Tehnologii Utilizate In Obtinerea Produselor Apicole Secundare

CAPITOLUL I

INTRODUCERE

Scopul și obiectivele proiectului de disertație

Scopul lucrării este realizarea unui studiu de prefezabilitate în vederea înființării unei stupine cu număr restrâns de familii în condițiile existenței unei baze melifere modeste. În acest sens este testată eficiența economică a unui astfel de demers.

Obiectivele lucrării de disertație au constat în:

prezentarea importanței apiculturii și a albinelor pentru economia umană, dar și din perspectiva procesului de polenizare, vital pentru existența plantelor cu flori;

prezentarea grupelor mari de insecte polenizatoare în ecosisteme naturale și a celor utilizate în polenizarea direcționată economic.

identificarea bazei melifere din zona în care urmează să fie amplasată stupina, din perspectiva obținerii unei diversități de produse apicole și asigurarea unui fond de polenizatori local.

evaluarea bazei melifere conform clasificării pe categorii de folosință a terenurilor din zona studiată

Determinarea capacității bazei melifere după modul de folosință al terenurilor

Calculul numărului de familii de albine care pot intra în componența stupinei de așa manieră încât flora locală să poată asigura o activitate economică rentabilă și resurse pentru dezvoltarea normală a coloniilor.

Stabilirea normelor sanitar veterinare și de protecția muncii în stupină

Evidențierea produselor apicole secundare ce pot fi obținute și a proprietăților acestora

Întocmirea unei balanțe economice

Istoricul apiculturii în lume

După resturile organice pietrificate, paleontologii apreciază că plantele producătoare de nectar și polen, ca și insectele polenizatoare și culegătoare au apărut în urmă cu 150 – 100 de milioane de ani. Este și perioada în care angiospermele sau plantele cu flori au devenit plantele dominante pe Pământ (Weber, 2012). Insectele polenizatoare printre care se numără și speciile de albine, se presupune că au apărut cam în aceeași perioadă, fiind și cauza principală a speciației și evoluției plantelor cu flori (Gorelick, 2001). Albinele sunt unul dintre grupurile cele mai importante de polenizatori fiind reprezentat prin aproximativ 20000 de specii.

[NUME_REDACTAT] sunt cunoscute un număr de 13 albine melifere fosile ce provin din perioade geologice și zone geografice diferite. Numărul acestora este relativ redus, dar arată faptul că albinele au apărut în perioada cretacică de mijloc, acum aproximativ 140-110 milioane de ani (Cappellari și al., 2013).

În căutarea hranei, omul primitiv a descoperit prin scorburile arborilor și prin găuri de stâncă aroma și dulceața fagurilor de miere, pe care le culegeau la început foarte greu fiindcă riscau din cauza înțepăturilor, folosind ca mijloc de apărare apa, după care mai târziu folosind și fumul. Pentru a-și apropia albinele de case, oamenii au tăiat scorburile în care stăteau albinele, după care și-au confecționat coșnițe din nuiele sau alte materiale, învelite la exterior cu argilă, creând primii stupi primitivi.

Omul recolta miere încă din mezolitic, cu mulți ani înainte de Hristos, deoarece în unele gote din provincia Araňa din regiunea Valencia, într-o pictură foarte veche apare omul care recolta miere ce se făcea într-un cuib sălbatic aflat într-un copac. Un alt indiciu vechi apare în Egipt, și este reprezentat de o hieroglifă a unei albine gravată pe o piatră funerară, iar într-un templu situat în orașul Abusir există basoreliefuri care ilustrează extracția mierii prin presare. Dovezi ale domesticirii albinelor se cunosc încă din anii 2600 î.e.n. în Egiptul antic, anii 650 î.e.n. în Grecia care au transmis această ocupație romanilor (anii 150 î.e.n.) (vanEngelsdorp și Meixner, 2009).

În provincia Nippur, actualul Irak au fost descoperite niște tabele pe care sunt inscripționate unele rețete de medicamente și pansamente pe bază de miere și ceară. [NUME_REDACTAT] antic, mierea și ceara erau folosite de preoți în cadrul unor ritualuri, mierea se folosea la conservarea fructelor, iar alături de alte substanțe, mierea și ceara erau folosite la îmbălsămarea cadavrelor. Unele descoperiri arheologice au scos la iveală că albinele stilizate figurau în numeroase morminte și pe statui.

Atât biblia cât și unele cărți sfinte musulmane, amintesc de miere și de faguri, iar în India antică se relatează despre un vindecător renumit în jurul anului 1400 î.Hr. care cunoștea opt sortimente de miere, fiecare cu anumite caracteristici de vindecare și terapeutice, produse de albine melifere, albine fără ac și viespi (Crane, 2000).

La unele popoare din Orient și din Orientul mijlociu tradiția era de a se pune pe mormintele unor persoane care s-au evidențiat în timpul vieții prin hărnicie și curaj. În timpul războaielor din Orientul mijlociu, stupii din lut ars cu albine erau catapultați asupra vrăjmașilor care erau copleșiți de înțepăturile albinelor (Mărghitaș și Bura, 2005). Materialele folosite la construirea stupilor pentru fiecare zonă geografică erau extrem de variate la fel ca și forma lor constructivă în funcție de climă și gradul de civilizație. [NUME_REDACTAT], apicultura era practicată înainte de perioada creștină, albina meliferă europeană (Apis mellifera) fiind cea mai răspândită și adaptată specie.

Apicultura se dezvoltă într-un ritm rapid începând cu secolul al XVII-lea când se fac o serie de descoperiri științifice legate de viața socială, anatomia, biologia și ecologia albinelor, precum și importante contribuții în cunoașterea procesului de polenizare. Astfel: naturalistul olandez Schwamerdan (1637-1680) studiază cu ajutorul microscopului inventat de el anatomia albinei, arătând că ,,regele albinelor” este de fapt o femelă (matca). [NUME_REDACTAT] descoperă în anul 1811 importanța polenizării plantelor cu ajutorul albinelor și în urma observațiilor făcute elaborează pentru acea perioadă o valoroasă lucrare în acest domeniu. Renumitul naturalit și om de știință [NUME_REDACTAT] face pentru prima dată o fundamentare științifică a importanței polenizării încrucișate experimentând timp de 11 ani efectul polenizării pe 57 de specii de plante. [NUME_REDACTAT] Huber (1750-1831) dovedește că ceara nu este culeasă de pe flori, ci este produsă de albină, precum și faptul că matca se împerechează în afara cuibului. [NUME_REDACTAT] (1783-1857) pentru studiul biologic al albinei construiește primul stup de observație cu pereți de sticlă. Dzierzon (1811) descoperă partenogeneza la albine, dovedind că trântorii rezultă din ouă nefecundate (Almași, 2015).

La începutul secolului al XIX-lea sunt inventați primii stupi sistematici utilizați și în present P. I. Procopovici (1814), Dzierzon (1834), Langstroth (1851), Layens (1880) și Dadant (1880). Sunt elaborate și unelte utile în creșterea albinelor cum sunt presa pentru producerea fagurilor artificiali sculptată în lemn, extractorul de miere sau rama mobile.

În secolul al XX-lea sunt dezvoltate tehnologii moderne de creștere, înmulțire și exploatare a albinelor. Se face o trecere clară de la un sistem empiric de practicare a apiculturii la unul fundamentat științific. Apar fermele și organizațiile apicole, dar în egală măsură și problemele datorate fenomenului de globalizare și dezvoltare economică (boli și dăunători noi, utilizarea excesivă a pesticidelor, sistemele de comunicații care conduc la dezorientarea albinelor, utilizarea antibioticelor, introducerea unor rase noi de albine etc.).

Apicultura devine la scară largă, din ce în ce mai pregnant o afacere organizată pe principiul eficienței economice. În prezent există alternativa practicării apiculturii ca hobby atât în zone rurale cât și în spațiul urban. Interesul pentru practicarea apiculturii în orașe este legat direct de cel pentru practicarea agriculturii urbane. În multe orașe ale lumii (Londra, Paris, Pittsburgh, Vancouver, Ontario, [NUME_REDACTAT] etc.) s-au dezvoltat comunități de apicultori, care îmbină practicarea apiculturii cu înființarea de grădini și spații verzi urbane (Repasky, 2012). Au apărut măsuri legislative, programe de educație a comunităților iar în zonele urbane sărace apicultura urbană este privită din perspectiva asigurării unei resurse de hrană sau surse de venituri. Astfel în [NUME_REDACTAT], Africa de Sud, un oraș cu un nivel ridicat al sărăciei și șomajului au fost dezvoltate și implementate programe guvernamentale pentru practicarea apiculturii (Cadwallader și al., 2011).

1.2. Istoricul apiculturii în [NUME_REDACTAT] documentații istorice arată că pe teritoriul vechii Dacii, creșterea albinelor căpătase o mare dezvoltare. Unii scriitori istorici relatau că hrana dacilor consta în primul rând din miere, legume, lapte și foarte puțină carne deoarece credința acestora în unii zei îi oprea (Marc, 2013; Almași, 2015).

Cele mai vechi date referitoare la albine sunt oferite de Aristotel în lucrarea „ Istoria animalelor”. Plinius cel Bătrân (24 – 79 d.Hr.) în enciclopedia „Istoria naturală” rezervă apiculturii un loc important, produsele stupului fiind recomandate pentru tratarea contuziilor și plăgilor și la prepararea cremelor cosmetice. Virgilius (70 – 19 d.Hr.) în poemele sale „ Georgicele”, dedică spații importante albinelor (Mărgăritaș, Bura, 2005).

În timpul ocupării romane creșterea albinelor a căpătat un avânt mare prin introducerea unor metode noi, care au fost aduse de către romani.

Despre dezvoltarea apiculturii în [NUME_REDACTAT] nu se știu prea multe scrieri decât numai spre sfârșitul evului mediu. Numeroasele scrieri atestă că apicultura devenise un lucru rentabil și în consecință majoritatea conducătorilor din [NUME_REDACTAT] au acordat o serie de avantaje și privilegii pentru negoțul cu ceară, scutirea de dări donații gratuite, prin eliberarea unor urice și hrisoave pentru a încuraja această preocupare (Mârza și Nicolaide, 1990).

Apicultura pe terenurile mănăstirilor și a bisericilor căpătase o dezvoltare mai mare decât pe cele ale boierilor. Creșterea albinelor pe terenurile mănăstirilor a fost încurajată de unii conducători prin danii și scutirea de dări pe stupi, ocupația fiind considerată utilă cultului bisericesc prin ceara obținută care era folosită la confecționarea lumânărilor și realizarea altor venituri.

În secolul XVIII-lea, conform unor documente, în Moldova și Muntenia erau peste un milion de stupi. O statistică din anul 1763 menționează că la acea dată erau 670000 de stupi. Dar începând din acest secol, apicultura în [NUME_REDACTAT] întră într-un proces de regres ca urmarea dijmuitului excesiv și creșterii dărilor către stat de miere și ceară.

Declinul apiculturii s-a accentuat și datorită orientării oamenilor către consumul de zahăr și folosirii petrolului la iluminat în defavoarea lumânărilor de ceară.

În apicultură, pretutindeni au început să se realizeze progrese ca urmare a unor importante descoperiri. În 1814 I..P. Prokopovici inventează stupul sistematic mobil cu rame. Au continuat Dzierzon(1834), Langstroth (1851), Layens (1880) și Dadant (1880) care au inventat și construit noi tipuri de stupi sistematici (Burducea, 2013). În anul 1857 [NUME_REDACTAT] inventează presa de confecționat faguri artificiali, iar în 1865 [NUME_REDACTAT] Eder inventează extractorul centrifugal pentru miere.

Toate aceste descoperiri au revoluționat întreaga tehnică apicolă de pe glob înlăturându-se neajunsurile apiculturii primitive, când omul nu putea interveni în viața coloniei de albine, iar recoltarea mierii și cerii se făcea adesea prin distrugerea celor mai valoroase familii de albine.

S-a deschis, astfel o etapă nouă de aplicare a unor tehnologii moderne de creștere și exploatare a familiilor de albine care stau și astăzi la baza progresului în apicultură.

Cu toate ca se făcuseră aceste descoperiri, apicultura din țara noastră intrase într-un profund proces de regres datorită dărilor de tot felul dar și datorită dezvoltării agriculturii pe seama desțelenirilor unor mari suprafețe de pășuni și fânețe și tăierilor masive de păduri.

[NUME_REDACTAT] sprijinirea și dezvoltarea apiculturii se face destul de târziu abia în secolul al XVIII- lea de [NUME_REDACTAT] care în anul1767 înfiițează la Viena, prima școală de apicultură, unde se pregăteau cadre calificate în mod gratuit și la care participă numeroși apicultori din Bucovina, Banat și Ardeal, iar în anul 1775 cancelaria imperială emite un decret de scutiri de dări și alte privilegii favorabile dezvoltării apiculturii. Datorită acestor măsuri în secolul al XIX-lea apicultura din Transilvania face mari progrese mai ales în Banat, unde ca urmare a modernizării s-a ajuns la practicarea unui stupărit sistematic și rațional, care a permis chiar exportul de miere și material biologic (albina bănățeană) în țări ca Anglia, Austria, Elveția și Germania. La progresul apiculturii în Transilvania a contribut apariția și promovarea literaturii de specialitate în limba română, precum și organizarea celei dintâi asociații apicole din România (Almași, 2015).

Trecerea de la apicultura tradițională (Foto 1) la cea rațională, fundamentală științific (Foto 2), pe cunoașterea biologiei și vieții albinelor s-a datorat pentru început muncii neobosite a unor mari iubitori ai albinelor, ca apoi prin cercetarea științifică de specialitate să cunoască o dezvoltare foarte mare.

Foto 1. Stupi tradiționali confecționați din nuiele și pământ ([NUME_REDACTAT] – Cluj-Napoca) (în original)

Foto 2. Stupi sistematici utilizați în creșterea albinelor (Târg apicol 2014 – Cluj-Napoca) (în original)

Etapa 1930 – 1957 este caracterizată prin înființarea Secției de Apicultură din cadrul [NUME_REDACTAT] Zootehnic, devenit în anul 1947 Institutul de [NUME_REDACTAT]. Un rol de seamă în dezvoltarea și modernizarea apiculturii românești a avut [NUME_REDACTAT] de Albine din România înființată în anul 1957, organizație care în 1958 a aderat la [NUME_REDACTAT] a Asociațiilor de Apicultură – Apimondia. Etapa 1957 – 1974 o reprezintă înființarea [NUME_REDACTAT] de Cercetări pentru Apicultură și Sericicultură. În anul 1971, ia ființă un al doilea nucleu de cercetare științifică prin crearea Centrului de studii Proiectări și Învățământ al [NUME_REDACTAT] de Albine. O etapă superioară în cercetarea apicolă are loc în anul 1974, prin înființarea Institutului de Cercetare pentru Apicultură al [NUME_REDACTAT] de Albine, institut devenit ulterior Institutul de Cercetare și Producție pentru Apicultură, iar actualmente Institutul de Cercetare – Dezvoltare pentru Apicultură (Mărghitaș și Bura, 2005).

După anul 1989 s-a înregistrat o scădere drastică a numărului coloniilor de albine de la 1418 mii colonii în 1989 la doar 614 mii în 2000 după care începe să se resimtă un reviniment. În ceea ce privește producția de miere, aceasta s-a redus în aceeași măsură, sugerând că apicultura a fost practicată de profesioniști.

Această stare de lucruri s-a datorat mai multor cauze printre care: răspândirea varroozei a prins descoperiți pe mulți apicultori amatori care pierzând coloniile au renunțat la apicultură; reducerea culturilor intensive de floarea – soarelui, plante tehnice și furajere care asigurau importante culesuri de producție; insuficiența educație a consumatorilor despre proprietățile dietetice și terapeutice ale produselor apicole, inclusiv reducerea puterii de cumpărare a acestora.

Față de posibilitatea de care dispune țara noastră, efectivul de familii de albine și producția apicolă ar putea crește substanțial, mai ales că această ramură nu este energofagă și nu necesită investiții mari, iar [NUME_REDACTAT] creează facilități însemnate apicultorilor. În același timp trebuie să crească numărul apicultorilor, interesul și nivelul de calificare al acestora pentru această îndeletnicire, care pe lângă veniturile obținute, ajută la creșterea producțiilor agricole prin asigurarea polenizării și are un important rol ecologic.

Dezvoltarea apiculturii din România în perioada actuală și în perspectivă trebuie să pună accent pe intensificarea și diversificarea producției apicole, creșterea efectivelor de familii de albine și a performanțelor biologice și productive, asigurarea calității producției și armonizarea legislației autohtone din domeniul apicol cu reglementările [NUME_REDACTAT]. Se apreciază că România dispune de resurse importante pentru sporirea în continuare a numărului de stupi, unele studii evidențiind faptul că există condiții ca în anul 2025 să se ajungă la un efectiv de 2.100.000 stupi, de la care să se obțină 42.000 tone de miere (Almași,

CAPITOLUL II

IMPORTANȚA INSECTELOR ÎN POLENIZARE

Polenizarea este un proces vital pentru toate plantele cu flori, iar pentru realizarea ei cu succes, natura a creat soluții foarte ingenioase. Plantele, spre deosebire de animale sunt sesile motiv pentru care și-au dezvoltat adaptări și strategii diferite pentru înmulțire și dispersie. Speciile entomofile sunt nevoite să se bazeze pe insecte ca vectori în transportul polenului de la o plantă (sau o parte a plantei) la alta, și pentru a produce semințe.

Polenizarea este importantă pentru plante deoarece fără acestea speciile nu s-ar putea reproduce. Este asigurată de asemenea diversitatea și evoluția speciilor de plante. Răspândită în special la plantele de cultură, autopolenizarea conduce în timp la sterilitate, adaptabilitate scăzută și reducerea productivității. Polenizarea încrucișată, când polenul ajunge pe stigmatul unei flori diferite, prezintă un avantaj față de autopolenizare, prin creșterea adaptării la condițiile de mediu, vigoare crescută a noilor generații sau cantități mai mari de fructe și semințe (Lloyd și Schoen, 1992).

Există două tipuri mari de polenizare și anume abiotică și biotică. Atunci când în procesul de polenizare nu sunt implicate organisme vii se discută de o polenizare abiotică care poate fi anemofilă sau hidrofilă. Polenizarea biotică este esențială pentru asigurarea echilibrului, evoluției și menținerii biodiversității ecosistemelor terestre. Insectele sunt cele mai importante organisme implicate în polenizarea biotică, dar polenizatori importanți sunt și păsările, liliecii, rozătoarele și omul. Aproximativ 75% din culturile existente pe glob, care asigură o parte semnificativă a hranei populației umane au o polenizare mediată de către animale (Rehel și al., 2009). Din grupul mare al insectelor polenizatoare fac parte: bondarii, albinele melifere și solitate, viespile, muștele, furnicile, gândacii, moliile și fluturii (Abrol, 2011).

Printr-un proces îndelungat de coevoluție atât plantele cât și polenizatorii și-au creat adaptări speciale. Plantele au dezvoltat metode speciale pentru atragerea polenizatorilor (oferirea polenului și nectarului drept recompensă, tipuri variate de inflorescențe pentru a avantaja anumiți polenizatori, culori variate ale florilor, sau adaptari morfo-anatomice). Speciile polenizatoare s-au specializat prin modificarea unor părți ale corpului pentru a facilita polenizarea (aparat bucal, apendici locomotori, forma corpului, pilozitate etc.).

Florile plantelor polenizate de către insecte au în general culori vii și mirosuri puternice. Dacă florile sunt mici atunci aceasta formează buchețele, ori sunt înconjurate de petale colorate, pentru a stârni cât mai mult interesul insectelor. Grăunciorii de polen la florilor adaptate polenizării entomofile sunt în general mai mari decât cei de la plantele anemofile, și adesea au o suprafață lipicioasă pentru a adera mai ușor de corpul insectelor. La aceste plante se pot întâlni tehnici impresionante de atragere a insectelor și formele cele mai uluitoare de adaptare. Plantele ale căror flori au forme asemănătoare cu o ceașcă ori cu margareta, cum este piciorul cocoșului sau chiar margareta, utilizează aproape orice insectă ce trece prin apropiere. În afara albinelor care le vizitează, se folosesc și de gândaci, furnici sau chiar și de mamiferele mai mici care trec pe lângă ele, prin alipirea grăunțelor de polen de corpul lor. Există plante care pot fi polenizate numai de anumite tipuri de insecte, dar există și plante ale căror flori pot fi polenizate numai de insecte care posedă aparate bucale adaptate (proboscis), cum sunt albinele și fluturii.

2.1. Polenizarea mediată de insecte în ecosisteme naturale

Încă din timpurile străvechi, insectele polenizatoare au avut un rol important în evoluția vieții pe pământ. Ca și agenți polenizatori au contribuit la dezvoltarea florei, la răspândirea plantelor ce acopereau ecosistemele zonale și continentale. Marea răspândire pe care o cunosc în prezent rasele de insecte polenizatoare denotă o capacitate de adaptare a acestor insecte la cele mai variate condiții de relief, climă și vegetație.

În comparație cu alte specii, insectele polenizatoare, datorită particularităților lor biologice, prezintă un foarte puternic caracter conservator, în sensul că intervenția omului în viața și activitatea lor nu se poate face decât în acord cu instinctele speciei, puternic consolidate genetic.

Insectele polenizatoare dintr-o familie formează o unitate socială bine definită și organizată instinctual după reguli riguroase caracteristice și altor insecte sociale, cum ar fi furnicile. De aceea aceste insecte singure, în afara familiei, nu pot trăi, fiind absolut dependente de viața în interiorul familiei.

Insectele reprezintă un grup extrem de diversificat estimat la mai mult de un milion de specii, din care aproximativ 850.000 de specii sunt descrise, marea majoritatea a acestora trăind în zone tropicale (Stork, 2007). Chiar dacă acestea au fost inventariate, descrise și depozitate în colecții științifice, foarte puțin se cunoaște despre distribuția și relațiile trofice pe care acestea le realizează la nivelul ecosistemelor. Aceste cunoștințe sunt necesare pentru a înțelege legătura dintre biodiversitate și funcționarea ecosistemelor natural.

Aportul speciilor polenizatoare în polenizarea plantelor entomofile, agricole și forestiere, este astăzi tot mai mult recunoscut în lumea întreagă. Estimarea acestui aport de către specialiști și economiști din domeniu a condus la concluzia că, veniturile obținute din valoarea în ansamblu de către apicultor a produselor apicole. Deci agricultorul are mai mult de câștigat de pe urma speciilor polenizatoare decât apicultorul.

Contribuția albinei melifere, dar și a celorlalte specii polenizatoare la polenizarea culturilor agricole și a plantațiilor de arbori fructiferi și forestieri este astăzi cu atât mai actuală și obligatorie cu cât dispariția polenizatorilor spontani s-a accentuat, din cauza extinderii tratamentelor cu chimicale împotriva dăunătorilor vegetali și animali.

În același timp, apariția plantelor pomicole în masive mari, intensive și a culturilor tehnice și semincere pe suprafețe întinse a creat noi probleme și cerințe pentru polenizarea entomofilă.

De asemenea, este interesant faptul că, în paralel cu polenizarea plantelor cultivate, albinele au un rol important și în polenizarea florei spontane, îndeosebi a speciilor entomofile, erbacee și arborescente, care prin fructificația lor abundentă, asigură hrana pentru multe păsări dar și animale sălbatice folositoare, cum ar fi: fazanii, prepelițele, ciocănitoarele, graurii, căprioarele, iepurii, porcii mistreți, etc.

Totodată, prin activitatea de polenizare, albinele dar și celelalte insecte polenizatoare contribuie la conservarea și răspândirea multor specii vegetale spontane, între care unele plante furajere deosebit de valoroase, ceea ce influențează favorabil compoziția floristică a pajiștilor și fânețelor naturale.

La început albinele au fost cunoscute și apreciate doar pentru mierea pe care o produc. Acum le este recunoscut un merit cu mult mai mare, acela de a fi agenți polenizatori. Pentru mulți oameni însă, polenul înseamnă alergie, iar albina un ac ce înțeapă. Totuși, pentru fiecare îmbucătură din 3 pe care o înghițim ar trebui să mulțumim unei albine sau a unui alt polenizator.

Vântul, gravitația, apa, păsările, liliecii și insectele sunt agenții care realizează polenizarea celor aproximativ 250.000 specii de plante care depinde, de reproducere, de polenizare. Animalele asigură polenizarea a peste din culturile care asigură hrana omului și a peste 90% din toate plantele cu flori de pe glob. În cele mai multe cazuri polenul este transportat de pe o plantă pe alta și ajunge pe inflorescențe, respectiv pe organele femele florale prin intermediul insectelor. Peste 805 din plante sunt polenizate cu ajutorul insectelor.

Din cele aproximativ 100 de culturi care hrănesc omenirea, doar 15% sunt polenizate de către albinele melifere întreținute în stupi sistematice, în timp ce mai mult de 80% sunt polenizate de albine sălbatice ( numai în America de Nord sunt peste 3000 de specii de albine sălbatice, majoritatea solitare) și alte insecte ( fluturi, bondari, muște, etc.).

Dispariția roiurilor de albine, dar și a celorlalte specii polenizatoare din întreaga lume ar provoca un dezechilibru major în ecosistem, fapt ce ar afecta dramatic și pe oameni. Natura are mecanisme complicate care susțin ritmul vieții, iar dispariția unei rotițe, oricât ar fi de mică, poate de peste cap întreg angrenajul. Unele studii efectuate la noi în țară dar și în străinătate demonstrează că în ultimii șase ani familiile de albine dispar într-un ritm îngrijorător. Este de știut faptul că albinele sun singurele insecte care polenizează 250.000 de plante beneficiind de pe urma micilor zburătoare, astfel fiind asigurată hrana pentru majoritatea animalelor. Fără acestea vor dispărea legume, fructe dar și furajele pentru animale, iar consecințele pe termen scurt sunt ușor de anticipat. În ultimi 35 de ani albinele sălbatice au dispărut în proporție de circa 905, acestea fiind în acest moment de negăsit în anumite zone de pe glob. Așa stând lucrurile este de la sine înțeles de ce specialiști în domeniu caută cu febrilitate care sunt cauzele care afectează albinele, în condițiile în care 50% din acestea dispar după polenizare. Cele mai dramatice statistici vin din unele țări cum ar fi S.U.A, Germania sau Anglia, state care au industrii foarte dezvoltate.

Pesticidele, apa contaminată și radiațiile produse de antenele de telefonie mobilă sunt printre principalele cauze care afectează micuțele viețuitoare. Radiațiile electromagnetice ale telefoanelor mobile interferează cu sistemul de navigație al albinelor. Dezorientate acestea nu mai pot să regăsească drumul spre colonie și în final mor. Un studiu realizat a arătat că albinele refuză să revină în stup atunci când în apropierea acestuia sunt plasate telefoane. O altă problemă majoră o reprezintă culturile modificate genetic, care ar afecta grav albinele după ce acestea le polenizează. Procesul de dispariție a albinelor poartă denumirea de „ anomalia colapsului coloniei” și se produce în momentul în care albinele dintr-un roi dispar brusc, lăsând în urma lor neajutorate, regina și larvele.

Fragmentarea habitatelor este o cauză importantă dispariției speciilor polenizatoare. Suprafețele mari de habitat dispun de o abundență și o diversitate mai mare a resurselor. A fost demonstrate faptul că albinele melifere, albinele sălbatice și dipterele din familia Syrphidae răspund în mod pozitiv la creșterea diversității de plantelor cu flori în fragmentele de habitat. Ca atare și diversitatea speciilor de insect polenizatoare este corelată pozitiv cu diversificarea și creșterea în dimensiuni a habitatelor (Blaauw și Isaacs, 2014).

Insectele polenizatoare native sunt: bondarii; viespile; moliile și fluturii; gândacii; albinele solitate.

Bondarii: Bondarii este un gen de himenoptere asemănător cu albina, dar mai mare la trup și având un corp durduliu, care este acoperit de păr negru și colorat, ce crește adesea într-un model dungat caracteristic. Bondarii sun insecte sociale care trăiesc în mici roiuri anuale ciclice. Numai mătcile pot să hiberneze și să înceapă un nou roi în primăvara anului următor.

Bondarii sunt uneori folosiți ca polenizatori în sere, unde culturile, precum cele de tomate pot fi cultivate în condiții controlate atent. Pentru culturile care se bazează în mod normal pe polenizarea eoliană, pot fi introduși bondari în seră, iar libera lor circulație în jurul plantelor conduce la polenizarea de tip „scuturare”. Această formă mecanică de polenizare este provocată de vibrațiile create de mușchii puternici adaptați pentru zbor ai bondarilor, atunci când bondarul se hrănește acesta scutură floarea și dislocă polenul ce poate cădea pe stigma situată mai jos și fertiliza astfel planta. Mai multe specii de bondari sunt crescute artificial, iar roiuri întregi pot fi cumpărate (***, 2014).

Viespile: Viespile sunt insecte care fac parte din subfamilia „Vespine”, familia „Vespidae”, care cuprinde cam 61 de specii răspândite pe glob. [NUME_REDACTAT] centrală trăiesc 11 specii, din punct de vedere morfologic, cu excepția lui Vespa crabro care are un aspect asemănător cu subfamilia „Polistinae” cu care se pot confunda ușor.

Viespile au corpul de culoare galbenă cu dungi negre, de un aspect asemănător cu Polistinaele, numai că primele sunt mai mari. Ele trăiesc în colonii, cuibul care are formă de fagure este constituit din lemn mărunțit cu mandibulele insectelor. Ouăle sunt depuse primăvara de o matcă ce trăieștew un an, larvele fiind hrănite cu insecte fărămițate de viespile aulte. Ele care se hrănesc cu nectar, polen, sucuri de plante, insecte și larvele acestora. Spre deosebire de albină, acul cu venin al viespilor nu rămâne în țesutul unde a fost injectat veninul (***, 2014).

Moliile și fluturi: Moliile și fluturii fluturii aparțin arborelui evoluționist al moliilor, care face parte din ordinul Lepidoptera. Se hrănesc în principal cu alimentație lichidă, de obicei, nectar, alegerea lor în materie de hrană fiind limitată din cauza organelor bucale special adeptate. Florile care depind de fluturi pentru polenizare oferă de obicei mai mult nectar decât polen. Florile polenizate de molii se deschid noaptea pentru a profita de perioada când moliile sunt cele ami active (***, 2014).

Cele mai multe omizi se hrănesc cu frunze, provocând frecvent pagube serioase frunzelor plantelor sălbatice și culturilor. Hrănirea este adesea limitată la plante specifice și arealuri localizate, pentru ca omizile pot fi adaptate unei specii de plante aparte și pot selecta puține plante gazdă pentru supraviețuire.

Gândacii: Gândacii, florile asigură hrana pentru animale și alimentația pentru o diversitate de specii de gândaci, acest lucru conducând la un grad important de polenizare reușită prin intermediul gândacilor. Cu toate acestea, apetitul gândacilor duce uneori la deteriorarea florilor. Nu este o coincidență faptul că cele câteva specii de plante care se bazează pe polenizarea prin intermediul gândacilor au, de obicei, carpele bine protejate de mușcătura organelor ale gândacilor (***, 2014).

