Tehnologii Si Procese Fotografice In Poligrafie

Din Istoria Fotografiei

„ Fotografia reușită rezultă din intervenția fotografului asupra elementelor compoziției – lumină, culoare…, până la realizarea armoniei. Arta fotografică poate fi deprinsă lucrând, studiind, imitând, examinând critic, dacă se poate împreună cu cineva cu experiență. Formarea gustului prin educație artistică va accelera procesul. Astfel regulile și principiile estetice ale fotografiei se vor fixa destul de repede.”

[ Julie Adair King]

Nu prezintă ceva nou pentru noi toți faptul că, din cele mai vechi timpuri omenirea încerca să transmită printr-o modalitate sau alta ideile, gândurile generațiilor viitoare. La început „tainele” dobândirii focului și a hranei se transmiteau verbal din tată în fiu. Mai târziu, informația avea să se transmită prin intermediul figurilor rupestre de pe pereții peșterilor → prin imaginile expuse pe cojile copacilor → pe tăblițele din lut → pe papirus, etc.

Obiectivul ținând de tendința spre perfecțiune, cea ce a generat apariția descoperirilor și elaborarea soluțiilor noi. Cum se produc descoperirile? Cu referință către aceasta, au fost înaintate mai multe ipoteze, cea mai răspândită bazându-se pe ideia conform căreia majoritatea descoperirilor au la bază elementul întâmplării – Newton și mărul căzător, Arhimede și cada cu apă și altele. Multe din descoperiri erau cunoscute cu mult înainte de demonstrarea și confirmarea lor teoretică.

Odată cu extragerea minereurilor oamenii au și început să-și făurească unelte de muncă ce erau meșterite din minereu „crud” și nu demonstrau durabilitate.

Însă odată… să ne imaginăm o poiană înconjurată de păduri. Două legiuni se întâlnesc pe câmpul de luptă. Duelează doi ostași. După câteva încrucișări de sabie arma unuia se rupe, iar a altuia se încovoaie. Lupta se oprește și ostașul cu paloșul rupt merge la un ferar pentru a-și face a nouă armă. Ferarul ia de pe nicovală un paloș înroșit și-l înmână ostașului în așteptare. Dar timpul nu așteaptă și ostașul aleargă la râu pentru a răci metalul. Paloșul în apă nu numai că se răcește dar și se înegrește.

Paloșul nou s-a dovedit a fi mai rezistent, și minune, luptătorul învinge lupta, aleargă apoi la ferar să-l mulțumească. Ferarul înțelege atunci, că metalul la racire în apă se călește.

Desigur, această istorioară nu este altceva decât o scenă imaginară și se pot alcătui o multitudine de astfel de istorioare, atribuindu-le diferitor descoperiri.

Acum să urmărim imaginabil calea evaluării proceselor fotografice ceea ce este mai facil – sursele bibliografice vechi dețin astfel de date [9].

Filozoful Aristotel în anul 350 î.e.n. a descris următorul fenomen: într-o zi însorită razele solare strecurându-se prin orificiile perdelei desenează pe peretele camerei conturul obiectelor din fața ferestrei. Cu cât mai mare este distanța de la fereastră la perete cu atât conturul obiectului este mai mare [1].

Acest fenomen a fost observat și de un șir de cercetători și pictori care utilizau/experimentau procedeul dat în desen. Mai tîrziu acest principiu a fost descris de Leonardo da Vinci prin intermediul camerei obscure – camera întunecoasă, fiind utilizată la obținerea schițelor pentru viitoarele sale tablouri.

Până la apariția fotografiei însă au fost efectuate șiruri de cercetări pentru identificarea substanțelor capabile se fixeze imaginea primită prin intermediul luminii.

Printre primele elemente sensibile la acțiunea luminii au fost descoperite sărurile de argint în sec.XVIII. În anul 1727 germanul Schulze a descoperit, că în procesul saturației cretei cu soluție de argint în acid azotic, se obține o consistență care la acțiunea luminii solare își schimbă culoarea. Drept prerogativă a fotografiei a servit seria de încercări experimentale ale lui Thomas Wedgood. În anul 1802, el a reușit să obțină o imagine pe un strat de AgNo3, nu reușește însă să o mențină. Continuând încercările, el obține imagini pe hârtie și piele datorită acoperirii acestora cu un strat de nitrat de argint.

Într-un șir de țări cum ar fi Franța, Marea Mritanie, Rusia se elaborau metode și se făceau încercări pentru a obține imagine fixată.

Primul succes de reproducere a imaginilor datează cu lunile iunie/iulie ale anului 1827 de către Joseph Nicephore Niepce – un fizician dintr-o provincie franceză. Această fotografie a rezultat din necesitatea unei expunere de opt ore.

La 4 ianuarie Niepce acceptă acordul de parteneriat propus de Luis Daguerre în promovarea și continuarea încercărilor pentru perfecționarea lor. Niepce moare la numai patru ani după încheerea acestui parteneriat, urmând ca Daguerre să continuie încercările demarate. Curând el descoperă o nouă modalitate de evoluție a fotografiei, reducând timpul necesar expunerii de la opt ore la doar jumătate de oră.

Amănunte ale acestui proces au fost făcute publice la 19 august 1839 la Academia din Paris, unde Daguerre a prezentat metoda mecanică de obținere a imaginii fotografice numind această fotografie „daguerreotype”, iar procedeul fiind numit „daguerrotipie”. Această dată devenind oficială în invenția fotografiei, iar Statul francez respectiv devenind proprietar.

Procesul presupunea următoarele implicații: o placă argintată era plasată pe un suport deasupra unui vas cu iod. În procesul de evaporare, iodul reacționa cu argintul, formând pe suprafața plăcii un strat din halogenură de argint (iodură de argint). În etapa următoare, placa se plasa în interiorul camerei-obscure acționându-se câteva minute cu raze reflectate de pe obiecte. Imaginea primită era slabă, intensificându-se cu ajutorul vaporilor de mercur. Pentru a fixa imaginea Daguerre a utilizat sarea de bucătărie.

Unele etape ale daguerrotipiei au fost descoperite de Niepce. În anul 1822, Niepce elaborează procedeul „Heliografic” – în ulei de lavandă se dilua o cantitate de asfalt apoi se repartiza pe placă. Desenul pregătit anterior pe un suport semitransparent se plasa deasupra, expunându-se timp îndelungat la soare. Porțiunile expuse la lumină se întăreau, iar cele neexpuse se înlăturau în uleiul de lavandă.

Cel mai vechi negativ cunoscut purta numele de „Calotype” și a fost inventat de William Henry Fox Talbot (fig. 1) în august 1835.

Acesta inițial era mic și de calitate foarte joasă (fig. 2), urmând ulterior a fi supus îmbunătățirii până în anul 1840. În anul 1844 s-a reușit realizarea unei fotografii numite „Condeiul naturii”. Marele avantaj al metodei Talbot consta în faptul, că putea fi realizat un număr foarte mare de fotografii, drept suport servind hârtia un material ușor de găsit și prelucrat. Dezavantajul ținea de imperfecțiunile hârtiei pe care se imprimau fotografiile. Cert este faptul, că principiul de obținere a fotografiilor este aplicat și astăzi cu toate modificările impuse de perfecțiunile tehnice, materiale și intelectuale.

În anul 1851 o nouă eră în fotografie era marcată de către Frederik Scot Archer, care a venit cu un nou proces, numit „Collodion”. Prin intermediul acestuia se redeucea timpul de expunere a fotografiilor la numai două sau trei secunde, ceea ce a semnificat un mare pas înainte în domeniul fotografiei.

O nouă etapă în evoluția fotografiei este consemnată de către Dr. Richard Maddox în anul 1871, ce a utilizat gelatina (inventată cu numai câțiva ani în urmă) în realizarea fotografiilor.

În timp fotografia a evoluat foarte mult, astfel ascensiunea ei fiind determinată de următoarele tendințe:

reducerea duratei de pozare/sensibilitate;

asigurarea stabilității imprimării;

simplificarea utilizării, datorită apariției:

aparatelor foto de dimensiuni tot mai mici, performante și accesibile;

preparări stabile, evitând prelucrarea chimică.

Ideea de fotografie color se lansează prin anii 1800. Primele încercări în culoare nu au avut succes. Prima fotografie în culoare permanentă este realizată în anul 1861 de fizicianul James Clerk Maxwell. Primele filme color „autochrome” apar doar în anul 1907 și se bazează pe puncte vopsite în amidon de cartof. Primele filme color moderne „kodachrome” apar în anul 1935 și se bazau pe emulsii tricolore. În mare parte filmele fotografice color moderne, cu excepția celor „kodachrome”, se bazează pe o tehnologie dezvoltată de „Agfacolor” în anul 1936. Filmul instant color este lansat în utilizare de „Polaroid” în anul 1963.

Fotografierea tradițională a fost o povară pentru fotografii ce activau în terenuri îndepărtate (cum ar fi corespondenții de presă), fără a avea acces la facilități de procesare. Pentru a echilibra popularitatea crescândă a televiziunii în raport cu cea a ziarelor ca mijloc de informare, asupra corespondenților de presă s-au exercitat anumite presiuni în vederea trimiterii imaginilor lor la ziar în termeni cât mai reduși. Foto-jurnaliștii trimiși în localități distante trebuiau să își ia cu ei un mini-laborator foto și o linie de transmitere a imaginilor. În anul 1990, „Kodak” prezentă publicului primul aparat de fotografiat digital – DCS 100. Costul acestuia făcea posibilă utilizarea lui doar în fotojurnalism și aplicații profesionale, însă încetul cu încetul ramura digitală a fotografiei s-a extins tot mai mult.

În 10 ani aparatele de fotografiat digitale au devenit consumabile și par să înlocuiască gradual predecesorul lor tradițional, atât timp cât prețul componentelor electronice scade și calitatea imaginii se îmbunătățește.

„Kodak”a anunțat că nu va mai produce aparate foto reâncărcabile cu peliculăpe la finale acestui an. Totuși, fotografia tradițională va continua să existe, atât timp cât amatorii și artiștii talentați vor utiliza materiale și tehnici tradiționale.

1. Considerații generale privind fundamentele procesului fotografic

Termenul „fotografie” poate fi definit ca [3]:

Fotografie – imagine alb-negru sau color obținută în procesul de fotografiere.

Fotografie – ramură a științei ce studiază procesele și materialele fotografice.

A fotografia (photos – lumină, graphien – a scri) înseamnă a fixa imaginea unui obiect pe o suprafață sensibilă prin acțiunea chimică a luminii, așa încât ea să fie menținută un timp îndelungat.

Cât de mult datorează fotografiei omenirea este greu de apreciat de către noi, cei ce o aplicăm astăzi. Aportul fotografiei la realizările contemporane este unanim recunoscut. Fotografia reprezintă rezultatul eforturilor multor generații de cercetători și artiști care, îmbinând fenomenele optice cu cele chimice, au reușit să dea și să redea omenirii imagini din cele mai diverse domenii, să le rețină și să le fixeze pentru generațiile următoare. La început fotografia a fost utilizată mai mult în portretistică și mai rar în peisaj sau arhitectură. În timp scurt și până în zilele noastre, ea s-a dovedit însă a fi unul din cel mai valoros domeniu al științei și culturii, denotând un aport substanțial în dezvoltarea acestora.

Fotografia a atins la moment un nivel înalt de perfecțiune, atât cât se referă la materialele fotografice cât și cu referință la aparatele de fotografiat, constituind un instrument prețios în cercetarea științifică modernă, ea este fără îndoială originalul cel mai autentic. În toată lumea ea este utilizată în în scopuri multilaterale, fiind cea care reflectă exact realitatea. Fotografia de reportaj, fotografia artistică și cea științifică sunt cele mai frecvente modalități de răspândire a imaginii.

Pentru a obține o imagine fotografică, trebuie să se expună, în condiții determinate de iluminare, un material sensibil de lumină, operație denumită fotografiere. Materialul expus este numit strat fotosensibil sau material fotografic.

Operația de fotografiere se realizează introducând materialul fotografic în camera unui aparat de fotografiat unde se expune un timp determinat la razele de lumină primite de la obiectul a cărui imagine se urmărește să se obțină. Pentru a obține o imagine corespunzătoare, este necesar ca obiectul ce se fotografiază să fie suficient de bine și uniform iluminat.

Razele emise de diferite porțiuni luminoase ale obiectului pătrund în obieerite porțiuni luminoase ale obiectului pătrund în obiectivul aparatului fotografic. Acesta este constituit dintr-un sistem de lentile care au proprietatea de a forma imaginea obiectului pe care o proiectează pe suprafața materialului fotografic aflat în camera aparatului. Diferite porțiuni ale stratului fotografic primesc o cantitate mai mare sau mai mică de lumină, funcție de intensitatea radiațiilor emise de diferite porțiuni ale obiectului ce pot fi mai luminoase sau mai întunecate. Cu cât cantitatea de lumină primită de materialul fotosensibil este mai mare, cu atât acesta este impresionat mai puternic. Regiunile imaginii ce corespund părților întunecate ale obiectului nu sunt impresionate.

Aplicarea procesului fotografic în domeniul poligrafiei este inevitabilă – constituind baza procesului fotomecanic.

Sub denumirea de procese fotomecanice se înțelege ansamblul de procedee fotografice, chimice și mecanice care determină obținerea formelor de tipar.

Procesele fotomecanice sunt aplicate în vederea obținerii imaginii pe peliculă foto, utilizând aparate de fotoreproducere, filtre de lumină, rastere optice ș.a.

Prelucrarea electronică presupune doar procesul electronic de fotoreproducere.

Prin procesele fotomecanice are loc modificarea caracteristicilor suprafeței materialului din care se confecționează forma de tipar, astfel încât face posibilă diferențierea elementelor imprimabile și cele neimprimabile; pentru formele utilizate la tiparul înalt și tiparul adânc, între cele două tipuri de elemente constitutive ale formei se realizează o diferență de înălțime, iar pentru tiparul plan o diferență de caracteristici fizico-chimice (oleofiliate, hidrofiliate).

După natura proceselor utilizate, utilajele și materialele utilizate, procesul tehnologic de realizare a formelor de tipar (procesul fotomecanic) poate fi divizat în următoarele grupe de operații sau procese distincte [3]:

procese de fotoreproducere;

procese de copiere.

Procesele de fotoreproducere sunt operații de fotografiere care urmăresc obținerea imaginii fotografice a originalului pe un suport transparent (film).

Procesele de copiere pornesc de la filmele obținute prin fotoreproducere și urmăresc să reproducă pe suprafața materialului din care se realizează forma, elemente imprimabile și neimprimabile.

Schema generală a proceselor fotomecanice poate fi reprezentată astfel:

Original fotoreproducere imagine pe film copiere elemente imprimabile și neimprimabile (forma de tipar).

2. Generalități despre lumină. Mărimi și unități fotometrice

2.1. Generalități despre lumină

2.2. Mărimi și unități fotometrice

2.1. Generalități despre lumină

Lumina reprezintă un flux de energie format din particole elementare – fotoni sau cuante de energie – care posedă atât proprietăți ondulatorii cât și proprietăți cu caracter discontinuu, corpusculare [3].

Procesul fotografic în traducere directă din greacă înseamnă a scrie cu ajutorul luminii. Lumina reprezintă cel mai important factor de acționare în timpul fotografierii. Cu ajutorul surselor de lumină speciale este posibilă redarea sau accentuarea pe fotografie a unor elemente (detalii) ale obiectului, imaginii fotografiate.

2.2. Mărimi și unități fotometrice

Prin mărimi fotometrice se înțeleg mărimile care caracterizează lumina din punct de vedere cantitativ [3]. În cele ce urmează nu vor fi prezentate toate mărimile fotometrice, ci numai cele care sunt utilizate în calculele fotografice (tabelul 2.1).

Strălucirea. Atunci când este privită o sursă de lumină (sau un obiect iluminat), aceasta este văzută mai mult sau mai puțin luminoasă. Intensitatea senzației de luminozitate produsă asupra ochiului omenesc de radiațiile din spectrul vizibil, se exprimă prin noțiunea de strălucire. Unitatea pentru măsurarea strălucirii este stilbul (sb), care reprezintă a 60-a parte din strălucirea pe care o are un „corp negru absolut”, la temperatura de solidificare a platinei pure (2046ºK).

În tehnica fotografică, unitatea stilb este folosită în special pentru exprimarea strălucirii surselor de lumină, adică a corpurilor care radiază lumină proprie. Pentru corpurile iluminate, adică pentru corpurile care reflectă sau difuzează lumina primită de la o sursă de lumină, această unitate este prea mare. Ca urmare, pentru exprimarea strălucirii acestor corpuri se utilizază apostilbul (asb).

