Televiziunea Electronica

Proiect de diplomă

Cuprins

Cap.I Scurt istoric

1.Introducere

2.Discul lui Nipkow

3.John Logie Baird – pionierul televiziunii electromecanice

4.Tubul catodic

5.Suflul nou al anilor ’20: televiziunea electronică

6.Prima transmisiune

Cap.II Tehnologii realizatoare de imagine

1.Tubul catodic – CRT(CATODE RAY TUBE)

2.Plasma-PDP(plasma display panel)

3.Afișajul cu cristale lichide- LCD (Liquid Crystal Display)

4. Diferențele dintre CRT, plasmă și LCD

Cap.III Lucrarea practic

1.Noțiuni generale despre rețeaua GPON

2.Instalarea GPON CAS

3. Glosar termeni folosiți pentru partea practică

Cap.I Scurt istoric

1.Introducere

Procesul de naștere al televiziunii, care a debutat acum un secol, a cunoscut un traseu sinuos marcat de eșecuri dar și de reușite, reușite adesea înșelătoare care în momentul de aparent climax sfârșeau adesea cu un”va urma” dezamăgitor.

Înainte de abordarea științifică a fenomenului se cere analizată și latura ezoterică a acestuia. Nu este foarte cunoscut faptul că de fapt adevăratul scop al primelor prototipuri de televizoare și radiouri a fost crearea unor mijloace de comnicare cu cei trecuți în neființă. Drept dovadă stă și faptul eterul, definit astăzi în principiu ca spațiul utilizat pentru propagarea undelor magnetice, definea ”lumea spiritelor”, o dimensiune astrală în care rătăceau sufletele chinuite.

Trecând în sfera rațională a subiectului, nu se poate identifica cu certitudine momentul exact în care acest colos a luat naștere. Imposibilitatea localizării episodului exact care a declanșat nașterii televiziunii se datorează complexității care caracterizează acest fenomen și totodată simultaneității apariției ideilor adiacente acestui domeniu, idei preluate și perfecționate de-a lungul timpului de oamenii de știința din întreaga lume.

”Paternitatea,, fenomenului fiind dificil de stabilit cu exactitate,chiar dacă ar fi să urmăm cele două filiere principale care ghidează tehnologia și anume electricitatea și electromecanica, propun o analiză a principalelor invenții care în opinia mea au constituit puncte de reper în evoluția a accea ce cunoaștem azi sub termenul de ,, televiziune”.

Deși ar părea ușor prematur, nu i se poate nega contribuția unuia dintre cei care au revoluționat chimia modernă și anume a suedezului Jons Jacob Berzelius. În 1817 Berzelius descoperă un metaloid în grupa oxigenului cu capacități electrice. Însă doar mai târziu și anume în anul 1873 un operator de telegraf pe numele lui Joseph May, care lucra la o stație din Irlanda de Vest, descoperă accidental că niște tije de seleniu folosite ca rezistențe, oscilau în valoare sub influența razelor solare puternice. Proprietatea seleniului de a fi fotosensibil a dus la posibilitatea convertirii undelor de lumină în impulsuri electrice. Capacitatea seleniului de a transforma impulsurile luminoase în impulsuri electrice a fost folosită ulterior de cercetătorul german Paul Nipkow în funcționarea primului televizor electromecanic, în ajunul Craciunului anului 1883. 

2.Discul lui Nipkow

Cercetătorul german este cunoscut mai precis pentru inventarea discului rotativ perforat cunoscut sub numele de discul lui Nipkow, dispozitiv care transforma imaginea în impulsuri electrice. Procesul transformare a acestor imagini în impulsuri consta în proiectarea imaginilor pe discul rotativ, dotat cu un senzor de seleniu, și în preluarea unei fâșii orizontale din imaginile dispuse.

După cum se poate oberva în imaginea de mai jos, discul rotativ perforat era prevăzut cu un senzor de seleniu precum și cu găuri de același diametru, care erau dispuse în spirală la distanță egală unele de altele.

Figura 1.1 Discul lui Nipkow

Avantajul major al mașinăriei ilustrului german în vârstă de doar 23 de ani, era că instrumentele de înregistrare și cele de redare erau similare, cu singura diferență că locul senzorului de seleniu din dispozitivul de captare a imaginii era luat de o sursă de lumină cu impulsuri variabile, în structura dispozitivului de redare.

Printre dezavantajele mecanismului putem număra necesitatea existenței unei viteze egale de mișcare a discurilor de redare și a celor de înregistrare. Un alt neajuns îl reprezenta redarea imaginii sub forma unui sector de cerc din cauza formei rotunde a discului. Mai mult decât atât mașinăria dezvoltată de Nipkow nu era aptă să redea imagini în mișcare.

3.John Logie Baird – pionierul televiziunii electromecanice

Utilitatea practică a dispozitivului nipkownian avea sa fie relevata de abia 40 de ani mai târziu, când scoțianul John Logie Baird va transmite la distanță o imagine formată din 28 de linii, la 2 octombrie 1925. Astfel Nipkow își va vedea invenția brevetată pe când avea doar 23 de ani perfecționată de Baird, în pragul vârstei de 70 de ani, într-o demonstrație făcută de ilustrul inginer scoțian la Berlin. Reușita lui Baird avea să se materializeze într-o siluetă încețoșată, caracterizată de o rezoluție de 17 ori mai slabă decât transmisia standard a televiziunii contemporane.

Evenimentul care a marcat însă cu adevărat debutul televiziunii a fost transmiterea unui semnal TV prin linia telefonică ce făcea legătura dintre Londra și Glasgow, adică pe o distanță de 705 km.

Constient de amploare evenimentului, Baird nu a ezitat prea mult până să își înființeze propria firmă tributară mirobolantului fenomen căruia i-a dat naștere. Astfel este ia ființă Baird Television Development Company Ltd. Care debuteză în 1928 cu o transmisiune transatlantică: Londra-New York. Compania înființată de inginerul Baird nu se limiteză la acest succes, continându-și ascensiunea prin realizarea unui program de televiziune pentru rețeaua radiofonică engleză BBC, rețea care inițial si-a întâmpinat proaspătul asociat cu scepticism și ostilitate. Tehnologia scoțianului a fost utilizată ulterior de BBC pentru construirea primei stații de televiziune electromecanică în 1929.

Sistemul inițial al lui Baird în care descompunerea verticală a imaginilor avea 30 de linii, a fost perfecționat treptat urcând de la 60, la 80 la 180 de linii atingand apogeul în 1936 când a ajuns la 240 de linii și 25 de imagini pe secundă. Ilustrul scoțian a reușit chiar performanța de a sincroniza sunetului cu imaginile.

Primul televizor electromecanic produs de compania scoțianului, disponibil publicului american, se numea ”Baird C” și se limita la afișarea imaginilor pe un ecran de 10 centimeri.

Figura 1.2. Primul televizor- Modelul Baird C

4.Tubul catodic

Performanțele lui John Baird se datorează unei alte invenții care a stat la baza transmiterii imaginilor vizuale prin unde radio, și anume tubului catodic iventat de fizicianul  William Crookes  în 1887 și perfecționat mai apoi de  germanul Karl Braun. În cercetările lui, Crookes a folosit doi electrozi plasați într-un tub, electrozi asupra cărora se aplica o înaltă tensiune. În momentul în care aerul era scos din tub, se producea o descărcare luminoasă, curentul trecând între cei doi electrozi. Eliminarea aerului din tub coroborat cu scăderea presiunii și cu apropierea spre vid, determina scăderea treptată a luminii dar totodată dădea strălucire sticlei tubului. Aceste raze catodice ale lui Crookes nu erau altceva decât fascicule de electroni.

După cum se poate vedea în imaginea de mai jos, tubul catodic a Crookes avea o schemă foarte simplistă.

Figura 1.3. Tub catodic

Pompa din schema de mai sus era folosită pentru ajustarea presiunii din interiorul tubului.

Un entuziast al lucrării lui William Crookes și anume Karl Braun i-a continuat cercetările imbunătățindu-le. Astfel Braun a făurit un tub tapetat cu un material care devenea luminos în contact cu razele catodice. Cum anume funcționa acest fantastic tub braunian? Tubul era dotat cu două perechi de plăci metalice paralele și un ecran acoperit cu o substanță fosforescentă. Fasciculul de electroni generat de tensiunea aplicată între plăci, era îndrumat astfel încât să creeze un punct strălucitor de lumină pe ecran. Schimbarea poziției punctului pe ecran putea fi indusă de variația tensiunii dintre plăci. În cinste reușitei lui Braun, tubul catodic este numit în ziua de astăzi, în țările vorbitoare de limba germană, ”tub Braun” („Braunsche Röhre”).

Tubul catodic este folosit astăzi în afară de domeniul televiziunii si la manufactura monitoarelor de calculatoare, jocurilor video, camerelor de luat vederi și ecranelor pentru radare.

5.Suflul nou al anilor ’20: televiziunea electronică

Supremația bairdiană în materia televiziunii electromecanice, de pe continentul european, avea să fie detronată de un alt sistem de televiziune și anume cel electronic, aflat în plină ascensiune în America anilor ’20. Lovitura dată lui Baird a culminat cu trecerea vechiul lui aliat și susținător, și anume BBC de la sistemul electromecanic promovat de scoțian, la sistemul electronic.