Albinele solitare: Albinele solitare sunt albinele sălbatice, care trăiesc singure sau în roiuri mici. Spre deosebire de bondari și albinele melifere, albino solitare nu are niciodată interacțiuni sociale complexe. Larvele albinelor solitare pot trăi în tunele tubulare sau dăposturi săpate de femelele adulte și de multe ori se folosesc de adăposturi potrivite precum cochiliile de melc goale, tulpinile uscate de plante și cariile de lemn. Multe albine solitare au cerințe foarte selective în privința habitatului care le limitează raza de acțiune pentru exploatare și prin urmare, potențialul lor pentru polenizarea multor specii diferite de plante (***, 2014).

Albinele melifere: Albinele sunt insecte sociale din specia Apis mellifera, care aparțin ordinului Himenoptera. Ele trăiesc în familie compusă din 30000 – 50000 de indivizi. Familia de albine este formată din matcă, trântori și albine lucrătoare. Nici unul din indivizii familiei nu poate trăi singur, este un fenomen fiziologic.

Matca – este singura femelă capabilă să depună ouă fecundate. Rolul ei este de a depune ouă în faguri din care vor rezulta albine lucrătoare, trântori și mătci. matca depune până la 3000 de ouă pe zi, masa acestora depășind de două ori și jumătate greutatea ei. În timpul sezonului activ, matca depune 15000 – 200000 de ouă. Această prolificitate deosebit de mare se datorește hrănirii intense a mătci de către albinele lucrătoare cu o hrană bogată în principii nutritivi, elaborată de glandele faringiene și poartă denumirea de lăptișor.

Matca este în permanență înconjurată de albinele lucrătoare. Astfel tinerele lucrătoare în vârstă de 10 – 12 zile o hrănesc cu lăptișor de matcă, iar altele ceva mai în vârstă o mângâie și ling de pe abdomenul acesteia așa numita „substanță de matcă”.

Când o familie rămâne fără matcă se neliniștesc toate albinele, cu excepția doicilor care rămân să îngrijească puietul, se împrăștie pe peretele stupului și încep să emită sunete și să construiască botcile. Prin introducerea unei mătci se restabilește liniștea, albinele o mângâie, o hrănesc, o curăță și distrug botcile începute.

Matca are cea mai mare longevitate din cele trei caste ale albinelor melifere. Ea trăiește în general 1-3 ani, dar se întâlnesc uneori și mătci de 4-6 ani sau cazuri foarte rare de până la opt ani.

Trântorii – reprezintă masculii familiei, care au rolul de a împerechea matca și de a asigura astfel perpetuarea speciei. Prin prezența lor pe faguri contribuie și la realizarea unui regim termic optim necesar dezvoltării puieților.

Aceștia nu culeg nectar, și nu participă la organizarea familiei, nu contribuie la producerea de hrană și nici la polenizare. Sunt indivizi temporari, în număr de câteva sute, ce apar la sfârșitul primăverii și sunt alungați din stup de către albine la sfârșitul verii, fenomen condiționat în principal de încetarea culesului. Această alungare se face treptat, în mod obișnuit, câte 10-15 trântori sunt alungați zilnic din colonie. În familiile orfane, în cele cu mătci neîmperecheate sau mătci vârstnice, trântorii sunt lăsați în cadrul familiei și pe timpul iernii. Longevitatea trântorilor este cuprinsă între 2 și 8 săptămâni, și variază în funcție de sezon și zona geografică.

Trântorii au corpul mai mare decât al albinelor lucrătoare, de 15-18 mm, greutatea medie fiind de 230 mg. Cu limite între 200-280 mg. Capul este rotunjit, ochii sunt foarte dezvoltați, iar vederea lor este adaptată la lumina cerului. Trompa lor este mai scurtă și nu pot să culeagă nectarul din flori. În primele 4 zile trântorii solicită hrana de la albinele lucrătoare, iar în continuare se hrănesc singuri cu miere din faguri.

Antenele trântorilor au o articulație în plus față de cele ale albinei lucrătoare și cu acestea trântorii pot sesiza de la mate depărtare mirosul mătcilor ieșite pentru împerechere.

Albinele lucrătoare – sunt femele ca și matca, dar cu organe de reproducere nedezvoltate și efectuează întreaga gamă de lucrări necesare familiei de albine.

Sunt mai mici decât matca și trântorii, iar lungimea corpului este de 12-13 mm. Greutatea corporală variază între 70-150 mg, fiind mai mare la ecloziune și mai mică la albinele vârstnice. Această greutate mai depinde și de plenitudinea gușii și de conținutul în fecale al rectului. Astfel, albinele lucrătoare când pleacă la câmp au în medie 80 mg, intrate în stup în cazul unui cules slab, 110 mg. Al unui cules puternic, 120 mg, albinele ieșite cu roiul natural, 150 mg, iar pe timpul iernii când acestea consumă hrana necorespunzătoare, 140 mg.

Numărul albinelor lucrătoare variază în funcție de sezon. La început de primăvară, 10000 – 20000, în timpul verii, 40000 – 60000, iar toamna, 20000 – 30000 și depinde de matcă, putând fi o rasă mai mult sau mai puțin prolifică.

În decursul sezonului activ, când albinele cresc puiet, clădesc faguri, strâng nectar ți polen, trăiesc circa 30 – 40 de zile, primăvara și toamna când intensitatea acestor activități este mai redusă trăiesc cam 40 – 60 de zile. Albinele care eclozionează toamna și care nu participă la creșterea puietului, precum și cele din familiile orfane au corpul gras, bine dezvoltat și pot atinge vârsta de 9 -10 luni.

La albina lucrătoare, capul are formă triunghiulară, iar abdomenul este egal în lungime cu aripile. Limba este mai dezvoltată decât la celelalte caste, fiind bine adaptată pentru cules, iar picioarele prezintă panerașe pentru transportul polenului.

Albinele lucrătoare sunt adaptate cu glande cerifere pentru producerea cerii, cu un ac pe care îl folosesc pentru a-și apăra stupul împotriva invadatorilor, glande faringiene folosite la hrănirea puietului, au corpul adipos care le ajută la supraviețuirea pe timp de iarnă, iar în cazuri excepționale pot depune ouă nefecundate.

Sintetizând importanța acestor insecte polenizatoare în economia și viața omului trebuie precizat că apicultura înainte de toate este o importantă ramură a agriculturii care prezintă interes atât din punct de vedere economic și social pentru produsele directe ce se obțin de pe urma lor, cât și ecologic ca urmare a polenizării plantelor în urma căreia se realizează rezervele de hrană pentru existența păsărilor și mamiferelor, precum și a semințelor cu un rol cheie în perpetuarea și supraviețuirea plantelor.

2.2. Polenizarea direcționată economic

Piața apicolă este o piață foarte dezvoltată fiind axată în principal pe valorificarea produselor apicole utilizate direct în consum sau în diverse produse ale industriei farmaceutice, cosmetice ori chimice, pe vânzarea familiilor de albine sau mai recent pe practicarea apiturismului. [NUME_REDACTAT] apiturismul implică deplasarea turiștilor în zonele unde se practică stupăritul pastoral, în stupine tradiționale, pot participa la workshop-uri sau cursuri despere creșterea albinelor, pot confecționa lumânări din ceară, pot beneficia de tratamente cu produse apicole (apiterapie), pot vedea cum se extrage mierea sau pot achiziționa diverse produse pe întreg itinerarul apicol.

În ultimi ani, rolul albinelor în polenizarea livezilor și a diferitelor culturi a crescut foarte mult, pe fondul scăderii numărului de insecte polenizatoare spontane, odată cu folosirea frecventă a insecticidelor împotriva dăunătorilor. Există țări în care utilizarea albinelor pentru polenizarea culturilor sau livezilor este un serviciu plătit (SUA, Canada, Franța și Germania). Prețul poate ajunge în SUA la 200$ pentru o familie dezvoltată pe minim 10 rame și 165$ pentru familii mai mici, suma medie primită însă pe colonie este de 50$ (Northcutt, 2015). Doar că această modalitate nu este valabilă în toate țările. Există situații în care apicultorii plătesc pentru a-și putea amplasa stupii în preajma culturilor.

Conform lui Almași, 2015, pentru o polenizare eficientă a culturilor agricole apicultorul trebuie să țină cont de următoarele aspecte:

familiile de albine folosite la polenizare trebuie să fie puternice (peste 30000 indivizi), cu puiet în toate stadiile de dezvoltare, sănătoase, cu provizii de hrană suficiente, să aibă matcă tânără și prolifică.

cunoașterea datei de înflorire a culturii ce urmează a fi polenizată precum și durata înfloririi deplasând familiile de albine la data optimă

stabilirea corectă a normei de polenizare ținând cont de puterea familiilor de albine și carecteristicele culturii

familiile de albine se amplasează în lan sau în apropierea acestuia cu expunerea corectă a urdinișurilor spre sud, sud-est

asigurarea sursei de apă pentru albine

corelarea tratamentelor efectuate de fermieri pntru combaterea bolilor și a dăunătorilor cu activitatea de polenizare a albinelor. Trebuie întrerupte stropirile cu insectofungicide în perioada înfloritului și a culesului albinelor, deoarece majoritatea produselor folosite actualmente sunt toxice pentru acestea.

pentru o cât mai bună polenizare albinele pot fi dresate prin hrănirea periodică a acestora cu infuzii de flori culese de la plantele ce urmează a fi polenizate

Pentru polenizarea livezilor sunt necesare minimum două familii de albine la hectar, având cel puțin 4-6 rame de puiet la fiecare stup. Momentul optim pentru transportarea stupilor în livezi este la începutul înfloririi soiurilor timpurii. Pentru culturile de merișoare sau afin sunt necesari minim 6 stupi la hectar.

Transportate mai devreme, albinele se vor obișnui sa cerceteze alte surse melifere spontane și astfel se întârzie mult polenizarea pomilor fructiferi. În plus, există riscul stropirilor cu insecticide înaintea înfloritului, care ulterior dăunează atât insectelor cât și stigmatului florilor.

Stupii pentru polenizare sa așează în imediata apropiere a livezii sau chiar în mijlocul ei, de preferat dispersați printre pomi, pentru ca albinele să asigure o polenizare completă și uniformă și, deplasându-se pe distanțe mai reduse să nu obosească. Astfel albinele produc recolte mult mai mari de miere și realizează un procent mai ridicat de fecundare. Acest mod de așezare a stupilor le permite albinelor să viziteze de mai multe ori aceeași floare, ceea ce are mare importanță pentru producția de fructe.

Cercetările ce s-au făcut în mai multe țări au demonstrat că cel mai mare procent de fructe legate se înregistrează după ce florile au fost vizitate de mai multe ori de către albine.

Vizitarea frecventă și repetată a florilor, respectiv gradul de polenizare al unei specii entomofile, depinde de cantitatea de nectar pe care o secretă florile speciei respective. Cu cât secreția de nectar este mai ridicată, cu atât frecvența și intensitatea de vizitare este mai mare și deci polenizarea este mult mai completă.

Secreția este însă legată de condițiile meteorologice și de anumite momente al zilei. S-a demonstrat faptul că cel mai mare număr de vectori al polenului pe flori se înregistrează între orele 11 și 13 la soiul de măr Ionathan și între orele 09 și 14 la soiul Idared, când aceste soiuri secretă ceam mai ridicată cantitate de polen. Pe măsură ce temperatura aerului crește, secreția scade treptat până seara și odată cu aceasta scade și numărul albinelor vizitatoare.

La utilizarea albinelor pentru polenizarea în sere stupii de albine trebuie amplasați în sere doar la apariția florilor pe tulpina principală a legumelor.

Albinele sunt atrase de polenul și nectarul din flori dar cantitățile sunt relativ mici comparativ cu alte culturi și din acest motiv ele pot fi distrase mai ales primăvara de alte culturi din apropiere.

Florile legumelor plantate în sere se deschid dimineața și se ofilesc după amiază. Când se deschid ele au nevoie de 6-8 vizite de la albine pentru a se obține o polenizare bună. Polenizarea începe dimineața când se deschid florile și cantitatea de polen este ridicată și se termină de obicei până la prânz. Cantitatea de polen scade foarte rapid în timpul zilei. În zonele aride polenul este viabil doar dimineața devreme. Pentru nu deranja activitatea albinelor este indicat să se efectueze lucrările agrotehnice spre seară.

Recomandarea este să se folosească 2-3 stupi la hectar, mai mult acolo unde densitatea este mai mare. În sere stupii trebuie așezați în afara structurii cu urdinisul orientate spre deschiderea în seră. Stupul trebuie așezat foarte aproape de această deschidere spre a facilita accesul atât în seră cât și în stup.

Trebuie avută grijă la aplicarea pesticidelor pentru a se evita uciderea albinelor. Insecticidele cu remanentă scurtă, nepericuloase pentru albine sunt cele mai bine de folosit după amiaza sau chiar seara deoarece albinele sunt active dimineața.

În scopul asigurării unei polenizării eficiente a culturilor agricole cu ajutorul albinelor, trebuie cunoscut numărul de familii necesare pentru diferite specii. Astfel, pe baza cercetărilor întreprinse s-a stabilit că pentru polenizarea plantelor de pe un hectar de cultură sunt necesare: 0,1 – 0,5 familii de bostănoase, o familie pentru plantele oleaginoase, 2 – 3 familii pentru hrișcă, pomi și arbuști fructiferi, 3-4- familii pentru sparceta, 5-6 familii pentru lucernă și trifoi și 15 familii pentru castraveți de seră. La stabilirea numărului de familii necesare polenizării se va ține cont de și de populația acestora.

Din categoria acestor plante fac parte următoarele: hrișca, floarea-soarelui, sparceta, rapița, coriandru, bostănoasele, semincerii de crucifere, ceapa și altele. Întrucât aceste culturi sunt bune melifere, polenizarea lor se realizează prin așezarea familiilor de albine în imediata apropiere a culturilor respectând normele de familii necesare polenizării, transportul acestora făcându-se cu câteva zile înaintea de începerea înfloriri, iar stupii se dispersează în vetre distanțate la 0,5-2 km una de alta pentru a realiza o bună repartizare a albinelor. Se recomandă de asemenea, ca stupii să fie așezați în zona în care plantele înfloresc mai târziu, situație în care albinele, zburând inițial în partea opusă, vor asigura o cercetare uniformă a întregii culturi.

Polenizarea culturilor de câmp slabe cercetate de albine; din această categorie fac parte: trifoiul roșu, lucerna și sfecla de zahăr. Întrucât fiecare din plantele amintite prezintă particularități specifice, tehnologiile de polenizare a acestora le vom descrie diferențiat.

Polenizarea trifoiului roșu, datorită tubului floral lung al trifoiului, în condiții mai puțin favorabile de secreție a nectarului, acesta este slab vizitat de albine. Importanța polenizării trifoiului cu ajutorul albinelor crește simțitor, întrucât datorită distrugerii insecticidelor, fauna polenizatoare naturală a fost în mare parte distrusă.

Pentru a intensifica vizitarea florilor de trifoi de către albine, se practică o tehnologie cunoscută în literatura apicolă sub denumirea de „dresajul albinelor”. În acest scop, se prepară sirop de zahăr aromatizat cu corole de flori sau polen de trifoi care se administrează albinelor. Pentru intensificarea cercetării și realizării unei bune reparații pe suprafața de polenizat, bune rezultate a dat alimentarea cu sirop aromatizat administrat în alimentatoare așezate în vecinătatea stupilor în lan, și care se dispersau progresiv, de câteva ori pe zi, în toată cultura. Vizitarea florilor de trifoi se poate intensifica suplimentar prin folosirea de familii cu mult puiet tânăr de la care s-au scos din cuiburi rezervele de păstura și polen, obligând astfel albinele, în scopul satisfacerii cerințelor de polen, să cerceteze florile de trifoi pentru a colecta polenul necesar.

Polenizarea lucernei, în momentul vizitării lucernei se produce deschiderea florii, iar vexilul lovește albina la baza proboscisului, fenomen de care aceasta este deranjată, astfel că după scurt timp se adaptează să viziteze florile din partea laterală a corolelor, caz în care floarea nu se deschide și polenizarea nu mai are loc. Cu tot efectul negativ al acestui fenomen, chiar și în scurta perioadă de vizitare a florilor de către albine, prin partea frontală, această polenizare asigură o sporire apreciabilă a producției de semințe. Intensificarea vizitării florilor de lucernă se poate realiza ca și la trifoi prin administrarea de sirop aromatizat. Stupii se așează în vetre de 10-12 familii, din 500 în 500 m, cu 4 zile înaintea înfloriri plantelor.

Polenizarea sfeclei de zahăr, se polenizează de obicei prin intermediul vântului, întrucât insectele nu agreează florile datorită mirosului neplăcut, respingător. Pentru polenizarea suplimentară a culturilor, albinele se „dresează”, pentru formarea reflexului condiționat pozitiv față de mirosul florilor de sfeclă, în care scop li se administrează seara sirop aromatizat, iar dimineața, alimentatoarele cu albine se transportă în culturile de seminceri.

Din punct de vedere al grădinii, insectele sunt de două feluri: dăunătoare și folositoare. Prima categorie este formată din musculițe, fluturi, gândaci, etc. Albinele fac parte din categoria a doua, fiindcă că sunt indispensabile florilor și fructelor din grădină. Importanța albinelor pentru supraviețuirea plantelor și a recoltelor este, în mod surprinzător, necunoscută multor oameni. Multe plante, flori și pomi fructiferi sunt condamnați la dispariție dacă nu ar exista albinele. Din fericire, legătura dintre plante și albine este una reciprocă. Plantele asigură hrana albinelor și stupi, albinele au nevoie de nectar și polen pentru hrana zilnică. Florile au nevoie de polenizare pentru a produce fructe și semințe. Nici plantele și nici albinele nu pot supraviețui unele fără altele. Este o legătură pe viață și pentru viață.

Albinele pot să aleagă dintr-o gamă variată de polen și nectar. Fiecare floare dezvoltă o culoare și un parfum distinctiv, așa încât să le atragă în competiția acerbă cu alte flori din vecinătate. Dacă factorii de mediu se deteriorează, de exemplu, din cauză poluării, numărul de flori produse de plante scade și consecințele pot fi dezastruoase pentru plante. Albinele își pierd interesul pentru plante, acestea nu vor mai fi polenizate, deci nu vor mai avea cum să supraviețuiască. Cultivatorii de pomi fructiferi adoptă stupi de albine pentru a îmbunătăți șansele de polenizare. Împreună cu alți factori, precum și condițiile de meteorologice, stupi cresc șansele la o recoltă bună. Așadar, albinele hrănesc în mod direct și indirect lumea animală. E cunoscut faptul că urșii îndrăgesc dulceața mierii dar și păsările beneficiază de priceperea albinelor.

Pentru ca albinele polenizează accidental multe flori în căutarea hranei, ajută la producerea de semințe și fructe. O parte dintre acestea sunt culese și consumate de către oameni dar rămân din belșug pentru păsări, asigurându-le hrana pe timpul iernii. În așa fel cercul este complet. Așadar, albinele reprezintă o legătură importantă pentru natură.

Fără flori lumea ar fi chiar plictisitoare. Tot la fel ar fi și fără albine, datorită rolului pe care îl joacă în polenizare și în existența florilor.

Până la această sunt crescute în scop comercial pentru servicii de polenizare pe lângă albinele melifere, trei specii de albine solitare: Nomia melanderi (Foto ), folosită în SUA și [NUME_REDACTAT] pentru polenizarea lucernei, Megachile rotundata (Foto ) folosit în diferite țări tot pentru polenizarea lucernei și Osmia cornifrons (Foto ) folosită în Japonia și estul SUA pentru livezi de meri și migdali. Un candidat relativ nou este Osmia lignaria folosită în America de Nord pentru livezi de pomi fructiferi.

Foto 1. Nomia melanderi (Davis, 2015)

Foto 2. Megachile rotundata (Trammel, 2006)

Foto 3. Osmia cornifrons (Strickler, 2015)

Speciile de albine solitare sunt excelenți polenizatori deoarece zboară și la temperaturi mai scăzute decât albinele și până seara târziu. Se deplasează mai mult în livadă ceea ce conduce la o polenizare mai eficientă. Un alt avantaj este că adulții trăiesc doar în perioada de înflorire a pomilor, fapt ce permite ulterior efectuarea stropirilor în livadă. Se comercializează în stadiul de pupă, un pachet pentru grădină, cu 15 femele și masculi de Osmia lignaria costând 40$; un pachet cu 50 de femele și masculi – 125$; 100 de femele și masculi 225$.

Pe lângă polenizarea culturilor în câmp sau a livezilor o practică introdusă după cel de-al doilea [NUME_REDACTAT] este aceea de utilizare a diferitelor specii de insecte pentru efectuarea polenizării în sere și solarii. Spre exemplu în Ontario polenizarea manuală a culturilor comerciale de tomate a fost înlocuită cu polenizarea mediată de bondari (Bombus impatiens). Trebuie asigurată o distribuție spațială corespunzătoare a coloniile în seră pentru a asigura o polenizare adecvată, numărul optim al acestora fiind de 10-15 colonii/hectar (Morandin și al., 2001). Pentru speciile de bondari este redată în tabelul 1 lista cu țările și companiile implicate în creșterea și comercializarea acestor insecte polenizatoare.

Tabel 1. Lista țărilor cu facilități de producție pentru bondari (Velthuis și Doorn, 2006)

Cu toate că sunt specii extrem de importante ca polenizatori această abordare trebuie folosită cu prudență. Argumentele comerciale și ideea obținerii unui profit vor pune în plan secund posibilele consecințe negative asupra entomofaunei locale. Acestea pot consta în reducerea surselor de hrană pentru alte specii, posibila hibridare cu speciile sau rasele locale, posibilitatea de a elimina specii autohtone din ecosistemele naturale și a deveni astfel invazive.

CAPITOLUL III

BAZA MELIFERĂ DIN ZONA ÎN CARE VA FI AMPLASATĂ STUPINA

O condiție importantă pentru creșterea și întreținerea a familiilor de albine o constituie cunoașterea plantelor melifere din zona în care se află stupina, perioada de înflorire a acestora, precum și valoarea lor nectaro – poleniferă. Cunoscând bine acestea, precum și evoluția timpului, se pot lua din timp o serie de măsuri cu privire la dezvoltarea rațională a familiei de albine în scopul obținerii unor recolte de miere bogate și constante. Pentru a obține recolte mari de produse apicole, apicultorul trebuie să cunoască la perfecție nu numai tehnologia apiculturii, el trebuie să folosească rațional și chibzuit baza meliferă.

Condițiile unei bune baze melifere sunt următoarele:

să aibă cât mai multe și cât mai variate plante nectarifere și cât mai apropiate de vatra stupinei;

să ofere cules de primăvară, cules bogat de vară și un cules de toamnă în vederea creșterii unui contingent cât mai mare de albine tinere pentru iarnă. Evaluarea resurselor de nectar din raza de zbor a stupinei; se înregistrează suprafețele de teren ce intră în perimetrul stupinei, după modul lor de zbor de folosință, ca de exemplu: plantații pomicole, fânețe naturale, păduri, etc. Raza economică de zbor în jurul stupinei este de 2 km, ceea ce practic corespunde la o suprafață de 1250 de hectare. Din producția totală de nectar se ia în calcul convențional numai o treime, știut fiind că în cursul unui sezon apicol, albinele nu pot valorifica mai mult, datorită timpului nefavorabil și concurența cu alte insecte.

Flora meliferă a țării noastre este deosebit de bogată și variată, cuprinzând numeroase specii arborescente cu o ridicată valoare apicolă.

3.1. Baza meliferă conform clasificării pe categorii de folosință a terenurilor

Pentru a avea o cuantificare a capacității bazei melifere din zona studiată, am determinat pentru suprafețele învecinate stupinei categoriile principale de folosință ale terenurilor. Identificarea și delimitarea acestora a fost realizată pe o hartă satelitară preluată de pe GoogleEarth. Cu ajutorul softului [NUME_REDACTAT] ver. 3.0 au fost calculate suprafețele terenurilor separat pentru: pășuni, fânețe și terenuri agricole; păduri; grupe mici de arbori (care includ frecvent și salcâmul), arbuști și arbori plantați pentru delimitarea proprietăților; clădiri izolate și vatra satului. Figurile prezentate mai jos redau diferite etape parcurse pentru delimitarea categoriilor de folosință a terenurilor din vecinătatea stupinei.

Fig. 1 Harta preluată de pe [NUME_REDACTAT] cu specificarea amplasamentului stupinei.

Fig. 2 Harta în care au fost delimitate cu culoare galbenă trupurile de pădure

Fig. 3 Harta în care au fost delimitate cu culoare galbenă trupurile de pădure, culoare verde grupe mici de arbori (frecvent salcâm), arbuști și arbori plantați pentru delimitarea proprietăților, culoare albastră clădiri izolate și vatra satului, iar restul reprezintă pășuni, fânețe și terenuri agricole

Fig. 4 Harta în care au fost delimitate categoriile de folosință ale terenurilor și delimitată o rază de zbor a albinelor de 1,5 km (706,83 ha)

Pentru fiecare categorie de folosință a terenurilor astfel delimitată am întocmit o listă cu principalele specii melifere, prezentată în tabelul 1. În acest fel, cunoscând speciile, proporția aproximativă de participare și fenologia înfloririi acestora avem o imagine corectă asupra potențialului bazei melifere din zona studiată. Putem afla în ce perioade albinele pot beneficia de un cules intens, ce sorturi de miere se pot obține și când este oportun să intervenim cu măsuri specifice de îngrijire a familiilor pentru a trece peste perioadele în care sursele de nectar, polen sau mană sunt reduse. O astfel de abordare este utilă pentru a avea o imagine asupra capacității de dezvoltare a stupinei, respectiv a numărului de familii de albine ce pot fi amplasate în zonă de așa manieră încât să permită o dezvoltare normală a acestora și pentru a putea obține producție de miere recoltabilă. Având o evidență a speciilor melifere putem stabili perioadele din an în care nu există cules putându-se lua măsuri pentru dezvoltarea corespunzătoare a familiilor de albine.

Tabel nr.1. Specii de plante identificate în zona de amplasare a stupinei conform categoriilor de folosință a terenurilor și valoarii meliferă*

*Pentru stabilirea valorii melifere s-au folosit următoarele surse bibliografice: Mârza și Nicolaide, 1990; Harnaj (Ed.), 1993;

Suprafețele corespunzătoare fiecărei categorii de folosință a terenurilor au fost calculate cu softul [NUME_REDACTAT] ver. 3.0 luând în calcul o rază de zbor a albinelor de 1,5 km. A fost luată în calcul o rază de 1,5 km și nu de 3 km cât este specificat în literatură ca valoare medie la nivel de țară, datorită geomorfologiei terenului specifice zonei de munte și gradului ridicat de fregmentare al tipurilor de folosință a terenurilor. Rezultatele sunt prezentate în tabelul 2.

Tabelul nr.2. Suprafețele trupurilor cu aceeași categorie de folosință a terenului calculate pentru o rază de zbor a albinelor de 1,5 km.

Pentru a determina numărul de familii de albine ce pot fi crescute în stupină, am utilizat si adaptat metodologia prezentate în cursul lui [NUME_REDACTAT], 2015. Datele obținute fiind prezentate în tabelul 3. Reiese din calcule că stupina este rentabilă până la un număr maxim de 56 de familii de albine.

Tabel nr.3. Determinarea capacității bazei melifere după modul de folosință al terenurilor (după Almași, 2015)

Calculul numărului de familii de albine

F – numărul familiilor de albine;

M – cantitatea de miere recoltabilă, în kg;

m – cantitatea de miere pe care o poate recolta o familie de albine într-un an și care este de aproximativ 125 kg (100 kg consumul unei familii într-un an, 15 kg hrană pentru întreținerea roiurilor și 10 kg miere marfă)

3.1. Prezentarea plantelor melifere din flora spontană

Salcâmul alb (Robinia pseudacacia) este cea mai importantă specie meliferă în special pentru regiunile de câmpie, doar ocazional pentru zonele de deal, unde furnizează de obicei culesul principal de primăvară. Salcâmul înflorește la începutul lunii mai. Înflorirea se prelungește în funcție de condițiile geografice și pedoclimatice până la sfârșitul lunii iunie. Durata perioadei de înflorire dă posibilitate apicultorilor să realizeze în cadrul unui sezon apicol, două sau chiar trei culesuri la salcâm. Cei mai mulți dintre apicultori practică de obicei primul cules la salcâm în zone diferite față de cea unde au amplasată stupina.

Salcâmul ocupă în țara noastră suprafețe importante. Cele mai renumite zone cu salcâm sunt cele din sudul Olteniei sau [NUME_REDACTAT], dar și în multe alte zone ale țării, unde sunt transportați în fiecare an zeci de mii de stupi, realizându-se în anii favorabili recolte bogate de produse apicole.

Producția de nectar la salcâm în condiții meteo normale este concentrată și abundentă variind de la 1 până la 4 mg/floare cu un conținut mare de zahăr de circa 40-70%, aceasta depinde și de expoziția masivului, stadiul de înflorire, varietate, vârstă, densitatea arborilor și de factorii meteo.

Trebuie menționat că dintre factorii meteo, cel care are o influență hotărâtoare este temperatura. Se știe că secreția nectarului începe în general în jurul temperaturii de , și devine maximă între , după care scade treptat până la temperatura de , după care secreția încetează complet.

Dar oricât ar fi de favorabile condițiile de secreție a nectarului, producția de produse apicole care se realizează depind și de puterea familiilor de albine. În general apicultorii cunosc faptul că de la orice cules, familiile puternice și bine dezvoltate realizează totdeauna sporuri zilnice de produse apicole mult mai mari decât familiile mijlocii sau cele slabe. Acest fapt se constată și mai bine la culesul de salcâm care secretă într-o perioadă mică de timp cantități ridicate de nectar. Într-un exemplu prezentat în [NUME_REDACTAT], în masivul de salcâm de la [NUME_REDACTAT] în zilele favorabile de cules s-a înregistrat de fiecare familie puternică un spor zilnic de peste 9 kg de miere, în timp ce la celelalte familii inferioare cum ar fi cele mijlocii sau cele slabe s-au înregistrat sporuri de numai 3-5 kg de miere.

Pe lângă salcâmul alb se mai întâlnește la noi o serie de alte specii și forme de salcâm, cultivate mai ales în parcuri, grădini botanice sau pe marginea șoselelor cum ar fi: salcâmul roz, salcâmul galben, salcâmul piramidal, etc. În general aceste specii și varietăți de salcâm se caracterizează printr-o înflorire mai târzie cu 2 până la 4 zile și printr-o durată mai lungă a înfloriri de la 13 la 20 de zile (Harnaj și col., 1983).

Sălciile și răchitele (Salix babilonica, S. capraea, S. fragilis, S. purpurea, S. viminalis) cresc în luncile umede precum și în zona muntoasă, ocupând suprafețe importante mai ales în bălțile din lunca Dunării. Sălciile și răchitele înfloresc timpuriu în primăvară și oferă nectar și mai ales polen, foarte valoros pentru întreținerea și dezvoltarea familiei de albine. Speciile de salcie mai răspândite la noi în țară și care au importanță apicolă sunt: salcia comună; salcia căprească; zălogul; salcia plângătoare; răchita sau mlaja.