Intensitate luminoasă. Intensitate luminoasă a unui anumit izvor de lumină se caracterizează de strălucirea acestui izvor înmulțită cu suprafața de strălucire. Unitatea de măsură a intensității luminoase este candela (cd). Ea reprezintă a 60-a parte din strălucirea unui centimetru pătrat din suprafața unui corp negru absolut, la temperatura de solidificare a platinei pure. Între unitățile de strălucire și intensitatea luminoasă există relația [2.1]:

1 cd = 1 sb ∙ 1 cm2 [2.1]

Fluxul de lumină este iluminarea emisă de o sursă de lumină și se măsoară în lumeni (LM).

Tabelul 1.

Mărimi și unități fotometrice

Iluminarea reprezintă fluxul luminos care cade pe unitatea de suprafață a unui corp. Ca unitate de măsură pentru iluminare se utilizează luxul (lx), care reprezintă iluminarea produsă de o candelă pe o suprafață de 1m2 aflată la 1m de izvorul de lumină, razele luminoase căzând perpendicular pe această suprafață. Iluminarea se măsoară cu ajutorul unor aparate numite luxmetre.

Iluminarea mai poate fi definită și ca fiind cantitatea de energie luminoasă care cade pe unitatea de suprafață a unui corp în unitate de timp. Această definiție este mai utilă pentru aplicațiile în procesul fotografic.

Din definiție rezultă că, pe o unitate de suprafață a unui strat fotosensibil va acționa o cantitate de lumină egală cu produsul dintre iluminare și timp (relația [2.2]). În tehnica fotoreproducerii, această mărime poartă numele de expunere, iar timpul cât acționează lumina cu iluminarea dată asupra materialului – timp de expunere.

E = I ∙ t [2.2]

unde: E – expunerea;

I – iluminarea;

t – timpul de expunere

3. Formarea imaginii optice prin lentile

Pentru a înțelege modul de formare al imaginii prin obiective, precum și o serie de probleme legate de construcția lor, este în primul rând necesar să se facă o sumară descriere a caracteristicilor și a modului de formare a imaginii prin lentile, piese optice care compun obiectivele.

Prin lentilă se înțelege o piesă optică, confecționată dintr-o substanță transparentă (de regulă din sticlă optică) mărginită de două suprafețe sferice sau de o suprafață sferică și una plană [3].

Lentilele au forme variate fapt ce le împarte în lentile convergente (convexe) și divergente (concave).

Razele de lumină îndreptate paralel cu axa optică principală, trecând prin lentila convexă se refractă și se adună într-un punct numit focarul principal al lentilei.

Primele trei tipuri de lentile din figura 3 se numesc lentile convergente sau pozitive, deoarece au proprietatea de a concentra razele de lumină care le străbat, către un punct numit focar F. Aceste lentile au întotdeauna o grosime mai mare în centru și o grosime mai mică pe margini. Denumirile acestor lentile sunt: lentile biconvexe 1, plan-convexe 2 și menisc convergent 3(fig.3).

Razele de lumină îndreptate prin lentila concavă se difractă (dispersează) în părți. Focarul principal al acestor lentile va fi un punct imaginar pe axa optică principală, în care se vor intersecta prelungirile razelor refractate.

Lentilele din figura 4 se numesc lentile divergente sau negative, deoarece spre deosebire de lentilele convergente, fascicolul luminos nu este dirijat către un punct (focar), ci împrăștiate sub formă de evantai. Ele au întotdeauna o grosime mai mică în centru decât pe margini și pot fi biconcave 1, plan-concave 2, sau meniscuri divergente 3.

Fig.3. Lentile convergente

Fig.4. Lentile divergente

Din punct de vedere geometric, orice lentilă poate fi caracterizată prin următoarele elemente (figura 5):

centre de curbură C1 și C2 ale celor două suprafețe sferice care limitează lentile;

ax optic principal, respectiv dreapta care unește centrele de curbură ale celor două suprafețe, sau perpendiculara pe suprafața lentilei ce trece prin centrele de curbură;

centrul optic O, este punctul în care axa optică principală întâlnește planul reprezintativ al lentilei. El corespunde cu centrul geometric al suprafeței lentilei;

distanță focală f , respectiv distanța între centrul optic O și focarul F.

Fig.5. Principalele caracteristici ale unei lentile

Formarea imaginii prin obiectivul aparatului de fotografiat tradițional (cu film)

4.1. Elementele constructive ale aparatului de fotografiat

4.1.1. Distanța focală

4.1.2. Luminozitatea obiectivului. Diafragma

4.1.3. Puterea de separare

4.2. Formarea imaginii prin obiectivul aparatului de fotografiat tradițional (cu film)

Elementele constructive ale aparatului de fotografiat

Fig.6. Elemente constructive ale paratului de fotografiat

Figura 6 reprezintă imaginea simplificată a unui aparat de fotografiat mecanic cu film [13]. Chiar dacă design-ul componentelor specifice variază funcție de diferite modele, toate aparatele cu film au un anumit tip de declanșator, care este plasat între film și lentilele obiectivului. Când aparatul nu este în funcțiune, declanșatorul este închis, protejând filmul de contactul cu lumina. Când se face o poză, declanșatorul se deschidse, iar lumina atinge filmul.

Principalele componente ale aparatului de fotofrafiat cu film sunt:

Obiectiv;

Camera sau corpul aparatului;

Obturator – un dispozitiv auxiliar al obiectivului. Mult timp expunerea la lumină s-a realizat prin scoaterea și punerea la loc cu mâna a unui capac care acoperea suprafața obiectivului. Obiectivele moderne sunt dotate cu obturatoare confecționate din lame de oțel care prin poziția pe care o au pot închide sau deschide drumul razelor de lumină, fiind acționate mecanic sau electromagnetic;

Caseta (suportul peliculei);

Mecanizm de întindere al peliculei (greifer);

Oglindă;

Sticlă mată pe care se proiectează imaginea;

Sistem de lentile.

Partea cea mai importantă a unui aparat fotografic și care influențează în mod decisiv calitatea fotografiei este obiectivul – inventat în anul 1570 de savantul Porta. La dezvoltarea obiectivelor au contribuit numeroși savanți: Chevalier, Petzval, Frauendorfer, Steinheil, Goerz, Taylor, Zeiss, Abbe, Rudolf, ca să nominalizăm doar cateva nume. După aproape cinci secole de evoluții și perfecționări, obiectivele produse azi întrunesc calități și performanțe tot mai înalte.

Aparatele foto impun asocierea cu un obiectiv de calitate ridicată, cu o putere mare de restituire a detaliilor celor mai fine, cu un grad ridicat de contrast, ușor de utilizat și dotate cu cât mai multe automatisme. Abordarea de către fiecare fotograf a celor mai diferite domenii, în special cel publicitar, impune utilizarea de obiective cu diferite distanțe focale. Un avantaj deosebit al aparatelor fotografice cu obiective adiționale față de cele cu obiective solidare cu corpul camerei este acela de a permite schimbarea sistemului optic principal.

Un obiectiv se caracterizează prin următoarele mărimi: distanța focală, luminozitate, putere de rezoluție.

Distanța focală

Distanța focală a unui obiectiv, ca și la lentile, se masoară în milimetri, se notează prin F și reprezintă distanța de la centrul optic pînă la planul în care se focalizează un spot de raze luminoase ce vin de la infinit [6].

Centrul optic reprezintă acel punct aparținând axei optice a unei lentile, prin care o rază luminoasă nu-și modifică direcția de propagare, indiferent de unghiul de incidență. 

Obiectivele cu distanța focală mai scurtă acoperă un unghi de câmp mai mare și, de aceea, se numesc superangulare, iar cele cu un unghi de acoperire mai mic și deci cu o focală mai mare, poartă numele de teleobiective (deoarece reproduc la o scară mai mare obiectele aflate la distanță).

Dezvoltarea actuala a opticii a permis proiectarea și realizarea unor obiective care, prin modificarea interna a pozitiei unor grupuri de lentile, permit modificarea continuă a distanței focale, în anumite limite; aceste obiective poartă numele de zoom-uri (transfocatoare).

Mărimea distanței focale a obiectivului determină dimensiunile imaginii primite pe peliculă. De exemplu dimensiunile imaginii fotografiate cu un obiectiv la care distanța focala este de 100mm va fi de 2 ori mai mare ca la cel cu 50mm.

Folosind aparate de fotografiat cu obiective diferite e necesar de menționat următoarele: cu cît este mai mare distanța focală, cu atât este mai mare imaginea primită pe suportul fotosensibil, iar cu cât e mai mică mărimea distanței focale cu atât e mai mică imaginea și numărul de obiecte cuprinse în viziunea obiectivului este mai mare.

4.1.2. Luminozitatea obiectivului. Diafragma

Luminozitatea imaginii date de un obiectiv este mult mai mică decât acea a originalului privit cu ochiul liber. Ea depinde de deschiderea diafragmei obiectivului.

Diafragma este un ecran opac cu o deschidere centrală de dimensiuni variabile care permite modificarea cantității de lumină care trece prin obiectiv (un subansamblu al obiectivului prin care se controlează debitul luminos ce traversează sistemul optic) [6].

Realizată din mai multe lamele de oțel care pot bascula în așa fel încât să determine formarea unui orificiu circular (iris), cu centrul pe axa optică, și diametrul variabil, este comandata de un inel exterior sau printr-un micromotor. Pentru standardizarea valorilor diafragmei, indiferent de distanța focală, acestea se exprima prin raportul dintre diametrul irisului și distanța focală, ambele măsurate în mm. Debitul luminos depinde de suprafața irisului, adică este funcție de pătratul diametrului.

În scopul ușurării modificării expunerii, indicii diafragmei reprezintă o progresie geometrica astfel: 1; 1,4; 2; 2,8; 4; 5,6; 8; 11; 16; 22; 32; 45; 64… În acest mod, fiecare valoare asigură o expunere dublă față de următoarea și jumătate față de precedenta din serie. Notația valorilor diafragmei se face prin ,,f” urmat de valoarea utilizată, de exemplu ,,f:8”. Atât pe scala diafragmelor cât și pe scalele exponometrelor, diafragmele sunt notate fără ,,f”.

Deschiderea relativă maximă a unui obiectiv poartă numele de luminozitate; valorile uzuale pentru obiectivele normale se situează între f:2 și f:2,8.

Marimea deschiderii diafragmei are importanță deosebită în procesul de fotografiere. Ea permite, pe lângă îmbunătățirea calității imaginii, și dozarea cantității de lumină care intră în aparatul de fotografiat; cantitatea de lumină va fi maximă atunci când diafragma are deschiderea maximă.

Această caracteristică a obiectivului, denumită (impropriu) luminozitate sau (mai corect) deschidere relativă,[3] se exprimă prin raportul între diametrul deschiderii maxime a diafragmei și distanța focală a obiectivului(relația[4.1]):

[4.1]

Pentru un obiectiv cu diametrul deschiderii maxime a diafragmei de 50mm și distanțа focală de 450mm, deschiderea relativa va fi deci 50:450 = 1:9. Ea se exprimă prin raportul față de 1, ca, de exemplu: 1:4,5; 1:9; 1:11 etc [13].

Fig. 7. Diafragme:

a – fixe; b- rotative; c – iris.

Fig.8. Valori ale indicilor diafragmei

Puterea de separare

Puterea de separare, denumită și puterea de rezoluție, reprezintă capacitatea obiectivului de a reda detaliile cele mai fine ale originalului și se exprimă prin numărul maxim de linii albe și negre, echidistante, pe care acel obiectiv le poate reda pe un milimetru de lungime, măsurat pe suprafața unui anumit tip de material fotosensibil.

Aceasta se determină cu ajutorul unei mire speciale, conținând linii de diferite grosimi și la anumite distanțe una de alta. Obiectivul are puterea de separare cu atât mai bună cu cât numărul de linii înregistrate distinct este mai mare.

Formarea imaginii prin obiectivul aparatului de fotografiat mecanic (cu film)

Operația de fotografiere se realizează introducând materialul fotografic în camera unui aparat de fotografiat unde se expune un timp determinat la razele de lumină primite de la obiectul a cărui imagine se urmărește să se obțină. Pentru a obține o imagine corespunzătoare, este necesar ca obiectul ce se fotografiază să fie suficient de bine și uniform iluminat.

După cum rezultă din figura 9 razele emise de diferite porțiuni luminoase ale obiectului AB pătrund în obiectivul aparatului fotografic. Acesta fiind constituit dintr-un sistem de lentile care au proprietatea de a forma imaginea obiectului A′B′ pe care o proiectează pe suprafața materialului fotografic aflat în camera aparatului. Diferite porțiuni ale stratului fotografic primesc o cantitate mai mare sau mai mică de lumină, funcție de intensitatea radiațiilor emise de diferite porțiuni ale obiectului ce pot fi mai luminoase sau mai întunecate. Cu cât cantitatea de lumină primită de materialul fotosensibil este mai mare, cu atât acesta este impresionat mai puternic. Regiunile imaginii ce corespund părților întunecate ale obiectului nu sunt impresionate.

Fig.9. Formarea imaginii prin obiectiv

5. fotoreproducerea

5.1. Aparate de fotroreproducere. Generalități și clasificare

5.2. Aparate de mărit

5.3. Sursele de lumină

5.1. Aparate de fotroreproducere. Generalități și clasificare

Procesele de fotoreproducere sunt operații de fotografiere care urmăresc obținerea imaginii fotografice a originalului pe un suport transparent (film) [5].

În baza procesului de fotoreproducere în poligrafie se află aceeași metodă fotografică de obținere a imaginii ca și la fotografierea simplă, în special expunerea ei pentru a primi imaginea ascunsă pe stratul fotosensibil, ca mai apoi să fie vizibilă în urma proceselor de developare și fixare a imaginii.

Procesul de fotoreproducere include următoarele etape:

transformarea tonurilor imaginii prin raster;

obținerea a patru negative pentru fiecare culoare a originalului (CMYK);

asigurarea decurgerii constante a procesului de fotoreproducere a originalului, ținând cont de schimbările de contrast, luminozitate, a semitonurilor și a umbrelor imaginii;

menținerea corecției culorii și a gradațiilor schimbării de culoare în procesul de imprimare.

Caracteristicile procesului de fotoreproducere rezultă din modelul constructiv și tehnologic al tehnicii folosite [7].

La baza metodei de fotoreproducere stă modelul aparatului foto de reproducere, dotat cu instrumente optice și surse de lumină. Deasemenea fotoreproducerea necesită un astfel de utilaj cum ar fi: rama pentru copiere, masa pentru montaj și altele. Aici se atribuie și aparatele electronice de divizare pe culori și cele de corectare a culorii, care în prezent nu se folosesc și sunt înlocuite cu programe speciale de calculator.

Fotografiile pentru reproducere se obțin cu ajutorul unor aparate de fotografiat, construite pe aceleași principii ca și aparatele de amatori sau de reportaj, dar de dimensiuni mult mai mari și prevăzute cu o serie întreagă de anexe specifice.

Principalele părți componente ale unui aparat de fotoreproducere sunt (fig. 10): suportul aparatului 1, sub forma unui stativ demontabil sau a unui batiu turnat; suportul pentru fixarea originalului 2; suportul obiectivului 3; suportul stratului fotosensibil 4.

Pentru ca stratul fotosensibil să nu primească altă lumină decât cea transmisă prin obiectiv, suportul obiectivului și cel al stratului fotosensibil sunt legate între ele printr-un burduf opac 5, formând împreună o cutie obscură, denumită camera aparatului fotografic. Obiectivul 6 este montat într-un suport al cărui plan este, ca și suportul originalului și suportul filmului, perpendicular pe axa optică a aparatului. Aparatele de fotoreproducere se pot clasifica după mai multe criterii:

a. După poziția axului optic:

orizontale;

verticale;

b. După sistemul de fixare al apararului:

aparate de fotoreprodacere montate pe sol;

aparate suspendate.

c. După numărul de camere în care este montat aparatul:

aparate de fotoreprodacere într-o cameră;

aparate de fotoreprodacere în 2 camere.

Fig.10. Aparate de fotoreproducere

a – orizontale; b, c – verticale; d – suspendate

5.2. Aparate de mărit

În atelierele de fotoreproducere se foloseau aparate de mărit de construcție specială. Cu ajutorul lor se executau o mare parte din operațiile fotografice. Un astfel de aparat poate fi comparat cu un aparat de fotoreproducere de dimensiuni mult mai mici, ale cărui elemente sunt așezate pe verticală și care are specific faptul că, spre deosebire de aparatele obișnuite, camera aparatului este formată prin plasarea burdufului între suportul originalului și suportul obiectivului. Sursa de lumină a aparatului este formată dintr-un bec opal sau nitrofot (la unele aparate lămpi cu xenon) 1, închis într-o cutie 2, și un condensor de lumină 3 (fig. 11) [1].

Fascicolul de lumină dirijat de condensor luminează puternic negativul sau pozitivul de mărit 4, a cărui imagine este proiectată de obiectivul 5, pe stratul fotosensibil montat pe o planșetă vacuumatică 6.