Revoluționarea televiziunii, mai precis trecerea de la sistemul electromecanic la cel electronic, i se datorează în principiu inginerului scoțian Campbell Swinton și rusului Boris Rosing. Dacă primul s-a limitat la propunerea unor scheme, rusul Rosing secundat de discipolul său fizicianul Vladimir Zworykin, au construit un dispozitiv de descompunere a imaginilor staționare fundamentat pe un sistem electromecanic de oglinzi și un alt sistem de reproducere bazat pe tubul catodic. Munca nefinalizată a lui Roaring care nu a ajuns să cunoască succesul, a fost continuată de elevul său Zworykin, ajuns cercetător la Radio Corporation of America (RCA) după emigrația din Rusia în America, la sfârșitul revoluției bolșevice. Bazându-se pe studiile efectuate de Swinton, Zworykin perfecționează tubul catodic construind un sistem electronic de procesare a imaginilor, cunoscut și sub numele de iconoscop. Marele merit al iconoscopului a fost acela de a reduce în mod consistent cantitatea de lumină necesară pentru a capta o imagine viabilă, devenind practic sistemul de bază a primei camere de filmat. În ciuda faptului că adesea era supranumit”părintele televiziunii”, Zworykin a respins sistematic distincția argumentând că nu este decât unul dintre zecile de cercetători și inventatori care au contribuit la nașterea acestui colos numit televiziune.

Figura 1.4. Iconoscopul

În opinia multor oameni de știință, adevăratul inventator al televizorului este americanul Philo Farnsworth, care inspirat de studiile lui Einstein, construiește camera video electronică. Denumită Image Dissector, camera lui Farnsworth capta imaginea printr-o lentilă și o convertea lumina în impulsuri electromagnetice. Idealismul americanului în ceea ce privea televiziunea mergea intr-atât de departe încât adesea mărturisea că ”televiziunea va deveni instrumentul cel mai important din lume, va alunga ignoranta si va aduce pacea”. Conștient de revoluția în materie de televiziunea ce avea să se producă, tânărul american își ia măsuri de precauție și înregistrează brevetul diferitelor componente ce erau folosite în construire unui televizor și anume Image Disstector-ul și tubul catodic.

Figura 1.5 Variantă a Image Dissector-ul lui Farnsworth

Acordarea titlului de părinte al televiziunii de către numeroase persoane, se datorează și probabil faptului ca Farnsworth ilustra oarecum prototipul inventatorului prin excelență: sărac, ilustru dar și țintă facilă a caracatiței corporatiste,americanul fiind nevoit să cedeze brevetele înregistrate RCA-ului (Radio Corporation of America).

6.Prima transmisiune

30 aprilie 1939 marchează debutul primei transmisiuni televizate, aceasta având loc cu ocazia deschiderii Expoziției Mondiale de la New York, manifestațiile fiind difuzate de NBC (National Broadcasting Company), sub auspiciile RCA.

Fenomenul televiziunii la fel ca alte domenii considerate extravagante, cunoaște în perioada celui de-al doilea Război Mondial un declin, ca mai apoi, la sfârșitul conflagrației să-și revină miraculos.

Televiziunea și-a lăsat amprenta pe multe domenii cea mai interesantă edeze brevetele înregistrate RCA-ului (Radio Corporation of America).

6.Prima transmisiune

30 aprilie 1939 marchează debutul primei transmisiuni televizate, aceasta având loc cu ocazia deschiderii Expoziției Mondiale de la New York, manifestațiile fiind difuzate de NBC (National Broadcasting Company), sub auspiciile RCA.

Fenomenul televiziunii la fel ca alte domenii considerate extravagante, cunoaște în perioada celui de-al doilea Război Mondial un declin, ca mai apoi, la sfârșitul conflagrației să-și revină miraculos.

Televiziunea și-a lăsat amprenta pe multe domenii cea mai interesantă incursiune în opinia mea a fost pe tărâmul politicii. Astfel un rol important al acesteia s-a conturat în sfera campanilor electorale, favorizând alegerea ca președinte al Americii pe Eisenhower în detrimentul lui Stevenson. De asemenea reușita lui Kennedy împotriva lui Nixon a fost pusă tot în sarcina televiziunii, emisiunile care au redat dezbaterile dintre cei doi fiind urmărite de aproximativ 60-75 de milioane de americani.

Impactul invenției televiziunii este de necontestat: după milioane de ani de dezvoltare lentă a civilizației, apariția televizorului a aruncat în aer toate reperele umanității precum și modul de viață și continua să facă acest lucru zilnic. Indubitabil omul modern trăiește în prezent, în era televiziunii. Primul televizor color electronic a fost prezentat de americanii de la RCA in 1940, dar era o constructie complicata, creata din combinarea optica a doua imagini, proiectate apoi pe un ecran. Un an mai tarziu, NBC si CBS au inceput testele pentru emisia color, dar aceasta nu era compatibila cu televizoarele alb-negru din casele oamenilor. Primul televizor color le-a devenit accesibil americanilor din New York in februarie 1954. Costa 1.295 USD – aproximativ 10.000 USD la valoarea de acum a dolarului american. Tehnologia utilizata de noile televizoare color era asa-numita shadow mask. Existau nu unul, ci trei tunuri catodice care bombardau cu electroni ecranul. Tehnologia a fost patentata de cercetatorul german Werner Flechsig in 1938.

In Romania, prima transmisie color a Televiziunii Romane dateaza din 23 august 1983. Si cine oare nu isi aminteste de primul televizor color romanesc, botezat Telecolor? Era un aparat de o calitate foarte buna, iar pentru acele timpuri nici designul nu era de ici, de colo. Cu toate acestea, n-am inventat noi apa calda. Minunatul Telecolor era o copie fidela (inclusiv prin piesele componente) a unui model numit Colorett, fabricat in Republica Democrata Germana, si costa aproximativ 6.000 de lei, adica vreo trei salarii bune. Singurul lucru de care imi amintesc ca m-a impresionat la televizorul color a fost acela ca in sfarsit puteam distinge diferenta dintre tricourile fotbalistilor de la doua echipe adverse. Griurile de pe televizorul alb-negru erau cateodata imposibil de diferentiat. Nu pot uita nici Teleenciclopedia, care descria mult mai bine lumea exotica in culori.

Cap.II Tehnologii realizatoare de imagine

1.Tubul catodic – CRT(CATODE RAY TUBE)

Tehnologia a fost implementată la scară largă în televizoare în anii’50.

Procesul pe scurt: într-un televizor care folosește tehnologia tuburilor catodice, un pistol trage cu o rază de electroni într-un tub de sticlă numit tub catodic, electronii excită atomii de fosfor care se află la capătul lat al tubului, ceea ce îi face să lumineze. Imaginea de pe ecranul televizorului este obținută prin iluminarea diferitelor zone din stratul de fosfor cu diferite culori și de diferite intensități

Tuburile catodice produc imagini vibrante și conturante dar au un mare dezavantaj: sunt mari și greoaie. Pentru a crește dimensiunea ecranului pe un televizor CRT, trebuie crescută și lungimea tubului și implicit un televizor cu o digonală mare va fi extrem de mare și de greu.

1.1 Componente

În principiu tubul catodic este format dintr-un tub vidat prevăzut cu pereți de sticlă. Unul dintre capetele tubului conține un tun de electroni responsabil cu trimiterea a trei tipuri de fascicule de electroni: un fascicul direcționat către fosforul roșu, unul către cel verde și unul pentru fosforul albastru. Capătul opus este prevăzut cu un ecran acoperit de un strat de fosfor, cate unul corespunzător pentru fiecare culoare: roșu, verde și albastru. Pe sticla din fața monitorului tunul de electroni va proiecta imaginea.

Pentru formarea imaginii, tunul de electroni sub influența căldurii emite un fascicul de electroni care vor fi atrași de celălat capăt al tubului. Prin urmare magnetismul care controlează fasciculele de lumină care vor fi responsabile de generarea imaginii, nu este altceva decât rezultatul înaltei tensiuni aplicate.

O altă componentă indispensabilă în ceea ce privește mecansmul de funcționare a tubului catodic, o constituie bobina de control a focalizării și de deflexie responsabilă de direcționarea undei spre un punct predefinit al ecranului de fosfor. Odată atins fosforul va emite lumină.

Pentru alinierea fasciculele de electroni, se folosește o placă de metal denumită mască perforată prevăzută cu fante care au rolul de a împărți punctele de fosfor roșu, verde și albastru în grupe de câte trei, una de fiecare culoare. Importanța acestei plăci rezidă în faptul că diferitele tipuri de măști perforate determină calitatea imaginii. În ceea ce privește claritatea, aceasta este influențată de distanța dintre grupurile de trei puncte de fosfor de care vorbeam mai sus. Intervalul dintre aceste puncte portă numele de ”dot pitch”.

Figura 2.1.Interiorul unui tub catodic

1.2 Tub catodic- mod de funcționare

Pentru o înțelegere mai riguroasă a modului de funcționare a unui televizor care folosește tubul catodic este necesară studierea a trei fenomene: a remanenței, a frecvenței de scanare a display-ului și a reîmprospătării ecranului.

Remanența este proprietatea fosforului care arată durata persistenței a petei de lumină pe ecran. Aceasta generează imagina palidă regăsită pe ecranul televizorului câteva secunde după oprirea acestuia.

Frecvența de scanare indică ocurența împrospătării imaginii. Este necesar să existe o concordanță riguroasă între remanență și frecvență de scanare, astfel încât să nu existe fenomene secundare precum pâlpâire îndelungată – când remanența este prea mică- sau apariția de imagini fantomă –remanență prea mare.

Fasciculul de electroni lansat de tun, se deplasează într-un model numit rastru care constă în parcurgerea de către unda de electroni a ecranului de la stânga la dreapta pe linii și de sus în jos. Viteza cu care unda de electroni se mișcă pe lățimea ecranului, determină rata de scanare pe orizontală. În timpul acestei deplasări, unda sau fasciculul de electroni tintește fosforul în toate locurile în care trebuie să apară o imagine pe ecran. Mai mult, acest fascicul de electroni variază ca intensitate pentru a putea genera niveluri de strălucire diferită. Pentru păstrarea imaginii, din cauza faptului că odată lumina trimisă începe să se atenueze, parcurgerea ecranului de către fascicul trebuie să fie permanentă. Acest dute-vino continuu poartă numele de reîmprospătarea sau retrasarea ecranului.