Dintre acestea o importanță apicolă mai mare prezintă salcia căprească și zălogul care în condiții favorabile furnizează nu numai însemnate cantități de polen ci și nectar din abundență. Producția de miere se evaluează la ceste specii de 150 kg/ha (Harnaj și col.,1983).

Alunul (Corylus avelana), este un arbust de o deosebită importanță apicolă fiindcă înflorește foarte timpuriu în primăvară și furnizează familiilor de albine polen, care contribuie simțitor la dezvoltarea și creșterea puietului. În anii când albinele nu pot zbura la cules, datorită timpului nefavorabil din februarie-martie, se recomandă recoltarea florilor bărbătești de alun, care prin scuturare și cernere se obține polenul galben foarte bogat în vitamine. Acesta se poate administra ca hrană familiilor de albine sub diferite forme.

Păducelul (Crataegus monogyna), este un arbust melifer foarte des întâlnit în pădurile de deal și de câmpie și înflorește bogat în lunile mai-iunie. În pădurile de foioase, alături de arțari și alte specii melifere, dă la începutul lunii mai până în iunie un cules bun de familiilor de albine, stimulând dezvoltarea lor în vederea culesului principal de la salcâm sau alte plante melifere importante. Acest arbust dă o producție de miere de până la 100 de kg/ha (Harnaj și col., 1983). Mierea obținută este de culoare deschisă, aromată și foarte plăcută la gust.

Socul negru (Sambucus nigra), este un arbust melifer care înflorește abundent în lunile mai-iunie. Florile sunt intens vizitate de albine pentru nectar și polen. Produce aproximativ 80 kg de miere/ha (Harnaj și col., 1983).

Porumbarul (Prunus spinosa), este un arbust melifer răspândit mai ales pe marginea pădurilor din stepă și silvostepă. Înflorește abundent în lunile aprilie-mai, și puternic vizitat de albine. În anumite zone, se obține în anii favorabili nu numai un cules de întreținere și stimulare ci și un cules mai slab de producție. Mierea este de culoare galben-aurie, cu aromă pronunțată și plăcută la gust. Producția de miere este de 25-40 kg la hectar (Harnaj și col., 1983).

Zmeurul (Rubus idaeus), este un arbust melifer foarte valoros pentru apicultură. Este mai des întâlnit în zona de munte și de dealuri înalte, unde crește spontan și înflorește în lunile iunie-iulie, având o durată de înflorire de 25 de zile. Plantațiile de zmeur din zona de câmpie înfloresc mai timpuriu, în aprilie-mai și durează cam 10-14 zile. Este un arbust foarte apreciat de apicultori și intens vizitat de către albine pe toată durata înfloriri. Producția de miere variază în funcție de condițiile pedoclimatice. Astfel în zona de munte zmeurul produce 50-250 kg de mire la hectar, iar în zona de câmpie produce 50 kg la hectar (Harnaj și col., 1983). Mierea este de foarte bună calitate, recoltându-se adesea în amestec cu mierea de la flora de fâneață.

Murul (Rubus hirtus), înrudit îndeaproape cu zmeurul este de asemenea o plantă meliferă bună. Înflorește în lunile iunie-septembrie și asigură un cules bun familiilor de albine, mai ales când acesta se asociază și cu culesul de alte plante melifere din zona de pădure. Producția de miere se ridică la 50 kg la ha (Harnaj și col., 1983).

Paltinul de munte (Acer pseudopltanus), este nectaro-polinifer. Înfloritul începe după regiune, între 25 aprilie și 1 iunie, după înfrunzire. Nectarul de paltin este în cantitate mică, însă reprezintă avantajul că secreția se face pe orice vreme, astfel că albinele au asigurat un cules permanent în timpul înfloritului. Mierea este foarte aromată.

Coniferele (Picea abies, Abies alba, Pinus sylvestris) produc cantități mari de polen, însă albinele adună polenul numai de la un număr restrâns de arbori. Mai ales ele adună mierea de mană de pe unele specii de brad și molid. Lichidul dulceag produs de afide pe cetina rășinoaselor este de asemenea adunat de către albine.

Afinul (Vaccinium myrtillus), crește în pădurile de rășinoase și înflorește în mai-iunie, în locuri semi umbrite, producția de nectar este mai abundentă. Oferă albinelor cantități însemnate de nectar. După datele literaturii apicole, culesul ajunge până la 2,5 kg pe zi de familie de albine puternică (Harnaj și col., 1983).

3.2. Prezentarea plantelor cultivate

Condițiile pedoclimatice ale diferitelor zone din țara noastră creează posibilitatea existenței unui număr mare de specii atât în vegetația spontană cât și în cultură. Dacă asupra vegetației spontane s-a intervenit în mai mică măsură, asupra plantelor cultivate omul a intervenit adesea pentru diversitatea producției agricole și obținerea unor recolte mai mari, calitativ superioare, în vederea satisfacerii nevoilor unei populații mereu crescânde și a unui nivel de trai din ce în ce mai mare.

Pentru această, preocupările specialiștilor se îndreaptă spre ameliorarea însușirilor de productivitate și calitate spre perfecționarea metodelor agrotehnice pentru aflarea de soluții economice de sporire a recoltelor, bazate pe chimizarea și mecanizarea completă a culturii.

Pe lângă importanța vitală ce o au în asigurarea hranei omului, culturile agricole prin structura și succesiunea înfloririi lor oferă familiilor de albine încă din primăvară și până în toamnă târziu culesuri permițând atât dezvoltarea lor ca unități biologice cât și obținerea unor ridicate recolte de miere.

De o importanță deosebită pentru apicultură este faptul că putem asigura familiilor de albine un cules permanent pe tot timpul anului prin structurarea culturilor în așa fel încât înflorirea lor să se succeadă acoperind întreg sezonul apicol.

În cadrul conveierului melifer un rol important ăl au speciile cu perioadă de vegetație scurtă care pot fi semănate chiar în perioada sfârșitului verii, înflorirea lor producându-se toamna, când flora meliferă este foarte săracă.

Speciile care vor fi prezentate mai jos fac parte, conform clasificării ce are la bază criterii biologice și economice, din marea grupă a plantelor cultivate împărțite în subgrupe având în vedere scopul principal pentru care se cultivă; plante tehnice, furajere, leguminoase, medicinale și aromatice și specific melifere. Ordinea de prezentare a speciilor în cadrul fiecărei subgrupe a fost stabilită având drept scop succesiunea înfloriri lor.

3.2.1. Pomii fructiferi

Prin marea extindere și variabilitate a speciilor pomicole, precum și prin înfloritul timpuriu eșalonat, primăvara, într-o perioadă în care flora meliferă este slab reprezentată, plantațiile de pomi fructiferi ocupă un loc de frunte prin bogatul cules de întreținere pe care-l furnizează albinelor. În regiunile cu plantații masive și în anii favorabili, de la pomi fructiferi se pot obține și producții de miere (5-8 kg/familie), când familiile realizează sporuri cuprinse între 1 și 4 kg.

Înflorirea pomilor fructiferi se declanșează atunci când suma gradelor de temperatură, peste , înregistrate de la desprimăvărare este peste și respectiv când temperatura aerului atinge , caisul având nevoie de o sumă de grade mai mare, de .

Secreția cea mai abundentă de nectar are loc între orele 7 și 11, după care, aceasta scade treptat, concomitent cu frecvența și intensitatea de vizite a albinelor până în jurul orelor 15-17, când încetează complet.

Mierea obținută de la pomi este de culoare deschisă, devenind argintie la o ușoară cristalizare cu o aromă fină de migdal și un gust plăcut.

Cireșul (Prunus avium), este o specie meliferă foarte bine vizitată de către albine, care produce nectar, polen și clei. În condiții favorabile se realizează chiar 36-40 kg de miere la hectar, însă aproape întreaga cantitate de miere este folosită pentru hrană și pentru creșterea puitului. În luna mai, albinele adună de pe frunzele cireșului mierea de mană, pe car o elimină afidele, insecte parazitare, producătoare de secreții dulci.

Vișinul (Prunus cerasus), înflorește în luna aprilie, durata înfloriri fiind de 10 zile. Este mai puțin melifer decât cireșul. De pe un hectar de livadă de vișin se pot obține 30-35 kg miere.

Mărul (Malus domestica), este o specie mult apreciată atât pentru nectarul produs, cât mai ales, pentru înalta se valoare poleniferă. Importanța sa crește și datorită faptului ca prezintă cea mai mare extindere, ocupând suprafețe foarte mai la noi în țară. Producția de miere se estimează a fi cuprinsă între 30 și 42 kg la hectar. Mierea este de culoare galbenă, cu o aromă foarte plăcută și se zaharisește curând după extragere.

Părul (Pyrus communis) este o specie pomicolă cu valoare meliferă mică, atât datorită răspândirii sale limitate, cât și a cantității de nectar secretat.

Prunul (Prunus domestica), o altă specie pomicolă cu mare importanță apicolă, atât datorită răspândirii sale, cât și capacității melifere, este un arbore fructifer din grupa sâmburoaselor.

3.2.2. Culturi de plante tehnice

Extinderea în cultură a plantelor tehnice ca urmare a preferințelor alimentației moderne pentru grăsimile vegetale, împreună cu nevoia tot mai acută de proteine ca și necesitatea materiilor prime în industriile alimentare, textile, a făcut să apară noi resurse melifere.

Importanța lor este cu atât mai mare cu cât se cultivă pe terenuri ușor accesibile ce se pot valorifica integral, dând an de an recolte mari și constante de miere.

Sfecla de zahăr (Beta vulgaris subsp. Vulgaris var. altissima), specie bienală, cultivată pe mari suprafețe în țara noastră, sfecla de zahăr își găsește utilizări în industria zahărului și spirtului cât și în zootehnie. Datorită plasticității ecologice mari, se cultivă cu deosebită rentabilitate în multe zone ale țării. Pentru apicultori un interes deosebit îl are sfecla sminceri care furnizează din abundență nectar și polen.

Sfecla de zahăr înflorește în iulie-august, iar durata de înflorire poate sa depășească 30 de zile, fapt cu atât mai important cu cât flora meliferă este săracă în această perioadă. Familiile de albine beneficiază de la sfecla de zahăr de însemnate cantități de polen cât și de nectar, producția de miere evaluându-se la circa 5-15 kg/ha.

Porumbul (Zea mays), amintim această specie importantă pentru hrana omului și a animalelor, ca plantă meliferă, deoarece ea furnizează familiilor de albine importante cantități de polen.

Porumbul cultivat pentru boabe înflorește în luna iunie, iar cel cultivat pentru însilozare sau masă verde în hrana animalelor din iunie până în octombrie, în raport cu data când a fost semănat. Producția de polen este de 1 gram, iar la hectar de 20 kg (Harnaj și col., 1983). Pentru completarea polenului în hrana albinelor în perioade grele când sursa de hrană de natură proteică sunt neîndestulătoare menținerii familiilor de albine la o dezvoltare maximă, se recomandă administrarea polenului rezultat prin recoltarea paniculelor, condiționat și păstrat corespunzător. Recoltarea paniculelor nu deranjează cu nimic dezvoltarea și polenizarea normală a culturii, deoarece nu recoltăm decât o parte din panicule, iar polenul produs de cele nerecoltate va poleniza întreaga suprafață ocupată cu porumb.

3.2.3. Culturi de plante furajere

Dezvoltarea zootehniei a determinat mărirea suprafețelor care sa fie cultivate cu plante furajere în vederea asigurării masei verzi și a nutrețului folosit pentru hrana animalelor. Pe lângă avantajul direct al hranei naturale necesară în hrănirea animalelor, culturile de plante furajere îmbunătățesc resursele melifere din zona de cultură, asigurând de multe ori nu numai culesuri de întreținere ci chiar culesuri importante de producție.

De importanță deosebită pentru apicultură sunt loturile semincere de plante furajere cum ar fi lucerna sau trifoiul roșu, de la care familiile de albine beneficiază de un cules intens și de lungă durată ce se soldează cu producții de miere mari.

Lucerna (Medicago sativa), specie erbacee, perenă cu sistem radicular bine dezvoltat ce ajunge până la 10 m în pământ, conferind plantelor o rezistență la secetă deosebită făcând posibilă cultură lucernei în regiunile de câmpie mai secetoase.

În prezent se cultivă pentru furaje și pentru sămânță, pe suprafețe ce depășesc câteva mii de hectare. Cultura de lucernă poate dura chiar 12 ani dar rentabilă este în primii 4-5 ani. Rezultate bune se obțin prin irigare în special la cultura pentru masă verde, unde producțiile cresc până la dublu.

Înflorirea lucernei are loc în a doua jumătate a lunii mai la coasa I și în august-septembrie la coasa a II a. producția de nectar variază între 0,09 și 0,26 mg/ floare cu o concentrație de zahăr de 18-48%, în funcție de soi și condițiile pedoclimatice (Harnaj și col., 1983). Producția de miere la hectar se evaluează la 25-30 kg la cultura neirigabilă și 200 kg la cea irigabilă.

Conformația florală este tipică de leguminoasă-papilionacee, închizând în carenă staminele și pistilul. În momentul când albina introduce trompa în tubul floral se eliberează staminele și pistilul, lovind-o sub torace, stigmatul venind în contact cu polenul cules de la o altă plantă, efectuându-se polenizarea. Șocul produs face ca albinele să evite deschiderea florilor, culegând numai nectar, influențând negativ polenizarea semințelor de lucernă.

Trifoiul roșu (Trifolium pratense), specie furajeră perenă ce crește spontan sau cultivată în nordul țării și în zona dealurilor subcarpatice. Cultura trifoiului ocupă în țara noastră suprafețe ce oscilează în jur de câteva mii de hectare, dând bune rezultate în zonele cu climat răcoros și umed, indiferent de solul pe care se cultivă.

Semănatul trifoiului se face sub o plantă protectoare, de obicei grâu de toamnă sau ovăz, norma de sămânță este de 18-20 kg/ha, adâncimea de semănat fiind de numai 2-3 cm, iar distanța dintre rânduri de 12-15 cm. Pentru o bună reușită a culturii trebuie efectuată descuscutarea seminței înainte de semănat.

Trifoiul roșu înflorește din mai până în septembrie, florile de culoare roșie purpurie sunt dispuse câte 50-200 în catapulte. Producția de nectar pe floare este de 0,01-0,03 kg, iar producția de miere la hectar este evaluată la 25-50 kg (Harnaj și col., 1983). Datorită conformației pe care o are floarea de trifoi roșu, corola formând un tub de 8-10 mm lungime, nectarul este greu accesibil albinelor a căror trompă are o lungime în jur de 6,66 mm.

În anii favorabili când secreția de nectar este bună, îndeosebi la coasa a II a când florile sunt mai puțin dezvoltate, se realizează culesuri de producție recoltele de miere ajungând la 15-20kg/familia de albine. Pentru mărirea randamentului polenizării se recomandă aplicarea dresajului albinelor prin hrăniri cu sirop de zahăr aromatizat.

Trifoiul alb (Trifolium hybridum), înflorește în al doilea an de la semănare, iar înflorirea durează din luna iunie până toamna târziu. Cantitatea de nectar secretată de floare variază între 0,04 și 0,4 mg dând o cantitate de miere la hectar între 100 și 250 kg în funcție de condițiile pedoclimatice (Harnaj și col., 1983).

3.2.4. Culturi de plante legumicole

Creșterea suprafețelor ocupate de culturile legumicole, impusă de nevoia continuă a îmbunătățirii alimentației omului printr-o mai ridicată varietate de legume pentru consum, aduce un aport deosebit la îmbogățirea bazei melifere cu noi surse de recoltare. Dintre culturile legumicole cele mai importante ca plante melifere sunt: semincerii legumicoli, dovleceii, pepenii verzi. În ceea ce urmează vom prezenta speciile legumicole cele mai importante în ordinea înfloririi.

Ridichea (Raphanus sativus), specie cultivată ca legumă, puțin pretențioasă la condițiile de lumină și căldură dar cu mari cerințe față de umiditate și fertilitatea solului. Semănatul culturilor semincere de ridiche se face primăvara timpuriu folosind o cantitate de 3-4 g sămânță la hectar.

Ridichea are florile albe sau liliachii, grupate în inflorescențe a căror înflorire se produce în mai-iunie oferind familiilor de albine culesuri importante de nectar și polen. Producția de miere se evaluează a fi între 40 și 50 kg la hectar (Harnaj și col., 1983).

Varza (Brassica oleracea var. capitata), pentru semințe, specie leguminoasă foarte valoroasă din punct de vedere alimentar cultivată mai ales în luncile râurilor pe suprafețe ce depășesc în țara noastră 30000 de hectare. Este o specie bienală care în primul an formează căpățâna din frunze, iar în anul al II- lea apar tijele florale înalte de peste 1 m, foarte ramificate purtând flori mici de culoare galbenă. Cultura verzei dă rezultate bune pe soluri fertile și suficient de umede. Semincerii de varză înfloresc în mai-iunie și oferă familiilor de albine culesuri importante de polen și nectar, evaluându-se o cantitate de miere la hectar de 40 de kg (Harnaj și col., 1983).

Gulia (Brassica oleracea var. cotrytis), pentru sămânță, specie legumicolă bienală, cultivată pentru tulpina sa care se îngroașă în primul an de cultură. Tulpinile florifere apar în al doilea an, înflorirea producându-se în mai-iunie, furnizând familiilor de albine polen din abundență și nectar (Harnaj și col., 1983).

Ceapa (Allium cepa), plantă legumicolă cu mare valoare alimentară, ceapa se cultivă în țara noastră pe suprafețe ce depășesc 40 de mii de hectare. Ceapa pentru sămânță are pretenții mari față de lumină ocupând mari suprafețe în sudul și vestul țării. Plantă bienală sau trienală, ceapa pentru sămânță formează în primul sau al doilea an de cultură un bulb, care plantat primăvara timpuriu anul următor formează tulpini florale înalte de până la 1,5 m. înflorirea are loc în lunile iunie-iulie și durează 10-25 de zile în cadrul unei inflorescențe asigurând un cules de polen și nectar de lungă durată.

Producția de miere care se obține de la semincerii de ceapă variază în funcție de condițiile pedoclimatice între 70 și 150 kg la hectar (Harnaj și col., 1983).

Pătrunjelul (Petrosenilium sativum), specie bienală sau perenă cultivată pentru rădăcinile și frunzele sale folosite în alimentația omului.

Înflorește din iunie până în august furnizând albinelor polen și nectar, producția de miere la hectar evaluându-se la 10-15 kg (Harnaj și col., 1983).

Morcovul (Daucus carota), specie anuală sau bienală cultivată pentru rădăcina sa pivotantă folosită mult în alimentație. Pentru apicultură importantă sunt culturile de morcov pentru semințe și morcovul sălbatic. În al doilea an de cultură morcovul emite mai multe tulpini florale ramificate ce poartă inflorescențe tip umbrelă alcătuite din flori mici de culoare alb-galbenă. Înflorirea durează o perioadă lungă de timp, care durează din iunie până în septembrie.

Înflorirea la nivelul florii durează 4-5 zile, la nivelul inflorescenței 8-12 zile, iar la întreaga plantă 25-60 zile în funcție de evoluția vremii. Producția de miere la hectarul de morcov seminceri variază între 15 și 30 kg (Harnaj și col., 1983).

Dovleacul (Cucurbita sp.), specie anuală cu tulpini târâtoare sau agățătoare, originară din America. La noi din cele 10 specii ale genului Curcubita sunt cultivate în cultură pură cât mai ales în culturi intercalate, numai trei: dovleacul alb sau turcesc, specie cu cerințe mari pentru căldură și umiditatea solului, dovleacul moscat, cu aceleași cerințe și bostanul sau dovleacul furajer și dovlecelul specie rezistentă la secetă calitate ce a făcut să fie mult mai răspândit în țara noastră.

Dovleceii au flori unisexuate, florile bărbătești și femeiești se găsesc pe aceeași plantă.

În regiunea de câmpie înflorirea dovleacului are loc, în condiții normale, în jurul datei de 20 iunie, la dovleacul alb la data de 30 iunie și la dovleacul moscat între 1 și 5 iulie și care durează până la sfârșitul lunii septembrie, începutul lui octombrie.

Cantitatea de miere la hectar, cultură pură se evaluează a fi de 40-45 kg la dovleacul furajer, 90-100 kg la dovleacul alb și 22-30 kg la dovleacul moscat. Producția de polen la hectar se evaluează la 53-59 kg la dovleacul furajer, 44-51 kg la dovleacul alb, iar la dovleacul moscat cantitatea de polen fiind de 27-35 kg (Harnaj și col., 1983).

Pentru culturile instalate de dovleac se iau în calcul atât pentru miere cât și pentru polen o treime din valorile date mai sus pentru culturile pure.

Culturile de bostănoase ce ocupă importante suprafețe mai ales în culturi intercalate oferă culesuri târzii de întreținere într-o perioadă când flora meliferă este foarte săracă, de aceea trebuie identificate den vreme și valorificate integral.

Dovlecelul, specie anuală cultivată pentru fructele sale folosite în arta culinară în stare proaspătă sau conservate. Dovlecelul înflorește din luna iunie până în septembrie, în funcție de data când a fost semănat și dă producții de miere la hectar între 50 și 100 de kg.

Castraveții (Cucumis sativus), specie anuală, nelipsită din grădinile de legume, cu cerințe ridicate pentru căldură și umiditate.

Înflorirea castraveților începe în luna iunie și durează până în septembrie, eșalonare dată de condițiile de cultură și de data semănatului. Culesul de întreținere și dezvoltare oferit de castraveți est cu atât mai valoros cu cât se prelungește spre toamnă, anotimp sărac în surse melifere.

Cantitatea de nectar produsă de floare variază între 0,08-0,9 mg, iar producția de miere la hectar între 20 și 100 kg (Harnaj și col., 1983).

Mărarul (Anethum graveolens), specie anuală cultivată pentru condimentarea mâncărilor și alimentelor, dar și pentru întrebuințări medicinale. Florile mici, de culoare galbenă grupate în umbrele, înfloresc în lunile iulie-august și oferă familiilor de albine nectar și polen pentru un cules de întreținere.

Sfecla roșie (Beta vulgaris), specie bienală, cultivată pentru consum alimentar în stare proaspătă sau conservată cât și pentru industrie la fabricarea surogatului de cafea.

Tulpinile florifere cresc înalte de 1-1,4 m și poartă flori mici de culoare alb verzui grupate câte 2-7 în inflorescențe glomerulare. Albinele vizitează florile de sfeclă culegând polen și nectar mai ales că spre sfârșitul verii sursele de nectar și polen sunt mai rare. Producția de miere se evaluează a fi la un hectar de seminceri de sfeclă roșie între 10 și 15 kg (Harnaj și col., 1983).

Spanacul (Spinacea oleracea), specie anuală cultivată pentru frunzele sale mult folositoare în alimentație datorită conținutului mare în săruri minerale și vitamine. Rezistă bine temperaturilor scăzute, dar are și necesități mari față de sol și umiditate, dând producții mari pe soluri mijlocii, bogate în humus. Albinele beneficiază de semincerii de spanac de culesuri importante de polen.

3.2.5. Culturi de plante medicinale și aromatice

Alcătuită ca grupă din specii aparținând diferitelor familii și genuri, plantele medicinale au o însușire comună, prezența în țesuturile acestora a substanțelor cu acțiune terapeutică, numite principii active. Unele specii solicitate mai mult pentru prepararea medicamentelor obținute din plante și a căror colectare din flora spontană nu mai satisfăcea cerințele, au început să fie cultivate dând naștere unei ramuri ale producției agricole, cultura plantelor medicinale.

Grupa plantelor aromatice caracterizate prin prezența în țesuturile lor a unor substanțe numite uleiuri volatile are legătură strânsă cu grupa plantelor medicinale suprapunându-se în unele cazuri.

Odată cu luarea în cultură de noi specii sau mărirea suprafețelor unde au fost deja cultivate plante medicinale sau aromatice, au apărut noi surse melifere. Importanța speciilor, din această grupă este importantă pentru apicultori, mai ales că înflorirea lor are loc în general într-o perioadă lipsită de cules, iar durata înfloririi se întinde pe un interval mare de timp, acoperind golul de cules de la sfârșitul verii și începutul toamnei. Culesul oferit de aceste specii chiar dacă în general nu dă producții de miere, ajută la menținerea activității familiilor de albine și la o bună pregătire a lor pentru sezonul de iarnă.

Ordinea de prezentare a acestor specii principale medicinale sau aromatice cultivate în țara noastră este făcută în funcție de cronologia declanșării fenomenului de înflorire a acestor specii.

Chimenul (Carum carvi), este o specie bienală sau perenă, ce se cultivă ca și plantă medicinală, aromatică sau cel mai important ca și specie folosită în alimentare de la care se folosesc fructele pentru uleiul volatil ce-l conțin. Pentru cultura acestei specii sunt favorabile regiunile cu suficientă umiditate și cu temperaturi mai moderate, cum sunt cele din centrul și estul țării, sau nordul Moldovei.

Semănatul se face primăvara în prima în lunile martie-aprilie, folosindu-se 10-12 kg de semințe la hectar. Fiind o plantă ale cărei fructe se maturizează eșalonat momentul recoltării are o importanță deosebită, pentru că recoltarea manuală trebuie să se facă atunci când 34-40% din fructe sunt coapte, iar recoltarea cu combina se face când 66-85% din fructe au ajuns la maturitate.

Chimenul înflorește în mai-iunie o lungă perioadă de timp, dând producții de miere la hectar evaluate la 25-35 kg (Harnaj și col., 1983).

Cimbrul (Thymus vulgaris), semiarbust ce are tulpina lignificată în partea inferioară, a fost introdus în cultură în țara noastră în ultimii ani, ca plantă medicinală și condimentară. Înflorește din mai până în octombrie constituind o valoroasă sursă de nectar, mai ales în perioada săracă în flora meliferă de la sfârșitul verii.

Cantitatea de nectar care este secretată de floare variază între 0,11-0,20 mg, iar producția de miere la hectar este evaluată circa 80-120kg (Harnaj și col., 1983).

Roinița (Mellisa officinalis), iarba stupului, este o plantă perenă cu miros aromatic care se poate cultiva în toată țara dar reușește mai bine în regiunea podgoriilor, pe soluri fertile, calde, adânci, permeabile și pe locuri expuse la soare.

Înmulțirea se face prin semințe folosind cam 2-4 kg/ha sau prin împărțirea tufelor. Înflorirea are loc începând din iunie până în august asigurând albinelor un cules de întreținere. Producția de miere la hectar este evaluată la circa 100 – 150 kg (Harnaj și col., 1983).

Isop (hissous officinalis), plantă perenă, erbacee, cultivată pentru însușirile sale medicinale, melifere dar și ornamentale. Isopul se poate cultiva pe orice tip de sol fiind indicat ca o valoroasă plantă meliferă mai ales că dacă este tuns după înflorire din lunile iunie și iulie, acesta lăstărește din nou înflorind încă odată în septembrie și octombrie când floarea meliferă este foarte săracă.

Izma bună (Mentha piperita) , plantă perenă cultivată ca plantă medicinală și aromată pe suprafețe mari în toată lumea. Este un hibrid ce se întâlnește numai în culturi la noi în țară o întâlnim pe suprafețe mai mari prin banat. Înmulțirea se face destul ușor, prin stoloni sau lăstari înflorirea culturilor de izmă se produce în iunie și august, furnizând nectar și polen albinelor.

Cantitatea de nectar pe floare este de câteva miligrame, producând o cantitate de miere care variază între 100 și 200 kg la hectar (Harnaj și col., 1983).

La noi în țară cresc spontan și alte varietăți și specii de izmă cu o deosebită importanță pentru apicultură.

Levănțica (Lavandula vera), este o specie perenă, spontană și cultivată, este un semiarbust cu sistem radicular bine dezvoltat, și profund care îi conferă o mare rezistență la secetă. Rezistența mică față de îngheț mai ales când nu este acoperită de zăpadă, se explică prin originile ei din zona mediteraneană. Lavanda se cultivă bine pe terenuri neinfestate cu buruieni. Puțin exigentă la condițiile de sol, se poate cultiva și pe solurile calcaroase, profunde sau permeabile cu apa freatică la adâncime.

Pentru a realiza o plantație încheiată, terenul trebuie îngrășat la înființarea plantației cu cirac 45-50 tone /ha gunoi de grajd pe solurile argilo nisipoase sau nisipo argiloase și cu 20-35 tone pe soluri mai fertile.

Cultura de lavandă este foarte rentabilă unde producția de inflorescențe proaspete ajunge în primii ani la 2000-3000 kg la hectar, iar în următorii ani de producție poate ajunge la 3000-6000 kg la hectar (Harnaj și col., 1983).

Levănțica înflorește din luna iunie și durează până ți august și se caracterizează pe lângă această durată lungă de înflorire și printr-o mare capacitate meliferă. S-a stabilit că secreția de nectar pe floare variază între câteva miligrame la floare cu o concentrație în zahăr de 45-48%, evaluându-se producția de miere pe hectar la 50-100 kg (Harnaj și col., 1983).

De avut în vedere este faptul că confirmat de specialiști este că florile de lavandă polenizate de albine produc semințe cu un conținut mai mare de ulei.

Importanța lavandei ca plantă medicinală și aromatică este mare, fiind folosită în industria medicamentelor sau la fabricarea parfumurilor. Este de asemenea utilizată ca plantă antierozională pe terenuri degradate și ornamentală în grădinile caselor și în jurul vetrelor unde a fost instalată stupina, oferind culesuri de întreținere în cursul verii.

Macul de grădină (Papaver somniferum), specie anuală ce este cultivată pentru obținerea capsulelor și semințelor utilizate în industria alimentară și farmaceutică. Din capsulele macului se extrag pe cale industrială morfina și alți alcaloizi folosiți în special la ameliorarea senzațiilor de durere la nivelul sistemului nervos central.

3.2.6. Culturi de plante melifere tipice

Ultima grupă de plante melifere cultivate o constituie plantele melifere specifice a căror cultură se justifică chiar numai prin valoarea lor meliferă, respectiv prin culesuri bogate furnizate familiilor de albine. Dar fiecare dintre aceste specii au și o altă întrebuințare, justificând îndeplin cultivarea ei: facelia este folosită în furajarea animalelor, mătăciunea se cultivă ca plantă medicinală și hrișca este apreciată în arta culinară.

Facelia (Phacelia tanacetifolia), este o specie anuală cu origini din america de nord unde crește și spontan, facelia a fost introdusă la noi în țară ca plantă cu specific meliferă dar care poate intra și în componența amestecurilor melifero-furajere, fiind și un nutreț bun pentru animale. Este puțin pretențioasă la condițiile de climă și sol, găsind în țara noastră condiții bune de cultură în toate regiunile. Rezistentă la brumele târzii de primăvară și timpurii de toana se poate cultiva primăvara timpuriu până toamna târziu, furnizând culesuri într-o perioadă deficitară în flora meliferă.