Fig.11. Reprezentarea schematică a unui aparat de mărit

Rolul condensatorului este de a concentra și a dirija fascicolul luminos pentru a ilumina cât mai intens și mai uniform originalul transparent. El este alcătuit de obicei din două lentile plan-convexe așezate cu fețele plane spre exterior.

Aparatele de fotoreproducere mai dispun de încă o serie de elemente, considerate ca dispozitive anexe (fără de care însă procesul de fotoreproducere nu este întotdeauna posibil).

Principalele dispozitive anexe sunt: sursele de lumină, oglinzile și prizmele de inversare, filtrele de lumină, rastere, lămpi auxiliare etc.

6. Surse de lumină

6.1. Iluminarea obiectului în timpul fotografierii

6.2. Elementele luminii formate în timpul iluminării obiectului

Pentru iluminarea originalelor ce urmează a fi fotografiate inițial era utilizată lumina zilei, fapt ce sofistica procesul fotografic din cauza variațiilor pe care le suferea în funcție de oră, anotimp, condiții atmosferice etc. pentru a se realiza condiții cât mai constante și mai uniforme de iluminare, s-a recurs treptat la utilizarea surselor de lumină artificiale, singurele care s-au utilizat până acum.

Surselor de lumină li se atribuie următoarele cerințes:

să producă un flux luminos cu intensitate suficient de mare pentru a nu necesita timpi de expunere prea lungi pentru materialele fotosensibile utilizate;

fluxul luminos să posede o compoziție spectrală cât mai apropiată de lumina zilei, fără să predomine sau să lipsească anumite lungimi de undă, în special la reproducerea policromă;

intensitatea luminoasă să fie cât mai constantă pentru realizarea unei iluminări cât mai uniforme în cazul utilizării mai multor surse în acelaș timp.

Sursele de lumină trebuie să ocupe un spațiu cât mai redus, oferind posibilitatea de a le fixa în diferite poziții, funcție de necesitățile procesului; la fel, să nu producă fum, gaze sau o încălzire prea mare a pieselor aparatului.

Principalele surse de lumină utilizate sunt [1]:

lămpile cu arc electric;

lămpile cu incadescență;

lămpile cu descărcări în gaze.

6.1. Iluminarea obiectului în timpul fotografierii

În timpul fotografierii unul din parametrii principali pentru alegerea expunerii este luminozitatea și iluminarea obiectului. Mărimea lor depinde de sursa de lumină care respectiv se divizează în: iluminarea naturală și artificială [1].

Iluminarea naturală nu este altceva decât lumina solară, care practic nu poate fi dirijată, deoarece în mare măsură depinde de starea vremii (înourare, anotimp) și de amplasarea geografică a obiectului fotografiat. În acest mod se modifică iluminarea obiectului, contrastul și caracteristica spectrală a luminii. Aplicarea iluminării artificiale în procesul de fotografiere permite de a dirija cu razele de lumină și de a obține o varietate de tonuri de lumină.

Iluminarea artificială este creată de o gamă largă de surse, în special de lămpile electrice, luminiscente și cu impulsuri.

Funcție de numărul de surse de lumină și de amplasarea lor față de obiectul ce urmează a fi fotografiat, iluminarea poate fi divizată în:

iluminare dispersată;

iluminare orientată;

iluminare combinată.

Iluminarea dispersată – se caracterizează prin iluminarea uniformă a tuturor detaliilor obiectului.

Iluminarea orientată – este obținută cu ajutorul razelor solare (fără nori), cu lămpi electrice cu incadescență cu reflectori din oglindă sau fără ei.

a

b

Fig.12. Imagine obținută în procesul de fotografiere în prezența:

a – iluminării solare directe;

b – iluminării solare dispersate.

Iluminarea combinată – reprezintă îmbinarea iluminării dispersate cu cea orientată. Ea permite de a obține treceri liniștite de la lumină la umbre. Tonurile închise în cazul iluminării combinate sunt mai moi, factura imaginii reală, dispare contrastul ca și în cazul iluminării orientate. Însă în dependență de faptul, ce imagine dorim să obținem (natura tonurilor, a umbrelor și a luminii) se utilizează tipul de iluminare necesar.

6.2. Elementele luminii formate în timpul iluminării obiectului

Principalul component în structura iluminării este: fenomenul lumină-umbră, observat pe suprafața obiectului fotografiat. În dependență de poziționarea obiectului față de sursa de iluminare, facturile culorilor obiectului pot fi de luminozitate diferită.

Elementele principale ale luminii-umbre sunt [1]:

Fig.13. Elementele principale ale luminii-umbre:

1; 6 – lumini;

2 – umbră proprie;

3 – reflexie;

4 – semiumbră;

5 – luciu;

7 – umbra căzută de la obiect.

Lumini –suprafețe puternic luminate de sursa de lumină;

umbre – suprafețe neluminate sau puțin luminate ale obiectului;

semiumbră – o umbră slabă ce apare la iluminarea obiectului de mai multe surse de lumină;

luciu – pată de lumină (se formează pe o suprafașă rotundă sau luciosă puternic luminată, sau când pe suprafața obiectului sunt oglinzi);

reflexie – o pată slab luminată în partea umbrită a obiectului, formată de razele de lumină reflectate de la obiectele din jur.

7. materiale fotografice

7.1. Clasificarea materialelor fotografice

7.2. Materiale fotografice utilizate în poligrafie

7.2.1. Hârtia fotografică

7.2.2. Plăcile cu colodiu

7.1. Clasificarea materialelor fotografice

Denumirea de „materiale fotografice” înglobează toate materialele capabile să înregistreze pe stratul lor fotosensibil, sub acțiunea radiațiilor luminoase de diferite intensități, imaginea formată prin obiectiv [2].

Straturile fotografice de halogenură de argint se pot clasifica după mai multe criterii (figura 14):

1. Natura suportului;

2. Destinația, scopul întrebuințării;

3. Valoarea coeficientului de contrast;

4. Sensibilitatea cromatică;

5. Mărimea granulației;

6. Culoarea imaginii pentru care sunt destinate.

După natura suportului se disting:

plăci fotografice (suport de sticlă);

filme fotografice (suport de ester celulozic sau alt suport plastic);

hârtie fotografică (suport de carton special).

După destinație se diferențiază: materiale negative și pozitive, iar după scopul întrebuințării sunt:

materiale pentru fotografia de amatori;

materiale pentru cinematografie;

materiale fototehnice ( pentru uz poligrafic);

materiale pentru aerofotografie;

materiale pentru astrofotografie;

materiale fotografice pentru raze X și particole ionozante;

materiale fotografice pentru spectroscopie.

Fiecare clasă de materiale dintre cele menționate prezintă anumite caracteristici sensitometrice (sensibilitate, contrast, putere de rezoluție) indicate pentru scopul predestinat.

În limitele fiecăreia din clasele enumerate, materialele se clasifică după valoarea coeficientului de contrast, după mărimea sensibilității generale și sensibilitatea cromatică (spectrală).

Funcție de contrast se disting:

materiale de contrast foarte ridicat (γ >3);

materiale de contrast ridicat;

materiale de contrast normal (γ ≈1);

materiale de contrast mic (moi) (γ <1).

Funcție de sensibilitate se disting: materiale puțin sensibile, de sensibilitate medie, de sensibilitate ridicată, de sensibilitate foarte ridicată.

În funcție de sensibilitatea cromatică se disting:

materiale nesenzibilizate optic;

materiale ortocromatice (sensibile în spectrul vizibil în afară de regiunile de portocaliu și roșu);

materiale pancromatice, sensibile în tot spectrul vizibil cu un minim de sensibilitate în verde.

Funcție de mărimea granulației se disting emulsii de granulație fină și de granulație ridicată. Mărimea granulației este strâns legată de caracteristicile sensitometrice ale emulsiei și puterea sa de rezoluție.

Fig.14. Aspectul micro al emulsiilor cu microcristale:

a – de granulație fină;

b – de granulație ridicată.

După culoarea imaginii obținute materialele fotografice se clasifică în:

materiale alb – negre destinate pentru luarea imaginilor alb – negru;

materiale color destinate pentru luarea de imagini în culori naturale ale obiectelor.

Fig. 15. Clasificarea materialelor fotografice

7.2. Materiale fotografice utilizate în poligrafie

7.2.1 Hârtia fotografică. Plăcile cu colodiu

Materialul fotografic este constituit dintr-un strat sensibil la lumină, fixat pe un suport [10]. Suportul este transparent la materialele negative și opac ori transparent la cele pozitive. Materiale pozitive cu suport transparent sunt filmele cinematografice și diapozitivele, iar cu suport opac sunt hârtiile, cartoanele fotografice.

După felul suportului, materialele negative se împart în plăci fotosensibile, care au un suport rigid din sticlă și filme fotosensibile, care au suportul transparent din nitroceluloză, polistiren sau cel mai des utilizat – din poliester [4].

Imaginea negativă sau negativul este un clișeu la care părțile transparente corespund părților întunecate ale obiectului fotografiat, pe când cele negre corespund părților albe ale obiectului, așa cum se vede în figura 16.

Fig. 16. Aspect al imaginii negative și pozitive

Plăcile negative cu suport rigid în prezent nu sunt întrebuințate. În poligrafie sunt folosite rol-filmele și plan-filmele. Rol-filmul este strâns înfășurat pe un cilindru împreună cu o bandă protectoare din hârtie, care la capete depășește cu mult filmul – având lățimi variabile. Plan-filmele se ambalează în cutii din carton. La noi în țară în domeniul poligrafie se întrebuințează filme fototehnice de producători: „Kodak”, „Agfa”, „Fuji”, „Ferrania” și materiale de prelucrare (fixatori, revelatori) de aceeași proviniență.

Fig.17. Structura hârtiei fotografice

I-suport;

II-strat intermediar;

III- strat de emulsie.

Fig.18. Structura hârtiei fotografice cu strat de protecție

I-suport;

II-strat intermediar;

III- strat de emulsie;

IV-strat protector.

Hârtiile fotografice se prezintă sub aspecte foarte variate. Unele tipuri de hârtie fotografică sunt destinate pentru lucrări obișnuite, altele pentru lucrări speciale de laborator. Se livrează sub formă de rulouri sau foi de diferite dimensiuni. Hârtia este mai puțin sensibilă la lumină, pe când contrastul este mai mare.

Figurile de mai sus ne prezintă structura hârtiei fotografice simple (fig. 17) și cu un strat protector (fig.18). Supotul este constituit din hârtie, stratul intermediar poate avea o grosime de 0,001-0,002mm, fiind predestinat pentru o mai bună aderare a stratului de emulsie la suport dar și pentru ai conferi hârtiei un aspect mai alb.

Fig. 19. Aspecte ale hârtiei fotografice de diferite facturi

Funcție de structura stratului de emulsie hârtia fotografică poate fi împărțită în: netedă – mată, lucioasă, catifelată, facturată (figura 17) [6].

Hârtia fotografică în foi poate deține următoarele dimensiuni: 6×9; 9×12; 9×14; 10×15; 18×18; 30×40; 40×50; 50×50 cm și altele. Cea în rulou poate avea lățimea de 24, 36, 40, 60, 90, 100cm și mai mult.

Regulile de depozitare a peliculei și hârtiei fotografice vizează respectarea următoarele condiții: temperatura aerului în limitele +15 – 20ºC și presiune atmosferică 50 – 60%.

7.1.2 Plăcile cu colodiu

Plăcile cu colodiu după modul confecționării lor se cunosc de două tipuri: plăci cu colodiu umed și plăci cu emulsie de colodiu. Plăcile ude sunt confecționate în momentul folosirii, soluția întinzându-se pe suportul de sticlă, expunerea având loc când straturile sunt umede, la lumina surselor artificiale, bogată în raze cu lungimi de undă mari. Datorită modului de pregătire și utilizare a plăcilor de colodiu, utilizarea lor în poligrafie a diminuat, la moment nemaifiind întrebuințate.

8. Structura filmelor fototehnice utilizate în domeniul poligrafic

8.1. Structura filmelor fototehnice utilizate în domeniul poligrafic

8.2. Obținerea imaginilor colore pe materiale cu straturi suprapuse. Structura materialului fotografic cu straturi suprapuse de emulsii

8.3. Caracteristicile sensitometrice ale filmelor în culori

8.1. Structura filmelor fototehnice utilizate în domeniul poligrafic

Toate materialele fotografice sunt constituite dintr-o emulsie fotosensibilă aplicată pe un suport. Suportul poate fi din carton (hârtie fotografică), din sticlă (plăci fotografice) sau din folii din materiale plastice transparente (filme fotografice). Pentru a diferenția filmele folosite în practica fotoreproducerii poligrafice de alte categorii de filme, acestea vor fi numite „filme fototehnice” [2].

În majoritatea cazurilor, filmele fotografice sunt constituite din suportul 1(figura 20), pe care este depus un strat subțire de legătură 2, și apoi stratul de emulsie fotosensibilă 3, de regulă acest strat este protejat de eventualele frecări sau zgârieri ușoare, prin stratul superficial de gelatină de protecție 4. Pe spatele suportului este depus stratul antihalo 5.

suportul (peliculă transparentă);

substrat de jelatină;

stratul de emulsie;

stratul protector;

strat contra reflectării duble a luminii.

Fig.20. Structura filmelor fotografice

Dacă razele de lumină reflectându-se de la un obiect, trec printr-o lentilă sau printr-o sistemă de lentile, atunci în focar se formează o imagine optică. Ea poate fi memorizată, iar dacă e necesar și multiplicată. Penru aceasta obiectul este fotografiat, adică cu ajutorul luminii se formează imaginea pe suprafața fotomaterialului. În procesul de fotoreproducere, în calitate de material foto mai des sunt folosite pelicule, pe suprafața cărora este aplicat un strat sensibil la lumină numit – emulsie fotografică.

Emulsia fotosensibilă este o dispersie de halogenuri de argint și alte substanțe în gelatină. Principalii constituienți ai emulsiei fotografice sunt [3]:

Gelatina fotografică – un amestec de proteine (substanțe chimice organice), rezultat prin degradarea chimică, acidă sau bazică, a proteinelor naturale existente în pielea de vițel. Obținerea unor emulsii fotografice stabile și cu performanțe invariabile impune luarea unor măsuri deosebite pentru asigurarea unei compoziții chimice cât mai constante a gelatinei folosite, începînd de la alegerea pieilor si terminând cu respectarea strictă a regimului de prelucrare chimică. Aceste măsuri sunt necesare deoarece, în afara rolului de mediu de dispersie gelatina participă efectiv la reacția fotochimică, adică are rolul de a fixa atomii de brom formați în reacție și are un rol important în sensibilizarea emulsiei la lumină.

Bromura de argint este principala substanță fotosensibilă folosită pentru prepararea emulsiilor fotografice (se mai folosesc în cantități mici — clorura și iodura de argint). Bromura de iod se obține prin reacția de precipitare între bromura de potasiu și azotatul de argint, direct în soluția de gelatină, conform ecuației:

KBr + AgNO3 = AgBr + КNO3

Astfel, se formează microcristale de bromură de argint, care ramân dispersate în masa de gelatină.

Sensibilizatorii de sensibilitate generală sunt substanțele care se introduc în cantități mici în emulsie, în scopul măririi sensibilității emulsiei la lumină. Cele mai multe substanțe introduse în emulsie cu rolul de sensibilizatori de sensibilitate generală sunt substanțe care conțin ioni de sulf. Sensibilizarea se mai face uneori cu săruri de aur, mercur etc.

Sensibilizatorii cromatici sunt coloranți introduși în cantități mici, care extind sensibilitatea naturală a bromurii de argint și în celelalte domenii spectrale. Emulsiile fotografice în care nu se introduc sensibilizatori cromatici se numesc emulsii nesensibilizate și sunt impresionate numai în radiațiile indigo și violet ale spectrului (curba 1, figura 21).

Fig. 21. Curbele de sensibilitate cromatică a diferitelor tipuri de filme

În cazul în care, prin sensibilizare cromatică, sensibilitatea este extinsă și în domeniul de verde al spectrului, emulsiile se numesc ortocromatice (curba 2, figura 21). Emulsiile sensibile la radiațiile roșii sunt emulsii pancromatice (curba 3, figura 21), iar cele la care sensibilitatea este aproape constantă pentru toate lungimile de undă din spectrul vizibil se numesc izopancromatice sau ortopancromatice (curba 4, figura 21).

Considerentele de calitate și de eficiență economică impun ca la alegerea tipurilor de filme, criteriul decisiv să-l constituie genul de lucrări la care urmează a fi utilizate, având în vedere costurile cu atât mai ridicate cu cât sensibilizarea cromatică este mai avansată. În general, se utilizează filme nesensibilizate pentru operațiile de copiere a negativelor, filme ortocromatice pentru fotografierea originalelor alb-negru în aparatul de fotoreproducere și filme izopancromatice pentru operațiile de selecție de culoare.

