Tel. (+4) 0771.291.581, (+4) 0722.33.99.84, (+4) 0745.031.859 Email: micavalahie@yahoo.com, office@micavalahie.ro www.micavalahie.ro Descrierea CIP a… [622117]

1

CE MERIT ĂM

2

3
Ion PAPUC

CE MERIT ĂM

articole și recenzii

MV
Editura MICA VALAHIE
București
2017

4

MV
Editura Mica Valahie
Tel. (+4) 0771.291.581, (+4) 0722.33.99.84, (+4) 0745.031.859
Email: [anonimizat], [anonimizat]
www.micavalahie.ro Descrierea CIP a Bibliotecii Na ționale a României
PAPUC, ION
Ce merit ăm : articole și recenzii / Ion Papuc. – Bucure ști :
Mica Valahie, 2017
ISBN 978-606-738-047-7

821.135.1

5

Cuprins

1. Despărțirea de Brâncu și …………………………………….. 7
2. În paralel, despre francezi și despre români …………. 11
3. Caligrafii subtile ………………………………………………. 174. Noica în comunism …………………………………………… 255. Pierduta boierime ……………………………………………… 396. Ce merit ăm ……………………………………………………… 49
7. Poetul necunoscut …………………………………………….. 538. Adrian Popescu, un poet al Școlii Ardelene …………. 59
9. Un antiliberal …………………………………………………… 71
10. În-dre(a)pta-rea lumii? ………………………………………. 81
11. Cel care amenin ță să fie sau Poezia radical ă ………… 87
12. Noica într-o monografie provizorie …………………….. 9513. Adev ăratul Iuga. O personalitate cu dou ă identități … 105
14. Exterminatorii sau despre terorism ……………………… 11115. Titu Maiorescu și Cei învin și ……………………………… 121
16. Un altfel de scriitor: Șerban Codrin …………………….. 131
17. La cu țit ……………………………………………………………. 143

6

7

1

Despărțirea de Brâncu și

Deduc aceast ă despărțire din faptul c ă au fost destul de
numeroși aceia care nu doar c ă nu au donat bani pentru
cumpărarea prin chet ă publică a sculpturii Cumințenia
pământului, inițiată de oficialit ățile statului român, dar au ținut
să-și exprime, în scris, sfid ător, dezacordul fa ță de inițiativa
guvernului de a o achizi ționa în acest mod. Cineva, sugerând o
lipsă de valoare, s-a referit la sculptura lui Brâncu și numind-o
pietroiul. Mi se pare c ă un altul, pentru a- și motiva atitudinea, a
descifrat în spatele proiectatei achizi ții o afacere tenebroas ă,
ținând de domeniul corup ției. În acest context m ă întreb unde
mai e fl ăcăul tomnatic care în i țari, cămașă cu arnici și
înfășurat în tricolor, tremurând de emo ție patriotic ă milita mai
an pentru aducerea în țară a osemintelor ilustrului sculptor, s ă
nu le mai l ăsăm franțujilor care nu le merit ă căci Brâncu și este
al nostru! Acum ar fi fost momentul s ă apară în public dându-se
de ceasul mor ții pentru ca sculptura s ă ne rămână nouă. Dar,
fiind vorba de datul unui b ănuț, probabil c ă se ascunde.
Recunosc c ă fiecare dintre noi ar e dreptul la propria
opinie, ba chiar s ă dea sau s ă nu dea câ țiva leuți. Însă atunci
când s-a ajuns la termen și a fost încheiat ă cheta public ă,
văzându-i e șecul este momentul s ă fie trasă o concluzie cu

8
privire la rezultatele acesteia, s ă o consider ăm ca fiind un
referendum, un sondaj al opiniei publice ce impune o singur ă
idee: Brâncuși nu este al nostru . Și nici nu a fost niciodat ă. În
primul rând, ca gândire opera lui nu are nici o leg ătură cu
spațiul cultural românesc, îndeosebi cu folclorul. Snoava cu
stâlpii de pridvor de la care s-ar fi inspirat este prea de tot
elementar ă câtă vreme pe lâng ă aceia au trecut genera ții de
români și doar sculptorul a imaginat Coloana f ără sfârșit, saltul
de la ei la oper ă este colosal, ca de la întâmpl ător la principiul
estetic prin care se întemeiaz ă o epocă în istoria artelor. Și tot
așa și cu celelalte lucr ări ale gorjeanului, la care nu aparen țele
decid ci gândirea plastic ă, sistemul de referin ță prin excelen ță
universal. A destina sculptura în disput ă expunerii ei fie și doar
pentru un timp la Muzeul Satului din Bucure ști, cum s-a
propus, e nu doar o insult ă la adresa sculptorului ci și o crasă
confuzie estetic ă.
Brâncuși nu este al nostru al românilor, constat iar ăși
aducându-mi aminte de un arti col în care Tudor Arghezi îi
deplângea soarta spunând c ă a venit cu sculpt urile lui de la
Paris să le expun ă în Bucure ști, și nici de data aceea nu a
vândut nici una m ăcar și învins de indiferen ța românilor a
plecat înapoi cu ele. Și ce ieftine erau pe atunci când, ca s ă aibă
ce mânca și pentru a- și procura materialele în care s ă sculpteze,
până târziu în via ța sa spăla vase prin buc ătăriile restauratelor
pariziene și cânta în stran ă la biseric ă pentru o f ărâmă de
prescură. Nu este al nostru a șa cum preabine deosebea între noi
și el, când, reîntors la Târgu Jiu pentru a- și înălța capodoperele,
a spus ferm: Am plecat cândva dintre voi l ăsându-vă săraci și
proști iar acum v ă regăsesc mai s ăraci și mai pro ști. Și
referindu-se la ansamblul monumental din Târgu Jiu a ad ăugat:
Nici nu știți ce vă las! Dar spre deosebire de atunci, când totu și
s-a găsit o splendid ă româncă, soție de prim-ministru, nu doar
frumoasă ci și inteligent ă și generoas ă, care a în țeles despre ce
era vorba, ast ăzi despre sculptura lui știm infinit mai pu țin. Se

9
vede aceasta din comportamentul nostru fa ță de opera sa pe
care ne-am str ăduit să o distrugem pe cât s-a putut, s ă o
mutilăm, să o compromitem prin pasti șă și hoții. Numai dup ă
Rugăciunea destinată cimitirului din Buz ău câte replici și cu ce
drept s-au f ăcut?
Brâncuși nu este al nostru din cauza atitudinii noastre
de astăzi față de el și în nici într-un caz nu pentru c ă a existat
cândva o ședință a Academiei R.P.R, în care membrii de atunci
ai acesteia au fost de acord cu refuzul unei mari dona ții din
partea artistului pentru statul român. Drept dovad ă a acuzei se
citează un proces-verbal al ședinței respective. Dar nu acolo s-a
hotărât respingerea ofertei lui Brâncu și ci undeva mult mai sus
în ierarhiile statului român. La Academie doar a fost confec țio-
nat un alibi pentru adev ărații criminali ai spa țiului spiritual
românesc. Asemeni celor care acum nu sunt de acord cu achiziționarea sculpturii, comuni știi au hot ărât că locul operei
lui Brâncu și nu este în patrimoniul românilor. B ătrâneii care au
semnat procesul-verbal tr ă
iau cu spaima c ă oricând potenta ții
zilei îi puteau trimite la Canal. Ia r acel text nu ei l-au redactat,
căci pe atunci pân ă și articolele lor, publicate sub semn ătura ce
îi identifica pentru ve șnicie, erau mutilate și adesea rescrise de
funcționarii partidului comunist.
Brâncuși nu este al nostru pentru c ă este prea scump.
Altceva ar fi fost dac ă primeam sculptura ca pe un chilipir.
Există o cotă a operelor lui Brâncu și, noi am fi vrut s ă o
scădem cât mai mult cu putin ță, să facem la adresa lui și
această porcărie, soclul prestigiului s ău mondial s ă-l micșorăm
cât de cât! Când bog ătașii evrei, dup ă luptă de decenii, au scos
din Austria tabloul cu Femeia în aur, lucrarea lui Gustav Klimt,
l-au cump ărat de la proprietarii legitimi cu cea mai mare sum ă
care a fost dat ă vreodată pentru o pictur ă și abia apoi l-au expus
la New York. Pe ai t ăi nu îi cobori ci îi înal ți cât mai sus. Dac ă
ai în tine sim țire și inteligen ță. Am văzut muzeele americane,
nu doar uria șul Metropolitan, ci și de exemplu excep ționalul

10
MOMA, cu nu mai pu țin de șase sculpturi ale românului, acolo
orice lucrare de art ă intră și este expus ă doar dup ă ce a fost
cumpărată de un particular și donată muzeului. Pe fi șa alăturată
ei la expunere sunt trecute nu doar datele de identificare ci și
numele donatorului.
Brâncuși nu este al nostru pentru c ă nu arta, nu cultura
ne sunt scop în via ță, ci chiolhanurile: botezuri, nun ți, parastase,
căci pentru cei mai mul ți dintre noi acestea sunt doar ocazii la
care să ne ghiftuim cât mai bine. Ba mai evoluând pe scara
socială, ambiționăm să facem vacan țe în insule exotice, s ă ne
construim vile, eventual pe Coasta de azur sau în Las Vegas. Nu Catedrala eroilor neamului cu care s ă întâmpin ăm
centenarul acestei țări ci palate cu cât mai multe turnule țe. În
fața acestei situa ții, spun cu toat ă amărăciunea că mai drept ar
fi să se facă o derogare de la legea patrimoniului na țional,
sculptura s ă
nu mai fie plimbat ă prin muzee ci proprietarilor s ă
li se îngăduie să o scoată din țară și să o pună în vânzare la
vreo faimoas ă casă de licitații. Ar fi o bun ă ocazie să aflăm cât
valorează cu adevărat. Pentru c ă oricum, Brâncu și nu este al
nostru! E o imens ă distanță între artistul unive rsal care este el
și noi cei scufunda ți în specificul nostru.

11

2

În paralel,
despre francezi și despre români

Apropierea alegerilor este un moment în care logica
categorial ă (id est: gruparea societ ății pe influen țe ale
partidelor politice ) funcționează în regim maxim. Cadourile se
multiplică, se anun ță o scădere a impozitelor începând din
2017 pentru contribuabilii de rând, cre șterea primei anuale cu
305 milioane euro pentru cadrele didactice din înv ățământul
primar, m ăsuri excep ționale în favoarea agricultorilor (900
milioane), finan țarea tranzi ției energetice (300 milioane),
creșterea punctului indicelui func ționarilor (600 milioane),
măsuri în favoarea tinerilor (200 milioane)… Milioanele se
adaugă unele la altele pân ă la a forma miliarde de cheltuieli
nefinanțabile altfel decât pr intr-o îndatorare f ără limite . Cum
tocmai, la data la care redactez aceste observa ții, ne aflăm și
noi în preajma unor alegeri parlamentare, pentru o clip ă putem
crede că referința, fie și așa cu niște cifre mai degrab ă
fanteziste, are în vedere țara noastr ă. Fiindcă și la noi se
întâmplă o similar ă corupere a electoratului, o mituire a
acestuia. Dar nu!, c ăci textul respectiv descrie ceea ce se
întâmplă în Franța, aflată și ea în preajma unor alegeri, în cazul
ei preziden țiale. Constarea respectiv ă este extras ă din cartea

12
tocmai ap ărută, Robert Rivaton, Quand l´état tu e la nation ,
Plon, septembrie 2016 (p.114). Parcurgerea ei spulber ă acest
stereotip nenorocit care exclam ă mereu, mecanic și inept, Ca la
noi la nimenea! Dimpotriv ă, suntem atât de integra ți în
ideologia occidental ă, îndeosebi în cele rele ale acesteia, c ăci
există și dintre acestea, atât de integra ți încât îi reproducem nu
creator ci doar prin imita ție inerțiile și handicapul. Îns ă, spre
deosebire de noi, occidentalii au dep ășit stadiul v ăicărelilor, își
analizează situația, caută explicații și eventual solu ții. Acestui
eseu, Când statul omoar ă națiunea, pe aceast ă linie a studierii
disoluției țării, îi adaug dintre multe altele și câteva ale c ăror
tematici sunt cum nu se poate mai semnificative în agresivitatea lor: sălbăticirea țării (Laurent Obertone),
sinuciderea francez ă (Éric Zemmour), identitatea nenorocit ă
(Alain Finkielkraut),
descompunerea (Malika Sorel-Sutter),
doborârea țării (Natacha Polony) și mai sunt și multe altele,
din aceea și categorie. Cercetez studiu l respectiv, din care am
citat, cu speran ța că străbătând analiza Fran ței de azi voi
înțelege câte ceva din ceea ce, în paralel, tocmai i se întâmpl ă
și țării noastre.
Pe coperta a patra a ei, prezentându- și sintetic cartea,
eseistul porne ște de la premisa c ă în fața sentimentului de
diviziune care îi invadeaz ă pe francezi, este tentant s ă
incriminezi na țiunea, să o prezinți în unele seri ca fiind rasist ă,
antisemită în unele emisiuni, depresiv ă de-a lungul întregului
an. Să te simți obosit de comemor ări nesfârșite, să vorbești de
război civil sau de s ălbăticirea țării, toate acestea sunt un
reflex normal. Dar, și acest dar ne lipsește nouă românilor când
comitem cu privire la noi constat ări similare, tot atât sau chiar
mai acide, dar deopotriv ă autorului i se întâmpl ă adesea să nu
se mai încread ă în vituper ări. Este cum nu se poate mai real ă,
crede el, tenta ția de a ne batjo cori pe noi în șine, de a ne trimite
la dracul, de pester contre nous-mêmes , pe noi cei care suntem
francezi – spune acesta – , de a ne dori s ă eșuăm definitiv.

13
Pentru că există atâta prostie colectiv ă, atâta iresponsabilitate
individual ă încât solu țiile simpliste devin cum nu se poate mai
seducătoare.
Da, Fran ța s-a fragmentat, dar aceasta se întâmpl ă nu
pentru că francezii și-au pierdut valorile. C ontrar la ce afirm ă
o generație de intelectuali care a renun țat la luptă, nu națiunea
este vinovat ă, ci vinovat este statul. Na țiunea poate p ărea
slăbită, anemiat ă, dar la prima ocazie ea î și arată vitalitatea.
În schimb, cel impotent este statul, demisionar în politica sa
educativă, ineficace în politica de redistribuire, debil pân ă la
leșin în politica cu privire la for ța de munc ă, cea care este sursa
numeroaselor probleme. Statul a creat cu r ăbdare societatea
imobilă care ucide în t ăcere orice șansă de promovare social ă,
sterilizeaz ă riscul și ipotecheaz ă viitorul celor tineri.
Sunt liniile mari ale por tretului desenat Fran ței de azi de
Robin Rivaton și îi citez cuvintele pentru c ă văd în textul s ău o
frapantă similitudine cu ceea ce am putea spune, și adesea chiar
se spune și încă în tonuri vitriolante, c ă i se întâmpl ă și țării
noastre. Și tocmai pentru c ă descopăr o identificare a r ăului
care ne m ăcină și pe noi, cobor în cuprinsul c ărții pescuind noi
și noi observa ții ale eseistului fran cez, valabile deopotriv ă și în
țara noastr ă.
Să încep cu constatarea c ă francezii nu mai vor s ă
rămână împreună în sensul în care statisticile oficiale dezv ăluie
că în ultimii cincisprezece ani un val de un milion de cet ățeni
și-au părăsit țara de origine, iar atunci ce s ă spunem noi cu cei
trei sau patru sau poate chiar cinci milioane de români care au
emigrat?! Dar dac ă luăm cifrele respective nu ca valori
absolute ci apreciindu-le ca procente raportate la totalul populațiilor celor dou ă ță
ri? Nu este atunci oare compara ția în
ceea ce ne prive ște de-a dreptul însp ăimântătoare? Și dacă
națiunile sunt muritoare , cum să nu ne întreb ăm de ce ale
noastre tocmai se apropie de mormânt sub presiunea piromanilor
profesioni ști?

14
În acest context dramatic, este cum nu se poate mai
normal să cercetăm care sunt cauzele respectivei degrad ări a
țărilor noastre. Un prim diagnostic identific ă drept vinovat
egoismul individualist. Se d ă astfel o solu ție de psihologie
colectivă unei problematici profund politice, adic ă integral
ideologice. Vinov ăția este repede, pr ea repede transferat ă în
cârca unui individ nou: narcisiac, f ără nici o ancorare și fără
atașament, lipsit de spirit politic . Este vorba de cineva care în
competiție fiind cu ceilal ți membri ai societ ății se protejeaz ă pe
sine printr-un surplus de investire în sine însu și. Cu oarecare
indiferență, cu detașare și superficial, doar oarecum în treac ăt
este amintit ă în acest context opinia lui Éric Zemmour conform
căreia revolu ția din Mai ʼ68 este izvorul cortegiului de
deriziune, deconstruc ție, destructurare , este autoarea activit ății
intense care a s ăpat la rădăcinile națiunii și ale statului, ale
autorității și ale muncii. Și care tocmai a produs acel individ la ș
pentru că nu își asumă apartenen țele la ai s ăi, egolatru pân ă la
cinism, steril și simbolizând un final de lume. Este liberalul,
sau libertarianul însu și, esență a ideologiilor de stânga, despre
identificarea c ărora drept cauze ale dezastrului autorul francez
se ferește mai ceva ca dracul de t ămâie. Și astfel el accept ă
scamatoria istoric ă prin care liberalismului nu i se recunoa ște
natura generic ă de stâng ă absolută. Deși el este cel care a
uzurpat condi ția dreptei, cum s-a întâmplat în mod exemplar și
în cazul liberalismului de la noi. Pornind la drum ca fiind roșiii,
împotriva c ărora s-a ridicat cu mânie poetul, ei au profitat de
dispariția adevăratei drepte române ști, cea a conservatorilor,
întâmplat ă îndată după Primul R ăzboi Mondial, și au alunecat
insinuant în locul ei ocupându-i-l, fiind înc ă o dată forma fără
fond de care aveau at âta oroare junimi știi. Pe plan european,
acest proces al deghizamentului ideologic prin care s-a strecurat adev ărata stâng ă
și-a avut desf ășurarea îndat ă după
ultimul război mondial într-un mod radical și amplu, f ăcând
imposibil ă vizibilitatea dreptei originale, cea organic ă. Stânga a

15
muncit cu spor îndeosebi la distrugerea na țiunilor europene iar
rezultatul îl vedem cu to ții, cei care chiar vrem s ă vedem. Cu
adevărat, nimeni nu este vinovat de dezastrul actual decât
numai stânga liberal ă. Stânga liberal ă, pentru c ă nici nu exist ă
vreo altă stângă. Social-democra ția, doctrina socialist ă, cu toate
variantele ei sub care s-a camuf lat de-a lungul istoriei, cât și
orice liberalism au ambele ideologii o aceea și natură, sunt în
fond unul și același domeniu politic, chipuri alterne ale
aceleiași realități politice.
Revenind la cartea lu i Robin Rivaton, a c ărei descriere
face obiectul acestui text, s ă reținem că renunțarea, atitudinea
de a te culca s ă mori înseamnă în fapt o tranzi ție de la depresie
la prăbușire, prima este a fiec ărui individ în part e, a doua, prin
însumarea tuturor, este a unei întregi na țiuni. În trecere, autorul
se preocup ă și de respingerea eventualilor țapi ispășitori, boucs
émissaires , dintre care enumer ă grăbit terorismul islamist,
migranții, intruziunile repetate ale religiei în spa țiul public,
ofensivele comunitariste, reparti țiile inegalitare ale bog ăției, și
dincolo de aceast ă înșiruire atât de confuz ă și de eteroclit ă, se
simte obligat s ă constate doar, nu și să explice, c ă actualitatea
ne aduce în situa ția de a condamna f ără nici cea mai mic ă
ezitare capacitatea de supravie țuire a societăților multiculturale
mondializante în care am ajuns s ă trăim. El este astfel atât de
aproape de diagnosticarea r ăului care distruge societ ățile
noastre dar trece gr ăbit și precaut peste orice dezbatere. Nu î și
pune problema identific ării creatorului acestor structuri
multiculturale, adev ărat cancer politic, și nu se întreab ă de ce
astăzi ar trebui s ă abandonăm proiectul lor și mai ales care este
alternativa presupus salvatoare.
În ceea ce îl prive ște, Robin Rivaton enun ță teza
abdicării statului , înțelegem: de la obliga țiile care îi incumb ă.
Însă nu își amintește de doctrina liberal ă a statului minimal, cât
mai diminuat, și nu dezbate dac ă acest stat incriminat ar trebui
să fie încă și mai inactiv sau dimpotriv ă puterile lui s ă fie

16
amplificate transformându-l într-un puternic actant
intervenționist în via ța oamenilor. Mai degrab ă doar un eseu,
publicistic ă amplă și nu știință, deși burdușită cu informa ții
statistice, cartea sa nu î și definește termenii cu care opereaz ă,
mărginindu-se mai degrab ă cu simple exclama ții precum când
afirmă: Notre mythe, c´était la nation, notre garantie matérielle,
c´était l´Etat. (p.29) Și continuă apoi constatând amar c ă astăzi
cele două mor, dar mai degrab ă statul este cel care ucide
națiunea. Iar dac ă aceasta nici nu este nimic altceva decât un
mit atunci putem fi de acord c ă prin distrugerea ei nu se pierde
mare lucru. Noi românii tr ăim de peste dou ă decenii epoca
radicalei demitiz ări a istoriei noastre, a vie ții noastre spirituale,
distrugerea miturilor identitare. Cei mai inteligen ți și mai culți
dintre noi, adev ărați campioni ai liberalismului, nici nu se
îndeletnicesc cu altcev a decât cu deconstruc țiile, cu
destructur ările. Când dau undeva peste ceva ce ar putea s ă
aducă a națiune, a na ționalism, cuprin și de o furie oarb ă cad ca
secerați la pământ, se zbat epileptic cu spume la gur ă, urlând să
ne apere de extremismele noastre, de cele de dreapta bineînțeles căci altele pentru ei nu exist ă. Poate pentru ca noii
veniți, popoarele care tocmai ocup ă spațiile europene s ă își
poată instala mai rapid și mai eficient miturile lor fondatoare.
Iar de uciderea acelor mituri nici nu poate fi vorba. Ei, veni ții
recenți, spre deosebire de noi, și le apără manu militari! O lume
care moare, cu toate mitologiile ei, o alt ă lume care tocmai se
naște extinzându- și propriile mituri atât de vii, de lupt ătoare!
Noi, europenii, cei care tocmai c ădem sub ocupa ția străinilor,
vom accepta oare pân ă la capăt situația aceasta?

17

3

Caligrafii subtile

Există, pe lâng ă atâtea altele, și un mod sub țire de a
scrie poezie, cu o linie vizibil ă dar cu un duct redus la minim, o
linie care paradoxal este cu atât mai vizibil ă cu cât este mai
subțire. Mă refer desigur la sensul figurat al acestor cuvinte.
A-ți fi mâna care caligrafiaz ă versurile un seismograf de o
finețe maxim ă, prin care î ți transferi sufletul în scris cu
fidelitate fa ță de tine însu ți, dovedindu- ți capacitatea de a- ți
reproduce în vers șoapta confiden țială, suspinul aluziv, oftatul.
Citești și citind parc ă simți respirația autorului care î ți murmur ă
complice versurile sale. Senza ția este de insuportabil ă
intimitate cu poetul descoperindu- ți-se în mod agresiv. Acestea
sunt tehnicile actuale de a scrie. Înc ă în anul 1950, un manifest
Projective Verse , referindu-se la avantajele utiliz ării mașinii de
scris, datorate rigidit ății modului ei de operare și preciziei
spațiale, semnala faptul c ă astfel poetul poate s ă-și indice cu
exactitate respira ția, pauzele, suspendarea, eliziunea unor
silabe, juxtapunerea a întregi p ăr
ți de frază etc. Dar lucrurile
acestea trebuie în țelese nu atât în sensul propriu al cuvintelor
cât mai ales la figurat. Legat de o rigiditate mecanic ă, putem
constata c ă aceasta e stadiul primitiv al modernit ății, ei
computerul i-a ad ăugat o proliferare de noi tehnici poetice.

18
Performan ța celui care scrie este în leg ătură cu puterea lui de a
comunica cu cititorul s ău direct, agresiv, imediat. A-l transpune
chiar în câmpul t ău de referin ță. Aceasta este adev ărata poetic ă
de azi. Nu scandarea, nici sonorit ăți de ritmuri și de rime rare și
nici oricare alte zorzoane ci aducerea cititorului în cuprinsul
unui eventual fragment din ceea ce e ști, intimitatea cu el. Art ă
poetică de dincolo, de peste orice art ă poetică. Vechile artificii
de scriere liric ă sunt prin compara ție doar moduri grosolane de
a fi în poezie. Prezen ța lor ar perturba adecvarea absolut ă dintre
comunicare și ceea ce este de comunicat. Numai nuditatea pur ă
poate să facă față unei atari exigen țe. Sunt forme și forme de
agresivitate asupra cititoru lui. Una este cea grosolan ă, care
lovește direct și neinspirat, producând indiferen ță dacă nu chiar
repulsie, semn mai degrab ă de insuficien ță poetică. În timp ce
subțirimea, regimul minimului penetrant, potrivirea insinuant ă,
nici prea mult nici prea pu ținul, acestea dau for ță lirică. În
poezie întotdeauna nu vehemen ța cucerește ci ceea ce nu
afirmă direct, ceea ce doar se strecoar ă pe neobservate, numai
inaparențele înving.
Un exemplu, ba chiar un caz flagrant de astfel de art ă
nouă îl reprezint ă poezia Luciei Negoi ță, pe cât de discret ă tot
pe atât de tare, de o m ăiestrie impecabil ă, ocolind întotdeauna
efectele facile, desf ășurările zgomotoase, trivialitatea
succesului imediat. E o st ăpânire mai degrab ă bărbătească a
materiei poetice, necru țarea cu care autoarea taie conturele
poemelor sale evitând zorzoanele, alintul liric, melodicitatea fie
ea și doar insinuat ă. În totul e un ton opac, restrâns la minim,
întotdeauna nimic de prisos, cu orice risc, fie și cu acela de a
displace. O austeritate dominatoare n ăscută nu dintr-o
pauperitate a spiritului ci din prea marea lui for ță. E un fel de
ermetism ca un refuz al popularit ății, al căderii în vulgar, în
accesibilitatea cu orice pre ț. Trimiterile livre ști sunt făcute nu
de dragul erudi ției ci pentru a stabili o leg ătură cu un cititor
selectat astfel, împ ărtășit cu acelea și cunoștințe, unul care poate

19
ghici identit ăți culturale fie și numai prin parcurgerea unor
prenume. Pare a fi un joc cu ini țierea într-o cunoa ștere anumit ă.
Pentru o clip ă ne putem imagina o edi ție a acestor poezii în
care pentru un cititor lipsit de minima ini țiere informativ ă niște
note erudite s ă deconspire cine este în fapt poetul Rainer
Maria, cine Gaspara Stampa și unde-i castelul Duino; cine
Isidor D., cine Dido; ce este Antologia Des Granges, cum se traduc în român ă scurtele texte latine inserate în poeme,
precum cel prescurtat V .I.T.R.I.O.L; cine sunt ele: Emily Sylvia Ileana Mariana Marin și mai ales cine domnii aceia Dylan
Rainer Maria Cezar Daniel și Mihai, Luca Ion, Matei – Jean. Ba
chiar și doamnele acestea, iubite sau so ții de poe ți: Zulnia
Elena Veronica Natalia Magda Gabriela Ulvine. Ca și versul
acesta din Dante, citat între ghi limele dar într-o traducere
rezumativ ă: Noi leggiavamo un giorno pe r diletto di Lacialotto.
Poezia recent ă, asemeni poeziei mari dintotdeauna, sfideaz ă
accesibilitatea imediat ă, presupunând subteran innumerabile
racorduri de erudi ție cultural ă. Și cu toate acestea și dincolo de
toate acestea, o exprimare aproape eliptic ă, aproape gângav ă,
nu din neputin ță ci doar sub presiunea te nsiunii lirice din poem.
Caracterizez poezia Luciei Negoi ță de parc ă a-și
viziona-o în ansamblul integral al operei acesteia, când de fapt
am în fa ța mea și o străbat cu insisten ță doar placheta de
versuri
Scutul vulnerabil , Editura Pleiade, 2016. Îns ă, fără a-i
cunoaște publica țiile precedente, pe care noua carte le
menționează într-o bibliografie ata șată în finalul ei, în baza
unor informa ții secundare cutez totu și o ipotez ă cam
extravagant ă. Oare, nu cumva poeta nici nu a scris decât
aproximativ o singur ă c a r t e p e c a r e o șlefuiește continuu,
republicând-o într-o nou ă formă, tot mai aproape de o ipotetic ă
perfecțiune? Teribil ă ipoteză, poate neadev ărată! Dar important
este că orice act auctorial este în felul lui unul extrovert, un
exhibiționism, scriind, producând cev a artistic te semnalezi
semenilor t ăi. Îndată apoi se pune problema a ce transmi ți prin

20
creația ta, sub ce ipostaz ă te arăți lumii. În mod frecvent, în
poezia de azi g ăsim exhibat ă natura, natura într-un mod
multiplu. Fiindc ă nu am în vedere natura doar în în țeles de
mediu campestru, peisaj, ci firea în ansamblu, și presupun mai
ales capacitatea autorului de a se înf ățișa pe sine, faptele,
trăirile, sentimentele sale, propria irepetabilitate. Rezultatul
este o art ă minimă, adesea inferioar ă și folclorului pe care
ampla circula ție îl șlefuiește mult peste ceea ce sunt productele
lirice contemporane, prizoniere ale condi ției ingrate de a fi
originale, sincere, de a apar ține unui autor m ărginit, egal
exclusiv cu el însu și. Poezia Luciei Negoi ță, așa cum se
înfățișează în aceast ă ultimă carte, dep ășește mult modul liric
respectiv. Care îi sunt treptele pe care se înal ță poeta ‒ este
ceea ce voi încerca s ă stabilesc. Trecerea prin aceste etape,
deloc rigid ă ci prin texte care se întrep ătrund, e ca o ascensiune
spre a fi tot mai dificil accesibil ă, dar și mai profund ă, mai
aproape de un presupus adev ăr.
Mai întâi, întâlnim și aici un lirism ce a putut fi
catalogat drept feminism, o poezie prin excelen ță lirică, artă
comună cât timp autoarea pare a se confesa, vorbind chiar
despre sine. Sunt exemple de mici crudit ăți verbale, impudori
feciorelnice, detalii de fizionomie femeiasc ă, la modă în epocă:
„printre z ăbrele și zăvoare / lic ărul seminal a țipește / pe
jgheabul petalei pierdut / în câmpul reginei nop ții”. De la acest
stadiu al unei pudice erotic i florale se trece apoi, nu f ără o
anumită cruzime în exprimare, sp re explorarea iubirii în
adolescen ță, din feciorie la feminitatea propriu-zis ă. Este
momentul în care „prima menstr ă aduce cu ea macularea”, un
vers brutal dintr-un poem ce exceleaz ă mai degrab ă prin jocul
aluziv și curat al cuvintelor.
Al doilea nivel este dat de intrarea în comuniune cu
precursorii sever selecta ți. Poezie, în pofida aparen țelor, deloc
livrescă ci doar presupunând, afirmând chiar acceptarea
celorlalți, ca de exemplu M(e) Ivănescu , caligrafiat astfel, și

21
alții tot pe atât de specio și. E divulgarea unei apartenen țe la
familii de spirite fraterne. Trimiterile acestea c ărturărești nu
afectează, nu impieteaz ă și nu mic șorează verosimilitatea
realistică a poemelor respective ci în mod paradoxal o
amplifică. Așa se întâmpl ă în cazul poemului Miros incestuos
de cărbune (Ca întotdeauna în aceast ă carte, titlul este chiar
primul vers, deta șat de trunchiul textului și subliniat prin faptul
că literele ce îl compun s unt scrise cu caractere bold și de un
corp mai mare.). Cum se vede și din aceste cuvinte minime,
materia din care este alc ătuită poezia e una aspr ă, rugoasă,
indicată cu necru țare: e o intrare-n depozit , presupus de
cărbune, iar al ături în ceea ce ar putea fi definiția spaimei , îi
este asociat șuieratul letal / al personalului de Fete ști. Acestor
detalii mizere, de umil decor citadin, le este al ăturată trimiterea
la norii , citați cu patru denumiri latine, norii lui Petru Cre ția.
Ce poate fi mai contrastant, mai provocator de tensiune liric ă!
Al treilea nivel este cel al unei poezii de factur ă mistică,
dar o mistic ă specială, abscons ă, depărtată de orice bigoterie,
deși religioas ă în modul cel mai evident. Cea mai mare parte a
acestei cărți este plin ă tocmai de aluzii la sfin țenii biserice ști,
de trimiteri la personaje din credin ța creștină. Dar să nu ne
lăsăm înșelați, mistica acestei poezii e una a limitei care o
poate oricând r ăsturna în magie. Poate pentru c ă orice poezie
adevărată nici nu este atât de mult rug ăciune cât mai ales
descântec, o liric ă nu celest ă cât mai degrab ă satanică, neagră.
E semnificativ în acest sens faptul c ă, între cele dou ă războaie
mondiale, la noi se bucura de mare prestigiu francezul Paul
Valéry, iar poe ții români discutând cum s-ar traduce titlul c ărții
acestuia Charmes , atunci Ion Barbu propuse cuvântul Vrăji. Ar
fi fost poate mai potrivit ă echivalarea cu Fermece, pluralul de
la mateinul fermec. Vr ăji sau farmece, invoc ări alchimice,
probabil aceasta este poezia, cel pu țin în una dintre accep țiunile
ei, nu îns ă și a poetului francez pomen it cât timp el exalta
metoda lui Leonardo da Vinci, ra ționalitatea lumii și nu

22
spontaneit ățile, entelehiile, for țele iraționale, mai proprii
acestea poeziei moderne.
Și astfel, în al patrulea nive l al acestei opere a Luciei
Negoiță, ajungem la intersectarea poeziei cu alchimia. Dac ă
prima parte a plachetei de vers uri are drept titlu cuvintele Inimă
tăiată împrejur , a doua parte are pus în frunte șirul de ini țiale
V .I.T.R.I.O.L., denunțând o apropiere a poetei de doctrina
secretă a alchimi știlor. Majusculele respective sunt
deconspirate îndat ă apoi în textul unui poem: Visita Interiorem
Terrae Rectificando Inveniens Operae Lapidem . Deschid
dicționarul și îmi lămuresc în țelesul textului latin. El este o
deviză a alchimi știlor care î și exprimau prin el speran ța că
vizitând, cercetând interioarele p ământului, ale materiei,
distilându-le ai șansa de a descoperi piatra din unghi a lucr ării
celei mari, piatra filozofal ă. Ceea ce se și traduce în sensul c ă
tu coborând în sinele t ău cel mai din adânc, g ăsind acolo nodul
insecabil, pornind de la el vei putea s ă-ți construie ști o altă
personalitate, s ă devii un om nou. P ășind pe calea transmut ării
elementelor, poate nu vei ob ține aur propriu-zis dar cu
siguranță aurul sufletului uman.
Izbutește oare Lucia Negoi ță să efectueze transmuta ția
vigorilor spiritului, s ă treacă prin athanorul harului poetic
înțelesul lumii, întrez ărind o sticlire nelumeasc ă în privirea
acelui înțeles? Citez ca performant și semnificativ chiar poemul
pe care autoarea îl scoate în eviden ță transcriindu-l și pe
coperta a patra a c ărții sale, un cumul în rezumat al calit ăților
acestei poezii: „ Trufia verii trece-n umilin ță / pământul ține în
palme un stol de grauri / str ăin de căpetenie cum chipul / de
lămurita lui asem ănare // vânat s ă fi căzut dinspre înalt / sau
înger biruit de mult prea grele aripi? // e la țul doar-al încâlcirii /
ursite să-l trezeasc ă pe coconul / netulburat în duh și nedat înc ă
Lumii // pe drumul care duce spre cel ălalt tărâm / printre
calcane înf ășate în pleoapele orbului / printre subsoluri imunde
magazii cu oglinzi / ce v ăzură splendoarea in-co-rup-ti-bi-l ă //

23
frumusețea și hidoșenia viața și moartea / într-o primitoare
groapă comună // de unde mie clisoasele pulberi? / atingeri
impure și sfinte // vaietul stins funerar // m ă tem / – nu te teme /
încă poți naște”. Bineîn țeles, nașterea de care este vorba aici nu
este una fiziologic ă ci o alta, mult mai adev ărată, o naștere
mistică, în spirit, o crea ție în artă. Iar Lucia Negoi ță nu este o
farmazoan ă, deși poate aspir ă să fie una, și nici măcar un
alchimist, ci doar un poet. Unul adev ărat și puternic.

