. 41 din 17.06.1994, ia ființă – prin reorganizarea Radioteleviziunii Române – Societatea Română de Televiziune, serviciu cu caracter public de interes național, independent din punct de vedere editorial, ocazie cu care sunt preluate de la Radioteleviziune patrimoniul și personalul, procedându-se la separarea celor două entități care făceau corp comun până la acea dată, radioul și televiziunea.

Aderarea României la Uniunea Europeană a atras după sine și necesitatea digitalizării rețelelor naționale de televiziune, urmând ca de la data de 17 iunie 2015 televiziunea publică în sistemul clasic PAL să-și înceteze emisia în favoarea sistemului digital DVB (Digital Video Broadcasting), mai precis în standardul DVB-T (Digital Video Broadcasting – Terrestrial, standardul UE pentru transmiterea televiziunii digitale terestre), după ce multe din televiziunile private din Româna trasnmiteau de câțiva ani buni în sistem digital prin cablu, în standardul DVB-C (Digital Video Broadcasting – Cable). Primele emițătoare în noul sistem DVB au fost amplasate în București (emițătoarele Radiocom, pe canalele 54, respectiv 59 și PRO TV, pe canalul 31) și în Sibiu (emițătorul de la Păltiniș, pe canalul 37).

Practic, schimbarea în contextul socio-economic provocată de Revoluția de la 1989 a adus cu sine și schimbări majore în domeniul audiovizualului din România. La 28 mai 1992 apare Legea audiovizualului (Legea Nr. 48), abrogată prin Legea Nr. 504 din 11 iulie 2002. Consilul Național al Audiovizualului (CNA) avea să acorde până în anul 2000 un număr de 235 de licențe pentru emisia TV terestră, 2523 de licențe pentru emisia TV prin cablu și 18 licențe pentru emisia TV prin satelit.

În anul 1991 apare primul canal de televiziune privat, purtând denumirea de SOTI (Societatea Română pentru o Televiziune Independentă, o alternativă la denumirea desuetă Televiziunea de Stat), care emitea pe frecvențele canalului TVR 2 după ora 23:00 cînd acesta își înceta emisia.

Din data de 28 noimebrie 1993 începe să emită canalul privat Antena 1, iar din 1994 canalul Tele 7 ABC (desființat în 2004 în urma falimentului).

Data de 1 decembrie 1995 este o dată importantă pentru istoria canalului PRO TV, fiind momentul în care acesta ia ființă, înlocuind mai vechiul canal de sport C31, eveniment care a revoluționat modul de a face televiziune în România.

În decembrie 1997 ia ființă Canal 38 (Amerom America) care va deveni Prima TV, urmând ca zece ani mai târziu, în debruarie 2007, să ia ființă canalul Kanal D, un prim subsidiar al unui canal de televiziune străin, Kanal D din Turcia.

Apar în timp și canale TV făcând parte din grupuri de companii media private, precum Centrul Național Media, care reunește Național TV (înființat în anul 2003 și care emite și pe teritoriul Republicii Moldova), N24, Favorit TV, Transilvania TV (canal regional).

Din anul 2007, încep să emită în România televiziuni cu conținut exclusiv online, prima dintre acestea fiind Evo TV, care însă și-a încetat activitatea în mai puțin de un an. La fel s-a întâmplat cu televiziunea Brain TV, desființată în anul 2008. În același an, la Iași, începea să emită Șapte.tv, televiziune online făcând parte din grupul de firme locale Unity Group. Apar în scurt timp și alte televiziuni precum HappyFish.ro, Show Time TV, Arena TV, Feminis.ro, Sănătatea TV, Business TV, Mangalia TV, iar multe dintre televiziunile deja consacrate își înființează și un portal online sau își încetează emisia terestră în favoarea trasmiterii pe Internet, precum Nașul TV.

CAPITOLUL III

STUDIU DE CAZ – ISTORIA UNEI TELEVIZIUNI

PRIVATE ROMÂNEȘTI: PRO TV

Scurt istoric

PRO TV este un canal de televiziune privat comercial din România. A fost lansat pe 1 decembrie 1995 (înlocuind mai vechiul Canal 31 axat pe emisiuni cu caracter sportiv, el putând fi recepționat doar în București) și este deținut de compania PRO TV S.A., care face parte din grupul american Central European Media Enterprises (CEME). Apariția acestui post nu numai că a redefinit stilul de a face televiziune în România, dar a revoluționat însuși conceptul de televiziune comercială la noi.