Tipul de film supus prelucrării în laboratoarele de fotoreproducere dictează și culoarea luminii la care se poate lucra și anume: filmele nesensibilizate se pot prelucra la lumina galbenă-portocalie relativ puternică, filmele ortocromatice la lumina roșie, cele pancromatice la lumina verde slabă, iar cele izopancromatice numai la întuneric.

Substanțele antivoal. În timpul conservării, în emulsie au loc о serie de transformări chimice care pot să conducă la reducerea ionilor de argint în argint metalic, în absența luminii. Dacă acest proces devine prea intens, există posibilitatea formării grupurilor multiatomice de atomi de argint, adică în emulsie se formează centri de imagine latentă. După developare această imagine latentă se transformă intr-o imagine vizibilă parazită, uniformă pe toată suprafața filmului, numita voal. Se previne apariția voalului prin introducerea unor substanțe (de exemplu, bromuri alcaline) care împiedica procesul de reducere la întuneric, respectiv a substanțelor antivoal.

Tananții. Gelatina fotografică ca atare este higroscopică, iar în ара rece se umflă mult. În consecință, stratul sensibil poate fi ușог degradat prin manipulare. Acest efect negativ este evitat dacă, în timpul preparării, se introduc în emulsie substanțe care tanează gelatina (o întaresc, îi reduc gradul de umflare și solubilitatea), cel mai frecvent este folosit alaunul de crom (sulfat dublu de crom și de potasiu).

Plastifianții. Gelatina uscată este о substanță friabila, care la îndoire plesnește ușor. Pentru a mări stabilitatea stratului de gelatină, împiedicând distrugerea acestuia, se folosesc plastifianți — substanțe organice macromoleculare.

Alte adaosuri. Gelatina constituie un mediu deosebit de prielnic pentru dezvoltarea microorganismelor, care au asupra acesteia un puternic efect distructiv. În vederea prevenirii unui asemenea fenomen negativ, sunt introduse substanțe antiseptice, cum ar fi formolul. De asemenea, în gelatină se mai înglobează antispumanți, agenți de înmuiere și alte substanțe în scopul ușurării realizării diferitelor operații de preparare a emulsiei.

Stratul de protecție. La majoritatea filmelor fototehnice emulsia fotografică este acoperită cu un strat de gelatină puternic tanată. Acest strat este aplicat pentru a împiedica degradarea prin zgîriere a stratului de emulsie în timpul manipulării (figura 22). Concomitent acest strat de protecție este tratat în vederea prevenirii fenomenului de formare a electricității statice. Dacă acestea nu ar fi astfel tratate, filmele ar putea înmagazina cantități de electricitate, iar pe parcursul manipulării, prin frecarea inerentă care se produce ar putea provoca microdescărcări electrice, ceea ce conduce la impresionarea parazită a emulsiei, denaturând imaginea fotografică [10].

Fig.22. Acțiunea stratului protector în împiedicarea degradării stratului de emulsie

Stratul de legătură depus între suport și stratul de emulsie are menirea să asigure coeziunea lor. Acest strat este întâlnit numai la filmele pe suport de poliester, la care gelatina nu aderă direct.

Suportul filmelor fototehnice poate fi confecționat din poliacetat de celuloză sau din poliesteri, cu limite de grosime 0,005-0,18mm. El trebuie să mențină parametrii necesari ai peliculei, independent de modul de prelucrare al peliculei. Parametrii peliculei depind de variațiile de temperatură, a umidității aerului. Cu mărirea lor suportul se dilată, cu micșorarea – se comprimă, ceea ce duce la modificarea și deci la denaturarea dimensiunilor imaginii.

Stratul antihalo. Imaginea fotografică obținută pe un material fotografic prezintă un anumit grad de imprecizie față de imaginea optică proiectată pe material, și anume, punctele foarte fine ale imaginii optice vor fi înregistrate ca niște pete cu suprafețe ceva mai mari, liniile fine vor apărea îngroșate etc. Aceste deformări sunt determinate de fenomenul numit halo, fenomen care constă din impresionarea parazită a mai multor cristale de bromură de argint de către o singură rază de lumină (figura 23).

Acest fenomen poate fi diminuat într-o anumită măsură apreciabilă, prin depunerea pe spatele suportului a unui strat antihalo. Stratul antihalo este un strat de gelatină în care sunt încorporați coloranți având proprietatea de a absorbi radiațiile luminoase la care este sensibilă emulsia.

Fig.23. Formarea aureolelor de reflexie

Aureolele de reflexie se formează cel mai ușor pe plăcile fotografice datorită grosimii relativ mari a suportului și transparenței acestuia și în mai mică măsură la pelicule. Pentru a se evita formarea de aureole de reflexie, pe partea interioară sau dorsală a suportului materialelor transparente se află un strat colorat, denumit antihalo. Acesta absoarbe lumina care trece prin stratul fotografic și prin suport. Culoarea straturilor antihalo depinde de felul sensbilizării cromatice a emulsiei. El constă în straturi de gelatină sau alți lianți în care se introduce un colorant: roșu pentru emulsiile ortocromatice, verde, brun sau cenușiu pentru emulsiile pancromatice, galben pentru emulsiile nesensibilizate.

8.2. Obținerea imaginilor colore pe materiale cu straturi suprapuse. Structura materialului fotografic cu straturi suprapuse de emulsii

Un strat fotografic destinat pentru obținerea directă a unor imagini în culori este format din trei straturi de emulsie suprapuse, separate între ele, dupa caz, prin câte un filtru subțire de gelatină colorată [6].

Structura unui asemenea strat este reprezentată în figura 24.

Fig.24. Structura unui strat fotografic pentru reproducerea de imagini colore:

1 — stratul de albastru (imagine galbenă);

2 — filtru galben de gelatină;

3 — stratul de verde (imagine roșu-purpuriu);

4 — stratul de roșu (imagine albastru-verde);

5 — substrat al suportului;

6 — suport.

Mergând de la suport spre suprafață cele trei emulsii sunt:

о emulsie pancromatică pentru imaginea de roșu (impresionată de radiațiile roșii), care redă culoarea albastru-verde;

о emulsie ortocromatică pentru imaginea de verde (impresionată de radiațiile verzi), care redă culoarea magenta;

о emulsie nesensibilizată cromatic pentru albastru (impresionată de radiațiile albastre), care redă culoarea galben.

Cele trei emulsii au sensbilități generale diferite. Cea mai sensibilă este emulsia de roșu, întrucât aceasta interceptează о cantitate mai mică de radiații din fascicolul incident, datorită absorbției unei mari părți din aceasta în straturile anterioare. Cea mai puțin sensibilă este emulsia de albastru care interceptează întreg fascicolul.

Emulsia superficială nesensibilizată cromatic înregistrează numai radiațiile albastre care se absorb aproape integral. Radiațiile verzi și roșii trec în stratul următor ortocromatic, care este sensibil la radiațiile verzi, fiind impresionat de acestea. Radiațiile roșii neabsorbite în straturile anterioare pătrund în stratul al treilea, constituit dintr-o emulsie pancromatică, formând aici imaginea de roșu.

Înainte de emulsia de verde și uneori și de emulsia de roșu se introduce un strat filtrant de gelatină colorată, pentru a reține radiațiile albastre și respectiv verzi care n-au fost absorbite complet în stratul corespunzător.

Grosimea straturilor de emulsie ca și a straturilor filtrante trebuie să fie foarte bine echilibrată. Grosimea unui strat de emulsie este de aproximativ 6μ, iar a unui strat filtrant de 1-2μ.

Fiecare emulsie a unui strat elementar conține în masa sa un formator de culoare sau cuplant care are proprietatea ca în timpul developării să formeze cu revelatorul un colorant de colorație complimentară radiațiilor pentru care stratul fotografic este sensibil. Emulsia superficială sensibilă la radiațiile albastre conține un formator pentru galben, emulsia de mijloc sensibilă la verde conține un formator pentru purpuriu (magenta), emulsia de roșu, un formator pentru albastru-verde (cyan).

Cele trei culori (yellow, magenta, cyan) nu apar decât după developarea în revelator special, denumit cromogen.

Ordinea indicată a straturilor elementare monocromatice este cea mai utilizată. Ea este respectată aproape întotdeauna, independent de producător.

8.3. Caracteristicile sensitometrice ale filmelor în culori

Sensibilitate.

Sensibilitatea generală a celor trei emulsii ale unui film negativ pentru culori este diferită, după cum materialul este destinat pentru a fi expus la lumina zilei sau la lumina artificială. Lumina artificială, care este mai bogată în radiații roșii, necesită о emulsie pancromatică mai puțin sensibilă decât cea destinată pentru lumina de zi.

Filmele color sunt fabricate pentru două posibilități:

pentru fotografiere la lumina zilei;

pentru fotografiere la lumina artificială.

Contrastul materialelor fotografice pentru imagini în culori.

Filmele pentru fotografierea în culori au un contrast în jurul valorii de 0,7 uneori mai ridicat. În cazul imaginilor negative când la copiere se pierde din contrast, se indică folosirea unor filme negative cu un contrast mai ridicat.

Valoarea contrastului la cele trei monocrome trebuie să fie egale sau foarte apropiate. În cazul când contrastul celor trei imagini nu este egal, culorile sunt falsificate, fără a se mai putea corecta. Un contrast inegal al acestora provine fie dintr-un defect de fabricare a emulsiilor fie dintr-o îmbătrânire diferențiată la conservare a straturilor monocrome, fie dintr-o developare neomogenă.

Echilibrul cromatic.

Una din caracteristicile importante ale emulsiilor fotografice care oferă imagini în culori este echilibrul cromatic. Acesta exprimă în ce măsură culorile straturilor monocrome redau în mod fidel culorile originale ale obiectului fotografiat.

Contrastele imaginilor trebuie să fie cât mai apropiate sau egale, în caz contrar echilibrul cromatic este schimbat.

Puterea de rezoluție.

Puterea de rezoluție a unui film pentru culori este ceva mai redusă decât a unui film negativ. Cele trei straturi suprapuse nu au aceeași putere de rezoluție. Stratul de albastru care înregistrează culoarea de galben are o putere de rezoluție mai ridicată, iar stratul inferior sensibil la roșu are puterea de rezoluție cea mai redusă.

Latitudinea de fotografiere.

Materialele fotografice pentru imaginile în culori prezintă latitudini de fotografiere mult mai restrânse decât materialele alb-negru. În consecință, la expunerea unui film color trebuie considerat faptul că, este foarte important să se aleagă corect condițiile de expunere.

Trebuie semnalat, de asemenea, că cele trei straturi monocrome nu au toate aceeași latitudine de fotografiere chiar în situația posedării aceluiași contrast. În consecință, expunerea trebuie fixată în raport cu latitudinea de fotografiere cea mai redusă.

9. Mecanismul formării imaginii latente

9.1. Noțiuni de fotochimie

9.2. Mecanismul formării imaginii latente

Imaginea optică a originalului fotografiat, formată prin obiectivul aparatului de fotografiat, se înregistrează pe o suprafață fotosensibilă, ca urmare a transformărilor chimice declanșate pe această suprafață sub acțiunea radiațiilor luminoase cu intensitate diferită; înregistrarea imaginii este rezultatul unei reacții fotochimice.

9.1. Noțiuni de fotochimie

Fotochimia se ocupă cu studiul proceselor chimice care au loc sub acțiunea luminii. О reacție fotochimică parcurge următoarele două faze [3]:

absorbția energiei luminoase;

transformarea chimică propriu-zisă.

În raport cu numărul de substanțe care participă la reacție, se disting: reacții de descompunere sub acțiunea luminii (fotoliză), cu participarea unei singure substanțe; reacții de combinare sub асțiunеа luminii (fotosinteză), cu participarea unui sistem alcătuit din mai multe substanțe puse în contact. Reacțiile fotochimice sunt larg răspândite în natură, mai ales în rândul compușilor organici. Începând cu reacția de fotosinteză — reacție fundamentală pentru existența lumii vii — șirul acestor reacții este considerabil de lung. Foarte cunoscute sunt reacțiile de polimerizare sub acțiumea luminii, de decolorare a coloranților, procesele de fermentare etc. În industrie se utilizează procese de oxidare sub acțiunea luminii, a alcoolilor, a acetonelor, a aldehidelor etc., reacțiile de adiție de halogeni, reacțiile de izomerizare etc.

Substanțele anorganice pot suferi și ele reacții fotochimice. De exemplu clorura de argint se descompune în argint și clor:

2 AgCl → 2 Ag + Cl2

Această reacție – de transformare a halogenurilor de argint în argint și halogen – este reacția fundamentală în formarea imaginii fotografice.

9.2. Mecanismul formării imaginii latente

Pentru a obține о reproducere fotografică, este necesar ca emulsia fotosensibilă să fie supusă acțiunii radiațiilor luminoase rezultate din proiectarea unei imagini asupra acesteia. Astfel se declanșează о reacție fotochimică, pe parcursul careia particule minuscule de halogenură de argint vor fi reduse în argint metalic.

Cantitățile de argint sunt neânsemnate, încât, aparent, aspectul emulsiei sensibile ramâne neschimbat. În realitate însă, pe porțiunile care au fost supuse actiunii unor radiații luminoase cu intensitate mai puternică, asemenea particule se formează într-o cantitate mai mare, iar pe cele supuse unor radiații luminoase mai reduse, într-o cantitate mai mică. Astfel, în timpul expunerii, în emulsia fotosensibilă a luat naștere о imagine completă, dar încă invizibilă. Această imagine se va numi imagine latentă, ea fiind purtătoarea tuturor germenilor viitoarei imagini vizibile. În cadrul procesului de developare, sub acțiunea unui reducător, imaginea latentă se va transforma într-o imagine vizibilă.

Trebuie menționat că, în cazul filmelor fotografice folosite în prezent, termenul ,,emulsie” este impropriu. Materialul modern de înregistrare a imaginii are un strat fotosensibil care, prin componența sa, este о suspensie (dispersie în mediu solid). Emulsii, respectiv dispersii în mediu lichid, au fost folosite numai la începuturile fotografiei. Deoarece termenul ,,emulsie” este însă consacrat în practica fotografică, el va fi utilizat în continuare, cu precizarea că nu se referă la starea fizică a substanțelor.

Emulsia fotografică este un amestec format dintr-o dispersie foarte fină de cristale de bromură de argint (precum și mici cantități de clorură și iodură de argint) în gelatină, sensibilă la lumină datorită halogenuruilor de argint.

Dupa cum s-a menționat, reacția fotochimică de formare a imaginii este о reacție de reducere a argintului din bromura de argint (sau din celelalte halogenuri de argint) în argint metalic, reducere care are loc sub acțiunea luminii. Deoarece în emulsie bromura se găsește în cantitatea cea mai mare. Ecuația chimică a acestei reacții poate fi scrisă sub forma:

AgBr hv Ag + ½ Br2

Bromura de argint este о substanță cristalină, rețeaua acesteia fiind formată din ioni de argint (•) și ioni de brom (O) dispuși alternativ (fig. 25), în așa fel încât fiecare ion pozitiv este înconjurat de șase ioni negativi, și invers. Atunci când o cuantă de lumină cade asupra unui cristal de bromura de argint, transferă energia pe care o poartă electronului suplimentar al unui ion de brom, scoțându-1 din echilibru și ,,eliberându-l” de sub acțiunea forțelor din rețea. Acest electron este captat de un ion pozitiv de argint, care se reduce transformându-se în argint metalic. Atomii de argint au capacitatea să formeze cu ionii vecini structuri complexe de tipul AgAg+Ag2Ag+ etc., capabile să fie reduse la formațiuni multiatomice Ag2, Ags etc.

Experimentările au aratat că, pentru a fi developată, imaginea latentă trebuie să fie constituită din formațiuni multiatomice de cel puțin trei atomi de argint. Aceste formațiuni se numesc centre de imagine latentă sau centre de developare.

Sintetizând cele expuse, mecanismul formării imaginii latente poate fi simbolizat prin următoarele ecuații chimice:

Ag Br Ag+ + Br−

Br− + hv → Br + e−

Ag+ + e− → Ag

Ag + Ag+ → Ag Ag+

Ag + Ag+ + e− → Ag2

Ag2 + Ag+ → Ag2 Ag+

Ag2 Ag+ + e− → Ag3 etc.

Ca urmare a reducerii bromurii de argint sub acțiunea luminii se formează argint metalic (care constituie centre de imagine latentă) și atomi de brom care sunt absorbiți și legați chimic de către gelatină. Electronii care participă la fiecare reducere a complexului ionizat de argint sunt cei eliberați de ionii de brom sub acțiunea radiației luminoase. Pentru formarea unui centru de imagine latentă sunt deci necesari minimum trei electroni.