24

25

4

Noica în comunism

La o prim ă vedere, în ceea ce îl prive ște pe filozoful C.
Noica putem constata o defazare, o pozi ționare a personalit ății
sale în retardare fa ță de standardele epocii, fiind c ăzut adesea în
inadecvare. Nu doar o singur ă dată, el pare a fi dep ășit,
dovedind c ă are prejudec ăți, că este subjugat de mici utopii.
Prietenii s ăi au observat aceasta și îl menajeaz ă cu greu, irita ți
de poziția lui în raport cu epoca. Mai întâi și mai presus de
celelalte stereotipuri ale sale, e preten ția de a face școală,
convingerea c ă poate să-i învețe pe ceilal ți, în principal pe cei
tineri, chema ți să facă împreun ă cele zece lec ții de greac ă
veche. Și subiacent acesteia utopia c ă ar putea s ă rezume
filozofia, nu doar s ă discurseze despre ea ci chiar s ă o prezinte,
să îi învețe pe alții ce este ea. Nu b ănuiește că în Hegel nu e
nimic de prisos, ci doar mersul, ch iar baletul intelectului printre
cuvinte, printre c oncepte. Când filozoful german analizeaz ă, de
exemplu, ce este senza ția, percep ția, conștiința, rațiunea,
spiritul, el chiar gânde ște genuin, str ăbate cu mintea toate
cotloanele conceptelor, parcurge drumul lor, drum imposibil de
rezumat. Cea mai adecvat ă și complet ă exegeză a romanului lui
Cervantes este chiar rescrierea lui cuvânt cu cuvânt. E aceast ă
propunere provocatoare doar fantez ia unui mare artist el însu și.

26
Dar cu privire la filozofie constatarea este valabil ă în absolut.
Cea mai bun ă povestire a Fenomenologiei spiritului este chiar
textul integral scris de autorul ei, adic ă de Hegel, nu Povestirile
despre om dup ă o carte a lui Hegel, scrierea lui Noica.
Cu acestea în minte putem în țelege iritarea abia mascat ă
cu care îi r ăspunde lui Noica Emil Cioran c ăruia el îi ceruse
ajutorul pentru a fi publicat ă cartea respectiv ă în Fran ța.
Prietenul din Paris se eschiveaz ă cu finețe, se derobeaz ă de la o
sarcină la care era obligat din multe puncte de vedere, nu doar
ca prieten ci mai ales din solid aritate cu un prizonier de
conștiință cum era gânditorul r ămas în limba român ă, nu un
expat al spiritului cum devenise el. Dar la Paris, în lumea cinismului și a plictisului, a acelui cafard des pomenit, basmul
filozofic al lui Noica putea fi întâmpinat dac ă nu cu cea mai
disprețuitoare indiferen ță atunci cu un hohot de râs. Situat
aproximativ în aceast ă ipostază îl putem b ănui pe Cioran. Tot
astfel cum a ricanat în fa ța Rostirii filozofice române ști pentru
că, vezi Doamne!, filozofia es te domeniul radi calei abstrac ții a
spiritului, la antipod cu determinarea na țională. Filozofia nu
poate fi româneasc ă ci doar absolut ă, de peste orice alt ă
determinare, iar limba vernacular
ă nu are aici nici o
semnifica ție. La aceast ă obiecție se poate r ăspunde citând din
Hegel și din Heidegger, care î și așază germana lor în
exclusivitate sus, lâng ă greaca veche. Dar el însu și, Emil
Cioran, nu produsese acea teribil ă Schimbarea la fa ță a
României , ignorând c ă procesul respectiv este numai al lui
Dumnezeu nu și al vreunei țări, indiferent car e?! Iar despre
această scriere Noica afirma c ă este cea mai de seam ă dintre
toate câte a creat autorul ei în român ă și în francez ă. Poate
pentru că nicicând alt ădată el nu fusese mai liber decât atunci
când a scris acest text, atât de li ber încât ulterior, uimit el însu și
de atâta cutezan ță, a acceptat reeditarea lui într-o form ă
cenzurată. Se supune cenzurii nu cel condamnat, din ra țiuni
politice, la 25 de ani de închisoare, ci cel din lumea liber ă a

27
democrației. Dar nu este Fran ța patria terorii, creatoare a
acesteia ca regim politic, ca stat ut sub care este îngenuncheat
cetățeanul? Iar dac ă filozoful din Paris î și târăște existen ța
postbelică și îndeosebi cea postum ă sub teroarea înving ătorilor,
a comisarilor politici, inclusiv a slugilor acestora, surpriza colosală este că cel din închisoare este mai liber în felul s ău. El
poate să lase impresia c ă umblă cu o juc ărioară nevinovat ă,
niște povestiri , când în fapt el manevreaz ă, cu ce risc!, cel mai
teribil explozibil, cartea lui Hegel. S ă luăm un exemplu, unul
din capitolul St ăpânire și servitute, Herrschaft und
Knechtschaft, citând din traducerea lu i Virgil Bogdan: „A se
prezenta îns ă pe sine ca pur ă abstracție a conștiinței-de-sine
constă însă în a se ar ăta ca pur ă negație a modalit ății sale
obiective, adic ă în a se ar ăta ca nefiind legat ă de nici o fiin ță
–
în-fapt determinat ă, ca nefiind legat ă de singularitatea
universală a ființei-în-fapt în genere, în a nu fi legat ă de viață.
Această prezentare este o dubl ă acțiune: acțiune a celuilalt și
acțiune prin sine însu și. Întrucât ea este ac țiunea celuilalt,
fiecare tinde deci c ătre moartea celuilalt. În aceasta este dat ă și
a doua: ac țiunea prin sine însu și; căci prima implic ă în ea riscul
propriei vie ți. Relația celor dou ă conștiințe-de-sine este deci
astfel determinat ă, încât ele se încearc ă pe ele însele și una pe
alta, prin lupt ă pe viață și pe moarte. – Ele trebuie s ă intre în
această luptă, căci ele trebuie s ă ridice la adev ăr certitudinea lor
înseși de a fi pentru sine, fa ță de alții și față de ele însele. Și
numai prin riscul vie ții este probat ă libertatea, numai în acest
fel este probat c ă pentru con știința-de-sine nu fiin ța, nu modul
nemijlocit în care ea apare, nu confundarea ei în r ăspândirea
vieții este esen ța; dar că în aceast ă conștiință nu este dat nimic
care să nu fie pentru ea moment în dispari ție, că ea nu este
decât pur ă ființă-pentru-sine. Individul care nu și-a riscat via ța
poate fi, desigur, recunoscut ca persoan ă, dar el nu a atins înc ă
adevărul acestei recunoa șteri ca fiind o con știință-de-sine
independent ă. La fel, fiecare trebuie s ă meargă către moartea

28
celuilalt, dup ă cum fiecare î și riscă propria lui via ță; căci
celălalt nu valoreaz ă pentru el mai mult decât el însu și. Esența
lui se prezint ă ca fiind un Altul; el este în afar ă de sine, el
trebuie să suprime ce îi e exterior; cel ălalt este o con știință
existentă și prinsă în feluri multiple; el trebuie s ă priveasc ă
alteritatea sa ca pur ă ființă pentru sine, adic ă ca nega ție
absolută.” (p.110 a traducerii, p.152 a edi ției de referin ță)
Nu se pune problema nici pentru o clip ă să rezum
gândirea lui Hegel nici m ăcar din acest fragment minim. Dar
imaginându-ne cum și-a purtat Noica privirea peste respectivul
text, putem extrage câteva expresii și înțelesul lor. Mai întâi
trebuie precizat c ă întotdeauna aici în aceast ă carte celebr ă ne
aflăm în domeniul intim al adev ărului (p.102), in das
einheimische Reich der Wahrheit , în interiorul c ăruia se d ă
lupta între diferitele ipostaze al e acestuia, iar pentru a ajunge la
el, conștiința trebuie s ă străbată, ca teren median dar absolut
necesar, noaptea goal ă a suprasensibilului unui dincolo (p.107),
der leeren Nacht des übersinnlichen Jenseits . Acel dincolo care
este în fapt metafizica și în cuprinderea ei noaptea goal ă a
suprasensibilului, în fa ța acestora cum s ă nu îți amintești că
despre partea a doua, de fapt partea central ă, trupul propriu-zis
al dialogului Parmenide , despre debutul acestei p ărți a
dialogului platonician, un comentator a exclamat: aici începe bezna absolut ă a metafizicii! La Hegel, care admira atât de
mult acest dialog încât îl considera ca fiind cel mai de seam ă
dintre câte a scris Platon, la Hegel ne este dat s ă străbatem
îndelung o noapte a suprasensibi lului de dincolo, un întuneric
al conceptelor. Și tocmai în acest întuneric cu cât este el mai
compact cu atât mai str ălucitoare sunt fulgerele unor exprim ări
nu doar memorabile ci chiar f ără egal. Ca stilistic ă îndeosebi
filozoful acesta este, într-un anumit fel, un scriitor apar ținând
Romantismului german, patetic și exprimând str ăfundurile
umanului. O antologie a acestor formul ări hegeliene b ănuiesc
că ar egala în str ălucire și poate ar dep ăși prin dimensiuni

29
fragmentele Presocraticilor.
Așadar, cu gândul la Noica s ă ne cățărăm pe schelele
înalte ale abstrac țiunilor hegeliene și să reținem, din acest
fragment, exprim ările ascuțite, precum presupunerea c ă fiecare
tinde în consecin ță la moartea celuilalt, tinde, merge c ătre, geht
also jeder auf den Tod des Anderen . În aceast ă luptă pe viață și
moarte, durch den Kampf auf Leben und Tod , e însăși punerea
în joc a propriei vie ți, das Daransetzen des Lebens , prin care
este adeverit ă libertatea, die Freiheit . Fiindcă individul care nu
și-a pus via ța în joc poate fi desigu r recunoscut ca persoan ă,
dar el nu a parvenit la adev ărul acestei recunoa șteri, ca fiind
aceea a unei con științe de sine autonome, Das Individuum,
welches das Leben nicht gewagt hat, kann wohl als Person
anerkannt werden; aber es hat die Wahrheit dieses Anerkanntseins als eines selbst ӓndigen Selbstbewußtseins nicht
erreicht. Pe când Noica î și redacta opul s ău, vor fi existat cu
siguranță astfel de persoane pretutindeni în țară, stând la cozi
pentru a-
și procura mâncarea care se d ă!, sau în închisorile
politice, eventual la Canal. Sau, de ce nu?, în Fran ța, în vreo
mansardă a mândrului Paris. Dar ei nu și-au prea pus via ța în
joc și în consecin ță nu au ajuns la stadiul unei con științe de sine
autonome, care s ă nu fie în dependen ță de adevărul celorlal ți.
Ei nu și-au pus în joc via ța și se ascund de acest adev ăr teribil
că fiecare individ trebuie s ă tindă spre moartea celuilalt tot a șa
cum își riscă el însuși propria via ță, Ebenso muß jedes auf den
Tod des Anderen gehen, wie es sein Leben daransetzt.
Ajunși în acest punct, s ă revenim la situa ția din istorie,
la Noica. Deosebirea aceasta dintre unul și celălalt, care se
angajează fiecare într-o lupt ă pe viață și pe moarte, pentru
uciderea celuilalt, este adev ărată nu doar în absolut, pe terenul
conștiinței unde o con știință o surpă pe cealalt ă în mod radical
pentru a accede la adev ăr, ci și în concretul istoric. Sigur, nici
șobolanul care a f ăcut referatul de respi ngere de la publicare a
cărții lui Noica, livrându-l pe acesta unei condamn ări la 25 ani

30
de închisoare, și nici bestiile car e i-au smuls pân ă și dinții din
gură filozofului, nici unii dintre ace știa nu erau în cuno ștință cu
dihotomiile lui Hegel, dar ei, f ără să fie conștienți de aceasta,
se situau pe o radical ă poziție adversă nu doar cu filozoful ci
cu spiritul însu și. Ca să înțelegem mai bine epoca s ă luăm
un exemplu absolut, un alt Noica, pe Petre Țuțea, încă și
mai expresiv decât Noica pentru c ă în adev ăr textele
acestuia nu spun mai nimic dar sunt extraordinare fa ță de
contemporaneitate, în felul lor un fulminant protest fa ță de
dictatura ideologic ă a acelui timp. Fiindc ă încă din Marx,
Engels, Lenin și din toți ceilalți satrapi ai min ții, cultura care pe
o vastă dimensiune a ei se confunda cu europeneitatea
spiritului fusese anihilat ă complet. Iar în textele lui Petre Țuțea,
așa lipsite de o prea mare valoare cum erau ele, tocmai acea
europeneitate a spiritului era plenar prezent ă și în acela și timp
la alții radical absent ă, nu doar la noi ci adesea și în Occidentul
intelectualilor care cu o criminal ă inconștiență marxizau
orbește ca și cum s-ar fi aflat sub hipnoz ă. Când Noica propune
unor tineri cele zece lec ții ale sale de greac ă veche comite prin
aceasta un atentat la groz ăvia inculturii comuniste. El știe cu
câtă ură se refereau la Platon clas icii marxism-leninismului dar
insistă, optează cu orice risc, mai întâi pentru reeditarea unor
traduceri vechi din opera filozofului antic și apoi pentru
efectuarea altora noi, la zi. Și tot așa și cu înduio șător de naiva
pledoarie pentru xeroxarea caietelor lui Eminescu, de parc ă
odată ce am fi fost în posesia acestora s-ar fi rezolvat toate
problemele românilor. Cum s-a v ăzut mai apoi, cu punerea lor
la dispozi ția publicului larg nu s-a schimbat nimic în destinul
acestei țări, dar insisten ța pe cazul poetului na țional mut ă
accentul, întoarce privirea celor mul ți spre o zon ă de cultur ă
înaltă în detrimentul brutelor, al primitivit ății, fiindcă Eminescu
nu este doar un poet considerabil ci și un intelectual de bun ă
calitate și de factur ă european ă.
Odată toate acestea precizate, s ă revenim la teza

31
radicală, enunțată la începutul acestui text, cum c ă filozofia nu
poate fi rezumat ă, povestit ă, că filozofia nu este echivalent ă
decât chiar cu ea îns ăși. Iar acum s ă răsturnăm această prezumție
și să aruncăm o privire asupra modului în care procedeaz ă
însuși Hegel, fiindc ă el este, printre multe altele, și autor al
unor ample Prelegeri de istorie a filozofiei . Constatarea cea
mai la îndemân ă și perfect adecvat ă, adevărat loc comun, este
că Hegel str ăbate operele filozofice de pân ă la el căutându-se
pretutindeni în acestea pe el însu și, propria sa filozofie. Într-o
primă instanță vom observa c ă lui Noica îi scap ă mult din ceea
ce este cartea lui Hegel, îi scap ă sau el las ă deoparte ceea ce nu
este important pentru demersul s ău. Prin reduc ție, putem
considera Fenomenologia spiritului un manual clasic de
filozofie, și un timp, îndeosebi în prima variant ă a cărții sale,
Noica se men ține în acest cuprins didactic, dar la Hegel
conceptele filozofice luate în cercetare sunt aprofundate pân ă la
un adev ărat delir terminologic și cu exprim ări uneori
extraordinare, în rest este molozul terminologiei specifice f ără
sfârșit. Iar dincolo de ace sta, spre final, când autorul expune, ca
încununare, teoria sa despre religie, textul izbucne ște în
fantastice imnuri de evlavie, am intind de marile scrieri ale
misticilor germani care l-au precedat prin secole. În tot cazul, a-l rezuma pe Hegel este ca și cum l-am viziona prin
intermediul unui aparat Röntge n, simplificându-l, reducându-l
la schelet, la scheme seci și deformatoare. E mult ă claritate
carteziană, chiar un exces de claritate în scrierea gânditorului
român care îl explic ă pe autorul german, de și în mod lapidar
totuși până la exces, pierzând astfel ceea ce este mai specific în
cartea pe care pretinde c ă o prezint ă, omițând din ea acea
apatie, acea prezen ță surdă a conștiinței, obscurita tea ei din
adâncuri, bâlbâirea ei s ălbatică după chiar expresiile lui Hegel :
jene Dumpfheit des Bewußtseins und ihr wildes Stammeln .
Noica îl hegelianizeaz ă pe Hegel care este mai difuz, mai
indirect specific sie și, văzând de exemplu cam pretutindeni

32
triadele care în textul german sunt mult mai discrete. Le g ăsesc
de exemplu când vine vorba de religie unde prima realitate a spiritului este conceptul religiei, religia ca nemijlocit ă, adică
religia natural ă. A doua, prin suprimarea na turii, este religia în
forma artei. A treia suprim ă unilateralitatea celorlalte dou ă. În
prima spiritul este în forma con științei, într-a doua în forma
conștiinței-de-sine, a treia în forma unit ății ambelor, fiind
religia revelat ă. În rest, eventualele triade risipite prin textul lui
Hegel sunt cel mai adesea îngropa te în carnalitatea textului.
Dar, în acesta caz al nostru, s ă ne întreb ăm cu
deosebire dac ă Noica, atunci când str ăbate Fenomenologia
spiritului , izbutește el oare s ă spună ceva despre sine și despre
raportul dramatic cu timpul s ău? Căutând să stabilim ceva în
direcția aceasta d ăm curs uneia din cele trei ipoteze de lectur ă a
Povestirilor… propuse de Sorin Lavric în impecabila prefa ță a
ediției acestora de la Humanitas. Surprizele, în ordinea
spiritului lui Noi ca, sunt enorme. S ă le luăm pe rând!
Căci iată ce le spune Noica asupritorilor s ăi,
troglodiților, inclusiv referentului de la editur ă. Când
gânditorul român î și scrie basmul s ă
u filozofic, era un timp al
fanatismului absolut, unii erau uci și iar altora li se smulgeau
dinții din gur ă, și aceasta în numele adev ărurilor politice în
străfundurile c ărora, în origini se afla tocmai filozofia lui
Hegel. Dar cât de mult fusese aceasta distorsionat ă de clasicii
noii ideologii! În aceast ă situație, cu propensiunea sa pentru
didacticism și înfruntând urgia istoriei, Noica încearc ă, fie și
doar cu timiditate, s ă restabileasc ă adevărul filozofic. El știa că
la maestrul german lucrurile nu erau chiar într-atât de limpezi, atât de grosolan simplificate ca în ideologia care, în mod tragic,
pusese stăpânire pe întreaga lume. El știa că adevărul lui Hegel
avea la baz ă acea zerrissene Bewußtsein , conștiința sfâșiată,
ruptă în două, fracturat ă, dezbinat ă. Că întotdeauna la el a avut
loc o tipic ă suprimare a unilateralit ății conceptului, die
Einseitigkeit aufgehoben zu haben . E un demers al gândirii

33
hegeliene de prefacere, de inve rtire, de travestire a adev ărului,
ceea ce el nume ște cu termenul die Verstellung . Ca să dau
exemplu de o atare gâ ndire, voi cita afirma ția că adevărata
existență (…) ca și timpul, nu mai este nemijlocit aici, întrucât
este. (tr. rom. p. 402) Adic ă: wie die Zeit, unmittelbar nicht
mehr da, indem sie da ist. Asemeni timpului, fiind aici,
existând, ea nu mai este imediat aici, nu mai exist ă.
În cunoștință cu aceste subtilit ăți ale filozofiei
hegeliene, cum putea Noica s ă se apropie de mintea
simplificat ă a călăilor săi? Într-o prim ă instanță, el transfer ă
gândirea din planul cunoa șterii în acela al eticii. Și atunci,
boierul autentic care era, insinueaz ă cu un dram de abilitate
întrebarea: Nu cumva Fiecare este Nimeni? Să ne imagin ăm o
clipă că întrebarea este adresat ă de cel anchetat anchetatorului
său pe când acesta îl strive ște călcându-l în picioare. De parc ă
i-ar spune c ă nu doar el, cel strivit ci chiar și cel care îl
strivește, și acela este tot un Nimeni! Și îndată apoi,
generalizând, comite relativizarea adev ărului în spiritul
maestrului german: în fața acestui Nimeni compar (se
înfățișează spre a fi judecate! – n.n. I.P.) toate înf ăptuirile și
după judecata lui stau și cad ele . Noica însu și a fost judecat și
sub puterea justi ției comuniste el a c ăzut sub condamnarea la
25 de ani de temni ță grea. Și atunci, iat ă care îi este consolarea,
rostită sfidător, doar în aparen ță concesiv: Prostia uman ă,
nepriceperea și incultura sunt totu și undeva inteligen ță,
pricepere și cultură… Și apoi sarcastic și amar, el livreaz ă
soluția care de data aceasta este una politic ă: Nu e nimic de
făcut decât s ă lași acest personaj, numit Fiecare, s ă se urce pe
scena lumii. Dac ă vrei să-l înfrângi, trebuie s ă-l lași să
învingă. Din perspectiva în timp, de la redactarea Povestirilor…
și până astăzi, putem constata radicala confirmare a solu ției
gânditorului nostru. Nenoroci ții aceia din comunism când au
ajuns a fi deplin st ăpâni peste o bun ă parte a lumii, abia atunci
destinul istoric i-a m ăturat definitiv de pe scena vie ții. Pentru

34
ca alți Nimeni să preia conducerea lumii și undeva într-o
carceră anonimă călăul să-i smulgă dinții din gur ă altui
gânditor, azi înc ă neștiut.
Ca martor al acelei epoci, pot aprecia ca de-a dreptul
sinucigașe cutezan țele unor atari aprecier i acut politice. O
măsură de precau ție își ia totuși Noica, istoricizând mult aceste
adevăruri, în spiritul lui Hegel, da r ele lipsesc tocmai în opera
de referin ță, în Fenomenologia spiritului , unele culese din alte
lucrări ale neam țului, dar cu siguran ță ele sunt mai ales ale lui
Noica și adresate timpului s ău. Prin ele Povestirile… sunt oper ă
originală cu o înc ărcătură politică intens subversiv ă. Ticăloșia
unor comentatori recen ți a afirmat c ă Noica ar fi ac ționat
uneori ca și cum ar fi fost și un agent pus în slujba regimului
comunist. Nimic mai fals. El accept ă să se situeze în ghearele
poliției politice, nu fuge de rigoril e acesteia, nu se ascunde, dar
doar pentru a- și duce pân ă la capăt propriul gând. Pe care el nu
și-l disimuleaz ă ci cu o cutezan ță de adevărat cavaler, f ără teamă
nici prihan ă, și-l afirmă cu arogan ță. Aceste referin țe istoricizante,
desfășurate în spiritul lui Hegel, lipsesc într-adev ăr în cartea de
referință, pentru c ă prea mult acolo lucrur ile sunt vizionate în
absolut, și oricât de mult avem în ea de-a face cu evolu ții, cu
dezvoltări, acestea sunt într-atât de abstracte încât sunt oarecum
și instantanee. E vorba doar de adev ăr, și prea puțin de situarea
lui în istorie. La aceasta, la o presupus ă istorie face apel, ca la o
platoșă de apărare, mascându-se, Noica. De și, trebuie spus c ă
el nu este niciodat ă duplicitar și folosește întotdeauna un
singur, acela și limbaj, indiferent cui li se adreseaz ă, discipolilor
sau securi știlor.
Oricât de mult autorul acesta face referiri la momente
din trecut, pe care le consider ă semnificative pentru drumul
omului în istorie, este imposibil s ă nu înțelegi că în spatele
textului e însu și el, chiar Noica, destinul s ău, așa cum exclam ă
el și este imposibil ca noi, ast ăzi, să nu ne însu șim constatarea
lui: abia după ce dobori o tiranie vezi c ă ea nu era o tiranie

35
până la capăt. Victimele ei se so lidarizau, undeva, cu ea și
începuser ă să pună ceva de la ele în rânduiala cea nedreapt ă.
Încetul cu încetul aceasta devenise lumea lor.
Prin remarcabila capacit ate de a se ridica pân ă la nivelul
cel mai de sus al abstrac țiunilor, Noica este în felul s ău un
vizionar al absolutulu i. El vede lumea în perspective largi,
maxime chiar, atotcuprinz ătoare. Atunci când, impresionat de
asasinatele la care erau supu și tinerii legionari, de și el personal,
boiernașul filfizon care era, mai degrab ă îi considera cu dispre ț,
neîmpărtășindu-le lipsa de umor car e îi caracteriza, împins
până la urmă de marea perspectiv ă ce îi era proprie scrie și
publică fulminantul Adsum, un manifest violent de adeziune la
politica dreptei române ști. Cuvântul este luat din Vulgata unde
el apare în mai multe contexte dar întotdeauna ca un r ăspuns
dat unei chem ări a lui Dumnezeu, c ăruia auzindu-l strigându-te
îi spui: aici sunt Doamne, chiar în fa ța ta, gata s ă fac tot ceea ce
îmi ceri, Adsum, Domine! Așa își vede Noica implicarea în
istorie, nu ca pe un compromis, nu ca pe ceva tranzac ționat, ci
ca pe un absolut, un mod tragic de a fi, un r ăspuns la chemarea
venită din veșnicie. Cu cartea sa pretins despre Hegel, el î și
revizioneaz ă situarea sa în lume, ajungând s ă constate lucruri
teribile: dac ă în nebunia obi șnuită lucrurile sunt cele ce nu par
la locul lor, în experien ța politicului, con știința omului se
smintește. Cum se va fi întâmplat poate și cu con știința
autorului nostru. Și cu siguran ță cu a acelor care edificau
dictatura. Toate acestea în baza axiomei nebune c ă orice stat e
rău, încât se strecoar ă îndată presupunerea cumplit ă că trebuie
desființat statul .
Pe aceea și linie, cu am ărăciunea unei experien țe nu
doar dramatice ci de-a dreptul tragice, filozoful constat ă în
numele omului universal c ă toate revolu țiile cresc din mine și
se întorc împotriva mea . Participase el însu și la un fel de
revoluție, la una de resurec ție națională, și fusese mai apoi
victimă a uneia interna ționalist-bol șevice. Și tocmai cu privire

36
la participarea sa la întâia dintre acestea, în care a fost nu
victimă ci actant, pare a- și spune chiar sie și: când închei cu
toate eroismele și toate sacrificiile cerute de virtute, vezi c ă
lupta ți-a fost și nedreapt ă, și deșartă. Ai luptat eroic, frumos și
în van. Și atunci ca o consecin ță ineluctabil ă vine condamnarea
prin care î ți este atestat ă vinovăția ca o fatalitate. Fiindc ă ești
vinovat, orice ai face – spune Noica subliniindu- și afirmația.
Nevinovat ă e doar piatra ce nu f ăptuiește; nici m ăcar copilul.
Vinovăție și condamnare, iar în fa ța acestei incizii acute
în realitatea din veac, cum am putea fi atât de orbi încât s ă nu
înțelegem că nu despre Hegel este vorba în cartea aceasta ci
despre noi și timpul lepros ce ni s-a dat, despre destinul politic
al lumii, c ăci ești vinovat c ă aparții unei clase ori caste. N-ai
făcut nimic r ău și totuși, de îndat ă ce făptuiești, ești vinovat ca
om. O spune aceasta cel care a fost condamnat și care a isp ășit
în veac.
Ca să fii situat cu adev ărat în economia lumii, în planul
lui Dumnezeu, nu este deajuns s ă ai o oper ă considerabil ă ci
mai este necesar și să fii un ins însemnat, sigilat, s ă ai
privilegiul de a fi fost stigmatizat de destin, adic ă să fi fost, de
exemplu, trecut prin cu șca de fier din DTC, al ături de criminali
cu circumstan țe agravante, a șteptând ca a doua zi s ă fii atârnat
într-un ștreang, și apoi 12 ani re ținut în St. Elizabeths Hospital
și tratat cu șocuri electrice. Sau s ă fii condamnat precum Noica
și apoi chiar s ă fi fost captiv în subteranele închisorilor
comuniste un num ăr de ani. Acestea țin de destin, de zeu, și nu
pot fi înlocuite de absolut nimic altceva. Prietenii lui Noica,
comilitonii s ăi știu aceasta, în țeleg că Mircea Vulc ănescu a
murit la Aiud și moartea lor, c ă Noica a str ăbătut bolgiile
închisorilor comuniste și în contul lor, și pentru ei.
Mai avem mult pân ă când vom descoperi cu adev ărat
măreția acestei genera ții, unice în istoria noastr ă. În arhitectura
ei, locul lui Noica este unul de vârf, piatra din unghi care
închide bolta unei lumi. Cu gândul la cei care o alc ătuiesc, îmi

37
amintesc versul lui Blaga: De pe-un um ăr pe altul / t ăcând îmi
trec steaua ca o povar ă. Aș parafraza: de pe um ărul unuia pe al
celuilalt ei î și trec povara. Când unul se ascunde de urgia
istoriei într-o mansard ă din Paris, cel c ăruia în pauz ă la școală,
ca un ecou al originii sudice a familiei sale, i se striga bulgăroiule!, acela, comi țând un act intens politic, se mut ă din
sud chiar în centrul țării, în Transilvania , preluând destinul
camaradului s ău. Tot astfel cum a redactat Rostirea filozofic ă
româneasc ă drept complement necesar la Schimbarea la fa ță a
României , suplinindu-l pe prietenul c ăzut sub interdic ție și exil.

38

39

5

Pierduta boierime

Când pe la mijlocul deceniului șapte din secolul trecut,
în anii șaizeci, am descins la Bucure ști pentru a r ămâne
aproape o via ță întreagă, printre primele lucruri pe care le-am
întreprins, în acea vreme de prohibi ție ideologic ă, a fost s ă
identific anticariatele marelui ora ș și să le scotocesc în c ăutare
de cărți necenzurate. G ăseam astfel edi ții vechi, iar printre ele
îndată după cele în limba român ă erau cele fran țuzești. Dintre
cele în francez ă, în afar ă de clasici, predominau în mod
semnificativ c ărțile unui autor: Charles Maurras, ceea ce spune
ceva despre orientarea politic ă a precursorilor no ștri
intelectuali. M-am repezit asupra lor devorându-le. A șa am
devenit nu doar un ins de dreapta, cu oroare de revolu ția
franceză și de tot ceea ce este în rudit cu aceasta, ci și un
monarhist ce delira prin cafe nele despre superioritatea
respectivei forme de guvern ământ. Comiteam aceasta chiar
atunci, în vremea celui mai de șănțat comunism. Am și scris
mult mai târziu o pledoarie maurrasian ă cu titlul semnificativ
Promonarhia . Însă, nu doar v ă
zând cum au evoluat grotesc
tentativele de restaura ție monarhic ă în țara noastr ă ci și mai
informându-m ă la zi cu dezbaterile de politologie, ast ăzi sunt
un republican tot mai convins. În acela și timp, mă bucur nespus

40
de mult c ă, din punct de vedere istoric, ideea monarhic ă, în
conștiința celor mul ți, își recapătă prestigiul meritat și icoana ei
se înalță tot mai sus.
Așadar, regii României, cum era normal îndeosebi
pentru primii doi, au fost deplin reabilita ți și meritele lor
recunoscute f ără ezitare, ba chiar cu mândrie patriotic ă, cu
sentimentul c ă sunt ai no ștri, că aparțin trecutului nostru. În
același timp, dincolo de ei și într-un fel mai presus de ei, exist ă
în istoria noastr ă o realitate profund nedrept ățită de noi to ți, de
comuniști în mod direct prin samavolnicii criminale și indirect
printr-o propagand ă radical mincinoas ă ce a avut drept scop s ă
o infameze definitiv. Este cea reprezentat ă de boierii țării, mult
mai importan ți și decât cei mai de seam ă dintre câ ți regi am
avut, boierii ca o realitate mult, cu mult mai ampl ă decât
monarhia român ă, boierimea adev ărata coloan ă vertebral ă a
demnității acestui popor de-a lungul în tregii lui istorii. Epoca
modernă, cu prejudecata în exces a democra ției, a bătut
monedă calpă despre rolul celor mul ți în istorie, ignorând
faptul că întotdeauna acestora cineva trebuie s ă le dea o form ă
politică, să îi modeleze și să le indice o direc ție. Este de
neimaginat o istorie a noastr ă fără ca ea să cuprindă amplu și
existența boierimii. Au știut aceasta zbirii ocupa ției bolșevice
care s-au îndreptat distrug ători tocmai împotriva elitei țării și
îndeosebi a elitei sociale a țării, boierimea ei, ce mai r ămăsese
din ea. Noi românii îi suntem datori p ărții acesteia a societ ății
noastre o uria șă reparație morală pe potriva devotamentului ei
față de neamul nostru, a rolului ei în istorie, rol al boierilor de
părinți și apărători genero și ai celor mul ți. Tocmai pentru c ă nu
sunt boier și nici urma ș de boieri, perfect neutru ca genealogie,
descendent exclusiv din țărani, cred c ă este de datoria mea s ă
afirm că dacă cineva din aceast ă țară merită să i se înal țe un
monument acela este boierul român.
Astfel că poporul cel mult al țării, chiar el este
conținutul și temeiul neamului, dar doar boierii au dat form ă

41
respectivei substan țe, iar fără formă, fără structură, fără ceea ce
nemții numesc Gestalt, nici nu exist ă nimic în istorie. Fiindc ă
românii au fost prezen ți cu adevărat în istorie numai în m ăsura
în care au avut o boierime. Boie rii au condus neamul în lupte,
din rândul lor au ie șit voievozii, ei au administrat economia țării,
am fost moderni pe m ăsură ce ei s-au modernizat, și mai presus
de toate în primul rând prin ei a fost înf ăptuită spiritualitatea
noastră, cultura român ă, căci întâii scriitori, cronicarii, și mai
apoi destui dintre cei mai ma ri scriitori au fost tot ei.
Pomeneam la începutul acestui text de anticariatele din
Capitală, numeroase dintre ele adesea ample, pline de surprize.
Într-o vreme când bibliotecile și editurile din țară erau
cenzurate drastic, prin anticar iate puteai avea surpriza g ăsirii
unor autori altminteri expurga ți din biblioteci. Pe lâng ă aceste
locuri binecuvântate ale c ărților, unele la vedere altele ascunse,
în Bucure știi din acea epoc ă a funcționat un timp și un
anticariat particular, cel al misteriosului Sterescu, tolerat de
oficialități pentru c ă din el se aprovizionau cu c ărți, îndeosebi
din domeniul istoriei na ționale, unii granguri din conducerea
partidului unic, in și care aveau veleit ăți culturale. În una dintre
vizitele făcute acestuia, Sterescu mi-a ar ătat un exemplar din
cartea Nu a lui Eugen Ionescu, cu autogr aful autorului, în care,
din câte îmi amintesc, se spunea: Boierului, boierului și
poetului Ion Pillat aceasta carte pentru care și-a pus obrazul .
Vedeți, mi-a atras aten ția anticarul, vede ți impertinen ța
tânărului de atunci care subliniaz ă prin repeti ție că cel care îl
ajutase fusese mai mult boier decât poet, adic ă de două ori
boier și doar o singur ă dată și poet. Presupunea într-adev ăr o
impertinen ță felul în care s-a expr imat viitorul dramaturg
francez, dar dincolo de aceast ă atitudine ireveren țioasă la
adresa poetului Ion Pillat, pe car e în alte forme o putem vedea
și la alții dintre contemporanii lui, constat ăm în acest caz
suprapunerea perfect ă a celor dou ă condiții ale sale: cea de poet
și aceea de boier. Pentru c ă este poet în boieria sa și boier al