Un dispozitiv termoelectronic care este foarte puțin probabil să devină demodat in viitorul apropiat este tubul catodic (CRT). Tubul catodic este folosit ca dispozitiv de afișare în osciloscoape și bine înțeles ca dispozitiv final pentru imagine in sistemele de televiziune (receptoare si monitoare TV).

Tubul catodic este alcătuit din trei elemente de bază: un tun electronic care produce un fascicol intens și focalizat de electroni, un sistem de deflexie a fascicolului de electroni (poate fi electrostatic sau magnetic) și un ecran fluorescent care emite radiații vizibile în punctele de impact cu fascicolul de electroni, datorită stratului de luminofor existent. Fluorescența este o fotoluminiscență care încetează practic odată cu excitația care o produce nedepinzând de temperatură. La ecranele fosforescente fotoluminiscența continua cu o intensitate din ce in ce mai mică si după ce a fost întreruptă excitarea. Durata sa (remanența) depinde de natura materialului (sulfura de calciu, wolframat de bariu, etc.) și de temperatură, putând depași o secunda.

Principalele parți constructive ale tubului catodic (CRT) cu deflexie electrostatica sunt prezentate in figura de mai jos.

De obicei un televizor care folosește un tub catodic are o frecvență de scanare sau mai precis o rată de împrospătare de 85 hertzi, ceea ce s-ar traduce prin reîmprospătarea ecranului de 85 de ori pe secundă. Dacă rata de scanare verticală (o altă denumire pentru rata de reîmprospătare) ar fi mai mică, ecranul al pâlpâi, ceea ce ar duce la suprasolicitarea ochiului. Din păcate, monitoarele mai ieftine au o frecvență de reîmrpospătare fără pâlpâire doar la rezoluțiile mici 640×480.

1.3 Monitoare cu frecvente multiple

    Dacă unele monitoare vechi se caracterizau printr-o rată de reîmprospătare fixă, cele mai multe display-uri posedă o gamă de frecvențe care garantează compatibilitatea cu vaste domenii de standarde video atît prezente cât și viitoare. Prin urmare există display-uri care acceptă și opereaza cu mai multe standarde video, acesta purtând numele de monitoare cu frecvențe multiple. Aceste monitoare se mai regăsesc și sub alte nume precum: multisync, multiscan, multifrequency, autotracking sau autosynchronous.

1.4 Tuburi de imagine curbe sau plate

În ceea ce privește ecranele de fosfor folosite în fabricarea televizoarelor cu tub catodic, ele sunt de două feluri: plate și curbe.

Modelul curbat – până nu de mult timp, cel mai folosit în domniul monitoarelor CRT. Ca principal avantaj al acestui model identificăm prețul scăzut de producție iar ca dezavantaj major se remarcă producerea de către suprafața curbată a display-ului de distorsiuni și fenomene de strălucire, apărute cu precădere în cazul utilizării monitorului într-o cameră puternic iluminată. Ca răspuns la acest dezavantaj major, producătorii au început să folosească tratamente antostrălucire, pentru reducerea reflexiilortipic curbate a tubului. În general aceste ecrane sunt curbate atât pe orizontală cât și pe verticală dar există și ecrane curbate numai pe orizontală fiind plate pe verticală, cum ar fi tuburile dreptunghiulare plate (flat square tube –FST).

În prezent producătorii comercializează diplay-uri cu tuburi catodice plate, atît pe orizontală cât și pe verticală, printre cele mai populare numărându-se DiamondTron NF (NEC-Mitsubihi), PerfectFlat (ViewSonic) și FD Trinitron (Sony). Spre deosebire de tuburile catodice curbate, cele plate oferă o imjagine mai curată și o reflexie mai redusă chiar dacă sunt comercializate la un preț mai ridicat decât suratele lor curbatele. Totuși în ceea ce privește prețul mai ridicat al monitoarelor cu tubvurile plate față de cele curbate, primele reprezintă sunt comercializate la un preț care reprezintă o jumătate sau chiar o treime din prețul cu care se poate achiziționa un monitor plat LCD de aceiași dimensiune.

Figura 2.2 Comparație tub catodic curb (stânga) cu tub catodic plat (dreapta)

Domeniul televiziunii nu putea rămâne sensibil la evoluția tehnologică explozivă din ultimii 20 de ani, astfel încât vechiul sistem CRT ( Cathode Ray Tube) a fost înlocuit treptat cu ecranul PDP (Plasma Display Panel ) și cu cel LCD (Liquid Crystal Display). Aceste noi tehnologii au sărit să rezolve problema dorințelor de a poseda un ecran mai mare fără a ocupa foarte mult spațiu.

2.Plasma-PDP(plasma display panel)

În 1936 un inginer ungar pe numele Kalmar Tihanyi a descris principiul de bază a unui televizor de tip plasmă și a conceput primul sistem de display plat în 1964 a fost realizat primul prototip monocrom de plasmă. În anii ’70, Burroughs, un producător de mașini de calcul și computere a dezvoltat primul display Panaplex. Acesta era un model rudimentar de display pe bază de gaz sau plasmă.

Aceste ecrane au devenit extrem de populare și ușor de recunoscut datorită imaginii portocalii și se regăseau în aproape toate ecranele de pe casele de marcat, calculatoare, mașini de pinball, echipamente aviatice precum radiouri și alte instrumente de navigare. Compania Disney a fost o mare susținătoare a acestei tehnologii inovatoare și cel mai probabil oricine mergea în anii ‘80 în parcul Disney putea să admire o plasmă de 42 de inchi pe care rulau desene animate.

Așadar această tehnologie a fost perfecționată cu peste 30 de ani înainte ca ea să fie vândută cu scopuri comerciale la scară largă.

La începutul anilor ‘90 compania Fujitsu și compania Sony, au realizat primele display-uri plasmă destinate consumului. Acestea aveau o diagonală de 42 de inchi și o rezoluție de 852 pe 480. Ele erau disponibile în doar patru magazine din S.U.A și costau 15.000 $.

După 2006, televizoarele cu plasmă au devenit din ce în ce mai populare însă competiția din partea LCD-urilor le-a făcut să scadă în popularitate iar producători au devenit mai puțini interesați să investească în această tehnologie.

Această alternativă a CRT a apărut pe rafturile magazinelor acum câțiva ani. Rafturile magazinelor s-au umplut cu astfel de display-uri care au diagonalele mai mari decât vechile CRT-uri și sunt de regulă mai subțiri de 15 cm.

Ecranele cu plasmă oferă o rezoluție mai bună decat aparatele tv convenționale. Din acest motiv sunt ideale pentru a beneficia de imaginile la rezoluție mare transmise digital sau de filmele stocate pe format DVD.

În domeniul tehnologiei cu plasmă, inovațiile sunt introduse cu pași rapizi și astfel cele mai bune ecrane din ziua de azi pot reda miliarde de culori. Astfel, imaginea este extrem de clară și de apropiată de realitate, trecerile de la o nuanță la alta fiind foarte fine. Din punct de vedere al acurateții culorilor, nu au rival.

O altă diferență ce distinge calitatea oferita de plasme față de cea oferită de televizoarele obișnuite este reprezentată de luminozitate. Pe când unele aparate cu tub au probleme la luminarea zonelor din colțul imaginii, plasmele oferă aceeași luminozitate tuturor pixelilor, astfel că imaginea este la fel de luminoasă pe tot ecranul.

Plasmele beneficiaza de un ecran perfect plat. Spre deosebire de ecranele CRT ce distorsionează imaginea in margini, în cazul redării pe plasma aceasta este perfectă in orice colț.

Un alt motiv pentru care aparatele cu plasma sunt preferate este design-ul foarte "economic" din punct de vedere al spațiului ocupat. Ecranele au o adâncime de câțiva centimetri și pot fi asezate atât pe un suport, cât și agățate de perete sau chiar de tavan. Spre deosebire de monitoarele de calculator sau aparatele tv clasice, au un format al imaginii de 16:9 – același cu cel din cinematografe. Totuși, transmisiile tv analogice se realizează in formatul 4:3. De asemenea, daca doresti sa conectezi computerul la o plasmă, imaginea va fi transmisa tot in format 4:3. Evident, poti schimba rezoluția pentru widescreen (ecran lat).

Un alt avantaj: nu sunt susceptibile la interferențe magnetice. Poate vi s-a intamplat atunci când folosiți anumite aparate în proximitatea televizoarelor clasice ca acestea să distorsioneze imaginea. Acest lucru se intampla datorită undelor magnetice emise de respectivul aparat. Plasmele, fiind imune la asemenea interferențe, nu vor avea nici o problemă în a reda imaginea la aceeași calitate.

2.1 Componente

Ecranul PDP este format din două straturi de sticlă situate la o distanță de 100-200

µm, având spațiul dintre ele umplut cu neon sau xenon la o presiune situată între 400 și 500 de Torr. Xenonul și neonul sunt introduși în sute de celule mici. Aceste straturi de sticlă sunt prevăzute cu un număr mare de electrozi paraleli orientați în direcții perpendiculare, formând liniile și coloanele imaginii de mai jos.

Figura 2.3 Structură PDP

În punctul de intersecție al unui electrod orizontal cu unul vertical, aplicând potențiale corespunzătoare electrozilor, se poate comanda descărcare de gaze în mod independent.