Amestecul de jelatină servește ca liant, de calitatea căreia depind proprietățile fotomaterialului. Imaginea primită pe suprafața materialului foto, în formă de fotografie se bazează pe proprietățile sărurilor de argint, care sub acțiunea luminii se descompun (se înegresc). Schimbările fotochimice din emulsie sunt acționate numai de acele raze pe care emulsia le absoarbe. Stratul de emulsie este purtătorul de informație. Dimensiunile sărurilor de argint, repartizați în amestecul de jelatină și apă sunt în limite de 0,1 – 1,0mm.

Bromura de argint este sensibilă numai la radiațiile cu lungime de undă redusă din spectru, respectiv numai radiațiile indigo și violet. Extinderea domeniului de sensibilitate al emulsiilor fotografice, pentru a le face sensibile și la celelalte radiații vizibile (verzi, roșii), se realizează prin introducerea în compoziția lor a sensibilizatorilor cromatici. Aceștia sunt coloranți care au capacitatea de a se oxida sub acțiunea luminii punând în libertate electronii care servesc pentru reducerea argintului și apoi de a se reduce captând electronii cedați de la ionii de brom. Sensibilizatorul, nu se consumă, ci servește numai ca un intermediar în transferul electronilor de la ionii de brom la ionii de argint [10].

Fig. 25. Rețeaua cristalină:

a- clorura de argint; b- bromura de argint.

Obținerea imaginii fotografice

10.1.Developarea imaginii fotografice

Compoziția revelatorilor

Factori care influiențează viteza de developare

Fixarea imaginii fotografice

Compoziția soluțiilor de fixare

Recuperarea argintului din soluțiile de fixare

Spălarea și uscarea materialelor fotografice

10.1. Developarea imaginii fotografice

Ca urmare a proiectării radiațiilor luminoase prin obiectiv, în emulsie se formează, imaginea latentă, constituită din grupe multiatomice de argint. Imaginea latentă este transformată în imagine vizibilă în procesul de developare, aceasta fiind о reacție de reducere selectivă a ionilor de argint din bromura de argint aflată în emulsie, cu formare de argint metallic [3]. Reacția este selectivă deoarece are loc numai în prezența centrilor de imagine latentă. În timpul developării se reduc cristalele de bromură de argint care conțin astfel de centri, fără ca celelalte să fie transformate chimic.

Reacția de developare este о reacție de oxido-redueere, care poate fi reprezentată prin ecuația:

Ag+ + Red → Ag + Ox

în care prin Red a fost simbolizat reducătorul, iar prin Ox, substanța care rezultă prin oxidarea acestuia.

Reacțiile de oxido-reducere se desfășoara cu schimb de electroni: substanța care cedează electroni se numește reducător, iar substanța care primește electroni se numește oxidant. În reacție, oxidantul se reduce, iar reducătorul se oxidează.

Pentru ca reacția de oxido-reducere să poată avea loc, între potențialele electrice ale substanțelor care reacționează, numite potențiale redox sau de electrod, trebuie să existe о diferență (care determină deplasarea electronilor de la о substanță la alta), viteza reacției fiind cu atât mai mare cu cât această diferență este mai mare.

Pentru ca reacția de developare să fie posibilă, este necesar deci să se asigure un transfer de electroni de la reducător la ionii de argint. Deci, developarea se poate produce dacă diferența de potențial redox între argint și reducător este mai mare decât 0:

∆E = EAg – ERed > 0;

Cu cât această diferență de potențial este mai mare, cu atât reacția va decurge mai energic. Viteza reacției de developare este deci cu atât mai mare cu cât potențialul argintului este mai ridicat, respectiv cu cât potențialul reducătorului este mai scăzut. Potențialul redox al argintului este diferit după cum în cristalul de bromură de argint există sau nu centrii de imagine latentă, fiind mai ridicat în prezența acestor centri decât în absența lor. Astfel sе explică, selectivitatea reacției de developare: reducătorii folosiți au un potențial redox suficient de scăzut pentru a asigura reducerea cristalelor care conțin centri de imagine latentă, dar insuficient de scăzut pentru a reduce și cristalele în care acești centri lipsesc.

10.1.1. Compoziția revelatorilor

Soluțiile utilizate pontru developarea imaginii fotografice se numesc revelatori [3]. Aceștea conțin, în afara reducătorului și о serie de alte substanțe (tabelul 2), compoziția generală a unei asemenea soluții fiind:

—reducător;

— substanțe alcaline;

— substanțe de conservare;

— substanțe antivoal;

— solvent.

Reducători. Potențialul de oxido-reducere al reducătorilor folosiți în revelator trebuie să fie cuprins între valorile potențialelor redox ale argintului din cristalele care conțin și, respectiv, din cele care nu conțin imagine latentă. Un potențial redox prea ridicat nu va permite developarea, în timp ce unul prea coborât vа duce și la reducerea cristalelor care nu conțin imagine latentă, developarea nemaifiind selectivă.

Reducătorii care îndeplinesc această condiție, fiind folosiți în revelatori, sunt substanțe organice cu structură aromatică. Pentru poligrafie prezintă interes hidrochinona (p-difenol), metolul (p-metil-aminofenol) care intra în compoziția revelatorilor cu metolhidrochinonă și fenidona care împreună cu hidrochinona, se folosește la prepararea așa-numitului revelator universal.

Substanțe alcaline. Reducătorii organici de tipul descris nu pot să reacționeze cu bromura de argint decât în mediul alcalin (de regula la un pH≈10), viteza reacției fiind cu atât mai mare cu cât pH-ul este mai ridicat. În timpul developării se formează, după cum rezultă din reacție, ionii de hidrogen care conduc la о scădere a pH-ului soluției și astfel opresc desfășurarea procesului. Pentru ca developarea să fie posibilă, în revelator trebuie introduse în exces substanțe alcaline care să neutralizeze ionii de hidrogen pe măsura formării lor, menținând în soluție un pH ridicat. În acest scop, pentru majoritatea revelatorilor se utilizează carbonați de sodiu sau de potasiu, care blochează ionii de hidrogen sub formă de apă.

Substanțe de conservare. În soliție alcalină, reducătorii se oxidează relativ repede la aer, soluția pierzându-și capacitatea de a developa imaginea latentă. Momentul instalării efectelor unui asemenea fenomen poate fi întârziat prin introducerea în soluție a substanțelor de conservare, cel mai utilizat în acest scop fiind sulfitul de sodiu (Na2So3). Sulfitul de sodiu se oxidează la aer mai repede decât reducătorul, împiedicând astfel oxidarea acestuia.

Substanțe antivoal. Când s-a descris stratul antivoal al filmelor fotografice, voalul a fost definit ca о imagine parazită care apare în absența luminii. Independent de voalul emulsiei, și în timpul developării poate să apară, un voal (voalul de developare). Un astfel de voal se formează atunci când are loc și developarea cristalelor de bromură de argint care nu conțin centri de imagine latentă. Pentru evitarea apariției voalului de developare, în revelator se introduc substanțe antivoal, cea mai folosită fiind bromura de potasiu.

Solventul. La prepararea revelatorilor se întrebuințează ca solvent ара. Indiferent dacă provine direct din surse naturale sau a fost tratată prealabil distribuirii prin conducte, în compoziția apei se află dizolvanți săruri, gaze și alți compuși chimici care pot reacționa cu substanțele componente ale revelatorului (în special cu reducătorii), denaturând caracteristicile acestuia. Deoarece laboratoarele de fotoreproducere consumă cantități mari de revelator, nu este posibilă prevenirea fenomenului de deteriorare a revelatorului prin folosirea apei distilate, din punct de vedere economic. În soluție se introduc din această cauză dedurizanți, respectiv substanțe care, reacționând cu compușii dizolvați, neutralizează acțiunea acestora. Din gama substanțelor cu efect dedurizant, cea mai frecvent folosită este hexametafosfatul de sodiu.

10.1.2 Factori ce influențează viteza de developare

Viteza de developare este cu atât mai mare cu cât diferența potențialilor de oxido-reducere ale argintului și reducătorului este mai mare. Toți factorii care influențează valorile acestor potențiali vor influența implicit și viteza de developare [12].

Influiența compoziției revelatorului. Viteza de developare este cu atât mai mare cu cât expresia ∆E = EAg – ERed are o valoare mai mare.

Viteza reacției de developare va fi cu atât mai mare cu cât concentrația revelatorului în reducător va fi mai mare. Viteza de developare nu este о constantă ci scade, în timp, pe masura uzării revelatorului.

Scăderea vitezei de developare prin uzarea revelatorului este determinată și de creșterea concentrației formei oxidate a reducătorului ca urmare a oxidării revelatorului în contact cu aerul. Împiedicarea producerii acestui fenomen prin introducerea substanțelor de conservare mărește deci viteza de developare: viteza de developare crește odată cu creșterea concentrației de sulfit de sodiu.

Tabelul 2.

Rețete de revelatori

Viteza de developare este cu atât mai mare, cu cât concentrația de substanțe alcaline este mai mare, deoarece creșterea concentrației substanțelor alcaline conduce la creșterea pH-ului.

Influiența uzării revelatorului. Pe măsura utilizării revelatorului, aceasta își schimbă compoziția — se uzează; ca rezultat, scade concentrația de reducător, substanțe alcaline și substanțe de conservare, crescând concentrația substanțelor formate în reacția de developare, respectiv forma oxidată a reducătorului și bromura de potasiu. Absolut toate aceste modificări de compoziție conduc la scăderea vitezei de developare. În general, se poate afirma că, uzarea revelatorului duce la scăderea vitezei de developare.

Influiența temperaturii. Efectul temperaturii este foarte important în procesul de developare: creșteri mici de temperatură duc la sporiri însemnate ale vitezei de developare. Deși, în general, se urmărește desfășurarea developării în condiții care să-i asigure acesteia о viteză ridicată, temperatura nu poate fi prea mult mărită, deoarece în soluțiile calde gelatina emulsiei fotografice se umflă puternic, degradându-se ușor. În cazul revelatorilor obișnuiți nu este indicată depășirea temperaturii de 24—26°C.

Influiența condiților de agitare. Agitarea revelatorului în timpul developării este și ea un factor care influențează viteza de developare. Ca urmare a reacțiilor chimice, în stratul de revelator aflat în contact cu emulsia au loc modificări însemnate de compoziție care duce la scăderea rapidă a vitezei de developare. Dacă revelatorul se află în repaus, împrospătarea acestui strat se face numai prin difuziune, în mod lent. La о agitare energică, stratul de contact, cu о compoziție modificată, este îndepărtat continuu, în imediata vecinătate a emulsiei fiind adus în permanență revelator neuzat. Prin agitare se asigură о identitate de compoziție chimică între pelicula imediat vecină emulsiei și restul revelatorului, împiedicâdu-se scăderile locale de concentrație ale substanțelor active și acumularea produșilor de reacție. Ca urmare, viteza de developare va fi cu atât таi mare cu cât agitarea revelatorului va fi mai energică.

10.2. Fixarea imaginii fotografice

În cursul developării este transformată în argint metalic numai о parte a bromurii de argint din emulsie, care a fost supusă acțiunii radiațiilor luminoase.

Fixarea urmărește transformarea bromurii de argint, insolubilă în apă, ramasă în emulsie, în săruri solubile care pot fi eliminate prin spălare. În acest fel în strat va rămâne numai argintul metalic care formează imaginea, fotografică stabilă.

Pentru fixarea imaginilor fotografice se folosește tiosulfatul de sodiu. Acesta reacționează cu bromura de argint pe care о transformă în săruri complexe solubile.

Procesul de fixare durează un anumit timp, necesar pentru ca toată bromura de argint să fie transformată în săruri complexe solubile. Timpul de fixare poate fi împărțit în două etape distincte:

prima etapă a fixării, în care bromura de argint este transformată în argentotiosulfatul monosodic insolubil. Ca urmare a acestei reacții, emulsia iși pierde aspectul lăptos dat de cristalele de bromură de argint, devenind transparentă și clară. Intervalul de timp în care are loc acest proces se numește timp de clarificare al imaginii;

a doua etapă, în care argentotiosulfatul monosodic se transformă în argentotiosulfat trisodic, solubil. Această etapă durează un timp egal cu timpul de clarificare. Ca regulă generală se poate stabili că timpul optim pentru fixare este egal cu dublul timpului de clarificare.

10.2.1. Compoziția soluțiilor de fixare

În timpul operației de fixare, materialul fotografic, îmbibat cu revelator alcalin modifică pH-ul soluției de fixare, în sensul creșterii acestuia. Soluția de fixare trebuie să aibă un pH acid. Deoarece tiosulfitul de, sodiu este instabil în mediu puternic acid, micșorarea pH-ului se realizează cu ajutorul unei substanțe tampon.

Soluțiile de fixare acidă conțin, în afara tiosulfatului de sodiu, bisulfit de sodiu (NaHSO4), sau mai adesea pirosulfat de potasiu (K2S2O5), substanțe introduse cu rol de tampon acid.

Viteza reacției de fixare. Reacția de fixare are loc în emulsia fotografică prin difuzia din afară, înspre interior a tiosulfatului de sodiu și difuzia din interior înspre afară a compușilor solubili de argint care se formează.

Viteza de fixare va fi influențată de toți factorii care influeințează procesul de fixare: concentrația reactanților, temperatură, agitare.

Pentru a se asigura о viteză maximă de fixare, se recomandă о agitare cât mai energică și о temperatură convenabilă (se va evita încălzirea la temperaturi peste 25°C). О influență interesantă о are prezența în soluție a cationilor activi (NH4+) care măresc mult viteza de fixare (motiv pentru care sunt folosiți în compoziția soluțiilor de fixare rapidă).

10.3. Recuperarea argintului din soluțiile de fixare epuizate

Laboratoarele de fotoreproducere din întreprinderile poligrafice consumă cantități mari de soluții de fixare care devin inutilizabile în momentul în care conținutul de săruri complexe de argint depășește о anumită limită. Aceste soluții se consideră epuizate și se scot din uz. Soluțiile de fixare epuizate conțin cantități mari de argint și, din această cauză, este indicată prelucrarea lor în vederea recuperării acestuia.

Recuperarea argintului nu se execută în întreprinderile poligrafice, ci în unități din sectorul metalurgic. Se pot folosi mai multe metode pentru recuperarea acestui metal din soluțiile de fixare epuizate :

se separă direct argintul din soluție prin electroliza soluției de fixare, în instalații galvanice cu anozi de grafit și catozi de argint ;

se separă direct argintul din soluție în coloane cu schimbători de ioni. Deși acestea nu sunt operații poligrafice, este bine să fie cunoscute pentru a se înțelege importanța economică a păstrării cu atenție a întregii cantități de soluție de fixare în vederea valorificării sale.

. Spălarea și uscarea materialelor fotografice

Eliminarea din emulsie a sărurilor solubile de argint formate în reacție (după fixare) se realizează prin spălare cu apă.

Viteza de spălare depinde de grosimea stratului de emulsie, de temperatură și de debitul curentului de арă, fiind mai mare în cazul emulsiilor subțiri, la temperaturi mai ridicate și la debite mari.

Pentru filmele fototehnice care au emulsii relativ subțiri, și la care durata de conservare nu trebuie să fie prea mare, se consideră că о spălare în aрă curgătoare este suficientă.

Operația care încheie procesul de prelucrare a imaginilor fotografice este uscarea materialului. Prin uscare se urmărește să se reducă conținutul de apă din emulsie până la limita de echilibru cu umiditatea relativă a aerului.

Uscarea filmelor fototehnice se poate realiza în mod natural la aer sau în mod format, în curent de aer cald. Uscarea naturală are avantajul că se desfășoară uniform, fără a produce tensiuni în gelatină și fără a schimba, caracteristicile optice ale imaginii. Are însă dezavantajul că durează foarte mult și din această cauză nu mai este folosită.

Uscarea foțată în curent de aer cald are avantajul că este foarte rapidă. În cazul suporturilor de poliacetat de celuloza, produce însă о deformare apreciabila a acestora, scăzând precizia grafică a imaginii.

11. Noțiuni de sensitometrie. Efectul fotografic al luminii

11.1.Trasarea curbei caracteristice

11.2.Principalele proprietăți ale fotomaterialelor (mărimi deduse din curba caracteristică)

Cantitatea și fluxul de lumină acționează diferit asupra proprietăților fotomaterialui. Știința care studiază și măsoară schimbările fotomaterialului la acțiunea luminii se numește – sensitometrie [3]. Ea studiază:

modifcarea proprietăților fotomaterialelor;

schimbări ale stratului fotosensibil;

modificările ce au loc sub acțiunea razelor dintr-o anumită zonă a spectrului;

posibilitățile fotomaterialelor de a reda cele mai mici detali ale imaginii.

În conformitate cu legile fotochimiei, asupra emulsiei fotosensibile acționează o cantitate de lumină Q care produce în emulsie transformări chimice (obținându-se o cantitate de argint redus, Q").