42
țării atunci când î și scrie poezia. Posesor de p ământuri, având
proprietăți teriene în patria sa, el este boier în în țelesul profund
al termenului și în sensul c ă un altul care nu apar ține clasei sale
sociale nu are cum fi tot pe atât de mult al acestei țări. Poate
doar sfinții și eroii să-l depășească în adeziunea organic ă la
țară, doar cu ei se afl ă el în sacr ă competiție.
Mi-au trecut toate acestea prin minte când acum nu
demult am dat în libr ării peste o bijuterie bibliofil ă, cărticica
Ion Pillat, Povestea Maicii Domnului cu ilustra ții de Maria
Pillat-Brate ș, Cuvânt înainte de Monica Pillat, Humanitas,
2014. Cum ni se spune în prefa ță, poeziile acestea sunt extrase
din miezul crea ției lui Ion Pillat, din acea parte a operei sale în
care el ilustreaz ă cel mai bine tradi ționalismul românesc, numit
adesea ortodoxism sau gândirism, dup ă numele revistei
Gândirea în paginile c ăreia a fost promovat respectivul curent
estetic. Se pare c ă înainte ca poe ții să scrie poeme cu îngeri ,
costumând f ăpturile cere ști în hainele țăranilor români și
închipuindu-i la munci agrare , în lumea satului, ei și-au făcut
apariția tocmai în paginile ace lei reviste, împodobindu-le ca
vignete propuse de plinul de har artistic Anastase Demian.
Ceea ce caracterizeaz ă tradiționalismul lui Ion Pillat, la acesta
ca și la congenerii s ăi gândiriști, Nichifor Crainic, Lucian
Blaga și V . V oiculescu, este modul poetic complex, profund, cu
articulații prin care opera lor se racordeaz ă la corpul central al
istoriei de care apar țin. Prin compara ție, diversele avangarde
artistice, indiferent care, reprezint ă mai degrab ă o vacuitate a
spiritului, lipsa inteligen ței, dinamitând tradi ția ele sunt golul,
exclusiv nega ția, saltul în nimic și derizoriu, un joc doar, care
amuză, mișcă lumea dar nu las ă mai nimic în urm ă. Față de
mințile simplificate ale avangardi știlor, intelectul boierului Ion
Pillat este de o tulbur ătoare dotare spiritual ă.
Propusă de tradi ționalismul gândirist, autohtonizarea
forțată a religiei cre știne, costumarea personajelor biblice în haine
românești, la propriu și mai ales la figurat, țărănizarea aceasta a

43
fost întâmpinat ă de critica și istoria literar ă dacă nu de-a dreptul
cu dispreț, atunci mai degrab ă cu amuzament, și este de l ămurit
câtă îndreptățire are o astfel de mi șcare artistic ă. Cazul ei
flagrant se afl ă chiar în poeziile lui Ion Pillat tocmai reeditate,
bună ocazie de a l ămuri îndrept ățirea acestei ideologii cre știne.
Dar mai întâi, a ș vrea să descriu o preceden ță semnificativ ă.
Nu la mult timp dup ă ieșirea țării de sub opresiunea
ateismului comunism, ca un act de bun ăvoință în vederea unor
relații mai prietenoase cu țara noastr ă, Vaticanul a organizat o
vastă expoziție cu documentele, aflate în posesia lui, multe din
arhiva secret ă, cu privire la noi, românii, și istoria noastr ă. Cu
această ocazie a fost publicat și un amplu album-catalog al
respectivei expozi ții: I. Dumitriu-Snagov, Monumenta Romaniae
Vaticana , Manoscritti – Documenti – Carte, Manuscripts –
Documents – Maps, Catalogo de lla mostra, Salone sistino,
Biblioteca Apostolica Vaticana, 1996, cum se vede din titlu cu textele explicative în italian ă și în englez ă. Emblema acestei
expozi
ții, pusă pe coperta albumului și într-o plan șă în
cuprinderea lui, Tav. 80.A, este Madonna Romena . Ei, da!,
există așa ceva la Vatican, o Maic ă a Domnului românc ă, și de
aceea merit ă să stăruim asupra ei! Ea este desprins ă dintr-un
Prăznicar maramure șean, aflat la sfântul scaun de la Roma, un
fel de calendar ilustrat cuprinzând s ărbătorile religioase de
peste an, praznicele religioase ale românilor. Dup ă cum este
descris de autorul c ărții, el este un manuscris cu miniaturi
executate prin folosirea unor culori naturale. Sunt reproduse
mai multe imagini, toate localizând scenele biblice într-un
Maramure ș fabulos, de alt ădată, dintr-un ev mediu târziu, dar
reține atenția îndeosebi aceast ă Madonă costumat ă cu ie,
broboadă și catrință, iar în bra țele ei pruncul sfânt îmbr ăcat cu
bundiță și în mâini ținându-și cochet o c ăciulă din blană de miel.
Dacă în cazul poe ților de la Gândirea putem admite
până la un punct c ă avem de-a face cu un capriciu estetizant, cu
Madona de la Vatican se îngroa șă gluma și este cazul s ă privim

44
lucrurile sub lumina gravit ății spiritului. C ăci trebuie s ă ne
întrebăm cum credem noi, cei care credem, atunci când credem
facem aceasta în virtutea unei cunoa șteri sau doar a unei tr ăiri,
o trăire independent ă de orice cunoa ștere, care nu are nevoie s ă
se sprijine în bastonul nici unei științe? Avem o tr ăire în care ne
întâlnim cu ve șnicia, adic ă ieșim din timp? Sau aducem
veșnicia la noi, în timp, în via ța proprie, singura de care
dispunem? Dar cum ar putea nesfâr șirea să-și facă loc, să se
înghesuie în pu ținătatea minim ă a ceea ce suntem? Religia,
chiar orice religie, are o natur ă duală și profund paradoxal ă,
fiindcă ea este adev ărul în dublu sens, și la propriu și la figurat.
Religia, iar ăși subliniez: orice religie, î și are în sens propriu o
istorie a sa dar aceasta este nu doar subsecvent ă ci chiar
secundară, putem spune c ă dacă nu chiar neimportant ă atunci
oricum de o importan ță minimă. De aceea în credin ță, oricât
ne-am referi, în cazul cre știnismului, la Biblia care este o carte
cu un amplu temei istoric, nu avem nici anivers ări și nici
comemor ări. Ne referim totu și la evenimente din trecut, cit ăm
din cartea sfânt ă dar capital ă este liturghia, tr ăirea plenar ă a
credinței, serviciul public la care particip ăm în chiar ziua de
azi. Suntem credincio și în măsura în care suntem prezen ți în
clipă, pentru c ă veșnicia, și în credin ță este vorba întotdeauna
doar despre ve șnicie, veșnicia este în afar a timpului, nu se
intersecteaz ă cu el ci doar cu clipa, iar clipa este în felul ei o
ieșire din timp, o posibil ă, o ipotetic ă trecere la cele ve șnice,
prin trăire, prin extaz cât timp mai suntem în via ță, pentru ca în
finalul fiec ăruia prin moarte s ă trecem definitiv la ve șnicie, la
zeu. Viața noastră, atâta cât ă este, avanseaz ă pe orizontala
cronologic ă, și se poate întâmpla ca la un moment dat, moment
infinitezimal minim, ea s ă se înalțe instantaneu pe vertical ă,
realizând oricât de profund, ca un fulger, ie șind din timp,
contactul nostru cu ve șnicia. E cutremurarea întâlnirii cu zeul.
Cât mai suntem vii, întâlnir ea este o certitudine absolut ă pentru
cei care au privilegiul de a li se întâmpla, iar pentru toate cele

45
de după ce murim avem, cum s-a spus, doar bune speran țe.
Așadar, aproprierea credin ței, ieșirea în afara istoriei
prin accesul în dimensiunea clipei, unica poart ă spre veșnicie,
ține de esen ța, de temeiul religiei. Astfel c ă această costumare a
personajelor, în sens propriu și mai ales în sens figurat,
transferarea lor în timpul și în locul în care suntem noi, cei care
credem, nici nu este nimic altceva decât tr ăire mistic ă
adevărată, aducerea credin ței în prezent, sigurul ei mod de a
exista. Tocmai în acest fel, privind lucr ările misticei prin
reducerea lor la limita absolut ă, tot așa cum mărind num ărul
laturilor unu i poligon pân ă spre infinit, limita lui se confund ă
cu circumferin ța cercului în care el este înscris, putem spune c ă
într-o atare perspectiv ă, la limita trecerii la infinit,
Pantocratorul este b ărbatul puternic la apogeul for țelor sale
vitale, situat în fruntea tribului s ău; că orice femeie care tocmai
a născut este ea îns ăși o maică a Domnului, a lui Dumnezeu, o
Preacurat ă, o femeie purificat ă prin expulzarea din vintre a
copilului sfânt care o locuia; c ă pruncul sfânt, adic ă orice copil
din brațele maicii sale este fiul lui Dumnezeu, c ă e însuși
Mântuitorul lumii. Suntem fiecare câte un Hristos, cu to ții fii ai
lui Dumnezeu, c ăruia ne adres ăm în rugăciunea împ ărătească
cu formula consacrat ă: Pater Noster! C ăci suntem oricare dintre
noi răstigniți pe o cruce a vie ții. Nu sunt acestea doar
ipostazieri ale unor realit ăți umane ci chiar figur ări, structuri
absolute, mult mai adev ărate decât chiar via ța noastră. Noi
suntem efemeri, provizorii, și doar cele ale credin ței sunt
veșnice. În acest sens este deplin și profund îndrept ățit Ion
Pillat să mute personajele biblice la el acas ă, în Muscelul
argeșean. Căci există un paradoxal, un oximoronic realism
mitologic, o putere a poetului, a artistului de a vedea detalii realistice în mit, cum și găsim procedeul estetic respectiv
ilustrat în Călătorirea magilor a lui T. S. Eliot, sau la Rainer
Maria Rilke în multe locuri dar exemplar în poemul Orfeu,
Euridice, Hermes . Aceasta este ciud ățenia, că nimeni nu face

46
caz de adapt ările la locuri și la epoci ale reprezent ărilor
religioase cu diferitele ocazii, de exemplu în Rena șterea
italiană, la olandezi, la spanioli, dar suntem șocați când și
vreun român procedeaz ă în consecin ță. Trebuie spus și
subliniat aceasta, Ion Pillat transferând figura țiile religioase pe
solul patriei sale nu comite nici o erezie, nici ca dogmatic ă, nici
din punctul de vedere al es teticii, ci se situeaz ă în acord cu
adevărul profund al credin ței și se integreaz ă unei arte
moderne, contemporan prin aceste crea ții cu tot ceea ce este
valoros în poezia lumii.
Dar dacă este să ne referim la apari ția de la Humanitas
ca la o bijuterie bibliofil ă, cum o numeam mai sus, aceasta este
cu putință nu atât prin contribu ția poetului, a lui Ion Pillat, cât
prin aceea a graficii c ărții, a ilustra țiilor datorate pictori ței
Maria Brate ș-Pillat. Autohtonizarea parabolelor biblice,
coborârea lor în decorul românesc, este amplificat ă și
desăvârșită, prin aceste imagini propr iu-zise, mult peste ceea ce
a întreprins autorul poeziilor. C ărticica de acum este ea îns ăși
un act religios, un exerci țiu spiritual, fiind conceput ă la puțin
timp dup ă moartea poetului drept o rug ăciune de doliu în
memoria celui trecut la cele ve șnice. Maria Brate ș-Pillat i-a
supraviețuit poetului și a avut de înfruntat, într-un fel și pentru
acesta, și în contul lui, vremurile cumplite ale ocupa ției
ideologice a țării sale. A fost arestat ă ca fiind boieroaic ă,
deținută într-un penitenciar din Boto șani. Un desen al ei
rememoreaz ă pentru ve șnicie icoana vie ții din deten ție, din
celulă. Iar dacă Constantin Noica, și el boier, a avut într-un fel
privilegiul unui domiciliu for țat la Câmpulung Muscel, într-un
spațiu românesc relativ mai blând, autorit ățile comuniste au
obligat-o, dup ă detenție, pe v ăduva marelui poet la un
domiciliu presupus ca fiind mult mai ostil, într-un sat undeva
pe lângă Miercurea-Ciuc, în plin ă, compact ă maghiarime.
Am văzut expozi ția postum ă a Mariei Brate ș-Pillat de la
galeria „Dialog”, din luna ma rtie 2006. Erau în marea lor

47
majoritate acuarele pe hârtie, doar câteva pe carton, ba chiar și
două, trei desene simple pe hâ rtie. Într-un fel era o art ă minimă,
precară, dacă nu chiar efemer ă. Acuarela este difi cil de conservat,
se schimb ă în timp, î și modific ă proprietățile, culorile p ălesc,
suportul este amenin țat de o lent ă și iremediabil ă degradare.
Unele lucr ări, flori în glastre, na turi moarte, peisaje, p ăreau a fi
doar niște exerciții școlare, îns ă foarte multe altele v ădeau
măiestrie artistic ă matură, forță expresivă, știință a plasticit ății
figurilor invocate, simple obiecte dar îndeosebi portrete. Iar dintre acestea, dac ă le lăsăm deoparte pe cele care consemneaz ă
cu har chipurile unor persoane din familie: Pia, Nelly, Monica, trebuie s ă reținem patru extraordinare portrete, dou ă cu
imaginea lui Ion Pillat, una la Predeal și alta la Miorcani; apoi
portretul poetului V . V oiculescu și cel al lui Lucian Blaga. V ăd
în această
selecție a subiec ților din portrete rodul unei afinit ăți
elective. Pictori ța și poeții evocați portretistic alc ătuiesc în mod
pregnant o familie spiritual ă, aceea a tradi ționaliștilor
ortodoxiști. Altceva este îns ă și mai important, între acuarelele
din expozi ție și ilustrațiile în funerarul tu ș negru din c ărticica
de la Humanitas exist ă o subtilă notă comună. Și într-o parte și
în cealalt ă predomin ă o elegan ță a spiritului, o boierie. E
rafinamentul unei aristocra ții a pământului românesc, modul
subtil de a fi, la antipodul oric ărei grosol ănii. E curăția creștină,
o aură de lumin ă, și în poezii și în imaginile plastice, o aur ă
care se răsfrânge pentru o clip ă și asupra cititorului.
Nu doar la noi ci pretutindeni aristocra ția, din care a
făcut parte și boierimea român ă, a fost expulzat ă din istorie. E
legea progresului ca tot ceea ce este rafinament și spiritualitate
înaltă să fie culcat la p ământ de valurile care se ridic ă din
adâncuri, din drojdia umanit ății, pentru a învinge. A șa au pierit
imperii, mari civiliza ții, lăsând loc celor recen ți, lipsiți de
complicațiile culturii dar viguro și.

48

49

6

Ce merit ăm

Fiindcă sunt dintre cei pu țini care, atunci la început, au
militat, printre altele în paginile ziarului România liber ă,
pentru construirea în Bucure ști a unei catedrale, am g ăsit că
este de datoria mea s ă intervin în polemica acestor zile și să-mi
spun părerea cu privire la construc ția în cauz ă, măgăoaia – cum
o numesc destui dintre polemi știi momentului. Desigur, în
stadiul actual la care au ajuns lucr ările e o copil ărie, dacă nu
chiar un infantilism s ă mai punem problema renun țării la
respectiva construc ție. Iar cât despre nu știu ce cânticel care a
fost propagat împotriva ini țiativei bisericii, trebuie s ă spun că
nu am nici o competen ță să judec acea întreprindere muzical ă,
să zicem muzical ă! Cei care se exprim ă prin cânticelul în cauz ă
au tot dreptul s ă aibă o opinie îns ă trebuie s ă afle că există și
oameni ca mine. Ascult mult ă muzică, dar mă feresc de
productele a tot soiul de muzici u șoare, pop, folk, manele sau
cum vor mai fi, de team ă ca, oripilat la auzul lor, nu cumva s ă
mă umplu de eczeme.
Rămâne de luat în seam ă atitudinea celor care sunt
împotriva construirii Cate dralei, eventual din cauz ă că ei fiind
atei nu accept ă o inițiativă religioasă. Acestora vreau s ă le spun
că nu sunt ortodox dar sus țin cu toat ă puterea aceast ă

50
întreprindere, și o fac pentru c ă eu cred c ă ea nu este a bisericii
ortodoxe, nu în primul rând a ortodoxiei române. Ci apar ține
armatelor acestei țări, trecutului nostru, regilor pe care i-am
avut și care la sfâr șitul luptelor și în imediat ă legătură cu
acestea au promis-o ca pe o r ăscumpărare simbolic ă a multor
mii de vie ți care s-au jertfit în r ăzboaie încât ast ăzi să existe un
stat românesc. Știu că exaspera ți de starea de lu cruri de la noi
unii se pronun ță despre aceast ă țară cu sarcasm, în tonuri acide.
Este dreptul lor dar pe lâng ă ei mai suntem și noi cei care ținem
la onoarea statului nostru și cum înc ă nu s-a f ăcut un
recensământ al opiniilor ca s ă aflăm care suntem mai mul ți, cei
care ținem la România sau cei care o detest ă, este bine s ă fie
exprimate p ăreri diverse. În sensul acesta aflu c ă un distins
intelectual, poate cel mai de seam ă dintre câ ți are țara astăzi,
s-a pronun țat critic asupra modul ui în care se comport ă înalții
ierarhi ai Bisericii Ortodoxe, f ăcând trimitere la felul modest în
care Hristos a intrat în Ierusalim c ălare pe un asin. Pe reputatul
domn îl știam liber-cuget ător, însă admit că poate între timp se
va fi convertit la credin ță, dar și dacă nu a făcut-o este dreptul
său să aibă o presupunere. M ă mir totuși de faptul c ă un om
atât de înv ățat, posesor indiscutabil al unei culturi filozofice, ia
în seamă povestioara din cartea sfânt ă. Ca adev ăr istoric ea este
o exprimare mai degrab ă improbabil ă, în ghicitur ă, o parabol ă
vehiculând un adev ăr relativ. Dincolo de toate acestea, m ă
opresc asupra acestei opinii pentru c ă ea face parte din clasa
celor care critic ă marea Catedral ă îndeosebi invocând
dimensiunile ei considerabile.
Întotdeauna referin ța la credin ța în cel ve șnic se face în
baza culturii fiec ăruia dintre noi. Unii s-au instruit cu privire la
Dumnezeu prin parcurgerea unor benzi desenate în care se
arată cum s-au întâmplat lucrurile, de exemplu cu intrarea în
Ierusalim, al ții au văzut întâmplarea într-un film, exact cum a
fost!, sau au citit despre acestea într-o carte, eventual în Evanghelii. Dar au existat și mari spirite ale umanit ății care

51
s-au pronun țat despre atotputernicul în c ărți de filozofie
precum au procedat Platon, Aristo tel (creatorul termenului de
teologie, știința despre Zeu), Toma din Aquino, Descartes
(partea a treia a Meditațiilor sale metafizice cuprinde
demonstrarea faptului c ă Dumnezeu exist ă, ea numindu-se:
despre Dumnezeu, c ă există), Leibniz, Hegel ( Fenomenologia
spiritului !). Cât de instruit e ști pentru a- ți îngădui să te pronun ți
despre ve șnicie?! Problema nu este c ă măgăoaia e a Patriarhiei
Române, pentru c ă ea este în primul râ nd a poporului acestei
țări și a bisericii doar într-o m ăsură oarecare, nu complet. Nici
a necesității ei cât timp atâ ția tineri au pl ătit cu vie țile lor
pentru ea, pentru țara aceasta, ci problema este de a ști cum va
fi în final ca arhitectur ă, o pastișă mediocr ă precum Casa
poporului sau autorul ei va fi c itat în arhitect ura lumii precum
este pomenit Brâncu și în artele plastice. Din acest punct de
vedere nu preo ții, oricât de sus sunt ei în ierarhiile bisericii, nu
preoții au a se pronun ța ci marii profesori de arhitectur ă.
Cuvântul lor avem a-l asculta și nu pe acela al maneli știlor.
Ca adolescent, ca tân ăr am trăit în Cluj, ora șul în care am
vizitat în insistente rânduri, mut de admira ție, marile biserici
gotice. Pe când maghiarii și le-au construit nou ă românilor ne
erau îngăduite doar cele din lemn. A șa cum secole la rând, sub
amenințarea că popii ne vor t ăia limba, nu aveam voie s ă ne
rugăm și nici să scriem decât în limba bulgar ă, tot pentru ca s ă
nu existe dovezi ale trecerii noastre prin istorie, în spa țiile
dominate de maghiari, nu ne era îng ăduit să construim durabil,
în piatră, ci doar în lemn. Iar când nu ne mai împiedic ă nimic din
exterior, se g ăsesc tot felul de țambalagii s ă se împotriveasc ă.
Ca să nu rămână nici acum nimic dup ă noi ci totul s ă fie
cheltuit în chiolhanuri, botezuri, nun ți, parastase, vacan țe cât
mai exotice. De parc ă am fi niște viermi care nimicesc totul în
jurul lor. Ce l ăsăm în urma noastr ă, aceasta e problema. Cât
despre Dumnezeu, el este deopotriv ă undeva foarte departe și
în același timp foarte aproape, poate chiar în preajma noastr ă,

52
dar în aceast ă polemică cu adevărat nu despre el e vorba. Și
nici despre biseric ă ci doar despre cei care suntem români!

53

7

Poetul necunoscut

La vârsta mea destul de înaintat ă sunt într-o situa ție
absurdă precum aceea descris ă în stereotipiile din unele filme
mediocre în care protagonistul, în urma unui accident oarecare,
nu își mai știe trecutul și face eforturi disperate s ă-și
aminteasc ă câte ceva din ceea ce s-a scufundat în uitare. Din
câte știu, mie nu mi s-a întâmplat vreun accident în urma c ăruia
să fiu privat de memorie și cu toate acestea, pus în fa ța unor
informații concludente, nu îmi aduc aminte nimic din ce se
presupune pe bun ă dreptate c ă ar trebui s ă știu. Distinsul critic
literar Cornel Ungureanu, pe baza unor date certe din biografia poetului necunoscut, îmi face onoarea de a m ă pomeni al ături
de câțiva notorii și ipotetici colegi ai aceluia dintr-o studen ție
comună, din tinere țea lui și a mea. Repetându-i numele: Petru
Apetrei, îmi pare atât de cunoscut de parc ă ar fi al cuiva de care
m-am desp ărțit doar ieri. Și totuși nu sunt capabil s ă-l evoc în
vreo împrejurare în care s ă fim unul lâng ă celălalt. Îi privesc
cele trei fotografii care îmi sunt puse în fa ță și tresar văzându-le
de parcă în ele ar fi chiar chipul ne spus de familiar al unui frate
al meu. Și cu toate acestea memoria mea, captiv ă a unei
amnezii, se dovede ște goală de orice informa ție care ar stabili
vreo legătură între noi doi.

54
Dar toate acestea nici m ăcar nu sunt importante.
Fiindcă, și dacă l-aș ști pe poet în toate detaliile biografiei sale,
nu aș putea să modific ceva din toat ă această tragedie, c ă
autorul poeziilor a murit necunoscut de publicul la aten ția
căruia îi dădea tot dreptul harul s ău poetic. Aici nu mai e nimic
de făcut. Putem cel mult s ă ne gândim o clip ă la sociologia
succesului literar, luând seama la tehnicile de ajungere a unei
opere la cei c ărora ea le-a fost destinat ă. Pentru c ă nimeni nu
scrie în absolut, doar pentru sine, ci scrisul este întotdeauna o modalitate de a te semnala celorlal ți, de a ajunge la al ții. Însă în
acest proces se pot întâmpla multe distorsiuni, alter ări ale
valorii. La începutul anilor ʼ70 din secolul trecut, cineva a
alcătuit și a publicat o statistic ă a premiilor literare acordate
poeților români. Pân ă la comunism, primul loc, la mare distan ță
de următorii, era de ținut de Camil Baltazar, iar în comunism de
Radu Boureanu! Asta spune totul nu doar despre premii ci și
despre critica literar ă și despre istoriile literaturii și necesarele
lor revizuiri periodice.
Am parcurs o carte cu poeme r ăm a s e d e l a P e t r u
Apetrei, înc ă netip
ărită. Textele respective îl arat ă ca fiind poet
deplin, în toat ă puterea cuvântului, nici mai mult dar și nici mai
puțin poet decât al ții, decât cei recunoscu ți și recompensa ți cu
prestigii sociale. Nemi șcând lucrurile din loc în domeniul liricii
pe care o ilustreaz ă, el nu este unic ci doa r unul dintre dar cu o
individualitate pregnant ă. Dovedindu-se a fi ale unui autor sever
în primul rând cu el însu și, poeziile sale sunt caracterizate de
un ton minimalist, auster, lapida r. Expresie a lumii aspre din
creierul mun ților, din Apusenii unde a tr ăit și a scris, ele și-au
retezat întotdeauna avânturile pr ea mari, au evitat patetismul. E
un reducționism la elemente minime și cenușii, o pauperitate
nu în sens sociologic ci metafizic, o lume f ără iluzii, rece dac ă
nu chiar înfrigurat ă. Griurile predomin ă, chiar monocromia,
alb-negrul, sau negrul pe negru indistinct.
Ce fund de lume, de o r ăvășitoare triste țe, mai caracteri-

55
zează și versurile lui Petru Apetrei! E un loc evocat în care
„Fiecare cuvânt, fiecare liter ă / pumni de țărână peste buzele
tăcerii / frunzele au plecat mai departe. /În ramuri au r ămas
păsările / ciudate, putrede fructe.” În acest peisaj într-atât de
dezolant, poetul înc ă își mai repro șează că nu a fost atât de trist
pe cât ar fi trebuit s ă fie. Fiind nu doar trist ci singur în mod
radical, el personific ă și întreaga fire din juru-i: „Noaptea,
pământul gânde ște / Și când câte-un codru / Fo șnește mai tare /
Înfiorat / De amintirile lui milenare / P ământul / Î și oprește
respirația / Iar vântul / Se culc ă îmblânzit / În murmurul mut /
Al unui râu ce viseaz ă / Cu fruntea pe piatra / Ce st ă să-nțeleagă /
Pădurea și râul, / Istoria-ntreag ă / În curgerea ei.” Sau într-alt ă
parte, în ce mod personalizat și de spaim ă, iată cum cade
zăpada în versurile acestui poe t: „Te-ai întrupat zeitate /
înfricoșătoare / în scama unui nor / alergat ă de vântul înser ării /
inel de mireas ă / în ochi de r ăpitoare / de șerturi de nisip și
marea / te-ademeneau / în jocul crud de-a destr ămarea / și tu /
cădeai neștiutoare / z ăpadă peste meri de mai.” E o lume aspr ă,
degradată, fără străluciri, ermetic ă, purtându- și simbolurile
indescifrabile, precum în acest fragment de poem: „Câinii
uriașe momeli pentru duhul apelor / plutesc îneca ți și opriți în
lanțuri. / Respira țiile noastre au iz de n ămol /și nimeni nu
îndrăznește / să elibereze câinii îneca ți.” Dar nu doar în simbol
ci și în modul cel mai direct poetul se descrie pe sine și
universul pe care îl locuie ște cu o rar ă necruțare și cu
sentimentul acut al lipsei oric ărei speran țe. E însăși viața ca o
Ispășire pentru vinov ății trecute: „Ora trece încet / prin
trupurile noastre de pelerini / ca un vierme / prin țeasta unui
măr. / Ploi lungi r ăsună / clopote peste câmpuri culese /
acoperind pa șii grăbiți, / sub ferestre / ce-ar fi putut s ă fie / un
prilej de vorb ă. / Plutim pe acela și covor peste lume / cu ochii
măriți de spaime / la glasuri sinistre de p ăsări / de noapte / în
copaci devasta ți de vânturi / la marginea anotimpului / și pentru
ora aceasta / ne-am tr ădat cândva prietenii, pe rând.”

56
Care sunt preceden țele acestei poezii, în ce clas ă se
înscrie ea? Autorul ne d ă puține, sărace indica ții. Un poem se
numește Bălcescu și îl evocă pe pașoptist în stilul specific
autorului, indirect și doar aluziv, fiind o dovad ă nu atât de
filiație cât a faptului c ă dascălul de o via ță de limba și literatura
română va fi fost deopotriv ă și unul de sim țire româneasc ă.
Într-alt loc este amintit Lucian Blaga sub apelativul V oievodul Blaga, dar versurile lui Petru Apetrei se a șază prea puțin sub o
atare influen ță. Ci mai degrab ă prin figura țiile din ele, peisajul
montan, ur șii, chiar și cei de spectacol, pu și în lanț, prezența la
un moment dat oarecum obsesiv ă a minerilor, ne putem duce
cu gândul la un Aron Cotru ș sau la V . Copilu-Cheatr ă. Însă nu
vom găsi nimic din retorica despletit ă a poeziei sociale a
acestora. Fiindc ă aici, în aceste versuri tragic postume, avem
notația lapidar
ă, sentimentul chircit pân ă la disperare: „În
preajma casei / a crescut iarba, / s-a s ălbăticit cărarea. / Peste
ape tulburi / vin cavaleri îmbr ăcați în negru. / Inimile / și-au
făcut cuib / în gorunii tr ăsniți. / Păsări / plutesc în deriv ă / peste
inima cald ă a muntelui. Țipete de spaim ă / în somn… / iar ăși
tăcere… / Numai șoapta frunzei / și suspinul izvorului / pân ă
departe / la hotarul sorocit / între via ță și moarte.” În acest
context dezolant, intuindu-i prea-bine liniile iremediabilei lipse de orice speran ță, își înscrie poetul și propria fiin ță: „Un plumb
rătăcit / a sângerat mistre țul / ce își freca blana sârmoas ă / de
stâlpul cerului. / Soarele a apus / ran ă deschisă / peste ziua
împlinită prea devreme / spicele r ămân de aur / ca spicele din
steme / și pădurea e o pe șteră / cu toate c ărțile lumii. /Trec orb
printre ele / cu desfrâul durerii pe frunte / și cânt în cornul
durerii.”
În totul remarcabil ă la poet este singur ătatea, nu doar
cea fizică, cea biografic ă, ci și aceea a spiritului s ău liric, atât
de opac, atât de izolat, refuzâ nd comunicarea cu cei care l-au
precedat. G ăsesc o singur ă dată un ecou, dar cât de îndep ărtat,
cât de mult coborât în derizo riu, când o imagine de aur din

57
monologul shakespearean al Groparului este coborât ă aici în
cea mai de jos netrebnicie: „Aceast ă cutie de conserve /
ruginită / la marginea șanțului / a fost / într-o alt ă viață / un
cântăreț celebru. / Trec ătorul distrat / o love ște cu piciorul / îi
place scheunatul jalnic / în rostogolire. Un câine / în șelat de
fantoma unui iz / și-a înfipt col ții / în pielea șubrezită de
rugină. Apa de ploaie adunat ă / are culoarea tutunului / p ăsările
însetate / ezit ă o clipă / și zboară mai departe.”
În paginile ce mi-au fost accesibile, o singur ă dată îl
găsesc pe poet ca fiind declarativ, atunci când î și proclam ă
aderența moldoveanului care era prin na ștere la lumea mo ților
în mijlocul c ăreia a trăit: „Legănați de merele ro șii / de prunele
albastre / mo ții plutesc / prin toamna Apusenilor / Zei p ăgâni
peste fânuri cosite. / În seri / cu sunet de tulnic / dorm brazii / precum caii în picioare / și sforăie când vântul îi adie / s ăruturi
cosmice pe buze de piatr ă
/ pentru toate câte-au fost / și câte-or
să mai fie.”
Poetul Petru Apetrei s-a n ăscut la 18 iulie 1941 în
comuna Oni șcani din jude țul Bacău și a murit în data de 26 mai
1996 în comuna Ocoli ș din județul Alba, unde a fost profesor
de român ă și franceză în ultimii s ăi 20 de ani de via ță. El este
unul dintre poe ții necunoscu ți ai limbii române, cu nimic mai
puțin poet decât cei cunoscu ți.