Planta crește înaltă de 40-60 cm, cu o tulpină ramificată purtând mai multe inflorescențe în formă de evantai a căror înflorire începe cu florile de la bază. Perioada de vegetație la facelia este scurtă de la răsărire până la înflorire trecând 44-56 zile și durata înfloritului fiind de 30-50 zile depinzând de evoluția factorilor climatici. În zona de câmpie cu arșițe mari, cultura de vară a faceliei are o durată de înflorire de câteva zile. În timp ce în zonele mai umede și cu temperaturi moderate durata de înflorire este mult mai mare.

Însămânțarea poate fi făcută în pragul iernii sau primăvara în mustul zăpezii, în aceste cazuri înflorirea se produce către sfârșitul înfloririi salcâmului, prelungind culesul cu 2-3 săptămâni. Pentru loturile semincere sau apicole se recomandă însămânțarea în lunile martie-aprilie când sunt întrunite condițiile optime pentru germinarea semințelor, cât și pentru răsărirea și creșterea puietului. În aceste condiții răsărirea are loc în 6-7 zile de la semănat, iar plantele au un ritm de vegetația rapid și o dezvoltare viguroasă dar și o producție de nectar bună. Având perioada de vegetația scurtă facelia poate fi cultivată în miriște după culturile ce eliberează devreme terenul între acestea fiind și grâul cultură ce ocupă mari suprafețe în țara noastră. Importanța culturilor rezultate din această specie semănate eșalonat în vară este deosebită asigurând familiilor de albine un cules continuu până toamna târziu. În amestecuri furajo-melifere facelia aduce o sporire cantitativă a masei furajere și determină o sursă sigură de nectar. Se pot face amestecuri de facelia cu plante leguminoase cum ar fi: mazăre, măzărichea, soia,etc.

Pregătirea terenului pentru însămânțarea faceliei se face obișnuit, dar patul germinativ trebuie bine mărunțit încât sămânța să fie îngropată la câțiva cm în mod uniform. Perioada de vegetație a faceliei este scurtă de la răsărire până la înflorire trecând 45-55 de zile, iar înflorirea durează cam 30 și 50 de zile, influențată de evoluția factorilor climatici producându-se din mai până în octombrie țn funcție de data semănatului.

Valoarea meliferă a faceliei este mare fapt ce determină albinele să o viziteze intens în tot cursul zilei. Cantitatea de nectar secretat de o floare și implicit producția de miere la hectar variază foarte mult sub influența factorilor pedologici a evoluției timpului în perioada de vegetație, a epocii de semănat și a agrotehnicii aplicate. În condiții favorabile cantitatea de nectar secretat de o floare variază între 1-4,5 mg cu o concentrație în zahăr a nectarului de 28%, dând producții de miere la hectar de peste 600 de kg (Harnaj și col., 1983).

Foto. 4 Cultură de Phacelia tanacetifolia (în original)

3.3. Plante melifere erbacee spontane

Viața albinelor este în permanenta legătură cu lumea vegetală, care reprezintă sursa de trai a acestora.

Condițiile naturale din țara noastră fiind deosebit de favorabile, flora meliferă este bogată și reprezintă o mare diversitate ceea ce creează posibilități favorabile creșterii și dezvoltării familiilor de albine și realizarea unor producții mari de miere.

Referindu-se la plantele erbacee spontane, acestea prin numărul lor mare de specii valoroase și suprafețele importante ce le ocupă furnizează culesuri de întreținere a familiilor de albine, de primăvara până toamna și în unele zone chiar culesuri de producție.

Aspectul sezonier al florii spontane se modifică în funcție de succesiunea anotimpurilor de etapele fenologice individuale, precum și de intensitatea concurenței speciilor. Primele flori în zona de stepă apar în jurul datei de 14-15 februarie, iar în zona muntoasa aceste flori apar în luna martie – aprilie. Cele mai multe plante erbacee sunt înflorite în zona de stepă în luna mai și începutul lunii iunie. În zona muntoasă toiul înfloritului este în iunie și începutul lunii iulie.

Plantele erbacee cu înflorire timpurie ca: ghiocelul, viorelele, brebeneii, leurda, ceapa ciorii, podbalul, floarea paștilor, urzicuța, contribuie la dezvoltarea familiilor de albine în primăvară dând astfel posibilitatea acestora să valorifice cu un randament maxim principalele culesuri.

Ghiocelul (Galanthus nivalis), primul vestitor al primăverii este specie perenă, crește solitar sau în grupuri prin poieni tufișuri și pajiști de la câmpie până la zona muntoasă. În funcție de altitudine înfloritul ghiocelului începe în februarie și se termină în aprilie.

Acesta prezintă o tulpină subpământeană, iar la suprafață poartă două frunze și o floare de culoare albă ca un clopoțel. În interiorul florii sunt anterele care se deschid la vârful lor eliminând polenul. Albinele culeg polenul și nectarul atât de necesar primăvara pentru dezvoltarea puietului. Pe unele porțiuni apar și așa numiții ghiocei bogați care au florile mai mare de culoare alb-gălbuie.

Brândușa galbenă sau de primăvară (Crocus moesiacus),, este întâlnită în pădurile și poienile din sudul țării în regiunea de câmpie și dealuri în lunile februarie și martie. Florile au formă de pâlnie și atrag atenția prin galbenul de șofran. Ele răsar odată cu câteva frunze lungi cu o dungă albă în mijlocul lor. Brândușa de primăvară este o plantă care secret atât nectar cât și polen oferind albinelor împreună cu ghioceii primele culesuri de nectar și polen.

Viorelele (Scila bifolia), sunt foarte comune în pădurile și poienile din zona de câmpie până în zona alpină. Mai frecvent se întâlnesc în pădurile de foioase din câmpie și deal, unde formează adevărate covoare de flori albastre. Planta prezintă două frunze lungi subțiri din mijlocul cărora se ridică o tijă în vârful căreia sunt florile cu șase petale albăstrii și tot atâtea stamine cu anterele sinilii pline cu polen. Viorelele înfloresc 2-3 săptămâni după ghiocei și durează în medie 20 de zile, timp în care furnizează albinelor un cules de polen și nectar care ajută la dezvoltarea familiilor de albine.

Odată cu sfârșitul de înflorire al viorelelor celelalte plante din nivelul inferior al pădurii se grăbesc să înflorească pentru a ajunge la fructificare înainte de înfrunzirea pădurii.

Brebeneii (Corydalis cava), sunt mai răspândiți în dumbrăvi, păduri până în regiunea montană. Înfloresc din luna martie până în luna mai. Florile au niște forme deosebite, asemănătoare cu florile de gura leului, și sunt grupate în inflorescențe. Glandele nectarifere sunt situate într-un pinten rezultat din alungirea unei petale. Brebeneii furnizează culesuri de întreținere valoroase pentru dezvoltarea familiilor de albine.

Podbalul (Tussilaga farfara), crește prin locuri argiloase și umede, pe malul râurilor, pe coaste abrupte erodate din zona de câmpie până în zona montană. Înflorește în lunile martie-aprilie în funcție de altitudine și condițiile meteo. Florile de culoare galbenă sunt adunate într-o inflorescență, câte una pentru fiecare tulpină. Este o plantă meliferă bună, furnizând în zilele însorite de primăvară nectar și polen albinelor (Harnaj și col., 1983).

Mierea ursului (Pulmonaria sp.), este întâlnită frecvent în păduri umbroase, fânețe până în zona montană. Tulpina este dreaptă, neramificată, având florile tubuloase de culoare roșie își schimbă culoarea devenind violacee. Denumirea populară de „mierea ursului” este potrivită acestei plante deoarece secretă mult nectar. Înflorirea are loc timpuriu, în luna martie și oferă un cules de întreținere familiilor de albine până în luna mai.

Păpădia (Taraxacum officinale), este o plantă perenă întâlnită în pajiști, pe marginea drumurilor, comună în toată țara din zona de câmpie până în zona montană. Planta are frunzele dispuse în formă de rozetă, iar în mijlocul lor cresc una sau mai multe inflorescențe cu flori galbene-aurii. Păpădia înflorește din aprilie până în octombrie, furnizând culesuri de întreținere pentru familiile de albine și unele sporuri de miere la cântarul de control, așa cum se întâmplă în pajiști unde crește și înflorește în masă.

Urzicuța (Lamimum purpureum), crește spontan prin locuri cultivate și necultivate și anume prin grădini, livezi, poieni, până în limita superioară a pădurilor. Înflorește din luna martie până în luna octombrie și joacă un rol deosebit în creșterea și dezvoltarea puietului timpuriu, în primăvară când flora nectaro-poliniferă este relativ săracă. Planta este scundă obișnuit ramificată de al bază tulpina are patru muchii iar frunzele sunt așezate două câte două, opuse. Florile roz-purpurii sunt așezate la subsuoara frunzelor. Studiile efectuate la urzicuță pentru stabilirea capacității nectarifere au arătat că producția de nectar variază între 0,4-0,6 mg/floare (Harnaj și col., 1983).

Ciuboțica cucului (Primula officinalis), este frecvent întâlnită în păduri rărite, tufișuri, pajiști, livezi, în zona de deal și de munte, în lunile aprilie-mai. Plantă ce are rădăcini viguroase are frunzele dispuse în rozetă la baza tulpinii. Florile de culoare galbenă au petalele răsfrânte și unite care sunt grupate într-o inflorescență. Pe timp însorit florile sunt intens vizitate de albine pentru polen.

Leurda (Allium ursinum), este întâlnită în pădurile de foioase în locuri umede, până în zona de munte. Înflorește în lunile aprilie-mai. Tulpina prezintă la bază două frunze de forma unei lănci. Florile sunt albe ca zăpada cu miros tare de usturoi sunt dispuse în inflorescențe. Leurda este o plantă meliferă valoroasă pentru nectarul și polenul oferit primăvara timpuriu albinelor.

Cimbrișorul (Thymus serphyllum), crește prin fânețe, pășuni uscate pe coline prin poieni și marginea drumurilor. Înflorește din iunie până în septembrie. Florile roșii- purpurii mai rar albe sunt reunite în inflorescențe. Cimbrișorul asigură familiilor de albine un cules de întreținere de lungă durată.

Macul de câmp (Papaver rhoeas), este frecvent întâlnit în semănături, locuri necultivate. Ambele specii au tulpini drepte, păroase cu flori solitare de culoare roșie aprinsă. Papaver dubium prezintă petale mici, Papaver rhoeas are petalele florilor au la bază o pată neagră. Înfloresc în lunile mai-iulie, oferind familiilor de albine numai culesuri de polen (Harnaj și col., 1983).

Sulfina albă și galbenă (Melliotus albus), crește prin livezi, pe marginea drumurilor, a apelor, prin pășuni sau fânețe. Înflorește în lunile iunie-septembrie. Sulfina are port înalt, flori mici albe sau galbene cu miros plăcut caracteristic acestor specii. Sulfina albă varietatea anuală, se cultivă ca plantă de nutreț fiind o plantă furajeră și în același timp o valoroasă sursă de nectar și polen. De asemenea este apreciată de apicultori întrucât această plantă se pretează și la însămânțările în miriște asigurând culesuri târzii, în toamnă.

Jaleșul de câmp (Salvia nemorosa), este o plantă comună prin pajiști uscate, locuri necultivate sau tufișuri. Are florile mari de culoare albastră-violetă care sunt dispuse în inflorescențe. Înflorește din mai până în septembrie fiind o valoroasă plantă nectaro-poleniferă.

Salvia de câmp (Salvia pratensis), este comună prin fânețe și pășuni. Planta prezintă o tulpină dreaptă obișnuit ramificată în partea superioară și flori mari violete, albăstrui sau albăstrui-violete uneori roze sau albe. Înflorește din mai până în iulie și este importantă pentru nectarul oferit familiilor de albine.

Iarba șarpelui (Echium vulgare), este o specie erbacee bianuală, răspândită prin fânețe pe marginea drumurilor, prin livezi și locuri necultivate de la câmpie până la munte. Planta este păroasă cu tulpina simplă sau ramificată. Florile sunt albastre, rar roșii sau albe și formează inflorescențe spiciforme. Înflorește în lunile iunie-septembrie și secretă nectar abundent. În anii favorabili, în unele zone unde această plantă crește masiv s-au obținut chiar culesuri de producție de 12-14 kg pe familie de albine (Harnaj și col., 1983).

Limba mielului (Borago officinalis), este o plantă de origine mediteraneană întâlnită pe soluri argiloase. Se cultivă sporadic ca plantă decorativă, medicinală și meliferă. Tulpina ramificată este acoperită de peri aspri. Florile de culoare albastră, rar albe sunt dispuse în inflorescențe. Înflorește în lunile iunie-iulie, având o perioadă de înflorire de 30-40 zile. În anii cu toamne lungi, această plantă înflorește a doua oară contribuind la completarea rezervelor de hrană a familiilor de albine.

Busuiocul de miriște sau cinsteț (Stachys annua), este o plantă comună prin semănături, locuri necultivate. Planta are tulpina ramificată și flori mari albe-gălbui dispuse în inflorescențe. Înflorește din iunie până la sfârșitul lunii septembrie. În unii ani favorabili înflorește abundent realizându-se câte 12-14 kg miere/ familie de albine (Harnaj și col., 1983).

Pălămida (Cirsium arvense), este o plantă care crește prin semănături, locuri necultivate, margini de drumuri din zona de câmpie până în zona muntoasă. Înflorește în lunile iunie-august, fiind intens vizitată de către albine pentru nectar și polen. Planta prezintă ramuri subțiri numeroase pe care se prind frunze late albicioase adânc crestate și prevăzute cu spini. În vârful ramurilor stau bobocii ruginii formați din solzișori ca de metal. Florile care au culoarea violet sunt adunate într-o inflorescență a cărei bază seamănă cu un vas strâns la gură. Fiecare dintre floare este un tub lung, din mijlocul căreia răsar stamine albicioase, cu saci plini de polen. Cantitatea de polen strânsă de către albine de la aceste plante variază între 0,14-0,22% cu un maxim individual (Harnaj și col., 1983).

Loboda sălbatică (Atriplex tatarica), este o plantă foarte comună în pășuni, islazuri, locuri necultivate, în general în locuri umede și sărate. Înflorește în lunile iulie-august. Frunzele de la baza tulpinii sunt argintii dințate, cele superioare alungite întregi. Florile de culoare verzuie sunt dispuse într-un spic terminal. Loboda sălbatică este o plantă poleniferă bună, polenul de lobodă prezent în probele strânse la urdiniș este în medie 0,13-35,6% cu maxime individuale de 69,2%. Cele mai mari cantități de polen de lobodă au fost identificate în probele recoltate în cursul lunii august.

Cicoarea (Cichorium inthybus), este destul de comună fiind răspândită în toată țara de la câmpie până în zona muntoasă. Planta este înaltă cu tulpina bățoasă ramificată, frunzele sunt în număr mic și înguste. În schimb florile albastre sunt nu numai podoaba acestei plante de și a câmpului întreg. Înflorește din iunie până la sfârșitul lunii septembrie furnizând nectar și polen pentru întreținerea și dezvoltarea familiilor de albine. În probele de polen strânse cu ajutorul colectoarelor în perioada lunii iulie, începutul lui august când familiile de albine au la dispoziție plante cultivate. Culesul la cicoare este valoros spre sfârșitul sezonului apicol când flora meliferă este în general foarte săracă.

Trifoiul roșu sau căpșunica (Trifolium fragiferum), este o plantă răspândită în zona bălților, pe soluri sărăturate. Înflorește abundent din luna iunie până în septembrie, contribuind alături de celelalte specii melifere la întreținerea și dezvoltarea familiilor de albine.

Planta are o tulpină lungă târâtoare rar dreaptă și flori de culoare roz sau roșie dispuse în inflorescențe globuloase de forma fructelor de fragi sau căpșun de unde și denumirea pe care o are.

Pufulița (Epilobium hrisutum), este o plantă care crește în locuri umede, mlăștinoase, pe malul apelor curgătoare și stătătoare. Are tulpina înaltă ajungând până la 2 m înălțime, are flori de culoare roșietică mari și mai rare. Înflorește din iunie până la sfârșitul luni august fiind bine cercetată de albine. Producția de miere este evaluată la circa 40-65 kg/ha (Harnaj și col., 1983).

Foto 5. Cules de întreținere în luna martie de polen și nectar la Scilla bifolia (viorele)

Foto 6. Cules de întreținere în luna martie de polen și nectar la Erythronium dens-canis (măseaua ciutei)

CAPITOLUL IV

NORME SANITAR VETERINARE

ȘI DE PROTECȚIA MUNCII ÎN STUPINĂ

4.1. Norme sanitar veterinare

Realizarea în apicultură a unor producții sporite este strâns legată de menținerea, în stupină, a familiilor de albine sănătoase și puternice, potrivit perioadei de dezvoltare din cursul anului și în perioada activă din timpul principalelor culesuri de nectar și polen, existente în țara noastră. În același timp, luarea unor măsuri eficiente de igienă în stupină constituie un factor important în păstrarea sănătății albinelor, iar aplicarea măsurilor și mijloacelor pentru prevenirea și combaterea bolilor și intoxicațiilor, asigură starea de sănătate a albinelor din stupi, elemente de bază în vederea obținerii unor importante producții apicole.

Apărarea sănătății albinelor constituie un mod de preocupare permanentă a doctorilor veterinari și a crescătorilor de albine, conform obligațiilor ce le revin din legile sanitar-veterinare.

Pe parcursul vieții lor scurte, albinele sunt supuse fenomenelor de agresiune a noxelor industriale, rutiere, pesticidelor și otrăvurilor, consecință a activității omului, dar și acțiunii nefaste a apicultorilor materializată într-o exploatare nerațională a familiilor de albine, a unor transporturi obositoare, a administrărilor de medicamente de multe ori nejustificate sau neavizate de comisia de avizare a medicamentelor de uz veterinar. În același timp, mediul înconjurător în care își duc viața și de unde albinele aduc apa este de cele mai multe ori poluat cu reziduuri rezultate din activitate omului. În ansamblul lor toate aceste elemente contribuie la slăbirea organismului albinelor, care de multe ori nu pot face față acțiunii agenților etiologici, producători de boli.

Un factor important de care trebuie să ținem cont este acela că la familiile de albine contaminarea și infecția se fac foarte ușor, iar practicarea stupăritului pastoral ușurează răspândirea la distanțe mari a bolilor.

De asemenea, comercializarea de material biologic infectat ori parazitat ajută la răspândirea bolilor.

Astfel, prevenirea și combaterea bolilor la familiile de albine se bazează pe luarea unor măsuri complexe de ordin biologic, igienic și medicamentos se aplică la fiecare stup în funcție de nevoile și starea familiilor de albine.

Păstrarea sănătății albinelor prin aplicarea de măsuri biologice; prevenirea și combaterea bolilor se bazează, în general pe o serie de principii și măsuri biologice de creștere și întreținere a albinelor din care vor fi menționate următoarele:

menținerea în stupină a familiilor puternice și viguroase care au o capacitate mare de apărare împotriva îmbolnăvirilor și dispun de o energie productivă, care le dă posibilitatea să strângă în stupi cantități însemnate de nectar și polen de la principalele resurse melifere din țara noastră dar să și realizeze alte producții apicole: lăptișor de matcă, ceară, polen, propolis, venin de albine care sunt utilizate în alimentația noastră și fabricarea de medicamente folosite în remediul unor boli ale oamenilor dar și al animalelor.

păstrarea în familii a mătcilor tinere și prolifice care asigură creșterea unor populații numeroase de albine tinere și sănătoase, fapt ce constituie, de asemenea, o măsură sigură și eficientă de dezvoltare și împuternicire a familiilor de albine.

menținerea familiilor de albine în stare fiziologică normală, dar și prevenirea roirii naturale în perioada când trebuie valorificat culesul de nectar, dar și prin transportul acestora la masivele melifere în curs de înflorire, prin mărirea capacității stupilor pentru adăpostirea familiilor și umbrirea acestora, o contribuție sporită la menținerea sănătății familiilor de albine.

strângerea resurselor de hrană pentru iernarea familiilor de albine în cantități suficiente și de bună calitate are o importanță deosebită pentru menținerea sănătății și o iernare bună a albinelor.

aplicarea corectă a măsurilor de selecție și folosirea pentru producție a familiilor de albine neroitoare și rezistente la îmbolnăviri conduce la scăderea numărului de îmbolnăviri și la dezvoltarea producției acestora.

Stupinele formate din familii de albine mai slabe ce au populațiile mai reduse și neîngrijite corespunzător, cu mătci bătrâne și neproductive și cu rezerve de hrană insuficiente ori de calitate nesatisfăcătoare, nepregătite pentru cules sau pentru iernare, reprezintă unități apicole cu deficiențe și neeconomice care necesită intervenții imediate și energice în vederea redresării stupinei, prin înlăturarea cauzelor care generează starea necorespunzătoare a familiilor.

Păstrarea sănătății albinelor prin aplicarea măsurilor de igienă; în afară de păstrarea sănătății familiilor de albine prin aplicarea măsurilor biologice, care reprezintă în principal respectarea regulilor de creștere și dezvoltare sau întreținere a familiilor de albine, o altă cale ce permite prevenirea și răspândirea bolilor la albine, prin contaminare, reprezintă măsurile de igienă din care menționăm:

cabana stupinei, precum și instalațiile aferente activității apicole: centrifugă, topitor ceară, instalația de îmbuteliat miere vor fi păstrate în cea mai perfectă ordine și curățenie, iar inventarul apicol va fi dezinfectat cu o soluție decloramină cu 10 până la 15 comprimate la un litru de apă.

vatra stupinei și oglinda stupilor vor fi curățate de cadavrele albinelor moarte scoase de pe fundul stupilor, apoi vor fi dezinfectate prin administrarea de var nestins.

inventarul de protecție se dezinfectează prin fierbere într-o soluție de sodă de rufe.

evitarea aglomerării stupilor pe vatră și luarea de măsuri ca stupinele mari să fie dispersate pe vetre de 30-40 de familii de albine. În asemenea condiții pericolul de contaminare al familiilor prin rătăcirea albinelor fiind mai scăzut.

igienizarea an de an a cuiburilor prin înlocuirea în întregime a fagurilor mai vechi, cu faguri artificiale și stimularea albinelor prin hrăniri cu sirop de zahăr sau cules de nectar, ca să-i clădească într-un timp mai scurt, realizându-se prin aceasta faguri noi, care împiedică degenerarea morfologică și fiziologică a albinelor, precum și eliminarea posibilității de îmbolnăvire a acestora din cauza creșterii puietului în faguri vechi.

evitarea introducerii în stupină a obiectelor de inventar, a stupilor și materialelor ce provin de la alte stupine, fără ca acestea să fie bine curățate și dezinfectate.

interzicerea introducerii în stupine a familiilor de albine, roiurilor și mătcilor de proveniență necunoscută și fără a avea certitudinea că provin din stupine dezinfactate de boli.

dezinfectarea anuală la fiecare sfârșit de sezon apicol a stupilor, obiectelor de inventar și a materialelor din stupină cu o soluție de formol 140 ml, formol comercial la un litru de apă, soluție fierbinte de sodă caustică, 40g/litru, soluție de sodă de rufe calcinată, 50 g/litru de apă fierbinte. Pentru un stup se consumă cam 4 până la 4 litri de soluție. Materialele supuse dezinfecției se frecă cu peria și se spală cu această soluție care este fierbinte din sodă de rufe.

dezinfectarea anuală a fagurilor de rezervă se va face cu bioxid de sulf, iar în cazul diagnosticării nosemozei, se face acid acetic glacial comercial de 96%, vapori neîncălziți în cantitate de / litru.

asigurarea unor surse permanente de apă potabilă în apropierea stupinei în vederea adaptării albinelor.

interzicerea hrănirii familiilor de albine cu miere ce provine din stupine în care a avut loc sau a căror stare de sănătate nu este cunoscută.

arderea cadavrelor de albine sau a larvelor bolnave de puiet văros scoase din celulele fagurilor și topirea resturilor de faguri rezultate de la curățirea stupilor și a inventarului apicol, precum și a fagurilor ce au forme incipiente de locă.

dezinfectarea profilactică an da an a familiilor de albine prin transportul acestora, după controlul de primăvară, a familiilor de albine cu stupi curați și dezinfectați cu sodă de rufe sau cu săpun de rufe.

Păstrarea sănătății familiilor de albine prin prevenirea apariției și răspândirii bolilor; bolile au cauzat familiilor de albine, în decursul anilor mari prejudicii prin pierderea unui număr mare de albine și în consecință prin diminuarea producției în mod deosebit în cazul îmbolnăvirii acestora de boli infecto-contagioase.

Bolile infecto-contagioase sunt produse de germeni patogeni pe care omul nu-i manevrează în mod direct, dar care prin aplicarea unor măsuri raționale de ordin biologic și igienic, efectele lor dăunătoare pot să fie prevenite. Familiile de albine slabe, subalimentate sau care au fost hrănite necorespunzător atât calitativ cât și cantitativ, constituie în permanență un teren deosebit de favorabil pentru îmbolnăviri.

Patologia insectelor în general și a albinelor în special este extrem de dinamică, iar pentru obținerea unor rezultate terapeutice cât mai bune este necesar să se țină cont și de particularitățile specifice acestei patologii spre a avea, în linii generale un cadru de tablou al particularităților patologiei apicole. Este foarte important să avem în vedere durata de viață a familiei de albine, cu excepția mătcilor, gradul de dezvoltare a sistemului nervos, faptul că în cazul sistemului defensiv la aceste insecte domină factorii de rezistență specifică, iar cei de natură nespecifică manifestă o fragilitate mare.

Astfel, prevenirea și combaterea bolilor la familiile de albine odată apărute se bazează în principal, pe măsuri de ordin medicamentos. Aceste măsuri au un caracter terapeutic și se instituie în scopul tratării bolilor în funcție de particularitățile acestora.

Prevenirea și combaterea bolilor se face prin tratamente cu medicamente susținute obligatoriu de mijloace de dezinfecție, în care scop se iau următoarele măsuri:

se face obligatoriu un examen clinic și de laborator la întreg efectivul de familii de albine din cadrul stupinei în lunile martie și aprilie și după care în lunile august și septembrie și se iau probe de fagure cu puiet și albine pentru a fi trimise la laboratoarele de specialitate în vederea supravegherii stării de sănătate, dar și pentru diagnostic.

în cazul în care se constată apariția bolilor, se anunță urgent medicul veterinar pentru a se lua măsuri de tratament a familiilor de albine bolnave, dar și prevenirea răspândirii bolilor la celelalte familii de albine din stupină.

aplicarea tratamentelor cu medicamente și a măsurilor de igienă stabilite de medicul veterinar, se va face cu complexul de măsuri biologice privind păstrarea sănătății albinelor.

stupinele se transportă cu mijloace de transport autorizate și igienizate, numai în baza certificatului sanitar-veterinar de transport, precum și al autorizației de stupărit pastoral, ce sunt eliberate de către „comisia județeană de bază meliferă și stupărit pastoral”, această autorizație fiind valabilă numai pentru sursa de cules și vatra menționată în cuprinsul acesteia.

familiile de albine cu semne clinice de boli contagioase nu pot fi deplasate în pastoral decât după decât după vindecarea lor, stupinele infectate cu boli infectocontagioase și parazitare supuse restricțiilor sanitar-veterinare conform prevederilor din legea sanitar-veterinare.

numărul stupilor instalați pe o vatră nu vor depăși 100 de familii la masivele melifere din păduri și 50 de familii la culturile agricole. La masivele melifere din păduri, distanța dintre două vetre va fi de cel puțin 50 m, când stupii fac parte din aceeași stupină și de cel 100 m când stupii aparțin unei stupine diferite. La culturile agricole distanța dintre stupine va fi de cel puțin 100 m când stupii fac parte din cadrul aceleași stupine și de cel puțin 300 m când stupii aparțin unor stupine diferite. Amplasarea de stupine în raza de zbor a albinelor aparținând altor stupine este interzisă cu desăvârșire. Așezarea stupilor se face în așa fel încât albinele să aibă suficiente puncte de reper, pentru evitarea rătăcirii acestora de la un stup la altul.

se iau măsuri pentru prevenirea furtișagului, căutând ca în perioadele lipsite de cules să nu se lucreze la stupi decât spre seară sau când vremea nu permite zborul intens al albinelor. În aceste perioade slabe se vor reduce urdinișurile.

Păstrarea sănătății familiilor de albine prin prevenirea intoxicațiilor cu pesticide; în ziua da zi pagubele determinate de intoxicațiile la albine cu substanțe pesticide provoacă, într-un interval de timp scurt, pierderi însemnate.

Acest aspect trebuie avut în evidență într-un mod deosebit, mai ales datorită faptului că pesticidele sunt manipulate direct de către oameni având ca și consecință pierderile produse familiilor de albine pot fi reduse la minim în cazul luării unor măsuri corespunzătoare de protecție.

Intoxicațiile provocate de substanțele chimice folosite în agricultură și silvicultură în funcție de felul în care acționează sunt de mai multe feluri, și anume:

substanțe toxice de ingestie, ce acționează la nivelul tubului digestiv unde pătrund împreună cu hrana.

substanțe toxice volatile, ce pătrund prin căile respiratorii în circulația generală și cauzează moartea prin sufocare.

substanțe toxice de contact, ce pătrund în organism prin contactul insectei cu această substanță.

În majoritatea cazurilor, asemenea pierderi sunt determinate de nepăsarea celor ce utilizează substanțele chimice, fără să respecte reglementările legale în vigoare și în unele cazuri de nepăsarea apicultorilor respectivi.

Prevenirea intoxicațiilor la albine se bazează, în principal, pe o serie de măsuri cuprinse în unele reglementări care au ca scop atenționarea apicultorilor cu privire al luarea de măsuri în vederea protecției familiilor de albine împotriva intoxicațiilor cu pesticide. În cadrul acestor reglementări apar următoarele tratamente cu pesticide dăunătoare albinelor:

tratamente cu pesticide a culturilor agricole, plantațiilor pomicole și a pădurilor se desfășoară în perioade de timp cât mai scurte care nu vor putea depăși șapte zile consecutive pentru o cultură agricolă sau parcelă de pădure și vor fi anunțate apicultorilor astfel încât aceștia să poată proteja familiile de albine prin închiderea sau îndepărtarea stupilor cât mai repede cu putință.

tratamente fitosanitare cu pesticide la culturile agricole, plantațiile pomicole, silvice și păduri, acestea se vor executa numai în baza avertizărilor scrise și luare la cunoștință, emise de stațiile de prognoză sau avertizare dar și de către unitățile silvice, fiind transmise deținătorilor care le au în administrare, în folosință sau în proprietate cu cel puțin cinci zile înainte de a efectua tratamentul.