Cantitatea de lumină se poate exprima prin produsul între iluminarea I și timpul t, numit expunere E (relația 1.11):

E= I ∙ t [1.11]

Pentru procesul fotografic prezintă interes nu cantitatea de argint Qr formată prin expunere și materializată, în imagine latentă, ci cantitatea de argint obtinuță după developare, mai precis gradul de înegrire al imaginii determinat de această cantitate. Gradul de înnegrire, respectiv efectul fotografic pe care-l determină, lumina, se măsoară prin densitatea optică a imaginii.

Atunci când о cantitate de lumină, măsurată prin iluminarea I0 cade pe suprafața unui corp (figura 26), о parte din aceasta va fi absorbită, fiind transformată în căldură, iar altă parte, măsurată prin iluminarea I, va străbate corpul respectiv. Raportul dintre cantitatea de lumină care străbate corpul și cea care cade pe suprafata corpului se numește transparență T (relația 2.11).

T = [2.11]

Fig. 26. Trecerea luminii prin medii transparente

Transparența este maximă (egală cu 1), atunci când iluminarea emergentă este egală cu iluminarea incidentă (corpuri perfect transparente) și zero atunci cînd I=0 (corpuri perfect opace). Inversul acestui raport poartă denumirea de opacitate О (relația 3.11).

O = [3.11]

Densitatea optică D se exprimă prin logaritmul zecimal al opacității (relația 3.11):

D = lgO = lg [4.11]

În mod logic se poate deduce că opacitatea imaginii va fi cu atât mai mure cu cât cantitatea de argint din imagine este mai mare.

Reprezentarea grafică a relației dintre densitatea optică și cantitatea de lumină care o determină poartă numele de curbă caracteristică de înnegrire a emulsiei fotografice [12].

11.1. Trasarea curbei caracteristice

Curba caracteristică se trasează într-un sistem rectangular de coordonate: lgE (abscisa) și D (ordonata). Pentru trasarea curbei este necesar să sе acționeze cu diferite expuneri asupra materialului, de fiecare dată fiind masurată densitatea optică obținută.

Seria, de expuneri variabile (modularea expunerii) se poate obține modificând unul din termenii care definesc expunerea E = I • t, fie iluminarea I, fie timpul de expunere t.

Aparatele care realizează modularea expunerii se numesc sensitometre. În funcție de marimea pe care о modifică sensitometrele, acestea pot fi cu modulare de timp de expunere sau de iluminare. Sensitometrele sunt aparate de măsurare pretențioase și scumpe.

Cea de a doua serie de valori, necesară pentru trasarea curbei caracteristice — valorile densității optice — se obțin prin măsurarea imaginii scării de gri obținută după expunere și developare, cu ajutorul unui densitometru. Densitometrele pot măsura densitatea prin reflexie sau prin transparență.

Fig.27. Schema de principiu a densitometrelor:

a – pentru măsurare prin transparență;

b – pentru măsurare prin reflexive.

În figura 27,a este prezentată schema generală a unui model de densitometru cu măsurare prin transparență, iar în figura 27,b, un densitometru cu măsurare prin reflexie. În ambele cazuri, principiul de funcționare al aparatelor este același: sursa de lumina 1 emite un fascicul de lumină care este focalizat în planul în care se așează materialul 3 ce urmează a fi măsurat de către sistemul optic convergent 2. Fasciculul, după ce străbate prin emulsie, este transmis (fig. a) sau reflectat (fig. b) în obiectivul 4, care-1 proiectează pe fotocelula 5. Curentul 6 emis de fotocelulă este amplificat și aplicat pe instrumentul de măsură 7, gradat în densitate. Densitometrele moderne sunt prevăzute și cu filtre antitermice 8, diafragme care modifică suprafața măsurată 9 și filtre colorate 10 care permit măsurarea densităților de culoare, în cazul măsurării originalelor policrome.

Trasarea curbei caracteristice în coordonatele lg E și D presupune deci următoarele operații (figura 28):

măsurarea iluminării sub fiecare câmp al scării gri folosită ca modulator de expunere cu ajutorul luxmetrului;

expunerea materialului un timp bine determinat;

prelucrarea imaginii fotografice (developare etc.);

măsurarea densităților fiecărui câmp al imaginii obținute pe materialul expus;

calcularea produselor I ∙t pentru fiecare valoare a iluminării măsurate;

calculul logaritmilor acestor produse;

reprezentarea grafică a curbei.

Fig. 28. Reprezentarea grafică a curbei caracteristice

AB – zona de voal;

Dv – densitatea de voal;

BC – zona de subexpunere a curbei caracteristice;

CD – zona de proporționalitate a curbei (este liniară);

DE – zona de subexpunere;

EF – palierul curbei;

FG – zona de solarizare a curbei;

/AE/ – zona negativă;

/FG/ – zona pozitivă.

Zona A — B, în care densitatea nu variază cu expunerea; deși expunerea a crescut de la E1 la E2 densitatea a rămas constantă la valoarearea Dv. Zona A — В poartă numele de zonă de voal a curbei caracteristice, iar Dv numele de densitate de voal.

Zona B — C, poartă numele de zonă de subexpunere a curbei caracteristice. Începând de la expunerea E2, densitatea imaginii începe să crească, cu atât mai mult cu cât expunerea este mai mare.

Zona C—D sau zona de proporționalitate a curbei este liniară, ceea ce înseamnă că densitățile care se obțin pentru expunerile situate în intervalul de la E3 la E4 vor fi proporționale cu acestea (pentru intervale de expuneri egale se obțin intervale de densități egale).

Zona D—E, în care proporționalitatea dispare din nou, se numește zonă de supraexpunere. În această zonă, creșterile de densități sunt cu atât mai mici cu cât expunerea este mai mare.

Zona E — F sau palierul curbei, în care densitățile nu mai depind, din nou, de valoarea expunerii.

Zona F – G, în care, cu cât expunerile sunt mai mari cu atât densitățile care se obțin sunt mai mici, este numită zona de solarizare a curbei. Întinderea ei este diferită la diferite tipuri de emulsii fotosensibile, la unele putând să lipsească.

Dintr-un alt punct de vedere, curba poate fi împărțită în zona negativă А – E și zona pozitivă F—G. În prima zonă, imaginea obținută este un negativ al originalului, deoarece, cu cât expunerea va fi mai mare cu atât se va оbținе о densitate mai mare. (Când se fotografiaza un original, porțiunile luininoase ale acestuia reflectă о cantitate mare de lumină determinând expuneri mari, în timp ce zonele întunecate reflectă mai puțină lumină care produce expuneri reduse). Dimpotrivă, în zona de solarizare imaginea, obținută este direct pozitivă. Pentru procesul de fotoreproducere prezintă interes numai zona negativă a curbei.

11.2. Principalele proprietăți ale fotomaterialelor (mărimi deduse din curba caracteristică)

Curba caracteristică H/D oferă informații utile cu referință la comportarea materialului fotografic în procesul de fotografiere, fiind un instrument prețios atât în alegerea materialului cât și în stabilirea condițiilor în care trebuie prelucrat. Curba caracteristică unui material fotografic a primit denumirea de curba H/D după numele autorilor ei Hurter – Driffiled.

Principalele mărimi deduse din curba caracteristică care caracterizează comportarea emulsiilor sunt [3], [12], [10], [11]:

latitudinea de fotografiere;

coeficientul de contrast;

sensibilitatea;

Latitudinea de fotografiere. Se numește latitudine de fotografiere L intervalul de expuneri (sau de densități) care determină formarea imaginii fotografice pe porțiunea rectilinie a curbei caracteristice (figura 28).

Se poate spună că latitudinea de fotografiere este proiecția porțiunii rectilinii a curbei pe abcisă.

Cunoașterea acestei mărimi este importantă pentru a se aprecia gradul de fidelitate al reproducerii unui original. În procesul de fotoreproducere se urmărește ca între densitățile imaginii obținute și densitățile originalului fotografiat să existe о cât mai strictă proporționalitate. În caz contrar, imaginea vа prezenta pierderi de desen față de original, tonurile luminoase ca și cele întunecate aparând șterse.

Deci, latitudinea de fotografiere condiționează intervalul de densități corect reproductibil al originalului.

Coieficientul de contrast. În figura 29, prin fotografierea unui original cu intervalul de densități ∆D0, pe un material cu curba caracteristica A, se obține un interval de densități ∆D1, mai mare decât intervalul ∆D2 obținut pe materialul cu curba B. Se poate spune că prima imagine este mai contrastă decât cea de a doua sau că materialul caracterizat prin curba A lucrează mai contrast decât materialul caracterizat prin curba B.

Fig. 29. Curbe caracteristice cu contrast diferit

Fig.30. Determinarea coeficientului de contrast

Contrastul unui material fotografic se măsoară prin coeficientul de contrast γ, definit ca tangenta unghiului γ de îclinare a porțiunii rectilinii a curbei față de abscisă (figura 30) sau, cu alte cuvinte, este panta porțiunii rectilinii a curbei caracteristice. Din figură rezultă imediat că γ se poate măsura și prin raportul între intervalul de densități al imaginii ∆D și intervalul de dentăți al originalului ∆D0 între două puncte oarecare în zona rectilinie a curbei.

[5.11]

Din punctul de vedere al coeficientului de contrast, materialele fotografice se împart în:

moi, cu un γ cuprins între 0,5 și 0,8;

normale, cu un γ cuprins între 0,8 și 1,2;

contraste, cu un γ cuprins între 3 și 5;

foarte contraste cu un γ de peste 7;

Coieficientul de contrast al unui material fotografic nu depinde însă numai de structura sa, ci, și de condițiile de developarc (deoarece γ se deduce din curba caracteristică, imaginea developată poate să fie influiențată și de condițiile de prelucrare).

Sensibilitatea. О emulsie fotografică este cu atât mai sensibilă la lumină, cu cât efectul fotografic poate fi obținut cu о cantitate mai mică de lumină. Мaterialul reprezentat prin curba A (figura 31,a) va fi mai sensibil decât materialul reprezentat prin curba B, deoarece densitatea D1 se obține în primul caz cu expunerea E1 mai redusă decât E2. Nu orice densitate poate fi folosită pentru aprecierea sensibilitatii. Din figura 31, b se observă că obținerea densitatii D1 necesită о expunere mai scurta pe materialul A, iar a densității D2 о expunere mai redusă pe materialul B. Anomalia provine din contrastul diferit pe care îl au cele două materiale și din această cauză, toate sistemele de măsurare a sensibilității iau în considerare densitățile mici imediat vecine densității de voal.

Fig.31. Aprecierea sensibilității funcție de densitățile obținute pe imagine:

a – funcție de densitatea minimă;

b – funcție de densitatea maximă.

Există о serie întreagă de sisteme de măsurare a sensibilității (DIN, GOST, ASA etc.) standardizate care pornesc toate de la analiza curbei caracteristice. Pentru соmpararea dileritelor filme din punctul de vedere al sensibilității, este suficientă cunoașterea celui mai vechi și mai simplu sistem de exprimare (elaborat de Hurter și Driffiled în 1890), în care sensibilitatea era exprimată ca raportul dintre o constantă K=34 și expunerea corespunzătoare punctului în care prelungirea porțiunii rectilinii a curbei întâlnește abcisa, (numit impropriu) punct de inerție (figura 32).

Fig.32. Determinarea sensibilității în sistemul H-D

Deci, un material fotografic va fi considerat cu atât mai sensibil cu cât are punctul de inerție plasat mai spre stânga pe abscisa curbei caracteristice. O caracteristică sensitometrică a materialelor fotografice este și capacitatea de rezoluție – proprietatea de a reda în mod separat detalii mici ale obiectului fotografiat. Depinde de structura granulară a emulsiei; cu cât sunt mai mici sărurile de argint, cu atât mai mare e precizia de transmitere a imaginii pe negativ.

Tabelul 3

Caracteristici ale fotomaterialelor

12. Originale pentru fotoreproducere

12.1. Clasificarea

12.2. Fotoreproducerea originalelor monocrome liniare

12.3.Fotoreproducerea originalelor monocrome, în semitonuri

12.4. Fotoreproducerea originalelor policrome

12.1. Clasificarea

Sub numele de original se înțelege subiectul ce urmează a fi reprodus [14]. Originalele pot fi desene sau compoziții grafice (în tuș, cărbune etc.), compoziții picturale (în ulei, acuarelă, tempera), fotografii alb-negru sau în culori, hărți planuri, texte scrise, desenate sau tipărite etc. Schematic, ele se pot clasifica în funcție de mai multe criterii, [2] astfel (figura 33);

Funcție de natura suportului și modul de percepere al imaginii, originalele se împart în originale opace și originale transparente. Primele sunt realizate pe suporturi opace – hârtie, carton sau alte materiale, imaginea fiind percepută ca urmare a reflexiei sau difuziei radiațiilor luminoase pe suprafața lor. Originalele transparente se prezintă sub formă de filme (mai rar pe plăci de sticlă), imaginea fiind vizibilă prin transparență.

Funcție de numărul de culori în care este realizat originalul, se deosebesc originale monocrome (realizate într-o singură culoare în afara albului hârtiei sau filmului care servesc ca suport) și originale policrome (realizate în mai multe culori). Numărul de culori conținut de un original policrom nu este limitat. El poate să varieze de la 2 culori, în cazul cel mai simplu, până la un număr foarte mare, în cazul fotografiilor în culori.

Funcție de modul în care se realizează trecerea între tonurile luminoase și tonurile întunecate, originalele pot fi originale liniare sau originale în semitonuri. La originalele liniare trecerea între alb și negru se realizează brusc, originalul conținând numai aceste 2 tonuri. În cazul originalelor în semitonuri trecerea între alb și negru se realizează în mod gradat, treptat originalul conținând o serie întregă de tonuri de gri între alb și negru. Un original liniar poate fi reprezentat de exemplu, de un desen în peniță executat cu tuș, iar un original în semitonuri, de către o fotografie obișnuită.

Funcție de modul de realizare, se deosebesc originale desenate, fotografii etc.

În dependență de natura elementelor originalele în format electronic, pot fi divizate în: originale bit map și vectoriale.

1

Fig. 33. Clasificarea originalelor destinate procesului de fotoreproducere

12.2. Fotoreproducerea originalelor monocrome liniare

Originalele monocrome liniare sunt în cea mai mare parte realizate pe suporturi opace (hârtii sau cartoane), în alb-negru. Caracteristic pentru aceste originale este faptul că ele conțin numai 2 valori de densități optice: o densitate minimă corespunzătoare albului hârtiei și o densitate maximă corespunzătoare desenului negru. În reproducerea acestor originale se urmărește obținerea unei diferențe cât mai mari de densități pe imaginea rezultantă.

12.3. Fotoreproducerea originalelor monocrome, în semitonuri

În procesul de imprimare, reproducerea diferitelor densități ale unui original în semitonuri necesită transferarea, de pe forma de tipar pe hârtie, a unor cantități diferite de cerneală, mai mici în tonurile luminoase și mai mari în tonurile întunecate ale originalului. Acest rezultat este posibil numai la tiparul adânc. La tiparul plan, cantitatea de cerneală transferată pe unitate de suprafață a formei este constantă și din această cauză este necesar să se creeze „semitonuri false”.

În cadrul procesului de fotoreproducere, imaginea continuă a originalului este transformată într-o imagine discontinuă, constituită din puncte imprimabile cu suprafață variabilă. Pe unitatea de suprafață a imaginii, densitatea optică percepută de ochi va corespunde gradului de acoperire al hârtiei cu cerneală transferată de aceste puncte imprimabile.

Gradul de acoperire cu cerneală al suprafeței imprimate este exprimat prin așa-numitul „procent de raster”. Acesta poate varia între 0% – alb absolut și 100% – negru absolut. Între aceste valori se găsesc toate valorile care reproduc diferitele densități ale originalului.

12.4. Fotoreproducerea originalelor policrome

Originalele policrome destinate fotoreproducerii pot fi, ca și cele monocrome, opace sau transparente, liniare sau în semitonuri, majoritatea făcând parte din această ultimă categorie (originale în semitonuri). Fotoreproducerea acestor originale se realizează prin selecția fotografică a culorilor. (Fotografierea originalelor color în semitonuri se face prin filtre colorate într-o culoare care absoarbe radiațiile reflectate de culoarea în care este realizat originalul. De exemplu, un original roșu se va fotografia printr-un filtru verde, unul albastru printr-unul galben etc.)

13. Formarea punctelor de raster

Noțiuni generale

13.1. Rasterul de proiecție

13.2. Rasterul de contact

Rasterul este un instrument optic, special construit penru a descompune imaginea în semitonuri a originalului în puncte cu suprafețe diferite care creează semitonurile false pe tipar [3]. În procesele de fotoreproducere sunt folosite rastere de proiecție și de contact [12].