Acești electrozi folosiți la ionizarea gazului sunt de 2 feluri:

1. Electrozii de adresă – poziționați în spatele celulelor, pe fata interioara a sticlei.

2. Electrozii de afișare – situați în fața celulelor, sunt transparenti și ocrotiți de un strat de oxid de magneziu.

Bazat pe informația transmisă de semnalul video, televizorul luminează mii de mici puncte numiți pixeli, cu o rază de electroni. În cele mai multe sisteme există 3 culori de pixeli: roșu, verde și albastru, de unde si termenul de R.G.B. Culoriile mai sus amintite sunt formate din fosfor, compuși chimici pe care se bazează funcționarea PDP-urilor. Tot pe aceste trei culori se bazează și sistemul de funcționare al televizoarelor CRT. Combinând aceste 3 culori în diferite moduri și proporții, televizorul poate produce întregul spectru de culoare. Ideea de bază a televizoarelor cu plasma este producerea de mici luminițe fluorescente pentru a forma o imagine. Spre deosebire de televizoarele clasice, plasmele creează culori în fiecare pixel, reducându-se astfel spațiul.

Fiecare pixel este alcătuit din 3 lumini fluorescente una roșie, una verde și una albastră. Similar unui CRT, un display de tip plasmă variază intensitatea luminii pe anumite porțiuni pentru a produce o gamă largă de culori. Elementul de bază al unei lumini fluorescente este plasma, un gaz format din trei ioni liberi și electroni. Gazul se transformă în plasmă în momentul interacțiunii acestuia cu electronii încărcați.

2.2 Plasma- mod de funcționare

În condiții normale un gaz este format din particule care nu sunt încărcate energetic; asta înseamnă că atomii individuali care compun gazul au un număr egal de protoni și electroni. Electronii care au o sarcină negativă echilibrează perfect numărul de protoni cu sarcină pozitivă iar atomul nu este încărcat electric în niciun sens. Dacă sunt introduși mulți electroni liberi într-un gaz, situația se schimbă: electronii liberi se lovesc de alți atomi și scot din compoziție alți electroni. Cu un electron lipsă un atom își pierde așadar echilibrul, capătă o sarcină pozitivă și devine un ion.

Într-un televizor de tip plasmă în care este introdus curent electric, particulele încărcate negativ se îndreaptă spre zonele încărcate pozitiv și invers. În această fugă nebună, particulele se izbesc constant unele de altele rezultând fotoni.

Atomii de xenon și neon care sunt atomii folosiți în ecranele plasmă, eliberează fotoni luminoși atunci când sunt loviți. În principali acești atomi eliberează fotoni de culoare violetă, care sunt invizibili ochiului uman. Aceste raze ultraviolete rezultate în urma ciocnirilor, interacționează cu pixelii de fosfor, producând lumină.

Ca să rezumăm modul de funcționare al unui ecran PDP reținem că, pentru a ioniza o anumită celulă, computerul display-ului lansează electroni care se intersectează în acea celulă și face acest lucru de mii de ori într-o fracțiune de secundă, în fiecare celulă în parte și această mișcare, după cum am precizat mai sus, face ca miciile particule să lumineze la diferite intensități formând o imagine. Mai precis, pentru ionizarea gazului dintr-o celulă determinată, electrozii care se intersectează la acea celulă vor fi vor fi încărcați iar gazul din celulă va fi strabătut de curent electric. Imaginea se formează când acest transport de electroni stimulează atomii gazului să emită radiții UV care va interacționa cu fosforul plasat pe peretele interior al celulei.

Avantajul principal al unui display de tip plasmă este că poate fi format din straturi extrem de subțiri și astfel poate să aibă o diagonală foarte mare, fără să crească considerabil în greutate sau în grosime. Deoarece fiecare pixel este luminat individual, imaginea este extrem de luminoasă și arată bine aproape din orice unghi.

Cea mai mare problemă a acestei tehnologii a fost prețul, însă acesta a scăzut considerabil odată cu dezvoltarea pieței. Pentru a genera imagini, plasmele folosesc curentul electric pentru a stimula reactii ale unor gaze nobile (argon, neon, xenon etc.) care produc lumina rosie, albastra sau galbena. Din cauza reactiilor chimice, cantitatea de gaz scade, fapt care duce la scaderea luminozitatii. Gazul nu poate fi inlocuit. Din aceasta cauza, viata ecranului se opreste undeva la 60.000 de ore.

Dacă afișați câteva ore o imagine statică pe o plasma, există riscul ca aceasta să rămână "arsă" în ecran. Ca și cum fantoma imaginii ar ramane intipărită pe display. Problema dispare dacă afișați pentru câteva ore un ecran gri. După câteva zeci de ore de afișare a aceleiași imagini, daunele pot fi ireversibile (burn-in). Modelele mai noi incorporează tehnologie de protecție împotriva acestui fenomen.

În comparație cu un display LCD, o plasmă consumă de aproximativ două ori mai multă energie electrică. Asta pentru că LCD-urile folosesc tuburi fluorescente pentru a ilumina tot ecranul, în timp ce televizoarele cu plasmă folosesc electricitatea pentru a lumina fiecare pixel al ecranului.

3.Afișajul cu cristale lichide- LCD (Liquid Crystal Display)

Tehnologia TFT-LCD, mai pe larg Thin Film-Liquid Crystal Display, a apărut ca o necesitate de a face față noilor tehnologii, cărora sistemul CRT nu le mai era compatibil. Este sesizabilă o oarecare contradicție în termeni având în vedere că starea de agregare a cristalelor este cea solidă. Voi explica mai pe larg procesul prin care cristalele devin opace sau chiar transparente în capitolul ”Sistemul de funcționare al LCD-urilor”

Principalele avantaje care au favorizat trecerea la acest fel de tehnologie, au fost ecranele subțiri care o însoțește dezirabile pentru aplicațiile mobile, tensiunea mică de alimentare și nu în ultimul rând cantitatea mică de căldură disipată.

Dacă inițial dimensiunile și rezoluțiile ecranelor LCD erau similare cu ale ecranelor CRT, treptat tehnologia LCD a crescut, în prezent dimensiunile acestor ecrane depășind cu mult caracteristicile specifice televizoarelor cu tub catodic.

O altă caracteristică care plasează LCD-urile pe o treaptă superioară CRT-urilor este posibilitatea de afișare de mai multă informație datorită tranzistorilor care fac generează o rezoluție mai mare.

Apariție telefoanelor mobile de generația a III-a, care permit redarea aplicaților video, piața de desfacere tehnologiei LCD a crescut considerabil. în principiu această nouă tehnologie a revoluționat domeniile în care existau constrângeri privind spațiul ocupat, domenii precum: financiar, aerospațial sau medical.

În ciuda faptului că aceste domenii, în prezent, au în comun faptul că sunt tributare acestei tehnlogii, caracteristicile solicitate de fiecare filieră sunt esențial diferite. Astfel aplicațiile tv sau monitoarele urmăresc trăsături precum: constrastul, strălucirea sau rezoluția pe când aplicațiile mobile acordă atenție altor particularități precum: puterea, greutatea dar în primul rând dimensiunea.

LCD-ul (Liquid Crystal Display) este un dispozitiv de afisare subtire si plat format dintr-un oarecare numar de pixeli monocromi asezati in fata unei surse de lumina sau a unei oglinzi reflectoare de lumina. Este utilizat frecvent in dispozitive alimentate de baterii (laptop-uri, DVD-Playere portabile) datorita consumului redus de energie. Practic istoria ecranelor LCD incepe cu descoperirea in 1888 de catre Friedrich Reinitzer a cristalelor lichide. Acesta a extras si analizat colesterolul obtinut din morcovi. Primul panou LCD a fost inventat in 1968 de catre John L. Janning, angajat al NCR.

Fiecare pixel al unui ecran LCD este alcatuit dintr-un strat de molecule aliniate intre doi electrozi transparenti si doua filtre folosite pentru polarizare ale caror axe sunt, de obicei, perpendiculare una pe cealalta. Atat materialul folosit pe post de cristal lichid cat si materialul folosit in stratul de aliniere contin compusi ionici. Daca se aplica un camp electric de o anume polaritate pentru o perioada indelungata, acesta material ionic este atras catre suprafete si degradeaza performanta dispozitivului. Acest fenomen poate fi evitat fie prin aplicarea unui curent alternativ, fie prin inversarea polaritatii campului electric atunci cand dispozitivul este accesat. Raspunsul cristalului lichid este identic indiferent de polaritatea campului electric aplicat.

3.1 LCD – Sistem de funcționare

Funcționarea ecranelor LCD se bazează cu preponderență pe elementul funcțional denumit pixel. Acesta este format dintr-o celulă LCD, care la rândul ei este alcătuită din cristale susceptibile de a modifica cantitatea de lumină ce trece prin ele atunci când sub inflența unei diferențe de potențial electric ele își schimbă polarizarea. Diferența de potențial de care vorbim este generată de un sistem de electrozi iar lumina este generată de o sursă plasată în spatele ecranului.

În funcție de modalitatea de afișare, diferențiem două metode de producere a imaginii :
1.Metoda segmentelor – modalitatea de afișare se materializează prin folosirea de electrozi de forme specifice. În principiu această metodă este folosită pentru afișaze simpliste cum ar fi expunerea de caractere.

2.Metoda matricii – elementul care caracterizează acestă metodă este acela că afișarea de caractere și imagini se face folosind electrozi în formă de puncte. Domeniile în care această metodă este folosită cu preponderență sunt cele care utilizează afișaze de rezoluție mare, cum sunt cazurile televizoarelor și al monitoarelor.