în cazul efectuării tratamentelor cu pesticide din avioane, unitățile de protecția plantelor vor comunica în scris unităților beneficiare cu cel puțin șapte zile înainte, zilele și suprafețele pe care se vor efectua aceste tratamente.

este interzisă aplicarea pesticidelor, cu excepția celor care au fost atestate cu mențiunea că nu sunt toxice pentru albine, asupra culturilor agricole entomofile, pomilor fructiferi sau a principalelor specii melifere forestiere, aflate în faza de înflorire, precum și asupra arborilor forestieri de aliniament aflați în perioada de exudare a manei.

tratamentele fitosanitare cu aeronave se execută numai dacă viteză vântului nu depășește 5 m/sec și temperatura nu depășește .

autoritățile orașelor, municipiilor, locale sau comunale și nu în ultimul rând primăriile vor anunța, în scris cu cel puțin cinci zile înainte, sub semnătură de luare la cunoștință, pe toți cei ce dețin stupine amplasate în raza teritorială a localității, precum și circumscripția sanitar-veterinară, despre locul ori data începerii și mijloacele cu care se execută tratamentele cu insecticide.

unitățile cu sector apicol și apicultorii ce au stupine personale urmează să anunțe, cu cel puțin o zi înainte după amplasare, autoritățile pe raza cărei se află instalată stupina, dar și locul unde a fost amplasată aceasta, dar și perioada utilizării vetrei de stupină, numărul familiilor de albine, sediul sau adresa deținătorului de familii de albine, precum și sediul sau adresa la care apicultorul urmează să fie anunțat în cazul efectuării unor tratamente fitosanitare.

să sesizeze imediat, în scris circumstanța sanitară veterinară pe raza căreia este situată stupina în cazul producerii intoxicațiilor la familiile de albine.

medicii veterinari de circumscripție sunt obligați să controleze dacă unitățile sau persoanele fizice cu gospodărire personală, care execută sau beneficiază de tratamente fitosanitare cu pesticide, asigură îndeplinirea măsurilor de prevenire a intoxicațiilor, precum și obligația de a interveni în sprijinul apicultorilor în caz de intoxicare a albinelor.

Prevenirea și combaterea bolilor la albine:

Albinele ca și celelalte animale fac parte din lanțul trofic planetar și se supun acelorași legi biologice ale filogeniei, ontogeniei, reproducerii și morții. Pe tot timpul vieții lor sunt supuse permanentei agresiuni din partea unor specii de virusuri, bacterii, micete, protozoare și paraziți care le pot produce în anumite situații îmbolnăvirii și chiar moartea prematură în unele din fazele metamorfice sau a vieții lor.

Infecția este o stare de boală determinată de invazia locală sau generală a unui factor patogen în organism, deci rezultanta conflictului dintre organism și factorii biologici de agresie.

Factorii care concurează la declanșarea și evoluția infecției sunt:

a) Factorii determinanți, reprezentați de agentul cauzal și gazda receptivă.

b) Factori predispozanți, care favorizează apariția conflictului dintre agentul cazal și gazdă și pot să determine o evoluție mai rapidă și mai gravă a bolii și anume alimentația deficitară, variațiile bruște de temperatură și umiditate, igiena deficitară, exploatarea intensivă, vehicularea agenților patogeni prin stupăritul pastoral, prezența altor infecții.

Pentru a realiza infecția este necesar ca agenții patogeni să prindă în structura gazdei receptive. La albine, în general infecțiile se produc la nivelul tegumentului larvar, tubului digestiv, tuburilor Malpighi, traheelor. Pentru a produce infecția și moartea unui organism agentul patogen trebuie să posede o viteză de reproducere foarte ridicată, ori să pătrundă în număr mare în organism.

c) Doza de germeni care poate provoca infecții și moartea organismului, depinde de cantitățile patogene ale germenului, reprezentate de: virulență sau însușirea germenului de a se produce în țesuturi moi și toxigeneză, însușirea germenului de a produce tulburări funcționale prin secreții de toxine.

Perioadele infecției sunt următoarele: faza de incubație și anume, perioada de timp scursă de la pătrunderea germenului în organism, până la apariția primelor semne de boală; faza evolutivă se referă la timpul de la apariția simptomelor și până la dispariția lor; faza finală, care poate fi vindecarea ori moartea.

Infecțiile în funcție de răspândirea lor se clasifică după cum urmează: sporadice, eusootice, epizootice, și pansootice.

în funcție de modul de transmitere: necontagioase ori contagioase.

în funcție de complexul cauzal: primare, secundare, condiționate.

în funcție de extinderea la nivelul individului sau familiei: locale, generale

în funcție de agentul cauzal: paralizia acută, paralizia cronică, viroza botcilor negre, viroza aripilor opace, viroza albinelor de Egipt, viroza X, viroza filamentoasă, puietul în sac

bacterioze: loca americană și europeană, paratifoza, spticemia,spiroplasmoza, rickettisioza.

micoze: ascosferoza, aspergiloza, melanoza, candidoza, toruloza.

protozooze: nosemoza, ameobioza.

parazitoze: brauloza, senotainioza, triangulinoza, varroza, acarapioza.

dismetaboli: distroteinemii, deficit glucidic, deficit lipidic, deficit vitamino-mineral, hipotermii, hipertonemii:

predatori: predatorii cerii, predatorii albinelor:

intoxicații: alimentare, medicamentoase, cu pesticide, cu noxe industriale.

iradieri.

Boli virotice: virusurile sunt microorganisme subcelulare, compuse din acizi nucleici și proteine, fără aparat enzimatic, fără metabolism propriu fiind replicate de celulele gazdă în milioane ori miliarde de exemple prin mesajul transmis de către virus genomului celular.

Virusurile se clasifică în două categorii după tipul de acid nucleic și numărul de antene macromoleculare de AND sau ARN. Virusurile patogene pentru albine conțin ARN cu excepția virusului filamentos și iridescent care sunt constituite din AND. Virusurile care afectează albinele sunt mici de 17-35 nm, cu excepția virusului iridiscent de 150 nm și a celui filamentos de 450/150 nm.

Virozele evaluează în general, asociate între ele, dar și cu protozooze.

În ultimii ani, virozele albinelor au luat o răspândire tot mai mare apărând noi maladii virotice la scară planetară. Aceste maladii sunt vehiculate la distanțe mari, atât continental cât și intercontinental, datorită transportului de material biologic apicol reproducător, efectuat în general clandestin de către apicultori. Contaminarea se face și din aproape în aproape între state, albinele folosind flora meliferă și trântorii migrând fără să țină seama de graniță. Sistemul stupăritului pastoral face ca maladiile virotice și altele să se răspândească la scară națională într-un singur an. Aglomerările de familii de albine favorizează o intensă contaminare.

Puterea de contaminare a virozelor este foarte mare și se face prin contact între albine și ingestie.

Cantități mari de virusuri se găsesc, în funcție de viroză, în organele interne ale larvelor și albinelor precum cuticula dermică, în glandele toracice, post cerebrale, hipofaringiene, în ganglionii nervoși, celulele intestinale ori ale traheelor și în hemolimfă.

Pe baza cercetărilor care s-au efectuat până în zilele noastre au fost descoperite și clasificate 17 virusuri patogeni ai albinelor, Apis mellifera și Apis cerana. Aceste virusuri sunt: virusul asociat paraliziei cronice, virusul paraliziei cronice, virusul paraliziei acute, virusul puietului în sac, virusul botcilor negre, virusul X, virusul iridiscent, virusul filamentos, etc.

Pentru zona continentală în care ne aflăm, un mare interes deosebit trebuie să acordăm următoarelor viroze: paralizia acută, cronică, viroza X, viroza Y, filamentoasă puietului în sac, etc. Aceste viroze pot evolua singure ori asociate între ele, atât la albinele adulte cât și la larve, unele predominând în sezonul cald, altele în sezonul rece. Patogenitatea acestor virusuri crește în anumite condiții și anume: fond radioactiv crescut, fond toxic, nosemoză, dismetabolii prin hrană necorespunzătoare, exploatare cu intensă spoliere a albinelor și slăbirea răspunsului lor imun la apărare, călduri și secete excesive, temperaturi foarte scăzute.

Fenomenele patogene în timpul evoluției virozelor se pot complica prin creșterea virulenței unor germeni de asociații precum bacterii, micete, protozoare sau prin facilizarea izbucnirii unor maladii contagioase.

Diagnosticul virozelor albinelor se pune în baza semnelor clinice și a examenelor de laborator prin imunoseroprecipitare, imunofluorescență, cultură și țesuturi de infectivitate. Aceste examene de laborator sunt de înaltă tehnicitate și specialitate, necesitând materiale, substanțe și aparatură corespunzătoare ca și personal executant de înaltă calificare.

În ceea ce privește diagnosticul clinic, se face întotdeauna diferențial cu intoxicațiile, loca europeană, loca americană, puietul văros, aspergiloza și nosemoza.

În general se întâlnesc următoarele semne de boală: larve moarte necăpăcite ori căpăcite fără semne de locă ori ascosferoză, nimfe moarte de culoare albă sau cenușie, albinele moarte înainte de eclozionare malformate. În continuare vor fi prezentate câteva viroze mai importante și anume:

Paralizia acută, este o boală infecto-contagioasă a albinelor mature, produsă de un virus sferic cu dimensiuni de 30 de nanometri, cu tropism pentru sistemul nervos și glandele salivare. Maladia are un înalt grad de difuzibilitate, transmițându-se prin contact și ingestie.

Clinic boala se recunoaște prin evoluția în sezonul activ, mai ales vara și începutul toamnei, incapacitate de zbor al albinelor, tremurături al aripilor, antenelor, paralizii ale aripilor și membrelor, distensia abdomenului, după care moartea în câteva zile de la apariția semnelor clinice.

Diagnosticul se face prin teste de infectivitate, imunodifuzie, microscopie electronică pe probe de albine vii și porțiuni de fagure cu puiet suspect. Virusul paraliziei acute poate fi găsit și în albinele clinic sănătoase, aflate în stare de premuniție și rezistență.

Diagnosticul diferențial trebuie făcut față de intoxicațiile acute, nosemoza acută dar și față de celelalte viroze cu manifestări nervoase.

Paralizia cronică, este de asemenea o boală infecțioasă și contagioasă a albinelor adulte, produsă de un virus ARN, elipsoidal cu localizare în sistemul nervos, intestinul subțire la inserția tuburilor Malpighi, la nivelul glandelor hipofaringiene și mandibulare. Se transmite prin contact și ingestie.

Clinic boala se recunoaște prin evoluția în tot cursul anului cu acutizări în sezonul de toamnă. Semnele bolii apar la 4-10 zile de la infecție, fenomene nervoase caracterizate prin tremuratul aripilor, paralizie a extremităților sau a întregului organism, incapacitatea de a mai zbura, apariția indivizilor de culoare neagră cu luciu metalic, depilare, contractarea abdomenului și aspect de furnică. Albinele sănătoase îndepărtează permanent din stup pe cle bolnavew, moartea survine de regulă după 12-25 zile de la apariția semnelor clinice.

Diagnosticul se face prin teste de infectivitate, imunodifuzie sau microscopie electronică și examen histopatologic pentru punerea în evidență a corpusculilor Morison în citoplasma celuleor intestinului subțire la nivelul inserției tuburilor Malpighi. Probele pentru examen de laborator se constituie din 50 până la 100 de albine vii și porțiuni de fagure cu puiet suspect de boală.

Diagnosticul diferențial se face față de intoxicațiile cu pesticide, față de celelalte viroze cu manifestări nervoase.

Viroza aripilor opace, este o boală tot infect-contagioasă a albinelor adulte și mătcilor. Este produsă de un virus ARN, mic de dimensiuni de 17 nanometri, cu tropism pentru sistemul nervos cefalic și toracic și glandele salivare.

Clinic boala se recunoaște prin evoluție, mai ales în timpul iernii care produce mortalitate accentuată până la pierderea multor familii de albine. Fără să fie o regulă, albinelor li se opacizează aripile și își pierd capacitatea de zbor. Familiile infectate în timpul primăverii și verii, slăbesc prin moartea albinelor în număr mare.

Diagnosticul se face serologic prin imunodifuzie, seroprecipitare, microscopie electronică pe probe de albine vii suspecte, pe aproximativ 50-100 de indivizi. Diagnosticul diferențial se face față de intoxicații, celelalte viroze și septicemii.

Viroza botcilor negre, boală infecto-contagioasă specifică nimfelor mătcilor și albinelor lucrătoare. Este produsă de un virus de mici dimensiuni și nume de 30 de nanometri. Virusul se transmite pe cale digestivă prin albinele doici și se poate transmite și la albinele adulte de regulă afectate de nosemoză.

Clinic boala se recunoaște prin moartea nimfelor de matcă în botci, reducând ecloziunea cu 90-95%, iar ca urmare a proceselor de autoliză și putrefacție, aceasta capătă o culoare închisă ce se observă prin transparența botcii ca niște pete negre.

Viroza afectează și ucide o parte din nimfele albinelor lucrătoare pe care, acestea de regulă le descăpăcesc și le îndepărtează, iar fagurii afectați prezintă puiet diseminat.

Diagnosticul se face prin examen serologic și microscopie electronică pe probe de botci și porțiuni de fagure suspect. Diagnosticul diferențial se face la nimfele de albine lucrătoare față de cele afectate de atacul larvelor de găselniță.

Viroza albinelor de Egipt, boală contagioasă la albinele adulte și a nimfelor, ce este produsă de un virus ARN ce are dimensiunea de circa 30 nanometri. Se transmite prin ingestie și prin inoculare de paraziții limfofagi. Această viroză determină slăbirea familiilor prin scurtarea vieții albinelor. Boala nu a fost studiată în condițiile sale naturale.

Viroza X, este o boală contagioasă a albinelor adulte, care este produsă de un virus ARN, de circa 35 nanometri. Transmiterea virusului se face pe cale digestivă. Infecția evoluează de obicei iarna și primăvara și se agravează când se asociază cu protozoarul Nosema apis și Malfhigamoeba mellifera.

Diagnosticul se stabilește prin examen serologic și prin microscopie electronică. Probele pentru diagnostic se constituie din 50-100 de albine vii suspecte de boală.

Viroza filamentoasă, boală infecto-contagioasă a albinelor adulte care este produsă de un virus AND mare. Virusul se localizează în celulele nervoase, în intestinul subțire, corpul gras, glandele cerifere, faringiene de venin și în hemolimfă, aceasta căpătând un aspect lăptos.

Boala se transmite prin ingestie și de regulă evoluează în asociere cu nosemoza în sezonul de iarnă și primăvară.

Semnele clinice sunt nespecifice, deoarece albinele își pierd capacitatea de a mai zbura, familiile slăbesc, iar mortalitatea se înregistrează în lunile de primăvară. O bună parte din familiile bolnave supraviețuiesc dar au o dezvoltare slabă.

Diagnosticul se face prin microscoape electronice din hemolimfa albinelor cu semne de boală și prin examen serologic. probele luate pentru examenul de laborator se constituie din 35-45 albine suspecte de boală.

Puietul în sac, este o boală infecto-contagioasă specifică larvelor de albine, cărora le determină moartea în stadiul de puiet căpăcit. Larvele iau aspectul caracteristic unui sac plin cu lichid.

Agentul etiologic este un virus ARN ce se localizează în celulele glandelor hipofaringiene, torace, celulele dermice, corpul gras și celulele nervoase. Se transmite prin ingestie de albinele doici.

Clinic boala se recunoaște după moartea larvelor după numai 4 zile de al căpăcire. Aspectul de puiet afectat împrăștiat pe fagurii cu puiet, celulele cu căpăcele scufundate sau perforate și culoarea larvelor devine treptat galben-cenușiu, după care devine brună.

După moarte, larvele extrase din celule au aspectul unui sac plin cu lichid, care prin deshidratare larva se transformă într-o coajă brună așezată pe planșeul celulei cu capul recurbat spre abdomen, dând aspectul cunoscut de papuc chinezesc.

Larva moartă nu prezintă miros, nu este aderentă la pereții celulei, iar conținutul nu este filant. Albinele adulte din familie afectate de boală pierd apetitul pentru polen și au o durată de viață scurtă.

Diagnosticul se stabilește prin teste de infectivitate și teste serologice. Pentru examenul de laborator se recoltează probe din porțiuni de fagure ce au puiet suspect de această boală.

Diagnosticul diferențiat se face de loca americană și viroza botcilor negre. Măsurile de prevenire și de combatere a virozelor la albine se face printr-un complex de măsuri care constă în:

întreținerea în condiții optime a familiilor de albine pe tot parcursul anului, asigurându-se suficientă hrană și de bună calitate care să le confere o rezistență naturală ridicată față de infecțiile virotice.

chimioterapia bazată pe substanțe de origine naturală de tipul izoflavonolilor, derivaților fenolilor, precum și preparatul arahnovir cu care se obțin rezultate pozitive.

realizarea și menținerea unei permanente stări de igienă în stupi și stupină prin eliminarea și topirea fagurilor vechi, a celor cu puiet mort, neeclozionat, strângerea și distrugerea prin ardere a cadavrelor.

eliminarea schimburilor de material biologic, faguri cu miere și păstură între stupii suspecți de boală și cei sănătoși în cadrul stupinei și între stupine.

interzicerea folosirii în hrana albinelor a mierii și polenului ce provine din familii bolnave sau suspecte de boală.

în viroze nu se recomandă tratamente prevenite cu antibiotice, acestea nu au acțiune asupra virusurilor dar creează o rezistență a germenilor bacterieni față de antibiotic și rămân sub formă reziduală în produsele stupului.

numai în cazurile în care apar semne clinice specifice bolilor clasice: bacterioze, micoze, protozooze și parazitoze supraadăugate virozilor, se vor efectua tratamente cu medicamente specifice fiecărei boli în parte.

dezinfecții repetate profilactice și de necesitate cu una din substanțele: sodă caustică, sodă de rufe, formol, săpun, apă oxigewnată.

evitarea aglomerării stupinelor în pastoral pentru eliminarea interferenței ce se produc între albine din familii bolnave și cele sănătoase ca urmare a rătăcirii acestora, ocazii cu care se face contaminarea și răspândirea generală a bolilor.

Bolile bacteriene:

Loca europeană este o boală infecto-contagioasă care afectează puietul de albină, determinând moartea de regulă în stadiul de puiet necăpăcit.

Această boală apare mai rar decât loca americană, și este mai puțin gravă afectând în general larvele tinere în vârstă de câteva zile și în proporție mult mai scăzută, larvele căpăcite. Boala apare în general primăvara înaintea culesului de salcâm, precum și în golurile de cules din sezonul apicol. Transmiterea bolii se realizează odată cu hrana administrată puietului de către albinele doici când microbii intră în intestinul larvelor, unde se înmulțesc, se hrănesc, apoi elimină toxine. Înmulțirea microbilor se face pe seama hranei existente în intestinul larvelor, ceea ce duce la slăbirea acestora. Pe de altă parte toxinele pătrund prin pereții intestinului în tot organismul, provocând grave perturbări fiziologice, îmbolnăvirea și în final moartea larvelor. Pentru acestea, sezonul și puterea familiei de albine joacă un rol foarte important pentru că această boală este mult mai frecventă primăvara și la familiile slabe, împachetate necorespunzător, având hrană insuficientă și de slabă calitate. Căldura din timpul verii dar și apariția unor culesuri bune în natură fac ca boala să regreseze întâlnindu-se și vindecări spontane.

În interiorul stupului boala se transmite de la o familie la alta sau de la o stupină la alta, exact ca și în cazul locii americane.

Larvele bolnave devin inițial mai transparente, după care suferă modificări de culoare, poziție sau de miros, răsucindu-se în celule și devenind mai întâi galbene cu nuanțe din ce în ce mai închise ajungând până la maroniu. Mirosul este variabil, putând fi acru, din cauza putrefacțiilor, în unele situații aromat ori lipsește total. Pe fagure, puietul este răspândit neuniform.

Clinic boala se recunoaște după aspectul de puiet împrăștiat pe fagurii afectați datorită prezenței celulelor cu ouă ori larve necăpăcite în zonele compacte cu larve căpăcite. Larvele afectate încep să-și schimbe poziția în celule, evidențiindu-se printr-un tegumentul și traheele care prezintă pete de culoare gălbuie care în cele din urmă devin cenușii-negre, dup care își pierd turgescența și se transformă într-o masă păstoasă, neaderentă la pereții celulei având un miros acru sau aromat. După 10-20 de zile, larvele moarte se deshidratează, au culoarea maronie, mulează fundul celulei și capătă aspect de solzișori de consistența cauciucului ce pot fi ușor extrași din celule.

Diagnosticul prezumtiv se pune pe baza semnelor clinice, iar ce de certitudine se stabilește în laboratoare de specialitate pe probe de fagure cu puiet de 15 pe 15 cm suspect de boală. Combaterea locii europene se realizează prin:

îndepărtarea din stupi a fagurilor cu puiet afectat indiferent că e numai în stadiul incipient sau este deja afectat de boală.

tratament medicamentos cu Oxitetraciclină ori Locamicin după cum urmează: Oxitetraciclină amestecat cu sirop de miere ori zahăr, 0,5g/l câte 200-250 ml/familie, în funcție de puterea acesteia, trei administrări la interval de numai 3 zile și încă două administrări la interval de 5-7 zile.

Oxitetraciclină amestecat cu zahăr pudră de 3 g la 1kg zahăr, câte 80-100 g amestec pulverizat peste albine și printre rame, de trei ori la un interval de 3 zile și încă de două ori la un interval de 5 – 7 zile.

în cazurile grave, concomitent cu primele trei administrări prin pudrare se pot face trei administrări de sirop preparat din un kg de Locamicin la un litru infuzie din plante medicinale, câte 200-250 ml/familie (Alexandru și col., 2007).

La apariția bolii se recomandă să fie verificate și tratate toate familiile de albine din stupină, acestea fiind considerate contaminate. Stupina afectată se va trata în mod obligatoriu și primăvara anului următor apariției bolii, se face dezinfecția prolifică sau de necesitate după caz, iar fagurii vor fi distruși apoi schimbați.

Această boală este declarabilă de la apariția primelor semne de boală și va mai rămâne în carantină încă 30 de zile de la însănătoșirea clinică. Se atrage atenția că produsele apicole provenite de la asemenea familii se interzice să fie valorificată pe piața exportului.

Loca americană, o altă boală infecto-contagioasă care afectează puietul de albină determinându-i moartea de regulă în stadiul de puiet căpăcit. Agentul etiologic este Paenibacillus larvae, sub specia larvae.

Loca americană este considerată cea mai gravă boală bacteriană a puietului căruia îi produce moartea în stadiul de puiet căpăcit. După varrooză, această boală produce cele mai mari pierderi economice în familiile de albine prin distrugerea acestora ca entități biologice și prin producția redusă de miere și a altor produse ale stupului.

Boala evoluează în tot sezonul activ cu vârf în lunile iulie-august. Transmiterea bolii de la o familie bolnavă la o familie sănătoasă, precum și de la o stupină la alta, se face prin intermediul albinelor hoațe, trântori, prin adăpători, prin unelte de lucru, prin schimbarea fagurilor de la un stup la altul, prin hrăniri cu miere deja infectată, prin diferiți paraziți și dăunători ai stupului, prin schimbul ori cumpărarea de materialului biologic, familii, roi, mătci din stupine contaminate fără atestarea stării de sănătate de către medicul veterinar. Mai trebuie precizat faptul că loca americană nu se vindecă de la sine.

Combaterea bolii este foarte dificilă și nu se rezumă doar la tratamentul cu medicamente. Această presupunere că în paralel cu tratamentul specific să se aplice un întreg complex de măsuri care să reducă răspândirea bolii în toată stupina și în alte stupine vecine din jurul focarului de boală.

Clinic boala se recunoaște după:

aspectul de puiet împrăștiat pe faguri.

celule cu căpăcele umede, escavate, perforate, ce au o culoare maronie închisă spre negru.

sub căpăcele se găsește un detritus larvar de culoare ciocolatie, filant, aderent la pereții celulei, iar la încercarea de extragere, conținutul se întinde sub forma unui filament de 3-5 cm.

fagurii afectați de boală emană un miros caracteristic de putrefacție sesizabil la deschiderea stupului și chiar de la intrarea în stupină.

în stadiul avansat al bolii, în celulele afectate, larvele moarte se deshidratează complet având aspectul unui detritus maroniu închis spre negru, aderent la peretele inferior al celulei.

Diagnosticul se poate pune de doctorul veterinar și de apicultor pe baza semnelor clinice în stupină, iar diagnosticul de certitudine se stabilește în laboratoarele de specialitate, pe probe de fagure de 15 pe 15 cm cu puiet suspect de boală.

Diagnosticul diferențial se face față de loca europeană, puietul văros și puiet în sac.

Așa cum s-a precizat combaterea acestei boli se face printr-un tratament cu medicamente dar și o serie de măsuri deosebit de importante și utile după cum urmează:

depistarea familiilor afectate de boală prin examen clinic al tuturor familiilor din stupină efectuat de medicul veterinar din zonă.

fagurii și familiile care au fost afectate puternic sau cele care dau semne clinice evidente, se vor distruge în totalitate prin ardere.

fagurii cu număr redus de celule afectate se elimină din stupi, se ard, apoi se înlocuiesc cu faguri noi.

Tratamentul cu medicamente se efectuează la toate familiilor din stupină, acestea fiind considerate contaminate. Se efectuează dezinfecția de necesitate a inventarului apicol care cuprinde obligatoriu următoarele etape:

curățire mecanică.

flambare.

dezinfecția propriu-zisă cu una din substanțele: hidroxid de sodiu, sodă caustică, carbonat de sodiu sau formol.

După dezinfecția inventarului se va face transvazarea familiilor ce au fost bolnave, tratate și fără semne clinice de boală, în stupi supuși măsurilor de dezinfecție.

Stupina afectată de această boală se va trata în mod obligatoriu și în primăvara anului următor apariției bolii și se vor aplica măsurile de dezinfecție. Produsele apicole provenite de la această stupină în care a bântuit loca americană nu se va comercializa.

Loca americană este o boală declarabilă și carantinabilă, de la apariția semnelor de boală și încă 60 de zile de la însănătoșirea clinică și efectuarea dezinfecției finale. Atestarea stării de sănătate a stupinei se va face de către medicul veterinar din zona respectivă.

Infecțiile mixte de locă americană cât și de locă europeană pot evalua în numeroase stupine. În asemenea cazuri, în aceeași familie de albine pot fi diagnosticate atât loca americană dar și cea europeană cu semne clinice specifice fiecăreia din cele două boli. Dar în alte cazuri, cele două loci pot fi în întâlnite în stupi diferiți din aceeași stupină. În aceste situații precum și în cazul formelor atipice de locă europeană este greu pentru apicultori sau chiar pentru medicul veterinar să stabilească diagnosticul pe baza semnelor clinice. Pe da altă parte, pentru examenul de laborator este necesar o perioadă mai lungă de timp care ar întârzia aplicarea măsurilor de tratament și dezinfecție.

În asemenea situații, pentru evitarea riscului de extindere a bolii, se recomandă folosirea unuia din cele două antibiotice, în dozele și numărul administrării lor menționate la tratamentul celor două boli și aplicarea de măsuri severe de igienă.

Septicemia, este o boală infecțioasă specifică albinelor adulte. Agentul patologic este Pseudomonas apiseptica și poate avea formă acută dar și cronică. Boala evoluează în sezonul activ, dar cazurile de boală sunt foarte rar diagnosticate.

Clinic boala se recunoaște după incapacitatea albinelor de a mai zbura, părăsesc stupii cu manifestări nervoase, în fața stupului se găsesc albine moarte, fragilitatea cadavrelor, care se desfac cu ușurință la simpla atingere a părților componente și anume atingerea capului, toracelor, abdomenului și a aripilor.

Diagnosticul de certitudine se pune în laboratoare prin examinarea probei de albine suspecte prin recoltarea hemolimfei care, în caz de septicemie, devine albă-lăptoasă. Diagnosticul diferențial se face față de septicemiile produse de virusuri și alte specii bacteriene față de nosemoza acută, virozele cu simptomatologie nervoasă și față de intoxicațiile cu pesticide. Pentru combatere bolii se adună și se ard albinele moarte de pe fundul și din fața stupului. Se aplică dezinfecția de necesitate și tratamentul cu oxitetraciclină ca și la loca americană.

Salmoneloza sau paratifoza, este o boală infecțioasă specifică albinelor mature care poate evolua în sezonul activ dar cazurile diagnosticate sunt deosebit de rare. Agentul etiologic este Salmonella schotülleri alvei, iar semnele clinice și modificările anatomopatologice sunt necaracteristice. Albinele bolnave prezintă incapacitate de zbor, abdomen balonat, diaree și paralizie.

Diagnosticul se stabilește numai în baza examenului de laborator prin examinarea unei probe de aproximativ 40-50 albine muribunde suspecte, prin cultivarea și izolarea germenului patogen.

Diagnosticul diferențial se face față de nosemoza clinică, viroze sau intoxicații. Pentru combaterea bolii se îndepărtează de pe fundul, dar și din fața stupului toate albinele moarte, după care se ard și se aplică dezinfecția de necesitate. Tratamentul se va face numai în cazurile de boală diagnosticate în laborator de specialitate. Pentru tratament se recomandă antibiotice în doze de 0,5 ml/l de sirop, în proporții de câte 200-250 ml/familie în funcție de puterea acesteia, în 4-5 administrări la un interval de 3-4 zile.

Spiroplasmoza, este o boală a albinelor adulte provocată de Spiroplasma apis și evoluează în sezonul activ cu vârf de abundență în lina mai. Clinic boala se depistează prin următoarele semne ale albinelor:

incapacitatea de a mai zbura

au abdomenul balonat.

tremurături musculare.

mers prin fața și în jurul stupului, urmate de moarte.

Diagnosticul se pune în laborator prin examen bacterioscopic a hemolimfei sau a unui filtrat obținut din trituratul a 40-50 abdomene de albine suspecte de boală. Diagnosticul se pune și prin examen imunoserologic.

Pentru combatere se îndepărtează și se ard albinele moarte de pe fundul și din fața stupului. Se face dezinfecția de necesitare apoi se aplică tratamentul cu antibiotice până la dispariția semnelor clinice.

Boli micotice:

Ascosferoza, este o boală infecto-contagioasă specifică larvelor de albine cărora le determină moartea în primele două zile ale stadiului de puiet căpcit. Agentul etiologic este micetul Ascosphaera apis care trăiește ubivitar, găsinduse și în intestinul albinei sănătoase.

Boala evoluează în tot cursul sezonului activ, iar transmiterea se face prin ingestie și transcutanat. Treptat boala cuprinde și puietul de lucrătoare și pe cel din botci.

Ascosferoza se recunoaște după aspectul caracteristic pe care îl dau fagurilor larvele mumificate răzlețe de culoare albă. Sunetul caracteristic ce îl produce un astfel de fagure când este scuturat, neaderența larvelor la pereții celulelor, larvele mumificate răspândite în fața și pe fundul stupului.

De la începutul anilor 90” tabloul patologic al ascosferozei s-a modificat mult față de anii anteriori, în sensul dispariției alternanței de celule căpăcite și celule cu larve afectate de ascosferoză și apariția dar și generalizarea celulelor căpăcite, sub forma care se găsesc larvele afectate de boală. Mulțimea numărului de larve cu aspect de cretă pe fundul stupului se datorește acțiunii de detecție a albinelor sanitare, care decopertează celulele cu larve afectate pe care le scoate și le înlătură din fagurii afectați din cuib în vederea refacerii efectivului biologic.