Omul din spatele „industriei” PRO TV este brașoveanul Adrian Sârbu (n. 1955), personalitate pe cât de apreciată de unii, pe atât de contestată de alții, fiind un om extrem de ambițios, cu o gândire strategică remarcabilă și dând dovadă de o severitate uneori exacerbată.

Om de afaceri și important om de televiziune, și-a consolidat cariera înainte de 1989 ca regizor de film la Studioul Sahia din București, în timpul Revoluției anticomuniste fiind unul dintre cei care au filmat evenimentele de atunci. În anul 1990 înființează firma MediaPro, iar un an mai târziu pune bazele agenției de știri Mediafax. În 1993 înființează grupul MediaPro orientat, prin diviziile sale, pe producția și distribuția de filme, programe TV, programe radio, informații, publishing și internet atât în țară cât și în țările din Comunitatea Europeană. Cunoscuta divizie de publishing a MediaPro – Publimedia – servește ca editor al cotidianelor „Gândul” și „Ziarul Financiar”. În anul 2009, grupul MediaPro este vândut trustului CME contra sumei de 10 milioane de dolari, plus acțiuni.

În anul 2007, Adrian Sârbu a devenit director operațional al companiei media CEME, iar la începutul lui 2009 a devenit chiar președintele acestei organizații, pentru ca în câteva luni să devină manager (CEO) al CME, cea mai înaltă poziție executivă ocupată vreodată de un român într-o companie multinațională. Ocuprea acestei poziții însemnate a venit la 14 ani după ce Adrian Sârbu îl convinsese pe fondatorul CME să întreprindă o investiție de 20 de milioane de dolari americani într-un post TV românesc, PRO TV, al cărui director a și devenit. A fost momentul de cotitură al industriei divertismentului de televiziune de la noi din țară.

Îmn anul 2006 Adrian Sîrbu vinde un procent de 5% din acțiunile deținute la compania PRO TV S.A. către CME contra sumei de 27 de milioane de dolari americani, iar un an mai târziu CME mai cumpără de la Sîrbu încă 5% din acțiuni contra sumeid e 50 de milioane de dolari. Sintetic, cariera în afaceri a lui Adrian Sârbu poate fi redată după cum urmează:

1989 – regizor de filme la Studioul Sahia;

1990 – deschide firma MediaPro;

1991 – pune bazele Mediafax;

1993 – lansează postul de radio Pro FM;

1 decembrie 1995 – postul Pro TV emite pentru prima dată;

1997 – apare cotidianul „ProSport”;

1998 – lansează postul Acasă TV și cotidianul „Ziarul financiar” și achiziționează studiourile de film MediaPRO;

2000 – lansează canalul Pro TV Internațional;

2003 – apare revista „Promotor”;

2004 – începe să emită Pro Cinema și apare ;revista „Business Magazin”.

2006 – lansează o filială a Media Pro Pictures în Cehia;

2007 – lansează Sport.ro. Pro TV preia licența MTV, vinde 5% din afaceri către CME.

2009 – devine CEO în cadrul companiei CME.

În anul 1993, Adrian Sârbu cooptează echipele din spatele posturilor TV SOTI și Canal 38 (Amerom) înființând canalul PRO TV ca prim post de televiziune profesionist din România. La acea vreme, acționari erau Sârbu, omul de afaceri Ion Țiriac și trustul Central Media Enterprises (CME). Trebuie menționat că postul PRO TV nu face parte din grupul MediaPro, așa cum nu fac parte din acesta nici canalele de televiziune conexe AcasăTV, ProCinema, Sport.ro și MTV România.

Canalului PRO TV îi revine meritul de a fi devenit în anul 2012 cel mai vizionat canal de televiziune din România, având o cotă de piață medie de 16,8. Reprezintă cel de-al treilea canal TV privat înființat la noi în țară, după Tele7 ABC (desființat în anul 1995) și Antena 1.

Sediul actual al postului este pe Bulevardul Pache Protopopescu, nr. 109, Sectorul 2, București.