În imaginea de mai jos sunt ilustrate cele două metode amintite mai sus,de producerea imaginilor folosind celule LCD:

Figura 2.4. Modalități de afișare

Revenind la metoda matricilor, aceasta la rândul ei se împarte, în funcție de modul de adresare a elementelor matricii în:

Adresarea pasivă – în cadrul acestei metode se folosesc un set de electrozi verticali și un set de electrozi orizontali, iar la fiecare interesecție a electronilor de pozție diferită se află câte un pixel. Controlarea strălucirii pixelului se face prin transmiterea unui curent pe fiecare dintre cei doi electrozi. În ceea ce privesc tranzistoarele, numărul acestora pe verticală și pe orizontală determină rezoluția ecranului; astfel un ecran cu 1024 de tranzistoare pe orizontală și 768 pe verticală va avea o rezoluție de 1024×768.

Având în vedere faptul că afișajele cu matrie pasivă presupun un cost relativ redus și o durabilitate ridicată raportat la afișajele cu matrice active, ele sunt preferate atunci când vine vorba de panouri de afișare de uz industrial sau de sisteme handheld. Sistemele cu matrice pasivă folosesc o structură nematică supertorsadată (supertwist nematic design) de aceea mai sunt cunoscute sub numele de STN.

Avantajul principal al STN LCD este pragul electro optic mai pronunțat, fapt care permite ca matricea din cadrul adresării pasive să aibă mai multe linii și coloane.

Primul prototip de ecran folosind matricea de tip STN a fost dezvoltat în anul 1984 de către Brown Boveri și a fost considerat un deschizător de drumuri pentru industria display-urilor LCD.

Spre deosebire de ecranele cu matrice activă cunoscute sub numele de TFT LCDs, cele cu matrice pasivă prezintă avantajul major că sunt mult mai ieftine datorită modului de fabricație. Un alt plus care merită notat este faptul că aceste ecrane dețin proprietatea de a putea reflecta lumina astfel încât folosirea lor sub lumina directă a soarelui nu va fi o problemă.

”Supertwist” sau supertorsionarea din matricea pasivă face referire la orientarea cristalelor lichide, comparând modul aprins cu modul stins – cu cât răsucirea este mai mare cu atât va fi mai mare constrastul.

Spre deosebire de matricea activă, sarcina ecranelor LCD cu matricea pasivă sunt de tip puls, ceea ce imprimă display-urilor de acest tip o strălucire redusă. Pentru a remedia problema producătorii s-au îndreptat spre o nouă tehnică numită ”LCD cu scanare duală”, care se bazează pe împărțirea ecranelor cu matrice pasivă în două părți egale: superioară și inferioară pebtru mărirea intervalelor dintre pulsuri. Acest mecanism sporește strălucirea și totodată scade timpul de răspuns al ecranului de aceea este folosit cu precădere pentru afișări care suferă schimbări rapide.

DSTN (Dual Scan Twisted Nematic) sau mai pe românește ”LCD cu scanare duală” de care vorbeam mai sus se bazează prin urmare pe realizarea ecranului într-o structură multistrat:

Stratul I – placă de sticlă pulberizată cu un amestec omogen de oxid de metal. Se folosesc materiale transparente pentru a nu interfera și afecta calitatea imaginii

Stratul II – format din electroni, se așează sub primul , și are rolul de alimentare elementele esențiale pentru funcționarea ecranului

Stratul III – format din șanțuri microscopice care au atribuția de a alinia cristalele lichide în poziția corectă

Astfel culorile vizualizate în final nu sunt nimic altceva decât rezultatul filtrării fasciculului de lumină prin aceste straturi.

Adresarea activă – display-urile care folosesc matricea activă sunt dotate cu o matrice de tranzistori pe film subțire (thin-film transistor) sau TFT. În ceea ce privește modul de funcționare a acestor display-uri, rolul TFT-urilor este de a bombarda celulele cu cristale lichide conținute de LCD-uri. În urma procesului, cristalele se vor reorienta și vor filtra lumina albă produsă de o sursă din spatele ecranului. Pentru crearea culorii dorite, filtrele de culoare combină roșu, verde și albastru.

Lumina este produsă printr-un proces de substracție: pentru obținerea culorii dorite din lumina albă sunt extrase componente spectrale.

Figura 2.5 Straturi LCD-matrice activă

Cristal lichid. Sună puțin ciudat, dacă stăm să ne gândim la opoziția aparent clară între cele două forme de existență a unui material. Dacă adăugăm și faptul că morcovii au fost un element esențial în descoperirea substanțelor care astăzi sunt folosite în fabricarea de display-uri LCD, povestea devine cu atât mai fascinantă.

Cristale lichide văzute sub microscop

În 1880, un chimist austriac pe nume Friedrich Richard Reinitzer a descoperit în timp ce lucra la un laborator din Praga că o substanță organică sintetizată din morcovi are două puncte diferite de topire, cu caracteristici foarte diferite. La 145 de grade, substanța se comporta ca un fluid, dar avea o structură cristalină. Descoperirea avea să fie extrem de importantă, pentru că, în viitor, cercetătorii au exploatat proprietățile optice ale structurii cristaline fluide pentru a putea crea primele ecrane bazate pe această substanță.

Sintetizarea unei forme stabile a cristalelor lichide, care să poată fi utilizată industrial, a fost realizată abia în anul 1972. În scurt timp au apărut și primele ecrane LCD, inițial monocrome și extrem de simple. Totul se bazează pe o proprietate specială a cristalelor lichide: atunci când un impuls electric este aplicat, structura internă a stratului de cristale se modifică într-un mod care permite sau nu luminii să treacă prin el. Totul pornește de la o sursă de iluminare, poziționată fie în partea de jos a ecranului, fie direct în spate, în cazul ecranelor iluminate cu leduri.

Tot ce face un ecran LCD este să permită sau nu luminii să treacă printr-o matrice de pixeli. Culoarea este dată de un panou microscopic acoperit cu puncte. Fiecare punct (pixel) este compus din trei părți minuscule: una roșie, una verde și albastră. Pentru a genera o culoare, un pixel combină lumina din cele trei culori primare enumerate mai sus. Cristalele lichide intră în acțiune blocând sau permițând trecerea luminii.

Ecran LCD văzut sub microscop

Un curent electric aplicat părții roșii și verzi, de exemplu, va permite luminii să treacă prin cele două culori, dar nu și prin partea verde, rezultând culoarea galben. Acest lucru este repetat de milioane de ori în cazul unui ecran, pentru fiecare pixel în parte, de mii de ori pe secundă. Pentru a obține negru, toți cei trei subpixeli sunt stinși. Pentru a obține alb, toți trei sunt aprinși. Pentru a obține orice culoare, cei trei subpixeli sunt aprinși în proporții diferite, în funcție de tensiunea care este aplicată cristalului lichid din spatele filtrului colorat. Explicația de mai sus este extrem de simplificată, dar suficientă pentru a pune bazele înțelegerii tehnologiilor disponibile pe piață.

Matricea tranzistoare pe film subțire sau TFT-ul permite încapsularea, a unui număr de la unu la trei tranzistoare per pixel, într-un material maleabil de aceiași dimensiune și formă ca display-ul.

Ceea ce mai este de precizat la tehnologia TFT este faptul că fiecare sub-pixel, adică fiecare subunitate a unui pixel (roșu, albastru, verde), este asociat unui tranzistor TFT care se ocupă cu controlul potențialului între electrodul glass ți cel color-filter. În acest mod se modifică direcția cristalelor și se asigură controlul cantității de lumină care pătrunde în stratul de cristale lichide.

În ceea ce privește metodele de fabricație a matricii active diferențiem două cele mai importante: cea care se bazează utilizarea siliciului amorf hidrogenat (a-Si) și cea care utilizează la confecționare polisiliciul la temperatură scăzută (p-Si). Folosită cu precădere la începuturi era metoda a-Si datorită tempertaurii scăzute necesare pentru fabricație și anume sub 400oC. În prezent temperatura de producere folosin metoda p-si a scăzut sub cea folosită în trecut în metoda a-Si, astfel că reprezintă acum o alternativă economică viabilă.

Recent, structura TFC clasică a evoluat încercând să îmbunătățească unghiurile de vizibilitate pe orizontală. Am ales să tratez pe scurt trei astfel de tehnologii:

IPS (in-plane switching) sau STFT– structura de comutație plană – dezvoltată de Hitachi, orientează paralel cu sticla celulele individuale ale display-ului cu cristale lichide, făcând să circule curentul electrice pe lateralele celulelor și rotind pixelii pentru a asigura o distribuție mai uniformă a imaginii pe întreaga suprafață a panoului.

Super-IPS – această tehnologie se datorează de asemenea companiei Hitachi și se materealizează în rearanjarea moleculelor de cristale lichide într-un model zig-zag pntru a a îmbunătăți omogenitatea culorii și pentru a redeuce modificările de culoare.

MVA (multidomain vertical alignment) – tehnologia de orientare verticală multidomeniu – de această dată vorbim de o altă firmă japoneză și anume Fujitsu. Această tehnologie încorporată în mecanismul de funcționare modern a LCD-urilor, constă în fragmentarea ecranului în părții diferite și modificarea unghiului acestor părți.

Tehnologia Super IPS și cea MVA rezolvă necesitatea existenței unui unghi mai larg, eliminând problema principală a ecranelor LCD originale și anume aceea că având dimensiuni atât de generoase erau generate deplasări ale unghiului de vedere.

.

3.2 Comparație matrice pasivă și matrice activă

La originea comparației celor două tipuri de matrici s-a aflat productivitatea scăzută în ceea ce privește matricile active, fapt care ducea la comercializarea display-urilor care foloseau matrici active la prețuri foarte ridicate. În prezent, datorită evoluției tehnologice și a creșterii numărulor intreprinderilor producătoare de panouri LCD, prețurile mari care caracterizau această tehnologie au scăzut, generând utilizarea displayurilor LCD cu matrice activă pe o scară tot mai largă.