58

59

8

Adrian Popescu,
un poet al Școlii Ardelene

Dacă lăsăm deoparte zgomotul, striden țele, măscările,
cele ce caracterizeaz ă ca întotdeauna via ța literară, și îndeosebi
dacă omitem poezia pigmentat ă cu îmbălăciuni, cea împodobit ă
cu porcărele, paravane mizerabile ce întunec ă multor critici
literari judecata, vom vedea c ă astăzi Adrian Popescu este un
poet important. Nu știu dacă îmi este îng ăduit să afirm că din
punctul meu de vedere, dup ă criteriile estetice în care m ă
încred, el este chiar cel mai de seam ă dintre poe ții români
contemporani. Opera lui, pe care o str ăbat doar prin intermediul
antologiei de autor : Ieșirea în larg , a crescut, s-a împlinit, nici
o clipă privind spre glorie ci doar într-o singur ătate înfrico șătoare,
dincolo de mode și de orice teribilism, nepactizând cu a
niciunui altuia. Original ă fără urmă de ostenta ție. Când s-a
referit la sine, poetul însu și a preferat imaginea sc ăzut
ă în care
comentatorii au identificat o smerenie cre ștină, ca de călugăr
care se coboar ă p e s i n e î n f a ța providen ței pentru a-i capta
aceleia aprecierea, adeziunea chiar. C ăci a spus despre sine c ă
nu este decât: un poet cuviincios, naturist, tradiționalist , și mai
apoi în acela și loc revine, parc ă vrând să își sublinieze condi ția:
eu sunt un poet de mod ă veche , pentru ca în final s ă încheie

60
tranșant: iată eu vă scriu, vă previn, un blând poet naturist . Sau
altă dată numindu-se pe sine: nevrednic poet . Mai ales dat ă
fiind notoria condi ție a lui Adrian Popescu de cre știn
practicant, într-o prim ă, superficial ă instanță putem vedea aici,
cum am spus, destul de comuna smerenie cre ștină diagnosticat ă
de exege ții săi. În ceea ce m ă privește, prefer s ă asociez
modestia din autocaracteriz ările poetului cu aceea a unuia
dintre cei mai mari lirici ai lumii, un p ăgân: Hora țiu cel veșnic,
precursor și model în aceast ă atitudine de a se subclasa, de a se
coborî pe o scar ă a prestigiilor. Spunea despre sine anticul în
Odele sale: Norocul meu este în onestitate și talent – At fides et
ingeni / Benigna vena est (II, 18, 9-10), fiindc ă el știa că Impui
zeilor în m ăsura în care te faci ma i mic, Dis te minorem quod
geris, imperas (III, 6, 5), și atunci este normal s ă-ți accepți
îndemnul t ău ție însuți adresat: primește voios darurile ceasului
prezent, / Las ă lucrurile grave . Dona praesentis cape laetus
horae, / Linque severa . (III, 8, 27-28). Aceast ă acțiune de auto-
micșorare, de st ăvilire a orgoliului propriu, este exprimat ă în
termeni categorici: eu, mic, asemeni albinei de la Matinum (dar
și poetul român, comparându-se uneori cu albina, vorbe ște
altădată de subțiri păstori de albine , să fie mai degrab ă aceștia
poeții?) / Culegând prin munc ă // Cimbru pl ăcut, / În jurul
pădurilor multiple / Și malurilor umede ale Tibrului / Fabric
cântece trudite . Ego apis Matinae / More modoque / Grata
carpentis thyma per laborem / Plurimum, circa nemus uvidique
/ Tiburis ripas, operosa parvus / Carmina fingo. (IV , 2, 27-32).
(Am urmat versiunea lui G. C ălinescu din Opere, X.)
Toate acestea le-ar fi putut spune despre sine, și în mare
măsură le-a și spus, și Adrian Popescu. Dar nu din smerenie
creștină ci ca expresie a naturii sa le genuine de poet. Creatorul
când este adev ărat își disimuleaz ă imaginea naturii proprii, nu
lasă la vedere faptul c ă este o autoritate care impune, c ă scriind
el își manipuleaz ă suveran cititorul. În acest sens poezia este
numai sugestie, doar aluzie, cu cât mai precaut ă, mai ascuns ă,

61
cu atât mai penetrant ă. Poetul nostru este poet oarecum ca în
joacă, parcă din întâmplare, nu dinadins. De și un demiurg, el
lasă să se înțeleagă că oarecum f ără voie trude ște la versul s ău.
Așadar, în primul rând ca poet , Adrian Popescu este un
simulant, un ins care scrie neavând încotro, a șa i se întâmpl ă
lui, și el mai este simulant, adic ă un ascuns, înc ă într-o calitate
a sa, aceea de bun cre știn. Fiindc ă în credin ță, pe cât îl arat ă
scrisul, el nu este un militant, un osta ș al lui Dumnezeu. Atât de
mult, ca de la sine, este în el credin ță încât nu se str ăduiește să
și-o impun ă, deși când vine vorba, pe pa rcursul fluxului liric,
nu și-o ascunde și lasă ca mai degrab ă să îi scape, ca din
neglijență, unele semne ale devo țiunii religioase. Dar nu
aceasta îi este ținta, fiindc ă mai presus de toate scopul îi este
poezia, fie ea, la o adic ă, cu credin ță cu tot. A șa se întâmpl ă
încât la Adrian Popescu nu prea g ăsim un cre știnism eclesial,
de altar, precum de exemplu la vehementul Ioan Alexandru, ci mai degrab ă dăm peste semnele unui sacru difuz, nu neap ărat
creștin, deși nu-i lipse ște apelul la figura țiile biblice. În
principal afl ăm în poezia sa sentimentul temeinic al existen ței
spiritualului. În în țelesul că pentru poet, lumea aceasta a
noastră nu este doar materialitatea ei, cât ă vreme materia este
puternic dominat ă de spirit: că-n Beatitudini st ă esența…, iar
acestea sunt Fericirile proclama te în Predica de pe munte,
fericirile, și ce poate fi mai semnificativ!, în forma latin ă a
denumirii lor ( Beatitudines , Evangelium secundum Matthaeum ,
5,3-12). E o sus ținere târzie, ca o concluzie recent ă, dinspre
încheierea unei opere complexe, de poezie și spiritualitate, cu
care concord ă deplin versul di n volumul de debut în care poetul
se vede pe sine ca fiind copilul care nu-i decât un lung Fuior de
raze în mâna nim ănui. Este însăși propensiunea spre idealitatea
lumii, exprimat ă conving ător cu elementele unei materii
celeste. În chiar aceasta st ă performan ța poetului, în știința de a
juca pe ambiguitatea cuvintelor prin care este amplificat la
maximum haloul lor estetic, precum când afirm
ă despre sine:

62
Eu pelerin în acest veac atroce, m-ad ăposteam la Santa Croce ,
unde avem indicat un loc anume, poate o mân ăstire, o biseric ă,
dar și o direcție a spiritului, în spe ță creștinismul. În Umbria ,
cartea sa de debut , poetul a publicat și o admirabil ă artă poetică
personală, numită Răcoare , prin care el se explic ă: Câtă
răcoare, / locul unde s-a fost apr ins un copac / în umbra care
lipsește / îți împreuni mâinile / a rug ăciune și frig. / Iscode ști /
cumplitul, u șorul, zadarnicul, / speri s ă înalți fulgerul / s ă-l
trimiți înapoi. / Dar el e mai greu de z ărit decât / sclip ătul unui
râu pe sub trunchii p ădurii. / Frunzi șul ei, coroana lui,
fremătând deasupra ta, înfioratul. / Golul în care stau se umple
cu glasuri de p ăsări. Acesta este poetul, un înfiorat, iar
arborele este îns ăși lumea, adic ă Yggdrasil, frasinul, și dacă el
arde, cum chiar se întâmpl ă nu doar în poezia aceasta ci și în
finalul apoteotic din Amurgul zeilor , în urma lui r ămâne frigul ,
cumplitul, u șorul, zadarnicul , elementele complementare ale
lumii de p ământ, cele care îi vor supravie țui, adică sacrul și
poeticul confundându-se. Pentru c ă există în profunzimile
ultime ale lumii o zon ă, o realitate în care sentimentul religios
și cel poetic sunt unul și același temei al spiritului. Este țara
Umbria, un loc al r ăcorilor metafizice, nume care înainte de a fi
o denumire geografic ă identifică aici veșnicia.
Eticheta aceasta de poet cre știn aplicat ă lui Adrian
Popescu, justificat ă cu atât mai mult cu cât el este și autorul a
două narațiuni ample, în proz ă, pe teme ale credin ței: Tânărul
Francis și Cortegiul magilor , această etichetă este exact ă dar
ea nu epuizeaz ă complexitatea unei ope re de considerabile
dimensiuni. Fiindc ă pe el nu îl sperie cuvintele și știe că în alte,
dintre cele mai prestigioase idiomuri lingvistice, zeu și
dumnezeu se spune cu un singur cuvânt încât nu avem a-l bă
nui de asebie ori de p ăgânătate atunci când afirm ă în vers:
Când făptura își caută Zeul, timpul nu mai are nici o putere . Și
de altfel într-alt ă parte e prezent ă chiar mărturia unei p ăgânii.
Faptul că avem de-a face cu un Intertextualism poate fi o bun ă

63
scuză. Dar iată textul propriu-zis: Păgân am fost cândva, doar
voluptatea o cinsteam și larii, / zgâriind t ăblițele de cear ă, ca
Properțiu, umbrianul, / uitam de For și ignoram barbarii; / pe
Cynthia-o cântam, tot anul, / neasemuit ă: „ponebamus tuis,
Cynthia, temporibus, / et mondo gaudebam lapsos formare capillos / nunc furtiva ca vis poma dabam manibus”, câ știgând-o
cu farmecul versului sfios. / „Nu cu aur sau perle din Indii, cu
farmecul blândului vers.” / „sae pe venit magno fenore tardus
Amor.” O știu: / „vine adesea cu grea cam ătă amorul târziu”.
// Astăzi, când toate se șterg, el de ce nu s-a șters? / Să fie cu
vremea, de și potolit, tot mai viu? Ușoare exerci ții de digita ție
latină! Mi-a fost destul de la îndemân ă ca, dibuind exasperat și
zadarnic prin Ezra Pound, care omite în Omagiul… său tocmai
elegiile printre versurile c ărora cerceteaz ă și selecteaz ă cu
profit Adrian Popescu, s ă caut în edi ția teubnerian ă la
îndemână și pășind pe urmele lui Vasile Sav mi-a fost apoi u șor
să identific nu una ci trei elegii din care, pentru a-
și alcătui
acest splendid poem al dragostei târzii, poetul extrage cuvintele fosforescente ale anticului, tran splantându-le în propriul poem:
I, 3, 22-24; I, 7, 26; I, 8, 38-39.
Revenind la poeticul lui Adrian Popescu, pentru c ă
acesta este esen țial pentru el, și atunci când el se smere ște, când
se ascunde, vom observa c ă o face sub povara a cât de mult el
este poet, cum sim țea, acela în chip exemplar, și autorul antic
invocat la începutul acestui text. Dar nu doar coinciden ța
aceasta, prin umilitatea specific ă poetului, îl leag ă pe Adrian
Popescu de lumea latin ă. Există în sensul acestei rela ții
ombilicale declara ții directe: numele meu, cu litere latine .
Adică mândria c ă ele nu sunt bulgare, nu sunt chirilice! El, un
latin răsăritean , cum se și identific ă în chiar titlul altui poem.
Fiindcă este latin prin natura sa profund ă de poet, membru
marcant de și atât de târziu al școlii latiniste din Transilvania,
mai cunoscut ă sub numele de Școala Ardelean ă. Am pomenit
mai sus de latinistul Vasile Sav, cu acesta poetu l face pereche

64
de târzii și atât de glorio și resuscitatori clandestini ai grup ării
transilvane. Amândoi în slujba credin ței, precum înainta șii lor
călugări, poetul prin poeziile lui infuzate puternic de
spiritualitate, sl ăvind idealitatea lumii, iar notoriul latinist prin
traducerile nu doar din poe ții păgâni ci îndeosebi din textele de
doctrină creștină ale întemeietorului Augustin. Tocmai în
acestea din urm ă este el uimitor de prolific în crea ție lexicală,
cu fantezie și finețe în adecvarea la legile organice ale
cuvintelor, izvodind o limb ă inedită, care îmbog ățește limba
română, creator al unui idiom situat median între limba noastr ă
de azi și latina str ămoșilor, ducând astfel mai departe opera lui
A. T. Laurianu și a lui J. C. Massimu din primul dic ționar al
Academiei, prin etimologiile lui acest dic ționar fiind o
capodoper ă lingvistic ă, oricât de mult au ridiculizat-o litera ții.
Unde pactizeaz ă Adrian Popescu, în ce zon ă campeaz ă
el pe teritoriile consacrate ale Scolii Ardelene, pentru a- și
desfășura oștile liricii sale? Pentru a afla punctul de racord al
poetului de azi trebuie s ă mergem mult în urm ă până tocmai la
Gheorghe Șincai și la elegia acestuia: Elegia Nobili Transilvani
Georgii Sinka… , căruia autorul de azi îi urmeaz ă cel puțin din
două puncte de vedere. Scrie și el insistent și cu har elegii în
care îi evoc ă cu rară căldură lirică pe confra ții trecuți în
veșnicie, cum este cazul cu Lauren țiu Ulici, Ion Iuga, Nichita
Stănescu și alții, și mulți alții, nu tuturor li se divulg ă numele
dar identitatea le este tr ădată aluziv, și nu doar personalit ăți
literare ci și membrii ai familiei, precum în cazul emo ționantei
cantilene dedicate probabil chiar tat ălui său. Dar poetul scrie
elegii nu numai referindu-se la amintirea celor care nu mai sunt
ci el se las ă cuprins de fiori lirici fie și numai cu gândul la
trecerea general ă care cuprinde oameni și lucruri în desf ășurarea
inexorabil ă a lumii. Precum în aceast ă bijuterie liric ă, ce poartă
titlul Coșniță: Coșnița părăsită a trupului se va da / țărânii și
ploilor toamnei / frunzele umede lipi ndu-se de orbite le fagurilor /
nu vor strica prea mult alc ătuirea exact ă / a craniului. / Restul

65
rămâne pe seama târâtoarelor. // Temni ță, chilie și atelier –
celulele vis ării / purtând mireasma verilor duse și micile
nuclee / ale iubirii se vor pr ăbuși ultimele. // Mierea va înghe ța
asemeni chihlimbarului. // Atunci un roi de albastre scântei / î și
vor începe c ălătoria în v ăzduh . Ceva foarte vag se insinueaz ă
și aici ca o speran ță, în aceste versuri, dar alt ă dată când poetul
scrie chiar o elegie, cum o și denunță prin titlu, atunci parc ă nu
credința ci spaima pune st ăpânire pe sufletul s ău: …albină-n
zorii zilei la cules, / minunea clipei adunând lumin ă, / nu voi
mai fi atunci decât un nor / scurt risipit de vântul rece-al serii / alunecând deasupra tuturor, / un fo șnet vag în geamul
încăperii .
Așadar nu doar tonul elegiac îl leag ă pe poetul de azi de
autorul Hronicii românilor și a mai multor neamuri…. , cât și al
Elegiei nobilului transilvan ci și faptul c ă asemeni acestuia el
este al alor s ăi dar și universal în acela și timp. E tonul comun
de aleasă civilitate, polite țea impecabil ă
față de semenii lor. E
comportamentul de urbanitate al celui care nu doar c ă nu este
de extracție rurală dar a fost crescut în Curtea medicilor , cum
își și intituleaz ă unul dintre volumele de versuri. Și s-a format
într-alt univers spiritu al decât al celorlal ți poeți români, nu cu
basme din folclor, cu Fe ți Frumoși și Ilene Cosânzene și nici
măcar cu nara țiuni despre Columb sau despre Vasco da Gama,
ci copil fiind și i-a avut drept eroi tutelari pe un Harvey și pe un
Michel Servet, legende ale arte lor medicale, pomenite în poezia
sa.
În economia de spiritualitate de tipul Școlii Ardelene pe
care o ilustreaz ă poetul, remarcabil ă este extensia la care
supune el prin poezie spa țiul de referin ță al literaturii române,
reluându-i pe înainta șii blăjeni, amplificându-le mult teritoriile
și ridicându-le la un nivel de artis ticitate la care aceia nici nu
visau măcar. Din Polonia, de pe acolo pe unde h ălăduia obscur
Ion Budai-Deleanu și încă de undeva de mai departe din Nord,
din Bucovina lui Aron Pumnul și încă și a originilor p ărintelui

66
său, mult evocat de poet, și până în Italia pe care au frecventat-o
cu atât de mare folos înainta șii noștri, și întotdeauna din
Transilvania, acestea sunt bornele unei ample geografii poetice,
dar cu ce rezultat? – aceasta este întrebarea. Mai întâi trebuie
observată naturalețea cu care poetul este la el acas ă în toate
aceste loca ții lirice. Nu vom g ăsi niciodat ă la el spaima de loc
străin. Străbătându-i poeziile, care prin numeroasele toponime
ar fi putut s ă pară exotice într-un anum it fel dar nu sunt dat ă
fiind familiaritatea ca dintotdeau na a poetului cu respectivele
spații, mi-am amintit de o comunicare științifică, pe care nu o
am la îndemân ă spre a o cita, dar țin minte c ă, explorând
coresponden ța mai multor înv ățăcei aflați în secolul trecut la
studii în Cetatea Etern ă, fii de țărani, dezv ăluia faptul c ă
aceștia, în loc s ă se bucure de contex tul privilegiat, î și
deplângeau soarta de exila ți din lumea satului natal. Îns ă nimic
similar la Adrian Popescu, el locuie ște spațiile străine cu
euforie, cu încântare, profitând poetic la maximum de șansa de
a străbate atari lumi noi. Iar când spun spa ții străine nu m ă
refer la acestea doar în sens geografic, fiindc ă adevărata poezie
nu e doar lirismul imediat, în sensul c ă cineva are o sim țire
oarecare și și-o comunic ă sunând din drâmb ă, ci mai presus de
toate poetul este în mod obligatoriu ins de vast ă cultură iar
opera lui este întotdeauna și o sintez ă prin care el se leag ă
multiplu de precursorii s ăi.
Aceasta pe de o parte, poezia ca sintez ă de cultur ă,
consolidat ă puternic, subteran cu refe riri erudite, iar pe de alt ă
parte trebuie știut că poezia în general, și a lui Adrian Popescu
nu face excep ție ci confirm ă plenar teoria, e o rememorare a
ceea ce suntem, adic ă o muzică, o armonie a lumii. Dar ideile,
imaginile respective despre ceea ce suntem pot fi spuse și în
proză. Oricât de inedite ar fi, ele singure înc ă nu fac art ă.
Pentru a ob ține efectul artistic creatorul î și învăluie cititorul cu
vrăjitorii, inaparente ca prezen ță dar de efect. În principal, în
cazul liricii autorul merge la sigur utilizând muzicalitatea

67
cuvintelor. Cândva s-a și spus ferm: De la musique avant toute
chose . Adrian Popescu are voluptat ea toponimicelor rare, cu
sonorități aparte, pe care le culege din ținuturi mai nordice, cu
asprimi slave, rustice, apoi din Bucovina mereu amintit ă, locuri
încărcate de amintiri din Clujul medical, ora șul sanatoriu, în
care trăiește, și unde reperele invocate poart ă uneori numele
unor savan ți într-ale medicinii, dar mai ales din Italia, pe care o
frecventeaz ă cu voluptate, a c ărei geografie o str ăbate colec țio-
nând muzicalit ăți de Monteverdi. Îndeosebi din Peninsul ă
extrage el și le urcă pe cerul poeziei sale stelele sonore ale
toponimelor, dovedind o familiaritate acut ă de parcă locurile
acelea ar fi fost ale sale de genera ții întregi, chiar din totdeauna.
Nu doar în versurile sale lungi, cu care se laud ă, ci
îndeosebi în poemele sale lungi, unde el î și dă cu adevărat toată
măsura harului s ău, și unde nu mai este atât de mult preocupat
de concizia sclipitoare, de încordarea tensiunii poetice, acolo își lasă discursul liric s ă curgă năvalnic, aglomerând banalit ăți,
prozaisme, striden țe chiar. Pentru tipologia aceasta poetic ă
exemplar este poemul metafizic Pisicile din Torcello , cu ritmul
lui amplu, sacadat, desf
ășurând un torent de denumiri italiene
urmate de șirul nesfâr șit de pisici diverse alunecând spre
veșnicie, feline ascunzând în țelesul suprem. Iar la cap ătul
retoricii lui bogate poetul reteaz ă scurt poemul, într-un peisaj
de proxim ă apocalips ă, presupunând c ă el însuși este asemeni
sticlei înfierbântare de Sticlar, de Dumnezeu, răsucită cu
pricepere ca s ă-i dea o form ă nepieritoare și unică: / un om
călătorind înspre Foc, mereu, din copil ărie până la adânc ă
bătrânețe, / crezând c ă găsește în ochii pisicilor din ostroave
cifrul / ascuns. Dar cifrul e chiar scânteia etern ă a sufletului, //
Eu: carne, lichid, sare și fosforescen ță marină, om – adic ă
Flacără.
Două lucruri mai sunt de spus despre aceast ă operă
poetică amplă, mai exact, s ă vorbesc despre dou ă poeme care
fac excep ție chiar și între cadrele ei atât de largi, cuprinzând o

68
diversitate mare. Cele dou ă sunt coborâri în infern, adic ă în
istoria contemporan ă, căderi în lume, descrieri ale unor
secvențe de maxim ă încărcătură emotivă, și nu numai emotiv ă.
În ele este referirea cea mai direct ă, în pură immediatezza, la
ceea ce i s-a întâmplat poetului și tuturor celor care îi suntem
contemporani, eveniment recognoscibil f ără a mai fi nevoie s ă-l
numească. Pe scut: poezie politic ă! În modul cel mai nesperat
astăzi, iată că așa ceva este totu și cu putin ță și încă în ce mod
magistral! Poetul cu voce de înger muzical se schimb ă brusc
luându-și postură de proroc, el r ătăcit prin celestit ăți metafizice
coboară în vuietul str ăzii, în istorie, și cu glas tun ător de profet
se dezlănțuie în impreca ții teribile. Alegorie ampl ă despre
imensul ora ș văzut ca un cal atacat de Lupii negri , lovit, sfâ șiat,
zdrobit, mursecat, scuipat, umplut cu balele urii, acoperit de răni și sudalme cumplite. Iar ei, atacatorii, a țâțați de gureșe
gospodine cu chicoteli de șobolance excitate . E însăși marea
retorică whitmanian ă stinsă apoi într-o tâ nguire ca de bocet
mortuar: Unde era ți, atunci, Domini C anes? Ai Domnului
Câini / în ajutor s ă-i veniți? / Și tu, Francisc, ce lupul din
Gubbio l-ai îmblânzit cu vorbe de har? / Patroan ă a lor, tu
sfântă Varvară, de ce nu le-ai zis: „duce ți-vă acasă”? / Unde
am fost noi, s ă alungăm cu torța iubirii pr ăpădul barbar?
A rămas un singur exemplu s ă mai dau. Și tot de poezie
politică. Dar încep prin a m ă întreba ce poate fi mai anacronic,
mai vetust ca o chemare la rug ăciune, reiterat ă mereu cu
variații, și o chemare nu oriunde ci chiar la marginea, la liziera
unei păduri?! Îns ă aceasta nu e doar atât, o poezie rug ăciune, ci
ilustrarea exemplar ă a unei specii, liric ă aici dar care
transgreseaz ă limitele literaturii. E vorba de recviemul care,
îndeosebi în muzic ă, a cunoscut mirabile performan țe, și chiar
acolo, ca muzic ă, el s-a dovedit a fi nucleu, miez de biseric ă.
Sinonimul în limba român ă pentru recviem b ănuiesc că este
acatist. Iar capodopera absolut ă a acestui gen este Acatistul
Moța – Marin al lui Horia Stamatu, o variant ă ortodoxă a

69
Rugăciunii unui dac , egală cu aceasta ca valoare artistic ă. Dacă
amintesc de poema lui Horia Stamatu în contextul acestui comentariu la poezia lui Adrian Popescu o fac f ără să insinuez
vreo filia ție cu ideologia condamnat ă. Deși o atare sugestie,
absolut nejustificat ă, rod al ne științei crase, s-a produs când
poetul a publicat o ampl ă prezentare a poeziei lui Radu Gyr, cu
insistență pe produc ția penitenciar ă.
În răspăr cu artele liberale, sau libertare, de azi, cele
triviale, ostentativ por nografice, sfidându-le cinismul manifest,
Requiem (sic!) pentru tinerii din Decembrie e o litanie ritmic ă,
cu unele repeti ții ca niște refrene imperfecte, întotdeauna cu
versul lung și strofa ampl ă, neregulat ă, desfășurând solemnit ăți
de catedral ă. Adrian Popescu este un pelerin la Roma etern ă,
care asemeni înainta șilor noștri nu ezit ă în momentele mari ale
istoriei să coboare lupt ător în mijlocul mul țimilor, dovedindu-se
a fi nu doar po ēta, ci la momente rare chiar po ēta vates prin
cugetul c ăruia comunic ă
Zeul. Astfel Școala Ardelean ă își ia
revanșa, el fiind chiar ceea ce aces teia îi lipsea: un poet mare,
de exemplar ă modernitate.

70

71

9

Un antiliberal

Acum câțiva ani, ziaristului Cristian Tudor Popescu i se
propunea cu insisten ță să intre în politic ă, nu doar s ă
comenteze via ța politică ci să pășească în arenă, să preia
inițiativa și să acționeze ca om politic propriu-zis. Jurnalistul a
refuzat atari recomand ări retranșându-se într-o echidistan ță
ideologică din înălțimea căreia își alcătuiește comentariile de
moralist al vie ții publice din țara noastr ă. Nu știu dacă
propunerile respective aveau în vede re înscrierea într-un partid
și apoi candidatura pentru un loc în parlament sau chiar intrarea
în cursa electoral ă pentru pre ședinția țării, dar să ne imagin ăm
o clipă că, în preajma proximului proces electoral, un tân ăr
scriitor ar publica un roman în care ar fi descris ă accederea
domnului Cristian Tudor Popescu la conducerea ță
rii, ca
președinte. Un atare roman de fic țiune politic ă, cu un gazetar
care ajunge pre ședinte, și de fapt nu unul ci chiar mai multe
astfel de romane au fost publicare în Fran ța. Aș aminti
Soumission al lui Houellebecq, în care este imaginat ă victoria
în alegerile franceze a unui pre ședinte musulman și implicit
islamizarea, treptat ă dar ireversibil ă, a Franței. Încă și mai
epatantă este ipoteza din romanul, tot de fic țiune politic ă și
adecvat cu presupune rea de mai sus, Une élection ordinaire în

72
care Geoffroy Lejeune descrie desemnarea prin vot la
conducerea suprem ă a Franței a unui gazetar, cu a c ărui
incisivitate analitic ă poate fi comparat ă cea a autorului român
invocat. Numai c ă spre deosebire de neutralitatea ideologic ă a
acestuia, atitudinile ziaristului Éric Zemmour, personajul principal din respectiva fic țiune, sunt flagrant politice,
răsturnând o întreag ă ierarhie a valorilor ideologice. Desigur, în
realitate, și francezul a refuzat implicarea direct ă în alegeri la
indiferent care nivel, în contra st cu ceea ce i se pune în cârc ă în
roman.
Ca să înțelegem câte ceva din dramatismul vie ții
publice, prezent în acele c ărți, să reținem mai întâi c ă
asemănările politice dintre România și sora noastr ă mai mare
din Occident nu sunt absolute și prin compara ție o oarecare
retardare a noastr ă poate fi observat ă. Deși, trebuie spus c ă, în
ceea ce ne prive ște, schema proclamatei întârzieri în civiliza ție
a românilor, inclusiv sau mai ales politice, este adesea destul de
artificială, mecanic ă și insuficient ă ca explica ție. Baza de la
care pornesc în ambele cazuri explica țiile este aceea și dar
intervine îndat ă deosebirea, avansul celor de la Paris. Suntem și
noi astăzi, asemenea întrutotul cu ei , prizonieri ai dictaturii
absolute a stângii, adic ă a liberalismului care sub protec ția
lozincilor libertare, și ce poate fi mai fascinant, mai hipnotic ca
proclamarea a cât mai multor libert ăți și în rații cât mai mari!,
sub aceast ă acoperire ideologia respectiv ă a luat în st ăpânire
lumea. La noi, cele mai de seam ă forțe intelectuale stau paznici
de far ai liberalismului, lupt ători încrâncena ți ai ideologiei
dominante, de parc ă ar fi gata s ă-și dea și viața pentru ap ărarea
ei. Totuși în ultima vreme încordarea lor ideologic ă parcă a
prins să se înmoaie câte pu țin, cel pu țin pe la margini, când de
exemplu ap ărarea corectitudinii politice nu mai este atât de
vehement ă. Tot atât de duri ca dintot deauna sunt intelectualii
respectivi numai atunci când ne ap ără de forțele conservatoare,
adică de noi în șine. Dar în Fran ța, într-asta st ă deosebirea,

73
principalii vectori intelectuali au trecut, mul ți dintre ei, în
cealaltă tabără, în cea a dreptei, marcat antiliberal ă,
conservatoare și antiprogresist ă. Campionul absolut al noii
atitudini este chiar Éric Zemmour , cel despre care era vorba la
începutul acestui text. Autor al unei c ărți de mare succes, Le
Suicide français , el a publicat recent un tom impozant cu titlul
Un quinquennat pour rien , (Albin Michel, 2016). Adic ă un
cincinal de nimic, cinci ani f ără absolut niciun rezultat. În
primă instanță trimiterea se face la cei cinci ani de preziden țiat
al lui François Hollande, dar dincolo de aceasta cartea este remarcabil ă prin critica nu necru țătoare ci de-a dreptul feroce
pe sub furcile caudine ale c ăreia este trecut ă ideologia de
stânga, liberalismul francez sub toate formele lui politice. Ceea ce s-a însc ăunat ferm peste lume îndat ă după al Doilea R ăzboi
Mondial, acea stâng ă liberală ce părea a fi solu ția definitiv ă în
istorie, este acum supus ă analizei critice și toboșarii libertăților
sunt îngenunchia ți sub cele mai dure acuza ții, până într-atât
încât unui atare eseist militant, fost tro țkist, fost maoist, ast ăzi
definitiv liberal, faimosului Bernard-Henri Lévy, i se spune, de către o instan
ță a Franței intelectuale, c ă ar trebui s ă îi fie
rușine pentru trecutul s ău și că ar face mai bine s ă rămână
ascuns. E atitudinea necru țătoare a celor din dreapta, cum se
spune: cei de dinafara zidurilor cet ății, neintegra ții, care nu
aparțin partidelor fie ele oricât de pretins de dreapta. Sunt
reprezentan ții ultra minoritari ai unei gândiri ideologice despre
care se presupune c ă ar fi majoritar ă în rândul popula ției.
Pentru că e o cutezan ță, chiar și în Franța, să te exprimi public
ignorând ap ăsarea sufocant ă a dictaturii gândirii corecte din
punct de vedere politic. Tocmai rigorile criminale ale acesteia
sunt sfidate de Éric Zemmour. R ecenta lui carte este o culegere
de articole în care comenteaz ă viața politică a Franței și nu
numai a ei, în intervalul 8 ianuarie 2013 – 6 iulie 2016. Sunt mici texte redactate cu o verv ă stilistic ă inegalabil ă,
documentând îndeosebi asupra vie ții politice franceze, cu

74
detalii care dateaz ă în cea mai mare parte. Dar și mai
importante decât aceast ă antologie de ziaristic ă sunt concluziile
care nu încheie ci chiar preced cartea propriu-zis ă. Merită să fie
străbătute!
Tema acestui eseu de politologie, din deschiderea c ărții,
este anun țată încă din titlul lui: La France au défi de l´Islam ,
sfidarea la adresa Fran ței reprezentat ă de Islam, o provocare
existențială care amenin ță însăși ființa ei istoric ă. În
considera țiile pe aceast ă temă se porne ște de la opinia
generalului de Gaulle prin care este instituit ă logica identitar ă
conform c ăreia existen ța unor francezi diver și, galbeni, negri
sau bruni dovede ște că Franța este deschis ă tuturor raselor și că
ea are în consecin ță o vocație universal ă, dar acei francezi
diverși trebuie s ă rămână minoritari, altfel Fran ța nu va mai fi
Franța. Noi suntem, le spunea generalul compatrio ților săi, noi
suntem totu și înainte de orice un popor european de ras ă albă,
de cultură greacă și latină și de religie cre ștină. Este principiul
întemeietor care ar trebui s ă stea la baza oric ărei constitu ții
europene pentru c ă acesta este mai mult sau mai pu țin adevărul
pentru oricare alt popor european. Dar în cazul Fran ței faptul a
devenit acut și conflictul tot mai sângeros din aceast ă țară
scoate în eviden ță adevăruri teribile pe care Éric Zemmour are
curajul să le exprime. Pentru c ă astăzi, crede acesta, ast ăzi
Franța nu se mai lupt ă pentru a- și recăpăta suveranitatea
pierdută ci pentru a nu- și pierde identitatea. Dacă într-o zi
musulmanii vor ajunge s ă fie destul de numero și încât să
decidă ca și în Franța în mod obligatoriu s ă acopere femeile lor
cu voal și să-și aplice legile șaria, atunci nu vor mai putea fi
apărate regulile minime ale laicit ății decât prin instituirea
dictaturii. Într-o țară cu moravuri musulmane, numai o
dictatură poate smulge țara de sub diktatul impus de Islam
unei societ ăți captive și supuse . Sunt date exemple din istorie
de atari impuneri prin for ță a laicității într-un spa țiu musulman:
Turcia lui Kemal, Egiptul lu i Nasser. Este ceea ce nu intr ă în

75
logica peltic ă a partidelor politice, in diferent cum se proclam ă
ele, ca fiind de stânga sau de dreapta. Pentru c ă ele cultiv ă
mitul musulmanului extras din determinismul lui etnic și
religios , presupus a deveni cu timpul și oarecum de la sine un
individ desprins de realitat e, scos din istoria sa, dezr ădăcinat ,
tocmai bun pentru a fi plantat într-o societate liber ă. În fapt, și
această ipoteză nu este decât o utopie minim ă și ridicolă,
infirmată de realitate. Pentru c ă noi, europenii, cei mai mul ți
dintre noi ne-am supus scla viei liberale cu voluptate și cu
entuziasm, s-a presupus în mod naiv c ă și alți semeni de-ai
noștri ne vor urma exemplul acceptând s ă se închine și ei zeilor
umanitarismului și ai economismului.
Reluând expresiile unei contese care în secolul XIX, nu
mult dup ă revoluția francez ă, mai exact: în 1830, punea în
balanță și observa c ă unui presupus sentiment al maselor oneste
îi era preferat schel ălăitul trupei de l ătrăi (aboyeurs! ) de prin
intersecții, Zemmour observ ă că acel schel ălăit a devenit, în
timp, teorie politic ă și chiar dogm ă dominant ă, aproape o
religie, căreia oamenii politic i i se supun de voie și de nevoie.
I se supun f ără să observe c ă, după opinia acestui autor, Fran ța
se află sub agresiunea unui adev ărat război prin care islamul o
atacă, pe propriul ei p ământ, sub trei forme: invazie,
colonizare, conflagra ție. Să le luăm în seam ă, urmându-l pe
autorul cărții despre care este vorba.
Referindu-se la invazie, Zemmour citeaz ă o sursă
statistică ONU conform c ăreia din valurile imense de imigran ți
care se revars ă peste Europa 70% sunt b ărbați tineri, adev ărați
soldați fără uniforme ai unei armate de invazie, care duce un
război, un hybrid war , după expresia unui oficial de la
Bruxelles. E o invazie f ără tancuri, f ără avioane, dar de o
teribilă eficiență, consider ă acesta. Aprecierea lui este
discutabil ă, probabil mult exagerat ă, dar remarcabil ă este o alt ă
observație a sa cu privire la acela și fenomen al migra ției
înfăptuite printr-un r ăzboi asimetric. În contextul actual,

76
fundamental este faptul c ă slăbiciunea devine o for ță supremă,
caz în care puternicul este slab prin capacitatea sa de a compătimi, iar slabul este puternic prin determinare. Acesta
este stadiul ultim al unei munci intelectuale de deconstruc ție
care de patruzeci de ani delegitimeaz ă, ridiculizeaz ă,
ostracizeaz ă, criminalizeaz ă înrădăcinarea , și laudă și
sacralizeaz ă nomadismul . Dacă acum trei mii de ani, conflictul
etern dintre cele dou ă categorii antropologice s-a tran șat în
favoarea sedentarilor, ast ăzi nomazii î și iau revan șa. Autorul
francez compar ă eventualitatea acestei invazii în caz de victorie
cu ceea ce s-a întâmplat în America pe când invadatorii europeni au fost salva ți de la o moarte foarte probabil ă de
băștinașii care mai apoi au fost extermina ți de aceia în cea mai
mare parte. Este evenimentul despre care aminte ște în simbol
sărbătoarea națională a Americii cu numele de Thanksgiving.
În ce condi ții putem vorbi de fenomenul mult mai grav
al coloniz ării? Aici autorul pentru a ne l ămuri se folose ște de
semantică observând existen ța imigrantului, a clandestinului, a
invadatorului, și chiar acesta al treile a este factorul coloniz ării.
Străinii care se instaleaz ă într-o nou ă țară și continu ă cu
obstinație, după una sau dou ă generații, să își mențină
moravurile din țara lor de origine, s ă își impună religia,
tradițiile, modul de via ță, prăvăliile, hrana, c ărțile, veșmintele,
copiilor și nepoților să le dea prenume provenite din tradi țiile
lor culturale, de la eroii lor, de la str ămoșii lor, pe scurt s ă
trăiască aici ca acolo de unde au venit, și să își impună modul
lor de via ță prin persuasiune, și cel mai adesea prin for ță,
aceia sunt ni ște colonizatori, cum au fo st englezii în India și
francezii în Algeria . Iar colonizarea islamic ă de azi nu este
altceva decât o contra-colonizare, o uria șă revanșă istorică.
Poate că justificat ă în lumina unei etici a istoriei dar extrem de
primejdioas ă pentru popoarele europene, mortal ă chiar. Nimeni
nu este vinovat pentru c ă este islamic, c ă trăiește cu amintirea
trecutului s ău, ba chiar cu resentiment la adresa celui care i-a

77
fost cândva colonizator, adic ă stăpân. Dar Fran ța și Europa
sunt cu adev ărat vinovate de a nu se ap ăra. De a se acomoda.
De a tolera. De a nu r ăspunde acestei sfid ări culturale,
demografice, politice. Civiliza ționale. Am reprodus cât mai
fidel patetismul sufocant al cuvintelor lui Zemmour. A șa își
justifică el teama c ă francezii sunt pe punctul de a deveni
străini în propria țară, în timp ce faimoasa convie țuire ( le
fameux vivre ensemble !) se dovede ște a fi doar un mit.
Față de numeroasele episoade tot mai sângeroase care
opun statului francez for ța teribilă a luptătorilor jihadi ști,
autorul cărții pretinde a ști, ipoteză imposibil de verificat, ba
chiar și greu de acceptat, de o verosimilitate mai degrab ă
improbabil ă, că statul-major al armatei franceze este con știent
că va veni o zi în care va trebui s ă recucereasc ă cu forța
armelor aceste teritorii devenite str ăine pe solul francez. Planul
este deja conceput ( est déjà dans les cartons ). Numele lui:
„Opération ronces ”, Operațiunea mărăcini. El a fost pus la
punct cu ajutorul unor speciali ști ai armatei israeliene, pretinde
a ști Zemmour. În acest punct, ziaristul francez se situeaz ă mai
degrabă într-o fantezie epic ă, și decât să-l urmez pe aceast ă
cale aleg ca mai degrab ă să revin la considera țiile sale
ideologice. De și constat c ă pe acest teren el nu mai este tot pe
atât de curajos.
În aceast ă conjunctur ă dramatic ă autorul nostru mai
apelează încă o dată la generalul de Gaulle, a c ărui exprimare
lapidară amintește prin for ța și concizia ei de decretele romane
săpate în marmor ă. El spunea unui apropiat al s ău: Amintește-ți
întotdeauna c ă mai întâi exist ă Franța, abia mai apoi exist ă și
statul, și că în sfârșit, în măsura în care este posibil ă
asigurarea intereselor majore ale primelor dou ă, există și
dreptul . Textul citat se rezuma la aceste cuvinte, dar eseul lui
Zemmour ne îng ăduie să înțelegem că dreptul despre care este
aici vorba c ă ar veni, ca importan ță, doar în al treilea rând și
numai în m ăsura în care el nu stânjene ște existen ța primelor

78
două, în primul rând na țiunea: d´abord la France , și în al
doilea statul, dreptul acela se refer ă la justiție în general și în
cazul de fa ță la drepturile omului. Este noua religie civil ă,
aceea a drepturilor omului, o hrană prea dulce, indigest ă,
cancerigen ă chiar , afirmă Zemmour.
Drepturile omului, ne spune acest autor, descind din
dreptul natural, având ca func ție tradițională să protejeze
indivizii afla ți sub amenin țarea unor puteri tiranice. Dar
drepturile moderne ale omul ui au deviat de pe aceast ă cale
consacrat ă, și au făcut din principiul non-discrimin ării o dogm ă
infailibilă a judecătorilor-preo ți. Însă legitimitatea unei na țiuni
rezidă tocmai în diferen ța dintre cele ce țin de național și cele
ale străinilor. Non-discriminarea dintre francezi și străini este
negarea na țiunii.
Filozofia acestei revolu ții politice prin care este
proclamat ă supremația drepturilor omului se întemeiaz ă pe un
universalism milenarist, spre profitul unei umanit ăți zeificate și
mitizate. În consecin ță, popoarele Europei trebuie topite într-o
magmă european ă, ba chiar mondial ă. Ele trebuie sacrificate pe
altarul revolu ției mondiale a drepturilor omului. Îndat ă apoi
Zemmour compar ă revoluția aceasta cu cea prin care
comuniștii sacrificau burgheziile na ționale pentru a construi
societatea comunist ă mondială, de dincolo de orice împ ărțire a
umanității în clase sociale.
Drepturile omului au devenit arma atomic ă de
distrugere a popoarelor. Salvarea poporului nu se poate realiza
decât prin abolirea religiei drepturilor omului. Pentru civiliza ția
noastră este o problem ă de viață sau de moarte. Mai mult chiar,
trebuie șterse toate consecin țele religiei drepturilor omului. Și
altele, și multe altele ca acestea.
Ceea ce Éric Zemmour, captiv pân ă la orbire în
actualitate, nu cerceteaz ă este originea acestei religii a
drepturilor omului, când și de cine a fost redactat ă carta
respectivei religii, care sunt variantele ei cu contribu ții

79
semnificative, precum de exemplu doctrina societ ății deschise,
deconstructivismul și alte produse îndeosebi franceze și
întotdeauna apar ținând liberalismului, adic ă stângii ideologice
propriu-zise. Exasperat de primejdia care amenin ță Franța cu
distrugerea, ziaristul trage un in sistent, disperat semnal de
alarmă. Tocmai el, cel abia la a doua genera ție francez, fiu al
unor părinți evrei veni ți în Franța din Algeria. Prin analogie,
îmi imaginez c ă în lipsa unor indigeni, urma și de daci și de
romani, care s ă-i salveze pe românii afla ți într-o similar ă
primejdie, se va g ăsi un străin, cel mai probabil un evreu,
așadar nu un român ci un bun-român, după expresia lui Nae
Ionescu, unul de origine relativ recent ă, care exasperat de
decăderea noastr ă va reîntemeia mi șcarea legionar ă în postur ă
de nou Căpitan. Aici s-a ajuns!