Licențele televiziunii Pro TV, dar și a altor televiziuni aferente cum sunt Acasă TV, Pro Cinema, Pro TV Internațional, MTV Romania și Sport.ro, precum și ale posturilor de radio Pro FM, Info Pro și Pro Clasic sunt operate de către Compania PRO TV S.A. care face parte, bineînțeles, din grupul CEME.

Începând cu 3 septembrie 1999 compania emite de asemenea un semnal propriu pentru Republica Moldova, sub marca PRO TV Chișinău, care difuzează pe lângă programele PRO TV București (după o grilă proprie, diferită de cea românească) o serie de jurnale și emisiuni locale și propriile calupuri publicitare pe toată durata zilei.

„Știrile PRO TV” este cea mai urmărită emisiune de știri din România, cu o medie de 9,3 puncte de rating și 25,1% cotă de piață, fiind urmărită de peste un milion detelespectatori din mediul urban. A câștigat în septembrie 2008 „International Emmy Award News pe 2008” pentru campania jurnalistică „Tu știi ce mai face copilul tău?”

În anul 2006, PRO TV SA a înființat divizia de online IBU Pro Tv (Internet Business Unit), care operează site-uri de top din Internetul românesc după cum urmează:

www.stirilePRO TV.ro;

www.sport.ro;

www.acasatv.ro;

www.perfecte.ro;

www.profm.ro;

www.PRO TV.ro;

www.kombat.ro;

www.mtv.ro;

www.infopro.ro;

www.procinema.ro;

www.cimemapro.ro;

www.crimetime.ro;

www.incont.ro;

www.provideo.ro;

www.hmultiplex.ro;

www.wrestlingfan.ro

Personalități marcante ale televiziunii PRO TV

Încă de la înființarea sa, postul PRO TV lansează și relansează mari vedete ale mass-mediei și show-business-ului autohton precum:

Florin Călinescu, actor și director de teatru și televiziune (pe care telespectatorii români și-l aminteau din filme precum „Ștefan Luchian” din 1981 unde juca rolul lui Tudor Arghezi alături de alți mari actori precum Ion Caramitru, George Constantin etc., dar mai ales din cel mai lung serial din istoria televiziunii române, „Lumini și umbre” difuzat prima oară între anii 1979 și 1982);

Andreea Esca (căsătorită Eram), cea mai longevivă prezentatoare de știri din România, și-a început cariera la PRO Tv al 1 decembrie 1995 prin salutul celebru „Bună seara, România, bună seara, București, PRO TV te salută!”, iar de atunci prezintă știrile pentru postul de televiziune PRO TV; este și în prezent este jurnalist și realizator-prezentator la Știrile PRO TV și director al revistei „The ONE”, în îndelungata sa carieră primind numeroase distincții pentru Femeia anului 2002 și 2003, Cel mai bun prezentator de știri (2001 – 2003), premiul C.N.A. pentru Cel mai iubit om de televiziune (2003), Premiul de excelență TV Mania (2008);

Florin „Busu” Busuioc, actor român, cunoscut prezentator al rubricii „Vremea” din cadrul Știrilor Pro TV; în anul 2010 este desemnat de către Societatea Europeană de Meteorologie ca cel mai bun prezentator meteo al anului din Europa datorită stilului său original;

Mihai Dedu, prezentator de știri încă din anul 1993 când s-a înființat Canal 31, la foarte scurt timp după ce a plecat de la postul de radio Pro FM; în îndelungata sa carieră a prezentat știri alături de Andreea Berecleanu, Florina Fernandez, Olivia Steer și ulterior Andreea Liptak;

Andreea Raicu, cunoscută prezentatoare de televiziune, fotomodel celebru în țară și peste hotare, redactor de modă, ambasador al frumuseții, stilului de viață sănătos și al bunului gust în vestimentație, important activist pentru numeroase ONG-uri etc.;

Neti Sandu, cea mai longevivă prezentatoare PRO TV alături de Andreea Esca; provenită de la postul de radio Pro FM ca realizatoare a emisiunii Prieteni Pro FM, salut! este de două decenii realizatoarea tradițională a rubricii „Horoscop” din cadrul emisiunilor matinale și până la data de 14 octombrie 2013 realizatoare a rubricii omonime din cadrul ediției tipărite a revistei PRO TV Magazin;