Principalul avantaj al matricii active este acela că display-urile care folosesc acest tip de tehnologie asigură o imagine mult mai strălucitoare decât cele care se bazează pe sistemul matricii pasive. Acest bonus se datorează faptului că fiecărei celule din matricea activă, îi corespunde un tranzistor care o încarcă electric pentru a ”răsuci” unda luminoasă și în plus celula matricii active păstrează o sarcină constantă ăn detrimentul celei momentane. Prin urmare, unui ecran de 1024×768 cu matrice activă îi va corespunde 786 432 de tranzistoare. Totuși această corespodență tranzistor-celulă atrage un proces de fabricare dificil și de asemenea costuri ridicate de producție.

Din nefericire această ”strălucire” vine cu dezavantajele ei: folosirea unei cantități mai mari de energie ce generează o viața mai scurtă a bateriei dacă este să ne referim la sistemele portabile.

Alte avantaje semnificative ale matricii activie sunt: afișajul rapid utilizabil în condiții de exterior cât și de interior, unghiuri vizibile mai mari.

În ceea ce privește asemănările, în cadrul ambelor sisteme de matrici, filtrul al doilea de polarizare este responsabil cu cantitatea de lumină care trece prin fiecare celulă. Aceste celule sunt responsabile cu schimbarea lungimii de undă a luminii, astfel încât aceasta să corespundă celei care îi acordă permisiunea de trecere prin filtru. Dacă cantitatea de lumină care trece prin filtru spre celule este mare, pixelul va fi luminos.

În ceea ce privește LCD-urile color, display-urile îmbină trei celule colorate pentru a obține varietăți de culori și le controlează strălucirea. DSTN-urile sau (Dual Scan Twisted Nematic de care aminteam mai sus, au fost folosite la producerea unor laptopuri cu preț scăzut, datorită faptului că în ciuda utilizării matricii pasive, perfomanțele sunt aproximative egale cu cele care folosesc matricea activă. Mai mult costul producției este același generat de utilizarea sistemului matricii pasive. În ciuda acestor avantaje oferite de DTSN și în plus a oferirii unei calități superioare în ceeea ce privește vizibilitatea frontală, tehnologia matricii active excelează în vizibilitatea laterală, ceea ce nu putem afirma despre DTSN.

Propuneri pentru standardele panourilor de afișare cu cristale lichide digitale:

Panoul plat digital – Standardul DFP (Digital Flat Panel) – cunoscut în trecut de ca PanelLink și aprobat de VESA(Video Electronic Standards Association) în anul 1999; în prezent înlocuit de standardul DVI

Interfața video Digitală – Standardul DVI (Digital Video Interface). Acest standard este cel recunoscut de facto de către plăcile video cu performanțe medii sau mari și se bucură de o popularitate mai mare decât standardul DFP 

Figura 2.7 Comparație între conectorul DFP plasat pe plăci video/display-uri LCD digitale și conectorul standard VGA utilizat pentru plăcile video convenționale/ display-uri LCD compatibile cu semnalul analogic 

Dacă monitoarele CRT și cele LCD analogic-compatibile folosesc conectorul VGA standard, cele dintâi monitoare LCD digitale cu plăcile video aferente foloseau de obicei conectorul DFP.

În prezent display-urile LCD utilizează conectorul DVI-D iar plăcile video aferente atât display-urilor analogice cât și celor digitale, se folosesc de conectorul DVI-l.

Figura 2.8 Comparație conector DVI-D și DVI-l

4. Diferențele dintre CRT, plasmă și LCD

Din punct de vedere al luminozității și plasma și tehnologia CRT se comportă foarte bine însă LCD-urile sunt dezamăgitoare în lumina directă a soarelui în lipsa unui sistem reflectiv, a iluminării inegale cât și a reacției la temperaturi scăzute. Atât contrastul cât și culoarea sunt excelente atât pe plasmă cât și într-o mai mică măsură pe televizoarele CRT și satisfăcător pe LCD-uri, însă vizibil mai slab. Timpul de răspuns al unei plasme este sub o milisecundă, în timp ce LCD-urile și CRT-urile au nevoie de mai mult timp să tranforme semnalul video în imagine.

Ca o ultimă clasificare relevantă, clickerul este sesizabil doar pe tv-urile CRT în timp ce plasmele și LCD-urile au eliminat această consecință a ratei de refresh scăzute.

Figura 2.9 Diferențele dintre CRT, plasmă și LCD

4.1 CRT vs LCD

În principiu ecranele LCD sunt net superioare celor care operează cu tehnologia CRT. De pildă, datorită folosirii dresării directe- fiecărui pixel corespunzându-i un tranzistor- de către monitoarele LCD, imaginea generată de acestea este de o acuratețe mai mare. În ciuda acestei clarități, LCD-urile nu pot afișa un domeniu la fel de vast precum CRT-urile în ceea ce privește culorile luminoase și foarte întunecate.

Probleme des întâlnite la display-urile CRT care nu sunt prezente în tehnologia LCD sunt cele referitoare la defectele de contact ale pinilor, la erorile de convergență- materializate în haloruri pe contururile obiectelor pe ecran sau la distorsiuni în formă de butoiaș. Aria mai largă de vizibilitate conferă de asemenea un avantaj al display-urilor LCD în detrimentul CRT-urilor.

Ca și consum de energie, tot monitoarele LCD primează, monitoare care de asemenea acumulează o cantitate de căldură mai redusă în comparație cu tuburile catodice iar emisiile de radiații electromagnetice de frecvență mică/foarte mică nu constituie un motiv de îngrijorare, având în vedere faptul că LCD-urilor le lipsește un CRT.

         Poate cele mai vizibile avantaje oferite de LCD sunt legate de dimensiunii: baza de susținere mai mică și ecranul deosebit de subțire. Des întâlnită ca și proprietate externă a acestor televizoare este pivotarea, care permite display-ului o rotație de 90 o.

LCD-urile câștigă și la capitolul greutate acestea cântărind substanțial mai puțin decât omoloagele lor CRT-urile: în principiu un monitor LCD de 15 inci cântărind 5kg pe când la polul opus un CRT poate ajunde la 16-23 kg la o dimensiune de 17 inci.

Handicapul CRT-urilor este totuși atenuat de viteza cu care răspunde comenzilor, care este mult mai mare decât a display-urilor care folosesc tehnologia cristalelor lichide. Viteza scăzută afectează în principiu jocurile 3D sau animațiile care riscă să disperseze imaginea pe ecran. Pentru accelerarea vitezei exstă totuși materiale pentru cristale lichide care să rezolve problema. De pildă View Sonic folosește pentru obținerea unei viteze mai mari materialul 3X-LCD.

4.2 LCD vs PDP

În ceea ce privește afișajul, diferențele nu sunt întocmai sesizabile. La fel ca și în cazul comparației dintre LCD și CRT handicapul primei cu privire la viteza de reacție, se păstrează și în raport cu televizoarele care folosesc tehnologia plasmei. Viteza de reacție trebuie luată în primul rând în considerarea în ipoteza în care se dorește folosirea display-ului pentru jocuri. În susținerea celor afirmate este de ajuns să comparăm cel mai bun rapid televizor LCD, care este Philips 52PFL9606H/12, cu o plasmă normală. Dacă viteza de reacție a primului este de 0.5 ms, în cazul plasmelor timpul de reacție scade până la 0.001 ms.

Un alt capitol la care excelează plasmele este cel referitor la unghiul de vizualizare. Dacă imaginile generate de plasmă sunt clare până la o valoare de chiar 180o, în cazul LCD-urilor există riscul ca imaginea să devină duală la mai puțin de 100o.

Ca și dezavantaje majore ale plasmei comparativ cu LCD-urile identificăm:

Sistemul de ventilație zgomotos

Durata de viață scăzută. Acest fapt se datorează folosirii de gaze rare precum: argon, neon sau xenon, longevitatea plasmelor ajungând astfel la un maxim cuprin între 25.000 și 30.000 de ore de funcționare. În ceea ce privesc LCD-urile, pe lângă durata de viață dublă, aceastea pot suporta reparații, fenomene de care nu putem vorbi în cazul televizoarelor ce utilizează plasma. Odată cu dezvolotarea tehnologiei, acest handicap al plasmei este continuu atenuat, plasmele ajungând treptat la o durată de viața de aproximativ 60.000 de ore ceea ce s-ar transpune într-o perioadă situata între 20 și 55 ani de viață dacă este să luăm drept etalon un individ obișnuit.  

Din punct de vedere al satisfacției vizuale merită analizate caracteristici cu precădere când este vorba să comparăm televizoarele LCD cu plasmele:

Luminozitatea – depinde în principiu de locul plasării televizorului și de ceea ce se vizionează în concret. De regulă LCD-urile sunt mai luminoasedecât plasmele iar explicația rezidă în faptul că în timp ce LCD-utile ating o rata de luminozitate de 450 de candele pe metru pătrat, display-urile care se folosesc de tehnologia plasmei, de abia ajung la 100 candele/m2.

Saturația de culori – se ocupă cu măsurarea acurateții culorilor. Măsurarea se bazează pe prezența umbrelor de gri: cu cât sunt mai mari, cu atât scade saturația. Grație modalității de emitere a luminii, plasma este mai recunoscută ca având o saturație de culoare mai mare. Chiar dacă plasmele nu excelează în materie de culori vibrante sau intensificate artificial înspre obținerea efectului de ”retină zgariată”, (atuul care i-a adus popularitatea LCD-urilor), acestea au meritul de a recrea culorile într-un mod natural aspect sesizat mai alesîn cazul culorii negru.