80

81

10

În-dre(a)pta-rea lumii?

Se îndreapt ă oare lumea spre dreptaci? Din câte știu nu
există un atare cuvânt în limba noastr ă: dreptaci, prin simetrie
cu stângaci, iar acesta da!, exist ă, în sensul c ă unii sunt cam
stângaci. Și deși poate forma dreptaci nu exist ă, a folosit-o
forțând limba Tudor Arghezi care, fiind întrebat inchizitorial:
Ce ai căutat, maestre, la le gionari?, ar fi r ăspuns sp ășit,
vinovat: Deh!, mi-am c ăutat și eu dreptatea la dreptaci! De
precizat c ă poetul nu a fost le gionar dar poate c ă va fi avut
oarecari simpatii… De unde și butada cu presupunerea c ă
dreptatea ar fi la cei de dreapta. Numai la ei? Oricum, e semnificativ faptul c ă dacă a fi stângaci este o expresie în uzul
comun al limbii, în schimb a fi dreptaci e mai degrab ă o
anomalie lingvistic ă, poate pentru c ă starea natural ă, comună
celor mai mul ți dintre noi, este aceea de a fi dreptaci, în
înțelesul folosiri preponderente a mâinii drepte, îns ă când vine
vorba de ideologii, mai ales cele de stânga ne sunt familiare, în timp ce ast ăzi acele de dreapta mai degrab ă nici nu exist ă. Și
totuși limba în autonomia ei spune multe! Dreapta, dreptate,
îndreptarea lumii înspre ceea ce este drept! Amintesc toate acestea fiind în oarecare încurc ătură de a găsi echivalent pentru
franț
uzescul droitisation . Pentru c ă tocmai citesc în colec ția

82
„Conversations pour demain” lucrarea La droitisation du
monde de François Cusset, Conversation avec Régis Meyran,
Les éditions Textuel, 2016.
În fața acestui cuvânt: droitisation , să nu ne lăsăm totuși
înșelați nici pentru o clip ă măcar, pentru c ă în cartea francez ă
nu este vorba chiar deloc despre ideologia clasic ă a dreptei ci
avem de-a face mai degrab ă cu o mistificare. Ne întâlnim aici
cu faimoasa viclenie a ra țiunii acționând alt ă dată în istorie iar
acum doar la nivelul etichet ărilor ideologice. Ca s ă înțelegem
scamatoria este necesar s ă ne amintim de amplul volum în care
faimosul politolog Bernard-Henri Lévy, sub titlul Ce grand
cadavre à la renverse (Grasset et Fasquelle, 2007), în tonurile
cele mai clamoroase cu putin ță face o documentat ă expunere a
eșecului radical suferit de stânga francez ă, de comunismul din
hexagon, cu toate nuan țele lui: stalinism, maoism, tro țkism et
eiusdem farinae. Dar din part ea unuia dintre principalii
comisari politici ai stângii franceze nu recunoa șterea
respectivei capitul ări este important ă în contextul actual cât
faptul că în finalul pateticului s ău studiu celebrul BHL, cum
este el identificat în ziare, d ă o indica ție de viitor, pledând
pentru un transfer al comilitonilor s ăi în rândurile
liberalismului, în fapt o revenire la matc ă, la origini, în m ăsura
în care nici nu exist ă altă stângă adevărată decât cea liberal ă.
Iar acum iat ă că un alt intelectual francez, acest François
Cusset, profesor univers itar de studii americane și care omite
să-și deconspire identitatea ideologic ă, însă duioșia cu care face
referiri la ismele stângii politice ne îng ăduie să presupunem c ă
aparține și el aceleia și familii, iat ă deci că după un deceniu de
la respectivul apel salvator autorul recent î și divulgă
nemulțumirea că prin respectiva camuflare a extremi știlor în
liberalism s-a ajuns prea departe, adic ă prea la dreapta.
Înțelegem că alunecarea spre dreapta, „ droitisaționarea” lumii
pusă în cauză, poate fi considerat ă astfel numai dac ă privim
lucrurile dinspre extrema stâng ă. Pentru fanaticii ace știa tot

83
jocul ideologic al lumii nici nu se întâmpl ă decât în interiorul
stângii, c ăci pentru ei dreapta adev ărată nu exist ă sau dacă
cumva ar mai exista oarecari r ămășițe ale ei ele sunt de neluat
în seamă, despre ele trebuie prohibit ă orice pomenire. A șadar,
cu toate c ă dreapta este amintit ă în mod indirect chiar și în titlul
cărții, numai despre dreapta nu este aici vorba ci exclusiv
despre stânga și numai în cuprinderea acesteia se fac aprecieri
dacă ideile sunt insuficient mai de stânga, și numai din acest
punct de vedere se apreciaz ă că ele au alunecat prea mult nu la
dreapta ci doar în direc ția unei presupuse drepte ideologice.
Adevărul este că ex-troțkiștii aceștia, camufla ți astăzi în
liberali, se cam sfiesc s ă-și afirme identitatea ideologic ă.
Procedeaz ă astfel poate sub pr esiunea unui subcon știent
vinovat pentru c ă de-a lungul timpului sub justificarea stângii
au fost comise totu și prea multe crime. Cum și este citat un
clasic care ar fi afirmat c ă: „Pentru a se dezvolta, r ădăcinile
arborelui democratic au nevoie s ă curgă sângele du șman.” Iat ă
de ce ei nu au curajul s ă spună că nu sunt mul țumiți de cât de la
stânga sunt oamenii și atunci doar deplâng faptul c ă respectivii,
oameni pur și simplu de stânga, sunt totu și prea de dreapta.
Rezultatul este mai degrab ă o elegie sfâ șietoare pentru o
extrema stâng ă muribund ă, de a cărei ideologie lumii a început
să-i cam fie ru șine chiar și în aceast ă Franță infestată de
comunism. Poate c ă nu chiar to ți francezii sunt astfel ci doar
cel puțin intelectualitatea ei, în orice caz o bun ă parte a
acesteia. Tr ăim astăzi, ne spune respectivul universitar, triumful
capitalismului neoliberal pe când cuvântul stânga, cu
conotațiile lui ideologice, nici m ăcar nu mai este folosit pentru
că noi am intrat într-o er ă când cuvântul „stânga” (ghilimelele
sunt ale autorului francez ) devine inutil, obscur, embarrassant !,
adică stânjenitor. În în țelesul că este cam ru șinos să fii de
stânga, nu doar sub deghizament, ci în mod deschis, sfidând
bunul sim ț, este cam compromi țător până chiar și în Franța de
azi.

84
Conceptul acesta de liberalism, crede François Cusset,
este atât de înglobator încât a ajuns în situa ția de a nu mai
spune nimic sau în orice caz nu mare lucru. Universitarul francez se apropie de aceast ă accepțiune a cuvântului atunci
când face observa ția că se pune în termenul liberal-libertarian
„câte puțin din toate sosurile” și astfel el ajunge s ă denumeasc ă
fenomene extrem de variate, de la libertarienii de extrema
dreaptă din Statele Unite și până la libertarii de extrema stâng ă
proveniți din revoltele anului 1968 și care au avut un destin
semnificativ. E vorba de acei pleto și, échevelés , care, pe când
aveau optsprezece ani, în mai 1968 chemau pe str ăzile
Parisului la înf ăptuirea revolu ției marxist-leniniste sau maoist-
liberale, și care dou ăzeci de ani mai târziu pot fi întâlni ți în
fruntea mass-media sau a marilor b ănci, ba chiar prin ministere
și pe băncile parlamentului. Lor le ia ap ărarea autorul nostru,
indignat de eventualitatea c ă ar putea fi numi ți ticăloșii Istoriei,
salauds de l´Histoire . Ca aceast ă metamorfoz ă a
revoluționarilor în stânga de caviar, mascat ă sub etichete
liberale, pentru ca ea s ă se produc ă au contribuit trei
evenimente, dou ă prăbuș
iri: a Zidului din Berlin și a Turnurilor
gemene din New York, și între ele destr ămarea Uniunii
Sovietice pe care autorul nostru o apreciaz ă ca fiind cu totul
neașteptată, a été largement inattendu . Rezultatul a fost
financiarizarea mondializant ă și deliberat ă a economiei.
Capitalismul care pân ă mai ieri a fost unul familial,
patrimonial, ba chiar și de stat, adic ă un sistem de alian țe între
instituții și rentieri, devine dintr-o dat ă unul preponderent
acționarial, pe care universitarul francez îl apreciaz ă ca fiind
cea mai nefast ă dintre oligarhii. În acest context, sub presiunea
unui anumit oportunism ideologic, se realizeaz ă o alianță
politică între economie, armat ă și patrie, un conglomerat care
exclude mi șcările sociale anticapitaliste, f ăcându-le chiar
imposibile în noul context mondial al luptelor cu terorismul.
Alte câteva observa ții ale autorului francez sunt de luat

85
în seamă. Astfel, cu apari ția internetului în ceea ce prive ște
cunoașterea alunec ăm spre o abordare modular ă, laterală,
orizontală și non exhaustiv ă: fiecare rela ție textual ă trimite în
permanen ță și în mod aleatoriu la alt ă informație. Aceasta
este de re ținut: că internetul lateralizeaz ă și în consecin ță
de-ierarhizeaz ă î n m a r e m ăsură raporturile sociale, f ăcând să
fie învechite instan țele și legitimările anterioare, îndeosebi în
câmpul cultural și științific. Cum spunea chiar în titlul c ărții
sale un ziarist american, p ământul a devenit pl at, ierarhiile nu
doar că nu mai sunt posibile ci aceast ă lateralizare a valorilor
înseamnă și o accentuat ă, chiar radical ă relativizare a lor. Din
această nouă situație decurg alte teribile consecin țe precum
faptul că vechea dihotomie care organiza produc ția științei și a
limbajului dominant, cea care separa produc ătorii de consu-
matori, autorii de cititorii lor, devine caduc ă în cea mai mare
măsură. Câștigul în baza drepturilor de autor se f ărâmițează,
dacă nu chiar dispare, iar fi gura artistului creator ( Creator – ce
termen descins din ceruri, din religii!) este în situa ția de a se
evapora, de a se risipi, de a disp ărea pur și simplu l ăsând în loc
un mic meseria ș bun la toate, bricoleur multicartes . Locul
geniului pocnind de importan ța originalit ății operei sale este
luat de un fel de DJ, „figur ă emblematic ă a culturii postmoderne”,
un anonim mai degrab ă nebun și care trăiește din amalgamarea
lucrărilor celor care l-au precedat , adesea prin parodie doar,
prin colaj și prin tehnicitatea în exces.
Dar nu aceasta este problema, nu faptul c ă structurile
piramidale ale prestigiilor în ideologie, în științe, în arte au fost
dinamitate și că noile arhitecturi ale lu mii ne vor cuprinde pe
toți, de-a valma, fie genii ori neghiobi , ci faptul c ă domnul
acesta, extrem de revolu ționar în politic ă, în ceea ce prive ște
propria lui situa ție, este cum nu se poate mai reac ționar, de
parcă ar spune: s ă se schimbe la al ții primesc!, dar în ceea ce ne
privește pe noi, ăștia de stânga, intelectualii, s ă nu se schimbe
chiar nimic. De și ar putea m ăcar bănui că ceea ce în mod de

86
neoprit schimb ă internetul în societatea noastr ă, această
fulminant ă lateralizare a valorilor, va duce la cine știe ce salt
valoric al lumii. Sclerozarea în care zac destule dintre structurile omului ar cam fi timpul s ă fie spulberat ă. Dar
această eventualitate nici François Cusset și nici interlocutorul
său nu o bănuiesc nici m ăcar pentru o clip ă. Cu totul altceva le
umblă lor prin cap!
Revoluționari pân ă în măduva oaselor, dup ă modelul
ideologic al secolului al XIX-lea, în luminile ro șii ale căruia
s-au format, ei nu viseaz ă decât un lucru: cum s ă schimbe
lumea în care tr ăim. Iar aici intervine originalitatea lor, marea
concesie a acestor tro țkiști mascați în liberali: Changer le
monde sans prendre le pouvoir ! Să schimbi lumea f ără a prelua
puterea, adic ă exclusiv în mod subversiv. Precum Demonii lui
Dostoievski ac ționând clandestin. Diavolul este mereu la lucru
în istorie.
Este adev ărat, de câte ori spirit ul, oricare spirit, se
exprimă, el agresioneaz ă lumea, îi propune acesteia o
interpretare, o opinie, dar de aici pân ă la a avea ambi ția de a o
schimba este cale lung ă. Însă chiar aceasta este preten ția
respectivilor activi ști feroce ai stângii, îndeosebi ai extremei
stângi, se simt ei chema ți, în numele unei ideologii, a unei
religii, să ne salveze, s ă ne mântuiasc ă, să ne acorde cu for ța o
viața mai bun ă, mai bun ă din punctul lor de vedere. Unei atari
atitudini i-a ș răspunde citând dintr-un clasic francez: il faut
cultiver notre jardin . Adică fiecare s ă fie lăsat în pace s ă-și
cultive propria gr ădină așa cum crede el de cuviin ță! Ca ins
trecut o via ță întreagă prin experien ța comunismului real,
prefer să nu mă mai învețe nimeni cum s ă mi-o cultiv pe a mea.

87

11

Cel care amenin ță să fie
sau Poezia radical ă

Cartea recent ă Telegarii de po ștă de Vladimir Udrescu,
apărută la Iași în anul 2016, este o culegere de publicistic ă pe
teme literare în care cu toate aparen țele de critic ă și de istorie
literară nu aceste domenii prevaleaz ă. Scrisă cu vervă stilistică,
afirmând puncte de ve dere de eclatant ă originalitate,
deschizând perspective nu doar in edite ci uneori de-a dreptul
șocante, prin ea autorul ei es te promotorul unor drumuri
ideatice la care merit ă să luăm aminte. În ceea ce m ă privește,
prin străbaterea cărții două lucruri mi-au re ținut atenția, în fapt
două mari corec ții față de opinia comun ă, de largă acceptan ță,
unul de natur ă politică, celălalt de sorginte estetic ă. Mai întâi
avem un aspect politic cu referire la epoca dictaturii comuniste.
În acest compartiment se încadreaz ă îndeosebi dou ă texte ale
lui Vladimir Udrescu: cel ocazionat de lucrarea cu titlul
Cazul
„Artur” și exilul românesc. Ion Cara ion în documentele din
Arhiva CNSAS . și, la antipod, cel consacrat lui Florin
Constantin Pavlovici. Cu priv ire la Ion Caraion, meritul
considera țiilor din textul la care tocmai m ă refer ține de faptul
că mizerabila condi ție a poetului de a fi fost informator al
securității este citit ă prin ocheanul poezi ei politice a acestuia.

88
Este astfel ob ținută o repara ție morală de maxim ă anvergur ă.
Nu doar c ă perspectiva etic ă este mult mai echilibrat ă, dar din
acest punct de vedere ne putem întreba dac ă, după ce nu vom
mai fi noi cei implica ți, oare nu vor p ăli acuzele de acum și mai
ales dacă nu cumva fervoarea moral ă cu care judec ăm astăzi nu
este în bun ă măsură doar un reflex al unei inavuabile con științe
vinovate a celor care emit sentin țe. Căci nu to ți suntem
asemenea lui Florin Consta ntin Pavlovici, cu o con știință
curată ca lama unui cu țit îndreptățită să despartă apele moralei.
Referințele autorului de azi au în vedere poezia politic ă a lui
Ion Caraion, iar dac ă putem vorbi de o poezie politic ă a acelui
timp atunci exemplar ă este cea a incriminatului pentru
colaboraționism cu infama institu ție a represiunii, un adev ărat
Hristos răstignit pe crucea comunismului românesc. S ă fi fost
colaborator al securit ății este un fapt extrem de grav, o
vinovăție, dar înainte de a emite judec ăți despre cei ale c ăror
texte sunt ast ăzi în arhivele CNSAS, este bine ca fiecare s ă se
examineze continuu pe el însu și. Fie și dacă s-a născut după
1989, pentru c ă păcatul își are întotdeauna oportunit ățile lui iar
vinovăția face parte din pl ămada fiec ăruia. Noi, cei care am
trăit în comunism, ne-am avut fiecare partea de contribu ție la
acesta. Pân ă chiar și impecabilul (im-peccabilis!) Florin
Constantin Pavlovici asupra cazului c ăruia ar trebui mereu
stăruit, vinovat în m ăsura în care și el a contribuit fie și doar în
mod minim la via ța unei institu ții, radioul na țional, una de
propagand ă. Și tot astfel și acest Vladimir Udrescu, din câte
știu funcționar pe durata a decenii în redac ția publica țiilor
pentru str ăinătate, o oficin ă de propagand ă a regimului. Din
acest punct de vedere este și el în felul lui un alt M. Iv ănescu.
Ca mulți alții, ei și-au câștigat tainul zilnic maculându-se în
respectiva institu ție fie și oricât de pu țin. Dar pe autorul acestei
cărți mi-l amintesc foarte bine când, în noiembrie 1987, a dat
buzna în marea sal ă Dalles din centrul Capitalei, frem ătând și
disperat și fericit totodat ă spunându-ne celor care eram în

89
expoziție despre revolta muncitorilor din Bra șov chiar în acea
zi întâmplat ă. Parcă ar fi vrut s ă ne smulg ă din inerția în care
dormitam. Ast ăzi, ca poet el aproape c ă își dubleaz ă textele
liricii sale cu detalii biografice prin dezv ăluirea cărora își
motivează atât de târziul s ău debut. Ciocnirea cu securitatea, cu
cenzurile diverse sunt, în explica țiile de azi, nu doar o motivare
a acelei retard ări editoriale ci și o obsesie ce denun ță o rană în
conștiință.
A doua perspectiv ă inedită din aceast ă carte este
scoaterea la lumina criticii l iterare a unor cvasi-necunoscute
personalit ăți ale poeziei. Sunt autori c ărora le-a fost prohibit
accesul în vitrina vie ții literare. Lor li se ata șează curajos
atenția exegetic ă a lui Vladimir Udrescu care comite o
răsturnare de propor ții a ierarhiilor, cu deosebire în ceea ce
privește poezia. Ca s ă înțelegem anvergura acestei opera ții să
ne imagin ăm fie și doar pentru o clip ă că dacă aprecierile sale
față de poezia lui Șerban Codrin vor fi confirmate, atunci
trebuie să acceptăm și ipoteza c ă nu peste mult timp mâna
istoriei ne va împinge în întunericul uit ării pe noi to ți despre
care astăzi se mai știe câte ceva iar contem poraneitatea care ne
include nu va mai fi citit ă decât din textele poetului ascuns la
Slobozia și complet neluat în seam ă de pontifii literari. Un altul
asupra căruia ni se atrage aten ția este poetul din Bra șov Nicolae
Stoie, în felul s ău un maestru al versului , cu personalitate de
mare originalitate, cu un unive rs liric individualizat pregnant,
posesor al unei opere rela tiv restrânse dar de cert ă valoare.
Asemenea lor este și sihastrul din Mun ții Apuseni, Teofil
Răchițeanu, un poet manierist în se nsul bun al cuvântului,
șlefuitor de bijuterii poetice. Sau r ășinăreanul Ioan Vidrighin, a
cărui familie este consemnat ă d e G . C ălinescu în marea
Istorie… la capitolul Octavia Goga și unde se spune despre
țăranii din localitatea lui natal ă: „Mulți se cheam ă Vidrighin…”,
iar acum în cartea la care m ă refer ni se atrage aten ția asupra
poeziei acestuia. Un alt demers exegetic ni-l prezint ă convingător

90
pe intemperatul Petru M. Ha ș din Arad. Sunt ace știa și alții ca
ei inși din provincie, ceea ce ar explica pân ă la un punct
neluarea lor în seam ă deși sunt cel pu țin tot atât de valoro și
precum cei din metropol ă burdușiți cu premiile și atențiile
cronicarilor literari, în m ăsura în care astfel de indivizi mai
există! Dar nu identitatea de domiciliu este explica ția existen ței
lor în penumbr ă, cât o anumit ă psihologie retractil ă, de inși
care prefer ă să nu se pun ă în eviden ță cu orice pre ț. Pentru c ă
din aceea și categorie descris ă în aceste pagini face parte și
poeta în totul remarcabil ă Lucia Negoi ță, o bucure șteancă a
cărei poezie este comentat ă în carte, cum bucure ștean, fie și
doar prin adop ție, este și Vladimir Udrescu. Prin grija cu care îi
identifică și cum le comenteaz ă operele putem spune c ă își
manifesteaz ă apartenen ța la o aceea și familie, nu ca mod al
poeticii ci doar ca situare în aten ția criticii litera re. El fiind, în
pofida aparen țelor, mai degrab ă un răzvrătit radical, unul care
decât să se conformeze rigorilor ideologice sau modelor
practicate în epoc ă de cei mul ți a preferat s ă nu publice poezie.
Personalitate cu un profil acut, col țuros, sarcastic în fondul s ău
dar nu agresiv, în totul un ins al adversit ăților.
Relativ recent din punctu l de vedere al apari țiilor
editoriale, ca estetic ă Vladimir Udrescu face parte dintr-o
tipologie care trebuie descris ă pentru ca astfel s ă-i înțelegem
poezia, tipologie din perspectiva c ăreia putem constata cât de
sinistră lighioană mai e și omul, c ăci așa sunt to ți oamenii,
fiecare dintre noi, unul fa ță de celălalt. Cel pu țin acesta pare a
fi punctul de vedere al mizan tropului. Iar mi zantropi exist ă
într-o tot atât de mare m ăsură pe cât exist ă și optimiștii și
umaniștii. Cât și neutrii, c ăldiceii, indiferen ții, cei amorfi. Și,
cu deosebire, aceasta e important, c ă nu e o atitudine mai
îndreptățită decât alta. Iar din aceste trei pozi ții decurg și
tipologiile prezen ței omului în memoria lumii a șa cum este ea
vădită în arte. Mizantropiei i se asociaz ă organic refuzul vie ții
întru cât ea este chiar astfel cum este. De exemplu,

91
suprarealismul exprim ă în primul rând inacceptarea condi ției în
temnița căreia ne este dat s ă viețuim. Unul dintre marii poe ți,
prevestind ceea ce îi va urma, a și exclamat terific: Anywhere
out of the world! Oriunde într-alt ă parte numai nu în lumea
aceasta în care am fost blestema ți să trăim. Orgolioas ă la
maximum, opera de art ă, prin excelen ță enigmatic ă, se
retranșează în incomprehensibil, mândr ă ca a devenit de
neînțeles. Pare c ă ar spune ceva dar nu transmite nimic, nimic
noțional, nu ceva de translat în limbajul comun al oamenilor. A
se purifica de orice atingere cu ceea ce este omenesc, a nu
admite în opera de art ă nimic din materialitatea lumii, a
identifica o pur ă abstracție totuși artistică, aceasta este pentru
mizantropi ambi ția. Și toate acestea utilizând totu și resursele
acestui univers de p ământ: culorile lui, sunetele acestuia,
cuvintele, îns ă expurgate de toat ă realitatea vie ții. Să fii al
lumii și totuși să te exilezi în afara ei, s ă evadezi din ea.
Inclusiv din poezie. S ă stai definitiv în marginea ei.
Ca poet, Vladimir Udrescu este autor al numai dou ă
plachete de versuri: scot cavaleria, 33 de poeme cavalere ști,
Brumar, Timi șoara, MMIX; și peste un an: dolor , Brumar,
Timișoara, MMX; reunite apoi în colec ția Opera omnia, poezie
contemporan ă, de la TipoMoldova, cu titlul îmblânzitorul de
lumini , Iași, 2013. S ă ne apropiem de acele publica ții poetice
pentru a deosebi câteva dintre caracteristice lor.
Pentru a descrie suprarealis mul translucid care face
originalitatea poetului nostru s ă pornim la drum de la
constatarea c ă tipul acesta artistic presupune o combina ție în
care intră nu doar o sensibilitate ultragiat ă în grad maxim ci și
inteligența pusă în eviden ță de umorul negru mai mult sau mai
puțin disimulat, ironia, zeflemeaua ca form ă a inacceptan ței
lumii. Ironia, sarcasmul, revolta nu numai împotriva lumii ci și
a propriei fiin țe și a modurilor poetice consacrate, ceea ce
transpare din multe detalii ale apari țiilor sale editoriale chiar
dacă la reeditarea în Opera Omnia unele sunt date deoparte.

92
Așa este cazul motto-urilor. Dac ă Paul Valèry utilizeaz ă un vers
al lui Pindar, transcris în greac a veche, sau Paul Celan unul al
Marinei Țvetaieva, transcris cu litere chirilice chiar în limba
rusă a originalului, sau Herman Melville punându- și în fruntea
romanului Moby-Dick o proliferar e de citate, în diverse limbi,
inclusiv în ebraic ă, atunci Vladimir Ud rescu, ridiculizând
procedeul, d ă un citat mai degrab ă indiferent dar în maghiar ă,
și un altul dintr-o porno-poet ă stalinistă. Dar să trecem de
aceste jocuri mai degrab ă umoristice și mai deloc filozofice și
să luă seama că lexemului cavalerie din titlul primei plachete i
se propun dou ă explicații: prima printr-o defini ție dintr-un
dicționar universal publicat în inte rbelic, iar a doua citându-se
dintr-un poem al lui Henri Mi chaux. În cazul textului de
dicționar avem de-a face cu sens ul prozaic, imediat, al
cuvântului. În mod semnificativ la polul opus, în al doilea caz,
exploziv și poetic prin excelen ță, înțelesurile cunosc o
bulversare maxim ă, șocantă, ruptă de realitate sau care ne
translateaz ă într-o alt ă realitate, în una complet inedit ă.
Aceasta, spre care deschide al doilea exemplu, e poezia, și cu
deosebire poezia cultivat ă de Vladimir Udrescu. Ca estetic ă, ea
își are originea în secolul XIX, în tehnici lirice care instituie
sintaxe inedite ale frumosului.
Când mă refer la acestea am în vedere faimoasa
împerechere de cuvinte discordante a lui Isidore Ducasse cunoscut sub numele de La utréamont care, într-al șaselea dintre
faimoasele sale Cânturi ale lui Maldoror , descrie frumuse țea
personajului Mervyl urcând gradual compara țiile până la a
afirma că acela este frumos îndeosebi ca întâlnirea fortuit ă pe
o masă de disecție dintre o ma șină de cusut și o umbrel ă. E o
asociere insolit ă producătoare de stupoare, condi ție fundamental ă
a frumosului din art ă după cum ne înva ță filozoful. Și chiar mai
mult de atât și dincolo de acestea, pe drumul emancip ării sale
de orice con ținut explicit, poezia face un pas mai departe
refuzând rela ționarea cu lumea, suprimând orice termen de

93
referință, menținându-se exclusiv la colaj, al ăturare bizar ă și
inedită întotdeauna. Mai întâi a fost compara ția: el este frumos
precum…, apoi cordonul ombilical este t ăiat și rămâne doar al
doilea termen al compara ției, să fluture gol în vidul a ceea ce
este poetic. Rostul autorului în aceast ă desfășurare de dicteu
automat este unul fundamental. El trebuie s ă vegheze ca
demersul artei sale s ă nu cad ă niciodat ă în poncife, în
prefabricate, în coeren ță, amenințarea cărora trebuie exclus ă,
evitând mereu tiparul realit ăților lumii. Mimesis da!, dar numai
cu virtualul. Abia acum crea ția este radical ă pentru c ă ea nu
mai are nici o preceden ță în lumea f ăcută de Zeu.
Cunoscător și al esteticii abatelui Henri Bremond, toate
acestea le știa foarte bine G. C ălinescu care în finalul Cursului
de poezie afirma: „Poetul ia atitudinea solemn ă a unui om care
spune ceva, dar nu spune nimic în termeni inteligibili. (…)
…poezia este un mod ceremonial, ineficient de a comunica iraționalul, este forma goal ă a activit ății intelectuale (subl.
G.C.). (…) …poe ții se joac ă, f
ăcând ca și nebunii gestul
comunicării fără să comunice în fond nimic decât nevoia
fundamental ă a sufletului uman de a prinde sensul lumii.” Nu
știu un alt autor care s ă fi ilustrat teza c ălinesciană cu mai
multă fidelitate și adecvare decât a f ăcut-o Vladimir Udrescu în
textele sale poetice. Exemple se pot da din poemele sale din
oricare, de la început înspre sfâr șit sau de la mijloc sau de la
sfârșit spre început, to ate sunt perfect și egal edificatoare. Aici,
așa cum a spus criticul, nu con ținutul este important ci doar
tensiunea actului de a vrea s ă comunice, și veghea pentru a
exclude coeren ța, evitarea logicii – aces t handicap congenital al
omului.
Publicist, gazetar cu slujb ă la stat o via ță întreagă,
Vladimir Udrescu este un familiar al cuvintelor în posesia abundentă a cărora fiind el le manevreaz ă cu spectaculoas ă
dezinvoltur ă. Însă dacă în proză i se poate întâmpla ca luat de
iureșul frazelor s ă alunece uneori peste goluri de gândire,

94
patetizând în exces sau încrezându-se prea mult în
expresivitatea lor, pe când î și redacteaz ă ceea ce el nume ște
poem , atunci își supravegheaz ă sever , în for ță, ductul stilistic,
precizia de contur a ceea ce sc rie, dovedind în mânuirea lor o
precizie de ceasornicar, de orfevrier. Utilizeaz ă un lexic neutru,
mai degrab ă livid, nu rural ci întotdeauna citadin, intelectual
fără ostentație, neologistic la zi . Marea lui performan ță ține de
modul în care intercaleaz ă în text abstrac țiunile, conceptele
chiar, pe care personi ficându-le le îngroap ă în carnalitatea
poemului. Și mai presus de toate st ă veghea poetului, veghea
fantastică pentru ca nici un cli șeu lexical, nici o iner ție a
cuvintelor s ă nu se strecoare în poem. Performan ța din acest
punct de vedere este total ă.
Marea șansă a lui Vladimir Udrescu a fost c ă cenzura,
securitatea, regimul comunist l- au oprit de la a publica ceea ce
scria ca poet. Altminteri ar fi trebuit s ă se sinucid ă destul de
timpuriu ca alt ădată Urmuz. Fiindc ă, poezia aceasta fiind
într-atât de gratuit ă, de inutil ă, nu îmi imaginez o produc ție
abundentă de astfel de poeme perfecte în felul lor. Și care, așa
cum le pretindea G. C ălinescu, nu comunic ă nimic, dar sunt
poezii în mod radical!