Clinic boala se recunoaște după următoarele semne: aspect de mozaic al fagurelor cu puiet datorat alternanței de celule căpăcite normale cu celule care conțin mumii albe, crewtacee, larvele infectate se îngălbinesc, își pierd segmentația, se dezhidratează și capătă consistența cretei, celulele care conțin larve afectate sunt descăpăcite de către albine putându-se observa conținutul invadat de micelul alb al ciupercii, mumiile sunt neaderente la pereții celulei fiind îndepărtate de albine și se regăsesc pe fundul stupului mai ales pe scândura de zbor și în fața stupului.

Diagnosticul se stabilește pe baza examenului clinic al mumiilor strânse, precum și părți de fagure de minim 15 pe 10 cm care au puiet suspect. Diagnosticul de laborator se face prin examen microscopic pentru evidențierea asociaților ceea ce echivalează cu diagnosticul de certitudine completat de examenul micologic. Diagnosticul diferențial se face față de loca americană, puietul pietrificat sau cel în sac.

Pentru combaterea bolii se îndepărtează și se distrug mumiile de pe fundul și din fața stupului, după care se îndepărtează din stup apoi fagurii puternic afectați se topesc și la urmă se face igiena și dezinfecția de necesitate.

Tratamentul se face cu Micocidin administrat în doză de 75-100 g preparat prin împrăștiere printre rame peste larve și albine, se repetă de trei ori, primele două tratamente la interval de 3-4 zile, ultimele la un interval de 5-7 zile.

La familiile cu formă avansată de boală, se administrează concomitent cu pudrarea și sirop de Micocidin, administrat în porții de câte 250 ml.

În cazul în care se utilizează Codratinul se procedează în modul următor: 20 g Codratin se dizolvă în 975 sirop, 20 g Codratin se amestecă cu 980 g zahăr pudră și se administrează ca Micocidinul, 20 g Codratin amestecat cu 80 g zahăr se dizolvă în 900 ml apă la care se adugă 20 ml de Protofil, amestecul administrându-se prin aspersie pe faguri (Alexandru și col., 2007).

Administrarea sub formă de pudră se face conform producerii arătate mai sus, iar siropul cu Codratin se face simultan cu pudrarea, în proporții de câte 250-500 ml.

În cazul în care simultan cu ascosferoza, există și semne clinice de locă, tratamentul se face cu un kg de Micocidin la care se adaugă 3 g de oxitetraciclină, amestecul fiind administrat prin pudrare, cu câte 75-100g/familiile, a câte 4-5 administrări la un intercal de 4-5 zile.

Aspergiloza, mai este cunoscută și sub numele de puietul pietrificat și este o boală infect-contagioasă comună larvelor și albinelor adulte. Boala face parte din categoria zoonozelor, adică se transmite și la om.

Transmiterea se face pe cale digestivă și transcutanat, iar boala evoluează primăvara și toamna dar cu un grad de incidență.

Clinic se recunoaște după următoarele semne: larvele mor imediat înainte sau după ce au fost căpăcite. În celulele necăpăcite se poate observa o pânză de mucegai, larvele sunt invadate de un miceliu galben-verzui, se deshidratează, sunt aderente la pereții celulei și au consistențe dură. Albinele prezintă stări de agitație, incapacitate de a zbura, cad în fața stupului, fac mișcări dezordonate ale membrelor, pieselor bucale sau segmentelor corporale și mor în câteva ore prin toxiemie, cadavrele prezintă abdomenul ușor mărit care în scurt timp devine dur ca și toracele, miceliul invadează organismul albinelor cu începere de la intestin și străbate tegumentul și iese prin orificiile naturale acoperind întreg organismul acestora cu un strat de miceliu de culoare galben-verzui.

Diagnosticul se stabilește de medicul veterinar pe baza examenului clinic a fgurilor cu puiet și albine adulte afectate. Pentru examenul de laborator se recoltează de medicul veterinar porțiuni de fagure cu modificări specifice, plaje de mucegai în care sunt prinse larve și albine adulte.

Pentru combaterea bolii se îndepărtează fagurii cu puiet și albine afectate, albinele moarte din stupi și din fața acestuia și se disting obligatoriu prin ardere. Dezinfecția de necesitate este obligatorie.

Melanoza, este o boală micotică specifică mătcilor cărora le determină sterilitatea. Boala este produsă de Melanosella mors apis, și evoluează în tot cursul anului. Clinic această boală se depistează după următoarele simptome pe care le cauzează: diminuarea pontei până la încetare, dop de excremente în regiunea anusului, prin discreția mătcii suspecte sub lupa binocular, în cavitatea abdominală se observă prezența unor cruste de culoare maroniu închis ori negru, pe ovare, oviducte, vagin și pereții rectului.

Diagnosticul se face în laboratoare, pe mătci cu leziuni melanice prin examene stereoscopice și micologice. Diagnosticul diferențial se face în cazul sterilității mătcii, produsă de cauze neinfecțioase. Pentru combatere se trece la schimbarea mătcilor afectate.

Boli parazitare.Protozooze:

Nosemoza, este o protozooză specifică albinelor adulte, iar agentul etiologic este Nosema apis.

Nosemoza este condiționată de factorii favorizanți reprezentați de: familii slabe, iernare prelungită fără zboruri de curățire, miere de mană, adaosuri în hrană a tot felul de făinuri și umiditate mare în stup. Numai examenul de laborator certifică prezența bolii.

Protozoarul se localizează și se înmulțește în intestinul mijlociu al albinei. Când condițiile de viață nu sunt favorabile când este eliminat în mediul extern odată cu excrementele albinei sau când aceasta moare, parazitul sporulează, forma sub care dobândește o mare putere de rezistență. În momentul când, din diferite cauze sporul ajunge în intestinul albinei, germinează și dă naștere parazitului activ, care intră în celulele peretelui intestinal, unde se hrănește, se înmulțește, și produce toxine.. răspândirea bolii de la o familie la alta și de la o stupină la alta, se face prin albinele bolnave care elimină fecale diareice încărcate cu milioane de spori, prin inventarul contaminat și de apicultori care folosește uneltele de lucru de la o familie bolnavă la alta sănătoasă fără ale curăța sau a le dezinfecta. De asemeni boala poate fi răspândită și de unii paraziți ce s-au instalat în stup.

În marea majoritate a cazurilor, datorită rezistenței naturale a familiilor de albine acestea prezintă o formă latentă a bolii care treptat se transformă într-o formă acută atunci când echilibrul biologic al familiei este perturbat, când dinamismul acesteia scade, iar intensitatea creșterii de puiet se reduce nemaifiind în mare măsură să compenseze moartea albinelor adulte. Pentru ca nosemoza să se manifeste clinic, este nevoie de intervenția unor factori favorizanți.

Această boală apare în general în cursul iernii și la începutul primăverii însoțită de diaree și îmbracă două forme de evoluție și anume cea acută și cea cronică.

Se asociază cu amoebioza paralizia cronică, viroza x, viroza filamentoasă. Atacă cu predilecție, familiile slabe, neigienizate, cu rezerve de hrană insuficiente și de calitate necorespunzătoare cum sunt mierea de mană, siropul de zahăr administrat toamna târziu și fond toxic.

Nosemoza clinică acută se recunoaște după următoarele semne: uzura prematură a albinelor și depopularea stupului, scurtarea vieții în perioada de iarnă, pete de diaree pe speteze, faguri, pereți și fundul stupului, fecale diareice de culoare maronie cu miros fetid eliminate sub formă de jet în timpul zborurilor de curățire făcute chiar pe timp nefavorabil, observabile și pe scândura de zbor, capacul și fața stupului. Albinele bolnave prezintă abdomenul destins, flasc, se deplasează cu greutate, sunt incapabile să zboare, aripile le sunt întinse și picioarele adunate sub torace, paralizează după care mor.

Nosemoza cronică evoluează inaparent putând fi diagnosticată numai prin examene de laborator. Diagnosticul nosemozei se stabilește pe baza semnelor clinice coroborate obligatoriu cu examenul de laborator care constă în examenul anatomopatologic al intestinului mediu, și microscopic al conținutului acestuia.

Probele pentru examenul de laborator se constituie din 50-100 albine vii, muribunde sau moarte recent recoltate de la fiecare familie din stupină diagnosticul de certitudine al nosemozei se face numai prin examen de laborator deoarece unele din semnele clinice ale bolii pot fi întâlnite și în alte entități patologice, precum și în intoxicații. Diagnosticul diferențial se face față de amoebioză, intoxicații acute și paralizii virale.

Pentru combaterea bolii se îndepărtează periodic, iarna și primăvara albinele moarte de pe fundul stupului și se disting prin ardere se îndepărtează din stupi fagurii vechi, deformați, cu pete de diaree care se topesc și se înlocuiesc cu faguri noi. Mătcile din familiile bolnave se vor înlocui cu mătci tinere sănătoase, deoarece se constituie rezervor de spori capabili să mențină familia contaminată. Familiile trecute de boală, tratate fără semne clinice de boală se bor traversa pe rând în stupi dezinfectați. Se execută curățirea lor și dezinfecția de necesitate a întregului inventar apicol și a vetrei de stupină.

Dezinfecția cuprinde următoarele etape de lucru: curățirea mecanică, flambare și dezinfecție chimică cu una din substanțele hidroxid de sodiu, carbonat de sodiu ori formol. Tratamentul bolii se realizează prin administrarea Protofilului în sirop a câte 20 de ml sau pastă de miere și zahăr.

Tratamentul cu medicamente al nosemozei se asociază în mod obligatoriu cu măsuri de igienă. Stupinele în care evoluează nosemoza sub formă clinică se pun sub restricții sanitar veterinare conform legii.

Amoebioza, este o protozooză specifică albinelor adulte. Agentul etiologic este protozoarul Malpighamoeba mellificae, iar maladia evoluează pe timpul iernii și primăverii fiind favorizată de carențele alimentare, temperaturi scăzute și exces de umiditate.

Boala se recunoaște clinic după următoarele semne: au abdomenul mărit, diaree sub formă de jet, tulburări nervoase, tremurături ale aripilor. Diagnosticul se precizează numai prin examen de laborator anatomopatologic, și microscopic a porțiunii terminale a intestinului mijlociu. Măsurile de combatere sunt similare cu cele menționate la nosemoză.

Boli parazitare. Parazitoze:

Brauloza, esteo boală ectoparazitoză specifică albinelor, mătcilor și trântorilor, produsă de insecta Braula coeca. Paraziții concentrați în special pe toracele acestora sunt observabili în familia de albine în tot cursul anului.

Ouăle larvelor și nimfelor parazitului sunt vizibile pe pereții celulelor, pe partea inferioară a căpăcelelor, pe resturile de ceară și propolis. Prezența paraziților în stup în număr mai mare, perturbă activitatea albinelor și în special a mătcii.

Diagnosticul clinic se face în stupină pe albine, trântori și mai ales mătci, precum și pe faguri pentru depistarea ouălor, larvelor, nimfelor insectei. Diagnosticul diferențial se face față de Varroa destructor și Tropilaelaps clarae. Combaterea ectoparazitozei se realizează cu medicamentul Marvriol conform prospectului care însoțesc medicamentul.

Senotainioza, este o parazitoză specifică albinelor adulte, produsă de larvele insectei Senotainia tricuspis care evoluează clinic numai în timpul verii.

Clinic se recunoaște după albinele infestate se târăsc în fața urdinișului manifestând o serie de simptome necaracteristice, depopularea vizibilă a familiilor, datorită morții albinelor infestate, fragilitatea cadavrelor la nivelelor articulaților părților corporale, trepidații ale abdomenului albinelor moarte parazitare de larvele de Senotainia tricuspis.

Diagnosticul se stabilește prin examen clinic în stupină și examen de laborator în scopul evidențierii larvelor insectei.

Combaterea parazitului se face cu ajutorul unor farfurii albe umplute cu apă amestecată cu petrol ce se pune pe capacile stupilor în care insectele de senotainia se vor îneca. O altă metodă se bazează pe folosirea insecticidelor la care se adaugă o cantitate mică de amidon sau făină de grâu. Cu această soluție se îmbibă de carton alb, care sunt susținute în timpul zilei pe stupi.

Triangulinoza, este o boală parazitară specifică albinelor adulte produsă de larvele unor insecte parazitare prezente de obicei, pe flora meliferă din păduri livezi și fânețe.

Clinic boala se recunoaște prin identificarea triangulinilor de pe corpul albinei culegătoare su de pe fundul stupului. Parazitoza se poate depista prin aceea că în fața stupilor se observă albine care prezintă mișcări convulsive, periindu-și totodată organismul cu picioarele.

Diagnosticul se stabilește în laborator prin identificarea larvelor de Meloë. Combaterea triangulinilor se realizează prin fumigație cu Varachet forte.

Boli parazitare. Acarioze:

Varrooza, este o boală ectoparazitoză care afectează întreaga populație a familiei de albine și se manifestă în tot cursul anului și se dezvoltă în celulele cu puiet de trântori și lucrătoare.

Agentul etiologic este acarianul Varroa destructor, cu un ciclu evolutiv scurt de 7-8 zile. Acarianul se înmulțește în progresie geometrică, în celula cu puiet și se hrănește cu hemolimfa gazdei.

În primul an după infestare, semnele clinice sunt șterse dar pe măsură ce gradul de parazitism crește, iar semnele clinice devin evidente. Albinele parazitare prezintă stare de agitație ca urmare a acțiunii mecanice a parazitului și spolierii de hemolimfă. În hiperparazitism populația familiei se diminuează drastic și albinele părăsesc stupul. O mare parte din albinele tinere eclozionate din puiet puternic infestat sunt neviabile, cu aripi nedezvoltate, subponderale, cu malformații ale abdomenului și picioarelor, fiind incapabile de zbor.

Diagnosticul se stabilește prin examen clinic și de laborator pe întreaga familie a stupului. Examenul clinic se face prin observarea directă a paraziților pe corpul albinelor, larvelor și nimfelor de trântori și lucrătoare și fagurii cu puiet. În stupină diagnosticul se mai poate face și cu ajutorul medicamentelor sau a altor substanțe utilizate în terapia varroozei.

Diagnosticul de laborator constă în examenul macroscopic și stereomicroscopic pe probe de albine vii ori muribunde, recoltate din fiecare familie și porțiuni de fagure cu puiet căpăcit. Se solicită ca probele să conțină albine vii sau muribunde pentru că acarianul părăsește albina care a murit, și diagnosticul în acest caz va fi eronat.

Probele luate pentru examenul de laborator se vor preleva de către medicul veterinar pe raza căreia se află stupina. Pentru combaterea bolii cu rezultate bune este necesar și obligatoriu că tratamentele să se facă într-un mod organizat, la toate familiile din stupina proprie, precum și sincronizat la toate stupinele din zona aferentă acesteia, pe o rază de cel puțin 6-10 km.

În prezent, în țara noastră autoritățile competente au autorizat producerea și folosirea în acțiunile de combatere a bolii următoarele medicamente; [NUME_REDACTAT] și Mavrirol. Utulizarea acestor medicamente, unele neautorizate și introduse fraudulos în țară, și a favorizat menținerea dar și extinderea bolii urmată de pierderi de familii de albine și de producția acestora.

Varachetul forte se administrează sub formă de fumigații, iar substanțele active acționează asupra acarienilor prin contact molecular, inhalație și ingestie blocând funcțiile enzimatice și nervoase ale parazitului.

Administrarea prin urdiniș se poate face la toți stupii și obligatoriu pentru stupii din pavilioanele mobile sau staționare protejând astfel apicultori de a inhala din interiorul pavilionului vaporii de substanță activă. Tratamentul prin urdiniș se face cu o atenție extraordinară, așezând benzile fumigene numai pe plase de sârmă sau bucăți de tablă pentru a nu aprinde stupul sau pavilionul.

Pentru administrarea prin urdiniș banda din carton va fi îndoită pe lungime, formând pe secțiune un unghi pentru ca curenții de aer să poată întreține arderea completă a benzii.

Dozajul se face cu ajutorul unei pipete care ia cam două picături pentru un corp de stup multietajat, trei picături pentru un corp dadant, patru picături pentru un stup orizontal. Trebuie menționat că dozajul se raportează la volumul din stup și nu la puterea familiei de albine. Dacă la ultimele două tratamente albinele au fost deja strânse pentru iernare și s-au montat diafragme total despărțitoare, atunci cantitatea de antibiotic se raportează la spațiul limitat ocupat de familia de albine.

Pentru a se putea executa aceste tratamente temperatura aerului trebuie să fie mai mare de , și albinele să nu se afle în ghem.

Tratamentele se execută când majoritatea albinelor se află în stup și anume dimineața sau în amurg.

Administrarea de [NUME_REDACTAT] se face în tot sezonul activ cu mențiunea că tratamentele cu cea mai înaltă eficacitate sunt cele de toamnă, când nu se mai află puiet căpăcit sau acesta a fost îndepărtat de pe faguri, după extracția mierii marfă.

Celălalt medicament utilizat în combaterea bolii este medicamentul Mavrirol, acesta acționează prin contact, substanța pătrunde în organismul paraziților și le blochează funcțiile enzimatice și nervoase provocându-le moartea în timp variabil de la 3-4 zile până la 45 ce zile. Substanța activă este îmbibată în benzi din material textil. Benzile de Mavrirol se pune transversal deasupra ramelor, câte două benzi pentru fiecare familie de albine sau câte una pentru roi și familie slabă.

Pentru combaterea varroozei pentru care se utilizează varachet forte și mavrirol se recomandă următorul tip de tratament:

primăvara se introduc două benzi de mavrirol care se țin în stup cam 30 de zile apoi se scot cu 10 zile înainte de începerea sezonului apicol.

la familiile tratate cu mavrirol în toamnă se efectuează un tratament cu varachet forte prin fumigație.

al doilea tratament cu varachet forte administrat prin fumigație se face după extracția mierii marfă de salcâm.

al treilea tratament cu varachet forte prin fumigație se efectuează după extracția mierii marfă de la floarea soarelui.

toamna după ce nu mai există puiet căpăcit în stup se fac două tratamente cu varachet forte prin fumigație la un interval de 7 zile.

după 10 zile de la ultimul tratament cu varachet forte administrat prin fumigație se introduc benzile de mavrirol care se țin în stup timp ce trei luni sau până fără a fi nociv pentru albine.

Acest tip de tratament, de toamnă-iarnă are următoarele avantaje:

albinele rămân permanente în stup.

paraziții sunt liberi pe albine și deci expuși acțiunii medicamentelor.

nu va mai fi derivă de paraziți de la un stup la altul și de la o stupină la alta.

efectul medicamentelor este îndelungată asigurând deparazitarea aproape totală atunci când tratamentele se fac corect.

în stup nu mai există miere marfă ci numai rezervă de hrană pentru iarnă.

Tratamentul cu varachet forte, utilizat prin fumigație este eficiente și asupra acarianului Acarapis woodi în eventualitatea intrării lui în țară.

Acarapioza, este o boală parazitară a albinelor adulte tinere care până în prezent nu a fost diagnosticată în țară dar evoluează în țările vecine. Evoluează clinic în timpul iernii și la început de primăvară. Se poate asocia cu noemoza și varrooza. Este produsă de Acarapis woodi care își realizează ciclul biologic în traheea toracică a albinei.

Acarienii înțeapă pereții traheelor hrănindu-se cu hemolimfă. Există unele semne în legătură cu prezența bolii când se constată primăvara o depopulare în masă a familiilor de albine, mortalitate ridicată cât și un număr însemnat de albine bolnave.

Semnele clinice sunt necaracteristice însă familiile infestate se constată prin: slăbirea acestora ca urmare a efectului spoliator al parazitului, abdomenul este dilatat și au diaree, incapacitea de a mai zbura, înaintarea în salturi și tremurături ale organismului și aripile destinse asimetric.

Albinele părăsesc stupul, și se adună în grupuri mici și pierzându-și capacitatea de zbor mor în afara cestuia.

Diagnosticul se stabilește numai prin examen de laborator pe probe de albine vii ori muribunde de câțiva indivizi. Examenul de laboratoe se bazează pe evidențierea parazitului în traheele albinelor suspecte de boală prin stereomicroscopie și microscopie.

În cazul depistării bolii se recomandă tratament cu varachet forte prin fumigație în același mod ca în varrooză.

Tropilelapsoza, este una din bolile exotice parazitare ale albinelor produsă de acarieni din genul Tropilelaps având numele de tropilelapsoză. Parazitul care produce această boală a fost identificat pe Apis mellifera în Asia unde cercetători i-au dat numele de Tropilaelaps clarae.

Este o boală parazitoză externă a puietului și albinelor adulte, până la această dată fiind semnalată la Apis mellifera, Apis cerana și Apis dorsata în mai multe țări ale Asiei.

Sursele de infestare sunt reprezentate de albinele adulte și puietul parazitar, contaminarea în cadrul familiilor realizându-se direct de la albina parazitară la albina sănătoasă și puiet. Între stupine, contaminarea se face prin intermediul albinelor hoațe.

Se manifestează clinic printr-o depopulare progresivă a familiilor afectate până la dispariția lor, depopularea este mai rapidă în cazul asocierii tropilelapsozei cu varrooza.

Trebuie menționat faptul că boala este specifică apiculturii din zonele ecuatoriale și tropicale unde există permanent puiet în familii. Parazitul nu poate pătrunde în zonele temperate fiindcă la albinele din această zonă există perioade cu lipsă de puiet. În cazul diagnosticării bolii se recomandă tratament cu varachet forte și mavrirol în același mod ca și în varroză.

Gregarinoza, este o boală parazitară cauzată de Leidyana apis care se localizează și își desfășoară activitatea în tubul digestiv al albinelor. Ca urmare a leziunilor produse intestinul prezintă modificări macro și microscopice. Boala este o raritate și nu a fost identificată la noi în țară.

Boli necontagioase. Nemolipsitoare:

Puietul răcit, este o boală necontagioasă ce apare în mod accidental. Se produce în special atunci când există un dezechilibru între cantitatea de puiet și cantitatea de albine incoreete a stupilor în special în lunile reci de primăvara.

Pentru a împiedica răcirea puietului se recomandă, în sezonul de primăvară, restrângerea cuibului familiilor de albine la numărul fagurilor bine acoperiți de albine pentru a menține temperatura corespunzătoare pentru creșterea puietului.

Boala de mai, este un ansamblu de simptome produse din diferite cauze care afectează albinele adulte cum ar fi: timp nefavorabil, alterarea polenului în faguri, lipsa de apă, absența prelungită a culesului.

Tratamentul constă în măsuri de igienă, restrângerea cuibului, eliminarea polenului alterat, înlocuirea acestuia cu faguri cu polen de o calitate mai bună sau cu înlocuitori de polen și asigurarea apei necesare. Diareea albinelor, este o tulburare fiziologică care se caracterizează prin eliminarea frecventă a unor excremente de consistență scăzută, bogate în polen nedigerat modificare la culoare și miros.

Boala poate să apară ca urmare a hranei necorespunzătoare calitativ, care duce la unele disfuncțiuni intestinale, precum și de zgomote produse în preajma stupinei, prezența unor dăunători în cuibul familiilor pierderea mătcilor, iernarea în condiții neigienice sau blocarea urdinișului.

Albinele cuprinse de boală se manifestă prin eliminări intermitente de excremente diareice în interiorul stupului, pe ramele cu rezerve de hrană și pe pereții exteriori ai stupului, în special în fața urdinișului. Excrementele după ce sunt eliminate au o culoare castanie și au miros de putrefacție, iar la examenul microscopic se constată o bogată floră bacteriană saprofită. Albinele afectate sunt agitate, imobile, au abdomenul mărit care la cea mai mică presiune elimină fecale diareice sub formă de jet.

Tratamentul se rezumă la administrarea de sirop călduț cu adaos de Protofil, 20 ml/l în proporții de 200-300 ml/familie, în funcție de puterea acesteia și de consum. Pentru a preveni îmbolnăvirea familiilor de albine se recomandă asigurarea pentru iernare a unor provizii de hrană de cea mai bună calitate.

Dismetaboliile albinelor sunt provocate în diferite perioade ale anului, mai ales în timpul iernii când majoritatea familiilor de albine sunt carențate în proteine, glucide, lipide, vitamine și săruri minerale, datorită unor perioade lipsite de cules corespunzător privind cantitatea de nectar și polen și neasigurării rezervelor de hrană. Foarte multe familii de albine sunt introduse la iernare fără rezerve de polen, hrana fiind constituită din sirop de zahăr în ce mai mare cantitate.

Datorită acestor carențe în familiile de albine se produc grave dezechilibre fiziologice, metabolice, comportamentale. În golurile de cules, mătcile își reduc ponta sau chiar nu mai ouă sau de foarte multe ori albinele nu iau în creștere ouăle depuse.

În timpul iernii, lipsa polenului și a mierii în rezervele de hrană conduc la slăbirea gradului de rezistență față de temperaturile scăzute și umiditate, soldându-se cu o mare mortalitate în aceste familii. Tot datorită acestor lipsuri în rezervele de hrană, creșterea de noi generații de albine sete întârziată, familiile ieșind primăvara cu albine puține, complet uzate, iar multe din acestea mor în timpul iernii.

Pentru prevenirea sau combaterea disemetaboliilor se iau măsuri imediate. În golurile de cules și în cazul lipsei secreției de nectar din cauza intemperiilor trebuie să se administreze hrană de completare, miere sau sirop de zahăr cu adaos de protofil de 20ml/l și polen din rezerva proprie a stupinei.

În situația când sunt necesare suplimentări de hrană spre sfârșitul iernii și primăvara se poate interveni cu paste constituite din miere, zahăr și adaos de protofil 45 ml/kg de pastă. În siropul de stimulare din primăvară, în golurile de cules și stimulările de toamnă se recomandă adaosul de protofil de 20 ml/l de sirop în proporție de 250-450 ml la familie în dincție de puterea acesteia la intervale diferite în funcție de consum. Pentru a evita hipotermiile soldate cu răcirea puietului mortalitatea la albinele adulte se recomandă restrângerea cuibului și o împerechere adecvată care să asigure aerisirea și evitarea condensului.

Hipertermiile au loc, de regulă, în timpul transportului la pastoral pe caniculă și se evită prin așezarea sitelor de aerisire și efectuarea transportului stupilor în timpul nopții.

Intoxicațiile albinelor reprezintă problema actuală ce mai gravă a apiculturii. Datorită lor sunt ucise anual zeci de mii de albine prin intoxicații acute și intoxicații cronice care afectează întreg efectivul de albine.

Intoxicațiile albinelor sunt determinate de contactul sau ingestia de substanțe organice ori anorganice, care afectează profund metabolismul celular dar și funcțiile vitale ale acestora și provoacă intoxicații acute care creează un termen de minimă rezistență în fața agresiilor agenților infecțioși și parazitari.

Intoxicațiile albinelor nu pot fi prevenite sau combătute, decesul petrecându-se în scurt timp. Singura soluție de combatere a pierderilor fiind prevenirea acestora.

După natura agentului toxic, intoxicațiile pot fi clasificate în:

intoxicații cu medicamente prin exces terapeutic cu antibiotice, sulfamide, chimioterapice și antiparazitare.

intoxicații alimentare cu polen, nectar toxic, miere de mană, și zahăr impur.

intoxicații cu pesticide și alte grupe chimice. Acestea sunt cele mai frecvente și cele mai păgubitoare. În general, pesticidele aparțin grupelor organoclorurate, organofosforice, carbamice, triazinice, piretrinoizi și alte grupe chimice.

intoxicații acute și cronice determinate de noxe industriale constând în: arsen, mercur, pumb, aluminiu, oxizii acestora, acizi, etc.

Din punct de vedere clinic, intoxicațiile acute se caracterizează prin: mortalitate masivă și bruscă într-un interval scurt de timp a albinelor în interiorul familiilor și în afara lor, precum și reducerea efectivului prin moartea în câmp a majorității albinelor culegătoare. Moartea puietlui și mătcilor datorită polenului și nectarului contaminate cu substanțe toxice aduse de albinele culegătoare, pierderea repetată a albinelor culegătoare consecutiv folosirii repetate a pesticidelor în fitoprotecție. Albinele intoxicate prezintă următoarele fenomene: tremurături, incapacitatea de a mai zbura, contracturi, înnegrire, paralizie și moarte. Mortalitatea se constituie atât la familiile din stupină cât și la albinele stupinelor din zonă, fenomenul este mai pregnant la familiile puternice cu mai multe albine culegătoare.

Intoxicațiile cronice se caracterizează prin următoarele: mortalitatea mult mai ridicată decât cea fiziologică, care durează o perioadă mai îndelungată de timp sau chiar tot timpul anului. Albinele incapabile de eclozionare, apariția albinelor cu malformații mai ales ale aripilor, schimbarea frecventă a mătcilor, slăbirea prin reducerea populației, fără semne clinice specifice bolilor infecto-contagioase și parazitare.

În general, intoxicațiile cronice se datoresc poluării mediului cu diverse substanțe toxice care se acumulează atât în organismul albinelor cât și în rezervele de hrană.

Diagnosticul se face pe baza semnelor clinice, iar cel de laborator prin examen toxicologic pe probe de albine prelevate din stupina afectată. Probele trebuie să conțină minim 150 g de albine muribunde ori moarte și probe de fagure cu puiet și rezervă de hrană, plante, flori și apă suspecte de contaminare.

Probele vor fi recoltate de către medicul veterinar din zonă, sigilate și trimise la laboratoarele de specialitate ale direcției sanitar veterinare. Se vor păstra întotdeauna probe pentru o eventuală expertiză.

Aceste probe se prelucrează în laboratoare pentru examenele calitative, cromatografie în strat subțire și examene cantitative cu spectrofotometru de masă.

Intoxicațiile cu noxe industriale și rutiere reprezintă o problemă generală de ecologie și pot fi prevenite prin măsuri ce se impun a fi luate la scară globală pentru a proteja mediul.

Iradiații, substanțele radioactive emanate încontinuu ori accidental în meiul înconjurător de diverse instalații care folosesc substanțe radioactive, pe lângă plante sau animale, afectează și albinele.

În această situație cumulul dintre efectul pesticidelor și iradierilor conduc la apariția frecventă a malformațiilor și la reducerea rezistenței naturale față de bolile puietului și a albinelor. Anomaliile mătcilor, sunt produse de diverse cauze. O parte din anomalii sunt provocate de bolile infecțioase sau parazitare. Totodată, mătcile pot prezenta însă tulburări de natură neinfecțioasă datorită unor cauze diferite ca: manipulare greșită, diferențe mari de temperatură, precum și a unor tulburări morfo-funcționale, fie de natură congenitală.

Mătci trântorițe, sunt numite mătcile a căror ouă depuse rezultă generații formate în exclusivitate sau majorate din trântori. Între cazurile patologice ce împiedică fecundarea ouălor amintim: degenerarea ori alterarea spermatozoizilor, vegetații la nivelul pungii spermatice, amiloidoza peretelui spermatic și degenerarea glandelor anexe, polen sau nectar toxic.

Tulburări în depunerea ouălor care poate fi determinată de afecțiuni sau anomalii cum ar fi: aplazia ovarelor, hipoplazia ovarelor, hipoplazia oviductelor, obstrucția oviductelor și afecțiuni ale tractusului intestinal.