Rata de contrast – s-ar traduce prin prin distanța dintre punctul cel mai alb și cel mai întunecat de pe display. Cu cât rata de contrast este mai mare cu atât se pot sesiza mai multe detalii. De această dată LCD-urile se bucură de o rată de contrast mai mare, ajungând la 450:1 în comparație cu 200:1 pentru plasmă

Cap.III Lucrarea practică

1.Noțiuni generale despre rețeaua GPON

Ca subiect al părții practice am ales să tratez rețeaua GPON datorită faptului că în cursul activității mele practice am operat cel mai adesea cu o astfel de rețea. O altă motivație care a stat la baza acestei alegeri a fost evoluția uimitoare și rapidă a televiziunii digitale, fenomen care folosește drept suport de emitere întocmai tehnologia rețelei GPON.

Cablurile din cupru continuă să se dezvolte fără probleme. DSL-ul a fost îmbunătățit cu o versiune de mare viteză – VDSL (very high speed DSL) și foarte mare viteză precum varianta ADSL2+. Aceste derivate beneficiază cu siguranță de aportul adus de soluția DSL. Dar acestea implică și unele dezavantaje. Unele sunt de ordin tehnic. Soluția bazată pe cupru necesită componente electronice active care să asigure un semnal foarte bun în rețea la care se adaugă costurile de întreținere și de înlocuire.

Unul dintre cele mai mari costuri plătite astăzi este cel de furnizare și întreținere a sursei de putere electrice din bucla locală. Alt dezavantaj este generat de spațiul ocupat și de timpul consumat pentru desfășurarea lui în vederea instalării unei rețele.
Fibra optică (FTTx) a devenit o opțiune serioasă față de soluția bazată pe cupru. Rețele optice pasive (PON) bazate pe fibre sunt considerate de specialiști drept soluțiile de acces de generație următoare care livrează utilizatorilor finali lărgime de bandă nelimitată în bucla locală.

Rețele PON sunt pasive prin natura lor eliminând utilizarea componentelor active în afara clădirii – sunt folosite numai acele componente pasive de distribuție a traficului precum splitter-ele optice. Odată ce rețeaua a fost instalată, aceasta poate fi controlată de la distanță reducând cheltuielile de întreținere și cele operaționale cu până la 25% față de costurile generate de soluția echivalentă bazată pe cupru. Promisiunea fibrei pleacă de la premiza că soluția FTTx va oferi soluții standard. Rețele PON bazate pe fibre există din anii '80, dar până acum acestea au însemnat o soluție particulară. Rețele optice pasive de bandă largă (BPON) permit acum o creștere de 10x a lărgimii de bandă (până la 622 Mbps în aval) față de tehnologiile de bandă largă existente precum soluția DSL și cablul de bandă largă. Furnizorii de servicii de telecomunicații sunt entuziasmați de potențialul fibrei. BPON oferă abonaților servicii “triple play” de voce, video și de date.

Pentru a evidenția mai bine particularitățiile rețelei GPON, voi face o scurtă trecere în revistă a componentelor caracteristice oricăror tipuri de rețele, indiferent de complexitatea acestora.

1.Căile de comunicații – suporturile fizice prin intermediul cărora se se realizează comunicația – cabluri (UTP, coaxial, fibră optică) sau unde radio.

Figura 3.1 Căi de comunicație

2.Nodurile de comunicație – locul de intersecție a două sau mai multor căi de comunicație

– Clasificare – principale: centrale telefonice, stație de control în rețelele de telefonie mobilă, serverele din rețeaua de internet; de conversie: MC(Media Convertor); ONT(Optical Network Terminals), EOC(Ethernet Over Coaxial); NodOptic/Mininod; secundare: distribuitoare catv, router, switch-uri, echipamente de voce;

Figura 3.2 Noduri de comunicație

3. Terminalul – definit de echipamentul/aparatul care închide o cale de comunicație. În rețelele de comunicație (Computerul, Telefonul Fix sau Mobil, Faxul)

Figura 3.3 Terminale

PON (Passive Optical Network) sau rețeaua optică pasivă, din categoria căreia face parte și GPON, este un tip de rețea punctmultipunct în cadrul căreia sunt utilizate splitere pasive pentru a deservi mai multe locațoii/clienți printr-un singur fir optic. Un singur mediu optic poate deservi un număr de clienți sau locații, situat între 8-128. Echipamentul folosit pentru furnizarea servicilor este de tip terminal (ONT- Optical Network Terminals), echipament care va fi gestionat de un Echipament Central (OLT-Optical Line Termination).

În ceea ce privește semnalele (Downstream) catre locații sau clienți, acestea sunt transmise prin același mediu optic catre Echipamenetele Terminale iar pentru prevenirea interceptării acestor semnale (eavesdropping), se folosesc tehnici de criptare.

Semnalul de Downstream este trimis pe λ=1490nm iar lungimea de bandă pe care o poate pune la dispoziție este de 2488 Mbps.

Caracteristici cheie a GPON:

downstream de 2488Mbps (de la OLT la ONT)

upstream de 1244Mbps (de la ONT la OLT)

60 km distanță maximă

32dBm bugetul optic maxim

1:128 split ratio maxim

 permite trimiterea semnalului  CATV / DVB-C / T  via Video ovrlay lungime de unda de 1550nm

interoperabilitatea între producatorii de OLT și ONT prin OMCI

upgrade la standarde mai ridicate (cum ar fi XG-PON) este permisă fără întreruperea serviciilor existente

utilizează criptare AES pentru securitate

Suport FEC (Forward Error Correction)

Suport Provisioning and Pre-Provisioning

Semnalele de la locații sau clienți înspre Echipament Central (Upstream) sunt combinate utilizand tehnici de acces multiplu la mediu, cu divizare in timp (TDMA – time division multiple access), astfel Echipamentul central stabilind o clasificare a echipamentelor Terminale, prin intermediul căreia alocă acestor din urmă echipamente, cuante de timp, pentru transmiterea semnalului din locație către OLT (Echipament Central). Acest semnal de Upstream se transmite cu λ=1310 nm si asigură o largime de banda de 1244 Mbps

International Telecommunication Union (ITU-T) prin intermediul Comitetului Telecom, mai exact prin documentul G.984 a stabilit componentele protocolului GPON (Gigabit PON). Astfel alcătuirea GPON este este redusă la:

Echipamentul Central (OLT)

Una/multe rețele de distribuție (ODN – Optical DistributionNetworks)

Unul/mai multe echipamente optice

Echipamente Terminale (ONT) (acestea pot totuși să lipsească)

Pe lângă componentele enumerate mai sus, în standardul G.984 se mai regăsesc încă două componente:

SNI (Service Node Interface) cu rolul de a separa rețeaua optică de distribuție, de rețeaua primară (Backbone). 1Gbps sau 10 Gbps Ethernet, STM1 sunt interfețele cele mai răspândite dar pot include și alte interfețe precum IP, TDM, sau ATM la orice rată de transfer standardizată.

UNI (User-Network Interface) – cu scopul de a separa rețeaua optică de rețeaua din locație locație/client, folosind ca interfețe tipice pentru separare 10/100Base-T, E1 si/sau POTS. Ca interfețe în acest caz mai pot fi folosite interfețe pe Cu, coaxial, sau radio utiliând orice protocol de comunicații, specific locației/clientului respectiv.

Dacă ar fi să ilustrez într-o schemă modul de conectare al componentelor rețelei GPON, aceasta ar arăta în felul următor:

Figura 3.4 Modul de instalare al rețelei GPON

Figura 3.5 Alocări de bandă conform standardului GPON

GPON, folosind tehnologia de multiplexare in lungime de unda (WDM – Wavelength Division Multiplexing), are capacitatea de a livra servicii bidirecționale pe un singur fir optic. Pentru servicii suplimentare precum transmisia de semnal video analogic peste HFC se folosește banda 1550 nm (1530-1560 nm).

Datorită faptului că structura de splittere nu este echilibrată este posibil ca puterea optică de pe ramurile cu mai mulți clienți să nu fie suficientă pentru ca ONT-ul de la abonat să funcționeze.

Distanța maximă pe care o retea GPON o poate acoperi, între OLT și cel mai îndepărtat client din rețea, ținând cont de pierderile cauzate de rețea ( cablul de fibră optică , suduri , conectori , splittere) este de aproximativ 20 Km.

Un calcul aproximativ al pierderilor de putere optică se poate observa în figura de mai jos:

Figura 3.6 Schema pierderilor de putere optica.

Figura 3.7 Plan arhitectural tipic pentru dezvoltarea retelei GPON

Figura 3.8 Schemă bloc de funcționare a unei rețele GPON

Din experiența acumulată am observat că în cadrul rețelei GPON se folosesc de obicei echipamente care admit legarea până la 128 de ont-uri pe fiecare port GPON al placii din echipamentul OLT ( în funcție de tipul plăcii ). Comparativ, plăcile pot susține:

Placa Huawei GPBC ( 4 porturi ) susține de regulă maxim 64 ont-uri per port

Placa GPBD ( 8 porturi ) poate susține maxim 128 ont-uri per port.

Placa ZTE GPFA ( 4 porturi ) cât si cea GTGO ( 8 porturi ) pot conecta maxim 128 ont-uri per port.

Numărul se poate modifica doar invers proporțional cu încărcarea plăcii.

Rețeaua GPON acoperă o distanță maximă de 60 de km, distanță măsurată între echipamentul central (OLT) și cel mai îndepărtat client din rețea. La acest calcul se iau în considerare și pierderile cauzate de rețea: suduri, splittere, fribră optică.

O retea optica pasiva / passive optical network PON, este o retea punct-la-multipunct, care permite accesul cu fibra pâna în apartament/sediu/birou. Arhitectura retelei, în care sunt utlizate echipamentele pasive/spliterele optice(nealimentate electric) permite folosirea unei singure fibre optice pentru a conecta mai multe sedii, de obicei, 32-128.