95

12

Noica într-o monografie provizorie

L-aș numi și întotdeauna a șa îl și numesc, cu deferen ță:
Profesorul, pentru c ă nu știu printre cuno ștințele mele un alt
profesor universitar de calibrul lu i, indiferent de gradele sale
didactice și de faptul c ă fiind pensionar nu mai profeseaz ă la
catedră. Orice universitar are o specialitate pe care o st ăpânește
ca magistru, a acestuia despre care tocmai vorbesc este filozofia româneasc ă în toate compartimentele ei, cu deosebire
partea care a fost prigonit ă în comunism. Om al p ământului
românesc, Marin Diaconu, c ăci despre el e vorba, are o empatie
aparte față de valorile noastre spirituale și s-a dedicat o via ță
întreagă, până la sacrificiu, pentru îndreptarea nedrept ăților la
care a fost supus ă cultura sub ocupa ția ideologic ă survenită
după al Doilea R ăzboi Mondial. A scris studii, unele pentru
publicații de specialitate, altele dr ept capitole în tratate savante
elaborate de colective de exper ți ai domeniului, a alc ătuit
crestomații de texte clasice, mai mult sau mai pu țin accesibile,
vocabulare tehnice de specialit ate, studii asupra limbajului
specific disciplinei respective și mai presus de toate a f ăcut
ediț
ii de texte prin care a modificat substan țial relieful culturii
noastre. Un adev ărat munte de c ărți a realizat acest cel mai
harnic dintre intelectualii români de la îngem ănarea a dou ă

96
secole. Unora dintre precursorii despre care se mai știa câte
ceva le-a creat adev ăratul soclu pentru ve șnicie, editându-le
operele: Mircea Vulc ănescu, Emil Cioran cu ampla edi ție în
curs a scrierilor lui în limba român ă și Nae Ionescu (în
colaborare în acest caz cu Do ra Mezdrea) pentru care,
contrazicând brutal mitul omului f ără operă, a scos la lumin ă
un uriaș continent, pân ă la data la care scriu, nu mai pu țin de 11
volume în format mare 12/24 cm., dup ă cum urmeaz ă:
volumele I-IV cuprinzând cursurile universitare, volumul V mai așteaptă, volumele VI-XII în care este tip ărită publicistic ă,
și încă mai sunt unele care la data la care am redactat aceste
considera ții tocmai intrau la tipar. Iar pe al ți autori parc ă de-a
dreptul i-a inventat, pentru c ă opera lor ne era mai degrab ă
inaccesibil ă, îi amintesc din aceast ă categorie cu titlu de
exemple pe Sorin Pavel și Zevedei Barbu, dar le pot fi ad ăugați
mulți, mulți alții. În ampla sa activit ate Marin Diaconu repar ă
fractura operat ă de comuni ști pentru care semnificativ ă a fost
ruperea literelor de filozofie, pân ă
la ei studiate împreun ă. Căci
pentru editorul de az i important este întreg domeniul culturii
într-un mod indiscern, din perspe ctiva sa putând fi abordate
filozofia din indiferent care domeniu al ei, sociologia,
publicistica mai mult sau mai pu țin cultural ă, ziaristica,
literatura chiar, inclusiv poezia, și toate celelalte care țin de
spirit. Iar pe de alt ă parte, semnificativ pentru erudi ția sa este
faptul că întotdeauna porne ște de la firul ierbii, genetic, adic ă
de la prezen ța autorilor în publica țiile periodice. Tocmai
procedând astfel izbute ște să le întregeasc ă celor aborda ți
opera, sculptându-i fiec ăruia monumentul pentru ve șnicie.
Iar acum, într-o colec ție de studii și eseuri de filosofie
de la Editura Funda ției România de mâine, Marin Diaconu
tocmai a publicat sub titlul destul de ambiguu Invitație către
Constantin Noica ceva ce ar putea fi considerat ă ca fiind o
monografie dedicat ă cunoscutului gânditor. Sunt texte redactate
de-a lungul a aproximativ tr ei, patru decenii, cam din 1982 și

97
până în 2010. În principal avem de-a face cu prefe țe, note de
prezentare a unui text sau a altuia a renumitului autor, articole
de dicționar sau de tratate academice, referate științifice,
comunicări, texte care au fost citite la radio, comentarii la
susținerea unor lucr ări de doctorat, recenzii și altele ca acestea.
Adunându-le într-un volum, Marin Diaconu opereaz ă o discretă
modificare a ordinii lor cronol ogice, sugerând o arhitectur ă a
gândirii lui Noica, inclusiv a postumit ății acesteia. Avem astfel
în cartea recent ă o acoperire științifică a cam tot ceea ce a l ăsat
postumității gânditorul retras în finalul vie ții sale la P ăltiniș.
Marin Diaconu ar fi putut s ă topească tot acest material
într-o carte nou ă pe care s ă o redacteze pornind de la zero. Ar fi
avut pentru aceasta și competen ța științifică și erudiția
necesară. A preferat s ă își reproduc ă textele mai vechi pentru c ă
le leagă la un loc un fir ro șu, dureros, și chiar acesta este pentru
el mai important decât orice altceva. E suferin ța că editorul
atâtor al ți autori, sub constrângerea unor circumstan țe
exterioare, nu a izbutit s ă realizeze, la nivelul s ău, o ediție
științifică de opere complete ale lui Constantin Noica.
Parcurgându-i recenta carte îmi vine s ă cred că în vasta sa
activitate editorial ă a pornit de la Noica, adev ăratul său
maestru, nu neap ărat în sens propriu, c ă a abordat vastul
domeniu al culturii române avându-l drept stea polar ă în raport
cu care s ă se orienteze tocmai pe autorul Rostirii filozofice
românești.
Urmându-l pe autor pentru a vedea cum de-a lungul
paginilor c ărții sale își mărturisește, mai direct sau doar
insinuant, dureroasa obsesie a unei sperate edi ții a Operelor lui
Noica, s ă începem prin a-i re ține constarea: „În ordine
editorială, deocamdat ă (textul este din 1996! – n.m. I.P.) îl
avem pe Noica risipit prin lucr ări. Să sperăm că-l vom avea
curând, integral, în Operă!” (p.14). Îndat ă apoi, dar într-un text
scris în 2010, se exprim ă amărăciunea și scepticismul când se
constată că eventuala sintez ă monografic ă „se mai las ă

98
așteptată”, „până după ce va fi adunat ă totalitatea scrierilor
într-o ediție de Opere …”, și mai apoi în mod hot ărât se pune ca
o pecete constatarea c ă „Nu se întrevede tip ărirea lor în viitorul
apropiat.” (p.23). Descriind opera lui Noica exegetul este mereu cu gândul la editorul care ar putea fi: „Pentru editorul Operei lui Noica…”, spune el la un moment dat și adaugă
îndată apoi doar în parantez ă dar în mod semnif icativ: „…într-o
ediție critică…” (p.50). Cu alt ă ocazie, sugerând c ă ar putea fi
chiar el acel dorit editor, noteaz ă: „De data aceasta s-a ajuns
până la dactilografiere a textelor (…) și la reordonarea lor. Mai
departe, poate ne spune altc ineva…” (p.51), punctele de
suspensie apar țin chiar lui Marin Diaconu și prin ele sunt
sugerate obstruc ționările care împiedic ă munca devotat ă a
acestuia. Despre „pl ănuita ediție de Opere ” (p.83) vine mereu
vorba. Într-alt ă parte, referindu-se la ni ște „texte care vor intra
cândva în edi ția de Opere ” se dă, fie și într-o form ă ameliorat ă
ca exprimare, o explica ție mai clar ă
: „Deocamdat ă navigăm
sub semnul întâmpl ării care guverneaz ă societatea capitalist ă
actuală și al dreptului juridic și economic de proprietate…”
(p.111). De parc ă ar fi de preferat o na ționalizare a drepturilor
de proprietate! Dar pân ă la împlinirea unei atari eventualit ăți,
Marin Diaconu, convins c ă nu el va fi acela, se resemneaz ă cu
oferirea unor sugestii pentru editorul din viitorul cam improbabil și îndepărtat: „Mai fac o precizar e, pentru viitorul
îngrijitor al unei edi ții critice, al edi ției de Opere ” (p.115), sau
cu altă, imediată ocazie: „Nu am f ăcut confruntarea cu formele
dactilografiate (cerin ță care cade în sarcina editorului Operei )”
(p.116).
Această carte este o monografie provizorie pentru c ă în
prealabilul uneia definitive ar trebui s ă existe o edi ție critică a
operelor complete ale gânditorului Noica și abia apoi s ă fie
redactat promisul studiu științific. O spune aceasta foarte clar și
direct Marin Diaconu: „În 2005 – cr edea el cu naivitate – se va
deschide edi ția de Opere, care va fi desf ășurată în 8-10 volume,

99
structurat ă tematic. De-abia dup ă aceea va veni monografia…”
(p.173). A șadar, tipărirea lui Noica și pentru el însu și, nu doar
pentru al ții!, realizându-se astfel Monumentul pe care el îl
merită (vz. p.179), visata edi ție critică, completă!
S e v a f i în țeles din toate acestea c ă referirile se fac la
opera propriu-zis ă a filozofului și deloc sau mai deloc la
biografia lui, fiind invocat ă în acest sens chiar dorin ța expresă
a acestuia. E un alint, cam dintotdeauna și de indiferent de
unde, al oric ărui filozof s ă pretindă că nu are biografie, o
biografie semnificativ ă. Modelul absolut pentru aceast ă poziție
este felul în care un universitar celebru a prezentat biografia lui
Aristotel expediind-o în numai trei, patru cuvinte. Se integreaz ă
și Constantin Noica în aceast ă categorie? Chiar nu are nici o
biografie? Aceasta este pr emisa de care autorul c ărții nu se
dezlipește nici o clip ă, ferm în convingerile sale: „Via ța lui
Constantin Noica nu are nimic spectaculos în ea” (p.15). Și
revine îndat ă asupra afirma ției precizând c ă „Biografia lui
n-are conținut…” (p.18). Iar în alt ă împrejurare din aceea și carte
se și explică: „Constantin Noica nu vrea s ă aibă biografie”
întrucât „via ța adevărată aparține numai spiritului (…) biografia
n-are sens” (p.55). Marin Diaco nu îi este atât de fidel
filozofului încât nu îi iese din c uvânt nici chiar atunci când el
este doar o nobil ă mistificare, c ăci poziția aceasta îi apar ține
total lui Noica: «Printr-o not ă testamentar ă, scrisă în vara lui
1984, Noica îl roag ă pe cel ce se va interesa, cândva, de
activitatea lui „c ărturărească” să nu țină seama de biografia lui,
căci „n-are con ținut, în bun ă parte din voin ță proprie.”»
(p.167). Ce cochet ărie sacră la marele c ărturar a cărui viață, nu
doar cea transfigurat ă în operă ci viața lui propriu-zis ă, în
sensul cel mai brutal, mai concret, a fost una cu totul și cu totul
extraordinar ă! Căci nu-i deloc un fapt banal c ă tu, un om al
cărților prin excelen ță, doctor în filozofie, s ă fii condamnat
politic la 25 ani de pu șcărie și apoi să străbați bolgiile
temnițelor comuniste pân ă dincolo de orice epuizare a

100
plăpândei tale fiin țe de pământ. Marin Diaconu este în
cunoștință cu tragedia aceasta, o men ționează dar cu ce pudori,
cu ce precau ții, cu câte eufemisme, cu ce perifraze! Pentru c ă el
consemneaz ă faptul teribil în cuvi nte ca acestea: „În timpul
suspendării în înc ăperea a c ărei ușă n-are clan ță decât în
exterior…” (p.21). Sau alt ă dată, referindu-se la eliberarea din
închisoare a filozofului, el scrie: „Dup ă revenirea din
suspendarea din via ța publică…” (p.34). Arest ările sunt într-alt
loc: „peregrin ări nevoite” (p.57). Arhivele securit ății în care au
fost arestate pân ă târziu în postumitate manuscrisele filozofului
sunt numite sarcastic «„depozit na țional”» (p.82). Etapa din
viața lui Noica de dup ă închisoare este numit ă: „după
recluziune” (p.103). Ce s ă spunem? Stra șnică recluziune!
Variații verbale pe aceea și temă a detenției politice la care a
fost supus Noica mai sunt înc ă alte opt, zece, dar nu ele sunt
importante cât faptul c ă prin ele se deschide o perspectiv ă spre
o întrevăzută biografie extraordinar ă a acestuia, c ăci ce altceva
ar fi trebuit s ă i se întâmple pentru ca noi s ă vedem cu adev ărat
fantasticul acestei inegalabile vie ți. Dacă Platon a fost vândut
de tiran ca sclav, și gânditorul român a fost pus în lan țurile
robiei ba chiar f ără șa n s a d e a f i r ăscumpărat financiar de
prieteni și admiratori precum a fost filozoful antic. Închis fiind,
ca altă dată Boetius, și-a scris și el dar doar la comand ă fermă
propriile mângâieri despre categoriile filo zofice, fiind la rândul
lui ucis nu doar o dat ă de mai noii barbari, de n ăvălitorii
recenți. A fost în aceasta contemporan, dar pentru mult mai
mult timp și în condi ții infinit mai grele, cu Carl Schmitt,
cucerindu- și propria mântuire pr ecum acela cu a sa Ex Captivitate
Salus . Ce altceva ar putea fi mai semnificativ exaltant într-o
biografie de gânditor?
În ampla sa culegere de studii dedicate lui Constantin
Noica, autorul nostru se apropie f ără a intra în detalii și de o
problemă mai delicat ă privitoare la personalitatea acestuia. M ă
refer la bănuitul colabora ționism cu regimul comunist de care a

101
fost acuzat de in și incongruen ți cu spiritul românesc. Aici cu
adevărat trebuie insistat pentru a în țelege despre ce este vorba
și pentru aceasta trebuie f ăcut un ocol. Marin Diaconu știe mai
bine decât oricine c ă eroul preocup ărilor sale erudite face parte
din școala filozofic ă a lui Nae Ionescu și ca toți ceilalți
congeneri, Feciorii lui Nae , cum li s-a spus cu sarcasm, îl
continuă amplificându-l și desăvârșindu-l pe magistru. Sfâr șit
prematur la nici cincizeci de ani, profesorul de metafizic ă din
București, febril și impenitent, las ă în urma sa o oper ă vastă pe
care abia acum o avem între coper ți de carte pentru a o studia,
și mai las ă în urmă mari proiecte pe care discipolii le vor
prelua. De exemplu, proiectata sa Cădere în istorie va deveni
prin Emil Cioran La chute dans le temps. Și tot așa își are
fiecare dintre elevi partea lui pe care s ă o dezvolte pre ț de o
viață. Cât despre Noica, el nu doar c ă preia de la Profesor
interesul pentru Descartes, nu îns ă și sensul critic al acestuia,
cel pentru Kant dar iar ăși fără poziția de respingere a moralei
kantiene, ci mai ales se îndreapt ă în direc ția schițată de
precursor pentru a se r ăzboi cu Goethe. Este de discutat cât de
mult au cunoscut din opera geniului german to ți românii care îl
abordează într-un fel sau în altul. Eminescu citeaz ă din Faust
dar numai din prolog. Nae Ionescu începe un curs promi țător
despre acela și Faust dar se opre ște cam pe la începutul marelui
poem. Cât despre Constantin Noica, în cazul acestuia nu putem afla cât de mult știa dincolo de monografia lui Friedrich
Gundolf cât ă vreme, dup ă mărturia lui Al. Paleologu, abia dup ă
publicarea Despărțirii de Goethe își procură o ediție mai ampl ă
cu scrierile germanului. Dar faptul nici nu este foarte important
fiindcă toți aceștia și alții asemenea lor nu sunt ni ște savanți
care să îl studieze temeinic pe Goethe ci prin și în iureșul
vremurilor ei exprim ă nu o cunoa ștere ci o ideologie, adesea o
filozofie politic ă, iar aceasta era pr ofund antioccidental ă
,
miezul ei fiind un Bizan ț cuibărit adânc în sufletul românesc.
Afirmând aceasta, nu m ă refer la biserica na țională câtă vreme

102
ea este, în pofid a unor preten ții contrare, de sorginte nu
bizantină ci mai degrab ă bulgară. Însă există în noi bine ascuns
un Bizanț al nostru, un constituent mai profund decât biserica.
El se manifesteaz ă foarte rar și prudent, precum atunci când
Iorga vorbe ște despre zbaterea z ădarnică a celor din Occident,
când Ion Barbu consider ă că e și prea târziu și prea zadarnic s ă
construim, când Nae Ionescu î și ține lecția de deschidere la
Universitatea din Bucure ști având ca tem ă Funcțiunea
epistemologic ă a iubirii sau Erosul mântuitor , și mai apoi
insistă în a repudia ra ționalismul și mai ales faustismul
constructor. Proiectatul lui Anti-Faust devine la Noica mai întâi
Anti-Goethe și apoi, ca pentru a șterge urma îndator ării,
Despărțirea de Goethe . Ținta tuturor acestora este o sperat ă
viață contemplativ ă, dublată de repudierea oric ărui activism, a
oricărui constructivism ce ar caract eriza Occidentul. Paradoxal,
acești cei mai îndârji ți critici ai activismului occidental sunt
totuși în viața proprie dintre românii cei mai harnici, cei mai
faustici, ni ște europeni pur sânge. La Noica, critica lumii
occidentale a fost o coinciden ță în aparen țe cu repudierea
acesteia de regimul comunist. Ca și Iorga, probabil c ă și Noica
se considera pe sine ca fiind a șezat de destin aici, pe p ământ, în
tinda veșniciei, și din aceast ă perspectiv ă putea să considere,
așa cum se consemneaz ă în cartea recent ă nu doar o dat ă, că
„Oricum, e bine…” (p.114). Fiindc ă important e numai ceea ce
este veșnic. Ne-o spune aceasta Bizan țul din noi. Dac ă suntem
capabili s ă-l auzim. Și, dacă nu chiar din perspectiva stelei
Sirius ci cu siguran ță din aceea a Bizan țului, oricât de cumplit
schingiuitor i-a fost filozofului comunismul, pentru el acesta
era de o absolut ă lipsă de importan ță, un neant oarecare. Cum
critica lui nu l-a interesat, este de la sine în țeles că a fost cu atât
mai puțin preocupat de apologia, de valorizarea lui.
Cât despre Marin Di aconu, care pe o pagin ă din aceast ă
carte a sa, scriind cuvâ ntul: editor îi adaug ă îndată în parantez ă
explicația: pălmaș (p.50), în ceea ce m ă privește, în lumina

103
acestor considera ții despre Bizan țul din noi românii, eu îl
asociez nu cu p ălmașii ci cu călugării care în chiliile lor scriau
și împodobeau minee, liturghiere, p ăscălii și zodiace în care era
dezvăluit crugul vremurilor. Un mucenic și acesta de azi care în
timp de atâta întuneric vegheaz ă să nu se sting ă lumina din
candela spiritului.

104

105

13

Adevăratul Iuga
O personalitate cu dou ă identități

Am cunoscut mai multe persoane cu acest nume. Mai
întâi Ioni ță Iuga, un istoric. Mai apoi, bineîn țeles poetul Ion
Iuga. Pretinzând c ă descinde dintr-un frate al voievodului
Bogdan, întemeietorul Moldovei, din fratele r ămas în satul din
Maramure ș, acesta vorbea cu atâta mândrie despre neamul s ău
încât a determinat o mic ă epidemie de adop ții ale numelui Iuga.
Sosit ulterior în concursul la o glorie literar ă, Dumitru Iuga
hotărî să se distan țeze de aceast ă aglomera ție, să-și schimbe
numele, și astfel Ion Bogdan, pseudonimul pentru care a optat,
și Dumitru Iuga sunt unul și același autor. Primul, doar un
pseudonim, este poetul, dar și al doilea, cel al identit ății civile,
și acesta s-a manifestat cultural. S ă îi luăm pe rând!
Dincolo de noul nume: Ion Bogdan, identitatea
respectivului poet ține de apartenen ța sa la un proclamat spa țiu
spiritual nord-vestic. În primul rând, bineîn țeles Maramure șul:
„… e sublim / acest cuib de nord cu z ările / totdeauna deschise”.
Mai apoi poetul localizându-se „undeva în jarul din vestul
Transilvaniei”. Sintagmele aces tea sunt culese din amplul
volum de poeme elegii domestice , Editura DACIAxxi, 2012,
unde la pagina 28 g ăsim precizarea autorului c ă „elegiile

106
domestice” au fost scrise, (proba bil doar o parte di n ele! – n.m.
I.P.), prin anii 1970-1974 și au fost tip ărite, întâia oar ă, în
volumul semnat DUMITRU IUGA, Mileniu provizoriu ,
Editura Cybela, Baia Ma re, 1996. Poezia la care m ă refer este
una a nota țiilor expresioniste iar autorul ei nici nu are puterea
să mențină la nivel înalt tensiunea din poeme, acestea
alunecând adesea în vorb ărie și lipsă de semnifica ții notabile.
Este ceea ce el însu și simte și o exprim ă, însă cuprins de
pudoare o pune mai degrab ă în seama altora, a confra ților săi.
Așa se întâmpl ă când pentru Ion Bogdan: „azi diminea ță /
poeții s-au diluat / e prea mult ă imaginație / disear ă în loc de
cină vor ronțăi amurgul”. Sau, alt ădată, constarea sarcastic ă în
care pare a fi și autocritic: „ce bine c ă putem rămâne comozi /
în literara noastr ă mediocritate”. S ă reținem deopotriv ă și
această apreciere: „cât ă ardoare și avânt / într-un stog de
cuvinte neîn țelese / defilând atât de țanțoș // și de prisos!”.
Așadar, e mult ă flecăreală în paginile acestei c ărți. Ion
Bogdan, alias Dumitru Iuga, ia în primire cuvintele, se joac ă cu
ele, le joac ă, le rostogole ște, le dă de-a dura, le îngân ă, le
batjocorește, se ascunde în spatele derizoriului lexical, dar
dincolo de atât de mult st eril aglomerat e ganga unic ă, floarea
de mină, rarul filon aurifer. Nici urban, nici rural, decorul
comun al acestei poezii este unul montan, prin excelen ță
silvestru. Referin țele se fac la mun ți, la brazi dar și la stejar,
mai apoi în acela și context este evocat vântul, sau ploaia. Alte
dăți, este amintit cu insisten ță soarele. Și este uimitor cât de
mult poezia acestui autor este una a singur ătății radicale, în
înțelesul că în ea prevaleaz ă elemente ale naturii, caracteristic ă
fiind absen ța omului cu toate ale lui, o sih ăstrie a sentimentelor
dezumanizate, cam pretutindeni dominând un r ău existen țial
profund. Și totuși, nu putem vorbi de o singur ătate în înțelesul
psihologiei ci de un transfer al figura ției lirice într-un registru
cosmic.
Se va fi în țeles din toate acestea c ă Dumitru Iuga este

107
un maramure șean născut în Săliștea de Sus și trăitor de o via ță
întreagă în Baia Mare. Dincolo de unele trimiteri clar
geografice precum Vaser, Nov ăț, Gutin sau Șurdești, o
apropiere de acest spa țiu predilect, Maramure șul, este
semnalată de discreta inser ție în textul poemelor a unor
regionalisme precum în versurile: „omul-câine se pref ăcea
mereu / nici nu l ătra ca lumea /dintr-odat ă zdup-huzdup / s-a
prefăcut în lup / și s-a dus pe muntele zis Lupi ște // să culeagă
hurlupi!”, sau: „la noi în odor / în poiana Nov ăț”, iar altădată
dăm de versurile: „peste p ământ / a venit un vânt de dedesubt /
de la străbunii cei buni / s ă ne aducem aminte /de acei care au
fost mai înainte / de pe vremea apei din cristal / închis ă în
piatra de min ă / de la începutul lumii / de piatra scris ă cu
însemne care / nu se mai g ăsesc decât pe covoare / pe por ți și
stâlpi de case / pe cujelcile de tors pe botele p ăcurărești / ori pe
zgărdane…” Și tot astfel cuvântul rar este recuperat și integrat
în poem: „s-a cosit iarba st ă polog / retezate trupuri peste
cosaștina udă”. Iar dac ă acestea sunt simple intruziuni care dau
culoare local ă versului, alte d ăți dăm peste intarsii cu mai
scurte sau mai ample cit ări din folclorul locului, bijuterii lirice,
precum: „Jele-mi-i, lume, de tine / C-oi muri și eu ca mâne: /
Tu, p-a cui sam ă-i rămâne?”, sau în alt ă împrejurare: „Ce mi-i
mie de-o mândru ță ‒ / Ca la codru de-o frunzu ță: / Cade una,
gălbenește, / Alta mai frumoas ă crește.”. Cât despre aceast ă
relație a lui Ion Bogdan cu poezia popular ă, îmi atrage aten ția
și o scriere a sa de dimensiuni mai mici. M ă refer la Pomul cu
jucării, text în vederea unui spectacol pentru p ăpuși inspirat din
folclorul copiilor (Editura RISOPRINT, Cluj-Napoca, 2013), unde termenul: inspirat, pus de autor în subtitlul c ărticelei sale,
nu este tocmai adecvat cât ă vreme fapta sa este mai mult decât
inspirată de folclor, ea excelând prin ample cit ări. Ceea ce a
comis aici poetul îmi aduce aminte de un eveniment de
scandal, de acum câteva decenii, când artista Lena Constante deschisese o expozi ție de tapiserii în Bucure ști. Parte din opera

108
sa era alc ătuită din broderii deta șate din costume populare și
cusute în întregur i decise de artist ă. S-a pus problema a cât de
multe costume populare fuseser ă sacrificate pentru ca din
peticele rezultate noua autoare s ă își alcătuiască lucrările. În
mod similar pân ă la un punct, și poetul Ion Bogdan decupeaz ă
texte din produc ții populare pentru a le agrega în propria
creație. Numai c ă acelea din care el î și extrage componentele
piesei de teatru de p ăpuși nu sunt distruse ci r ămân pe mai
departe intacte în natura lor genuin ă. Mai mult chiar, poetul le
face reclam ă și creează un instrument cultural cu ajutorul
căruia îi instruie ște pe copii, atr ăgându-i înspre atât de dificil
accesibila lume a artei populare autentice.
Contactele cu folclorul local, preocup ările pentru
studiul acestuia sunt dezvoltate de Dumitru Iuga într-o carte
masivă, una relativ recent ă: studii și alte scrieri , Editura
CYBELA, Baia Mare, 2015, un volum eteroclit, improvizat, un
fel de bric-à-brac. Prevaleaz ă caracterul memorialistic,
aglomerarea de cuno ștințe istorice, consemnarea de informa ții
cu privire la biografia cultural ă a autorului, îndeosebi
encomioane funerare, lauda ții pentru confra ți ai săi trecuți în
lumea drep ților. În ceea ce m ă privește strict pe mine, c ăci nu
îmi permit s ă judec pentru al ții, eu nu cred c ă am avut o via ță
ce ar putea s ă intereseze postumitatea, ba chiar desfid un atare
improbabil interes. Pe mine m ă consider absolut neimportant și
privesc cu toat ă suspiciunea moda aceasta a atâtor
contemporani de a consemna pentru posteritate imagini ale
lumii lor, din provincie, din Clujul revistei Echinox și mai ales
din metropol ă. Din perspectiva acestui scepticism radical
privesc și evocările publicate de Dumitru Iuga, altminteri
pagini bine scrise.
În cartea la con ținutul căreia am comis insistente
referințe, o carte antologie prin care autorul încearc ă să
transmită postumit ății o imagine definitiv ă a poeziei sale, acolo
la urmă de tot, ca o încheiere este inserat și un text mai aparte,

109
din tinere țea poetului, cu titlul Țăranii . Într-o notă pusă în
fruntea textului propri u-zis se dau explica ții despre istoria
dramatică a respectivului poem, unu l de o claritate exemplar ă,
rostind solemn adev ăruri definitive despre lumea din
comunismul românesc, construind imagini de o eclatant ă
vigoare. Parcurgând poemul îmi s pun: Ce mare poet s-a pierdut
prin faptul c ă, înspăimântat probabil de ancheta politic ă la care
l-au supus autorit ățile, Dumitru Iuga și-a abandonat adev ărata
vocație. În comunism scrisul însemna propagand ă, adică o
desfășurare de minciuni. Îndeosebi cu apari ția genera ției lui
Nichita St ănescu poe ții români s-au str ăduit să se sustrag ă
acestei meniri nefaste pe sub furcile caudine ale c ăreia îi obliga
să treacă umiliți partidul comunist. A șa a apărut poezia ca
vorbit în dodii, juc ăușă, precum cea din folclorul copiilor.
Dumitru Iuga s-a adaptat, și încă cu mare succes, la aceast ă
modă lirică. Tot era ceva mai bine decât dac ă ar fi acceptat s ă
se înscrie în cohortele propa gandistice ale comunismului
postiș. Poemul acesta ni-l arat ă pe poetul f ără egal, cel care ar
fi putut s ă fie dac ă nu ar fi intrat, glorios, în tab ăra
nichitastănescienilor, compunând și el elegii.
Am lăsat la urm ă să spun că în bogata culegere de studii
și alte scrieri, mi-a reținut atenția primul text: Localități din
Țara Maramure șului în secolul XIV . Este ceea ce autorul
pretinde a fi „o sintez ă istorică a Maramure șului întreg”. Nu
avem de-a face cu o lucrare științifică propriu-zis ă ci doar cu o
sinteză bazată nu pe cercet ări proprii ci doar pe informa ții de
mâna a doua, a treia, adunare de prin c ărțile altora. Altceva este
însă important în acest caz al lui Dumitru Iuga, și anume faptul
că, în corela ție cu aceast ă preocupare a poetului cu privire la
trecutul alor s ăi, constat c ă el este un om vechi, chiar str ăvechi.
Nobilii neamului nostru, atâ ția câți vor fi fost prin timp, s-au
pierdut, s-au risipit, au degenerat disp ărând orice urm ă de-a lor.
E acesta un proces firesc, astfel se întunec ă lumea,
îndreptându-se spre completa ei înghe țare pe când se va opri

110
ceasornicul cosmic. Faptul se întâmpl ă nu doar la nivelul
universului întreg ci și cu privire la desti nul genealogiilor. În
cunoștință cu primejdia acestui fenomen, familiile princiare î și
iau măsuri de precau ție, de eugenie, supraveghindu- și ferm
descenden țele. Fără a beneficia de o atare preocupare nobilii
noștri s-au topit demult în poporul de rând. Numai rar, extrem
de rar mai exist ă și la noi, prin cine știe ce minune, ca o
excepție, câte un ins cu care s-a întâmplat procesul invers
degenerării, ins care este r ezultatul unei selec ții naturale
maxime. Dumitru Iuga, în toate ale sale, pe chip îndeosebi,
poartă cu sine ca pe o sublim ă povară șlefuirea unei distinc ții
de rară noblețe. Un voievod maramure șean rătăcit peste multe
veacuri pân ă în zilele noastre!

111

14

Exterminatorii sau despre terorism

Terorismul, ca fenomen istoric în desf ășurare
accelerată, este dificil de abordat la zi întrucât chiar în timp ce
scrii el tocmai se modific ă, într-o devenire continu ă, fiind
mereu acela și și totuși plurimorf, prolific în mod derutant. Am
în față o Histoire du terrorisme , De l´Antiquité à Daech,
(Pluriel, Fayard, 2016), în fapt o culegere de studii care
urmărește cronologic fenomenul prin contribu ții științifice ale
unor speciali ști din mai multe țări: Franța bineînțeles, SUA,
Israel și altele, totul sub coordona rea lui Gérard Chaliand și a
lui Arnaud Blin, ei în șiși autori principali ai c ărții. Deși ultimul
text din aceasta, o postfa ță, este datat iulie 2016, culegerea este
departe de a acoperi și actualitatea terorismului. Mai mult
chiar, despre faimosul în sens funest: Ben Laden ni se spune la
pagina 589 c ă este încă în viață, ceea ce se explic ă apoi când la
pagina 595 suntem avertiza ți că a existat o edi ție precedent ă a
lucrării, apărută la începutul anului 2004, și astfel în țelegem c
ă
atunci a fost încheiat ă cartea și apoi, la reeditare, din ra țiuni
mai degrab ă comerciale a fost operat ă o superficial ă aducere la
zi prin ad ăugarea la corpul propriu- zis al volumului a unor
pagini suplimentare ce cuprind informa ții haotice și concluzii
hazardate. Spun hazardate pentru c ă sugestia este c ă fenomenul

112
terorismului este tocmai pe cale de a se stinge, c ă marile
democrații sunt tot mai st ăpâne pe situa ție și că ceea ce se mai
întâmplă este de o tot mai nesemnificativ ă importan ță. Parcă
autorii acestor studii ar urm ări să ne alunge temeri le cu privire
la invocatul terorism. Cu toat ă această confuzie, în fapt o
retardare, cititorul poate afla în impozantul tom de peste opt sute de pagini multe informa ții și își poate forma opinii proprii
sau măcar să își pună unele întreb ări.
După introducerea semnat ă de cei doi coordonatori ai
culegerii de studii, cartea porne ște la drum printr-o nu tocmai
clară punere la curent cu aspect ele teoretice ale problematicii
abordate, sub titlul: Despre terorism ca strategie de insurec ție,
text semnat de Ariel Merari, un specialist israelian. Îndat ă apoi
se trece la obiectivul propriu-zis al c ărții: istoria fenomenului.
Iar aici avem parte de o surpriz ă în măsura în care se afirm ă că
prima manifestare a terorismului în istorie a fost identificat ă ca
desfășurându-se în Orientul Mijlociu, referirea f ăcându-se la
mișcarea Zelo ț
ilor ale c ăror acțiuni criminale au fost
consemnate de anticul Josephus Flavius, istoricul evreilor.
Zeloții au fost numi ți de romani cu termenul sicarii, adic ă aceia
care ucid cu un pumnal (sica în latin ă), retezându-le
adversarilor gâtul cu acea arm ă specific ă. În cronologia
fenomenului, lor le urmeaz ă gruparea Asasinilor, o sect ă de la
începutul celui de al doilea mileniu, cam de dup ă anul 1000, de
la a cărei denumire provine chiar cuvântul acesta: asasin care
se presupune c ă ar fi însemnat, la origine, consumator de ha șiș.
Etimologia este nesigur ă, dar ni se spune c ă și-ar putea g ăsi
explicația în cuvântul „haschisch” desemnând iarba, sau mai
exact canabisul. Asasinii ar fi deci ni ște „hascha-schins”,
consumatori de canabis de și nu există niciun document în acest
sens decât pura ipotez ă lingvistic ă. Ca și zeloții, ei utilizau
pumnalul pentru a comite asasinate cu caracter politic.
Luând lucrurile în seam ă ca teorie, este de toat ă
evidența că terorismul este un cuvâ nt destul de ambiguu, prin

113
el fiind desemnat ă o mișcare violent ă, ucigașă chiar, înrudit ă în
mod indistinct cu r ăzboiul, cu revolu ția de emancipare
națională sau social ă, cu războiul civil, cam cu orice resurec ție
împotriva unor autorit ăți. Totuși, ce îl individualizeaz ă și de
câte feluri este el, acestea sunt întreb ări la care nu se d ă un
răspuns explicit ci autorii se rezum ă doar la ni ște sugestii l ăsate
în seama în țelegerii cititorului. Ambiguitatea termenului de
terorism rezult ă din diferitele contexte în care î și face el
apariția în carte. Avem astfel tiranicidul în care caz uciga șul
este erou, regicidul, anarhismul divers, lin șajul, guerilla,
inclusiv cea urban ă, terorismul politic, revolu ția, războiul civil,
acțiuni care seam ănă teroarea, care urm ăresc intimidarea a mari
mase de popula ții precum sunt bombardamentele masive,
regimul de Teroare instituit pr ogramatic la un moment dat de
revoluția francez ă, în numele drepturilor omului, și care ca
tehnică politică își atinge apogeul odat ă cu revolu ția rusă din
1917, cu tribunalele ei extraordinare ce ocazioneaz ă
exterminarea celor considera ți a fi du șmani ai poporului,
insurecția, terorismul ale c ărui acțiuni sunt forme de
propagand ă ideologic ă, terorismul ca provocare strategic ă a
haosului, terorismul maselor teoretizat și pus în practic ă de
Lenin, terorismul ca stra tegie a uzurii, a epuiz ării, terorismul
disperat, cel expresiv, având în subsidiar complotul și
delațiunea ca adjuvante, partizanii, intifada care urm ărește
zdruncinarea adversarului, jihadul sau r ăzboiul sfânt,
terorismul ca sinucidere pentru a ie și dintr-o presupus ă
umilință, răzbunarea v ăduvelor negre, cyber-terorismul,
terorismul orb, r ăzboiul total pentru aneantizarea fizic ă a
dușmanului. Și multe altele de-a lungul istoriei omenirii!
Dar pentru a în țelege toate acestea s ă pornim de la
premisa c ă în lume exist ă violență, luptă, că acesta este motorul
universului: r ăzboiul, polemos . Nu iubirea cum credea poetul ci
confruntarea pe via ță și pe moarte, a șa cum a stabilit filozoful
antic. Războiul (conflictul) este p ărintele tuturor, la to ți le este

114
rege; pe unii îi înal ță în lumină ca zei, pe ceilal ți ca oameni; pe
unii îi face sclavi pe al ții liberi. (fr. 53, Heraclit). Sau cum
spune Hegel în Fenomenologia spiritului , fiecare dintre noi
trebuie să avanseze întru moartea celuilalt, la figurat desigur,
adică în conștiință, dar adesea și în sensul propriu, prin ucidere.
Suntem numai în m ăsura în care lupt ăm și pe potriva a cât de
mult lupt ăm. Organizându-se pentru a ie și din sălbăticie,
oamenii au g ăsit soluția de a se constitui într-un stat,
organismul politic care î și revendic ă monopolul legitim al
coerciției fizice, administrarea legal ă a violen ței în societate,
așa cum s-a observat. Cei doi principali autori ai acestei istorii
a terorismului sunt de p ărerea că nu poate exista o condamnare
unilateral ă a fenomenului terorist decât în cazul în care este
condamnat ă orice violen ță. Mai mult chiar, sunt de p ărere
aceiași, în măsura în care el reprezint ă ultima solu ție, en tant
que dernier recours , terorismul este justificat. Fiindc ă luptătorii
îl utilizeaz ă ca pe o tehnic ă de presiune politic ă, vizând s ă
smulgă de la autorit ățile legitime, de la stat, concesii și o
eventuală soluție negociat ă pentru conflictul, pentru disputele
aflate în desf ășurare. Dup ă opinia acelora și autori, în cazul
islamismului combatant nu exist ă nimic de negociat, c ăci lupta
cu el este pe via ță și pe moarte, il s´agit d´une lutte à mort
(p.26). În orice caz, prin esen ța sa terorismul este arma celor
care nu dispun de alte mijloace pentru a r ăsturna o opresiune
profund nedreapt ă din punctul lor de vedere. Logica unei atari
acțiuni ține de în țelepciunea str ăveche conform c ăreia scopul
scuză mijloacele. Astfel cei slabi presupun ca au și ei oarece
șanse în confruntarea cu cei puternici, precum în cunoscutul
episod biblic în care David îl înfrunt ă pe Goliath.
Cu o abundent ă informație istorică, având la un moment
dat și o antologie ilustrativ ă de pagini literare clasice și, alături,
texte ale doctrinarilor tero rismului, cuprinzând exprim ări tari
ce se constituie într-o retoric ă a violenței, iar fragmente dintre
cele mai expresive sunt puse ca mo tto-uri în diferite locuri din