13.1. Rasterul de proiecție

Rasterul de proiecție este un instrument optic care conține o rețea de linii încrucișate opace, având între ele deschideri transparente. El este alcătuit din două plăci din sticlă optică, având o grosime uniformă și suprafețe perfect șlefuite, pe fiecare fiind gravat un sistem de linii opace, paralele și echidistante (figura 34). Cele două plăci sunt cuplate prin lipire, astfel încât liniile lor să întretaie un unghi drept pentru a forma o rețea opacă cu deschideri transparente în formă de pătrat.

Fig. 34. Aspectul rasterului de proiecție

Mărimea ca racteristică ce diferențiază rasterele între ele este liniatura rasterului, care se exprimă prin numărul de linii transparente (respectiv opace) gravate pe unitatea de lungime (linii/cm). Rasterele uzuale au liniaturi cuprinse între 24 linii/cm (pentru ilustrația de ziare) și 70 linii/cm (pentru imprimarea ofset pe hârtii cretate, foarte netede).

Analizînd cu lupa un negativ cu raster, în părțile luminoase ale acestuia se observă puncte mici rotunde; în tonurile mijlocii, punctele iau aspectul unei table de șah, cu punctele pătrate, legate între ele, iar în tonurile întunecate, punctele, mărindu-se se contopesc, lăsînd între ele puncte mici transparente (figura 35).

Fig. 35. Aspectul punctelor de raster

13.2. Rasterul de contact

Rasterele de contact se prezintă sub forma unor pelicule fotografice subțiri, care conțin o imagine formată din puncte opace și transparente așezate în formă de șah. Prin utilizarea rasterelor de contact se mărește claritatea imaginii, detaliile apărând mai pronunțate și se micșorează pierderile de tonuri.

Explicarea modului în care se formează aceste puncte de raster, precum și studiul factorilor care influențează forma și mărimea lor, se bazează pe teoria penumbrelor și studiul fenomenelor de difracție.

Fig.36. Explicarea formării punctelor de raster prin teoria penumbrelor

Teoria penumbrelor permite să se explice destul de simplu succesiunea de forme și de mărimi ale punctului de raster, când se trece treptat de la tonuri luminoase la umbre. Dacă în calea razelor de lumină emise de o sursă cu suprafața mare se introduce un obiect opac, (figura 36a) în spatele acestuia se formează un con neiluminat încadrat într-un con a cărui luminozitate crește din centru spre margini. Acest fenomen are loc și atunci când în aparatul de fotoreproducere se introduce rasterul de proiecție, în acest caz, sursa de lumină o constituie deschiderea diafragmei, iar corpul opac liniatura rasterului. În spatele rasterului se va forma un con de umbră, penumbră și un con luminos între conurile vecine de penumbră. Ca urmare, în planul în care este așezat filmul, în spatele fiecărui ochi trasparent de raster se va obține o iluminare care variază de la o valoare maximă la o valoare zero.

La fotografierea cu raster se utilizează materiale fotografice cu contrast maxim. Dacă se admite că aceste filme au un γ=∞ curba caracteristică este perpendiculară pe abcisă, figura 37, se observă ușor că poate fi indentificată o expunere Ec la care se înregistrează un salt de densitate de la valoarea densității de voal Dv la valoarea densității maxime Dm. Această expunere poartă numele de expunere critică, iar iluminarea cu care se realizează, iluminarea critică Ic. Pe un asemenea material, la orice expunere mai redusă decît expunerea critică nu se formează imagine în timp ce, la orice expunere mai mare decît expunerea critică se formează o imagine cu densitate optică maximă, uniformă, indeferent de valoarea expunereii.

Fig.37. Curba caracteristică a unui material cu coeficient de contrast infinit

Analizând din acest punct de vedere rapartiția iluminărilor corespunzătoare scale de gri (figura 38) înseamnă că numai iluminările mai mari decît Ic sunt capabile să impresioneze filmul, iar suprafața imaginilor obținute va fi mărginită de punctele geometrice în care iluminarea este egală cu iluminarea critică.

Fig.38. Repartiția iluminării corespunzătoare unei scale de gri

Ținând seama de repartiția spațială a iluminărilor în spatele ochiului de raster, forma și dimensiunile punctelor de raster obținute în această situație vor corespunde figurii 39.

Din analiza figurii 35 se poate remarca faptul că pentru un număr relativ mare de densități ale originalului, deși se obțin în planul filmului variații de iluminări caracteristice pentru formarea punctelor de raster, respectivele puncte nu vor fi prezente pe film deoarece iluminările lor sunt mai mici decât iluminarea critică.

Pentru eliminarea dispariției diferențierii între densitățile tonurilor întunecate ale originalului se recurge la o expunere suplimentare care are menirea de a ridica iluminarea în spatele tuturor punctelor de raster peste valoarea iluminării critice.

Efectul expunerii suplimentare asupra intervalului de densități corect reproduse al originallului în care este reprezentată dependența între mărimea punctelor de raster și densitățile originalului, reprezintă variația mărimii punctelor de raster în densități ale imaginii.

Fig.39. Explicarea formării punctelor de raster cu diferite forme și mărimi

Rastere cu punct eliptic. Un dezavantaj pe care-1 prezintă rasterele cu punct pătrat îl constituie faptul că produce în tonurile mijloci o discontinuitate aparentă a imaginii. Acest dezavantaj a determinat, într-o mare măsură, toate încercările de folosire a mai multor diafragme la fotografiere, de folosire a unor diafragme cu deschideri de diferite forme, de folosire a rasterelor cu linii care se intersectează la alte unghiuri decât 90 grade. Conform teoriei formării punctelor de raster, trecera de la punctele „libere”, la punctele „legate” trebuie să se facă prin puncte de formă pătrată care se ating în vîrfuri(figura 40,a).

Fig.40. Puncte de 50% în cazul rasterelor cu punct pătrat (a) și a rasterelor cu punct eliptic (b)

Ochiul privitorului sesizează destul de greu creșterea suprafeței punctelor libere sau legate, sesizează însă foarte ușor trecerea de la un fel de puncte la altele. De cele mai multe ori, punctele strict pătrate nici nu apar pe imagine, trecerea facându-se relativ brusc de la punctele libere la punctele legate, ceea ce duce la o delimitare destul de vizibilă între tonurile întunecate și tonurile luminoase.

O îmbunătățire simțitoarea a aspectului imaginii din acest punct de vedere se obține cu ajutorul așa-numitelor rastere cu punct eliptic. Aceste rastere formează puncte asimetrice în raport cu centrul lor, trecerea între tonalități facându-se prin legarea punctelor mai întâi pe o direcție și apoi pe cea de-a doua (figura 40,b). Intervalul de trecere este mai larg, ceea ce conferă imaginii un aspect de continuitate.

Rasterele cu punct eliptic au o construcție asemănătoare cu cele obișnuite, cu diferența că una din seriile de linii opace nu are densitatea optică constantă ci crescătoare, de la margine spre centru.

Funcție de cantitatea de lumină, punctele obținute vor fi mai mult sau mai puțin alungite: la iluminări mici – pentru tonurile întunecate ale originalului – imaginea se formează numai prin ochiul trasparent al rasterului și se obțin puncte obișnuite, rotunde, iar la iluminări mai mari – în tonurile mijlocii și luminoase – se formează imaginea și sub linia de raster, cu atât mai departe cu cât iluminarea este mai mare, punctul apărând alungit.

Formarea punctelor de raster prin rastere de contact

Rasterele de proecție folosite pentru a trasforma imaginile cu semitonuri continuie în semitonuri formate din puncte cu diferite dimensiuni nu oferă suficiente posibilități pentru obținerea unor valori corespunzătoare originalului, în special la extremitățile gamei de tonuri, rămânând ca ele să fie corectate prin retuș.

Inconvenientele rasterelor de proiecție sunt eliminate în mare măsură prin folosirea rasterilor de contact. Prin utilizarea rasterelor de contact se mărește claritatea imaginii, detaliile apărând mai pronunțate, și se micșorează pierderile de tonuri.

Fig. 41. Aspectul rasterului de contact

Rasterele de contact se prezintă sub forma unor pelicule fotografice subțiri, care conțin o imagine formată din puncte opace și puncte trasparente așezate în formă de șah (figura 41). Trecerea de la densitatea optică maximă din centrul punctului opac, până la densitatea optică din centrul punctului transparent se face treptat, punctele opace fiind mai „legate” între ele decât cele trasparente. Un astfel de raster se așează în contact direct cu filmul pe care se fotografiază, în aparatul de mărit sau în rama de copiat.

Rasterele de contact sunt destinate în special obținerii imaginilor pozitive cu raster, prin copierea în rama de copiat a negativelor în semitonuri, rasterul fiind așezat între negativ și film. Pot fi folosite însă și pentru fotografierea originalelor direct cu raster, situație în care se așează în caseta aparatului de fotoreproducere, în contact cu filmul.

În figura 42 sunt prezentate modele ale rasterelor cu puncte de configurație variată [15]:

[1] – elementele rasterului de contact cu densitate optică variabilă;

[2],[3] – rastere de contact de configurație diferită utilizată în scopuri publicitare;

[4] – raster classic cu punct eliptic;

[5] – raster cu punct liniar;

[6], [7], [8] – rastere cu structură regulată;

[9], [10], [11], [12], [13] – rastere cu structură regulată pentru obținerea diferitor efecte de reproducere;

[14] – rastere cu repartiție haotică a punctelor;

[15] – rastere ce imită structura suprafețelor materialelor (metal, țesătură etc.);

[16], [17] – rastere simple;

[18] – rastere cu structură neregulară.

Fig.42. Exemple de rastere de cu configurația punctelor diferită

14. Fotografia digitală

14.1. Aparate digitale de fotografiat

14.2. Procesul de expunere digital

14.3. Sisteme de stocare a imaginii la aparatele digitale de fotografiat

14.4. Compresia imaginilor digitale

14.5. Particularități specifice ale aparatelor de fotografiat digitale și celor mecanice

După o îndelungată perioadă de timp a sosit era camerelor digitale, și o dată cu ea a apărut și o nouă și incitantă cale de a gândi fotografia. Apariția fotografiei digitale a dat naștere unei adevărate noi forme de artă.

Cu o cameră digitală, un computer și un program de editare de imagine se pot explora nelimitate posibilități de creație. Se pot îmbina elementele din câteva fotografii diferite pentru a realiza un colaj fotografic, sau să se creeze efecte speciale, care ar fi imposibil sau extrem de greu de obținut în cazul fotografiei pe film.

Din punct de vedere mai pragmatic fotografia digitală reduce în mod specteculos timpul necesar obținerii imaginilor obișnuite. Cu câteva clicuri de mouse se pot soluționa probleme de echilibru ale culorii, se pot elimina elemente străine din fundal sau chiar se poate crea aparența unei focalizări mai mari.

Deasemenea, fotografia digitală ușurează transmiterea instantanee a informației vizuale către oamenii din toată lumea, la câteva minute după declicul aparatului și obținerea fotografiei, atașând-o unui mesaj trimis prin poșta electronică.

Imaginile digitale nu prezintă nimic nou – de ani de zile oamenii au creat și editat fotografii digitale folosind programe cum ar fi Adobe PhotoShop și Corel Photopaint. Însă până la apariția camerelor digitale procesul realizării în formă digitală a unui peisaj sau altă fotografie de calitate necesita destul de mult timp și volum de muncă. După realizarea fotografiei cu ajutorul unui aparat clasic, cu film, trebuie să se developeze filmul și abia după aceea să se digitizeze imprimarea fotografică sau diapozitivul (adică să se convertească într-o imagine de calculator) cu ajutorul scanerului.

Metoda film – și – scaner este în continuare cea mai obișnuită metodă de realizare a fotografiei digitale. Camerele foto digitale reprezintă o opțiune mai simplă și mai accesibilă. În timp ce aparatele tradiționale captează imaginile pe film, camerele digitale înregistrează cea ce văd folosind cipuri de calculator și elemente de stocare digitală, creând imagini care pot fi accesate imediat pe calculator. Nu mai este nevoie de film, de procesarea acestuia sau de scanare. Imaginea din camera digitală se transferă direct pe calculator.

Fotografia digitala are un mare succes din cauza numeroaselor avantaje care le ofera față de fotografia ,,clasică” pe film [13]:

costul scăzut pentru o imagine, prețul filmului, a developării și în funcție de modul de utilizare și prețul realizării pozelor este eliminat. Singura investiție este aparatul digital, mediile de stocare, și acumulatorii sau bateriile.

Dezavantajele sunt puține: aceste imagini nu pot fi mărite foarte mult, aceasta este o problemă în cazul profesioniștilor, un alt dezavantaj este că unele aparate consumă deosebit de multă energie, și va trebuie destui acumulatori de rezervă mai ales dacă se pozează în natură sau în locuri unde nu este acces la o priză cu curent electric. Ca și orice aparat electronic un aparat digital nu va putea fi folosit la temperaturi foarte scăzute.

Avantajele însă depășesc din plin aspectele negative: astfel o dată capturată, imaginea deja se află într-un format care o face destul de ușor de prelucrat și de distribuit. Un lucru foare important este că se poate vedea poza imediat după ce ea a fost făcută. În plus dacă poza nu e pe plac poate fi ștearsă imediat din memorie. Acest tip de fotografie este folosit și de profesioniști, în unele cazuri timpul de realizare a pozelor este vital (la Olimpiada de la Sidney, 90% din pozele făcute de fotografii de presă au fost digitale și grație ultimelor tehmologii de transmisie a datelor, unele agenții ofereau pozele spre vânzare pe Internet la doar 5-10 minute după ce ele au fost făcute), unele aparate pot fi conectate la televizor și se pot vizualiza imaginile pe ecranul televizorului.

Unele modele pot înregistra și sunet sau secvențe video, la o calitate medie. O dată ce pozele au fost făcute ele pot fi prelucrate pe calculator.

Poate cel mai important este că, fotograful nu mai ezită înainte de a face o poză, atunci când se folosește film, aproape toti au un moment de ezitare sau un moment în care se întreabă dacă chiar merită să facă o anumită poză, consumând film. Aici nu mai este cazul, poza nedorită poate fi înlăturată imediat, și în plus oferta de medii de stocare este foarte mare, pot fi realizate sute sau chair mii de poze fără a le descărca pe calculator.

14.1. Aparate digitale de fotografiat

Aparatele foto digitale seamănă destul de mult cu aparatele clasice pe film, ele au un obiectiv, o diafragmă și un obturator. Obiectivul poate fi interschimbabil sau fix, în cel de-al doilea caz, producătorul poate oferi unele lentile adiționale care pot modifica distanța focală. Diafragma este practic o deschidere cu diametru variabil, prin care lumina intră în aparat, diafragma poate fi micșorată sau mărită, astfel încât se poate controla cantitatea de lumină ce trece prin obiectiv și impresionează senzorul.

Diafragma poate influența și claritatea unei poze, cu cât diafragma este deschisă, cu atât intervalul în care poza va fi clară este mai mic.

Obturatorul este un dispozitiv ce se poate deschide și închide și practic dozeaza cantitatea de lumină ce va impresiona senzorul. Asfel timpul de expunere al fotografiei reprezintă timpul în care obturatorul este deschis.

Diferența între aparatele digitale și cele tradiționale este mediul care este impresionat de lumină, la aparatele tradiționale este filmul negativ sau pozitiv, iar la cele digitale este un senzor CCD sau CMOS, în principiu de dimensiuni mai reduse decât cele ale unui clișeu pe un film de 35mm, senzor care este alcătuit din miloane de diode fotosenzitive numite fotoelemenți sau pixeli. Fiecare fotoelement capturează un singur pixel din viitoarea fotografie.

14.2. Procesul de expunere digital

Înainte de a face o poză, aparatul trebuie să se pregătească și de aceea uneori este o întârziere din momentul în care este apăsat decalanșatorul până în momentul în care poza este luată. Această întârziere se numește în engleză ,,lag”.

Când se apasă declanșatorul camerei digitale, o celula fotosensibilă va măsuara cantitatea de lumină ce intră prin obiectiv și va stabili parametrii optimi (timp de expunere/diafragma) pentru relizarea fotografiei. Apoi la deschiderea obturatorului fiecare fotoelement de pe senzor va masura strălucirea luminii ce cade pe el, acumulând o anumită sarcină electrică. Dacă pe fotoelement cade mai multă lumină, atunci intensitatea sarcinii electrice va fi mai mare. O dată cu închiderea obturatorului, cantitatea de energie electrică este măsurată și convertită într-un număr digital, iar imaginea este reconstruită cu această serie de numere ce dau strălucirea și culoarea fiecărui pixel.

Un aparat de fotografiat tradițional crează o imagine lăsând să treacă lumina asupra filmului prin intermediul unui obiectiv. Filmul este acoperit cu substanțe chimice fotosensibile, iar în locurile în care lumina atinge acest înveliș are loc o reacție chimică, înregistrându-se astfel o imagine latentă. În procesul developării filmului, prin intermediul altor substanțe chimice, imaginea latentă este transformată într-o fotografie.