Mihaela Rădulescu (născută Andreea Țigănașu), cunoscută vedetă de televiziune, important realizatoarer și moderatoare de emisiuni de radio și televiziune, regizoare, scenaristă, editorialistă independentă, a lucrat inițial la postul Tele 7 ABC, iar după desființarea acestuia a funcționat la PRO TV timp de patru ani ca reporter și redactor al matinalului gazduit de Florin Călinescu; recent a devenit unul dintre membrii juriului emisiunii Românii au talent difuzată tot de PRO TV;

Teodora Virginia Trandafir (născută Uță), îndrăgită prezentatoare de televiziune originară din Pitești, fostă producătoare, actriță, prezentatoare de radio și deputată PDL, cunoscută pentru moderarea emisiunii Teo, difuzată de ProTV în perioada 2000-2006; din data de 9 septembrie 2013 prezentă emisiunea Teo Show de la Kanal D.

Loredana Groza (Boncea), consacrată cântăreață de muzică ușoară, actriță, compozitoare, prezentatoare TV, autoare, dansatoare, antrenoare în show-ul musical „Vocea României”, precum și promotoare a diverse produse cosmetice pentru firme cunoscute;

Andi Moisescu, jurnalist, inițial realizator de programe la diverse posturi de radio din țară, a venit ca prezentator la PRO TV la inițiativa lui Florin Călinescu; actualmente este realizatorul emisiunii „Apropo TV”;

Tudor Chirilă, îndrăgit actor, muzician, compozitor și producător român, fost solist al formației „Vama Veche” (înființând ulterior formația Vama);

Cabral Neculai Ibacka, prezentator de televiziune, actor, antrenor de Tae Bo și fost luptător de kickboxing român;

Andrei Tiberiu Maria – mult mai cunoscut publicului sub pseudonimul Smiley – cântăreț, compozitor, producător, prezentator și actor român, membru al trupei muzicale Simplu, având în același timp și o carieră solo; actualmente coprezentator la concursul televizat Românii au talent împreună cu Pavel Bartoș și membru în juriul concursului muzical Vocea României;

Pavel Bartoș, actor de teatru, film și televiziune român, comediant, vedetă TV; actualmente este coprezentator la show-urile Vocea României și Românii au talent alături de Smiley;

Iulia Vântur, prezentatoare de televiziune, actor și model, remarcată îndeosebi pentru rolul de co-prezentator al unuia dintre cele mai populare și longevive show-uri TV live din România, Dansez pentru tine, alături de Ștefan Bănică Jr.; important este faptul că timp de 10 ani a fost prezentatoarea știrilor PRO TV, iar din anul 2006 prezentatoarea știrilor în prime time și week-end, ea primind și numeroase premii pentru activitatea sa în televiziune (este una dintre puținele vedete TV care au realizat performanța de a prezenta numai emisiuni live);

Raluca Arvat, îndrăgită editoare și prezentatoare a știrilor sportive de la PRO TV și prima de acest fel din țară, începându-și cariera ca reporer în Brașov, ulterior devenind producător de știri în același oraș și colaborator al emisiunii matinale Ora 7, bună dimineața!; este înlocuită temporar de către Alexandra Stoian;

Corina Caragea, apreciată prezentatoare de știri sporive, alături de Raluca Arvat;

Alexandra Stoian, prezentatoare a Știrilor PRO TV (rubrica sportivă) de la ora 13:00, după ce o scurtă perioadă a depus activitate la postul local din Iași; o înlocuiește temporar pe Raluca Arvat;

Monica Dascălu, una dintre cele mai frumoase prezentatoare de la PRO TV, și-a început cariera la postul local de la Tg. Mureș, venind la postul „mamă” din București în aceeași perioadă cu alți realizatori și prezentatori de emisiuni precum Cristian Tabără, Elena Lasconi și Ioana Moldovan;

Cristian Leonte, apreciat prezentator de știri, format inițial la postul local din Iași;

Magda Pălimariu, eleganta prezentatoare de la rubrica „Vremea”, s-a alăturat echipei formate din Florin Busuioc și Victor Slav încă din anul 2007;