Mătcile cu diferite anomalii trebuie să fie înlocuite imediat ce se depistează cu alte mătci tinere și prolifice.

Predatorii cerii și albinelor sunt numeroși și extrem de variați, provenind atât din regnul animal cât și din cel vegetal, care produc pagube însemnate în stupine, prejudiciind buna creștere a familiilor de albine.

Molia cerii, sau găselnița mare și molia cerii pot produce deteriorarea și distrugerea fagurilor clădiți dacă nu se iau din vreme măsuri de protecție a acestora. Atacul acestor lepidoptere se poate realiza și asupra fagurilor din interiorul familiilor slabe, atunci când se reproduc în interiorul stupului. În aceste cazuri larvele perforează fagurii și ucid nimfele pe suprafețe întinse chiar în cazul fagurilor cu puiet.

Pentru combatere fagurii de rezervă se protejează prin fumigații în spații etanșe cu sulf. Combaterea atacului de găselniță în familiile de albine se realizează prin menținerea acestora în condiții de igienă și sănătate, capabile să se apere împotriva acestor lepidoptere.

Viespea mare, bărzăunele sau bondarul are culoarea galben brună cu dungi galbene pe torace și abdomen. De obicei atacă albinele lucrătoare ce se întorc de la cules și se hrănesc cu acestea. Atacul de viespi are loc în general toamna când familiile încep să slăbească. Atunci viespile pot intra în număr mare în special în familiile de albine slabe, ucigând albinele și spolindu-le rezerva de hrană. Viespea mare își construiește cuibul în pământ. Pentru a preveni aracul de viespi în stupină se urmărește distrugerea directă a cuiburilor din apropiere ori prin pulverizarea acestora cu substanțe insecticide.

Furnicile pot ataca și acestea în unele cazuri familiile de albine, distrugând puietul și consumându-le rezervele de hrană. La noi în țară furnicile pot reuși această performanță numai în stupina unor familii mai slabe adăpostite în stupi deteriorați. În scopul de a preveni atacurile furnicilor se recomandă menținerea în stupină, pe cât este posibilă numai familii puternice adăpostite în stupi nedeteriorați.

Prigoria ori altinarul face pagube mari prin faptul că se hrănește cu albine pe care le preferă oricăror altor insecte. Alungarea prigoriilor din preajma stupinelor se realizează prin sperietori ori prin aplicarea unei folii de polietilenă neagră pe acoperișurile stupilor asociată cu posibilitatea de vibrare a acesteia.

Ciocănitoarea, sau ghionoaia, poate să perforeze, pe timpul iernii pereții stupilor în special a celor amplasați în pădure. În astfel de cazuri se impune ținerea la distanță a acestora de stupi prin plase protectoare ori diferite sperietori.

Șoarecii, indiferent dacă sunt de casă ori de câmp sau de pădure, produc pagube pătrunzând toamna târziu în stupi unde se instalează pentru iernare, hrănindu-se cu mierea din faguri, păstură și chiar cu albine.

Ca măsură de prevenire, toamna, pe măsură ce timpul se răcește la urdinișurile stupilor se instalează gratii metalice de protecție împotriva pătrunderii șoarecilor. Protejarea urdinișurilor trebuie completată cu astuparea crăpăturilor ce există în unele cazuri în pereții ori pe fundul stupilor. Prezența șoarecilor în stupi poate și constatată prin ascultare, după rumegușul de faguri amestecat cu albine roase și fecale de șoareci de la urdinișurile stupilor. În cazul în care se contată pătrunderea șoarecilor se intervine urgent pentru a se îndepărta dăunători.

Urșii bruni pot produce pagube stupinelor amplasate în zona de munte prin atacarea stupilor și distrugerea acestora pentru a consuma fagurii cu miere. Alungarea urșilor se face prin provocarea de zgomote ori focuri de noapte în apropierea stupinei. În general pierderile anuale cauzate de către urși familiilor de albine sunt reduse.

4.2. Protecția muncii în stupină

Dezvoltarea și intensificarea producției apicole în ultimii ani reclamă în mare măsură și perfecționarea metodelor de organizare a activității și de aplicare a tehnologiilor elaborate pe specific de lucrări în scopul sporirii producției, creșterii productivității muncii și implicit a creșterii în apicultură.

Ținând seama de toate acestea se impune ca o necesitate luarea de măsuri care să ducă la soluționarea unor elemente tehnice și organizatorice, economice și de evidență în condiții proprii economiei de piață.

Evidența în stupină:

În stupinele apicultorilor particulari cât și în stupinele unităților economice, ținerea unor evidențe clare și complete este strict necesară atât pentru buna întreținere a familiilor de labine cât și pentru cunoașterea exactă a consumului de materiale și a altor cheltuieli realizate în procesul de producție pentru a putea determina periodic profitul activităților. Totodată se păstrează o evidență clară a stupilor, obiectelor de inventar din dotarea stupinei cât și cantitatea produselor apicole realizate în cadrul stupinei în cursul anului.

Având în vedere necesitatea ținerii acestor evidențe, este de dorit faptul că fiecare apicultor să își procure câte un carnet de stupină în care să scrie toate datele ce urmează să servească la întocmirea unui document de evidență primară pentru a cunoaște situația stupinei în orice moment.

Carnetul de stupină se completează pe baza datelor culese și a lucrărilor executate zilnic în stupină privind starea familiilor de albine ce se înregistrează în așa numita „fișa familiei” care face parte integrantă din carnetul de stupină, în care se înregistrează de asemenea mișcarea efectivului de familii de albine, a mătcilor și fagurilor artificiali cât și a producțiilor realizate. Datele privind controlul de primăvară și de toamnă al familiilor de albine se înscriu de asemenea în carnetul de stupină și, pe baza acestora, se întocmesc procesele verbale de revizie de primăvară și de toamnă a familiilor de albine.

În cazul stupinelor cu un număr mare de familii de albine, evidențele sunt simplificate la strictul necesar și anume: inventarul apicol, realizarea programului de producție, revizia de primăvară și de toamnă a familiilor de albine, evidențe diverse și însemnări.

Trecerea în evidențe a datelor privitoare la însușirile menționate se face astfel:

Inventarul apicol se înscrie în carnetul de stupină sub formă de listă de inventar care cuprinde enumerarea și descrierea existenței cantitative și valorice a mijloacelor pe care le are în gestiune, folosință ori răspundere la un moment dat, apicultorul sau altă persoană.

revizia de primăvară și de tomnă se execută de apicultor care consemnează cele constatate în carnetul de stupină. În cazul unităților economice, apicultorul întocmește un proces verbal al celor constatate, date pe care le trece după caz și în registrul de inventar al unității. Cu ocazia reviziei, apicultorii execută și bonitarea familiei din stupină pentru a cunoaște calitatea materialului biologic de care dispune. Cu prilejul acestor lucrări se apreciază puterea familiilor de albine, vârsta mătcilor, rezervele de miere, starea stupilor și inventarul apicol. Vârsta mătcilor se stabilește în funcție de culoarea marcajului acesteia sau a notării din carnetul de stupină, puterea familiilor se stabilește în funcție de greutatea albinelor exprimată în kg., considerând că o ramă bine acoperită cu albine pe ambele fețe conține câteva sute de grame de albine.

urmărirea producțiilor realizate se face în baza notărilor din carnetul de stupină în care sunt trecute atât datele din programul de producție cât și rezultate obținute privind realizarea produselor apicole. De asemenea se mai înscriu în carnetul de stupină veniturile și cheltuielile prevăzute periodic. La sfârșitul fiecărei etape specifice în apicultură se vor analiza rezultatele obținute pentru a se putea lua măsuri corespunzătoare în timp util.

La capitolul alte evidențe și însemnări, apicole vor înscrie și însemnări privind acțiuni sanitar veterinare, hrăniri stimulente și de completare a hranei, consumul de faguri artificiali, faguri ce se reformează, unificarea familiilor, formarea de familii ajutătoare sau alte activități tehnico-organizatorice și economice.

Carnetul pentru observații meteorologice, fenologice și cântar de control, în care se înscriu zilnic starea timpului, zborul albinelor, începutul și sfârșitul înfloririi la diferite plante melifere și evoluția cântarului de control este de mai multe tipuri.

În acest carnet se fac înregistrări zilnice în tot cursul anului în rubricile unde este cazul. Pentru înregistrarea tuturor datelor meteorologice stupina este dotată cu un termometru de maximă și minimă, cu higrometru și cu un cântar apicol.

Principalele date care înregistrează sunt: temperatura aerului la o înălțime de 1.5 m de la sol, precipitațiile se notează numai în sezonul activ, etc. zilele în care albinele nu execută zboruri se notează cu o linie orizontală.

Durata zborului albinelor se notează în funcție de cât au zburat albinele în ziua respectivă, înflorirea plantelor se notează cu „x” și numele plantei la început de înflorire și cu același semn pe coloana de sfârșit de înflorire atunci când acesta s-a terminat (Manualul apicultorului).

Prin citirea și înregistrarea cântarului de control la sfârșitul fiecărei zile a datelor obținute, se realizează situația reală a acumulărilor sau consumărilor zilnice a rezervelor de hrană. Pentru determinarea evoluției culesului, în urma cântăririi zilnice se stabilește diferența,în plus sau minus, față de greutatea din ziua precedentă datele obținute înregistrându-se în coloanele de spor sau scădere. Se vor lua măsuri ca greutatea stupului să nu fie influențată de alte cauze în afara sporului de nectar sau consumului de hrană.

Cu scopul de a feri stupul de control de influența factorilor meteorologici, acesta se protejează la exterior cu materiale izolatoare. Este necesar să se aibă grijă ca greutatea stupului să nu fie influențată de alte cauze în afara sporului de nectar sau a consumului de miere.

Când stupina este transportată în altă localitate, din prima zi se continuă notările în carnet după aceeași tehnică cu precizarea că este necesară notarea denumirii localității de unde s-au reluat înregistrările.

Pentru a cunoaște potențialul melifer al zonei respective ori a masivului melifer în care se fac înregistrările pe cântarul de control se așează una din cele mai puternice familii de albine din stupină care îndeplinesc parametrii optimi pentru valorificarea culesurilor.

Organizarea muncii în stupină:

Prin organizarea muncii se înțelege un ansamblu de măsuri cu ajutorul cărora se asigură repartizarea rațională a forței de muncă existente în funcție de cerințele procesului de producție și folosirea cât mai completă a acesteia în tot cursul anului în funcție de tehnologia folosită și de mijloacele tehnice aflate la dispoziție.

Organizarea producției cuprinde totalitatea măsurilor privind asigurarea și coordonarea mijloacelor de muncă în vederea desfășurării activității cu maxim de eficiență economică.

Amplasarea stupilor pe vatra de stupină se realizează în funcție de spațiul disponibil având grijă ca între stupi să existe o distanță de cel puțin jumătate de metru iar între rânduri de un metru, în așa fel ca la înapoierea din zbor a albinelor, acestea să se poată orienta spre stupul din care au plecat.

Atât în stupinele producătorilor particulari cât și în stupinele unităților economice, pentru realizarea unui proces oprim de muncă este necesar să se stabilească metode exacte și eficiente care să conducă la eliminarea din tehnologiile existente a tuturor operațiilor inutile sau lipsite de randament. Astfel, în apicultură este dorit să fie scoase din practică o serie de operații, mânuiri și controale care afectează comportamentul familiilor de albine și le dezorganizează activitatea. De asemenea, este necesar să se elimine din practica apicultorului, în unele dintre cazuri, controlul ramă cu ramă a familiilor având în vedere faptul că starea acestora poate fi apreciată și după activitatea de la urdiniș a evoluției stupilor, a cântarului de control ori prin verificarea câtorva rame din centrul cubului familiilor de albine, fapt ce duce la creșterea productivității muncii. Mărirea productivității muncii este influențată puternic și de menținerea în stupină numai a familiilor puternice mânuite de apicultori cu un bun nivel de cunoștințe profesionale, paralel cu mecanizarea lucrărilor de volum cum sunt: descăpăcitul fagurilor cu miere, extracția mierii, încărcatul și descărcatul stupilor, etc.

Din punct de vedere al proprietății, stupinele pot fi organizate în unități de producție cu capital privat, cu capital de stat și particular și cu capital de stat.

În cazul stupinelor ce aparțin producătorilor particulari și care sunt în majoritate, dimensiunea lor este stabilită de fiecare producător în parte în funcție de statutul de stupărit spre care tinde.

Practicarea apiculturii de amator este legată de pasiunea persoanelor care îndrăgesc creșterea albinelor și nu este influențată de necesitatea absolută pentru realizarea unui profit, fapt ce determină utilizarea unor tehnologii specifice obținerii obiectivului propus și de multe ori foarte costisitoare. Organizarea muncii într-o asemenea stupină este determinată de interesele posesorului familiilor de albine și de dimensiunea stupinei care de cele mai multe ori nu depășesc 5-10 familii de albine. În aceste condiții obținerea unei producții de miere completează obiectul pasiunii și produce satisfacția întregii familii.

În cazul organizării stupinelor de către apicultori particulari semi-profesioniști care pe lângă o ocupație de bază se ocupă în secundar și de creșterea albinelor pentru producerea și valorificarea produselor apicole, dimensiunea stupinelor crește la peste 60 de familii de albine și poate atinge chiar la 200-300 familii. Acest fapt necesită o aplicare strictă a măsurilor de introducere a tehnologiilor economice de întreținere a familiilor de albine care includ creșterea productivității prin intensificarea proceselor de producție, specializarea producătorilor în domeniul producției pe care o realizează, apărarea sănătății albinelor prin măsuri sanitar veterinare și obligă pe crescători să caute soluții avantajoase pentru valorificarea producției realizate. În asemenea condiții, efectuarea unor calcule de rentabilitate se impun producătorilor în special în cazul că pentru realizarea producției se practică stupăritul pastoral.

Organizarea muncii în apicultură și dimensiunea stupinelor este strâns legată de forma de proprietate a unităților de producție, a repartizării forței de muncă și nu în ultimul rând de influența factorilor naturali, componența florei melifere și utilizarea de noi tehnologii de multe ori proprii și convenabile conducătorilor unor astfel de exploatări apicole.

În asemenea exploatări apicole structura activității se poate organiza astfel:

echipe temporare de întreținere, formate din apicultori cu răspunderi individuale pentru stupinele fermei dar care efectuează în grup numai lucrările de volum. Extracția produselor apicole,dar și transportul stupilor în pastoral, pregătirea pentru iernare, hrănirile de stimulare și completare a rezervelor, dezinfecția stupilor și a utilajelor, recondiționarea și repartizarea lor, precum și alte lucrări specifice.

echipe permanente de întreținere formate din totalitatea apicultorilor unei ferme în scopul efectuării în comun a lucrărilor la tot efectivul de albine, în cursul unui an prin mișcarea succesivă a echipei la toate vetrele de stupină.

Stupinele apicole particulare sau aparținând unor unități economice de stat își pot organiza pe lângă producția de miere și alte activități ajutătoare care să contribuie la utilizarea deplină a forței de muncă în tot cursul anului în vederea rentabilizării activității apicole. Având în vedere că statutul de apicultor profesionist reclamă ca într-un an de muncă depusă să însumeze între 2200-2400 de ore, iar apariția acestora într-un an fiind inegală și trebuie acceptat că apicultorul profesionist are nevoie și de mână de lucru ocazională.

Producția apicolă în cazul unor exploatări de asemenea dimensiuni reclamă efectuarea lucrărilor prin cooperare mai ales atunci când se urmărește realizarea unei producții speciale prin intensitatea proceselor de producție și prin introducerea de tehnologii care să ducă la creșterea productivității muncii și respectiv a profitului realizat.

Protecția muncii în stupine:

Pentru prevenirea accidentelor și a îmbolnăvirii oamenilor, provenite în urma activității desfășurate în stupine, este obligatorie luarea a o serie de măsuri generale și speciale de protecție cuprinse în normele de tehnica securității și igiena muncii. De respectarea acestor norme de protecția muncii și sănătății oamenilor răspunde conducerea sau patronul unității. Accidentele de muncă sunt rezultatul contactului direct, fără măsuri de precauție cu familiile de albine, în timpul încărcării sau descărcării stupilor în mijloace de transport cu care se asigură deplasarea stupinelor sau chiar în timpul transportului acestora.

Accidentul de muncă este considerat ca atare atunci când se petrece în timpul activității și are ca rezultat pierderea de către apicultori a capacității de muncă pe o oarecare perioadă de timp. În vederea prevenirii accidentelor este obligatorie instruirea personalului respectiv asupra metodelor de asigurare a protecției muncii.

În categoria accidentelor de muncă se numără și intoxicațiile apărute în urma utilizării fără măsură de precauție sau preparării necorespunzătoare a diferitelor gaze și substanțe toxice folosite ca dezinfectante.

Pentru protecția muncii în apicultură ca și în alte domenii de activitate este necesar să fie luate o serie de măsuri care să asigure apărarea apicultorului precum și a persoanelor care lucrează în stupină ca să își execute programul în condiții de protecție împotriva accidentelor de muncă astfel:

în vederea evitării accidentelor de muncă grave provocate de iritarea albinelor prin pătrunderea animalelor și chiar a oamenilor pe vetrele de stupină, acestea se împrejmuiesc cu garduri ori plantații dese de arbuști.

apicultorul nu trebuie să prezinte mirosuri iritante pentru albine și ca urmare e necesar să fie echipați cu o salopetă sau cu un halat apicol curate, să protejeze fața cu o mască de pânză cu fileu transparent și mănuși pe care să le folosească la nevoie, atunci când este atacat de albine.

este interzisă deschiderea stupului și începerea controlului familiilor de albine fără punerea a afumătorului și aplicarea echipamentului de protecție.

controlul familiilor de albine se face cu atenție evitând mișcările bruște și izbiturile.

la transportul stupilor cu trenul se iau măsuri ca vagoanele să fie închise dar cu o ventilație activă, iar stupii să fie fixați pentru a evita căderea ori alunecarea acestora pe podeaua vagoanelor. Se vor lua măsuri ca durata transportului să fie cât se poate de scurtă, iar în gări manevrarea vagoanelor să se facă cu atenție. În acest fel pe vagonul care transportă se vor aplica etichete scrise cu litere mari.

transportul stupilor cu mijloace auto sau hipo se va face de preferință noapte, pe drumuri bune și cu mijloace de transport în perfectă stare de funcționare.

înainte de transport, stupii se verifică și eventualele crăpături din soclu, capac ori pereți trebuie astupate.

pentru eventualele intervenții în timpul transportului, apicultorul va pregăti echipamentul de protecție necesar: mănuși, mască, salopetă, sau halat și afumător.

în cazul când transportul se execută cu animale, acestea vor fi adăpostite la distanță de mijlocul de transport la încărcarea și descărcarea stupilor și se vor lua măsuri ca să fie ușor desprins de mijlocul de transport în timpul deplasării, în caz de accident.

la instalarea stupilor după transport în masivele melifere sau pe vatra de stupină se vor respecta cu strictețe măsurile de pază contra focului.

în atelierele de reparat stupi sau la extracția mierii a cerii li a celorlalte produse apicole la care se folosește curentul electric, se vor lua măsuri pentru respectarea normelor de pază contra incendiilor și de protecție împotriva curentului electric în care scop prizele vor fi prevăzute cu împământarea necesară.

extracția mierii, scoaterea ramelor și introducerea altora în extractor se face numai când centrifuga este oprită.

În general la aplicarea măsurilor de protecția muncii în cazul celor care execută ori conduc lucrări în apicultură trebuie să se țină seama de documentele obligatorii elaborate de organele de specialitate care redactează normativele de stat pentru asemenea activități.

În vederea măsurilor de protecția muncii se folosește echipamentul pentru apărare apicultorilor și ușurarea lucrărilor în cadrul stupinei care însumează totalitatea obiectelor necesare pentru echiparea și protecția acestuia în timpul executării de lucrări în apicultură.

Din aceste echipamente menționăm următoarele:

masca apicolă, protejează capul, respectiv fața și în special ochii apicultorului care sunt ținta atacului albinelor. Măștile apicole sunt de forme diferite și sunt confecționate din diferite materiale: mască metalică, mască cu pălărie, mască pliantă.

salopeta, protejează corpul apicultorului și hainele acestuia când execută lucrări în stupină. Aceasta se confecționează din material plin, de culoare deschisă, bine închisă la gât, iar la mâneci și picioare prevăzută cu elastic.

halatul, asigură un mod de prezentare igienic în stupină și protejează îmbrăcămintea apicultorului. Se fac din material de culoare deschisă și se recomandă ca mânecile să fie prinse în elastic.

șorțul apicol, servește la protejarea hainelor apicultorului cu ocazia executării de lucrări în stupină. Se confecționează din material plastic pe suport textil sau din alte materiale impermeabile.

mănușile apicole cu cinci degete, protejează mâinile apicultorului de înțepăturile albinelor și sunt confecționate din piele, material plastic ori cauciuc subțire.

afumătorul apicol, servește pentru producerea de fum care liniștește albinele în timpul controlului familiilor sau îndepărtează albinele din anumite locuri. Afumătoarele se confecționează după diferite modele și pot fi acționate mecanic ori electric. În afara afumătoarelor care produc fum sunt și afumătoarele care acționează sub presiune de gaze inerte în amestec cu fum și care au un efect asemănător cu cel al afumătoarelor obișnuite.

dalta apicolă, servește la desprinderea podișorului și a ramelor propolizate din stupi, a diafragmelor și a corpurilor de stupi cât și pentru răzuirea și curățarea de propolis a acestora. Se confecționează din oțel și pot avea diferite forme și dimensiuni.

peria apicolă, servește la îndepărtarea albinelor de pe faguri, de pe pereții stupilor și de pe celelalte anexe ale stupului ușurând munca apicultorului. Se confecționează din păr de coadă de cal sau din fire de relon de culoare închisă.

scaunul apicol servește pentru păstrarea și transportul uneltelor și a unor materiale apicole și ușurează munca apicultorului în stupină. Este confecționat din lemn de brad.

lădița pentru transport rame, ușurează munca apicultorului și se folosește pentru adăpostirea ramelor, adăpostirea unui roi artificial sau pentru prinderea roilor naturali atunci când sunt așezați în locuri accesibile. Lădița este confecționată din lemn de brad.

targa apicolă, ușurează munca apicultorului fiind folosită la transportul stupilor și a materialelor apicole de volum.

cortul apicol, se folosește în perioade lipsite de cules la controlul familiilor de albine pentru a preîntâmpina furtișagul. Cortul este mobil și demontabil fiind confecționat din tifon întins pe trei sau patru suporți metalici.

Cabana apicolă demontabilă confecționată din lemn servește pentru adăpostirea apicultorului, depozitarea inventarului mărunt și de necesitate curentă precum și a unor materiale și produse ce urmează să fie folosite în stupină.

Prin folosirea după nevoi în mod curent a echipamentului prezentat, se asigură în bună măsură protecția apicultorului a îmbrăcăminții acestuia și se ușurează executarea a numeroase lucrări în stupine, care fără folosirea acestui echipament ar trebui să fie amânate sau chiar să se renunțe la ele.

CAPITOLUL V

TEHNOLOGII UTILIZATE ÎN OBȚINEREA PRODUSELOR APICOLE SECUNDARE

Datorită particularităților biologice specifice, albinele furnizează omului importante produse apicole cum ar fi: mierea, ceara, polenul, păstura, lăptișorul de matcă, propolisul, veninul, și apilarinul, iar prin polenizarea suplimentară selectiv, încrucișarea a plantelor agricole entomofile, însemnate sporuri de producție și de calitate superioară.

În vederea creșterii producției apicole și rentabilizarea activității stupinelor este de dorit ca apicultorul să se preocupe sau să acționeze pentru diversificarea produselor apicole prin realizarea pe lângă miere și cantități cât mai mari de polen, lăptișor de matcă, propolis, păstură, venin de albine și apilarnil.

În afara produselor principale, în ultimul timp, datorită însușirilor terapeutice și a bogăției acestora în vitamine, hormoni, substanțe energetice, etc. S-a acordat o mare atenție produselor apicole secundare, valorificarea acestor produse realizându-se în industria farmaceutică și cosmetică.

Realizarea produselor apicole secundare de la familiile de albine trebuie organizată în așa fel încât să nu stânjenească dezvoltarea familiei și să nu micșoreze producția principală.

Propolisul, vine de la cuvintele grecești „pro” care înseamnă pentru și „polis” care înseamnă cetate și ar pute fi tradus liber ca un complex de substanțe destinat apărării cuibului, în special, pe timp de iarnă. Albinele îl recoltează de pe diferite plante și îl transportă în stup. Cu ajutorul propolisului albinele astupă crăpăturile stupilor și acoperă cadavrele dăunătorilor pe care îi ucid în interiorul stupului. Propolisul este o substanță de culoare brun-deschisă cu nuanțe până la brun-închis și uneori cu reflexe verzui, puțin solubil în apă dar perfect solubil în eter și alcool. Punctul său de topire este de . La temperatura din interiorul stupului propolisul este maleabil, iar temperatura mediului ambiant devine fragil. În prezent are o mare aplicare în medicină sub formă de extract alcoolic, unguent sau diferite preparate medicamentoase.

Datorită proprietăților sale tămăduitoare, propolisul este utilizat din cele mai vechi timpuri la vindecarea rănilor. Din studiile efectuate asupra modului cum culeg albinele propolisul s-a constatat că acestea recoltează propolisul de diferite culori apoi îl transportă ca și pe polen pe piciorușele posterioare. Limba nu este utilizată nici la colectarea și nici la administrarea propolisului. Sursele naturale de propolis sunt împărțite în două grupe diferite esențial.

prima grupă o constituie substanțele rășinoase, provenite în marea majoritate de pe arbori. Pentru culegerea propolisului albinele se folosesc de mandibule după ce antenele au găsit particula cea mai potrivită de propolis. Pentru culegerea propolisului albina, după ce a reușit să prindă cu ajutorul mandibulelor particula de propolis, se trage înapoi cu capul ridicat, până ce particula de propolis pe care a apucat-o se întinde în fir subțire și se rupe. După aceea, cu piciorușele manevrează particula de rășină și o depozitează în panerașele de polen. Operațiunea se repetă, iar la depozitarea propolisului în stup, albina respectivă este ajutată de alta care taie cu mandibulele câte o bucățică din încărcătură și o depozitează. Această operație are loc uneori chiar pe scândura de zbor. Strângerea propolisului de către albine se face numai când temperatura aerului depășește deoarece la această temperatură materia vâscoasă este mai moale și poate fi colectată cu mai mare ușurință.

a doua grupă de propolis o formează balsamul din polen eliberat în timpul desfacerii și digerări grăuncioarelor de polen de la plantele entomofile, din învelișul acestuia și care împins de valvulele proventricolului, se acumulează în gușă. Balsamul este întins de albine cu limba pe obiectele din imediata apropiere a puietului. În timpul pregătirii acestor rășini cu ajutorul mandibulelor mai intervine și secreția glandelor mandibulare ale albinelor lucrătoare. În timpul exprimării substanțelor rășinoase și a triangulării balsamului de polen se amestecă și secreții ale glandelor faringiene.

Ceara este o componentă obligatorie a propolisului. Din propolis se pot extrage două tipuri de ceară comparativ cu ceara propriu-zisă, extrasă din același stup. Tendința de polenizare a albinelor are un caracter de rasă ori ecotip și depinde chiar de însușirile individuale ale unor familii de albine. Trebuie menționat, faptul că speciile Apis florea și Apis dorsata nu folosesc propolisul, de asemenea, și unele rase din specia Apis mellifera ca Apis mellifera Lamarkii, care nu adună propolis.

Recoltarea propolisului de către albine are și un caracter zonal. În zonele mai reci și păduroase înclinația de propolizare este mai pronunțată față de zona de câmpie. De asemenea, toamna și primăvara albinele propolizează mai mut decât în timpul verii. Albina românească, „Apis mellifera carpatica”, are o tendință moderată de propolizare comparativ cu rasele de albine cu tendințe mai pronunțate de propolizare cum sunt albina caucaziană, albina sahariană și altele.

Propolisul ce se achiziționează este de două feluri: propolis obișnuit provenit de la diferite plante sau propolis poligam și propolis uniplant sau monofit, strâns de la o singură plantă.

Propolisul conține ceară, rășini, uleiuri, etc. Se recoltează în toată perioada sezonului activ prin curățarea spetezelor superioare ale ramelor, a distanțatoarelor ramelor, scândurelelor de podișor. Proprietăți organoleptice și fizico-chimice ale propolisului sunt prezentate în tabelele 4 și 5.

Tabel nr. 4 Proprietăți organoleptice ale propolisului

Tabel nr. 5 Proprietăți fizico-chimice ale propolisului (Alexandru și col., 2007).

Producții mari de propolis se pot realiza utilizându-se în acest scop unul din tipurile existente de colectoare de propolis. Propolisul monogen se recoltează după fiecare perioadă de înmugurire a unor specii de plante producătoare de propolis.

După ce s-a recoltat, propolisul se ambalează în pungi de plastic, așezate în lădițe de lemn căptușite cu hârtie. Pe fiecare lădiță, care conține propolis, se lipește o etichetă cu următoarele specificații: denumirea și adresa unității producătoare, caracterizarea propolisului după sursa de proveniență, perioada de recoltare, greutatea brută și netă, numele apicultorului sau al producătorului respectiv.

Preluarea propolisului se face în conformitate cu condițiile prevăzute în caietul de asrcini al asociației crescătorilor de albine.

Obținerea propolisului: În vederea obținerii propolisului în cantități cât mai mari, având în vedere importanța acestui produs pentru sănătatea omului, se vor lua în considerare următoarele măsuri:

cu ocazia fiecărei intervenții care se fac în stupul familiilor de albine, în special, primăvara sau toamna, și se vor curăța cu atenție, prin răzuire toate părțile și obiectele din stup ce prezintă depuneri de propolis.

se vor distanța ramele, precum și scândurelele de podișor cu câte 2-4 mm, formându-se spații care, după umplerea lor de către albine cu propolis, vor fi curățate reținându-se propolisul rezultat.

pentru intensificarea producerii de propolis de către albine se înlocuiește podișorul cu plasă din material plastic, care după propolizare se va ridica în vederea culesului.

se poate folosi cu rezultate bune și colectorul de propolis alcătuit dintr-un grătar lamelat din tablă zincată, sită din material plastic și pânză colectoare care se pune deasupra cuibului în locul podișorului.

sita și pânza colectoare rămân pe cursul anului în cadrul familiei de albine. Grătarul lamelat se pune în aprilie o dată cu mărirea stupului și se ridică toamna în vederea pregătirii pentru iernarea familiilor de albine.

în cursul sezonului apicol, ori de câte ori plasa din plastic s-a încărcat, pe majoritatea suprafeței cu propolis, se desface prin desprinderea pânzei de colectare de care aderă cea mai mare parte din propolis, reașezându-se în poziția inițială.

strângerea propolisului de pe pânza colectoare se face o dată pe an după ce în prealabil a fost păstrată câteva zile la temperatură scăzută.

În acest mod, an de an pot fi recoltate cantități însemnate de propolis liber de diferite impurități.