115
carte, totu și respectivele pagini nu r ăspund la întrebarea de ce
nu există nimic de negociat cu terorismul, cel pu țin cu un
anumit terorism, aceasta e o problem ă cu adev ărat vitală.
Principiul care face imposibil ă o soluție negociat ă ține de
faptul că „tradiția occidental ă consideră legitimă doar violen ța
practicată de stat” (p.21). De și, trebuie spus c ă și violența
practicată de un stat poate fi cel mai abject terorism. Și nu doar
în cazul regimurilor dictatoriale ci și în cazul democra țiilor
când acestea sunt astf el doar prin aparen țe. S-a afirmat de c ătre
cei mai de seam ă gânditori c ă, asemeni vie ții ca fenomen infim
și pasager, democra ția reprezint ă un statut incert, labil, gata
oricând să alunece în altceva, într-o nenorocire politic ă, ea fiind
o tranziție doar și niciodată ceva ferm și definitiv.
V orbind despre terorism o facem, iat ă!, în baza unor
informații culese dintr-o carte și lor le asociem relat ări din
mass-media, scrise sau vorbite la radio sau la televizor unde ni
se dau și ilustrări cu imagini de o oarecare relevan ță. Dar în
ceea ce ne prive ște pe noi, românii, putem, deopotriv ă, să ne
amintim de faptul c ă în ultimul timp vine vorba uneori și
despre cei care au luptat în mun ți cu arma în mân ă împotriva
ocupației comuniste a țării. Acum ei sunt evoca ți în cuvinte
pioase ca adev ărați eroi, li se consacr ă studii istorice, sunt
comemora ți și li se înal ță monumente. Pe vremuri cei care i-au
anchetat și mai apoi i-au condamnat cu asprime, poate chiar la
execuția capital ă, îi numeau îndeob ște cu un cuvânt maxim
infamant: bandi ți! Nu cumva ei erau din perspectiva
oficialităților de atunci ni ște teroriști? Dialectic ă perversă a
istoriei care, îndeosebi în postumitate, îi înal ță pe unii și îi
coboară pe alții. Ceea ce nu înseamn ă că ea îi absolv ă pe toți
teroriștii din lume. Dimpotriv ă!
Facem un pas mai departe pentru în țelegerea
fenomenului descris amintind c ă la procesul lotului politic în
care a fost judecat și condamnat Mircea Vulc ănescu, un avocat
al apărării, armeanul Hurmuz Aznavorian, a pus problema c ă,

116
întrucât tocmai s-a încheiat un r ăzboi mondial, unii sunt
învingători, ceilal ți învinși, iar cei din urm ă își recunosc
înfrângerea, ar fi cazul ca, fiind st ăpâni pe situa ție, înving ătorii
să instituie a amnistie general ă care să aducă o pace adev ărată.
Rezultatul acestei propuneri a fost c ă cel apărat și apărătorul lui
au murit în închisoare și au fost azvârli ți apoi în gropi comune,
unul la Aiud altul la Boto șani. Amintesc de toate acestea pentru
că problema juridic ă a raportării la cei învin și s-a pus în acela și
sens dar cu acuitate teoretic ă maximă nu la noi ci în Germania
postbelică, în trei lucr ări ale lui Carl Schmitt: Ex captivitate
salus , Der Nomos der Erde și Theorie des Partisanen . Străbaterea
lor ne poate aduce lumin ă pentru în țelegerea terorismului de
azi.
După ce cu ni ște ani în urm ă, în Der Begriff des
Politischen (8. Auflage, 2009, p.25), faim osul jurist instituise
distincția, astăzi clasică, în baza c ăreia a face politic ă înseamnă
a deosebi între prieten și dușman, acum el însu și fiind închis în
temnițele procesului de la Nürnberg revine asupra respectivei
discrimin ări și încă într-un mod și mai apăsat. Și se întreab ă,
așa cum probabil în împrejur ări similare dar mult mai tragice se
va fi întrebat și Mircea Vulc ănescu: Cine este oare du șmanul
meu? Răspunsul germanului la o ch estiune atât de presant ă
deosebește două puncte de vedere, cel al juristului care î și
cunoaște dușmanul ca du șman și acceptă la acesta o reciproc ă
identificare a du șmăniei în sensul c ă eu știu că el este du șmanul
meu și mai știu și că el la rând ul lui recunoa ște în mine
adversitatea radical ă care i se opune. Iar din cel ălalt punct de
vedere, pe care Carl Schmitt îl identific ă a fi al unui presupus
teolog, dintr-a acestuia du șmanul este cineva care trebuie
lichidat, scurt spus: ucis! Desprind toate acestea din c ărticica
Ex Captivitate Salus , Erfahrungen der Zeit 1945 / 47, Duncker
& Humblot, Berlin, Zweite Auflage, 2002, p. 89 și urm.
Juristul german presupune c ă pentru o vast ă perioadă
istorică pe continentul nostru ar fi existat un Jus Publicum

117
Europaeum, un drept public euro pean, un sistem juridic care
înlocuia r ăzboiul civil de pân ă la el, caracterizat de violen ța
extremă, îl înlocuie ște cu războiul interstatal, asimilabil
duelului întru cât presupune egalitatea în demnitate între doi adversari care se înfrunt ă, condiție morală care ulterior, la
încheierea ostilit ăților, face posibil ă pacea, amnistia general ă.
Fiindcă până atunci, adic ă până la instituirea acelui nou sistem
juridic, al respectivului drept public european, au existat chiar
și la cei mai de seam ă gânditori mari de rapaje în ceea ce
privește atitudinea insului uman fa ță de semenul s ău. În Der
Nomos der Erde (Vierte Auflage, 1997, p.71) , tratatul la care
tocmai m ă refer, se d ă exemplul lui Aristotel care a afirmat în
Politica sa că barbarul și sclavul sunt identici dup ă natură
(1252b) (tr. Alexander Baumgarten), în în țelesul că cei care nu
sunt greci sunt oricând pasibili s ă fie declara ți sclavi prin chiar
natura lor, pentru c ă ei chiar sunt a șa fie și doar în virtualitate,
în absolut. E însu și principiul inegalit ății oamenilor, principiu
care în cazul Conquistei, purtat ă și în numele unui mandat
pontifical, va justifica mai apoi presupunerea c ă spaniolii sunt
deasupra barbarilor, adic ă a popula țiilor aborigene, a șa cum
omul este superior maimu ței. Fiindc ă despre indienii din
America se b ănuia că sunt toți canibali, deci: barbari. Și că în
consecință adversarul respectiv nici nu este nimic altceva decât
un ucigaș care trebuie exterminat.
Toate acestea sunt destul de misterioase și pentru a
lămuri că avem de-a face cu rezultatul unei gândiri științifice și
nu cu un patetism poetic este bine s ă ne amintim c ă savantul
care era Carl Schmitt f ăcuse o descoperire important ă
identificând o lucrare juridic ă din evul mediu târziu, pe care el
o numește faimoasele lec ții, Relecciones, „ de Indis et de iure
belli”, ale lui Francisco de Vitoria. Acolo identific ă el doctrina
în baza c ăreia i se întâmpla ceea ce tocmai i se întâmpla,
capturarea și ducerea sa în fa ța tribunalului de la Nürnberg. În
lucrarea iezuitului spaniol tocmai amintit se face deosebirea

118
între războiul just și cel injust, între un adversar îndrept ățit în
violența sa și cel neîndrept ățit la luptă, acesta al doilea fiind
considerat criminalul care tre buie pedepsit prin ucidere, fie și
dacă în multe cazuri nu are alt ă vinovăție decât aceea de a nu fi
creștin, de a refuza s ă se creștineze, pedepsit prin pedeapsa
capitală, discriminându-se astfel între cre știn și necreștin, adică
făcându-se politic ă în cel mai profund mod posibil, ducând
disocierea pân ă la fundamente. Și astfel au fost nu decimate ci
de-a dreptul exterminate uria șe popula ții autohtone din
America. Acest exemplu îl aduce Carl Schmitt în fa ța
învingătorilor din ultimul r ăzboi mondial. În realitatea istoric ă,
ipoteza gânditorului german conform c ăreia putem deosebi cele
două tipuri de conflicte violente, unul de natur ă juridică
asemănător duelului și celălalt de condi ție teologic ă
presupunând completa declasare moral ă a adversarului și apoi
exterminarea lui, va fi fost o realitate sau doar o schem ă
abstractă, o teorie juridic ă, aceasta e greu de spus.
Și atunci, revenind la Ex Captivitate Salus , mă întreb
cum se poate ca un cre știn, catolic ferm, practicant!, s ă atribuie
violența tocmai teologiei, și încă parcă cu puterea unui adev ărat
blestem. Pentru c ă în încheierea acestor însemn ări puse sub
titlul Înțelepciunea de celul ă și datate aprili e 1947, gânditorul
german, devenind el însu și în aceast ă împrejurare un teolog,
pentru că numai acolo, în teologie, adev ărul este absolut, pune
astfel distinc ția sa politic ă în lumina Apocalipsei, a Judec ății de
Apoi, și spune în acest context, excluzând definitiv
posibilitatea oricui de a refuza adversitatea, adic ă anulând,
complet și definitiv, ipot eza de a nu avea du șmani, căci
politica, adic ă discriminarea între prieten și dușman, este
pentru om o fatalitate absolut ă, spune adresându-se unui
interlocutor imaginar: Ia seama și nu-ți trata cu u șurință
dușmanul. Căci vei fi identificat, clasat dup ă dușmanul tău. Vei
fi așezat la locul t ău după ceea ce î ți va fi recunoscut ca
fiindu-ți adversitatea. Și adaugă apoi: Răi cu adev ărat sunt

119
nimicitorii, mai ales cei care se cred îndrept ățiți să-i
nimiceasc ă pe nimicitori. C ăci orice nimicire nu este decât
nimicire de sine . Și îndată, parcă așteptând să fie el însu și ucis,
adaugă teribil: Vai de cel care nu are prieten c ăci pe acela
dușmanul îl va târî în fa ța judecății. Și mai adaug ă cumplit : Vai
de acela care nu are du șman căci la Judecata de Apoi eu îi voi
fi dușmanul. Așadar vei fi târât nu în fa ța oricărei judecăți,
precum de exemplu aceea a tribunalului interna țional de la
Nürnberg, ci chiar în aceea de Apoi, adic ă absolută și deci fără
recurs ci complet uciga șă. Acel eu impersonal care amenin ță să
îți fie dușman la Judecata de Apoi este nimeni altcineva decât
criteriul suprem de sub raza de ac țiune a căruia nimeni nu are
scăpare. Urmeaz ă să vedem ce leg ătură au toate acestea cu
terorismul.
Dacă în pofida asigur ărilor liniștitoare pe care ni le d ă
cartea recent ă de la Paris, în baza c ărora ar trebui s ă credem c ă
terorismul este un fenomen istoric aflat mai degrab ă pe calea
spre stingere, și chiar dac ă nu putem avea o confirmare ferm ă a
acelui drept public european despre care vorbe ște nu
dezinteresat germanul, faptul c ă violența în lume pare mai
degrabă a se amplifica, atunci o explica ție putem g ăsi, după
opinia aceluia și, într-o dezechilibrare moral ă a adversit ăților
prin care unii sunt decreta ți buni iar al ții sunt considera ți răi
până la superlativul negativ, acea sta fiind o rebarbarizare a
sistemului juridic care reglementeaz ă astăzi războaiele (cf. nota
22 de la p. 44 din pomenita Theorie des Partisanen , Siebte
Auflage, Duncker & Humblot), fie și dacă sceptici fiind nu
suntem preg ătiți să admitem c ă un atare Jus Publicum
Europaeum ar fi func ționat cândva deplin, dar absen ța lui astăzi
este de constatat și de regretat. Acea rebarbarizare, afirmat ă de
Carl Schmitt, înseamn ă o ieșite din rigorile r ăzboiului, o
încălcare grav ă a lor, fiindc ă partizanul, despre care este vorba
în respectiva scriere, lupt ă în mod iregular, adic ă fără a respecta
legile scrise și nescrise ale r ăzboiului: nu poart ă uniformă prin

120
intermediul c ăreia să poată să îi fie stabilit ă apartenen ța
identitară și nu își ține arma sau armele la vedere. Dar nu chiar
acesta este în mod fundamental teroristul de azi și din
totdeauna?
Mai adev ărată decât norma juridic ă, în fapt provizorie
în înțelesul că perfectibil ă, este cea teologic ă întru cât aceasta
este absolut ă. Ceea ce și justifică trimiterea operat ă de Carl
Schmitt la Judecata de Apoi, perspectiv ă care, înlocuind
criteriul moral, juridic, totu și cu valoare doar relativ ă, pune în
schimb în oper ă criteriul credin ței, infailibil. Iar acest principiu
al infailibilit ății, odată cu laicizarea lumii, este transferat de
la instituțiile credin ței la omul laic, conferindu-i acestuia o
forță aberant de mare. Astfel ateismul, prin proclamarea
infailibilit ății adevărurilor științifice, inclusiv a celor de natur ă
juridică, devine înc ă și mai infailibil decât orice religie,
împrumutând din teologie toat ă încărcătura de fanatism
luptător. Religia, orice religie, de ci inclusiv ateismul ca o alt ă
formă de credin ță, prin apelul la absolut este în fundamentele ei
cea mai cumplit ă violență. Ca să vă convinge ți deschide ți
Biblia, Coranul, scrierile vechilo r indieni sau oricare dintre
epopeile na ționale, Iliada, Odiseea și toate celelalte. Nu despre
ucidere e vorba în ele? A șadar, orice religie, inclusiv ateismul
întru cât este și el expresia unei convingeri, instituie crima,
adică este în esen ță despre moarte. Suntem numai în m ăsura în
care nu ne confund ăm cu cel ălalt, adică în măsura în care
suntem altceva decât cel ălalt, îl neg ăm pe cel ălalt, ne
confruntăm cu el, fie și doar virtual îl ucidem. Act sacru! Iar cel
care ucide, în fiecare caz în parte, este în esen ță însuși îngerul,
îngerul exterminator. Abaddon! C ăci întotdeauna un înger este
cel care porne ște secerișul de vieți omenești.

121

15

Titu Maiorescu și Cei învin și

La un veac și jumătate de Convorbiri literare , m-am
uitat peste câteva texte ale lui Titu Maiorescu împins la aceasta de convingerea c ă el este spiritul rector al publica ției, efigia ei.
Desigur c ă în vastul r ăstimp au contribuit atâ ția alții la
realizarea revistei, a substan ței ei cultural literare, dar în tot
ceea ce are cu adev ărat valabil, chiar și astăzi ea este opera lui.
Aceasta nu doar în sensul c ă și nouă, celor de azi, ne este
model intelectual ci c ă spiritul lui este viu, prezent magnific
lângă noi. În acest context, reluând câteva observa ții mai
degrabă comune, larg acceptate, s ă îl vedem la lucru!
În primul rând, mo ștenim de la el tipul de critic ă literară
pe care în spa țiul românesc l-a întemeiat pân ă într-atât încât to ți
practicanții de îndeletnicire critic ă de până astăzi se măgulesc
pe ei înșiși aliniindu-se pe c ăprării care se multiplic ă în
generații: prima, a doua, a en-a genera ție de post-maiorescieni.
Gestul precursorului, a sta cu b ățul în mân ă la poarta literaturii
și a-i da deoparte pe unii spunându-le:
În lături!, și a-i corija pe
ceilalți, eventual mai și lovindu-i peste degete le cu care scriu,
acest gest este repetat prin timp pân ă la caricatur ă. Criticii
literari succesivi îl urmeaz ă până și în îngustimea principiilor
sale de art ă poetică, precum de exemplu în respectarea

122
faimoasei teze a artei pentru art ă, apolitismul. Din fericire nu și
creatorii, fie ei și cei mai apropia ți, căci Eminescu, în pofida
indicațiilor maioresciene, cultiv ă poezia filozofic ă, face și
poezie politic ă. La fel și Goga și alții, fără a-l urma în acestea
pe magistru. Într-un anumit sens, ni ci chiar el, pontiful absolut,
nu și-a respectat aceast ă intransigen ță din principii în m ăsura în
care nu s-a dedicat, cu m pretindea altora, poe ților îndeosebi,
exclusiv artei, nefiind în practic ă un preot al purismului
estetizant ci a ac ționat în virtutea unei concep ții larg culturale,
în cadrele unui activism politic. De parc ă ar fi acceptat pân ă la
urmă, fie și doar în subcon știent, că nu exegeza literaturii ci
aceea a culturii în ansamblu, incl uzând arta, are un mai mare
acces la adev ăr. În ceea ce prive ște critica literar ă româneasc ă
ulterioară, critica nu și istoria literar ă, s-a verificat c ă a ieși de
sub umbra lui Maiorescu este im posibil, fiind mai probabil c ă
nu vom avea parte de inova ții în acest domeniu ci mai degrab ă
de o dispari ție a lui cu totul. C ăci semnele de azi cam acestea
sunt!
Dar Titu Maiorescu nu este doar atât: un critic literar,
fie el și cel mai important. C ăci se trece în contul lui și faptul
că a fost groparul Școlii Ardelene, tocmai el, un ardelean din
multe puncte de vedere, nepot de țăran, din opinc ă – după cum i
s-a spus cu dispre ț, al cărui nume fusese schimbat prin
uzurpare de p ărintele său tocmai în semn de admira ție pentru
cel mai radical dintre latini ști: Petru Maior. Astfel, în loc s ă îl
cheme, cum ar fi fost normal dup ă bunicul s ău din Ardeal: Titu
Liviu Trifu, s-a pricopsit cu acest nume pentru ve șnicie. Nu
doar aceia dintre contemporani, mai degrab ă mulți doar niște
personalit ăți pitice, ci și spirite mari dintre urma și i-au aruncat
cuvinte de grea ocar ă reproșându-i paricidul spir itual, de ar fi
să-i amintim fie și numai pe N. Iorga și G. Călinescu, și unul și
altul în stil magni fic producând formul ări memorabile de
respingere a pozi țiilor întemeietorului nostru.
O primă impresie la str ăbaterea textelor din Convorbirile

123
literare de început este radicalitatea, violen ța dar nu atât de
limbaj, întotdeauna în limitele civilit ății, cât îndeosebi a
pozițiilor afirmate. E acolo o furtun ă, un ciclon, iar în ochiul
ciclonului este dominator însu și Titu Maiorescu, el care mi șcă
lucrurile în spa țiul spiritual românesc cu o agresivitate f ără
egal. Cel pu țin aceasta este aparen ța dacă luăm în seam ă că
nepotul, dup ă mamă, al episcopului de Caransebe ș este ateu
manifest, iar pe cei care îi sunt iar ăși rude sangvine, latini știi
ardeleni prin p ărintele patern, și mai sunt și comilitoni de o
viață ai acestuia, pe aceia nu doar c ă îi anihileaz ă ca autoritate
publică ci de-a dreptul îi scoate din istorie dac ă este să îi luăm
în seamă pe Simion B ărnuțiu și pe Timotei Cipariu. Acestea
sunt aparen țele consacrate de tradi ție, dar să n u n e î n șelăm.
Căci oricât de drastic G. C ălinescu credea c ă nu Maiorescu
avea dreptate când critica formele f ără fond câtă vreme, dup ă
opinia aceluia și, la el fondul era infinit absent, totu și criticul
întemeietor era cu adev ărat în posesia fondului mai mult decât
oricare alt intelectual român. Și poate ar fi mai bine s ă luăm în
seamă și presupunerea de factur ă platonician ă că nici nu exist ă
alt fond în lume decât chia r forma, tiparele, arheii, și atunci
critica formelor f ără fond este de-a dreptul f ără obiect. Și dacă
N. Iorga era atât de fascinat de ardelenii exemplari pe care i-a
evocat cu inegalabil ă căldură, și dacă a făcut acea fantastic ă,
monumental ă Istorie a literaturii române în secolul al
XVIII-lea , (1688-1821) în dou ă volume, des ăvârșită apoi doar
de D. Popovici în francez ă, cu titlul: La Littérature Roumaine a
l´Époque des Lumières , în: Bibliotheca rerum Trassilvaniae,
tom XII, Sibiu 1945, totu și în substan ță, criticul literar de la
„Junimea” apar ținea chiar el, mai de drept decât oricare dintre
negatorii s ăi, acelui capitol al constituirii originare a românilor.
Secretul vehemen ței substan țiale a lui Titu Maiorescu
stă în faptul c ă el este critic în primul rând cu sine însu și, cu ai
săi și abia mai apoi și cu alții. Să privim o clip ă acest text
amplu de început, 1868!, Limba român ă în jurnalele din

124
Austria , și să ne întreb ăm de ce din Austria și de ce nu din
Ardeal, din Ungaria sau eventual și mai adecvat din Austro-
Ungaria. Și să ne amintim c ă limba român ă a ardelenilor sufer ă
în primul rând de influen ța maghiar ă pe când în textul din
„Convorbiri literare” este vorba exclusiv de cea produs ă de
limba german ă. Aceasta pentru c ă în absolut fiecare trebuie s ă
fie exigent îndeosebi cu sine însu și, și tocmai aceasta face
criticul de la „Junimea” fie și dacă numai indirect. Spre
deosebire de cei mai mul ți ardeleni dintre contemporanii s ăi el
nu fusese adus de împrejur ări să se instruiasc ă în limba
maghiară ci avusese privilegiu de a urma un colegiu vienez,
faimosul Theresianum. Prin aceasta fiind asemenea celor mai ambițioși dintre noi, cei care, la propriu și la figurat, în drumul
spre Occidentul cultural formativ, nu ne-am oprit la Budapesta, sub magnetismul culturii maghiare, c ăreia îi vedem cel mai
adesea doar ac țiunea deformatoare a românit ății noastre,
deznaționalizarea programatic ă, uitând să ne amintim și că sub
influența ei fertilă ne-am dezvoltat și am obținut naț
ionalitatea,
nu doar pentru ardeleni ci în tr-un mod benefic pentru to ți
românii cât ă vreme dasc ăli formați în Austro-Ungaria au trecut
munții și au întemeiat și în celelalte provincii române ști
învățământ. Titu Maiorescu ignor ă influența maghiar ă și se
ocupă de cea german ă pentru că doar în domeniul acesteia din
urmă își putea pune în eviden ță competen ța. În baza unei
experiențe proprii, presupun c ă atunci când un ins oarecare
deprinde o limb ă străină cele dou ă idiomuri lingvistice, limba
maternă și cea tocmai asaltat ă, funcționează ca vase
comunicante și pentru un timp, cel pu țin pentru un timp,
construcțiile idiomatice din noua limb ă se transfer ă deformator
în vechea limb ă, cea posedat ă organic, la origini. Înv ățăcelul
trebuie să dea o lupt ă dură pentru a identifica aceste cli șee
lingvistice și să le extirpe din vechiul s ău grai. Apele se
liniștesc când se ajunge la st ăpânirea noului idiom și claritatea
se reinstaureaz ă și în limba matern ă. Să ni-l imagin ăm pe

125
școlarul de la colegiul vienez luptând nu doar s ă rețină
formulările corecte ale limbii germane dar și ca acestea s ă nu se
strecoare în limba sa matern ă. E un efort titanic, neîntrerupt, o
muncă herculeean ă. Încă abia un adolescent, la numai 16 ani, el
își nota în Jurnal la data 27 mai 1856: „…am început a m ă
învinge în orice privin ță.” Din punct de vedere psihologic, a
ține un jurnal, și încă în modul în care a f ăcut-o el, pe durata
unei ample vie ți, înseamn ă în mod semnificativ o tehnic ă de
autocontrol, un efort de a se învinge pe sine însu și, veghea de a
nu fi complezent, îng ăduitor cu tine și apoi și cu ai tăi. Dovezi
ale strădaniilor sale de a deprinde corect limbile europene de
circulație universal ă avem în coresponden ța tânărului din Viena
care se folosea de ocazie pentru a- și formula scrisorile în limbi
străine. Scrie de-a dreptul în german ă, în francez ă, în italian ă,
în latină chiar, sau începe într-o limb ă și apoi, juc ăuș, schimbă
diapazonul și trece în alt idiom lingvistic. Cu o excep ție: atunci
când se adreseaz ă mamei sale o face resemnându-se la limba
maternă. Cât despre cei critica ți, aceștia sunt admonesta ți
pentru că spre deosebire de Titu Maiorescu în fapt ei nu știau
suficient de bine germana și atunci mutilau româna transferând
germanisme în limba lor matern ă.
Oricât de multe daune mort ale a produs mentorul nostru
mișcării culturale din Transilvania, pân ă chiar într-atât încât
negațiile acestea, și lui și Școlii Ardelene, le-au definit profilul
pentru vecie, nu este mai pu țin important faptul c ă și el a fost
ca și ardelenii un latinist fie și fără multe dintre exager ările
acestora. Cum s ă uităm faptul c ă extrem de tân ăr, venit de la
studiile din Occident, î și începe la Ia și acțiunea de modelare a
spiritualit ății române ști cu o conferin ță în care pledeaz ă pentru
predarea în școli a limbii latine c ăreia îi pune în eviden ță nu
doar virtu țile culturale ci și cele formativ etice prin care cel
asupra căruia se exercit ă influență își precizeaz ă un caracter.
Dar latinismul lui Titu Maiorescu se întrevede nu doar
aici, în amintita conferin ță, cât îndeosebi în studiul s ău faimos

126
despre Scrierea limbii române și în anexele acestuia. Exege ții
operei criticului de la „Convor biri literare” au observat
îndeosebi radicalismul lui anti-ardelenesc. El a fost v ăzut ca o
antiteză a Școlii Ardelene, dar acum dup ă atâta timp se
contopește în mare parte cu aceasta și este mult mai mult diferit
de noi, cei de azi, și o antitez ă a noastră dimpreun ă cu aceia pe
care tocmai îi comb ătea. În acel text reeditat mereu și mereu la
reeditate îmbun ătățit, el dovede ște competen ță în problemele
de lingvistic ă abordate, st ăpânirea clasicit ății romane sub
raportul limbii și faptul c ă este în cuno ștință cu bibliografia
europeană de specialitate. Dificu ltatea de a sesiza aceste
ipostazieri, apropierea lui de cei pe care îi comb ătea și imensa
distanță față de noi ține și de un hazard al posturilor
tipografice. La succesivele retip ăriri postume textele lui
Maiorescu, chiar dac ă într-o form ă precaută, sunt totu și aduse
la zi, fiind conservate doar form ele specifice acestui autor, în
timp ce exemplele din textele celor pe care îi combate sunt
păstrate în forma lor din epoc ă fiindcă altfel demonstra ția
criticului ar fi de neîn țeles, ba chiar lipsit ă de obiect. Și astfel
crește mult pr ăpastia dintre citate și textul care le comenteaz ă
critic. Iar dac ă luăm în seam ă și relația umană a tânărului întors
de la studii cu corifeul lingvist icii ardelene atunci avem parte
de alte surprize care nuan țează mult profilul celui dintâi. Exist ă
o curbă a relațiilor lui Titu Maiorescu cu Timotei Cipariu, o
descreștere de pân ă la negația vehement ă, absolută. Situația de
la început pare a fi mai degrab ă ca aceea dintre un fiu spiritual
și maestrul s ău. Elevul de la Theresianum, aflat la Bra șov, se
adresează magului de la Blaj (în scrisoarea din 6 septembrie
1857) cu rug ămintea de a-i procura unele informa ții dintr-o
carte pentru un profesor al s ău din Viena, carte care fiind de
negăsit în bibliotecile din capitala imperiu lui se presupune c ă
s-ar afla în cea, de o cuprindere legendar ă, a lui Timotei
Cipariu, în Blaj. La încheierea epistolei sunt transmise canonicului complimente de la ai no ștri, ace
ști ai noștri

127
subliniază lumea comun ă din care fac part e cei doi. Când mai
apoi Maiorescu î și va redacta necru țătoarea cercetare cu privire
la Limba român ă în jurnalele din Austria , sensibil la rela ția
apropiată cu Cipariu, va avea precau ția ca, fie și doar într-o
paranteză, să facă o amend ă onorabil ă prin care îl scoate pe
acesta de sub acuzele abuzului de germanisme sub care cad
ardelenii precizând: „cu singura excep ție a Archivului filologic
al d-lui Cipariu, car e este scris în limb ă curată”. Dar mai apoi,
lingvistul este pus de-a valma cu corifeii iar între cadrele
asaltului cel mare, operele sacre ale precursorilor sunt azvârlite
în deriziune, celor mai de seam ă aplicându-li-se stampila
condamnării. Și încă ce opere capitate a insultat el, îns ă în
termeni judicio și! Printre altele, monumentala Cronică a
românilor și a mai multor neamuri a lui Șincai, abia în anul
1853 apărută postum, la Ia și în trei tomuri în edi ția ei princeps.
Dar și GRAMATEC´A LIMBEI ROMANE . de Tim. Cipariu,
Canonicu Metropolitanu etc., Partea I. Analitica . Bucuresci
MDCCCLXIX, cu tipariulu (…) dein Blasiu., iar partea II. Sintetica , în Bucuresci la MDCCCLXXVII, tip ărită
fiind la
Tipografi´a lui S.Filtsch (W. Kraft) in Sabiniu. Și mai ales
Dictionariulu Limbei Romane , dupo insarcinarea data de
Societatea Academica Romana, el aboratu ca proiectu de A. T.
Laurianu si J. C. Massimu. Bucuresci. 1871, tomul întâi c ăruia
îi urmeaz ă tomul II de aceia și autori dar avându-i de
collaboratori pe Josefu Hodosiu si G. Baritiu, Bucuresci, 1876, și acestor dou ă volume stându-le al ături Glossariu care
coprinde vorbele d´in limb´a ro mana, straine prin origine sau
form´a loru, cumu si cele de origine indouiosa, de aceiași doi
autori, Bucuresci, 1871. Îndeosebi ultima oper ă, deși perfectă
în felul ei dac ă o judecăm după coerența cu principi ile proprii,
sub acțiunea pamfletar ă a literatorilor a fost obiect al zeflemelei
publice! Toate acestea dup ă ce criticul de la „Convorbiri
literare” recunoscuse c ă precursorii desfiin țați ca prestigiu
„sunt bărbați de valoare personal ă, care și-au jertfit via ța lor la

128
binele public a șa precum l-au în țeles, și anume, și-au jertfit-o
fără a căuta interese personale…” , dar recunoscuta postur ă
eroică, carura lor de mari lupt ători nu îi scute ște de asprimea,
de critica prin care Titu Maio rescu le este nu doar antitez ă,
aceasta se știe!, ci și complementaritate vital ă. Ține de
obligația morală, spiritual ă și mai presus de toate cultural ă, să
refacem noi, cei de azi și îndeosebi de mâine, s ă refacem
unitatea antitezei, s ă vedem ambele fe țe ale realit ății căreia îi
aparținem, și mai ales s ă depășim viziunea de literatori pe care
criticii literari au adoptat-o dintr-o presupus ă fidelitate fa ță de
pontiful întemeietor, și să-i regăsim cealalt ă valență, aceea prin
care el nu este doar un negator ci și un continuator care
desăvârșește cultural marea mi șcarea a latini știlor.
O surprinz ătoare tentativ ă de reabilitare a corifeilor
ardeleni g ăsim tocmai la autorul programaticului manifest de
început Revolta fondului nostru nelatin care mai apoi, într-un
text de la maturitate, identifica în str ădania etimologi știlor o
viziune platonician ă în baza c ăreia ei s-au str ăduit să găsească
„orighinalul” care se pierduse, s ă îl găsească și să îl reabiliteze
în virtutea ipotezei unui adev ăr fundamental: latinitatea noastr ă
ca popor. Fie și dacă prin afirma ția poetului nu av em de-a face
decât cu o înnobilare postum ă, real și îndreptățit este cu
siguranță platonismul c ăruia nu doar ardelenii în toate ac țiunile
lor îi erau credincio și ci în baza aceleia și atitudini filozofice
chiar criticul de la „Junimea”, în alt ă împrejurare, explica
poezia lui Eminescu în faimosul s ău comentariu pe care
exegeza eminescian ă se străduiește fără prea mare succes s ă-l
răstoarne de un secol și ceva de când a fost formulat. Bizar este
faptul că tocmai un ardelean, un conservator, a fost cel care a
doborât ardelenismul cultural, ortografia etimologizant ă.
Procedând astfel el nu a avut mai mult ă justificare, cum se
crede îndeob ște, ci doar a învins și a impus punctul s ău de
vedere. Spun c ă este bizar c ă tocmai un conservator a înf ăptuit
această reformă, foarte în spiritul acelui timp nou, pentru c ă

129
prin simplificarea pe care a introdus-o a f ăcut ca scrisul și
cititul să fie accesibile cu cât mai mare facilitate unor p ături
largi, celor mul ți de jos, celor dispre țuiți. Prin etimologism în
ortografia român ă cultura noastr ă și-ar fi păstrat un plus de
elitism, un grad de inaccesibil itate. În pas cu vremurile
democrației care tocmai se instaura și la noi, reforma
maiorescian ă a fost fundamental un act democratic. Nu e mai
puțin adevăr în doctrina latini știlor dar Titu Maiorescu, mai
pragmatic fiind, t ăind un presupus nod gordian printr-o
atitudine simplificatoare, este cel care a învins și a impus
norma! Pentru c ă să nu ne lăsăm păcăliți, și Timotei Cipariu,
cel cu Principia de limba si de scriptvra , ca de exemplu în
editiunea II revediuta si immultita, Blasiv, MDCCCLXVI, pronunța cuvintele române ști la fel ca nepotul s ău mai
îndepărtat, Titu Maiorescu, dar le ortografia altfel, de acord!
mai complicat, dar nu mai pu țin savant, str ăduindu-se s ă le
sugereze o ipotetic ă noblețe de origini.
Criticul de la „Junimea” a f ăcut întotdeauna mare caz
de adevăr, în baza adev ă
rului presupus și-a executat el
adversarii. Dar ast ăzi, în epoca unui proclamat post-adev ăr,
într-o vreme de triumf absolut al relativismului, preten ția sa nu
mai are temei. Precum dispare și posibilitatea de a ierarhiza
valorile în art ă și în societate. Afirm acestea cu gândul la
lucrarea lui Christopher Hayes Twilight of the elithes , ce poartă
subtitlul America after Meritocracy, tip ărită la Crown
Publishers, New York, în anul 2012. C ăci nu doar America a
depășit epoca meritocra ției ci putem reformula expresia
afirmând c ă lumea întreag ă, dirijată de dictatura hiper-
liberalismului, a ie șit de sub hipnoza meritocra ției și de acum
înainte, în virtutea iner ției legilor care o guverneaz ă, ea se las ă
condusă nu de competen țe personalizate ci de automate, de
roboți. Mari b ărbați, extrem de inteligen ți, au conceput prin
secole atari perfecte constitu ții, astfel de mecanisme statale
încât societatea poate doar mima c ă este dirijat ă de oameni

130
politici când în fapt ea se dispenseaz ă de aportul lor și,
încredințându-se unor „pilo ți automa ți”, respectivelor legi
constituționale, se resemneaz ă să poarte în frunte doar ni ște
paiațe. Și atunci, dac ă vremea elitelor a apus, nu doar
pretutindeni ci î ndeosebi la noi în țară, ce mai r ămâne din pilda
lui Titu Maiorescu. R ămâne ceva ascuns în adâncurile acestei
extraordinare personalit ăți, modul de infinit ă delicatețe în care
conservatorul s-a referit, de câte ori a venit vorba, la cei din clasele de jos, la țărani îndeosebi. Nu cu aceia a fost el aspru ci
doar cu cei din fruntea societ ății. Aceasta este marea lui lec ție:
ești cu adev ărat un aristocrat nu când vezi un prost în orice om
de rând ci doar atunci când î ți exerciți spiritul critic asupra
elitelor din arte, din științe, din politic ă. Iar astăzi viața noastră
publică este, dac ă nu lipsit ă de elite ale spiritului mai mult
decât oricând în trecut, atunci dotat ă doar cu inteligen țe
mediocre, de cea mai josnic ă speță, iar epitetul are în vedere nu
atât moralitatea cât nivelul spiritual.