Și aparatele digitale folosesc lumina pentru crearea imaginilor, însă ele nu captează imaginea pe film, ci utiliizează o matrice de imagine, cipuri de calculator sensibile la lumină. În mod curent, aceste cipuri sînt de 2 tipuri (figura 43): CCD (dispozitivele la care semiconductoarele sînt cuplate asfel încît intrarea unora reprezintă ieșirea celorlalte) și CMOS (semiconductor complementar din oxizi metalici). Ele acționează conform acelorași principii. În contact cu lumina ele emit o încărcătură electrică (impuls electric) care este analizată și translată în informație de imagine digitală printr-un procesor aflat în interiorul aparatului. Cu cât mai multă lumină, cu atât mai puternic va fi impulsul.

Fig. 43 Aspectul senzorilor CCD și CMOS

După ce impulsurile electrice sînt convertite în informații de imagine, aceste sînt salvate în memoria camerei, care se poate prezenta sub forma unui cip încorporat în cameră sub forma unei cartele sau a unui disc de memorie care poate fi înlocuit. Pentru a avea acces la imaginile pe care le înregistreză aparatul digital ele trebuie transferarate din memoria aparatului în memoria calculatorului. Cu unele aparate se pot transfera imaginile direct pe un monitor sau pe o imprimantă.

La fel ca în cazul aparatelor tradiționale cu film, camerele digitale crează imagini prin citirea valorii cantității de lumini și umbre dintr-un cadru. Un aparat digital captează intensitatea luminii de culoare roșie, verde sau albastră – numită uneori strălucire. Apoi este înregistrată cea mai strălicitoare valoare pentru fiecare culoare, în porțiuni separate ale fișierului de imagine. După înregistrarea valorilor luminozității, camera digitală le combină pentru a crea imaginea completă.

Imaginile create folosind aceste 3 culori primare ale luminii sunt cunoscute drept imagini RGB, după transferarea imaginii în CMYK, în vederea pregătirii pentru realizarea unei imprimări profesionale, primim în final patru canale de culoare, câte unul pentru fiecare dintre cele 4 culori primare ale cernelii.

Pentru a îmbunătăți calitatea imaginilor digitale trebuie înțeles conceptul de rezoluție. În cazul în care nu a fost aleasă corect rezoluția, imaginile vor reprezenta o dezamăgire, indiferent de cât de captivant este subiectul, de cât de perfectă ar fi așezarea în cadru sau de condițiile ideale de calitate.

Termenul pixel reprezintă prescurtarea pentru picture element (element de imagine).

Rezoluția reprezintă numărul de pixeli per inch (ppi), având un efect major asupra calității imaginii – cu cât sunt, mai mulți pixeli per inch, cu atât mai clară va fi imaginea.

14.3. Sisteme de stocare a imaginii la aparatele digitale de fotografiat

14.4. Compresia imaginilor digitale

Compresia imaginilor a fost inventată pentru a reduce mărimea fișierelor, pentru a economisi spațiu pe mediul de stocare, și nu în ultimul rând pentru a le face mai ușor de manevrat.
În timpul compresiei imaginii, datele care apar de mai multe ori sau cele fără valoare sunt eliminate sau salvate într-o formă mai scurtă, astfel reducându-se mărimea fișierului. Când imaginea este afișată atunci se pornește un proces invers compresiei.

Există două tipuri de ecompresie, fără pierdere de calitate și cu pierdere de calitate.

Compreisa fără pierdere de calitate

Acești algoritmi urmăresc ca fișierul rezultat să fie la același nivel calitativ cu fișierului inițial. Cel mai performant algoritm este LZW  (Lempel-Ziv-Welch). Acesta este folosit în fișierele TIFF și GIF, și atinge rate de compresie de la 50% la 90%.

Compreisa cu pierdere de calitate

Acest tip de compresie este folosit de marea majoritate a aparatelor foto digitale, și practic imaginea este comprimată până la un anumit nivel, cu cât comprimarea este mai mare, cu atât imaginea este mai degradată. În mod normal o comprimare medie nu deranjează pe nimeni și nu se observă mari diferențe, numai dacă imaginile sunt mărite. Această compresie este deosebit de bună pentru imaginile care vor fi puse pe internet. Secretul compresiei este acela de a înlătura informațiile care nu sunt evidente ochiului uman.

Cel mai bun algoritm este JPEG (Joint Photographic Experts Group). În memoria aparatelor, imaginile sunt stocate în anumite formate. La ora actuală există o mulțime de formate pentru a stoca imaginile însă există programe cu ajutorul cărora se pot converti fișierele dintr-un format în altul. Cele mai comune formate:

RAW – compresia poate degrada într-o anumită proportțe imaginea, de aceea unele aparate permit stocarea lor necomprimate pentru a păstra o calitate cât mai mare posibil. În unele cazuri aceste fișiere sunt proprietatea unor firme și nu sunt prezente în alte aplicații decât cele dezvoltate de firma respectivă. (De exemplu ,,Canon” folosește fișiere necomprimate care interpolează imaginea o dată ce este descărcată pe computer. Alte aparate folosesc un format mai universal – TIFF.

TIFF (Tag Image File Format) a fost inițial descoperit și dezvoltat de corporația Aldus pentru a stoca imaginile create de scannere și programe de editare grafică. Acest format este foarte răspândit,m mai ales în aplicațiile DTP. Acest format de imagine are mai multe variante, unele pot fi comprimate cu algoritmi fără pierdere de imagine, precum LZW.

JPEG (Joint Photographic Experts Group) este formatul de imagine cel mai des folosit pentru stocarea imaginilor atunci când ele nu vor mai fi editate, și acesta este rezultatul final.

14.5. Particularități specifice ale aparatelor de fotografiat digitale și celor mecanice

Maniera digitală deschide o lume de posibilități artistice și practice care pur și simplu nu se practică la fotografia simplă.

Cu camerele digitale se câștigă mai mult control asupra calității fotografiilor. Cu fotografiile tradiționale nu se mai poate avea nici o influiență asupra unei imagini după ce aceasta părăsește aparatul. Însă dacă la realizarea unei fotografii digitale, se folosesc programe de editare de imagine pentru a retușa pozele, atunci când este nevioe. Se poate corecta contrastul și problemele legate de balansul de culoare, să se îmbunătățească o poză prost focalizată sau să se îndepărteze obiectele nedorite din cadru.

Unul din cele mai mari beneficii ale fotografiei digitale este faptul că se poate de trimis imaginea aproape instantaneu, atașând-o unui mesaj e-mail. Putem obține același lucru cu ajutorul fotografiei clasice și cu ajutorul oficiului poștal, însă distribuirea se va efectua nu în câteva minute ci în câteva zile.

Se poate de adăugat zgomote și prezentări multimedia. Unele aparate digitale oferă o modalitate de prezentare a diapozitivelor, care afișează toate fotografiile în memoria camerei, una câte una, printr-o singură apăsare a unui buton. Iar unele pot chiar chiar să ușureze înregistrarea și redarea unuri clipuri audio și prezentarea unui text împreună cu fotografiile.

Folosind un program de editare de imagine, se poate de aplicat efecte speciale fanteziste, sau să se combine câteva imagini pentru a realiza un montaj fotografic.

Aceste avantaje nu prezintă decât o parte din motivele pentru care fotografia digitală se răspândește atât de repede. În ceea ce privește comoditatea, controlul asupra calității, a flexibilității și eficienței, tehnica digitală bate de departe filmul fotografic.

Fotografia digitală nu este ieftină, însă ea oferă unele avantaje care pot compensa cheltuielile.

Fig.44. Reprezentarea structurală a particularităților proceselor fotografice de obținere a imaginii prin metoda tradițională și digitală

În loc de concluzii, câte puțin despre arta fotografică –

,,Lumea imaginii ne face mai buni și mai atenți la realitatea înconjurătoare”.

Baza elaborării cursului de lecții respectiv au fost următoarele obiective: dezvoltarea educației prin imagine, accesibilă tuturor, stimularea creației fotografice în rândul tinerilor și adulților, în special a celor angajați direct în procesul poligrafic.

În general o fotografie trebuie să fie corect expusă. Tot în general, subiectul trebuie să fie clar, ușor de observat, fotografia să conțină o gamă cât mai completă de tonuri de la zonele cele mai luminoase la cele mai întunecoase. Desigur într-o fotografie poate să predomine negrul sau albul sau poate să aibă mai multe tonuri intermediare. Aceste reguli pot fi încălcate, dar această încălcare a regulilor trebuie făcută vizibil, în sprijinul unui subiect sau al unei idei.

Evaluarea compoziției cere mai multă putere de interpretare decât evaluarea calității tehnice. Oamenii au reacții diferite față de anumite subiecte, puncte de vedere, echilibru, linii, format, lumină, contrast, fundal etc. Un alt aspect în evaluare, foarte subiectiv, este legat chiar de titlul fotografiei și cât de bine se potrivește subiectul cu categoria la care e încadrată fotografia.

Principii de estetică a imaginii fotografice

Organizarea în plan a imaginii

Organizarea imaginii în plan se face după principii și reguli mai mult sau mai puțin stricte. Aceste principii au drept scop punerea în valoare a subiectului și realizarea unei imagini armonioase.

Cadrul imaginii se caracterizează prin raportul laturilor și poate fi pătrat sau dreptunghiular.

Cadrul pătrat este folosit în special la subiectele simetrice.

Cadrul dreptunghiular este cel mai des folosit, oferind o formă echilibrată. Cadrul dreptunghiular cu o latură mult mai mare decât cealaltă (panoramic) se foloseste în special pentru peisaje.

Organizarea în adincime a imaginii

Primul plan este planul ce se vede primul într-o imagine. În primul plan sunt elementele cele mai apropiate vizualizator. Aceste elemente au rolul de a conduce privirea către subiectul imaginii aflat de obicei în planul de mijloc. Fundalul este planul ce creează ambianța în care este plasat subiectul. Are rolul de a scoate în evidență subiectul. Subiectul trebuie sa se detașeze de fundal iar fundalul nu trebuie să capteze atenția privitorului devenind astfel mai important decât subiectul. Pentru a scoate în evidență subiectul, fundalul trebuie să fie subordonat subiectului. Contrastul de iluminare, culoare sau claritate poate rezolva această subordonare.

Relieful imaginii

Impresia de relief rezultă din jocul de lumini și umbre. În exterior, maximum de relief este dat de lumina de dimineață și de seară când umbrele sunt cele mai lungi. Lumina de după-amiază dă o imagine mai sculpturală, mai plastică, iar cea de dimineață o imagine mai picturală. Lumina din jurul amiezei, care cade aproape vertical, dă cele mai scurte umbre și nu este recomandată în special pentru portrete.

Linii, suprafețe și efectul lor

Din punct de vedere grafic, o imagine se compune din linii de diferite forme și dimensiuni. Îmbinarea lor armonioasă va duce la realizarea unei bune imagini.

Liniile drepte, cu cât sunt mai lungi dau senzația de monoton.

Liniile verticale dau ideea de solemn, maiestuos, stabilitate, severitate. Orice abatere de la verticală este sesizată cu atât mai mult cu cât liniile sunt mai lungi.

Liniile orizontale dau ideea de calm, liniște, nesfârșit. Abuzul de linii orizontale sau verticale dau senzația de monotonie.

Liniile înclinate dau dinamism imaginii. Efectul diagonalelor este mai puternic în formatul înalt decât în cel lat.

Liniile curbe dau grație imaginii. Repetarea cu regularitate a aceleiași curbe sugerează ideea de ritm.

Liniile frânte dau impresia de energie, de asprime, de nervozitate.

Liniile ce se încrucișează în toate direcțiile derutează privirea necesitând elemente care să le echilibreze. O imagine nu trebuie să apară incompletă. Se vor evita liniile ce se termină în afara cadrului.

Suprafețele

Liniile delimitează suprafețe și acestea în funcție de mărimea și culoarea lor contribuie la crearea imaginii în ansmblul ei. Suprafețele mari sunt statice și monotone, cele mici în culori variate sugerează varietatea, mișcarea. Suprafețele luminate au un efect calm, optimist, prietenos iar cele întunecate posomorăsc imaginea, dându-i un caracter grav, neliniștit.

Culoarea și contrastul

Un fascicul de lumină solară ce trece printr-o prismă se descompune într-un fascicul conic denumit spectru colorat în culorile curcubeului: violet-indigo-albastru-verde-galben-portocaliu-roșu. Albastru, galben și roșu se numesc culori primare sau fundamentale deoarece nu pot fi obținute prin amestec. Celelalte culori se numesc culori binare deoarece se pot obține din amestecul culorilor fundamentale. Culorile complementare sunt culorile care combinate în proporții egale dau lumină albă.

Contrastul

Contrastul culorii în sine. Galben-rosu-albastru reprezintă cel mai puternic contrast al culorilor în sine. Pentru a reprezenta contrastul este nevoie de cel puțin trei culori. Cu cât culorile sunt mai departate de culorile fundamentale contrastul scade.

Contrastul închis-deschis. Albul și negrul sunt reprezentarea cea mai puternică a acestui contrast.

Contrastul cald-rece. Culorile galben-portocaliu, portocaliu, roșu-portocaliu, roșu, roșu-violet sunt denumite culori calde. Culorile galben-verzui, verde, albastru-verzui, albastru, albastru-violet, violet sunt denumite culori reci.

Culoarea neagra este apăsătoare, funebră, fiind legată de doliu.

Culoarea albă dă senzația de puritate, de optimism.

Tonurile cenușii sunt reci, melancolice.

Tonurile galbene sunt cele mai calde și luminoase.

Tonurile verzi sunt odihnitoare, dar reci.

Tonurile portocalii sunt stimulatoare, iritante.

Tonurile violete de culoare roșie sunt iritante, iar cele albăstrui sunt calmante.

Creația

Mesajul artistic reprezintă ceea ce face să vibreze sufletul privitorului și îl face să simtă emoția artistică. Atingerea perfecțiunii tehnice și chiar cea artistice poate fi realizată prin inventare și exersare însă transmiterea și a unui mesaj sufletesc înseamnă artă.

Imaginea trebuie să transmită ceva, să comunice ceva privitorului. Conținutul trebuie prezentat într-o formă clară și inteligentă pentru a putea fi transmis.

Orice fotografie în fața căreia privitorii nu ramân indiferenți are putere de șoc. Această putere de șoc forțează privitorul să observe conștient fotografia. Puterea de șoc se obține prin: procedee grafice, subiecte neobișnuite, subiecte obișnuite prezentate într-o formă interesantă.

Compunerea imaginii înseamnă organizarea ei astfel încât să rezulte o unitate independentă ușor de înțeles.

Într-o lume grăbită, tot mai grăbită, suntem aproape mereu în criză de timp. În afara domeniului nostru profesional, deseori, ca o măsură de protecție la supraâncărcarea cu informație, nu sesizăm decât lucririle sau evenimentele care ne atrag atenția în mod evident…

Fiecare fotografie transmite un mesaj, fotograful traduce mesajul în simboluri, pe care le caută în mediu și le transpune în fotografie, selectând din noianul de posibile simboluri, pe acelea care întăresc mesajul dorit și eliminând, după puteri, simbolurile distractive. Cu alte cuvinte recurge la un limbaj, bazat pe simboluri, prin care încearcă să comunice cu privitorul.

Iar fotografia nu se reduce doar la chestiuni de tehnică, de expunere corectă sau de compoziție. Orice fotografie capabilă să trezească o emoție puternică, are multe șanse să fie o fotografie bună, chiar daca i se pot aduce unele critici pe planul realizării tehnice.

Bibliografie

„Фотография”, Б.В. Пальчевский, „Тимпул” 1986.

„Materiale poligrafice”, A. Constantin, P. Stănescu, București, 1965.

„Chimia proceselor fotografice”, M. Nicolaie, A. Cerbu, București, 1965.

„Негативные и позитивные фотоматериалы”, В.К. Васильев, Л.П. Шамшев, „Искусство” 1959.

„Технология изготовления фотомеханических печатных форм”, Н.И. Синяков, „Книга” 1966.

„Учебная книга по фотографии”, Э.Д. Тамицкий, „Легкая Индустрия”, 1976.

„Utilajul și tehnologia poligrafică”, S. Albaiu, N. Stănică, București, 1978.

„Краткий справочник фотолюбителя”, „Искусство”, 1981.

„Мир книги”, Е.Л. Немировский, „Книга”, 1986.

„Общий курс фотографии”, А.В.Фомин, „Ленгпромбытиздат”, 1987.

„Формные и печатные процессы”, „Книга”,1989.

„Передача информации и печать”, Х. Рознер, Х. Уолк, „Мир книги”, 1998.

„Fotografia digitală pentru amici”, Julie Adair King, „Tehnica”, 2001.

„Издательское дело. Книга от замысла до упаковки”, Д. Пикок, „Эком”, 2002.

Revista „Poligrafia '3- 1989”.