Dragoș Bucur, îndrăgit actor de film, scenă și televiziune, și prezentatorul TV al showului de la PRO TV Visuri la cheie; a fost premiat doi ani la rând (2009 și 2010) cu Premiul Gopo pentru cel mai bun actor;

Mihai Bobonete, om de televiziune craiovean, cunoscut publicului ca actor de stand-up comedy și prezentator TV al reality show-ului Sunt celebru, scoate-mă de aici! difuzată de PRO TV, mai cunoscut publicului datorită rolului Bobiță din serialul de comedie „Las Fierbinți”; este și co-prezentator, celebru pentru momentele umoristice din cadrul show-ului de umor și satiră politică, Divertis;

Alexandra Irina Măruță (născută Mihai), mai cunoscută sub numele de scenă Andra, vedetă de televiziune și cântăreață de muzică pop, și R&B; s-a lansat la vârsta de doar 14 ani, menținându-se pe primele locuri de la debut până în prezent, în cadrul Romanian Top 100.;

Cătălin Măruță, soț al Andrei, a debutat la PRO TV în anul 2007 ca realizator și prezentator al popularei emisiuni La Măruță (fosta Happy Hour) despre care se va vorbi pe larg în cele ce urmează; a fost premiat de TV Mania pentru Cel mai bun debut și Cea mai bună emisiune, a avut apariții speciale în show-ul Românii au talent și în câteva seriale și filme de lung-metraj;

Răzvan Fodor, solist și actor roman; a activat între anii 2000 și 2006 în cadrul formației românești de muzică rock Krypton;

Constantin „Bebe” Cotimanis, actor român, a fost consacrat mai prin rolul din serialul „Lacrimi de iubire” difuzat de PRO TV între anii 2005 și 2006, deși a debutat în cinematografie încă din anul 1983 în cel de-al treilea film al seriei Mărgelatu „Misterele Bucureștilor” cu Florin Piersic și regretatul Szalbocs Imre Cseh (Szabi Cseh) în rolurile principale.

Postul de televiziune Pro TV HD este unul din cele 3 canale emise în momentul de față de către Pro TV SA, în format de înaltă definiție, celelalte două fiind și Acasă TV HD.

Pro TV HD se poate lăuda că a fost prima televiziune HD din Europa Centrală și de Est, începând transmisia terestră cu știrile de la ora 19:00, la data de 1 decembrie 2006. Postul se poate recepționa prin sistemul DVB-T (trasmisie digitală terestră) pe Canalul 30 în București și pe rețeaua UPC, pe rețeaua DigiTV HD (canalul 5 în cadrul receiverului digital HD Humax Digi+C), iar mai recent prin rețeaua Telekom HD.

Pro TV Internațional este un post de televiziune din România, lansat la data de 29 aprilie 2000 de grupul Media Pro. Este primul canal privat dedicat în exclusivitate diasporei românești. Face parte, alături de Pro TV, Acasă, Pro Cinema, Sport.ro și MTV, din trustul Central European Media Enterprises. PRO TV Internațional poate fi recepționat prin: satelit, cablu, sistemul EDGE, platformă digitală și video streaming. Este un canal privat dedicat în exclusivitate românilor din diaspora sau care muncesc în străinătate. Prin programele sale, postul promovează peste hotare cultura, limba română, tradițiile și obiceiurile poporului român.

Printre cele mai populare emisiuni prezentate și promovate de PRO TV, în afară de cele dedicate știrilor, se numără următoarele:

La Maruță – emisiune de divertisment prezentată si moderată de Cătălin Măruță. Această emisiune este difuzată de luni până vineri în intervalul orar 17:30-19:00, fiind lider de audiență în acest interval. În emisiune sunt invitate, de obicei, vedete autohtone. Cătălin Măruță are în cadrul emisiunii și un band care însoțește fiecare parte a show-ului cu melodii live personalizate. Formația emisiunii este formată din două trupe: una formată din cinci băieți, și anume trupa Zero, însoțiți de două domnișoare, numite „veverițele lui Măruță”, Alina Chinie și Mădălina, care formează trupa Red Blonde.