131

16

Un altfel de scriitor: Șerban Codrin

Toți poeții scriu la fel, aceasta putem constata cerce-
tându-i de la o oarecare distan ță. Adică se izvode ște de undeva,
adesea ca din senin, o art ă poetică iar ei se reped s ă probeze c ă
sunt cei mai buni prin rapor tare la canonul în cauz ă, fiecare
străduindu-se s ă își ocupe, în func ție de respectivele criterii, un
loc proeminent în perspectiva unei istorii literare. Astfel ei știu
cum trebuie s ă fie poezia și în baza acelei esteticii î și desfășoară
opera punându- și la lucru fiecare talentul. Rar de tot prin timp
mai apare câte unul care nu accept ă să se înscrie în legit ățile
proclamate sau doar presupuse, preferând s ă rămână singur,
neluat în seam ă. Un astfel de caz rarisim este scriitorul Șerban
Codrin, autor al unor c ărți de considerabile dimensiuni c ărora nu
prea le-a fost acordat ă atenția pe care o merit ă poate tocmai
pentru că nu numai c ă sunt altfel decât ale celor mul ți ci îndeosebi
poate pentru c ă sub aparen țe de vetustate ascund o enigm ă estetic
ă
asupra căreia merit ă stăruit. Deoarece parc ă în mod deliberat
autorul nu se înscrie în contemporaneitatea estetic ă căreia cu toții
îi aparținem și chiar ocole ște eventuala șansă a unei originalit ăți,
cel mai adesea plasându- și modalitatea de a scrie undeva departe
în trecut, resemnat oarecum la imita ție, la pasti șă. Dar toate
acestea sunt simple aparen țe care camufleaz ă mai degrab ă

132
contrariul: o mare originalitate, o for ță literară considerabil ă.
Așadar, poeții scriu la fel, utilizând aproximativ acelea și
tehnici literare, atent fiecare la felul în care ceilal ți contemporani
își compun operele, str ăduindu-se s ă se dovedeasc ă mai buni,
mai iscusi ți, să probeze c ă între limitele respectivelor arte
poetice ei sunt originali. În rest, se poate spune c ă sunt lirici în
măsura în care în ceea ce scriu este vorba despre ei în șiși,
despre sentimentele și gândurile personale. E literatura ca
desfășurare a unor confesiuni, mai di recte sau mai indirecte, în
totul fiind vorba despre exhibar ea unui eu poetic hipertrofiat.
Există însă alți autori care î și acordă dificultatea de a str ăbate
vaste ocoluri pentru a cuceri la cap ătul lor niște originalit ăți cât
mai îndep ărtate, neevidente. Dac ă cei din prima categorie
vizează autenticitatea, cei din a doua clas ă se abandoneaz ă cu
voluptate în bra țele unui livresc cel pu țin aparent, încât
receptarea a ceea ce ei scriu are nevoie de explica ții cât mai
ample, de note de subsol, de mai directe sau mai subtile trimiteri spre trecutul cultural. În pofida unor semne contrare pentru valabilitatea c ărora Șerban Codrin pledeaz ă cu
insistență, cu verv ă, el face parte din categoria a doua. C ăci
snoava propus ă de el cu existen ța nu se știe unde, și încă de
preferat!, a unei edi ții a Divinei Comedii complet gola șe, adică
exclusiv textul lui Dante, f ără absolut nici o explica ție
adăugată, de parc ă ar rămâne să fie strigat ă la horă în sat,
asezonată cu chiuituri, nu exclude și ipostaza clasic ă de a citi
textul dantesc într-un mod savant, în biseric ă, la altar, înso țit de
cât mai multe comentarii, și tocmai acesta este modelul celei
de-a doua categorii.
Poetul din Slobozia d ă acest exemplu pentru a- și motiva
strădania sa de a rescrie Țiganiada lui Ion Budai Deleanu,
debarasând-o de comentarii etajate în note din subsolul paginilor, trecerea textelor în versete care se desf ășoară în
ritmici sever strunite, expurgarea de latinisme, de stâng ăcii,
conferindu-i astfel c ărții clasice o sperat ă accesibilitate

133
eficientă. M-am l ăsat prins în capcan ă și am citit opul lui
Șerban Codrin în paralel cu Țiganiada corifeului, observând
asemănările, preluarea ampl ă de realit ăți literare de la marele
ardelean exilat, cât și semnificativele deosebiri, contribu țiile
fundamentale din compunerea recent ă. Destul de repede mi-am
dat seama c ă procedând astfel m-am a șezat în postura ridicol ă a
profesorului de latin ă care parcurgând Homage to Sextus
Propertius a vrut să verifice cât ă limbă latină știa poetul când
în fapt în textele respective era și mai ales nu era vorba despre
autorul antic, ci mai degrab ă doar de autorul recent, Ezra
Pound, care cu toate aparen țele contrare publicase sub acest
titlu nu o traducere ci un text profund original. P ăstrând toate
proporțiile în compara ție, pot spune c ă noua compozi ție în
limba român ă, cu renun țarea la strofe sixtine și rimă, optându-se
pentru purificarea de latinisme, și mai ales cu fulminatul ei
aggiornamento substan țial, este și ea o oper ă profund original ă
care își păstrează prin superficiile ei o în șelătoare legătură cu
modelul invocat, dar care, fundamental, în profunzime, este a noului ei autor c ăruia îi exprim ă gândirea artistic ă și atitudinea
față de timpul de azi. Dup ă efectuarea unui control riguros și al
noii epopei constat nu doar c ă Țiganiada lui Ion Budai Deleanu
este mai cu folos de citit a șa cum considera Florea Fugariu, cu
creionul în mân ă, navigând prin toat ă vasta erudi ție pe care o
presupune, ci și că în aceea și situație este și noul op, cel al
poetului contemporan cu noi. Pentru c ă este o tehnic ă aceasta,
un artificiu artistic, s ă te atașezi unui mare model și în carcasa
lui să îți dezvălui toată forța, în ciuda aparen țelor de fidelitate
să construie ști în subteranele noului text vaste canale labirintice
care îți unesc opera cu întinse domenii literare. A șa au procedat
mulți, foarte mul ți autori de-a lungul secolelor și mileniilor, ca
de exemplu Virgiliu fa ță
de Homer, sau Dante fa ță de Virgiliu.
Cine crede c ă poezia e rodul, expresia imediat ă doar a unei
simțiri inedite și nu și rezultatul erudi ției se înșală profund
cantonându-se în teritoriile culturii minore, ale folclorului. C ăci

134
mai suntem și noi, cei din tagma unora ca Jacques Byck și
Florea Fugariu, care str ăbatem Țiganiada primă înarmați cu
dicționare și enciclopedii. Culmea este c ă, în răspăr cu ceea ce
afirmă autorul de azi, și lucrarea sa es te una nu dedicat ă celor
mulți ci mai degrab ă oamenilor cu școală, cititorilor care
utilizează ajutoare filologice, pr ecum aceia ai lui Ion Budai
Deleanu. Paradoxal, de și afirmă contrariul, Șerban Codrin pare
că a intuit situa ția și vine în întâmpinarea cititorilor s ăi cu o
prefață redactată de Aureliu Goci și la anexe cu mai multe texte
proprii în care furnizeaz ă informații de istorie literar ă și își
pledează justificarea întreprinderii sale. Mai mult chiar,
citindu-i compunerea am sim țit că acesteia îi lipse ște un glosar
cu explicarea numeroaselor turcisme, țigănisme, provincialisme,
arhaisme, o traducere a expresiilor prezente în cartea sa din limbi străine: francez ă
, germană, parcă și rusă, și altele. Dou ă
cronologii istorice, dac ă nu chiar trei, ar putea s ă divulge
principalele evenimente la care se face aluzie sau chiar se fac trimiteri directe în noua carte, evenimente din timpurile lui Vlad Țepeș, Ion Budai Deleanu și Șerban Codrin (comunismul
despre care vine vorba, fie și doar aluziv, nu doar o singur ă
dată). Acestea ar face mai accesibil ă și compunerea recent ă cu
titlul glorios de Țiganiada .
În ceea ce m ă privește, pentru mine a fost dureros s ă
citesc presupunerea lui Șerban Codrin c ă opera precursorului
său nu a fost scris ă într-o limb ă română literară, că așa ceva nu
există întotdeauna când cine va a produs literatur ă c i î n c a z u l
românilor abia odat ă cu fapta de geniu a lui Eminescu, c ă altul
ar fi fost destinul Țiganiadei dacă ea ar fi fost scris ă în limba
ulterioară, în aceea a marilor clasici. Discriminarea aceasta este
nu doar artificial ă ci de-a dreptul fals ă, la baza ei stând
confuzia dintre poet
și textierul de muzic ă ușoară ale cărui
produse sunt ulterior zdr ăngănite de chitari ști în auzul copiilor.
Au fost decupate atari pasaje și din opera lui Eminescu, dar nu
autorul acelora este adev ăratul poet ci îndeosebi cel la care se

135
ajunge numai cu erudi ția filologic ă, ce nu inhib ă ci sporește,
nuanțează și diversific ă amplu emo ția estetic ă. Mă mir că
tocmai poetul de azi nu în țelege aceasta când nu doar scrierea
sa la care m-am referit pân ă acum ci întreaga lui oper ă se
configureaz ă tocmai în acest sens, c ăci cere, impune chiar
utilizarea a cât mai multor informa ții culturale și doar astfel
putându-i fi savurat ă în toată amploarea ascunsa ei artisticitate.
Să-i cercetăm tocmai în acest sens principalele c ărți.
Dacă este să luăm în seam ă pentru început Baladierul ,
atunci avem a executa ample oscila ții din zările livrești la care
se fac cele mai deconcertante aluzii în mod acut și viața
prozaică a poetului și a noastr ă, a celor care îi suntem
contemporani. Și aceasta chiar începând cu acest titlu
Baladierul despre care Ion Ro șioru ne atrage aten ția pe coperta
a IV-a a c ărții că este formatat printr-o analogie la Canzoniere
al lui Francesco Petrarca ( Canțonierul în versiunea româneasc ă
a Etei Boeriu). Sunt multe sonete, dar mai deloc în stil
petrarchist, ci de o mare origina litate, cu un sunet inconfundabil.
Iar baladele, numeroase, amintesc de acelea ale lui François Villon, fără a-i fi neap ărat îndatorate ca inspira ție. Căci este
uimitor cât de mult integrându-se în schemele clasice, pe c ărări
bătătorite și răsbătătorite, Șerban Codrin izbute ște performan țe
de lirism, scriind texte de o eclatant ă prospețime, strict ale
timpului de azi. Carte cu o arhitectur ă interioar ă secretă,
alternând mari calupuri de sonete cu altele, cuprinzând balade,
țesând tematici compacte în alternan ță pe teme de erotic ă sau
de credin ță în Dumnezeu, cu toat ă figurația biblică, îndeosebi
din creștinism, Fecioara, Mântuitorul. Autorul este în primul
rând un performer al tehnicilor poetice clasice, forme fixe,
distribuție muzical ă a ecourilor lirice, strunire b ărbătească a
chingilor poeziei.
În ce const ă
forța acestei literaturi a lui Șerban Codrin?
În primul rând în bog ăția ei lexical ă, în măsura în care scrisul
acestuia este mai ales o vast ă convocare a întinse zone ale

136
limbii române nu doar contemporane. Mai apoi trebuie
observată claritatea exprim ărilor care cristalizeaz ă în formul ări
aforistice, îndeosebi în cazul ultimelor dou ă versuri de la
sonete și al celui care repetându-se în cheie conclusiv strofele ce
alcătuiesc baladele din acest volum. E atât de mult ă limpezime
în forța exprim ărilor încât de la o vreme din calitate ea se
răstoarnă nu chiar în defect cât îndeosebi în deficien ță, un fel
de handicap cât timp nu i-ar stri ca acestei poezii ca din când în
când să se piard ă prin zone mai obscure, explorând și
inexprimabilul. Cititorului prea îi este oferit ă o înțelegere
imediată a ceea ce poetul spune, lipsi ndu-l astfel de voluptatea
căutărilor unui sens mai ascuns. Cât despre tematicile abordate,
ele urcă din banalitatea extrem ă până în zonele metafizice
maxime, atingând fie și doar aluziv actualitatea politic ă sau
exaltând derizoriul, ca în sonetul dedicat unei biciclete sau cel care evoc ă o vacă precum a procedat alt ădată Esenin dar deloc
sub influen ța poetului rus. Sunt multe performan țe clasicizante,
întrerupte uneori de mondenit ăți, sau lăsând la vedere modul în
care istoria se insinueaz ă în memoria ca form ă a poeziei. Alte
dăți dăm peste portretul savant al unei Pena Corcodu șa de
provincie și recitatoare din mari poe ți. Ori acel elogiu în sonet
al Oceanului pe care cândva cu alt ă, mult mai mare anvergur ă
poetică l-a slăvit Lautréamont. Sau acea am ărăciune liric ă din
sonetul în care poetul î și căinează bătrânețea reluând teze din
oda în care Hora țiu adresându-i-se lui Postumus î și deplânge
anii zburători care prea repede trec, fugaces labuntur anni . E în
toate acestea și mai pretutindeni în opera lui Șerban Codrin
amprenta deloc evitat ă a livrescului, dar nu unul special
precum la hiper-este ții care caut ă numai racorduri erudite,
specioase, absconse, ci autorul nostru str ăbate calea regal ă,
apelând la opere cam de to ți știute. Adesea e doar universul
văzut ca macrocosmos, iar alt ădată predomin ă realismul,
venirea poetului în chiar lumea de azi vituperat ă cu sarcasm
anticomunist, sau exaltând țigăniile ca alt ă dată Miron Radu

137
Paraschivescu îns ă fără influențe din poezia lui. Dar, cum am
mai spus, dou ă sunt temele de baz ă: de-o parte iubirea, de
cealaltă credința în Dumnezeu.
Erotica din Baladierul lui Șerban Codrin porne ște de
undeva de foarte de jos, de la referiri la acupl ări sexuale, de
parcă o altă Sandra Brown ar scrie balade și sonete sl ăvind
iubirea. Ceea ce îns ă îl individualizeaz ă pe noul cânt ăreț este
modul în care scenele de erotism intens sunt adesea subminate de umor c ăci e în aceast ă poezie incandescent ă și o exultan ță
hazlie, o navigare printre ghidu șii erotice, o be ție a simțurilor
din perspectiva c ăreia până și peisajul este erotoman. Iar la un
moment dat ridicându-i în sl ăvi pe cei care l-au precedat în
acțiunea de sl ăvire a amorului, autorul recent face gafa de a-l
aminti și pe marele Shakespeare, m ă gândesc nu la dramaturgul
care a fost ci la autorul Sonetelor , pe care parc ă îl ia oarecum
de sus, bătându-l pe um ăr, căci și-l aminte ș
te astfel: "Pozna șul
Will din prea par șivă sete / Egal se-mparte-între b ăieți și fete".
Iar atunci, de și nu cred c ă va fi vrut poetul de azi s ă-l
micșoreze pe zeu, cum s ă rezist tenta ției unei compara ții?! Căci
e o completitudine f ără egal în sonetele celui decretat a fi
poznaș, chiar pân ă la epuizarea tuturor pozi țiilor psihologice
posibile în iubire, pe câ nd la autorul de azi nu g ăsim din acest
punct de vedere decât o monotonie, cam aceea și întâlnire a doi
amorezi, descris ă ingenios îns ă doar atât.
Dar poate c ă încă și mai mult se vede confruntarea
acestei poezii cu livrescul acolo unde autorul ei î și descrie
credința în poeziile prin care el se integreaz ă în ortodoxismul
literar, în gândirism, cu o not ă aparte de originalitate în locurile
în care d ăm peste un cre știnism degradat, c ăzut la un minim
existențial, adesea într-un decor de iarn ă nemiloas ă, de viscol.
Sunt prezente și aici trimiterile c ărturărești, precum în cazul
amintirii presupuse a Marelui Inch izitor dintr-un roman al lui
Dostoievski iar alte d ăți un ecou din Pascal. Alt ădată parcă îl
vedem pe Arghezi, cel evocat de Valeriu Anania, cum, în

138
vremea când era deputat al comuni știlor în Marea Adunare
Națională, nu se fere ște să poarte la vedere strachina cu
pomană româneasc ă. Din Blaga, din traducerea lui a unei
poezii persane pare a fi împrumutat ă, dar cu cât ă forță, cu ce
originalitate, metafora cu din ții albi ca un șirag de perle, ai unui
câine mort, a șa cum îi apar Fiului lui Dumnezeu. Cu toat ă
încuscrirea livresc ă, această poezie, ca și întreaga oper ă a lui
Șerban Codrin, î și afirmă, cu superbie și în mod paradoxal,
originalitatea.
Ca să trecem la urm ătoarea carte a acestui autor s ă ne
amintim mai întâi c ă Paul Valèry, f ăcând într-un sonet elogiul
granatelor întredeschise, care cr ăpându-și coaja cedeaz ă
excesului gr ăunțelor ce le compun interiorul fructifer, le
compară cu frunțile de genii str ăfulgerate de mari descoperiri.
Dar nu doar descoperiri vor fi țâșnit din acele frun ți răscoapte
ci chiar și poezii, sonete, balade. Pentru c ă granatele, un cuvânt
mai rar, sunt în limbaj comun rodiile iar pomul ce le produce este desigur rodierul , iar rodul poate fi ș
i liric ca acela faimos
al lui Cezar Iv ănescu. De aici și Rodierul , culegerea de poeme
ale boierului de rit erotoman. Îns ă în noua carte e și mai
îndrăcită și mai juc ăușă verva versificatoare a poetului,
dublând într-un fel culegerea precedent ă, singularizându-se
prin aceea nu doar c ă are în cuprins numai sonete dar și prin
faptul că ele se întregesc în cununi de câte paisprezece versuri
în tot atâtea paisprezece sone te, care la rândul lor se
individualizeaz ă după cum primul vers este identic cu ultimul
din strofa precedent ă și altele, multe alte atari artificii de
tehnică a versifica ției. Căci performan ța este în primul rând una
strict formal ă, ritm, rim ă, într-o obsesie a numerelor care
trebuiesc neap ărat împlinite, adev ărate simetrii de mici
conglomerate verbale, și se poate întâmpla ca o tem ă abordată
să fi fost demult epuizat ă iar metronomul versifica ției să mai
bată încă un timp în gol.
Într-un anumit sens aceasta este poezia unui bibliotecar,

139
a unui bibliograf, a unuia scufundat într-o mare de c ărți, iar
livrescul ei este ad esea dublat de sarcasm și de un
anticomunism vehement. Uneori f ără miză prea mare în
conținut ci excelând doar în tehnici poetice, în produse ale unui
virtuoz al schemelor fixe. Și este de observat c ă atâta livresc
contamineaz ă și biografiile unor confra ți contemporani ale
căror vieți sunt evocate în rama câte-unui sonet. Dar vorbim
aici de livresc într-un sens mult mai larg decât îng ăduie sensul
propriu al termenului c ăci trimiterile nu se fac doar la c ărți ci
cu dezinvoltur ă și la muzica de mare clas ă, în modul cel mai
direct și fin competent dar și indirect. C ăci, de exemplu, f ără să
ne previn ă poetul se refer ă la un moment dat nu la legenda cu
Tristan și Isolda din indife rent care variant ă medieval ă ci chiar
la aceea din opera lui Wagner, compozitorul amintit nu doar într-un singur loc.
În general g ăsim aici o erotic ă diversă, când livresc ă,
când uneori în ton atroce, cu o senzualitate de nedep ășit.
Hiperrealismul d ă remarcabile icoane istorice ale lumii
autohtone sau dintr-o Rusie fabuloas ă ori din
țigănie. Sunt cu
totul memorabile evoc ările de o asprime sufocant ă a câmpiei,
câteva, dou ă – trei, arte poetice, un autoportret amar de un
lirism ascu țit, penetrant. Citez în încheiere, ca pe un alt Isus în
celulă al lui Radu Gyr, acest sonet performan ță de finețe și
discreție a tonalit ății lirice: „St ăm cu picioarele pe șanț și-mi
trece / O musc ă, bâzâind, pe la ureche, / Asupra altora de tot
zevzece / O mânec ă ridic, de hain ă veche; / Ne lu ăm cu vorba
despre via ță, moarte, / Nu mi-am pl ătit impozitul pe vac ă, / Nu
am de-o c ămașă, ca tot omul, parte, / Și-amară-i pâinea-în
brazdă, și săracă; / Cu plete lungi și îndestul de groase, / Mai
dă din cap, m ă-ascultă, mă-înțelege; / În preajm ă-a paradis de
spini miroase / Și, surâzând, un fir de iarb ă-alege, / Când podul
palmei-i v ăd străpuns de-o ran ă / Și-ascunsă troița în buruian ă.”
Chiar dac ă eu, trecând la ultimul exemplu din opera
respectivă, nu pot afirma, mai exact: nu îndr ăznesc să afirm

140
care este valoarea artistic ă a cărții: Testamentul din strada
Nisipuri , îmi este clar c ă în literatura noastr ă ea este antiteza
radicală a tot ceea ce s-a scris în contemporaneitate, inclusiv
față de cele pe care le-a mai publi cat acest autor, iar model, din
multe puncte de vedere, pare a-i fi fost The Cantos , fără a avea
nici pe departe și românul anvergura plurilingv ă a americanului.
Un poem pamflet, o carte de un realism feroce, nu neap ărat
prin descrieri cât în principa l prin preluarea, din limbaj
îndeosebi, a unui întreg secol, carte monstruos de mare, vast ă
cât acel secolul dou ăzeci care îi este subiect, nu poetic ă deloc
ci literară, adică impecabil scris ă, fără a beletriza nici o clip ă.
Citind-o am în țeles că realitatea în care cu to ții trăim are și un
verso al ei, o fa ță ascunsă pe care, paradoxal, de și extrem de la
vedere, nu o știe nimeni și pe care cu to ții totuși o știm
ignorând-o și regăsind-o în paginile acestei uria șe cărți. Căci în
primul rând este vorba în ea de comunismul în care cu to ții am
trăit și avem to ți fibra fiin ței îmbibat ă adânc cu el, inclusiv cei
născuți după anul 1989. Nu știu o mai complet ă pledoarie
artistică împotriva funestei ideologii. E un ocol vast, enorm,
din realitatea româneasc ă până prin cea de origine, adic ă
rusească, din care ne-a venit invazi a, cotropirea de peste o
jumătate de veac, și de sub puterile c ăreia nu ne mai putem
desprinde.
Referindu-se la un întreg secol de istorie, Testamentul…
este prin excelen ță o lucrare literar ă, aparținând evident nu
altor arte, cinematografiei de exemplu, sau muzicii simfonice,
ori artelor plastice, ci fiind prin excelen ță artă literară,
hiperrealitatea cuvintelor dominând, ea dovede ște o special ă
sensibilitate fa ță de cuvânt, vizionând lumea sub aspectul ei
verbal. Dar nu oricum ci utili zând cuvântul cu o mânie rar ă,
văzând totul ca o dec ădere spre bufonad ă și parodie, abuzând
mai mereu de un umor pe alocuri grosier și de sarcasm uciga ș.
Iar sarcasmul acesta st ă nu atât pe realit ățile istorice ori
psihologice cât pe limbajul de lemn, cules din epoca abordat ă

141
și din literatura acesteia, continuu parodiat ă prin trimiteri
indirecte chiar și la cei mai de seam ă reprezentan ți ai ei. Poate
fiind cea mai necru țătoare carte din spa țiul românesc, ea
desfășoară brutale aluzii și astfel efectueaz ă o coborâre într-o
deriziune atroce, de la Comedia dantescă la acest Testament în
care locul anticului Virgiliu este luat de un Virgil al bodegilor cu firme având nume de o cople șitoare inventivitate umoristic ă,
cel al lui Beatrice de un eventual maestru Leonid. Prefa ța lui
Aureliu Goci deconspir ă o ipotetic ă identitate a celor doi, alte
identități ar fi destul de u șor de stabilit dup ă trimiterile verbale
și după parodierea unor texte literare notorii. Dar nu aceasta
este cel mai important lucru.
Mai interesant ar fi s ă luăm în seam ă cele afirmate de
Vladimir Udrescu într-un text ce figureaz ă și aici în carte, ca
postfață a ei, și unde ni se spune c ă Testamentul… a fost scris
până în anul 1987, anul în care autorul î și începe tentativele de
publicare a lui, fiind pretuti ndeni refuzat, dar „dosarul ( bine zis
dosarul și nu cartea – nota mea I.P.) cu poeme (a) ajuns, în cele
din urm ă, printr-o întâmplare providen țială, în mâinile
istoricului literar Marian Popa, care l-a citit
și l-a păstrat fără
a-l divulga «organelor»… ”. Dar nu cumva providen ța invocată
va fi fost chiar Securitatea, pent ru care profesorul Marian Popa
elabora fi șe de istorie literar ă? În ceea ce m ă privește, înclin s ă
cred că manuscrisul acestei c ărți a fost chiar în mâinile Securit ății
care, ca în atâtea a lte rânduri, i-a cerut competentului critic și
istoric literar opinia. A șadar, deși știau groz ăviile din carte,
securiștii nu i-au aprobat autorului s ă fie un martir, un disident,
un anticomunist. Au preferat s ă-l scufunde, s ă-l înece, s ă îl
ascundă în cel mai compact anonimat. În timpul dictaturii,
pentru a fi recunoscut, proclamat opozant al regimului era necesar să intervină cel puțin două forțe în coniven ță: partidul,
eventual prin agen ții de securitate, și o forță din exteriorul țării,
ca de exemplu „Europa liber ă”. Fără contribu ția acestora, în
completă conjunctur ă, indiferent ce ai fi f ă
cut nu puteai fi decât

142
un nimeni. De aici, din aceast ă condamnare la neant se ridic ă
strălucitor autorul de azi.

143

17

La cuțit

Expresia aceasta: „anatomia liniei”, semnificativ ă și
șocantă prin nonsensul ei, este desprins ă dintr-un text tip ărit
într-o carte. Mai exact: în ceva ce are cel pu țin aparen ța unei
cărți, purtând inscrip ționate pe copert ă informa țiile: ioan
cuciurcă, argintul cuvintelor , POEME, Bucure ști, 2017, texte
imprimate impecabil și mai ales puse în pagin ă în modul cel
mai savant. Cu toate acestea, pentru a fi o carte propriu-zis ă, nu
doar o machet ă cum pare a fi acum, publica ția ar mai fi avut
nevoie să îi fie atașate o descriere CIP și emblema unei edituri
autorizate, și deși acestea lipsesc și după practicile editoriale de
azi doar autorul î și este sieși editor, faptul nu scade prea mult
din realitatea ei editorial ă, lipsurile fiind pân ă la un punct
suplinite de anexele ce cuprind dou ă recomand ări, una a cuiva
care a activat ca redactor de editur ă, cealaltă a profesorului
Mircea Borcil ă, un prestigios poetician, dup ă chiar propria
divulgare a calit ății sale și după opera care i-a asigurat
notorietatea de om de
știință filologic ă. Revenind la autorul
exclusiv al respectivei publica ții trebuie precizat îndat ă că el
este grafician, și nu oarecare ci unul de prima mân ă, dacă nu
chiar cel mai de seam ă azi. Înainte de aceast ă culegere de
poeme, Ioan Cuciurc ă a produs, dup ă enumerarea proprie,

144
desene, gravuri, printuri, afi șe, fotografii. Și mai ales a formatat
albume, c ărți nu doar de ținută ci cu o originalitate aparte,
întrucât din forma lor exterioar ă le puteai ghici autorul
grafician. Intuiesc aici, la el , un complex ca acela al arhitec ților,
cu care este într-un fel înrudit și a căror lume o frecventeaz ă,
iar ei sunt nemul țumiți de ingerin țele celor care le-au comandat
proiectele unor case pe care au tendin ța să le considere ca fiind
exclusiv ale lor. Faptul c ă primesc bani pentru munca pe care
o depun nu îi convinge suficient c ă trebuie s ă împartă
cu comanditarul responsabilitatea auctorial ă pentru opera
arhitectural ă. Văzând cât de puternic ă îi este pers onalitatea de
artist, presupun c ă Ioan Cuciurc ă va fi fost nu doar o singur ă
dată stânjenit de faptul c ă acele cărți, la aparen țele cărora a
muncit, nu îi apar țin în exclusivitate, c ă nu le este autor unic.
Soluția? Dacă ar fi fost arhitect s ă își edifice o cas ă proprie iar
ca grafician s ă își creeze o oper ă exclusivă, neîngăduind ca și
altcineva s ă contribuie la realizarea ei, inclusiv textele cu a
căror grafic ă se preocup ă să îi aparțină, în calitatea mai rar ă de
autor complet, produc ător nu doar al unei c ărți ci al unui obiect
artistic, carte oper ă de artă în cel mai deplin sens, a șa cum este
cea la care tocmai m ă refer.
Ca să se înțeleagă mai bine ce vreau s ă spun cu aceasta
aș vrea să amintesc c ă circula în epoc ă o replică a lui Lucian
Blaga pe când publicarea sa era prohibit ă, fapt ce nu era
recunoscut în mod oficial, pe fa ță, iar cei responsabili utilizau
tot felul de tertipuri pentru a-l am ăgi pe poet. I se spunea c ă
redacția la care î și dusese textele spre publicare întârzie
tipărirea lor fiind în c ăutarea unui dificil de g ăsit grafician, nu
un oarecare ci doar unul pe m ăsura genialelor poeme care
urmau a fi editate. Exasperat de succesivele amân ări, poetul ar
fi exclamat cu n ăduf: Ce conteaz ă ilustrațiile, ele pot fi ale
oricui, pentru c ă importante sunt doar poeziile mele! L-ar fi
putut contrazice dac ă nu alte exemple atunci m ăcar acela al
culegerii proprii de t ălmăciri Din lirica universal ă a cărei

145
performan ță editorial ă o împarte cu excep ționalul autor al
graficii, pictorul A. Demian. Spre deosebire de marele poet, Ioan Cuciurc ă parcă ar spune c ă nu atât textul unei c ărți este
important cât îndeosebi structura ei, toat ă ființa livrescă pe care
o propune, icoana ei propriu-zis ă, ce imagine introduce ea în
lume. El este original în tot cee a ce face, agresiv recognoscibil
îndeosebi prin chipul produc țiilor sale. Ele sunt întotdeauna „la
cuțit”, oglinda paginii nefiind înconjurat ă de un minim spa țiu
alb. Deși, din totdeauna, s-a impus procedeul ca paginii tip ărite
să i se confere o ram ă, un spațiu care separ ă, fie că este o
pagină cu text, fie o copert ă, fie un desen, o grafic ă, o gravur ă
(faimosul lighean!, urma pl ăcii metalice în care acidul a incizat
în negativ imaginea de reprodus). Dar modern ă este tocmai
atitudinea contrar ă, iar artistul nostru este în mod radical fidel
acestei lipse de prejudec ăți prin care dimensiunile con ținutului,
imagine dar și text, invadeaz ă întreaga suprafa ță la dispozi ție,
încât atunci când pagina sau paginile în cauz ă trec în tipografie
pe sub cu țitul ghilotinei s ă fie ignorat ă posibila ram ă
, să fie
exclusă în sensul cel mai propriu de ghilotina care decupeaz ă
cartea obiect de art ă. Așadar conținutul se revars ă peste marginile
paginii. Precum în cazul sculpturii soclul, la grafic ă respectiva
ramă goală pune o distan ță între oper ă și consumatorul ei,
discrimineaz ă între crea ție și cel căruia îi este oferit ă spre
consum estetic, imprimând o oarecare solemnitate. În vremurile de azi, și Ioan Cuciurc ă este prin excelen ță al zilei de azi și de
mâine, e abolit ă separația respectiv ă iar opera se ofer ă cu
brutalitate privitor ului, îl invadeaz ă și și-l include în f ăptura ei,
sugerând astfel c ă suntem p ărți ale marelui tot, doar fragmente
dintr-o poveste mult mai mare sau poate din una f ără sfârșit.
Chiar textele pe care autorul lor le nume ște poeme sunt ni ște
notații discontinui, pagini rupte dintr-un nesfâr șit jurnal de
atelier. E un detaliu acesta, poate cel mai adesea neluat în
seamă dar cu o semnifica ție intens
ă, presupunând printre altele
și renunțarea la ipotetica solemnita te pe care o conferea

146
marginea alb ă a pagini. În cazul de fa ță, această abolire a
chenarului alb este adev ărata semn ătură prin care graficianul
nostru se identific ă.
Când autorul scrie expresia: an atomia liniei, de la care
am pornit în aceste considera ții, cred că el vrea s ă spună mai
degrabă anatomia operat ă de linie, pentru c ă asemeni punctului
și suprafeței linia este doar o limit ă, mai degrab ă o abstrac ție,
nu are o f ăptură proprie pe care s ă poată fi efectuat ă o disecție,
ea doar delimiteaz ă, face incizii, îndeosebi în cazul unui artist
de factura celui de aici. Este în felul ei și mai ales la îndemâna
lui Ioan Cuciurc ă un bisturiu care taie în realitatea lumii în mod
miraculos. Îndeosebi în fa ța desenelor sale constat cât de
boante, de tocite sunt și cele mai rafinate cuvinte, fa ță de liniile
mai subțiri decât firul de p ăianjen cu care desenatorul acesta
descrie lumea sugerând translucidele straturi suprapuse care o alcătuiesc. Într-o atare linie, de o infinitezimal ă subțirime și
totuși violent prezent ă, te poți și răni. Tipografilor, pe când
manevreaz ă colile de hârtie cu care alimenteaz ă mașinile de
tipărit, li se întâmpl ă să se taie la mâini, sunt incizii minime în
tegumentul palmelor muncitorulu i dar extrem de dureroase,
producând nu atât durere cât o usturime acut ă, paralel cu o
sângerare mai mult simbolic ă, aproape insesizabil ă dar nu mai
puțin reală, supurare de limf ă roșu alburie, ireal ă. Dar
însângerarea descris ă aici pe un caz concret este înc ă mult mai
adevărată în sensul figurat întrucât artistul î și pericliteaz ă viața
transferându- și-o în oper ă, făcând transfuzie de for ță vitală de
l a e l l a o p e r ă, rănindu-se grav prin a tingere cu conturele
ascuțite ale lumii pe care o înf ățișează.
În felul ei, linia este chiar nesfâr șirea, nefiind segmentat ă
ea nu are început și nici sfâr șit, în desf ășurarea ei e o for ță
magică supremă. Un desenator vede realitatea ca și cum ar
privi-o printr-o lup ă uriașă, la un microscop chiar. Cu ajutorul
liniei artistul analizeaz ă lumea, harul s ău decupând sec țiuni,
făcându-le vizibile și pentru noi, oamenii de rând care suntem

147
prin compara ție mai degrab ă orbi. Așadar, linia este în acest
sens cunoa ștere iar în alt sens este crea ție în măsura în care nu
doar știe lumea ci o și comunic ă, o scrie iar scrisul este
deopotriv ă sacru și frumos. Ioan Cuciurc ă consemneaz ă faptul
că în regiunea F ăgărașului din care este el originar la adresa a
ceva frumos, despre ceva bine f ăcut se folose ște expresia „zici
că-i scris”. El dezv ăluie astfel faptul c ă scrisul are și sensul
ascuns de superlativ pentru frum os. Dar în modul cel mai direct
desfășurarea liniei este sacrul însu și, scriind sau desenând
conture ea este hiero-glifa, litera sfânt ă, semn mai mult sau mai
puțin abstract. Iar scribul, mânuitorul liniei, vede în ve șnicie.
Am făcut și eu cândva experien ța de a întârzia câteva minute
lungi în fa ța Scribului egiptean din muzeul Luvru, privindu-l în
ochii lui înfrico șători, trăind astfel senza ția inegalabil ă că noi
oamenii suntem mai degrab ă neant, în m ăsura în care cel care
scrie vede de peste milenii, prin noi și dincolo de noi, în
realitatea absolut ă, vede adev ăruri inaccesibile muritorilor de
rând.
De-a lungul a multor secole cartea a fost considerat ă ca
fiind o imagine, o chintesen ță, un rezumat a ceea ce este în
esența lui universul. Ioan Cuciurc ă este posesorul unei formule
proprii, originale, de a se raporta la lume, utilizând un amestec când abstract când brutal de concret. Iat ă în ce mod imediat
exprimă el relația dintre scris și universul pe care îl vie țuim:
„La arat fiind, bunicul îmi atr ăgea atenția asupra frumuse ții
brazdei. / Ea trebuia s ă fie întoars ă, continuă, fiecare trebuia s ă
se-alipeasc ă celeilalte, / Era un fel de-a desena cu plugul pe
pânza pământului. / Brazd ă lângă brazdă, urzeala pe care urma
să se năvădească covorul câmpului.” Sau alt ă dată, aceiași
comparație revenind mult mai concis: „an de an / bunicul
întorcea p ământul / de pe-o parte pe alta / precum foile unei
cărți / în care / autorul adânc ascuns / nu se l ăsa / descoperit”.
Aceste imagini, p ășuniste în felul lor, mi-l aduc în gând pe cel
mai de seam ă filozof din secolul trecut, cu toate ale lui, cu

148
elogiul pe care îl face locuirii în provincie, al ături de
elementele simple ale vie ții și de la în țelegerea lor urcând
metafizic pân ă la cele mai înalte culmi ale sensului lumii.
Martin Heidegger, c ăci despre el este vorba, a privit și el în
urma plugarului și a înțeles că „Gândirea las ă, prin rostirea ei,
brazde abia v ăzute în limb ă. Ele sunt și mai șterse decât
brazdele pe care le las ă în urmă-i, pe câmp, plugarul cu pas
domol.” (traducere Thomas Kleininger și Gabriel Liiceanu).
Graficianul-poet la care m-am refe rit în acest text, fiind în arta
sa un creator modern la zi, nu și-a pierdut leg ătura cu temeiul
căruia îi apar ține prin origine și gândire artistic ă.

149

150