Figura 3.9 Retea optica pasiva GPON

O retea PON este formata dintr-un echipament OLT instalat la furnizorul de servicii / sediul central si un numar de echipamente ONU-uri instalate la utilizatorii finali. Solutia PON reduce numarul de fibre necesare pentru a conecta locaaiile distante la sediul central, comparativ cu reteaua având o topologie punct la punct. Downstreamul se realizeaza prin broadcast la fiecare client conectat prin fibra. Upstreamul se realizeaza cu ajutorul protocolului multi access TDMA. Echipamentul OLT gestioneaza comunicatia upstream. GPON (Gigabit pon) este o evolutie a standardului BPON. Suporta rate de transfer mai ridicate, o mai buna securitate, precum si alegerea protocol de Layer 2 (ATM-uri, Ethernet).

Cele trei elemente principale ale unei rețele PON sunt:

Optical Line Termination (OLT) la Oficiul Central (CO), care primește date “burst” de la client printr-un splitter pasiv;

Un splitter pasiv care divide singura linie într-un număr de canale egale criptate pentru fiecare client;

Terminal Unit (TU) plasat acasă sau la birou care preia semnalul clientului și îl decriptează (sau, alternativ, criptează și trimite semnalul în exterior). Unitatea Terminal pentru acasă este denumită Optical Network Termination (ONT) și se află plasată în sistemul FTTH (fibre-to-the-home). Pentru birouri, unitatea este denumită Optical Network Unit (ONU) și este plasată în clădire în sistemul FTTB (fibre-to-the-building).

Figura 3.9 Structura retea optica de distributie GPON

La proiectarea arborelui de splittere se va avea in vedere ca pe fiecare ramura a splitterului sa se conecteze acelasi numar de locatii pentru a evita astfel dezechilibrarea arborelui si pierderea de putere optica .

Exemple de arbore de splittere corect proiectate:

Figura 3.10 Arbore de splittere proiectate corect

Exemple de arbori incorect configurati:

Figura 3.11 Arbore de splittere proiectate incorect

Datorita faptului ca structura de splittere nu este echilibrata este posibil ca puterea optica de pe ramurile cu mai multi clienti sa nu fie suficienta pentru ca ONT-ul de la abonat sa functioneze.

Distanta maxima pe care o retea GPON o poate acoperi ,intre OLT si cel mai indepartat client din retea , tinand cont de pierderile cauzate de retea ( cablul de fibra optica , suduri , conectori , splittere) este de aproximativ 20 Km.

Figura 3.12 Rețea GPON blocuri

2.Instalarea GPON CASE

I.Cablarea locațiilor GPON CASE

În ceea ce privește cablarea acestui tip de rețea, două abordări sunt preferate: cablarea supraterană și cea subterană

A.Cablarea supraterană

Cablarea în această situație se face cu fibra optică 2 fire și este nevoie să se țină seama de anumite aspecte:

Distanța dintre enclosure și echipament nu va putea depăși 120 ml.

Rezerva de fibră optică va urmări traseul parcurs la montarea enclosure-ului pe stalp. Lungimea= inaltime stalp+ 2/4 ml;

Trebuie ferită curbarea bruscă, pentru a evita pierderile care au loc în procesul de tragere, pe întreg traseul de fibră optică. O curbură mai mare va duce la atenuarea semnalului optic. Acest rezultat nefavorabil se datorează faptului că razele cu unghi mare trec mai degrabă prin zonele periferice ale miezului, cu indice de refracție mai mic, și nu prin cel cu indice de refracție mai mare.

B.Cablarea subterană – se efectuează utilizând un șarpe trăgător. Acesta va urma traseul de la camereta de corespondență sau de la monotubul situat lângă stâlpul din proiect, până la locul unde se montează echipamentul.

II.Conectorizare – următorul pas în instalarea rețelei GPON după cablare,o reprezintă

conectorizarea. Pentru această operațiune se vor folosi: suportul de reconectorizare conectorul SC/APC (conector mecanic universal pentru cabluri optice, format din 3 componente) și holderul, toate 3 elementele prezente în figura alăturată

Fig.3.13 Suport de reconectorizare, conector SC/APC, holder

Decopertarea și poziționarea în holder- reprezintă un prim pas în procesul de conectorizare. Pașii care trebuie urmați sunt următorii:

Introducerea piesei 1 a conectorul SC/APC din figura anterioară pe FO (fibra optică) 2 fire (Fig.3.10)

Se înlătură și apoi se taie învelișul care acoperă fibra optică (Fig.3.11)

Se montează pe holder

Se decopertează fibra

Fig.3.14 Fig.3.15 Fig.3.16 Fig.3.17

Asamblarea și fixarea – reprezintă cel de-al doilea pas al conectorizării. Etapele care trebuiesc urmărite sunt următoarele:

După montare, se introduce holderul în ghilotină pentru tăiere (fig.6).

Este necesară asigurarea că piedica situată pe piesa numărul 3 este în poziția deschis (fig.3.15).

În eventualitatea în care piedica nu este deschisă (fig.3.17), se va folosi suportul de montare (fig.3.16) pentru a reveni în poziția deschis.

În momentul introducerii fibrei optice în conectorul SC/APC, trebuie asigurată curbarea FO în conector (fig.3.17) și după îndeplinirea pașilor de mai sus, pentru fixarea fibrei optice în interiorul conectorului, este necesară apăsarea piedicii.

Procesul de conectorizare ajunge la final în momentul în care piesa numărul 2 este montată pe conector (Fig.3.19)

Fig.3.18 Fig.3.19 Fig.3.20 Fig.3.21

Fig.3.22 Fig.3.23

La finalul procedeului de conectorizare, se interogează puterea electrică, la enclosure și la locația instalată. Acest process final se execută folosind un power-metru (FHP1 sau AccLink). În eventualitatea folosirii modelului FHP1, pentru power-metru, va fi necesară folosirea unui

patch cord de masură SC/PC SC/APC, din cauza faptului că aparatul de măsurat vine dotat cu un adaptor de tip PC, adaptor nespecializat pentru măsurători GPON.

Diferențele dintre cele două valori (puterea optică la enclosure și ceala locație) nu trebuie să depășească 1,5 dB. În principiu diferența nu va fi mai mare de 1 dB.

Figura 3.24 Interogare putere optică la enclosure și la locație

III.Montarea cutiei de distributie Gpon

Materialele necesare pentru montarea cutiei de distribuție:

Cutie metalică – dimensiuni 400X400X200 mm.

Cablu electric CYY 3X1.5 mm.

Priză – 3 posturi

Siguranță automată 10A/ 15A/ 16A

Canal cablu abonat

Set fixare cutie cutie (10X100)

Set fixare canal cablu (6X40, 6X60)

Cutia metalică este montată la locația ce urmează a fi cablată la rețeaua de fibră optică, în ariile cu imobile cu destinație de locuință de până la 10 apartamente. În eventualitatea montării cutiei într-o locație cu un singur proprietar, este necesară obținerea unor aprobări suplimentare din partea respectivului operator de prestări servicii.

Tinând cont de necesitatea montării cât ai aproape de panoul electric, clientul împreuna cu instalatorul decid locul în care va fi amplasată cutia.

În ceea ce privește montarea etapele care trebuiesc urmărite sunt următoarele:

Fixarea cutiei

Fixarea canalului de cablu pe traseul cutieipanou electric

Realizarea conexiunii electrice între panou și cutie

Raportat la conexiunea electrică, aceasta va fi realizată doar de către personalul autorizat utilizând mijloacele de protecție adecvate. Alimentarea electrică se face doar după verificarea circuitului de alimentare.

În situația dotării panoului electric cu un nul de protecție (împământare), acesta va fi legat obligatoriu și la borna de împământare a prizei ce alimentează echipamentele.

Dacă locația nu are tablou electric, cablarea electrică se va putea face folosind legătura electrică aeriană (LEA).

Ulterior efectuării celor 3 operațiuni amintite mai sus poate urma instalarea serviciilor CATV, telefonie sau internet în funcție de cerințele clientului.

3. Glosar termeni folosiți pentru partea practică

GPON – Gigabyte Passive Optical Network – este o rețea de fibră optică capabilă să asigure o viteza de transfer foarte mare a datelor.

CATV – televiziune prin cablu.

FHP1 – instrument folosit pentru a măsura puterea optică transmisă printr-un tronson de fibră optică.

FO – fibră optică.

OLT – asigură interfața între o rețea de tip PON și structura centrală de rețea.

ONT – Terminal optic folosit într-o rețea.

ODN – Optical Distribution Network

UTP – Cablu torsadat neecranat

Cablu coaxial – este cablul folosit cel mai des în transmiterea semnalului TV

fibra optică – este un cablu prin care se transmite un semnal luminos care este convertit la final în impuls electric

TDMA – time division multiple access – accesul multiplu cu divizare în timp, utilizeaza un singur canal de frecventa, dar divizat in timp: fiecare user primește câte un slot de timp la un interval fix.

International Telecommunication Union – organizație internațională cu sediul central la Geneva, Elveția.

SNI – Service Node Interface

UNI – User-Network Interface

Backbone – o rețea de tip backbone are rolul de a interconecta mai multe tipuri de rețele și asigură calea de schimb a informației dintre diferite rețele sau subrețele care pot fi in aceași clădire, ansamblu de clădiri sau la nivel mondial în orice alt colț al lumii.

WDM – Wavelength Division Multiplexing – se bazează pe abilitatea unei fibre optice de a transporta mai multe lungimi de undă diferite (culori) simultan, fără interferențe mutuale. Fiecare lungime de undă reprezintă un canal optic în fibră.

LEA – legatură electrică aeriană.