Românii au talent (în engleză Romania’s Got Talent) este un spectacol-concurs jurizat de Andra, Constantin Cotimanis, Mihaela Radulescu și Andi Moisescu și prezentată de Smiley și Pavel Bartoș. Prima emisiune a stabilit un record absolut în domeniul emisiunilor de divertisment din România, peste 4 milioane de telespectatori din întreaga țară urmărind emisiunea;

România, te iubesc! – emisiune jurnalistică marca Știrile ProTV, prezentată de Cristian Leonte;

Apropo TV – emisiune de divertisment prezentată de Andi Moisescu, în emisiune se „diseacă” ultimele reclame și evenimente din showbiz-ul românesc;

Ce se întâmplă, doctore? – emisiune medicală prezentată de Oana Cuzino;

Omul care aduce cartea – emisiune în care eseistul și criticul literar independent Dan C. Mihăilescu (n. 1953), realizatorul emisiunii, prezintă selecții dintre ultimele apariții din spațiul publicistic, de la cărți de filosofie, istorie, beletristică, eseistică, memorialistică și până la dicționare și ghiduri practice; modalitatea originală de prezentare oscilează, de la caz la caz, de la una de tip academic la una neconvențională, non-conformistă;

Pro Motor – emisiune dedicată ioubitorilor de automobile, prezentată de Roxana Ciuhulescu;

După 20 de ani – talk show politic, cu numeroși invitați;

Las Fierbinți – sitcom în mai multe episoade prezentând situații comice din viața socială romanțată a locuitorilor din zona rurală;

I Like IT – program TV prezentând cele mai noi tehnologii și știri din domeniul IT, inclusiv jocuri pe calculator și informații de ultimă oră din domeniul roboticii; este prezentat de George Buhnici;

România, te iubesc! – emisiune în care reporterii se străduiesc să promoveze frumusețea României și pe oamenii cu care țara se poate mândri; prezintă de asemenea și documentare și investigații menite să demaște ilegalități comise la nivel local în scopul de a se lua măsurile necesare din partea autorităților pentru combaterea acestora;

Vocea României – talent-show muzical al cărui format provine din Țările de Jos, cu patru membri în juriu (în primul sezon avându-i pe Horia Brenciu, Loredana Groza, Smiley și Marius Moga, iar actualmente, în sezonul al cincilea, pe Adrian Sînă, Mihai Morar, Smiley și Delia Matache); prezentator al emisiunii este Pavel Bartoș în colaborare cu Smiley și alții;

MasterChef România – emisiune culinară prezentată de Răzvan Fodor; cei trei jurați sunt Patrizia Paglieri, Adrian Hâdean și Florin Scripcă. Premiul este de 50.000 de euro;

Lecții de Viață este o emisiune ficțională care se bazează pe întâmplări din viața reală, creată de Constantin Entertainment; este difuzată de luni până vineri în intervalul orar 16:00 – 17:00.

Canalul PRO TV emite non stop, emisia începând la ora 04:00 a.m.; programele prezentate sunt extrem de diversificate și sunt dedicate unei categorii extinse de telespectatori. Grila de programe, de luni până vinri, se prezintă în felul următor:

04:00 – 07:00 – emisiuni în reluare;

07:00 – Știrile PRO TV;

10:30 – emisiunea de divertisment în reluare „La Măruță”;

12:00 – emisiunea informativă Istorie în farfurie;

13:00 – Știrile PRO TV;

14:00 – 16:00 – seriale turcesc;

16:00 – serialul TV „Lecții de viață”;

17:00 – Știrile PRO TV;

17:30 – emisiunea de divertisment „La Măruță”;

19:00 – Știrile PRO TV;

20:30 – sitcom-ul „Las Fierbinți”;

21:30 – film artisitc;

23:30 – Șririle PRO TV;

00:00 – film serial;

01:00 – sitcom-ul în reluare „Las Fierbinți”;

01:45 – serialul polițist american CSI: Miami;

02:30 – film artisitc în reluare (02:15 în week-end);

03:45 – reportajul „România, te iubesc!” (joia).

În week-end, grila de programe se desfășoară după cum urmează:

04:00 – emisiuea de divertisment „Apropo TV” (duminica);

04:30 – emisiune informativă culinară „Istorie în farfurie” (sâmbăta);

05:15 – serial TV;

06:00 – serialul de animație TV „Pinguinii din madagascar”(2 episoade);

07:00 – Șririle PRO TV și emisiunea informativă medicală „Ce se întâmplă, doctore?”;

10:00 – serial TV;

11:00 – reality-show-ul „Ferma Vedetelor”;

13:00 – Șririle PRO TV;

13:15 – emisiunea de divertisment „Sunt celebru, scoate-mă de aici!”;

15:15/15:30 – 19:00 – filme artistic;

19:00 – Șririle PRO TV;

20:30 – 04:00 – filme artistice.