Lăptișorul de matcă, este un produs de secreție al glandelor hipofaringiene ale albinelor lucrătoare, destinat hrănirii larvelor în primele trei zile a larvelor de matcă pe toată durata până la căpăcirea botcilor, cât și a mătcilor. Are o consistență cremoasă, este de culoare alb gălbuie și cu un gust acrișor. Datorită compoziției sale chimice, lăptișorul de matcă este folosit în medicină, dar și în cosmetică medicală. Proprietățile organoleptice și fizico-chimice ale lăptișorului de matcă sunt prezentate în tabelele 6 și 7.

Tabel nr. 6 Proprietățile organoleptice ale lăptișorului de matcă

Lăptișorul de matcă proaspăt, conține următoarele vitamine: tiamină, riboflavină, biotină, acid folic, acid pantotenic și cantități mici de vitamina C. Totodată lăptișorul de matcă conține acizi, hidroxi-decenoici, produși de glandele hipofaringiene ale albinelor, precum și două fracțiuni cu proprietăți similare ale acetilcolinei. De asemenea, au fost identificași 18 diferiți aminoacizi, combinați și liberi din care amintim următorii: acidul aspartic, glutamic, alanina, arginina, glutamina, glicina, lizina, metionina, prolina, valina, tiamina, tirozine.

Tabel nr. 7 Proprietățile fizico-chimice ale lăptișorului de matcă (Alexandru și col., 2007).

S-a constatat faptul că lăptișorul de matcă are în compoziția sa unele substanțe de tip hormonal, precum și o substanță antibiotică bactericidă.

Lăptișorul de matcă se conservă în borcane de sticlă de culoare închisă, cu un dop rodat și o etichetă pe care se indică numele unității producătoare, data recoltării, țara de proveniență a lăptișorului de matcă, greutatea brută și cea netă, numele apicultorului ce a recoltat lăptișorul, teritoriul, comuna, județul,de unde a fost recoltat.

Borcanele cu lăptișor de matcă, se păstrează la întuneric la o temperatură de

Producerea lăptișorului de matcă se poate realiza în familii orfanizate ori în familii cu matcă în funcție de calificarea apicultorului.

Acțiunile pregătitoare sunt:

se confecționează botcile artificiale în care vor fi transvazate larvele. Botcile se fac din ceară cu ajutorul unui șablon cu diametrul de 8-9 mm care are extremitatea rotundă și cu o ușoară conicitate pentru desprinderea rapidă a botcilor. Șablonul se păstrează în apă înainte de întrebuințare după care se introduce în ceară topită de 3-4 ori, pornind de la adâncimea de 8 mm apoi se introduce în apă pentru răcire iar după dislocarea botcii operațiunea se repetă pentru confecționarea altor botci.

Botcile se lipesc câte 25-30 pe lațuri de lemn și acestea se asamblează câte 3-4 pe o ramă. Producerea lăptișorului prin orfanizarea familiilor de albine trece prin mai multe etape cum ar fi:

pregătirea familiei de albine în cazul folosirii metodei de producere a lăptișorului de matcă, în absența mătcii, care constă în orfanizarea completă a familiei cu 3-4 ore înaintea introducerii larvelor. Orfanizarea completă înseamnă ridicarea mătcii împreună cu toți fagurii cu larve și ouă, material biologic din care se formează un roi ce se amplasează temporar pe vatra stupinei. La mijlocul fagurilor rămași în familia organizată se lasă un spațiu gol, egal cu o ramă.

în botcile pregătite și lipite pe șipci se transvesează larve tinere de 1,5-2 zile cu ajutorul unei lențete. După completarea cu larve a unei rame, aceasta se introduc în locul rămas liber în stupul familiei (Alexandru și col., 2007).

după ce au trecut cele 72 de ore se scoate rama cu botci din familia orfanizată, se retează botcile cu ajutorul unei lame cât mai aproape de larve, se înlătură larvele și se extrage lăptișorul unei lame cât mai aproape de larve, se înlătură larvele și se extrage lăptișorul de matcă cu ajutorul dispozitivelor cu absorbție specială sau a unei spatule din lemn sau material plastic. În botcile eliberate de lăptișor se transvazează din nou larve și ciclul se repetă de trei ori la aceeași familie de albine.

după cea de a treia serie se reface familia de albine prin unificarea albinelor care au participat la producerea lăptișorului de matcă cu cele din roiul format cu ocazia orfanizării (Alexandru și col., 2007).

Producerea lăptișorului în familii cu matcă:

pregătirea familiilor, în cazul producerii lăptișorului fără orfanizare și anume în familii cu matcă, se face prin izolarea mătcii pe un număr de faguri cu ajutorul unei diafragme sau podișor prevăzut cu o porțiune mică de grație despărțitoare. După nouă zile de la izolare, în compartimentul unde nu este matcă, tot puietul va fi căpăcit și după ce sunt distruse bortcile introduse în locul cărora se introduc noi larve.

transvazarea larvelor în botci se face ca și în cazul metodei descrise mai sus cu deosebirea că în prima zi se introduc 30-50 de larve, în ziua următoare și în a trei zi câte alte 30-50 de larve. În ziua a patra se recoltează lăptișorul din primele botci introduse în locul cărora se introduc noi larve. Ciclul poate continua pe întreg parcursul sezonului.

în toată perioada, compartimentul în care se introduc botcile, se poate împuternici cu puiet căpăcit provenit din compartimentul familiei în care matca își continuă activitatea.

la terminarea acțiunii cele două compartimente se unifică prin simpla înlăturare a diafragmei sau podișorului cu gratii despărțitoare.

în timpul producerii lăptișorului, familiile producătoare se furajează cu hrană bogată în proteine.

lăptișorul de matcă se păstrează până la livrare în frigider în borcane de sticlă.

Datorită proprietăților sale, precum și a conținutului bogat în vitamine și aminoacizi, lăptișorul de matcă este folosit în prezent în apiterapie, atât în stare pură, sub formă de liofilizată, precum și în cadrul unei game variate de produse energizante, apiterapice și cosmetice. Preluarea lăptișorului de matcă se face în conformitate cu condițiile prevăzute și în caietul de sarcini al asociației crescătorilor de albine.

Este interesant faptul că această substanță, în același timp lapte și salivă, asigură larvei o creștere rapidă, iar individului care a fost hrănit cu acest produs i se asigură o longevitate ce nu se poate compara cu cea a individului care nu primește lăptișor de marcă.

Câțiva apicultori întreprinzători au trecut direct la producția și vânzarea către public a lăptișorului de matcă, căruia i-au atribuit virtuțile cele mai extraordinare, înainte chiar ca dosarul medical să fie deschis. Anii au trecut și cercetările au progresat, pe urmă au stagnat. Contrar tuturor pronosticurilor, lăptișorul de matcă continuă fără zgomot o carieră începută cu răsunet. Producția și consumul se echilibrează la un nivel care permite unor apicultori specializați să își mărească rentabilitatea stupinei. Stabilitatea, prin aceasta înțelegând evoluția consumului de mai bine de 20 de ani încoace fapt ce constituie dovada că nu se poate ignor fenomenul de „lăptișor de matcă”.

Apilarnilul, este un produs apicol obținut din larvele de trântor cât și din conținutul nutritiv aflat în celulele respective din faguri. Proprietățile organoleptice, fizico-chimice și caracteristicile microbiologice ale apilarnilului sunt prezentate în tabelele de mai jos:

Tabel nr. 8 Proprietățile organoleptice ale apilarnilului (Alexandru și col., 2007).

Tabel nr. 9 Proprietățile fizico-chimice ale apilarnilului (Alexandru și col., 2007).

Tabel nr. 10 Caracteristicile microbiologice ale apilarnilului (Alexandru și col., 2007).

Ambalarea, conservarea și transportul apilarnilului; apilarnilul în stare proaspătă se valorifică ca atare și este ambalat în recipiente speciale, apoi se etichetează conținutul și se specifică data de recoltare. În stare proaspătă se păstrează la congelator lao temperatură sub 0 grade, iar transportul se face în containere frigorifice la remperaturi sub 0 grade. Pe o durată mai lungă de timp apilarnilul se depozitează și se conservă în depozite frigorifice la temperaturi mai scăzute. Pentru o producție mare de apilarnil se aleg numai familii de albine foarte puternice, care în anii precedenți au dat cele mai mari producții de miere și ceară. Stupul familiilor de albine afectate, producția de apilarnil trebuie să cuprindă la începutul lunii aprilie cel puțin 6 rame acoperite cu albine și hrană suficientă unei bune dezvoltări corespunzătoare. Matca să fie prolifică și nu mai bătrână de doi ani. Pentru producția de apilarnil se pot folosi ramele clăditoare sau orice alt sistem care să asigure o producție continuă și specifică de larve de trântor, recomandându-se folosirea ramelor clăditoare cu porțiuni mobile.

Perioada de producere a apilarninului începe o dată cu înflorirea pomilor fructiferi în aprilie și mai, când vremea este suficient de caldă, iar familiile există un număr mare de albine tinere și durează până la începutul lunii august.

Din aprilie se începe hrănirea stimulentă a albinelor. După ce au trecut 15 zile de la începerea hrănirilor stimulente se introduc în stup rame clăditoare pentru producerea de faguri cu celule de trântor și însămânțarea acestora de către matcă. În ziua a zecea de la depunerea oului în celulă, secțiunile se scot din cuib și se procedează la fel și cu recoltarea conținutului integral al celulelor de trântor, după care ramele cu secțiuni se introduc în cuibul familiilor de albine respective. Flacoanele cu apilarnil se vor păstra la o temperatură de

Întocmai ca și lăptișorul de matcă, datorită conținutului său, apilarnilul se folosește, în prezent, pentru realizarea de preparate apiterapice, fie în stare pură sau în amestec cu alte produse apicole sau substanțe medicamentoase.

Veninul de albine, este o substanță complexă care concură la formarea aparatului vulnerabil al albinelor. Acesta este un produs de secreție al albinelor lucrătoare fiind stocat în punga de venin și eliminat la exterior în momentul înțepării.

Înțepăturile albinelor reprezintă un mod de autoapărare și se materializează prin folosirea organului specializat pentru funcția de apărare, format din partea vulnerabilă cu punga de venin, partea motoare și glandele care secretă venin.

Cantitatea de venin pe care o poate elimina la o înțepătură o albină cu glanda de venin dezvoltată este de circa 0,3 mg venin lichid, corespunzând la o cantitate de 0,1 mg substanță uscată. Cantitatea de venin este determinată în funcție de vârsta albinelor, de hrană dar și de sezon. Cantitatea maximă de venin se obține la albinele în vârstă de 15-20 de zile, după care glandele secretoare degenerează treptat.

În general, se afirmă că odată utilizată rezerva de venin nu se mai reface. Dimpotrivă, cercetările efectuate arată că după eliminarea prin înțepare rezerva de venin a albinelor se reface cu condiția ca integritatea organului specializat să nu fie deteriorată.

Veninul de albine se caracterizează prin următoarele proprietăți fizice. Este un lichide incolor, cu gust amar acid, dens cu miros particular și cu însușiri de a cristaliza într-un interval scurt de timp.

Veninul este compus din proteine, săruri minerale, enzime, hormoni, uleiuri eterice și alte substanțe volatile. Mai mult de jumătate din veninul brut este format din proteină activă, care la rândul ei cuprinde mai multe fracțiuni: melitina, fosfolipaza și hialuromidaza.

Veninul de albine având o compoziție complexă, principalul său component este format din substanțe proteice în procent de până la 75% din veninul uscat. Din cele opt fracții albuminoide extinse numai două prezintă importanță. Prima fracțiune alcalină are în componență 13 aminoacizi: glicocol, alanină, valină, leucină, izoleucină, serină, treonină, lizină, arginină, triptofan, prolină, acid aspartic și acid glutamic. Această formațiune are acțiune toxică.

A doua fracție are în componență 18 aminoacizi, respectiv cei menționați la fracția anterioară plus tirozina, cistina, metionina, fenilalanina și histamina. Această fracție nu are acțiune toxică.

Veninul de albine conține de asemenea lipide în special din grupa sterinilor, hidrocarbonați, acizi și baze. Dintre substanțele minerale, veninul conține calciu, magneziu, mangan, fosfor, sulf și cupru. Proprietățile organoleptice și fizico-chimice ale veninului de albine cristalizat sunt prezentate în tabelul 11.

Tabel nr. 11 Proprietățile organoleptice și fizico-chimice ale veninului de albine cristalizat (Alexandru și col., 2007)

Biologia secreției de venin are particularitățile ei, prin faptul că cantitatea de venin variind de la o rasă la alta, de la o populație la alta sau chiar de la un individ la altul, atingând o cantitate ridicată de circa 0,3 mg. Recoltarea se poate face cu ajutorul unui aparat de recoltat venin ce se aplică la urdiniș sau în interiorul stupului, albinele fiind obligate a înțepa o peliculă fină de plutex urmare a unor șocuri electrice. Veninul eliberat după înțepătura peliculei de plutex se așează pe o placă de sticlă ce se află sub peliculă.

Recoltarea veninului se mai poate face și prin narcotizarea albinelor, fie prin înțeparea unei membrane, fie cu ajutorul unor dispozitive electrice instalate la urdiniș.

Metoda prin narcotizare constă în introducerea albinelor într-un vas de sticlă, peste care se pune o hârtie de litru umectată cu eter. Albinele depun veninul, de unde se recuperează prin spălare, filtrare, evaporare, astfel că se obține venin sub formă de precipitat. Albinele după ce își revin, sunt redate familiei. Prin folosirea acestei metode de la circa 1000 de albine se obțin cam 50-57 mg de venin. Metoda prezintă dezavantajul că veninul obținut este impurificat cu diferite materii ce se află pe corpul albinelor și în plus randamentul este relativ scăzut.

Metoda recoltării individuale, a veninului se face într-un vas cu apă distilată, pe a cărui gură se leagă o membrană subțire de piele, pe care se aplică albinele în scopul de a înțepa. În urma acestei operațiuni, veninul se scurge în apa distilată, de unde prin fierbere și evaporare se recuperează sub forma unui precipitat. Metoda este foarte greoaie, dar reprezintă avantajul că permite obținerea de venin pur.

Metoda instalării la urdiniș a unor dispozitive speciale care produc asupra albinelor un șoc electric. Aparatura pentru recoltarea veninului se compune din: generator de impulsuri, sursa electrică, grila de excitație cu caseta colectoare și conductorii de legătură.

Generatorul de impulsuri este un aparat electronic alimentat la o sursă de energie de 9-12 V, care produce impulsuri electromagnetice optime pentru declanșarea actului de înțepare și eliberarea veninului (Alexandru și col., 2007). Declanșarea instinctului de înțepare se realizează prin impulsuri electrice cu undă complexă ce are amplitudinea pozitivă de 45 V pe o perioadă de 1.5 microsecunde, succedate instantaneu de o amplitudine negativă de 37 V, timp de 7 microsecunde. Frecvența impulsului este de 58 Hz. Impulsurile sunt ciclice, sub formă de serii, cu pauză între ele de 3 sau 6 secunde. Contactul a una sau două albine cu firele grilei provoacă instantaneu reacția de înțepare. Alarma dată de primele albine produce un efect de avalanșă în urma căruia în 1-2 minute un număr mare de albine se adună pe grilă și înțeapă membrana, dar reacția lor încetează la scurt timp după întreruperea semnalului stimul (Alexandru și col., 2007).

Grila de extracție este constituită dintr-o rețea de fire paralele neizolate cu grosimea de 0,5-0,6 mm, distanțate între ele la 4,5-5 mm. Cadrul grilei este format din două piese din material plastic, fixate prin intermediul a două tije metalice, desfășurate rețelei de condctori realizându-se pe o singură față. Cealaltă variantă este sub forma unei rame din lemn cu dimensiunile ramei de magazin, pentru a putea fi folosită în toate celelalte tipuri de stupi, desfășurarea firelor rețelei făcându-se pe ambele fețe. Caseta de colectare de venin se plasează sub rețeaua de fire și prezintă ca suport o placă de sticlă peste care se așează o membrană din latex care este ușor penetrabilă și nu reține acul albinei.

Conductorii pentru racordare asigură legătura între generatorul de impulsuri și grilele colectoare montate la stupi.

Recoltarea veninului se face numai în timpul sezonului activ, din luna aprilie până în septembrie și numai de la familiile puternice. În cursul unei zile, o familie de albine se poate supune unui ciclu de 4 excitări a circa 30 de minute, cu pauză între ele de 60 de minute. Colectarea se poate face de la aceeași familie numai după 48 de ore.

Casetele unde se colectează veninul rămân montate în grilă până la saturarea cu venin. După ultima recoltare, casetele sunt păstrate într-o încăpere minim 72 de ore pentru ca veninul de sub peliculă să recicleze complet și abia după aceea se procedează la desprinderea peliculei și răzuirea veninului.

Trebuie menționat faptul că recoltarea veninului nu influențează negativ nici organismul albinelor și nici activitatea acestora deoarece pe timpul recoltării veninului se produce o irascibilizare extrem de mare a albinelor care persistă până la 6 zile după efectuarea extracției și deoarece veninul este foarte toxic se vor lua măsuri severe de protecția muncii.

Obținerea veninului se poate face prin mai multe metode, dar având numărul extrem de mare al albinelor necesare pentru producerea unui gram de venin, nu toate au eficiență maximă.

Ambalarea veninului se face în recipiente cu dop rodat, de culoare închisă și se păstrează până în momentul livrării la temperatura camerei, în condiții de umiditate normală. Veninul de albine se folosește în apiterapie în diferite afecțiuni reumatismale, injectabil fiind deproteinizat în acest caz sau la prepararea unor creme și unguente antireumatice.

În general se poate spune că veninul de albine, în doze mici, repetate, prin compoziția sa foarte complexă, stimulează reactivitatea nervoasă și humorală a întregului organism mărindu-i capacitatea de apărare împotriva infecțiilor, mărind reactivitate sistemului conjunctiv, favorizând leucocitoza și permeabilizînd o serie de țesuturi sclerozate. Cu toate acestea, utilizarea lui se va face numai cu avizul medicilor reumatologi și cardiologi, specializați în apiterapie.

Nu se vor trata cu preparate pe bază de venin bolnavii care suferă de diabet, de ficat și pancreas, cu afecțiuni cardiovasculare de tipul infarctului miocardic, endocardite și miocardite, arterioscleroză avansată, cei cu nefrită și nefroză, cei cu tuberculoză, sifilis și bruceloză, cei cu epilepsie, encefalite și gravidele.

CAPITOLUL VI

ÎNTOCMIREA BALANȚEI ECONOMICE

La înființarea unei stupine viabile trebuie să se țină seama de mai mulți factori cum ar fi: factori naturali, factori economici, factori umani (forța de muncă disponibilă și gradul de calificare).

Factorii naturali; locul de amplasare al exploatației, baza melifere din jur, precipitațiile temperatura, sursa de apă potabilă, etc. Acești factori nu sunt purtători de costuri. Prin acțiunea lor favorizează desfășurarea proceselor de producție și eficientă utilizării factorilor economici.

Factorii economici; materialul biologic (familiile de albine), utilajul apicol, mijloacele de transport, materialele consumabile în timpul unui ciclu de productivitate. Aceștia sunt purtători de costuri, care se transmit asupra producției obținute.

Factorul uman; cantitatea și calitatea forței de muncă utilizate. Aceasta reprezintă factorul conștient al întregii activități, care pune în acțiune mijloace de producție și aplică tehnologiile necesare, creează valori mai mari decât propriul său consum.

Evaluarea forței de muncă utilizată la exploatația apicolă formata din 10 familii de albine fiind un volum de muncă redus, se folosește forța de muncă salariată, care include mai multe costuri.

Pentru orientarea producătorului în ceea ce privește organizarea și conducerea unei stupine profitabile, vor fi redate în continuare rezultatele obținute în stupină formate din 10 familii de albine, pentru varianta efectuării unor investiții semnificative și a practicării stupăritului pastoral.

1. Manopera (cantitate, valoare):

a. Cantitatea (ore):

– martie – octombrie = 3 ore pe săptămână

– noiembrie – februarie = 2 ore pe săptămână

– 8 luni x 4 săptămâni x 3 ore = 96 de ore

– 4 luni x 4 săptămâni x 2 ore = 32 de ore

Total: 128 de ore

– informare, perfecționare = 35 de ore

– valorificarea produselor apicole = 25 ore

– deplasarea la stupină + alte activități = 90 de ore

Total manoperă: 278 de ore

b. Valoare:

– 278 de ore x 3 lei = 834 lei

– procentual raportat la normă de om/an (2000 de ore) = 13,9%

2. Valoarea investiției:

– material biologic (familii de albine): 10 x 400 = 4000 lei

– utilaj de bază (stupii): 10 x 90 = 900 lei

– utilaj de rezervă necesar procesului de producție și pentru înmulțirea efectivului = 50% din valoarea utilajului de bază = 450 lei

– inventar auxiliar (cabană apicolă, centrifugă, unelte de lucru și echipament de protecție) = 1500 lei

– remorcă apicolă pentru transportul stupilor = 12.500 lei

Total valoare: 16550 lei

3. Cheltuieli anuale de producție:

– manoperă: 278 x 3 lei = 834 lei

– deplasare cu autoturismul la stupi și aprovizionare-desfacere 6.500 km anual x 2 lei = 1300 lei

– amortisment autoturism = 600 lei

– biostimulatori: 10 kg de zahăr x 2.5 lei x 10 stupi = 250 lei

– medicamente de uz apicol: 2 lei x 15 stupi = 30 lei

– amortisment utilaj apicol = 190 lei

– cheltuieli necesare înmulțirii efectivului de albine: 10 x 45 = 450 lei

– cheltuieli pentru vatra de stupină: 25 lei/lună = 300 lei

– transportul stupilor în pastoral cu remorca apicolă tractată de un autoturism două deplasări dus – întors x 130 km x 2 lei = 260 lei

– deplasarea cu autoturismul la recunoașterea bazei melifere + verificare cules = 70 lei

Total cheltuieli de producție: 3450

– cheltuieli pe familia de albine: 3450 : 10 = 345 lei

4. Producția anuală în unități fizice, valorice și veniturile realizate:

a. Produse realizare:

– produse apicole secundare 30 kg x 10 familii de albine x 8 lei = 2400 lei

1,5 – 2 kg de polen/stup

0,5 kg de ceară/stup

200 gr de propolis/stup

30 gr de lăptișor de matcă/stup

– familii de albine: 10 x 120 = 1200 lei

Total valoare: 3600

– valoarea producției pe familie de albine: 3200 : 10 = 320

– producție/ familie de albine în UCM = 65 kg

– producție/stupină în UCM: 10 x 65 = 650 kg

– prețul în cost în UCM ( kg produse apicole secundare): 3450 : 650 = 5,30 lei

b. Venituri realizate:

– total exploatație: 3600 – 3450 = 150 lei

– familii de albine: 150 : 10 = 15 lei

Tabel nr. …………Calcularea eficienței economice pentru o stupină cu 10 familii de albine prin efectuarea unor investiții minimale și practicarea stupăritului staționar

CONCLUZII

Apicultura s-a impus prin rafinamentul și calitatea produselor sale folosite pentru hrana și sănătatea oamenilor, da mai ales ca o verigă importantă a lanțului trofic sol – plantă – albină – produs apicol – oameni.

Albinele contribuie la mărirea productivității vegetale prin acțiunea lor de polenizare, fiind în același timp un real barometru al echilibrului în natură. Prin elaborarea acestei lucrări ave intenția de a atrage atât atenția cât și interesul tuturor celor care iubesc albinele ori au legături cu producția agricolă, biologică și apiterapia.

După opinia unor specialiști și nu numai, cunoștințele despre apicultură sunt transmise în școala românească doar într-un mod sporadic și numai acolo unde există oameni care iubesc această îndeletnicire de creștere a albinelor.

Apicultura trebuie integrată ca factor de producție și de echilibru, dar și apreciată la adevărata sa valoare, mai ales de cei în măsură să ia decizii.

Principalele concluzii care se desprind din prezenta lucrare sunt:

A fost realizată o analiză de sinteză privind importanța polenizării plantelor entomofile, agricole și forestiere de către insecte, precum și contribuția acestora în ecosistemele naturale și antropizate.

Lucrarea evidențiază rolul pe care îl au albinele melifere, dar și celelalte insecte polenizatoare cum ar fi bondarii, viespile, albinele solitare, etc. în polenizarea plantelor din flora spontană și cultivată

pentru o cuantificare a capacității bazei melifere din zona studiată (suprafețe ce sunt învecinate cu locul de amplasare a stupinei), au fost stabilite 6 categorii de folosință a terenurilor (Vatra localității; Fânețe, pășuni și terenuri agricole; Păduri de conifer; Păduri de fag; Grupe mici de arbori (frecvent salcâm), arbuști și arbori plantați pentru delimitarea proprietăților).

Pentru localizarea zonei de interes am folosit imagini satelitare din aplicația GoogleEarth. Acestea au fost prelucrate și vectorizate cu ajutorul programului ImageJ, iar calculul suprafețelor le-am făcut cu ajutorul softului [NUME_REDACTAT] ver. 3.0. Rezultatele arată că în raza de zbor a albinelor de 1,5 km (706 ha) cele mai bine reprezentate sunt pășunile și fânețele (378 ha), urmate de vatra localității (91 ha) și grupele mici de arbori (frecvent salcâm), arbuști și arbori plantați pentru delimitarea proprietăților (86 ha).

Din calculele efectuate reiese că o stupină în această zonă se menține rentabilă dacă are un număr maxim de 56 de familii de albine

Principalele specii melifere și polinifere din zona studiată sunt: Zmeurul (Rubus idaeus), Murul (Rubus hirtus), Păducelul (Crataegus monogyna), Alunul (Corylus avelana), Salcâmul (Robinia pseudacacia), culturile de Facelia (Phacelia tanacetifolia), etc. Se pot aplica măsuri de creștere a suprafețelor ocupate cu specii de interes apicol, ameliorând în acest fel baza meliferă.

Bilanțul economic efectuat pentru o stupină cu 10 familii de albine amplasată, în varianta efectuării unor investiții semnificative și a practicării stupăritului pastoral arată că în primul an diferența dintre venituri și cheltuieli, la nivelul stupinei, este de 150 RON.

Un calcul similar efectuat efectuat pentru o stupină cu 10 familii de albine prin efectuarea unor investiții minimale și practicarea stupăritului staționar arată că în primul an diferența dintre venituri și cheltuieli, la nivelul stupinei, este de 2.115 RON.

Creșterea graduală a numărului de familii de albine, investirea treptată în echipament apicol și diversificarea produselor valorificabile ar conduce în final la obținerea unor venituri semnificative prin vânzarea preponderentă a produselor apicole secundare.

O astfel de investiție ajunge să fie maxim profitabilă începând din al 5-lea an, sigur dacă și producția de nectar, starea de sănătate a albinelor și condițiile climatice sunt favorabile.

Bibliografie:

Abrol, D.P., 2012. [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT]. Pollination biology, pp. 265-310.

Almași, G. 2015. Apicultura. Suport de curs pentru formarea dulților în meseria de apicultor (Materiale nepublicate)

Blaauw, B.R., Isaacs, R., 2014. Larger patches of diverse floral resources increase insect pollinator density, diversity, and their pollination of native wildflowers. Basic and [NUME_REDACTAT] 15: 701–711

Burducea, C., 2013. Apariția albinelor pe planetă. http://www.apicola.net/aparitia-albinelor-pe-planeta/ Accesat la data de: 10.02.2015

Cadwallader, A., Hewey, V., Isaza, S., Simsek, E., 2011. [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] Strategies in [NUME_REDACTAT]. [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] submitted to the faculty of [NUME_REDACTAT] Institute in partial fulfilment of the requirements for the Degree of Bachelor of Science. [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] Foundation 134 pp.

Cappellari SC, Schaefer H, Davis CC. Evolution: pollen or pollinators -which came first? [NUME_REDACTAT]. 2013; 23:R316–8.

Crane, E., 2000. [NUME_REDACTAT] History of Beekeeping and [NUME_REDACTAT]. Taylor & Francis. 682 pp.

Davis, C., 2015. Nomia melanderi. Alkeli bees, the alfalfa specialists. http://www.honeybeesuite.com/

Gorelick, R., 2001. Did insect pollination cause increased seed plant diversity? [NUME_REDACTAT] of the [NUME_REDACTAT], 74: 407–427

Lloyd, D.G., Schoen, D.J., 1992. Self and cross-fertilization in plants. I. Functional dimensions. [NUME_REDACTAT] of [NUME_REDACTAT] 153(3): 358-369.

Marc, L.M., 2013. Marketing of bee products – honey marketing research from north-west region of Romania. Ph.D thesis. University of [NUME_REDACTAT] and [NUME_REDACTAT] Cluj-Napoca.

Mârza, E., Nicolaide, N., 1990. Inițiere și practică în apicultură. Redacția de [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT]. 387 pag.

Morandin, L.A., Laverty, T.M., Kevan, P.G., 2001. [NUME_REDACTAT] (Hymenoptera: Apidae) Activity and [NUME_REDACTAT] in [NUME_REDACTAT] Greenhouses. [NUME_REDACTAT] 94: 462-467.

Northcutt, G., 2015. Bee supply expected to meet demand for almond pollination. Western farm press. http://westernfarmpress.com/

Rehel, S. A., Varghese, N. Bradbear, P. Davidar, S. Roberts, P. Roy, S. Potts, 2009. Benefits of [NUME_REDACTAT] for [NUME_REDACTAT] Products and [NUME_REDACTAT]. Conservation and Society, 7(3): 213.

Repasky, S., 2012. [NUME_REDACTAT] apiary. Bee culture pp. 32-34

Stork, N.E., 2007. World of insects. Nature 448(9):657-658.

Strickler, K., 2015. Osmia cornifrons. http://www.pollinatorparadise.com/

Trammel, E., 2006. Megachile rotundata http://bugguide.net/node/view/83546/bgpage

vanEngelsdorp, D., Meixner, M.D., 2014. A historical review of managed honey bee populations in Europe and the [NUME_REDACTAT] and the factors that may affect them. EcoHealth DOI: 10.1007/s10393-013-0870-2

Velthuis, H.W., [NUME_REDACTAT], A., 2006. A century of advances in bumblebee domestication and the economic and environmental aspects of its commercialization for pollination. Apidologie, [NUME_REDACTAT] (Germany) 37 (4): 421-451

Weber, E., 2012. Apis mellifera: [NUME_REDACTAT] and Spread of [NUME_REDACTAT] Bees for Agriculture in [NUME_REDACTAT]. University of [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT]. Issue 9 (20-23)

Harnaj, V. (Ed.), 1993. Manualul apicultorului. Ediția a 5-a. [NUME_REDACTAT] de Albine din [NUME_REDACTAT] România.

Mârza și Nicolaide, 1990. Inițiere și practică în apicultură. [NUME_REDACTAT].

Mărgăritaș, L. 2005. Albinele și produsele lor. [NUME_REDACTAT], București.

Alexandru, V. și col., 2007. [NUME_REDACTAT], Ediția a IX a. Editura LVS, București.

Harnaj, V. și col.,, 1983. [NUME_REDACTAT], Ediția a V a. București.

***, 2014.