Fiind un post de televiziune privat comercial, emisiunile PRO TV sunt întrerupte de calupuri de publicitate și promo-uri din cele mai diverse domenii.

BIBLIOGRAFIE

Lucrări de specialitate

1. * * * „Psihosociologia culturii de masă”, Editura Științifică, București, 1968;

2. Traian Rotariu, Petre Iluț „Ancheta sociologică și sondajul de opinie”, Editura „Polirom”, Iași, 1997;

3. * * * „Dicționar de sociologie”, coord. C. Zamfir, L. Vlăsceanu, Editura „Babel”, București, 1998

4. * * * „Tratat de sociologie sub coordonarea lui Raymond Boudon”, Editura „Humanitas”, București, 1998;

5. Melvin L. DeFleur,

Sandra Ball-Rokeach „Teorii ale comunicării de masă”, Editura Polirom, Iași, 1999;

6. Corina Crișan,

Cristian Danciu „Manipularea opiniei publice prin televiziune”, Editura Dacia, București, 2000;

6. Douglas Kellner „Cultura media”, Editura Institutul European, Bicirești, 2001;

7. Alex Muchielli „Arta de a influența”, Editura Polirom, Iași, 2002;

8. Mădălina Bălășescu „Manual de producție de televiziune”, Editura Polirom, Iași, 2003

9. Petru Iluț „Valori, atitudini și comportamente sociale”, Editura Polirom, Iași, 2004;

10. Ziauddin Sardar,

Borin Van Loon „Câte ceva despre mass-media”, Editura „Cartea Veche”, București, 2004;

11. Giovanni Sartori „Homo Videns. Imbecilizarea prin televizor și post-gândirea”, Editura Humanitas, București, 2008;

12. Mihai Coman „Introducere în sistemul mass-media”, Ed. a III-a revizuită și adăugită, Editura Polirom, Iași, 2007

13. Remy Rieffel „Sociologia mass-media”, Editura Polirom, Iași, 2008;

14. Gilles Lipovetsky,

Jean Serroy „Ecranul global. Cultura, mass-media și cinema în epoca hipermodernă”, Editura Polirom, Iași, 2008;

15. Ileana Rotaru „Educația pentru comunicare și mass-media”, Editura Eftimie Murgu, Reșița, 2009

Site-ografie

16. http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Televiziunea_%C3%AEn_Rom%C3%A2nia

17. http://ro.wikipedia.org/wiki/Istoria_televiziunii

18. http://www.ipedia.ro/mica-istorie-a-televiziunii-televiziune-1014/

19. http://www.descopera.ro/lumea-digitala/3489507-istoria-din-spatele-micului-ecran

20. http://www.dailybusiness.ro/stiri-media-marketing/istoria-televiziunii-de-la-teletroscop-la-transmisia-in-format-hd-104020/

21. http://en.wikipedia.org/wiki/Pro_TV

22. http://www.protv.ro/

23. http://stirileprotv.ro/protvnews

24. http://www.mediafax.ro/cultura-media/televiziunea-ultra-hd-din-ce-in-ce-mai-prezenta-in-europa-dar-inca-departe-de-romania-11339324

25. Constantin Schifirneț

(coord.) „Europenizarea societății românești și mass-media”, Editura Comunicare.ro, București, 2011, disponibilă online la adresa: https://books.google.ro/books?id=QmDgJb4qI04C&pg=PA111&lpg=PA111&dq=televiziunea+publica+si+privata&source=bl&ots=VF0PVDJ7-R&sig=SuV_58tfu9Tnz4665zXXvEqIorQ&hl=ro&sa=X&ei=KzFaVYHROMeUsAG834H4Dw&ved=0CEsQ6AEwBg#v=onepage&q=televiziunea%20publica%20si%20privata&f=false

26. http://www2.cji.ro/userfiles/file/documente/media_rom3.pdf